Robert Schumann

Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 – d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei
mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai
mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios,
începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le
considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum
îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.
Secolul al XIX-lea marchează începutul unui nou stil în istoria culturii europene – romantismul muzical.
Puternicele frământări ale naţiunilor europene vor afecta profund spiritualitatea epocii. Inimile artiştilor, fine
seismografe, au înregistrat toate prefacerile şi incandescenţa evenimentelor la care participau activ, aşternând impresiile
lor în nemuritoare creaţii. Unii dintre ei sunt încă epigoni ai structurilor clasice, încât nu surprind adecvat spiritul
vremii, pe când romanticii, cu sensibilitatea lor înflăcărată, îşi revarsă vâltoarea simţirii şi tumultul ideatic în forme
adecvate noului climat spiritual.
În galeria marilor compozitori germani, la loc de frunte se află Robert Schumann (1810-1856). Omul şi
muzicianul Schumann întruchipează pe romanticul german, aşa cum cel francez este ilustrat de Berlioz, iar cel slav de
Chopin. Complexa sa personalitate, de muzician şi literat, a fost dublată de înalta conştiinţă a germanului dornic de a
propulsa pe culmi cultura sa naţională.
Născut la Zwickau, în Saxonia, a fost fiul unui librar cu preocupări intelectuale, care a publicat portretele celor
mai de seamă oameni şi a tradus în limba germană opera lui Scott şi Byron. Tatăl său edita reviste şi publicaţia
enciclopedică “Galeria portretelor celor mai de seamă oameni ai tuturor popoarelor şi timpurilor”. Crescut într-un
asemenea climat, micul Robert manifestă înclinaţii spre literatură, scrie romanul Seleneşi lucrări dramatice, talentul
literar al adolescentului înrâurindu-l ulterior pe compozitor. Făcea traduceri din clasicii antici şi aprofunda pe Goethe şi
Schiller. Gustul pentru literatură s-a împletit cu darul de a evoca prin sunete imagini plastice, primele sale creaţii fiind
rezultatul impresiilor produse de lucrări literare. Astfel, Papillons şiKreisleriana sunt rodul imaginilor create în urma
lecturii operelor lui Jean Paul Richter şi E. T. A. Hoffmann.
De mic studiază cu organistul Johann Kuntsch, la şcoală amuzându-se creionând mici portrete muzicale. La
liceu, cântă la patru mâini cu colegii săi simfonii de Haydn, Mozart, Beethoven şi este atras de muzica
lui Bach şi Schubert. La 13 ani îşi execută Psalmul 150 cu o mică orchestră, alcătuită de el. După terminarea liceului se
înscrie la Universitatea din Leipzig (1828), urmând dorinţa tatălui său, care murise în anul 1826.
La Leipzig îl cunoaşte pe compozitorul Heinrich Marschner şi pe profesorul Friedrich Wieck, a cărui fiică, Clara, se
afirma ca o virtuoză a pianului. Temporar se mută la Heidelberg (1829), unde se afirmă ca pianist şi compozitor în
salonul juristului şi melomanului J. Thibaudet. După audierea lui Paganini (la Frankfurt) şi după o călătorie întreprinsă
în Italia se întoarce la Leipzig, decis să renunţe la studiile juridice şi să se dedice exclusiv muzicii. Dacă maturitatea
timpurie şi sprijinul familiei lui Mendelssohn i-au hotărât de la început cariera, Schumann a ajuns mai târziu la muzică,
după lupte încordate cu familia şi cu propriile sale îndoieli.
Copil fiind avea o fire deschisă, senină şi încrezătoare, dar ca adolescent a devenit taciturn, melancolic şi
visător, schimbarea fiind datorată, poate, şi celor două evenimente tragice din familie: sinuciderea unicei surori Emilia
şi moartea timpurie a tatălui său, în anul 1826. După ce profesorul Fr. Wieck, sub îndrumarea căruia începe a lucra, îl
asigură că “în trei ani va face din Schumann unul dintre cei mai mari pianişti ai zilelor”, etalon fiind
atunci Moscheles şi Kalkbrenner, el îmbrăţişează cu ardoare cariera de interpret. Voia să devină un virtuoz concertist,
dar un accident la degetul inelar i-a zăgăzuit planurile, aşa încât s-a dărui creaţiei şi criticii muzicale, studiind
compoziţia cu Heinrich Dorn – dirijorul orchestrei Operei. Chiar în primele lucrări nu va urma canoanele artei clasice,
ci va tinde spre elaborări eliberate de orice clişeu formal.
Deşi în tinereţe ar fi putut prezenta diferite influenţe, întrucât pregătirea sa era lacunară în comparaţie cu
