Arhitectura orasului, Aldo Rossi

Cap. 1. Structura artefactelor urbane

Rossi isi propune o descriere a orasului si arhitecturii sale din perspectiva formei. Prin
arhitectura orasului intelege doua idei diferite:

-orasul vazut ca un gigantic obiect creat de om, complex si care evolueaza in timp;

-artefactele urbane, caracterizate prin propria istorie, deci prin propria forma.

Baza discutiei o constituie ideea de artefacte urbane, care sunt tratate fie din perspectiva
unor problematici ce tin oras, fie din perspectiva calitatii si unicitatii lor.

Individualitatea artefactelor urbane

Individualitatea artefactelor urbane:

- se datoreaza unei complexitati nascute din evolutia cladirii/ a elementului urban in timp si
spatiu. Comunitatea este cea care ajuta la devenirea artefactului, ii stabileste valoarea (suma
impresiilor si experientelor locuitorilor in relatie cu forma urbana da nastere orasului).

- depinde mai mult de forma, decat de materia construitului. Artefactele urbane demonstreaza
o mare adaptabilitate la diverse functiuni, independente de forma cladirii (palate, complexe
ample de cladiri din orasele europene care nu mai deservesc rolul lor initial, dar au rol activ
in viata orasului).

- exista valori si functiuni ce persista la nivelul unor astfel de cladiri (putem analiza felul in care
ele se reflecta in materialitatea cladirii - templul grec e o expresie a celor mai inalte idealuri
ale societatii ce i-a dat nastere - arhitectura are calitatea de a exprima valorile si aspiratiile
celor care o creeaza).

- suntem captivati de forma; ea da nastere la experiente, care ne structureaza perceptia despre

oras (artefactele urbane functioneaza ca nuclee de perceptie, sunt lucruri la care te raportezi
chiar involuntar in oras, pentru ca sunt mereu prezente in el si au semnificatie deosebita in
tesutul curent).

Anticii construiau avand in vedere felul in care spatiul este perceput, felul in care individul
interactioneaza cu el – analiza lor este bazata pe mai mult decat simpla lizibilitate a formei.

Din analiza unui artefact urban reies anumite teme: individualitate, locus, design, memorie.
Realitatea la care se refera este aceea a arhitecturii orasului, inteleasa ca insumare a
caracterelor artefactelor urbane, inclusiv a originilor lor. Morfolgia urbana ar fi o descriere a
formei artefactelor urbane.
Artefactele urbane ca opera de arta

Individualitatea si structura artefactelor urbane permit studierea lor cu mijloacele specifice

analizei unei opere de arta. In acelasi timp, Rossi ia in considerare idei propuse de Claude
Levi Strauss, Maurice Halbwachs, Carlo Cattaneo si o a doua ipostaza a orasului ca obiect
creat de om, in sprijinul caruia foloseste parte din argumentele lui Camillo Sitte in „Arta
construirii oraselor”.

“Exista ceva in natura artefactelor urbane care le face a fi foarte asemanatoare, si nu numai
in mod metaforic, cu o opera de arta.” (Aldo Rossi)

Artefactele urbane sunt constructii materiale, dar care depasesc materialitatea – ele sunt
conditionate si conditioneaza (orasul este mediul artefactelor, el le conditioneaza, dar si
artefactele conditioneaza, la randul lor, orasul).

Orasul si artefactul urban nu pot fi niciodata complet descrise in cuvinte.

Ideea cuiva despre un artefact urban va fi mereu diferita de ideea cuiva care “traieste” acelasi
artefact.

Sarcina noastra este sa definim si sa clasificam artefacte urbane (o strada, un oras, o strada
in oras, apoi pozitia strazii, functiunea, arhitectura, apoi posibile sisteme stradale si relatia cu
orasul).

Orasul si perceptia asupra lui sunt legate de un moment, un loc sau o forma.

