Aldo Rossi, L’architettura della città, CittàStudi Edizioni, Torino, 2006 (1966)

Capitolul întâi
Structura artefactelor urbane

Individualitatea artefactelor urbane

În descrierea unui oraş ne ocupăm în mod special de forma sa; această formă este un fapt concret
care se referă la o experienţă concretă: Atena, Roma, Paris. Aceasta este sintetizată în arhitectura
oraşului şi tocmai pornind de la această arhitectură voi cerceta problemele oraşului. Prin arhitectura
oraşului se pot înţelege două aspecte diferite; în primul caz este posibil să consideri oraşul
asemănător unui mare obiect de manufactură, o operă de inginerie şi de arhitectură, mai mult sau
mai puţin mare, mai mult sau mai puţin complexă, care creşte în timp; în al doilea caz ne putem
referi la aspecte mai limitate ale oraşului, la artefacte urbane caracterizate de o arhitectură a lor şi,
deci, de o formă a lor. În ambele cazuri, ne dăm seama că arhitectura nu reprezintă decât un aspect
al unei realităţi mai complexe, cu o structură proprie, însă, în acelaşi timp, fiind ultimul fapt dat
verificabil al acestei realităţi, aceasta constituie punctul de vedere cel mai concret din care să poată
fi abordată problema.

Dacă ne gândim la un artefact urban determinat, ne dăm seama mai uşor de cele spuse şi imediat se
aşază în faţa noastră o serie de probleme ce se nasc din observarea acelui artefact; mai mult decât
atât, întrevedem şi întrebări mai puţin clare: acestea se referă la calitatea şi natura unică a fiecărui
artefact urban.

În toate oraşele Europei există palate mari, ansambluri arhitecturale sau aglomerări urbane care
constituie bucăţi întregi de oraş şi a căror funcţiune nu mai este cea iniţială. Mă gândesc acum la
Palazzo della Ragione din Padova. Când vizităm un monument de acest tip, rămânem surprinşi de o
serie de întrebări care sunt relaţionate intim cu acesta; şi, mai ales, rămânem impresionaţi de
pluralitatea funcţiunilor pe care o poate conţine o clădire de acest tip şi de felul în care aceste
funcţiuni sunt, să zicem, complet independente de forma sa; totuşi, tocmai această formă ne rămâne
în memorie, o trăim şi o parcurgem şi, mai mult, structurează oraşul.

Unde începe individualitatea acestei clădiri şi de unde provine? Individualitatea rezultă, fără
îndoială, din forma sa mai degrabă decât din materia sa, chiar dacă aceasta din urmă este
preponderentă; însă rezultă şi din felul în care forma sa este complicată şi organizată în spaţiu şi
timp. Ne dăm seama că, dacă obiectul arhitectural pe care îl examinăm ar fi, de exemplu, construit
recent nu ar fi avut aceeaşi valoare; în acest ultim caz, arhitectura sa, în sine, ar fi, poate, de judecat,
am putea să vorbim de stilul său şi deci de forma sa, însă acestea nu ar prezenta acea bogăţie de
motive cu ajutorul cărora recunoaştem un artefact urban.

Unele valori şi funcţiuni iniţiale au rămas, altele s-au schimbat complet; despre unele aspecte
formale avem o certitudine în ceea ce priveşte stilul, în timp ce altele sugerează aporturi îndepărtate;

1
cu toţii ne gândim la valorile rămase şi trebuie să constatăm că, deşi aceste valori au legăturile lor în
materialitatea clădirii (şi fie aceasta unica dată empirică a problemei), noi totuşi ne referim la ele ca
la nişte valori spirituale.

În acest punct ar trebui să vorbim de ideea pe care o avem despre această clădire, de memoria
generală a acestei clădiri în calitate de produs al unei comunităţi şi de raportul pe care, prin
intermediul ei, îl avem cu comunitatea.

De asemenea, se întâmplă ca, în timp ce vizităm o clădire precum Palazzo della Ragione şi
parcurgem oraşul să avem experienţe diferite, impresii diferite. Există persoane care detestă un loc
pentru că este legat de un moment nefericit din viaţa lor, alte persoane care recunosc unui loc un
caracter favorabil; inclusiv aceste experienţe şi suma lor constituie oraşul. În acest sens trebuie să
recunoaştem o calitate a spaţiului, chiar dacă este extrem de dificil pentru educaţia noastră modernă.
Acesta era sensul cu care anticii consacrau un loc şi acest lucru presupunea un tip de analiză mult
mai aprofundată faţă de cea simplificatoare care ne este oferită de unele teste psihologice care se
referă numai la lizibilitatea formelor.

A fost de ajuns să ne oprim puţin să considerăm un singur artefact urban ca o serie de întrebări să
apară în faţa noastră; în principiu, acestea se raportează la unele teme majore cum ar fi
individualitatea, locus-ul, proiectarea, memoria; iar cu acestea se delimitează un tip de cunoaştere a
artefactelor urbane mai complet şi diferit de cel cu care suntem familiari; este de văzut acum cât de
concretă este această cunoaştere.

Repet că aş vrea să mă ocup de acest „concret” prin intermediul arhitecturii oraşului, prin
intermediul formei, deoarece aceasta pare să sintetizeze caracterul total al artefactelor urbane,
inclusiv originea lor. Pe de altă parte, descrierea formei constituie totalitatea datelor empirice ale
studiului nostru şi poate fi îndeplinită prin termeni obiectivi; aceasta este, în parte, ceea ce
intenţionam cu morfologia urbană, descrierea formelor unui artefact urban, însă aceasta nu este
decât un moment, un instrument. Ea ne aproprie de cunoaşterea structurii, însă nu se identifică cu
aceasta. Toţi cercetătorii fenomenului urban s-au oprit în faţa structurii artefactelor urbane,
declarând totuşi că, peste elementele listate, era „sufletul oraşului”, cu alte cuvinte era calitatea
artefactelor urbane. Astfel, geografii francezi au pus la punct un important sistem descriptiv, însă nu
au încercat să cucerească ultima redută a studiului lor: după ce au indicat că oraşul se
autoconstruieşte în totalitatea lui, şi că acest fapt constituie chiar „la raison d’être” a oraşului, au
lăsat neexplorată semnificaţia structurii intuite. Nici nu ar fi putut face altfel cu premisele de la care
plecaseră; toate aceste studii au respins o analiză a concretului care există în fiecare artefact urban.

Artefactele urbane ca operă de artă

Vom încerca în continuare să examinăm în linii mari aceste studii; în acest moment este necesar să
introducem o observaţie fundamentală şi să ne referim la câţiva autori care ghidează această
cercetare.

Interogând individualitatea şi structura unui artefact urban unic s-a pus, de fapt, o serie de întrebări
al cărei întreg poate constitui un sistem capabil să analizeze o operă de artă. Acum, chiar dacă toată
cercetarea de faţă a fost condusă în aşa fel încât să stabilească natura artefactelor urbane şi
identificarea lor, se poate afirma uşor că admitem că în natura artefactelor urbane există ceva care le

2
face similare operei de artă, şi nu doar metaforic. Acestea sunt atât o construcţie cu materia, cât şi
cu ceva diferit: sunt condiţionate, dar şi ele condiţionează la rândul lor1.

Acest caracter artistic al artefactelor urbane este legat de calitatea lor, de unicum-ul lor; aşadar, de
analiza şi definiţia lor. Această chestiune este extrem de complexă. Nepunând la socoteală aspectele
psihologice ale chestiunii, credem că artefactele urbane sunt complexe în sine şi că noi am putea să
le analizăm, însă ne-ar fi dificil să le definim. M-a interesat întotdeauna în mod special natura
acestei probleme şi sunt convins că aceasta priveşte în mod direct arhitectura oraşului.

Luaţi ca exemplu un artefact urban oarecare, o clădire, o stradă, un cartier, şi descrieţi-l; vor ieşi la
iveală toate acele dificultăţi cu care ne-am confruntat în paginile precedente vorbind de Palazzo
della Ragione din Padova. O parte din aceste dificultăţi vor depinde şi de ambiguitatea limbajului
nostru, şi o parte din ele vor putea fi depăşite, însă va rămâne întotdeauna un tip de experienţă
posibil doar pentru cine va parcurge acea clădire, acea stradă, acel cartier.

Conceptul pe care îl putem construi în privinţa unui artefact urban va fi întotdeauna întrucâtva
diferit de tipul de cunoaştere al cuiva care trăieşte acel artefact urban. În orice caz, aceste
consideraţii pot delimita sarcina noastră; este posibil ca aceasta să constea mai ales în definirea
acelui artefact urban din punctul de vedere al fabricării sale de mâna omului. Cu alte cuvinte,
definirea şi clasificarea unei străzi, unui oraş, unei străzi în oraş; şi locul acestei străzi, funcţiunea
sa, arhitectura sa şi, în continuare, sistemele stradale posibile în oraş şi multe altele.

Aşadar, trebuie să ne ocupăm de geografia urbană, de topografia urbană, de arhitectură şi de alte

discipline. Deja începând de aici chestiunea nu este uşoară, însă pare posibilă, iar în paragrafele
următoare vom încerca să facem o analiză în acest sens. Aceasta înseamnă că, la modul general,
vom putea stabili o geografie logică a oraşului; aceasta geografie logică va trebui să fie aplicată mai
ales problemelor de limbaj, de descriere, de clasificare. Chestiunile fundamentale, cum ar fi cele
tipologice, încă nu au fost subiectul unui studiu serios şi sistematic în câmpul ştiinţelor urbane. La
baza clasificărilor existente sunt prea multe ipoteze neverificate şi, în consecinţă, generalizări lipsite
de sens.

Însă, chiar în interiorul ştiinţelor menţionate observăm un tip de analiză mai vast, mai concret şi mai
complet al artefactelor urbane; această analiză priveşte oraşul ca pe „realizarea umană prin
excelenţă”, priveşte poate chiar şi acele lucruri care se pot cunoaşte doar trăind la propriu un
artefact urban determinat. Această concepţie a oraşului, sau, şi mai bine, a artefactelor urbane ca
operă de artă străbate studiul oraşului însuşi; şi, sub formă de intuiţii şi diferite descrieri, o putem

1
În introducerea celei mai frumoase cărţi ale sale, Mumford a exprimat acest lucru, alegând termenii cei mai complecşi
şi stimulanţi din studiile despre oraş. În special toată acea literatură anglo-saxonă pe care el a dezvoltat-o (fără a exclude
estetismul victorian). Readuc în atenţie o bucată din traducerea italiană: «Oraşul este un fapt natural precum o grotă, un
cuib, un furnicar. Însă este şi o operă de artă conştientă, şi înglobează în structura sa colectivă multe forme de artă mai
simple şi mai individuale. Gândirea ia forma în oraş; şi, la rândul lor, formele urbane condiţionează gândirea. Deoarece
spaţiul, cu nimic mai prejos decât timpul, este organizat în mod ingenios în oraş; în liniile şi contururile incintei, în
stabilirea planurilor orizontale şi culmilor verticale, în folosirea sau contrastul cu conformaţia naturală [...]. Oraşul este,
în acelaşi timp, şi un instrument material de viaţa colectivă, şi un simbol al acelei comuniuni de scopuri şi consensuri ce
se naşte în circumstanţe favorabile. Alături de limbaj, oraşul este, poate, cea mai mare operă de artă a omului». Lewis
Mumford, The culture of cities, New York 1938, ed. ital. Milano 1954.
Oraşul ca operă de artă devine deseori conţinutul şi experienţa de neînlocuit în opera multor artişti: deseori numele lor
este legat de un oraş. Ca exemplu de o importanţă specială pentru o cercetare a raporturilor între oraş şi opera literară şi
pentru motivul oraşului ca operă de artă, a se vedea discursul lui Thomas Mann în legătură cu oraşul Lübeck. Thomas
Mann, Lübeck als geistige Lebensform, în Zwei Festreden, Leipzig 1945.
Complexitatea analizei structurii urbane apare deja în formă modernă în jurnalul de călătorie al lui Montaigne şi se
devoltă în operele cercetătorilor, călătorilor şi artiştilor perioadei iluministe. Michel Eyquem de Montaigne, Journal de
voyage en Italie par la Suisse et l’Allemagne en 1580 et 1581, Paris 1774.

3
întâlni în artiştii tuturor epocilor şi în multe manifestări ale vieţii sociale şi religioase: şi, în acest
sens, ea este întotdeauna legată de un loc precis - un loc, un eveniment şi o formă în oraş.