contemporanii săi Mendelssohn sau Chopin, el a dovedit o uimitoare forţă de invenţie. Găsim bogate detalii ritmice,
dese sincope, modulaţii neaşteptate şi noi efecte sonore. Improvizaţiile sale pianistice, ce-l transportau în lumea visului,
i-au dat o anumită uniformitate în exprimare, deşi prezenta un nestăvilit flux de idei. Totodată, darul de improvizator nu
a putut fi încorsetat în marile tipare arhitectonice clasice, preferând genul miniatural. Foarte cuprinzător a caracterizat
arta sa Ceaikovski: “Muzica lui Schumann ne dezvăluie o lume întreagă de noi forme muzicale, atingând coarde pe care
nu le-au atins încă marii săi predecesori. Găsim în ea ecoul acelor procese spirituale misterioase ale vieţii noastre
sufleteşti, a acelor îndoieli, dezolări şi avânturi spre ideal, care zbuciumă inima omului contemporan.”
În primii ani de creaţie, a dat frâu liber fanteziei sale, aşa cum mărturisea autorul: ”Când compun nu mă mai
gândesc la formă, compun pur şi simplu” (1838). Este perioada când scrie miniaturi pianistice descriptive sau confesive,
îngemănate în cicluri de piese programatice. În schimb, peste ani (1853) considera că pentru “a compune în forme
libere, trebuie să stăpâneşti mai întâi formele consacrate, valabile pentru toate timpurile”. Puternic ancorat în tumultul
vieţii, Schumann ne dezvăluie înrâurirea acestuia asupra creaţiei sale: “Mă frământă tot ceea ce se petrece în lume –
politică, literatură, oamenii. Reflectez la toate acestea în felul meu, după care produsul acestor meditaţii îşi croieşte
drum în afară şi caută să fie exprimat prin muzică.”
Pentru înaltele sale idealuri artistice a luptat şi cu condeiul, fondând împreună cu profesorul Wieck şi cu
prietenii săi Juluis Knorr şi Ludwig Schunke, în anul 1834, “Noua revistă muzicală”, prin care a militat pentru o artă
nouă, sinceră, opusă muzicii emfatice, fără un conţinut adânc de idei. Protestează împotriva gustului îndoielnic şi a
criticii de un pedant formalism, promovate de Fincke la revista “Allgemeine musikalische Zeitung”, din acelaşi oraş.
Schumann menţionează faptul, că autori minori ca Herz, Hummel, Hiller, Kalkbrenner, Bertini, Thalberg, Moscheles, au
făcut să fie uitaţi marii compozitori: Bach, Beethoven, Schubert, Weber şi să nu fie cunoscuţi de contemporanii săi.
În coloanele revistei sale prevala un ton elevat, datorat serioaselor sale studii privind creaţiile lui Berlioz,
Chopin, Liszt şi Mendelssohn, dar şi a rubricii “Sfaturi pentru tinerii muzicieni”, unde oferea preţioase îndrumări pentru
cei interesaţi de creaţia muzicală. Remarcabilă este sublinierea calităţilor de melodist şi orchestrator ale lui Berlioz, pe
baza unei minuţioase analize, infirmând aserţiunea istoricului francez J. Fr. Fétis că Berlioz “ar duce lipsă de idei
melodice şi armonice”. Protestând împotriva considerării lui Beethoven ca exponent al frumosului absolut, el aprecia
că: “Deşi titanul atinge cerul cu coroana sa înflorită, el îşi întinde rădăcinile în pământul care-i este atât de drag şi
aproape.”
În paginile revistei a consemnat evenimente muzicale din oraşul Leipzig, printre care amintim doar de debutul
tânărului violonist Henry Vieuxtemps, de concertele orchestrei lui J. Strauss-tatăl sau cele date de Liszt,
Berlioz şi Mendelssohn etc. Un rol important în dinamizarea vieţii muzicale şi în răspândirea lucrărilor timpului l-a avut
cunoscuta editură Breitkopf, apariţiile ei editoriale fiind salutate cu entuziasm în paginile revistei.
Imaginând “Liga davidienilor”, care trebuia să lupte împotriva spiritului retrograd al muzicienilor care invadaseră viaţa
muzicală, Schumann îşi mărturisea aversiunea împotriva stilului emfatic, a muzicii superficiale şi de aridă virtuozitate,
impusă de autorii minori la modă. Dacă “Liga davidienilor” era o creaţie imaginară, activitatea ei rezumându-se la
discuţii în cercul de prieteni din jurul lui Schumann, în schimb ideile profesate sub egida ligii au stat la baza activităţii
revistei, scrisă în majoritate de Schumann. Semnând cu două pseudonime, Florestan şi Eusebius, el îşi dezvăluie cele
două atitudini extreme ale firii sale romantice, pe luptătorul impetuos şi pe poetul visător. Aceste aspecte contradictorii
ale temperamentului său sunt oglindite şi în creaţia sa.
Revista sa a avut un puternic răsunet, rămânând în istoria muzicologiei ca una dintre cele mai importante
publicaţii muzicale, prin opiniile critice şi preceptele sale estetice, valabile în majoritatea cazurilor şi astăzi. El n-a