Orasul poate fi privit ca obiect de arta in masura in care obiectele care il compun sunt, si ele,
obiecte de arta. Operele de arta sunt nascute din viata inconstienta, colectiva - pentru un
artefact urban – si individuala – pentru un obiect de arta (primul este un produs al publicului
si al doilea este adresat publicului).

Claude Levi Strauss observa ca mai mult decat alte tipuri de lucrari de arta, orasul ajunge la
un echilibru intre elementele naturale si artificiale – este un obiect al naturii si un subiect al
culturii (ceva prin care oamenii isi exprima cultura)

Maurice Halbwachs – imaginatia si memoria colectiva sunt caracteristici tipice ale artefactelor
urbane.

Carlo Cattaneo - nu face nicio diferentiere intre oras si mediul rural; el considera ca toate
zonele locuite sunt opera oamenilor: „fiecare regiune se distinge de salbaticie in aceasta
privinta si anume ca reprezinta o enorma investitie de munca . . . acest pamant nu este,
asadar, o opera a naturii, este lucrarea mainilor noastre, patria noastra artifciala.”

Acest pamant artificializat este o marturie a valorilor societatii si da nastere memoriei si

permanentei.

Orasul este definit de, si isi defineste propria istorie; relatia intre loc, om si opera de arta este
un factor prim in determinarea si formarea evolutiei urbane.

Orasul trebuie inteles ca o reprezentare cuprinzatoare a conditiei umane explicata pe scena

arhitecturii, scena permanenta, fixa si sugestiva pentru viata urbana.
Arhitectura ar trebui analizata ca un lucru tipic uman care conformeaza realitatea si
adapteaza lumea materiala dupa o conceptie estetica. Arhitectura nu e doar o scena a
conditiei umane, ci o parte a ei (reprezentata prin toate artefactele urbane care compun si
structureaza orasul).

Rossi introduce ipoteza orasului ca obiect creat de om si care evolueaza in timp. In

sprijinul teoriei sale, apeleaza la lucrarea lui Camillo Sitte (”Arta construirii
oraselor”), in care Sitte a cautat reguli dincolo de aspectele tehnice ale construirii.
Pentru el, acestea nu prezinta interes din punct de vedere artistic, deoarce „o retea
de strazi nu poate fi inteleasa senzorial, nu poate fi simtita ca un intreg decat citind
un plan. Ceea ce se afla interiorul lui nu poate fi perceput integral; valoare artistica
poate capata doar ce poate cuprinde privitorul cu vederea”.

Desi e important ca el aduce lamuriri in privinta tehnicii construirii urbane si a planificarii

unui element de tesut, este criticat pentru faptul ca reduce orasul ca opera de arta la o
secventa, un episod, in loc sa il concretizeze intr-o experienta generala completa.

Rossi considera ca intregul este mai important decat partile componente si ca artefactul
urban trebuie analizat ca un tot, insa pe parti componente: de la sistemul stradal si topografie
pana la elementele care pot fi observate plimbandu-ne pe strada (examinam partile constient
ca ele sunt componente ale unui tot).

Intrebari despre tipologie

Orasul ca obiect prin definitie uman este constituit din arhitectura sa si din toate acele
mijloace care transforma natura. „Inca de la originea ei locuinta este un mijloc de a separa un
spatiu de lumea exterioara si de a-l face controlabil. Nucleul urban reprezinta o extindere a
posibilitatii de control spre crearea unui microclimat.” (Aldo Rossi).

Tipul (nascut din primele forme de locuire si templu) se dezvolta tinand cont, in acelasi timp,
de nevoi si de aspiratiile spre frumos.

Teoreticieni ca Francesco Milizia nu definesc tipul ca atare, dar, pentru el, “calitatea oricarei
cladiri provine din trei elemente principale: situl, forma si organizarea partilor componente”.

Tipul e ceva permanent si complex; un principiu logic care precede forma si o constituie.

Quatremere de Quincy defineste tipul si modelul: „Cuvantul “tip” nu reprezinta imaginea unui
lucru ce trebuie copiat sau imitat, ci idea unui element care trebuie el insusi sa serveasca ca
regula pentru model…”. Modelul reprezinta executia practica a artei, fiind un obiect ce
trebuie repetat asa cum este (spre deosebire de tip, fata de care se pot concepe lucrari infinit
de variate).