Chestiunea oraşului ca operă de artă a fost pusă explicit şi în mod ştiinţific mai ales prin concepţia
naturii artefactelor colective şi credem că orice cercetare urbană nu poate ignora acest aspect al
problemei. În ce fel se raportează artefactele urbane la operele de artă? Toate marile manifestări ale
vieţii sociale au în comun cu opera de artă faptul de a fi născute din viaţa inconştientă. Acest nivel
este colectiv în primul caz, individual în al doilea; însă diferenţa este secundară, deoarece unele sunt
produse ale publicului, altele produse pentru public: tocmai publicul le oferă un numitor comun.

Punând problema în acest fel, Claude Lévi-Strauss a adus studiul oraşului într-un domeniu cu o
tematică plină de dezvoltări neprevăzute. În plus, a atras atenţia asupra faptului că, mai mult decât
celelalte opere de artă, oraşul se situează între elementul natural şi cel artificial, obiect al naturii şi
subiect al culturii2. Acest tip de analiză a fost dus mai departe şi de Maurice Halbwachs, prin
observarea faptului că imaginaţia şi memoria colectivă sunt caracteristici tipice ale artefactelor
urbane.

Aceste studii ale oraşului surprins în toată complexitatea sa structurală au un precursor, chiar dacă
neaşteptat şi puţin cunoscut, în Carlo Cattaneo. Cattaneo nu a abordat niciodată în mod explicit
chestiunea caracterului artistic al artefactelor urbane, însă strânsa legătură pe care o au în gândirea
sa artele şi ştiinţele, ca aspecte ale dezvoltării minţii umane în realitatea concretă, anticipează acest
tip de abordare. Ne vom ocupa apoi de concepţia sa despre oraş ca principiu ideal al istoriei, despre
legătura între mediul rural şi cel urban şi despre alte chestiuni gândite în legătură cu artefactele
urbane. Deocamdată ne interesează să vedem cum se raportează el la oraş; mai mult, Cattaneo nici
nu va face distincţie între mediul urban şi cel rural, întrucât totalitatea locurilor locuite este opera
omului. «Fiecare regiune se distinge de cele sălbatice prin aceasta, şi anume că este un depozit
imens de muncă. [...] Prin urmare, nouă zecimi din acel pământ nu este opera naturii; este opera
mâinilor noastre; este o patrie artificială»3.

2
Claude Lévi-Strauss, Tristes Tropiques, Paris 1955.
«La ville...la chose humaine par excellence». Autorul introduce primele consideraţii asupra calităţii spaţiului şi asupra
caracterelor misterioase ale evoluţiei oraşului. În comportarea fiecărui individ totul este raţional, însă acesta nu este un
motiv pentru a nu regăsi în oraş un moment care ţine de inconştient; pentru aceasta, oraşul, în raportul dintre individ şi
colectivitate, oferă un contrast straniu.
Pag. 122: «...Ce n’est donc pas de façon métaphorique qu’on a le droit de comparer - comme on l’a si souvent fait - une
ville à une symphonie ou à un poème; ce sont des objets de même nature. Plus précieuse peut-être encore, la ville se
situe au confluent de la nature er de l’artifice». În consideraţiile autorului asupra argumentului se reîntâlnesc studiile de
natură ecologică, raporturile între om şi ambient şi între om şi conformarea ambientului.
A înţelege oraşul în mod concret presupune surprinderea individualităţii locuitorilor; individualitate ce este baza
monumentelor însele. «Comprendre une ville, c’est, par delà ses monuments, par delà l’histoire inscrite dans ses pierres,
retrouver la manière d’ être particulière de ses habitants».
3
Carlo Cattaneo, Agricoltura e morale, în «Atti della Società d’incoraggiamento d’arti e mestieri», Milano 1845.
În aceste pagini, autorul oferă cadrul complet al concepţiei sale asupra «faptelor naturale», într-o analiză unde
lingvistica, economia, istoria, geografia, dreptul, geologia, sociologia, politica concură în individualizarea structurii
artefactelor.
Pe lângă moştenirea iluministă, pozitivismul său se concretizează în faţa fiecărei probleme. «Limba germană cheamă cu
aceeaşi voce arta de a construi şi arta de a cultiva; numele agriculturii (Ackerbau) nu sună a cultivare, ci a construcţie;
ţăranul este cineva care edifică (Bauer). Când ignorantele triburi germanice au văzut, la umbra acvilei romane,
edificarea podurilor, străzilor, zidurilor, şi, cu puţin efort deosebit, transformarea malurilor intacte ale Rinului şi Mosel-
ului în podgorii, acestea au îmbrăţişat toate acele opere cu un singur nume. Da, un popor trebuie să îşi edifice câmpurile
precum oraşele» (pag. 4).
Podurile, străzile, zidurile sunt începutul unei transformări; această transformare conformează ambientul uman şi devine
ea însăşi istorie.
Claritatea acestui mod de a pune problema face din Cattaneo unul dintre primii urbanişti în sens modern, când este
vorba de probleme teritoriale; a se vedea intervenţia sa în problemele care apăreau în urma implementării noilor căi
ferate. Astfel comentează Gabriele Rosa în biografia dedicată lui Carlo Cattaneo: «Aşadar, era vorba de deschiderea
arterei între Milano şi Veneţia. Matematicienii studiau, în mod rigid, chestiunea geografică, făcând abstracţie de

4
Oraşul şi regiunea, pământul agricol şi pădurile devin lucruri umane deoarece sunt un imens depozit
de eforturi umane, sunt operele mâinilor noastre; însă, în ceea ce priveşte patria artificială şi lucrul
construit, acestea sunt şi martori ai valorilor, sunt permanenţă şi memorie. Oraşul există în istoria
sa.

Aşadar, raportul între loc şi oameni, pe de o parte, şi opera de artă - ca fapt final, în mod esenţial
decisiv şi ce confirmă şi orientează evoluţia către o finalitate estetică, pe de altă parte, ne impune un
mod complex de studiu al oraşului.

Fireşte că ar trebui să ţinem cont şi de felul în care oamenii se orientează în oraş, de evoluţia şi
formarea simţului lor spaţial; după părerea mea, această parte constituie domeniul cel mai important
al unora dintre studiile recente americane şi, în mod special, cercetarea întreprinsă de Kevin Lynch;
adică partea aferenta conceperii spaţiului bazată, în mare parte, pe studii de antropologie şi pe
caracteristicile urbane.

Observaţii de acest tip au fost făcute şi de Max Sorre asupra unui material analog: şi mai ales asupra
observaţiilor lui Mauss în legătură cu corespondenţa între numele grupurilor şi numele locurilor la
populaţia eschimosă. Ar fi poate util să ne întoarcem la aceste argumente; pentru moment, toate
acestea ne folosesc în chip de introducere a cercetării şi vor trebui reluate în acel moment când vom
fi luat deja în considerare un număr major de aspecte ale artefactelor urbane până la încercarea de a
înţelege oraşul ca pe o mare reprezentare a condiţiei umane.

Încercăm să citim această reprezentare prin intermediul scenei sale fixe şi profunde: arhitectura.
Uneori mă întreb cum de nu s-a analizat niciodată arhitectura pentru această valoare profundă a sa:
de înfăptuire umană care formează realitatea şi configurează materia conform unei concepţii
estetice. Şi, astfel, arhitectura nu este numai locul condiţiei umane, ci şi o parte din această condiţie,
reprezentată în oraş şi în monumentele sale, în cartiere, în locuinţe, în toate artefactele urbane care
rezultă din spaţiul locuit. De pe această scenă, teoreticienii s-au aplecat asupra structurii urbane,
încercând mereu să sesizeze care erau punctele fixe, adevăratele noduri structurale ale oraşului,
acele puncte de unde merge înainte acţiunea raţiunii.

În acest punct reiau ipoteza oraşului ca obiect creat de om, ca operă de arhitectură şi inginerie ce
creşte în timp; aceasta este una dintre cele mai sigure ipoteze cu care putem să lucrăm4.

Împotriva multelor denaturări probabil că ar putea fi valoros sensul dat cercetării de către Camillo
Sitte, atunci când acesta caută legile construcţiei oraşului care depăşeau simplele date tehnice şi
dădeau seama din plin de „frumuseţea” tramei urbane, a formei aşa cum este ea citită: «Astăzi avem
trei sisteme principale de a construi oraşul: sistemul ortogonal, sistemul radial şi sistemul

populaţie, de istorie, de economia locală, elemente incompatibile cu liniile matematice. Era nevoie de mintea profundă
şi versatilă a lui Cattaneo pentru a pune într-o lumină limpede această chestiune nouă şi gravă [...]. El a căutat acea
direcţie care ar fi promis mai multă lărgime în ceea ce priveşte profitul privat şi utilitatea publică. A spus că opera nu
trebuie să se sacrifice în faţa tiraniei terenului; că scopul nu era de a circula repede, cât de a face profitabilă viteza; că
deplasările dus-întors sunt accentuate pe distanţe mici; că maximul curent ar trebui să fie pe linia care leagă centrele
puternice şi antice, şi că, în Italia, cel ce trece cu vederea dragostea pentru regiunile locale va semăna întotdeauna în
nisip».
4
Pentru ideea de oraş văzut ca lucru făcut de om, a se vedea: Oskar Handlin, John Burchard (ed.), The Historian and
the City, Cambridge (Mass.) 1963. În studiul lui John Summerson, Urban Forms, se vorbeşte de „city as an artifact”
(pag. 166), şi în acela al lui Anthony N.B.Garvan, Proprietary Philadelphia as an artifact, după ce a explicat termenul
din punctul de vedere arheologic şi antropologic, se susţine că: «If, therefore, the term can be applied to an urban
complex at all, it should be applied in such a way as to seek all those aspects of the city and its life for which the
material structure, buildings, streets, monuments were properly the tool or artifact» (pag. 178).
În acest sens vorbeşte Cattaneo de oraş, ca lucru fizic, construcţie a lucrului uman: «Efortul a construit case, diguri,
canale, străzi», vezi nota 3.

5
triunghiular. Variantele rezultă, în general, din combinaţii ale celor trei metode. Toate aceste
sisteme au o valoare artistică nulă; scopul lor exclusiv este acela de regularizare a reţelei stradale;
este, aşadar, un scop pur tehnic. O reţea stradală foloseşte doar la circulaţie, nu este o operă de artă,
pentru că nu conţine sensuri şi nu poate fi percepută complet decât pe hartă. Tocmai de aceea în
paginile anterioare nu am adus în discuţie reţeaua stradală: nici vorbind de Atena sau de Roma
antică, nici de Veneţia sau Nürnberg. Din punctul de vedere artistic ne este perfect indiferent. Este
important din perspectiva artistică numai ceea ce poate fi îmbrăţişat cu privirea, ceea ce poate fi
văzut: aşadar, o singură strada, o singură piaţa»5.

Avertismentul lui Sitte este important pentru empirismul său; şi, după părerea mea, aici se poate
raporta la anumite experienţe americane de care vorbeam mai înainte, în care natura artistică se
poate echivala cu capacitatea de a evoca imagini. Fără dubiu, lecţia lui Sitte poate fi valabilă
împotriva multelor denaturări. Aceasta se referă la tehnica construcţiei urbane; va exista întotdeauna
momentul concret al proiectării unei pieţe şi un principiu de transmitere logică a cunoştinţelor din
acest proiect. Însă modelele vor fi, întotdeauna, măcar într-un fel, o stradă sau o piaţă în
individualitatea lor.

Pe de altă parte, lecţia lui Sitte conţine şi un mare echivoc; acela că oraşul, ca operă de artă, ar fi
reductibil la câteva episoade artistice sau la lizibilitatea sa şi, în fine, nu la experienţa sa concretă.
Dimpotrivă, noi credem că totalitatea este mai importantă decât părţile; şi că doar artefactul urban în
totalitatea sa, de la sistemul stradal şi topografia urbană până la lucrurile care se pot cunoaşte într-o
plimbare de-a lungul unei străzi, toate constituie această totalitate. Este firesc ca această arhitectură
totală să fie explorată prin părţile sale.

Vom începe aşadar de la o chestiune care deschide calea problemei clasificărilor; aceea a tipologiei
clădirilor şi a raportului acestora cu oraşul. Raport ce constituie, de fapt, ipoteza de fond a acestei
cărţi şi pe care îl vom analiza din diferite puncte de vedere, considerând întotdeauna clădirile ca
fiind momente şi părţi ale unui întreg care este oraşul.