întrebuinţat ziarul pentru popularizarea propriilor sale creaţii, ci pentru descoperirea noilor talente, ce se afirmau pe
scenele europene. În primul său articol (1832) anunţa entuziast apariţia unui tânăr genial, pe Chopin, exclamând:
“Pălăriile jos, domnilor, iată un geniu”, iar în ultimul articol (1853), intitulat “Noi drumuri”, prezenta un nou talent, pe
cel al lui Brahms.
Deceniul al patrulea a fost foarte agitat prin fervoarea muncii creatorului şi pasiunea luptătorului cu condeiul,
dar mai ales prin viaţa sa sentimentală, care i-a răvăşit sufletul. S-a îndrăgostit de Ernestine von Fricken, o elevă a
profesorului Wieck, care încurajase această legătură pentru a-l îndepărta de propria sa fiică, Clara. Dragostea pentru
Ernestine s-a stins repede. Între timp, sentimentele vechi de prietenie pentru Clara se transformă într-o pasionată
dragoste. În pofida opunerii insistente a lui Wieck, căsătoria cu Clara devine idealul impetuosului tânăr, care uzează de
toate mijloacele, inclusiv acţiunea în justiţie, pentru a-şi atinge scopul.
Pentru a-l îndepărta de Clara, aprigul Wieck îl trimite la Viena, în anul 1838, unde spera să aibă succes şi să se
stabilească. Încercările lui Schumann de a se integra în viaţa muzicală vieneză şi de a edita aici revista sa dau greş,
lovindu-se de obtuzitatea guvernului poliţienesc al lui Metternich. La Viena, descoperă, în schimb, Simfonia a IX-aîn
Do major de Schubert la fratele compozitorului, Ferdinand, lucrare dirijată în primă audiţie de către Mendelssohn la 12
decembrie 1839.
Anul căsătoriei sale cu Clara, 1840, se soldează cu o bogată creaţie de lieduri, urmat de “anul simfoniei”, când
scrie Simfonia I şi Fantezia simfonică, lucrare refăcută ulterior cu titlul de Simfonia a IV-a (1851). În anul 1842, “anul
muzicii de cameră”, apar cele mai bune lucrări pentru formaţii instrumentale de cameră: Cvartetul pentru pian şi
coarde (1847), Cvintetul pentru pian şi coarde (1844) şi cele trei Cvartete de coarde (1841), dar şi oratoriul Paradis şi
Peri (1843). La Conservatorul din Leipzig, instituţie fondată şi condusă de Mendelssohn, ocupă catedra de compoziţie şi
armonie.
Împreună cu Clara face numeroase turnee, ajungând în anul 1844 până în îndepărtata Rusie. Încă din anul 1842
s-au arătat semnele unei boli nervoase, ale cărei accese au devenit tot mai frecvente, încât medicul i-a recomandat
schimbarea mediului. Nesimţindu-se în largul său ca pedagog, părăseşte Conservatorul şi cedează revista lui Oswald
Lorenz (după el vine Fr.Brendel). S-a mutat la Dresda, oraş care nu avea o bogată activitate muzicală, încât aici boala sa
s-a agravat. Dezamăgit, spera să se stabilească la Viena sau Berlin. Şederea la Dresda este marcată de noi
creaţii: Concertul pentru pian(1845), Simfonia a II-a (1846), opera Genoveva (1847), Trio-ul în re minor (1847), Album
pentru tineret (1848), Manfred, Scene din pădure.
Din anul 1850 se mută la Düsseldorf, unde nu găseşte liniştea mult visată, aşa încât nemulţumirea accentuează
boala sa. Fără calităţi dirijorale deosebite, munca sa exagerată nu a dat roadele dorite la “Societatea corală şi
orchestrală”, condusă de el. Printre ultimele creaţii din această perioadă de depresiuni şi insomnii se află: Concertul
pentru violoncel şi orchestră, uvertura Mireasa din Messina, numeroase coruri. După o crâncenă perioadă de halucinaţii
şi tulburări auditive, în februarie 1854 se aruncă în Rin, de unde este salvat de nişte pescari. În martie este internat în
sanatoriul de la Edenich, de lângă Bonn, unde are rare momente de luciditate şi unde îşi va da obştescul sfârşit peste doi
ani, în iulie 1856.
Opera sa poartă amprenta personalităţii sale puternice. Evenimentele din viaţa de toate zilele, ca şi peisajul naturii erau
profund marcate de viaţa sa sufletească. Lumea fantastică, cultivată cu predilecţie de romantici, are o deosebită atracţie
pentru Schumann. La el, imaginile fantastice sunt rodul viziunilor sale personale, ele nefiind izvorâte din imaginile
basmului. Fantezia sa a brodat imagini din năzuinţele sale, din plăsmuirile sale sau din critica realităţii imediate. El nu
ticluieşte imagini lugubre sau demonice, groteşti sau sordide, ci portretele sale fanteziste conţin trăsături veridice ale
unor personaje reale, ca Fr. Wieck, Clara Wieck, Chopin, Paganini, alături de evocări ale unor fapte sau idealuri
– Marşul davidienilor.