-Tip – forma vaga – exemplu: megaron – templu – bazilica laica - biserica

-Model – forma data, precisa – exemplu: biserica gotica, ca expresie caracteristica unei epoci
si confesiuni;

Inovatiile pastreaza principiile elementare clare si sensibile, care functioneaza ca un nucleu

ce incheaga formele pe care obiectul e susceptibil sa le ia.
Quatremere Quincy sustine ca nu ar mai exista arhitectura daca tipul ar permite imitarea sau
copierea, fara crearea de noi modele. Regula isi are un rol propriu ca principiu structural al
arhitecturii; nu e ceva la care obiectul architectural se conformeaza, dar e, cu toate astea,
prezent in model.

Obiectul architectural e structurat in jurul unui principiu, tip, intr-un mod recognoscibil. Tipul
devine un moment analitic al arhitecturii identificabil la nivel de artefacte urbane.

Tipologia reprezinta un studiu al tipurilor elementare esentializate. Tipul este, deci, o

constanta si se manifesta cu character de necesitate; desi predeterminat, el interactioneaza
cu factorii ce conformeaza artefactul architectural (tehnici constructive, moment istoric).

In ultima instanta, Rossi considera tipul ca fiind idea, esenta arhitecturii.

Critica functionalismului naiv

Functionalismul este, pentru Rossi, o suma de valori algebrice care pot fi intelese ca functii
(interdependente); intre functiune si forma se poate cauta stabilirea unor relatii mai complexe
decat cele liniare de cauza si efect.

Rossi respinge notiunea ca functiunea da nastere formei care, prin ea insasi constituie
artefacte urbane, arta si arhitectura – numai functiunea nu iti poate da arhitectura.

Functionalismul si arhitectura organica degreveaza forma de cele mai complexe derivatii ale
sale; conceptul de functiune incepe sa fie privit ca un dat in gandirea arhitecturala si
urbanistica.

Orasul – privit ca aglomerare de functiuni – functiuni dorite de oameni; functiunea unui oras
devine motivul sau de a fi, iar prin forma pe care o ia, el se dezvaluie. Deseori,un studiu
morfologic se reduce la un simplu studiu de functiune.

O clasificare functionala a orasului ar atribui valori egale tuturor functiunilor, cand, de fapt,
insasi aceasta clasificare nu e suficient de cuprinzatoare pentru a stabili, de exemplu, rolul si
caracteristicile functiunii comerciale.

Atribuirea de valori diferite unor functiuni diferite ar anula insasi premisele functionalismului
naiv.

Daca artefactele urbane si-ar schimba mereu fuctiunea, permanenta cladirilor si a formelor nu
ar mai insemna nimic; circulatia culturii, al carei suport este orasul, ar deveni imposibila.

Daca am clasifica artefactele urbane dupa functiuni, ar trebui sa intelegem tipul ca model
organizator al acestei functiuni, insa acest tip de intelegere nu corespunde realitatii – nu
putem reduce structura artefactelor urbane la o problema de organizare a unor functiuni;
daca artefactele urbane nu sunt decat o problema de organizare si clasificare, inseamna ca ele
nu au continuitate si individualitate,

-C: Clasificarea functionala e un criteriu practic, cu o anumita utilitate, dar insuficient pentru
a intelege si clasifica corect un artefact urban.
 Probleme de clasificare

Rossi face referire la trei surse care fac o citire continua a orasului si a arhitecturii sale si ii
fundamenteaza teza:

-geografia sociala a lui Jean Tricart;

-teoria persistentelor a lui Marcel Poete;

-teoria iluminista – Milizia.

Pentru Tricart, continutul social al orasului sta la baza citirii acestuia; aspectele sociale
preced forma si functiunea si le includ.

Geografia umana studiaza structura orasului in legatura cu forma locului in care apare –
necesita un studiu sociologic al locului.