Această poziţie era clară teoreticienilor iluminişti ai arhitecturii. În lecţiile sale de la Şcoala
Politehnică, Durand scria: «De même que les murs, les colonnes etc. sont les éléments dont se
composent les édifices, de même les édifices sont les éléments dont se composent les villes»6.

Chestiuni tipologice

Concepţia artefactelor urbane ca operă de artă deschide calea studiului tuturor acelor aspecte ce
aduc lumină în privinţa structurii oraşului. Oraşul, în calitate de „realizare umană prin excelenţă”,
este constituit din arhitectura sa şi din toate acele lucrări ce transformă în mod real natura.

Oamenii din epoca de bronz au adaptat peisajul la necesităţile sociale construind insule artificiale
din cărămizi şi săpând puţuri, canale de scurgere, cursuri de apă. Primele case izolează locuitorii de
mediul extern şi le oferă o climă controlată de om: dezvoltarea nucleului urban extinde încercarea
de control către crearea şi extinderea unei microclime. În satele neolitice regăsim deja prima
transformare a lumii conform necesităţilor omului. Patria artificială este la fel de veche ca omul.

5
Camillo Sitte, Der Städtebau nach seinen künsterlischen Grundsätzen, Viena 1889, ed. ital. Milano 1953, cu preambul
de Luigi Dodi. Este interesantă biografia culturală a lui Sitte care este, în esenţă, aceea a unui specialist; a studiat la
Politehnica din Viena şi a fondat, în 1875, Staatsgewerbeschule în Salzburg şi apoi cea de la Viena.
6
Jean-Nicolas-Louis-Durand, Précis des leçons d’architecture données à l’École Polytechnique, Paris 1802-1805.

6
În acelaşi sens cu aceste transformări se constituie primele forme şi primele tipuri de locuinţe, şi
apoi templele şi edificiile mai complexe. Aşadar, tipul se constituie treptat conform necesităţilor şi
în funcţie de idealurile de frumuseţe; unic şi totuşi extrem de variat în societăţi diferite, tipul este
legat de forma şi modul de viaţă. Este deci logic ca acest concept al tipului să devină treptat
fundamentul arhitecturii şi să revină atât în practică, cât şi în tratate.

Susţinem aşadar importanţa chestiunilor tipologice; importante chestiuni tipologice au străbătut

dintotdeauna istoria arhitecturii şi acestea se ridică, în mod normal, atunci când se înfruntă
probleme urbane. Autori de tratate precum Milizia nu definesc deloc tipul, însă afirmaţii precum
următoarea pot fi incluse în acest concept: «Comoditatea oricărui edificiu cuprinde trei obiecte
principale: 1. situl său, 2. forma sa, 3. distribuţia părţilor sale».

Aşadar, ne gândim la conceptul de tip ca la ceva permanent şi complex, un enunţ logic ce există
înaintea formei, pe care apoi o constituie.

Unul dintre cei mai mari teoreticieni de arhitectură, Quatremère de Quincy a înţeles importanţa
acestor probleme şi a dat o definiţie magistrală tipului şi modelului.
«Cuvântul „tip” nu reprezintă atât imaginea unui lucru de copiat sau de imitat perfect, cât ideea unui
element ce trebuie el însuşi să servească drept regulă modelului. [...] Modelul, înţeles ca execuţie
practică a artei, este un obiect care trebuie repetat ca atare; „tipul” este, dimpotrivă, un obiect după
care fiecare îşi poate concepe lucrările, care nu vor semăna între ele. Totul este precis şi dat în
model; totul este mai mult sau mai puţin vag în „tip”.Vedem aşadar că imitarea „tipurilor” nu are
nimic ce spiritul şi sentimentul nu ar putea recunoaşte. [...].
În fiecare ţară, arta de a fabrica este, de regulă, născută dintr-un germen preexistent. În toate este
necesar un antecedent; nimic, în niciun domeniu, nu vine din nimic; iar acest lucru nu poate să nu
fie aplicat tuturor invenţiilor umane. Astfel, noi vedem că toate, în ciuda schimbărilor ulterioare, au
conservat principiul lor elementar întotdeauna clar şi evident sentimentului şi raţiunii. Este ca un fel
de nucleu interior pe lângă care s-au aglomerat şi coordonat ulterior acele dezvoltări şi variaţii de
forme la care obiectul era susceptibil. De aceea au ajuns la mii de lucruri noi în fiecare domeniu şi,
pentru a le înţelege scopurile, una dintre principalele preocupări ale filosofiei şi ştiinţei este de a le
căuta originea şi cauza primitivă. Iată ceea ce trebuie să se numească „tip” în arhitectură, ca în orice
altă ramură a invenţiilor şi instituţiilor umane. [...] Am pătruns adânc în această discuţie pentru a
face să se înţeleagă bine valoarea cuvântului „tip”, considerată metaforic într-o serie de opere, şi
greşeala celor care, ori nu îl recunosc pentru că nu este un model, ori îi schimbă înfăţişarea,
impunându-i rigoarea unui model ce presupune condiţia de copie identică»7.

În prima parte a pasajului, autorul respinge posibilitatea tipului ca ceva de imitat sau copiat, pentru
că în acest caz nu ar mai fi, cum afirmă a doua parte a propoziţiei, „creaţia modelului”, adică nu s-ar
mai face arhitectură. A doua parte afirmă că în arhitectură (model sau formă) există un element ce
joacă un rol propriu, al său, aşadar nu ceva la care obiectul arhitectural s-a adecvat în conformarea
sa, ci este ceva ce este prezent în model. Acesta este, în realitate, regula, principiul constitutiv al
arhitecturii.

În mod logic, se poate spune că acest ceva este o constantă. Un argument de acest tip presupune
conceperea artefactului arhitectural ca pe o structură ce se revelează şi este recognoscibilă în însuşi
artefactul arhitectural. Dacă acest ceva, pe care îl putem numi elementul tip sau, mai simplu, tipul,

7
Antoine Chrysostôme Quatremère de Quincy, Dictionnaire historique d’Architecture, Paris 1832.
Definiţia lui Quatremère a fost reluată recent de G. C. Argan şi dezvoltată cu un interes deosebit. Giulio Carlo Argan,
Sul concetto di tipologia architettonica, reluat în Progetto e destino, Milano 1965.
Pentru această problemă, a se vedea: Louis Hautecoeur, Histoire de l’architecture clasique en France, tom V, Paris
1953. Pag. 122: „Comme l’a rappelé Schneider, Quatremère professait que il y a „corrélation entre les dimensions et les
formes et les impressions que notre esprit en reçoit”» (R. Schneider, Quatremère de Quincy, cit. în Hautecoeur).

7
este o constantă, atunci acesta este posibil de întâlnit în toate artefactele arhitecturale. Este, deci, şi
un element cultural şi, în acest chip, poate fi cercetat în diferitele artefacte arhitecturale; tipologia
devine într-un sens larg momentul analitic al arhitecturii, uşor de identificat la nivelul artefactelor
urbane.

Tipologia se prezintă deci ca studiul tipurilor nereductibile ale elementelor unui oraş, precum şi ale
unei arhitecturi. Chestiunea oraşelor monocentrice şi a edificiilor centrale este o chestiune
tipologică specifică; niciun tip nu se identifică cu forma, chiar dacă toate formele arhitecturale pot fi
reduse la tipuri.
Acest proces de reducere este o operaţie logică necesară; şi nu este posibil să vorbeşti de probleme
de formă ignorând aceste presupuneri. În acest sens, toate tratatele de arhitectură sunt şi tratate de
tipologie şi în proiectare este dificil să distingi cele două momente.
Tipul este, deci, constant şi prezintă un caracter de necesitate; însă, chiar şi determinate, tipurile
reacţionează dialectic la tehnică, funcţiuni, stil, caracter colectiv şi moment individual al
artefactului arhitectural.

Este cunoscut faptul că planul de tip central este un tip fix şi constant, de exemplu, în arhitectura
religioasă; însă, chiar şi aşa, de fiecare dată când se alege un astfel de tip sunt create motive
dialectice cu arhitectura acelei biserici, cu funcţiunile sale, cu tehnica constructivă şi, în fine, cu
colectivitatea ce participă la viaţa acelei biserici.

Tind să cred că tipurile de locuinţe nu s-au modificat din Antichitate până astăzi, însă acest lucru nu
înseamnă deloc a susţine că nu s-a schimbat modul de viaţă în acest interval şi că nu mai există
mereu posibile moduri de viaţă noi.

Casa cu cursive este o schemă veche şi prezentă în toate casele urbane pe care dorim să le analizăm;
un coridor care degajă camerele este o schemă necesară; însă sunt diferenţe mari şi multe între
fiecare casă reprezentând acest tip în epoca ei.
În final putem spune că tipul este chiar ideea arhitecturii, este cel mai apropiat de esenţa ei. Este,
deci, ceea ce, în ciuda oricărei schimbări, s-a impus mereu „sentimentului şi raţiunii”, ca principiu
al arhitecturii şi al oraşului.

Problema tipologiei nu a fost niciodată tratată într-o formă sistematică şi cu amploarea necesară;
astăzi acest lucru începe să se întâmple în şcolile de arhitectură şi va aduce rezultate bune. Sunt
chiar convins că arhitecţii înşişi, dacă doresc să lărgească şi să fundamenteze munca lor, vor trebui
să se ocupe din nou de teme de această natură8.

Nu ne mai este posibil să ne ocupăm aici de această chestiune. Acceptăm deci faptul că tipologia
este ideea unui element ce joacă un rol propriu în constituirea formei; şi că aceasta este o constantă.

8
Între noile aspecte ale cercetării realizate de arhitecţi asupra problemelor tipologice sunt interesante îndeosebi lecţiile
ţinute de Carlo Aymonino la Istituto Universitario di Architettura din Veneţia.
Carlo Aymonino, La formazione del concetto di tipologia edilizia, în AA.VV., La formazione del concetto di tipologia
edilizia. Atti del corso di caratteri distributivi degli edifici. Anno accademico 1964-1965, Istituto Universitario di
Architettura di Venezia, Veneţia 1965.
«Putem aşadar încerca să individualizăm unele „caractere” ale tipologiilor mediului construit ce ne permit să le definim
mai bine: a) unicitatea temei, chiar dacă subdivizată în una sau mai multe activităţi, din care se poate deriva o
elementaritate (sau simplitate) remarcabilă a organismului; acest lucru este valabil şi pentru cazurile mai complexe; b)
indiferenţa - în modul teoretic de a pune problema - faţă de context, mai precis faţă de o anumită localizare urbană (din
care derivă un remarcabil caracter interschimbabil al acesteia?) şi constituirea unui raport numai cu planimetria proprie,
ca unică limita posibil de folosit (un raport incomplet); c) depăşirea regulamentelor de urbanism, în măsura în care tipul
este individualizat prin chiar forma sa arhitecturală. Tipul este de fapt condiţionat şi de regulamente (igienice, de
siguranţă etc.), însă nu numai de acestea» (pag. 9).

8
Va fi vorba de observarea modalităţilor în care acesta se întâmplă şi, apoi, de valoarea efectivă a
acestui rol.

Este sigur că toate studiile pe care le deţinem în acest domeniu nu şi-au pus foarte atent această
problemă, cu excepţia câtorva şi a încercărilor actuale de depăşire. Aceste studii au eludat mereu
tipul, reorientând tema în căutarea a altceva, şi anume funcţiunea. Deoarece această chestiune a
funcţiunii este de o importanţă absolut deosebită în câmpul studiilor noastre, vom încerca să vedem
în continuare cum aceasta a apărut în studiile referitoare la oraş şi la artefactele urbane în general şi
cum a evoluat. Se poate spune imediat că problema funcţiunii s-a pus în momentul în care - şi
acesta este primul pas de făcut - s-a pus problema descrierii şi clasificării. Astăzi, clasificările
existente nu au mers, în cea mai mare parte, mai departe de problema funcţiunii.

Critica funcţionalismului ingenuu

Am indicat principalele aspecte care ies la iveală în relaţie cu un artefact urban; între acestea,
individualitatea, locus-ul, memoria, însuşi proiectul. Nu a fost menţionată funcţiunea.