Poezia muzicii sale se caracterizează prin imagini fantastice, ce exprimă adesea avânturile şi năzuinţele sale frenetice
printr-o muzică a introspecţiei. Tema sa preferată este lumea sa lăuntrică. Subiectivismul său a eşuat în formele mari ale
operei şi oratoriului, în schimb a dat modele clasice ale miniaturii descriptive şi ale portretisticii.

În muzica instrumentală de cameră şi simfonică, ca şi Schubert, îmbină lirismul cu dramaturgia simfonică, inerentă
genurilor sonato- simfonice. Patosul avântat al acestora, care alternează cu efuziuni lirice, ne înfăţişează cele două
aspecte ale temperamentului său. În pofida subiectivismului său, el subliniază legătura compozitorului cu viaţa:
“Artistul trebuie să trăiască în vârtejul vieţii, căci în cameră se nasc rareori idei.” Considera că lumea exterioară trebuie
redată prin prisma trăirilor proprii, întrucât: “Cu cât muzica este mai specifică şi cu cât prezintă publicului mai multe
imagini individuale, cu atât va fi mai reprezentativă, veşnic vie şi mereu nouă pentru toate timpurile.

Prin firea sa impetuoasă şi neliniştită, se opunea calmului senin al lui Mendelssohn, care-l preţuia numai pe criticul, nu
şi pe creatorul Schumann, pe acest artist cu o inimă atât de fremătândă şi devorată de flacăra creaţiei. El este un demn
urmaş al lui Schubert, prin locul pe care-l ocupă pianul în opera sa, şi el fiind un vestit cântăreţ al vieţii intime. Muzica
sa este însă mai rafinată şi mai cizelată, decât cea schubertiană. Deşi uneori apar slăbiciuni de constructor în secţiunea
dezvoltării a formei sonată, calitatea muzicii face să uităm aceste neajunsuri regizorale.

Ca toţi romanticii excelează în piese aparţinând genului scurt, din care transpar frământările sufletului său, când torturat,
când încrezător. Miniaturile pianistice dezvăluie poezia şi verva sa tinerească, intimitatea şi răzvrătirea, atâtea faţete ale
sufletului său tumultuos. Sfera poetică este foarte întinsă, de la fantasticul capricios şi bizar la graţia şi duioşia
sentimentelor intime.

Lucrările cele mai izbutite sunt cele destinate pianului, ele fiind un adevărat testament al romantismului, prin sa
armonică aduce variate culori, ritmul este mereu neliniştit, figuraţiile melodice şi armonice, împărţite la diferite voci,
conferă pianului valenţe orchestrale. Creaţia pianistică îl impune ca un distins melodist, de o debordantă spontaneitate,
cu o vădită libertate armonică şi varietate ritmică.

Remarcabile ca valoare şi concepţie sunt ciclurile de piese, reunite sub un titlu. Mai toate piesele au titluri, ce previn
auditoriul asupra imaginii redate, unele având indicaţii precise, altele mai vagi. El nu descrie amănunte pitoreşti sau
detalii procesuale, ci, evocând prin titluri imaginea, redă prin muzică stări afective. În acest sens, face următoarea
precizare: ”Se susţine că o muzică nu are nevoie de asemenea indicaţii. Dar ea nu-şi pierde deloc demnitatea din cauza
lor, un titlu fiind pentru compozitor mijlocul cel mai sigur de a preveni evidenta deformare a caracterului lucrării.atâtea
genuri îndrăgite de el: foi de album, tablouri miniaturale, scene de basm, piese nocturne, siluete graţioase, acuarele, eroi
de carnaval, piese lirice, dansuri stilizate, toate trădând o imensă imaginaţie poetică. Originalitatea acestor creaţii îl
aşază alături de marii romantici. El tratează pianul cu totul nou: gândirea