Tricart defineste locul in anumite limite, in functie de scara: scara strazii, scara
zonei/districtului si scara orasului. Rossi porneste de la clasificarea lui Tricart catre un studiu
topografic, insa are o obiectie in ceea ce priveste idea de a explica locurile pe baza unor scari
diferite. Este, pentru el, de neconceput ca artefactele urbane sa se schimbe ca rezultat al
marimii lor – ele nu functioneaza diferit la scari diferite. Organismul urban se supune
acelorasi legi naturale si sociale, indiferent de marimea sa (probleme specifice proastei
organizari se regasesc de la sat la metropola).

Revenind la studiul topografic al lui Rossi, ne referim la scara strazii, unde imobilele locuite
formeaza structura fondului funciar urban (folosinta principala a terenului locuit – locuinte).
Din punct de vedere topografic, acesta poate fi populat cu / ocupat de elemente cu atribute
diferite:

- Bloc de imobile inconjurat de spatii libere (imobil izolat pe parcela – un exemplu familiar tipul
de casa-vila urbana din cartierul Domenii)

- Bloc de imobile interconectate, asezate cu fata la strada si care alcatuiesc un perete continuu
asezat paralel cu strada insasi (locuinte insiruite, alipite aliniamentului – tipic pentru orasele
medievale fortificate – Sibiu)

- Bloc de imobile dezvoltat pe adancime care ocupa aproape tot spatiul disponibil (un model de
acest tip – locuinte medievale Italia, case-vagon cu anexele lor in Bucuresti?)

- Case cu curti inchise si structuri interioare secundare (domus cu atrium, palate manieriste –
Palazzo Massimo ale Colonne)

Structura fondului funciar si aspectele economice sunt strans legate de ceea ce numim
influente social-istorice.

Tricart, analizand forma parcelelor si evolutia dimensiunilor confirma existenta luptei de clasa
(evolutia paturilor sociale se reflecta in modificarea structurii funciare urbane, indicand
ridicarea clasei burgheziei si fenomenul de acumulare progresiva a capitalului).

Ex: Roma, unde se poate urmari dezvoltarea formei urbane de la Antichitate pana in prezent
si, odata cu ea evolutia sociala a orasului.
Din punct de vedere socio-economic, Tricart clasifica locuintele in 4 categorii:

- Casa pre-capitalista – proprietarul nu are in vedere exploatarea ei economica.

- Casa capitalista – imobil construit pentru a fi inchiriat, in care totul e subordonat

producerii de venit; se poate adresa unor paturi sociale foarte diferite.

- Casa para-capitalista – imobil construit pentru o familie, dar avand in vedere inchirierea
unei parti a casei.

- Casa socialista – apare in regimuri socialiste si in democratii avansate; nu mai exista

nicio forma de proprietate privata asupra terenului.

Cea de-a doua referinta a lui Rossi, Marcel Poete considera ca artefactele urbane sunt un
indicator al conditiei organismului urban. O anumita constanta a temelor abordate da
expresiei urbane unitate.

Exista o asociere intre evolutia orasului si arterele de comunicatie care il strabat. Ea devine
un principiu fundamental de dezvoltare.

Poete studiaza relatia strada-oras si terenul urban.

Pentru el , orasul este persitenta planului (mentinerea in evolutia istorica a orasului a formei
acestuia).

Principiile Iluminismului sunt: o cautare de forme arhitecturale derivate dupa baze logice,
independent de design, distingerea formei ca ultima manifestare a structurii si elementul
singular vazut intotdeauna ca parte din sistemul orasului – idei aprofundate de Milizia.

Milizia clasifica cladirile in cladiri urbane private si cladiri publice, al caror studiu da nastere
la clase de cladiri. Analiza lui ia in considerare: clase de cladiri, asezarea lor in oras, forma si
organizarea lor.

In general, iluministii inteleg frumusetea unui oras ca fiind dependenta de o buna arhitectura
si viceversa.