Cred că explicarea artefactelor urbane prin funcţiunea lor nu este o opţiune atunci când este vorba
de punerea în lumină a constituţiei şi conformaţiei lor; se vor da exemple de artefacte urbane
valoroase a căror funcţiune s-a schimbat în timp sau care nu au o funcţiune specifică. Aşadar, este
evident că una din tezele acestui studiu -ce doreşte să afirme valorile arhitecturii în studiul oraşului-
este aceea de a nega această explicare prin funcţiune a tuturor artefactelor urbane; eu chiar susţin că
această explicaţie nu numai că nu este revelatoare, dar este şi regresivă, deoarece împiedică
studierea formelor şi cunoaşterea lumii arhitecturii conform legilor sale adevărate.

Trebuie să spunem că acest lucru nu înseamnă respingerea conceptului de funcţiune în sensul său
propriu, şi anume acela algebric, în care valorile sunt posibil de cunoscut una în funcţie de cealaltă
şi care încearcă să stabilească legături mai complexe între funcţiuni şi formă, legături ce nu sunt
cele liniare de cauză-efect, dezminţite de realitate. Ceea ce respingem este tocmai acest ultim
concept al funcţionalismului, dictat de un empirism ingenuu, conform căruia funcţiunile determină
forma şi constituie, în mod univoc, artefactul urban şi arhitectura.

Un astfel de concept al funcţiunii, luat cu împrumut din domeniul fiziologiei, asimilează forma unui
organ pentru care funcţiunile sunt acelea ce justifică formarea sa şi dezvoltarea sa, iar alterările
funcţiunii implica alterarea formei. Cele două curente principale ce au parcurs arhitectura modernă,
funcţionalismul şi arhitectura organică, dezvăluie astfel propria rădăcina comună şi cauza
slăbiciunii şi ambiguităţii lor fundamentale. Formei i se neagă astfel cele mai complexe motivaţii
ale sale; pe de o parte, tipul se reduce la o pură schema distributivă, o diagramă de trasee, pe de altă
parte, arhitectura nu posedă nicio valoare autonomă. Intenţionalitatea estetică şi necesitatea ce
preced artefactele urbane şi stabilesc reciproc legături complexe nu mai pot fi analizate.

Cu toate că funcţionalismul are origini ceva mai depărtate, acesta a fost enunţat şi aplicat în mod
clar de Bronislaw Malinowski; acest autor face referinţe explicite la manufactură, la obiect, la casă.
«Luaţi exemplul locuinţei umane. [...] Aici trebuie ţinut cont de funcţiunea integrală a obiectului
atunci când se studiază fazele diferite ale procesului tehnologic de construcţie şi elementele
structurii sale»9. De la o astfel de punere de problemă se ajunge uşor la a considera doar motivele

9
Bronislaw Malinowski, A Scientific Theory of Culture and other Essays, Chapel Hill 1944, ed. ital. Milano 1962.
Funcţionalismul în geografie. Conceptul de funcţiune a fost introdus de Ratzel în 1891 şi, împrumutat din fiziologie,
asimilează oraşul unui organ; funcţiunile oraşului sunt doar cele ce justifică existenţa şi dezvoltarea sa. Studii mai

9
pentru care sunt utile manufactura, obiectul, casă. Întrebarea: «La ce folosesc?» ajunge să facă loc
unei justificări simple, blocând analiza a ceea ce este real.

Această concepere a funcţiunii este apoi asumată de toată gândirea arhitecturală şi urbană, şi mai
ales în domeniul geografiei, până la a caracteriza prin funcţionalism şi organicitate, după cum s-a
văzut, mare parte a arhitecturii moderne. În încercarea de a clasifica oraşul, funcţionalismul devine
preeminent faţă de peisajul urban şi formă; deşi mulţi autori emit îndoieli în privinţa validităţii şi
exactităţii unei clasificări de acest tip, aceştia susţin că nu ar exista o alternativă concretă pentru o
clasificare eficace. Astfel Georges Chabot10, după ce declarase imposibilitatea de a da o definiţie
precisă a oraşului deoarece pe lângă aceasta rămâne întotdeauna un reziduu imposibil de discernut
în mod precis, ulterior se orientează către funcţiuni, chiar dacă le admite repede insuficienţa.

Oraşul ca grupare este explicat chiar pe baza acelor funcţiuni dorite de acei oameni; funcţiunea unui
oraş devine un „raison d’être” al său şi sub această formă ni se dezvăluie. În multe cazuri, studiul
morfologiei se reduce la un simplu studiu al funcţiunii.

Într-adevăr, odată stabilit conceptul de funcţiune, se ajunge imediat la posibilitatea unei clasificări
evidente; oraşe comerciale, culturale, industriale, militare etc.

Deşi, în ceea ce priveşte conceptul de funcţiune, critica propusă aici este mai generală, este oportun
să precizăm că apar dificultăţi în stabilirea rolului funcţiunii comerciale chiar în interiorul acestui
sistem. Într-adevăr, aşa cum a fost lansată, această explicaţie a conceptului de clasificare conform
funcţiunii este superficială; aceasta presupune o valoare identică pentru toate tipurile de funcţiuni,
fapt care nu este adevărat. Faptul că funcţiunea comercială este predominantă este din ce în ce mai
evident şi, în consecinţă, de luat în seamă.

Această funcţiune comercială şi traficul comercial sunt, de fapt, fundamentul unei explicări
„economice” a oraşului care, plecând de la formularea clasică a lui Max Weber, a cunoscut o
dezvoltare specifică şi asupra căreia ne vom opri în capitolele următoare. Este, deci, logic să ne
imaginăm că, de vreme ce acceptăm o clasificare a oraşului conform funcţiunii, funcţiunea
comercială - prin modul său de constituire şi prin continuitatea sa - se prezintă ca fiind cea mai
convingătoare pentru explicarea multiplicităţii artefactelor urbane şi ceva posibil de corelat cu
teoriile urbane cu caracter economic.

Însă chiar atribuirea unei valori diferite fiecărei funcţiuni determină subminarea validităţii
funcţionalismului ingenuu; într-adevăr, urmând această logică a ideilor, ajungem în final la o

recente disting între funcţiuni legate de centralitate şi relaţia cu regiunea (Allgemeine Funktionen) şi funcţiuni
particulare (Besondere Funktionen). În aceste ultime studii, funcţiunea are o referinţă spaţială majoră. Pentru utilizarea
acestui termen în raport cu ecologia vezi nota 20. Deja la apariţia sa, funcţionalismul în geografie se găsea în dificultate
în clasificarea funcţiunii comerciale ce cucerea, în mod firesc, supremaţia. Ratzel în Antropogeographie definea oraşul
ca «...eine dauernde Verdichtung von Menschen und menschlichen Wohnstätten die einen ansehnlichen Bodenraum
bedeckt und im Mittelpunkt grosseren Verkehrswege liegt». Şi Wagner insistă asupra oraşului ca punct de concentrare
a comerţului (Handel und Verkehr).
Friedrich Ratzel, Antropogeographie, Stuttgart 1882 (vol. I) şi 1891 (vol. II).
Pentru o sinteză atentă a tezelor geografilor germani, a se vedea: Allgemeine Geographie, Frankfurt am Main 1959, mai
ales capitolul: «Siedlungsgeographie»; a se mai vedea şi: Jacqueline Beaujeu-Garnier, Georges Chabot, Traité de
géographie urbaine, Paris 1963; John Harold George Lebon, An Introduction to Human Geography, Londra 1952.
10
Georges Chabot, Les villes, Paris 1948.
Chabot clasifică funcţiunile principale ale oraşului în: militare, comerciale, industriale, terapeutice, intelectuale şi
religioase, administrative. În final el admite că în oraş diferitele funcţiuni se confundă una cu alta, sfârşind astfel prin a
dobândi valoarea unui fapt iniţial; ar fi vorba, deci, de funcţiuni elementare şi originare mai degrabă decât fapte
permanente.
În sistemul lui Chabot funcţiunea este, împreună cu planul, un moment al vieţii urbane. Concepţia sa este deci mai
bogată şi articulată.

10
contradicţie cu ipoteza de plecare. Mai mult, dacă artefactele urbane ar putea să se reformeze şi
înnoiască în mod continuu pe baza simplei stabiliri de noi funcţiuni, chiar valorile structurii urbane,
revelate prin arhitectura sa, ar fi continue şi uşor disponibile; permanenţa proprie clădirilor şi
formelor nu ar mai avea nicio semnificaţie şi chiar ideea de transmitere a unei anume culturi - în
care oraşul este un element - ar fi pusă în criză. Totuşi, toate acestea nu corespund realităţii.

Teoria funcţionalismului ingenuu este însă din cale afară de comodă pentru clasificările elementare
şi este dificil să vezi cum ar putea fi substituită la acest nivel; se poate, deci, propune să o menţinem
pentru o anumită ordine, ca fapt pur instrumental, fără însă a pretinde că putem extrage din această
ordine explicaţii ale artefactelor mai complexe.

Dacă ne gândim la definiţia pe care am încercat să o propunem pentru tipul artefactelor urbane şi
arhitecturale pe baza gândirii iluministe, putem face o clasificare corectă a artefactelor urbane şi, în
ultimă instanţă, chiar şi o clasificare conform funcţiunilor, câtă vreme aceasta constituie unul din
momentele definiţiei generale. Dimpotrivă, dacă plecăm de la o clasificare conform funcţiunilor
trebuie să admitem şi să înţelegem conceptul de tip în cu totul alt mod, respectiv ca fiind modelul
organizatoric al respectivei funcţiuni.

Însă chiar acest mod de înţelegere a conceptului de tip, şi, în consecinţă, a artefactelor urbane şi a
arhitecturii, şi anume ca organizare a unei anumite funcţiuni, este ceea ce ne îndepărtează cel mai
mult de la o cunoaştere concretă a realităţii.

Dacă, de fapt, se poate admite clasificarea clădirilor şi oraşului conform funcţiunilor lor, ca
generalizare a unor criterii de evidenţă, este de neconceput să reducem structura artefactelor urbane
la o problemă de organizare a unei anume funcţiuni, mai mult sau mai puţin importante; într-adevăr,
această distorsiune gravă a blocat şi blochează în mare parte un progres real în studiile despre oraş.

Dacă artefactele urbane sunt o simplă problemă de organizare, acestea nu pot prezenta nici
continuitate, nici individualitate; monumentele şi arhitectura nu mai au motiv pentru a exista, ele
«nu ne spun nimic». Poziţiile de acest tip îşi asumă în mod clar un caracter ideologic când pretind
să obiectivizeze şi să cuantifice artefactele urbane; acestea din urmă, văzute în mod utilitarist, ajung
să fie asumate ca produse de consum. Vom vedea în capitolele următoare aspectele arhitecturale ale
acestui mod de a pune problema.

În concluzie, se poate afirma că un criteriu funcţional de clasificare este acceptabil ca regulă

practică şi tangentă temei în acelaşi mod cu alte criterii, cum ar fi cele asociative, constructive, de
exploatare a terenului etc. Clasificările de acest tip au utilitatea lor; fără îndoială, însă, acestea
servesc mai mult pentru a transmite ceva despre punctul de vedere adoptat pentru clasificare (de
exemplu, sistemul constructiv) decât pentru a ne spune ceva despre element în sine. Doar din acest
punct de vedere, aceste tipuri de clasificări pot fi acceptate.

Probleme de clasificare

În expunerea teoriei funcţionaliste am accentuat, mai mult sau mai puţin intenţionat, acele aspecte
ce-i dau o formă de superioritate şi siguranţă. Acest lucru se datorează şi faptului că funcţionalismul
a avut o soartă favorabilă în lumea arhitecturii şi tuturor celor educaţi în acest sens în ultimii
cincizeci de ani le este greu să se desprindă de acesta. Ar trebui să investigăm modul în care acest
curent de gândire a determinat în realitate arhitectura modernă, împiedicând, chiar şi astăzi, o
evoluţie progresivă a acesteia; însă acesta nu este obiectivul pe care mi l-am propus aici.

11
Susţin însă că este necesar să mă opresc asupra altor interpretări ale domeniului arhitecturii şi
oraşului, ce se constituie în fundamente ale tezei pe care o avansez aici. Aceste teorii sunt
raportabile la geografia socială a lui Tricart, la teoria persistenţelor a lui Marcel Poète şi la teoria
iluministă, în special opera lui Milizia. Toate aceste teorii mă interesează mai ales pentru că sunt
fondate pe o lectură continuă a oraşului şi a arhitecturii, subînţelegând astfel o teorie generală a
artefactelor urbane.

Pentru Tricart11, conţinutul social al oraşului este chiar baza lecturii sale; studiul conţinutului social
trebuie pus înaintea descrierii factorilor geografici ce dau semnificaţie peisajului urban. Aspectele
sociale, atât în aparenţă, cât şi în conţinut, sunt premergătoare formelor şi funcţiunilor şi, ca să
spunem aşa, le cuprind.

Cade în sarcina geografiei umane să studieze structurile oraşului în legătură cu forma locului în care
acestea se manifestă; este vorba, aşadar, de un studiu sociologic al locului. Însă pentru a începe o
analiză a locului trebuie stabilite a priori limitele în interiorul cărora acesta este definit. Tricart
stabileşte trei ordine sau trei scări diferite: a) scara străzii, ce cuprinde construcţiile şi spaţiile
neconstruite ce o înconjoară; b) scara cartierului care constă într-un ansamblu de insule cu
caracteristici comune; c) scara întregului oraş, considerat ca fiind un întreg de cartiere.

Principiul care face aceste cantităţi omogene şi le pune în legătură este chiar conţinutul lor social.

Pornind de la teza lui Tricart, voi încerca acum expun în special un tip de analiză urbană ce este
coerentă cu toate aceste premise şi se dezvoltă într-o direcţie topografică ce capătă, după părerea
mea, o importanţă remarcabilă. Însă, înainte de a discuta această poziţie, este bine să introducem o
obiecţie fundamentală asupra scărilor de studiu sau părţilor în care această teorie împarte oraşul.
Admitem că artefactele urbane ar putea fi studiate în cheia localizării lor, însă obiecţia este de
natură diferită. Ceea ce nu putem admite este faptul că, pornind de la scările diferite, localizările se
explică, într-un fel, prin scara lor sau extinderea lor; cel mult putem admite că acest lucru ar avea
vreo utilitate didactică sau de cercetare practică, însă implică un concept ce nu se poate accepta.
Acesta se referă la calitatea artefactelor urbane.

Aşadar, noi nu susţinem că nu ar exista diferite scări de analiză, ci faptul că ar fi de neconceput să

ne gândim că artefactele urbane s-ar schimba cumva în funcţie de dimensiunea lor.

Acceptarea tezei opuse ar însemna, aşa cum se susţine în multe părţi, acceptarea principiului
oraşului ce se modifică prin extindere sau ale cărui artefacte urbane în sine ar fi diferite în funcţie de
dimensiunea la care sunt produse.

În acest punct apare ca oportun un citat din Ratcliff: «A dori să consideri problemele proastei
distribuţii a locurilor doar în context metropolitan presupune încurajarea falsei, dar popularei
aserţiuni care afirmă că ar fi vorba de probleme de dimensiune. Putem observa astfel de probleme,
la scări diferite, în sate, în orăşele, în oraşe, în metropole, deoarece forţele dinamice ale
urbanismului sunt vitale oriunde sunt concentraţi oameni şi lucruri, iar organismul urban este supus
aceloraşi legi naturale şi sociale, independent de dimensiune. A reduce problemele oraşului la o

11
Jean Tricart, Cours de géographie humaine, vol. I: L’habitat rural, vol. II: L’habitat urbain, Paris 1963; el
avertizează că: «Comme toute étude de faits en eux-mêmes, la morphologie urbaine suppose une convergence des
données habituellement recueillies par des disciplines différentes; urbanisme, sociologie, histoire, économie politique,
droit même. Il nous suffit que cette convergence ait pour but l’analyse et l’explication d’un fait concret, d’un paysage
por affirmer qu’elle a sa place dans le cadre géographique» (pag. 4).

12
problemă de dimensiune dă de înţeles că soluţiile ar consta în proiectarea în exterior a procesului de
creştere, adică în deconcentrare; atât ipoteza, cât şi implicaţiile ei devin controversate»12.

Unul dintre elementele fundamentale ale peisajului urban la scara străzii constă în locuinţele
colective şi, deci, în structura proprietăţii urbane; vorbesc de locuinţe colective şi nu de case
deoarece definiţia este mult mai precisă în diferite limbi europene. Blocul este de fapt un lot
cadastral în care ocuparea principală a solului constă în suprafeţe construite. În locuinţa colectivă
aceasta ocupare este destinată funcţiunii rezidenţiale (a vorbi despre imobile specializate şi imobile
mixte poate fi o împărţire importantă, însă nu suficientă).

Dacă încercăm să clasificăm aceste imobile, putem pleca de la consideraţii planimetrice. În acest
fel, am avea: a) case-blocuri înconjurate de spaţiu neconstruit; b) case-blocuri unite unele cu altele
orientate către strada ce formează o cortină continuă în paralel cu respectiva stradă; c) case-blocuri
în profunzime ce ocupă solul într-o manieră aproape completă; d) case cu curte interioară cu
grădină şi mici construcţii în interiorul lotului.

S-a spus că o clasificare de acest tip poate fi considerată descriptivă, geometrică sau topografică.
Putem să o continuăm şi să găsim alte criterii interesante ce pot detalia aceasta clasificare, şi anume
cele legate de echipamentele tehnice, de aspectele stilistice, de raportul dintre suprafaţa construită şi
cea verde etc. Aceste tipuri de întrebări ce iau naştere din datele noastre pot fi raportate la nişte
direcţii principale care sunt, în mare, legate de datele obiective, influenţa structurii funciare şi a
datelor economice, influenţele istorico-sociale.

Cunoaşterea structurii funciare şi a chestiunilor economice are o importanţă specială; aceste fapte
sunt legate în mod intim cu cele denumite de noi influenţele istorico-sociale. Pentru a ne da seama
mai bine de avantajele aplicării unei analize de acest tip, vom examina, în partea a doua a acestei
cărţi, problema locuinţei şi problema cartierului. În acest punct, însă, pentru a clarifica tipul de
analiză propus aici, vom continua, chiar dacă sumar, al doilea punct, şi anume cel legat de structura
funciară şi datele economice.

Forma parcelelor unui oraş, formarea lor, evoluţia lor reprezintă o istorie lungă a proprietăţii
urbane, dar şi o istorie a claselor sociale, profund legată de oraş; Tricart a spus, foarte lucid, că
analiza contrastului dintre diferitele loturi confirmă existenţa luptei de clasă. Modificarea structurii
funciare urbane –pe care o putem urmări cu cea mai mare precizie prin intermediul planurilor
cadastrale istorice- indică ridicarea clasei burgheziei urbane şi fenomenul acumulării progresive a
capitalului.

Un criteriu de acest tip, aplicat unui oraş cu un ciclu extraordinar de viaţă, aşa cum este Roma
antică, ne oferă rezultate de o claritate paradigmatică; ne permit să urmărim evoluţia de la oraşul de
tip agrar la formarea marilor spaţii publice ale erei imperiale şi de la casa cu patio republicana la
formarea marilor insulae ale plebei. Loturile enorme care constituiau insulae, cu o concepţie
extraordinară a casei-cartier, anticipează conceptele oraşului modern capitalist şi diviziunile sale
spaţiale, arătând şi proasta funcţionare, şi contradicţia.

După ce le studiasem din punct de vedere topografic, în lumina unei analize topografice, iată că
perspectiva în cheie economico-socială ne oferă alte posibilităţi de clasificare a structurii funciare /
a imobilelor. Putem distinge: a) casa precapitalistă, construită de proprietar fără scopul de a o
exploata; b) casa capitalistă, formă de rentă urbană, destinată închirierii şi unde totul este
subordonat acestei idei. Acest tip de casă poate fi destinat şi bogaţilor, şi săracilor. Însă, în primul
caz, printr-o normală evoluţie a nevoilor, casa trece rapid într-o categorie socială inferioară ca efect
12
Richard U. Ratcliff, The Dynamics of Efficiency in the Locational Distribution of Urban Activities, în AA.VV.
Readings in Urban Geography, Chicago 1960, pag. 299.

13
al schimbărilor sociale. Aceasta alternanţă socială, respectiv schimbare de statut în interiorul casei
creează zone blighted sau degradate, ce constituie una dintre problemele tipice ale oraşului modern
capitalist, aceste situaţii fiind în mod special studiate în S.U.A., unde sunt mai evidente ca la noi; c)
casa “paracapitalistă”, construită pentru o familie şi având un singur etaj închiriat; d) casa socialistă.
Acesta din urmă este noul tip de construcţii ce apare în ţările socialiste unde nu mai există
proprietatea privată a terenului, sau în ţările cu democraţie avansată. Unul dintre primele exemple
din Europa ar putea fi identificat în locuinţele pe care Primăria Vienei le face după primul război
mondial.

Ipoteza analizei conţinutului social, aplicată cu atenţie topografiei urbane, se dezvoltă astfel până la
a ne oferi o cunoaştere mai completă a oraşului; un astfel de tip de analiză avansează prin sinteze
succesive, punând în lumina anumite date elementare, care, în cele din urmă, pot compune date cu
caracter general. Chiar şi forma artefactelor urbane poate asuma o interpretare destul de
convingătoare prin intermediul conţinutului social; în acesta din urmă se regăsesc cauze şi raţiuni
care influenţează structura urbană.

Din punct de vedere ştiinţific, opera lui Marcel Poète13 este, fără îndoială, una dintre cele mai
moderne opere al studiului oraşului. Poète se ocupă de artefactele urbane în calitate de indicatori ai
condiţiilor organismului urban; aceştia constituie o realitate precisă şi verificabilă a oraşului
existent. Însă raţiunea lor de a fi este continuitatea lor; la datele istorice, trebuie să le adăugăm pe
cele geografice, economice, statistice, însă cunoaşterea trecutului constituie termenul de comparaţie
şi măsura pentru viitor.

Aşadar, această cunoaştere se regăseşte în studiul planurilor oraşului; planuri care posedă
caracteristici formale precise: de exemplu, traseul străzilor poate fi drept, sinuos, curb. Însă chiar
forma generală a oraşului are o semnificaţie a sa şi identitatea nevoilor lui tinde, în mod firesc, să se
exprime în construcţii ce, lăsând la o parte diferenţele punctuale, prezintă afinităţi incontestabile.
Aşadar, de-a lungul epocilor, în arhitectura urbană se stabileşte o legătură - mai mult sau mai puţin
aparentă - între formele lucrurilor. Pe fundalul diversităţii epocilor şi civilizaţiilor este, deci, posibil
să identificăm o constantă de motive ce asigură o unitate relativă a expresiei urbane. De aici se
dezvoltă relaţiile între oraş şi regiunea geografică, relaţii analizabile din punctul de vedere al valorii
străzii. În analiza lui Poète, strada dobândeşte astfel o semnificaţie majoră, pentru că oraşul se naşte
într-un loc dat, însă strada este cea care îl menţine viu. Asocierea între destinul oraşului şi străzile
sale devine, deci, o regulă fundamentală a metodei.

În acest studiu al raportului între strada şi oraş, Poète ajunge la rezultate extrem de importante;
pentru un oraş anume se poate stabili o clasificare a străzilor care trebuie să se oglindească în harta
regiunii geografice. Şi se întâmplă şi să le caracterizeze în funcţie de natura schimburilor efectuate,
schimburi culturale sau comerciale. Astfel, el reia observaţia lui Strabo în legătură cu oraşele din
regiunea Umbriei de-a lungul străzii Flaminia, a căror dezvoltare este explicată «mai ales pentru că
se găsesc situate de-a lungul acelei străzi, nu pentru o oarecare importanţă a lor».

Analiza lui Poète trece apoi de la stradă la terenul urban, considerat atât un dat natural, cât şi o
operă civilă, direct asociat compoziţiei oraşului. În compoziţia urbană fiecare lucru trebuie să

13
Marcel Poète, Introduction à l’Urbanisme, l’évolution des villes, la leçon de l’antiquité, Paris 1929, ed. ital. Torino
1958.
Pentru influenţa exercitată de Poète asupra studiilor urbane a se vedea analele revistei «La vie urbaine» editată la Paris
şi coordonată de Lavedan. Revista a publicat studii şi cercetări asupra oraşului, cu caracter în mare parte istoric, de un
nivel remarcabil.
Opera monumentală a lui Poète, probabil neegalată în studiile complexe asupra oraşului, este: M.P., Une vie de cité.
Paris de sa naissance à nos jours, Paris 1924-31.
Studiile despre Paris sunt condensate în: M.P., Comment s’est formé Paris, Paris 1925. Mumford a definit această carte
ca fiind una bogată prin cunoştinţele acumulate într-o viaţă întreagă.

14
exprime, cu maximă fidelitate, însăşi viaţa acelui organism colectiv care este oraşul. La baza acestui
organism se găseşte persistenţa planului.