Fiecare cladire e caracterizata dupa functiune. Aceasta este independenta si este inteleasa
mai mult ca scop decat ca ceva definitiv (ex: monumentul si caracteristicile sale – este asezat
intr-un loc potrivit, dedicat binelui public, constituit dupa legi specifice).

Desi arhitectii iluministi propun teoretizari si tipologii, ei nu le aplica in proiectele de

arhitectura ca „retete”.

Complexitatea artefactului urban

Clasificarile fuctionaliste presupun ca toate artefactele urbane sunt create pentru a deservi
anumite functiuni, structura fiind identica cu functiunea. Rossi sustine ca orasul este ceva
care persista tocmai prin transformari si ca trasformarile de functiuni suferite treptat sunt momente in realitatea
structurii.

Artefactele urbane sunt complexe. Asta inseamna ca ele au componente si ca fiecare

component are o valoare diferita.

Orasul este construit ca un intreg si toate componenetele sale participa la constituirea lui ca
artefact. Orasul reprezinta progresul ratiunii umane, e o creatie umana prin definitie; aceasta
afirmatie are sens numai daca accentuam idea ca orasul si fiecare artefact urban sunt prin
natura lor colective.

Monumentele si teoria permanentelor

Din punct de vedere al structurii urbane, istoria urbana e un instrument bun de studiu – aici
permanenta e inteleasa ca un trecut pe care inca il traim (Poete si Lavedan, pus in legatura cu
teoria orasului ca obiect creat de om).

Poete elaboreaza o teorie istorica centrata pe fenomenul persistentelor, relevate de

monumente (semne fizice ale trecutului) si de planurile si structurile orasului.

Orasele isi pastreaza axele de dezvoltare, mentinandu-si configuratia si crescand in functie de

directia si configuratia artefactelor mai vechi.

Artefactele urbane nu isi pastreaza mereu continuitatea; uneori aceasta este intrerupta. E
necesar sa nu privim doar in trecut, ci si spre activitatile din prezent care le modifica (metoda
istorica izoleaza – fara legatura cu prezentul continuitatile artefactelor apar ca aberatii, rupte
de restul tesutului).

In acest sens, artefactele urbane au doua aspecte:

- Sunt elemente generatoare de progres – iti permit sa intelegi tesutul in intregimea lui
(ex.: Palazzo de la Ragione, integrata functional in tesut, desi monument; isi pastreaza
forma, schimba functiunea).

- Sau sunt elemente patologice – apar rupte de tesut (Alhambra, Granada, si-a pierdut
functiunea initiala si nu mai accepta transformari, dar importanta lui simbolica e atat
de mare, incat e pastrat, chiar daca se afla izolat virtual in oras).

In ambele cazuri artefactele urbane sunt considerate parte din oras si nu pot fi suprimate
pentru ca il constituie.

Un artefact urban patologic este ceva care ramane in afara evolutiei sociale si tehnologice.
Contextul este, in general, inteles ca zone rezidentiale ale orasului. A-l conserva este
impotriva dinamicii naturale a orasului (muzeificarea centrelor istorice).

Ipoteza orasului ca obiect creat de om si ca opera de arta atribuie la fel de multa legitimitate
expresiei unei case sau oricarei alte lucrari minore ca si unui artefact urban.

IN CONCLUZIE:
- Functiunea singura e insuficienta pentru explicarea continuitatii artefactelor urbane;
daca la originea tipologiei artefactelor urbane ar sta numai functiunea, acestea cu greu
ar putea supravietui.

- O functiune ar trebui intotdeauna definita in functie de momentul istoric si de societate.

- Unele artefacte urbane determinate de o functiune nu pot fi vazute ca altceva decat ca

explicatia acelor functiuni; in realitate continuam sa apreciem elemente a caror
functiune s-a pierdut in timp.

- Valoarea acestor artefacte adeseori rezida numai in forma lor, care e parte integranta
din forma orasului, asadar o invariabila a sa.

- Ar fi o mare greseala sa legam un artefact urban de o singura perioada istorica.