Conceptul de persistenţă este fundamental în teoria lui Poète; de asemenea, influenţează analiza lui
Pierre Lavedan, care, prin amestecul de elemente deduse din geografie şi din istoria arhitecturii,
poate fi considerată ca fiind una dintre cele mai complete analize de care dispunem în acest
moment. La Lavedan, persistenţa devine generatoare a planului; această generatoare este obiectivul
principal al cercetării urbane, deoarece tocmai prin înţelegerea sa este posibil să evidenţiem modul
în care oraşul s-a configurat spaţial; aceasta generatoare incorporează conceptul de persistenţă care
se extinde chiar şi asupra structurilor fizice ale oraşului, asupra străzilor şi monumentelor urbane.

Împreună cu unii geografi pe care i-am citat, precum Chabot şi Tricart, contribuţia lui Poète şi a lui
Lavedan este printre cele mai valoroase contribuţii ale şcolii franceze în domeniul teoriei urbane.

Contribuţia gândirii iluministe la fundamentarea unei teorii a artefactelor urbane ar merita o

cercetare separată. În primul rând, autorii tratatelor secolului al XVIII-lea încearcă să stabilească
principii arhitecturale care pot fi dezvoltate pe baze logice, chiar şi fără proiect; tratatul se va
constitui treptat ca o serie de propoziţii derivate una din alta. În al doilea rând, fiecare element este
întotdeauna conceput ca fiind parte dintr-un sistem, iar acest sistem este oraşul; oraşul este deci cel
care conferă criterii de necesitate şi realitate fiecărei arhitecturi în parte. În al treilea rând, autorii de
tratate disting forma, ca fiind aspect ultim al structurii, de momentul analitic al structurii; în acest
fel, forma are o persistenţă a sa (clasică) ce nu este redusă la momentul logic.

Al doilea argument menţionat în paragraful precedent se poate discuta mult, însă ar fi necesare, în
mod sigur, cunoştinţe extinse; desigur că în timp ce acest argument cuprinde tot oraşul existent, el
postulează în acelaşi timp şi noul oraş, respectiv faptul că raportul între constituirea unui artefact şi
mediul său este inseparabil. Deja în analiza a “grand siècle”, Voltaire indicase dezinteresul faţă de
oraş ca limită a arhitecturii, în timp ce sarcina oricărei construcţii ar fi să se pună în raport direct cu
oraşul însuşi14. Manifestarea acestor concepte se produce în special o data cu planurile şi proiectele
napoleonice, ce reprezintă unul dintre momentele de maxim echilibru din istoria urbană.

Pe baza celor trei argumente iluministe expuse, vom încerca să vedem care sunt criteriile principale
furnizate de teoria lui Milizia, luându-l ca exemplu de autor de tratate ce se situează în interiorul
teoriilor artefactelor urbane15. Clasificarea propusă de Milizia, care se ocupă de clădiri şi oraş în
acelaşi timp, împarte clădirile urbane în private şi publice, înţelegând prin prima categorie
locuinţele şi prin cea de-a doua elemente principale pe care eu le voi numi prime. În continuare,
Milizia pune aceste grupări sub formă de clase, ceea ce îi permite să distingă în interiorul clasei
considerate, precizând fiecare element ca edificiu-tip în interiorul unei funcţiuni generale, sau, mai
bine, în interiorul unei idei generale a oraşului. De exemplu, în prima clasă sunt palate şi case, în a
două clădiri de siguranţă publică, clădiri de utilitate publică, clădiri pentru depozitare etc. Între
edificiile de utilitate publică distinge apoi universităţile, bibliotecile etc.

Aşadar, analiza efectuată de Milizia se referă, în primul rând, la clasă (publică şi privată), în al
doilea rând la situarea elementului în oraş, iar în al treilea rând la forma şi la organizarea clădirii.
«Convenienţa publică majoră cere ca aceste edificii (de utilitate publică) să fie situate nu foarte

14
«Beaucoup des citoyens ont construit des édifices magnifiques, mais plus recherchés pour l’intérieur que
recommandables par des dehors dans le grand goût, et qui satisfont le luxe des particuliers encore plus qu’ils
n’embellisent la ville». Voltaire, Le Siècle de Louis XIV, 1768, acum în Oeuvres complètes de V., tom IV, Paris 1827.
Jean Mariette, L’architetture française, 1727, îngrijit şi cu prefaţă de Louis Hautecoeur, Paris-Bruxelles 1927. Anthony
Blunt, François Mansart and the Origins of French Classical Architecture, Londra 1941.
15
Francesco Milizia, Principi di Architettura Civile, ediţie critică îngrijită de Giovanni Antolini, Milano 1832.

15
departe de centrul oraşului, şi distribuite în jurul unei pieţe comune grandioase». Sistemul general
este, deci, oraşul; clarificările elementelor sunt clarificări ale sistemului adoptat.

Despre ce oraş este vorba în textul lui Milizia? Despre o ipoteză de oraş care se construieşte
împreună cu arhitectura. «Chiar şi fără structuri somptuoase, oraşele pot apărea frumoase şi pot
inspira frumuseţe. Însă a vorbi despre un oraş frumos presupune a vorbi despre o arhitectură
bună»16.

Această afirmaţie pare decisivă pentru toate tratatele de arhitectură ale iluminismului; oraşul frumos
înseamnă arhitectura bună şi viceversa.

Este puţin probabil ca iluminiştii să fi insistat asupra acestei afirmaţii, întrucât această idee era o a
doua natură a modului lor de gândire; cunoaştem modul în care neînţelegerea lor în ceea ce priveşte
oraşul gotic provenea tocmai din imposibilitatea de a considera un peisaj fără a considera validitatea
fiecărui element ce îl constituie; fără a înţelege sistemul. Însă, chiar dacă faptul de a nu înţelege
semnificaţia şi deci frumuseţea oraşului gotic reprezintă o greşeală, acest lucru nu înseamnă că
sistemul urmat de iluminişti nu este corect. Pentru noi, frumuseţea oraşului gotic apare exact acolo
unde ea se arată ca artefact urban extraordinar, unde individualitatea operei este recognoscibilă în
mod clar în toate elementele sale. Tocmai prin cercetările efectuate asupra acestui tip de oraş, noi îi
înţelegem uşor frumuseţea, şi aceasta tot parte dintr-un sistem. Şi nu este nimic mai fals decât
definirea oraşului gotic ca fiind organic sau spontan.

Este convenabil să aducem în discuţie un alt aspect al modernităţii poziţiei considerate aici. După
stabilirea conceptului de clase, Milizia precizează fiecare clădire-tip în interiorul unei idei generale
şi o caracterizează printr-o funcţiune. Această funcţiune este considerată independent de
consideraţiile generale asupra formei; şi ea trebuie înţeleasă mai degrabă ca finalitate a clădirii decât
ca funcţiune în sens propriu. Astfel, sunt listate în aceeaşi clasă clădiri de utilitate practică şi clădiri
observabile emipiric ca obiecte, însă construite în funcţie de concepte mai puţin evidente; în acest
fel, clădirile pentru sănătatea publică sau pentru siguranţă se regăsesc în interiorul aceleiaşi clase de
clădiri pentru magnificenţa sau perfecţiunea lor.

Există cel puţin trei argumente în favoarea acestui mod de operare; primul, şi cel mai important,
constă în recunoaşterea oraşului ca fiind o structură complexă unde se regăsesc de fapt bucăţi de
oraş înţelese ca opere de artă; al doilea argument se referă la validitatea unui discurs tipologic
general al artefactelor urbane sau, cu alte cuvinte, faptul că pot judeca tehnic şi acele aspecte ale
oraşului care, prin natura lor, cer o judecată mai complexă, prin reducerea lor la o constantă
tipologică; în fine, al treilea argument susţine că această constantă tipologică joacă un rol în sine în
constituirea modelului.

De exemplu, în analizarea unui monument, Milizia foloseşte trei factori de analiză, care sunt: «1)
destinat publicului, 2) amplasat în mod oportun, 3) constituit conform legilor convenienţei. […] În
ceea ce priveşte convenienţa construcţiei de monumente, nu se mai poate adăuga nimic în general,
decât faptul că trebuie să fie semnificative şi expresive, cu o structură simplă, cu inscripţii clare şi
scurte, în aşa fel încât până şi la cea mai scurtă privire să îşi facă efectul pentru care se
construiesc»17. Cu alte cuvinte, dacă în ceea ce priveşte natura monumentului nu putem spune
altceva decât o tautologie, un monument este un monument, putem însă stabili condiţiile mediului
ce, chiar dacă nu se răsfrâng asupra naturii monumentului, pun în lumina caracteristici tipologice şi
de compoziţie. Aceste caracteristici sunt încă în mare parte de natură urbană: însă ele sunt, în
acelaşi timp, condiţii ale arhitecturii, aşadar ale compoziţiei. Acesta este un aspect de fond la care
ne vom întoarce în cele ce urmează.
16
Ivi, pag. 663.
17
Ivi, pag. 420.

16
Nu este cazul să insistăm aici asupra faptului că clasificările şi principiile nu sunt decât un aspect
general al arhitecturii, însă concretizarea sau judecata aceasteia din urmă, în concepţia iluministă, ar
aparţine doar acelei opere şi acelui artist. Chiar Milizia îi ridiculizează pe constructorii ordinelor
socio-arhitecturale şi producătorii de modele obiective de organizare şi sintetizare a arhitecturii,
modele ce trebuiau să se producă începând cu romantismul; Milizia afirmă că «a deriva distribuţia
arhitecturală din fagurii stupilor este un fel de vânătoare de insecte»18. Şi aici sunt asociate într-un
unic aspect ordinea abstractă a organizării şi referinţa la natură, ambele fiind teme fundamentale în
toată dezvoltarea ulterioară a gândirii arhitecturale şi pe care le-am indicat prin termenii de organic
şi funcţionalism, ambele fiind legate de aceeaşi matriţă romantică.

Pe tema caracterului concret, Milizia a mai scris: «Într-o varietate atât de prodigioasă organizarea
funcţională nu se poate dispune prin precepte fixe şi constante, şi, în consecinţă, trebuie să fie de o
certă dificultate. Aşadar, cea mai mare parte a arhitecţilor faimoşi, când au vrut să explice subiectul
organizării, mai degrabă au expus desene şi descrieri ale clădirilor lor decât reguli de instituit»19.
Acest demers arată în mod clar cum funcţiunea discutată mai sus este înţeleasă aici ca relaţie şi nu
ca schemă de organizare; sub această ultimă formă, funcţiunea este chiar respinsă. Între timp însă se
caută reguli care să poată să transmită principiile arhitecturii.

Complexitatea artefactelor urbane

Voi încerca acum să clarific unele dintre întrebările apărute în expunerea teoriilor din paginile
precedente, punând în evidenţă acele puncte pe care vreau să îmi construiesc teza.

Primul argument considerat a fost extras din lucrărilor geografilor şcolii franceze; am spus că
aceştia, după ce au pus la punct un bun sistem descriptiv, se opresc în faţa analizei structurii
oraşului. Mă refeream mai ales la opera lui Georges Chabot, pentru care oraşul este o totalitate ce se
construieşte din ea însăşi şi în care toate elementele concură pentru a forma “âme de la cité”. Susţin
că acesta este unul dintre cele mai importante puncte atinse în studiul oraşului; punct de care trebuie
să ţinem cont pentru a vedea concret structura artefactelor urbane.

Cum se împacă acest lucru cu studiul lui Chabot asupra funcţiunii? Răspunsul este deja implicit prin
analiza dezvoltată până acum şi este parţial sugerat de critica lui Max Sorre în recenzia cărţii lui
Chabot. Sorre a scris că, în principiu, pentru Chabot, «La vie seule explique la vie». Acest lucru
înseamnă că dacă oraşul se explică pe el însuşi, atunci a-l clasifica conform funcţiunilor nu
constituie o explicaţie, ci reintră într-un sistem descriptiv. Răspunsul poate fi deci formulat în acest
fel: descrierea funcţiunii este uşor verificabilă, aceasta este un instrument, aşa cum este tot studiul
morfologiei urbane; în plus, nepunând niciun element de continuitate între “genre de vie” şi
structura urbană, cum ar vrea în schimb funcţionaliştii ingenui, funcţiunea pare unul dintre
elementele analizei care ar fi la fel de posibil ca şi altele.

Aşadar, din aceste studii vom păstra conceptul de oraş ca totalitate şi pe cel al posibilităţii apropierii
de înţelegerea acestei totalităţi prin studiul diferitelor sale manifestări şi a comportamentului său.

Din analiza lui Tricart am evidenţiat importanţa studiului oraşului când acesta porneşte de la
conţinutul social; studiul conţinutului social pemite punerea în lumină, în mod concret, a
semnificaţiei evoluţiei urbane. Am accentuat aspectele acestei cercetări în sensul topografiei urbane,
18
Ivi, pag. 235.
19
Ivi, pag. 236.

17
şi deci în sensul studiului formării limitelor şi a valorii solului urban ca element de bază al oraşului;
vom vedea în continuare aspecte ale acestei probleme din punctul de vedere al teoriilor economice.

În ceea ce priveşte cercetarea lui Lavedan, s-ar putea pune următoarea întrebare: dacă structura
înţeleasă de Lavedan este o structură materială, formată din străzi, monumente etc., în ce sens poate
fi raportată la obiectul acestei cercetări, aşa cum a fost ea enunţată? Structura, aşa cum este ea
înţeleasă de Lavedan, se apropie de structura artefactelor urbane în măsura în care conţine conceptul
lui Poète referitor la persistenţa planului şi generatoarele planului. Mai mult, trebuie să amintim că
generatoarele sunt de natură materială şi mentală; acestea nu sunt catalogabile într-un sens
funcţional. Şi, deoarece fiecare funcţiune este relevată de o formă, care apoi reprezintă chiar
posibilitatea existenţei unui artefact urban, putem afirma că, în orice caz, o formă, un element
urban, permite o relevare; şi dacă această formă este posibilă, atunci este posibil şi să ne gândim că
un artefact urban determinat ar rămâne cu aceasta şi că poate, aşa cum vom vedea, atât cât rămâne
într-o sumă de transformări poate constitui un artefact urban prin excelenţă.

M-am ocupat deja de aspectul negativ al clasificărilor funcţionalismului ingenuu; se poate deci
repeta că aceste clasificări se pot accepta în unele cazuri numai dacă nu merg peste limitele
didactice în care le discutăm. Clasificările de acest tip pleacă de la premisa că toate artefactele
urbane ar fi constituite pentru a deservi o anumită funcţiune în mod static şi că însăşi structura lor ar
coincide cu funcţiunea pe care o adăpostesc într-un moment determinat.

În schimb, noi susţinem că oraşul este ceva care dăinuie prin transformări, iar funcţiunile sale,
simple sau multiple, pe care acesta, încet încet, le dezleagă de sarcini, sunt momente în realitatea
structurii sale. Funcţiunea este deci asumată doar prin semnificaţia sa de relaţie mai complexă între
mai multe ordini de fapte, respingând o interpretare de legături liniare între cauză şi efect, ce ar fi
contrazisă de realitate.

O relaţie de acest tip este, în mod sigur, diferită de aceea a “utilizării” sau a “organizării”.

În acest moment, este necesar să introducem şi unele contestări ale unui limbaj şi unui mod de a citi
oraşul şi artefactele urbane, ce constituie o piedică gravă în cercetarea urbană. Pe diferite căi, acest
mod este legat, pe de o parte, de funcţionalismul ingenuu, pe de altă parte, de o formă de romantism
arhitectural.

Mă refer la cei doi termeni de “organic” şi “raţional”, împrumutaţi de către limbajul arhitectural,
termeni ce, deşi prezintă o certă validitate istorică pentru definirea şi, respectiv, distingerea unui
anumit stil sau tip arhitectural faţă de celelalte, nu servesc deloc la clarificarea conceptelor şi la
înţelegerea, într-un fel sau altul, al artefactelor urbane.

Termenul “organic” este preluat din biologie; am precizat deja cum la baza funcţionalismului lui
Friedrich Ratzel este ipoteza de asimilare a oraşului cu un organ şi de admitere că funcţiunea
constituie forma organului însuşi20. Această ipoteză de natură fiziologică este pe cât de reuşită, pe

20
O tratare a acestei probleme ar trebui să înfrunte marea temă a ecologiei ce se dezvoltă din operele clasice ale lui
Humboldt, Grisebach şi Warming până la dezbaterea modernă.
Alexandre de Humboldt, Essai sur la géographie des plantes, Paris 1805.
August Grisebach, Die Vegetation der Erde, Leipzig 1872.
Eugenius Warming, Ecology of Plants, Oxford 1909.
Punctul de plecare este în recunoaşterea formelor de creştere ale speciei (growthforms); şi în efortul de a aduce în prim
plan recunoaşterea factorilor externi (mediu fizic) fără a uita acţiunea reciprocă a fiinţelor vii, inclusiv a omului. Pentru
o bibliografie amplă şi atentă a se vedea opera lui Brunhes.
Jean Brunhes, La géographie humaine, Paris 1910.
Este evidentă fascinaţia acestor studii pentru ştiinţa urbană. Termenul „ecologie umană” provine de la Park (1921).

18
atât de ireductibilă la structura artefactelor urbane şi, de asemenea, la proiectarea de arhitectură
(însă această observaţie ar merita o dezvoltare separată). Din limbajul organic se evidenţiază
termenii de: organism, creştere organică, ţesut urban etc.

Paralelele între oraş şi organismul uman şi procesele din lumea biologică au fost teoretizate, însă
abandonate repede în studiile ecologice mai serioase. Terminologia însă s-a difuzat aşa larg printre
specialişti, încât, la prima vedere, pare intim legată de materia în cauză; şi mulţi ar reuşi cu greu să
nu folosească termeni precum “organismul arhitectural” şi să le substituie cu termeni mai potriviţi
precum “clădire”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu “ţesut”. Dacă te gândeşti că, uneori, anumiţi autori
definesc arhitectura modernă ca fiind tout court “organică”. Pentru farmecul său, această
terminologie a trecut repede de la studiile serioase21 la profesie şi la jurnalism.

Nu mai puţin imprecise sunt expresiile curentului raţionalist; prin sine însuşi şi, mai mult, discuţiile
despre un urbanism raţional sunt pură tautologie, deoarece condiţia urbanismului este tocmai
raţionalizarea alegerilor spaţiale. Definiţiile “raţionaliste” au însă meritul neîndoielnic de a face
mereu referire la urbanism ca disciplina (tocmai pentru caracterul său raţional) şi, deci, de a oferi o
terminologie de o eficacitate superioară, fără îndoială. A spune că oraşul medieval este “organic”
semnifică o ignoranţă absolută a structurii politice, religioase, economice etc. a oraşului medieval,
fără a mai pune la socoteală structura sa spaţială; a spune, din contră, că planul Miletului este
raţional este adevărat, chiar dacă este într-atât de general încât să fie generic şi să nu ne ofere nicio
noţiune concretă asupra planului Miletului (pe lângă echivocul confundării raţionalităţii cu anumite
scheme geometrice simple).

Ambele aspecte tratate mai sus sunt bine criticate de fraza lui Milizia amintita mai sus («a deriva
distribuţia arhitecturală din fagurii stupilor este un fel de vânătoare de insecte»).

Aşadar, chiar dacă toate aceste expresii posedă o neîndoielnică capacitate expresivă poetică, şi, în
acest chip, pot fi obiectul interesului nostru, ele nu au nimic de a face cu teoria artefactelor urbane;
sunt, dimpotrivă, vehicule de confuzie şi, deci, ne convine să le lăsăm complet deoparte.

S-a spus că artefactele urbane sunt complexe; a spune acest lucru echivalează cu a spune că au
componente şi că fiecare componentă ar avea o valoare diferită (Aşa cum, vorbind despre elementul
tipologic, am spus că acesta “joacă un rol propriu, al său […] în model”; cu alte cuvinte, şi
constanta tipologică este o componentă). S-ar putea pretinde să facem rapid o lectură a oraşului pe
baza teoriei artefactelor urbane şi deci, pe baza structurii lor, însă întâi este necesar să ajungem la
precizie prin metodele posibile şi să înaintăm treptat.

S-ar putea întreba cât de complexe sunt artefactele urbane, în mod concret. Am răspuns parţial la
această întrebare în paginile precedente, analizând teoriile lui Chabot şi Poète. La primul, ne-am
oprit în faţa constatării “âme de la cité”, la al doilea am relevat importanţa unor concepte precum
cel de permanenţă; este necesar să cădem de acord asupra faptului că aceste afirmaţii sunt dincolo
de funcţionalismul ingenuu şi se apropie de calitatea artefactelor urbane. Pe de altă parte, la această
calitate în sine nu am reflectat mult; ea apare din când în când doar în cercetările istorice.

În această privinţă s-a făcut chiar un pas decisiv înainte susţinându-se afirmaţia că natura
artefactelor urbane ar fi destul de asemănătoare celei operei de artă şi că elementul principal pentru
înţelegerea artefactelor urbane ar fi caracterul lor colectiv.

Amos H. Hawley, Human Ecology, A Theory of Community Structure, New York 1950; vezi şi cap. III, şi nota 9 din
acest capitol.
21
Interesant, însă puţin fundamentat pe studiul oraşului ca fapt concret este lucrarea lui Souriau. Etienne Souriau,
Contribution à la physiologie des cités. Le végétal ville ou rythme et raison, în AA.VV., Urbanisme et architecture,
Paris 1954.

19
Pe baza tuturor acestor lucruri, credem că suntem în măsură să schiţăm un tip de lectură a structurii
urbane, însă, înainte de a face acest lucru, ar trebui să ne punem două întrebări cu caracter general.
a) Din ce punct de vedere este posibil să efectuezi o lectură a oraşului şi câte moduri există pentru
a-i înţelege structura. Dacă este posibil să spui şi ce ar însemna să spui că această lectură este de tip
interdisciplinar şi dacă vreo disciplină are întâietate asupra altora. După cum se vede, este vorba de
un grup de întrebări legate între ele. b) Cât de posibilă este o ştiinţă urbană autonomă?

Dintre cele două întrebări, a doua este, fără îndoială, decisivă. Într-adevăr, dacă există o ştiinţă
urbană, primul set de întrebări nu prea mai are sens; ceea ce astăzi, în acest domeniu de studiu,
auzim deseori că este definit interdisciplinar, nu va fi altceva decât o problemă de specializare, aşa
cum se întâmplă în orice domeniu de cunoaştere în legătură cu un obiect specific.

Pentru a răspunde pozitiv la a doua întrebare trebuie să admitem că oraşul se construieşte în

totalitatea sa, adică faptul că toate componentele sale participă la construcţia unui artefact urban. Cu
alte cuvinte, la modul general, se poate spune că oraşul este progresul raţiunii umane (şi deci un
lucru uman prin excelenţă); aceasta propoziţie are sens doar atunci când evidenţiem chestiunea
fundamentală şi anume faptul că oraşul şi fiecare artefact urban au, prin natura lor, un caracter
colectiv.

De multe ori m-am întrebat de ce doar istoricii ne dau un tablou complet al oraşului: cred că pot
răspunde că acest lucru se întâmplă pentru că istoricii se ocupă de artefactul urban în totalitatea sa.
Orice istorie civică făcută de un autor cu o bună cultură şi perseverent în recoltarea datelor prezintă
artefactele urbane în mod satisfăcător. Eu ştiu, de exemplu, că după un anumit incendiu, oraşul
Londrei s-a gândit la anume opere, şi cum s-a născut ideea acestora şi cum au fost unele acceptate,
altele respinse. Şi aşa mai departe.

Teoria permanenţei şi monumentele

Este evident însă că este greşit să te gândeşti la ştiinţa urbană ca la o ştiinţă istorică; deoarece, în
acest caz, ar trebui să vorbim doar de istorie urbană, pe când ceea ce intenţionam să spunem aici
este, pur şi simplu, aceasta: că istoria urbană pare din ce în ce mai utilă, din punctul de vedere al
structurii urbane, faţă de orice alt tip de cercetare urbană. Mă voi ocupa în continuare în mod
special de contribuţia istorică a ştiinţei urbane, examinând contribuţii la problemele oraşului ce nasc
din consideraţii istorice, dar, câtă vreme această problemă prezintă o importanţă maximă, ar fi bine
să expunem rapid câteva observaţii specifice.

Aceste consideraţii privesc teoria permanenţelor a lui Poète şi Lavedan; teoria pe care am expus-o
în paginile anterioare. Vom vedea mai departe că teoria permanenţelor este parţial legată de ipoteza
pe care am lansat-o la începutul capitolului, şi anume aceea de oraş ca lucru făcut de om. Pentru
aceste consideraţii trebuie să avem mereu în minte ideea că, din perspectiva teoriei cunoaşterii,
diferenţa între trecut şi viitor constă chiar în faptul că trecutul este parţial experimentat acum, şi că,
din punctul de vedere al ştiinţei urbane, ar putea fi chiar semnificaţia de atribuit permanenţelor: ele
sunt un trecut pe care încă îl experimentăm.

În această privinţă, teoria lui Poète nu este prea explicită. Voi încerca să o expun iar în câteva
rânduri. Chiar dacă este vorba de o teorie construită pe multe ipoteze, între care ipoteze economice
relaţionate cu evoluţia oraşului, aceasta este, în esenţă, o teorie istorică şi este centrată pe fenomenul
persistenţelor. Persistenţele sunt dezvăluite prin monumentele, semnele fizice ale trecutului, dar şi

20
prin persistenţa traseelor şi a planului. Acest ultim punct este descoperirea cea mai importantă a lui
Poète; oraşele rămân pe axele lor de dezvoltare, păstrează poziţia traseelor lor, cresc în funcţie de
direcţia şi cu semnificaţia artefactelor mai vechi, uneori chiar antice faţă de cele ale prezentului.
Uneori aceste artefacte durează ele însele, sunt dotate cu o vitalitate continuă, alteori se sting;
rămâne, în acest caz, permanenţa formei, a semnelor fizice, a locus-ului. Permanenţele cele mai
semnificative sunt date, aşadar, de străzi şi de plan; planul persistă sub diferitele elevaţii, se
diferenţiază prin atributele sale, uneori se deformează, însă, în esenţă, nu se mişcă. Aceasta este
partea cea mai solidă a teoriei lui Poète; ea se naşte mai ales din studiul istoriei, chiar dacă nu o
putem defini integral ca fiind o teorie istorică.

La prima vedere poate părea că permanenţele absorb toată continuitatea artefactelor urbane, însă, în
esenţă, nu este aşa, pentru că în oraş nu toate rămân, sau rămân în moduri atât de diferite încât,
deseori, nu pot fi comparate. Într-adevăr, în acest sens, pentru explicarea unui artefact urban,
metoda permanenţelor este obligată să îl considere în afara acţiunilor prezente ce îl modifică;
aceasta este, în principiu, o metodă care izolează. Astfel, metoda istorică ajunge nu numai să
identifice permanenţele, ci să fie constituită întotdeauna numai din permanenţe, pentru că doar
acestea pot arăta ceea ce a fost oraşul, toate aspectele prin care trecutul său se diferenţiază de
prezent. Deci, faţă de starea oraşului, permanenţele pot deveni fapte izolante şi aberante; ele nu pot
caracteriza un sistem decât sub forma unui trecut pe care încă îl experimentăm.

În jurul acestui punct problema permanenţelor prezintă două laturi; pe de o parte, elementele
permanente pot fi considerate pe măsura elementelor patologice, pe de altă parte, în calitate de
elemente propulsoare. Ori noi ne folosim de aceste artefacte pentru a înţelege oraşul în totalitatea
sa, ori sfârşim prin a rămâne legaţi de o serie de fapte pe care nu vom putea să le legăm mai departe
cu un sistem urban.

Îmi dau seama că nu am evidenţiat îndeajuns de clar distincţia existentă între elementele
permanente într-un fel vital şi cele care pot fi considerate elemente patologice. Voi încerca să mai
expun unele observaţii, chiar dacă într-un fel mai puţin sistematic. În primele pagini ale acestui
studiu am vorbit de Palazzo della Ragione din Padova şi i-am relevat caracterul permanent; aici
permanenţa nu presupune doar că noi, în acest monument, experimentăm încă forma trecutului, ci şi
că forma fizică a trecutului a înglobat diferite funcţiuni şi a continuat să funcţioneze condiţionând
vecinătatea urbană şi constituindu-se, chiar şi astăzi, într-un focar important. În parte, această
clădire este încă utilizată; şi, chiar dacă suntem cu toţii convinşi că este o operă de artă, lesne se
consideră că parterul acesteia poate funcţiona mai mult sau mai puţin ca o piaţă cu amănuntul. Iar
acest lucru îi dovedeşte vitalitatea.

Luaţi ca exemplu de element patologic Alhambra din Granada: aceasta nu mai găzduieşte nici regi
mauri, nici regi castilieni, şi, totuşi, dacă acceptăm clasificările funcţionaliste, ar trebui să declarăm
că Alhambra este funcţiunea urbană majoră a oraşului Granada. Este evident că în Granada noi
experimentăm forma trecutului într-un fel diferit de cel în care o facem la Padova (sau, chiar dacă
nu total, măcar parţial diferit). În primul caz, forma trecutului şi-a asumat o funcţiune diferită, însă
este intim legată de oraş, s-a modificat şi ne este clar că ar putea să se modifice în continuare; în al
doilea caz, forma trecutului este, ca să zicem aşa, izolată de oraş, nu i se poate adăuga nimic, ea
constituie o experienţă într-atât de esenţială încât nu se poate modifica (a se vedea în acest sens
eşecul substanţial al palatului lui Carol V care ar putea fi lesne distrus); însă, în cele două cazuri,
aceste artefacte urbane sunt o parte de neînlocuit a oraşului deoarece ele constituie oraşul.

În tratarea acestui exemplu am expus argumente ce iar apropie în mod curios un artefact urban
persistent de un monument; într-adevăr, aş fi putut vorbi de Palatul Ducal din Veneţia, de Teatrul
din Nîmes sau de Moscheea din Cordoba şi argumentul nu s-ar fi schimbat. Este adevărat că sunt
tentat să cred că artefactele urbane persistente se identifică cu monumentele; şi că monumentele

21
sunt persistente în oraş, atât simbolic, cât şi fizic (mai puţin în nişte cazuri destul de particulare).
Persistenţa şi permanenţa unui monument sunt date de valoarea lor constitutiva, provenind din
istorie şi din artă, din viaţă şi din memorie.

Voi expune mai departe de-a lungul acestui studiu, cum am făcut-o deja, diferite considerente pe
marginea monumentelor. În sfârşit, în acest punct putem constata diferenţa între permanenţa istorică
ca formă a unui trecut pe care îl experimentăm încă şi permanenţa ca element patologic, ceva izolat
şi aberant.

Această ultimă formă este constituită, pe larg şi în cea mai mare parte, din “ambient”, şi anume
când ambientul este conceput ca dăinuirea unei funcţiuni în ea însăşi, deja izolată de structură, o
funcţiune anacronică faţă de evoluţia tehnică şi socială. Se ştie că, în general, când se vorbeşte de
ambient ne referim la un întreg ce este majoritar rezidenţial. În acest sens, conservarea ambientului
merge împotriva procesului dinamic real al oraşului; conservările aşa-zis ambientale se raportează
la valorile urbane în timp tot aşa cum corpul îmbălsămat al unui sfânt se raportează la imaginea
personalităţii sale istorice. În conservările ambientale există un soi de naturalism urban; admit că
acest lucru poate da naştere unor imagini sugestive şi că, de exemplu, vizita unui oraş mort
(admiţând că acest lucru se poate întâmpla în anumite dimensiuni) poate fi o experienţă unică, însă
suntem, în acest caz, cu totul în afara acelui trecut pe care încă îl experimentăm.

Sunt dispus şi să admit că poate fi o simplificare faptul de a recunoaşte doar monumentelor o certă
intenţionalitate estetică ce este în măsură să le situeze ca elemente fixe ale structurii urbane. Prin
admiterea ipotezei oraşului ca lucru făcut de om şi ca operă de artă în totalitatea sa, este indiscutabil
că se poate la fel de bine găsi legimitate de expresie într-o casă de locuit sau într-o lucrare minoră,
la fel ca într-un monument. Însă chestiuni de acest tip ne-ar duce mult prea departe; aici intenţionez
doar să afirm că procesul dinamic al oraşului tinde mai degrabă către evoluţie decât către
conservare şi că, în evoluţie, monumentele se conservă şi reprezintă artefacte propulsoare ale
dezvoltării însăşi. Şi, vrem sau nu, acesta este un fapt verificabil.

Fireşte că mă refer la oraşele normale care au o perioadă neîntreruptă de dezvoltare; problemele

oraşelor moarte privesc doar tangenţial ştiinţa urbană, ele privesc mai degrabă istoricul şi
arheologul. Însă consider cel puţin abstract faptul de a reduce sau a socoti artefactele urbane ca
fapte arheologice.

Pe lângă acestea, am încercat deja să demonstrez faptul că funcţiunea în sine este insuficientă pentru
a defini continuitatea artefactelor urbane; dacă originea constituirii tipologice a artefactelor urbane
este doar funcţiunea, aceasta nu explică fenomenele de supravieţuire. O funcţiune este întotdeauna
caracterizată în timp şi în societate, ceea ce depinde strâns de ea nu poate decât să fie strâns legat de
desfăşurarea ei.

Un artefact urban determinat de o singură funcţiune este ceva de care te poţi folosi doar pentru
explicarea acelei funcţiuni. În realitate, noi continuăm deseori să ne folosim de elemente a căror
funcţiune s-a pierdut în timp; deci valoarea acestor artefacte rezidă doar în forma lor. Această formă
participă în mod intim la forma generală a oraşului, îi este, ca să zicem aşa, un invariant; deseori,
aceste artefacte sunt legate de elementele constitutive, de fundamentele originii oraşului, şi acest
lucru se regăseşte în monumente. Este de ajuns să introducem principalele elemente care ies în
evidenţă din aceste chestiuni pentru a vedea importanţa extremă a parametrului temporal în studiul
artefactelor urbane; gândirea unui anume artefact urban ca ceva clar definit temporal pe o perioadă
istorică constituie una dintre cele mai grave aproximări care este posibilă în câmpul studiilor
urbane.

22
Forma oraşului este întotdeauna forma unui anumit timp în oraş; şi există multe timpuri în forma
oraşului. Chiar în cursul vieţii unui om, oraşul îşi schimbă chipul în jurul lui, iar referinţele nu mai
sunt aceleaşi; Baudelaire a scris: «Le vieux Paris n’est plus (la forme d’une ville/change plus vite,
hélas! que le coeur d’un mortel)»22.

Socotim incredibil de vechi casele copilăriei noastre; şi oraşul care se schimbă şterge uneori
amintirile noastre.

Consideraţiile de până acum ne permit să încercăm o lectură specifică a oraşului.

Vedem oraşul ca pe o arhitectură din care distingem diferite componente; acestea sunt, în esenţă,
locuinţa şi elementele primare. Acest mod de a pune problema va fi dezvoltat în paginile următoare,
pornind de la conceptul de “zona de studiu” (it. area-studio en. study area n.n.).

Admitem că locuinţa constituie cea mai mare parte a suprafeţei urbane şi că, deoarece aceasta
prezintă rareori caracter de permanenţă, ea va fi studiată în evoluţia sa împreună cu zona în care se
află; astfel, voi vorbi şi de “zona-locuire” (it. area-residenza en. dwelling area n.n.).

În schimb, le recunoaştem elementelor primare un caracter decisiv în formarea şi constituirea

oraşului; acest caracter decisiv este notabil prin caracterul lor permanent. Între elementele primare,
monumentele joacă un rol special.

În continuare, vom încerca să vedem efectiv ce rol au aceste elemente primare în structura
artefactelor urbane şi pentru ce motive artefactele urbane pot fi considerate opere de artă, sau măcar
de ce structura generală a oraşului este asemănătoare cu o operă de artă. Analiza pe care am
alcătuit-o anterior făcând apel la diferiţi autori şi la diferite exemple de artefacte urbane ne-a permis
recunoaşterea acestei constituţii generale a oraşului şi a motivelor care stau la baza arhitecturii sale.

Nu este nimic nou în toate acestea; m-am folosit de cele mai diferite contribuţii pentru a încerca să
configurez o teorie a artefactelor urbane care să fie aderentă realităţii. De aceea, consider unele
dintre temele discutate aici ca fiind deosebit de semnificative: a funcţiunii, a permanenţei, a
clasificării şi a tipologiei. Ştiu că toate aceste teme ar merita o dezvoltare specială; însă aici mă
preocupă în special conturarea schemei arhitecturii oraşului şi confruntarea unor probleme ce ţin de
constituţia sa ca întreg.

22
Charles Baudelaire, Tableaux Parisiens, LXXXIX, Le Cygne, în Les fleurs du mal, Paris 1861. Baudelaire este unul
dintre literaţii ale cărui intuiţii critice asupra arhitecturii şi oraşului este printre cele mai surprinzătoare.

23