Sunteți pe pagina 1din 3

Iluminismul

Caracterizat prin profunde schimbări în structura societăţii, determinate de ascensiunea burgheziei care se afirmă în
numele unei noi concepţii despre lume, natură şi societate, ca şi prin efervescenţa de idei produsă de cercetările din domeniul
matematicii şi fizicii, secolul al XVIII-lea aduce în cele mai multe ţări europene năzuinţa puternică de înnoire, existentă pe
toate planurile culturii.
Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este incapacitatea fiinţei umane de a-şi
folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu
rezidă în absenţa raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană. Sapere
aude! Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este moto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).
Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea
maselor pe baza experienţei proprii.
Baroc ( în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque ) desemnează simultan o perioadă în istoria
europeană, dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid
asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi, dar şi în alte părţi ale lumii.
Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi
teatru. Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a
clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de
ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune,
drama, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură. Barocul a exprimat noi forme
ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea metaforei şi a alegoriei, larg întâlnite în literatura, poezia şi
filozofia barocului, precum şi de ardenta dorinţă a căutării mirabilului. Folosind un termen italian adecvat, artiştii căutau,
inclusiv prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să producă profundă admiraţie. Din acest punct de vedere, dacă
manierismul a fost prima ruptură serioasă faţă de Renaştere, atunci barocul este ruptura totală, poate chiar limbajul artistic
total opus. Tema cunoscută a Renaşterii, suferinţa psihologică a omului, temă într-un fel abandonată după revoluţiile în
gândire provocate de Nicolaus Copernicus şi Martin Luther, se regăseşte în toate formele artistice în care barocul s-a
manifestat, dar mai ales în literatura sa. În ceea ce priveşte barocul literar se remarcă preferinţa acordată, în lucrări foarte
diferite, formei exterioare în detrimentul conţinutului.
În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se defini specificul unei epoci în care
s-a pus accentul pe dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale, pe ideea „luminării maselor”.
Iluminismul sau luminismul este un curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan politic, istoric si artistic, care tinde sa
emancipeze omul din poziţia rigidă în care îl fixase filozofia tradiţională, pentru a-l face obiectul propriei sale activităţi: prin
muncă şi cultură, omul este perfectibil, ca şi societatea pe care el o construieşte. Înlocuind concepţia statică despre om cu una
dinamică, iluminismul e susţinut de ideologii claselor dinamice ale societăţii, de burghezie în primul rând. De aceea, a apărut
în ţările în care burghezia a apărut mai repede ( Anglia şi Franţa ) şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau
mai puternice ( de ex. în S-E-ul Europei ). Lupta de emancipare a acestei clase revoluţionare s-a sprijinit pe un număr de idei
orientate în întregime pe o direcţie antifeudală. Încă din 1688, în cadrul Revoluţiei burgheze din Anglia, începe să fie pus sub
semnul întrebării tot ceea ce era specific epocii feudale. Treptat, se cristalizează o ideologie iluministă care va pregăti Marea
Revoluţie Franceză din 1789.
Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:
- caracter antifeudal si antidespotic. Toate instituţiile feudale erau supuse unei critici severe: monarhia absolută, bazată pe
ideea dreptului divin, biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii iluminişti cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii
monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi politice întregului popor. Argumentele pentru justificarea acestor revendicări se
bazau pe principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a contractului social,
conform cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe baza unei înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l mai
accepte dacă nu este un om „luminat”.
- spiritul raţionalist, materialist şi laic. În secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele vieţii au cunoscut o interpretare
materialistă, iar problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se separe de cele ale religiei, combătând fanatismul şi
misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice asupra vieţii publice nu a atras şi revalorificarea mentalităţii magice. Practicile
oculte nu au mai fost satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au început să fie depreciate raţional ( şi luate în derâdere). Magul
nu mai este văzut ca un pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de credulitatea publicului.
- militează pentru emanciparea poporului prin cultură;
- încurajează tratarea problemelor sociale in literatură.
- generează o literatură cu caracter moralist.
În calitate de curent ideologic şi cultural, iluminismul se defineşte prin: promovarea raţionalismului, caracter laic,
antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de
problemele sociale şi morale; teme şi motive literare promovate de literatura iluministă: « monarhul luminat », « contractul
social », emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie,
comedie );
Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei
secole în urmă. În 1437, după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii, saşii şi secuii - semnează pactul Unio trium
nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în
Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzând schimbarea
imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de
autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de
formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în Moldova şi Ţara
Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european, a stat în serviciul idealului naţional, la a
cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va
recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un
amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea
drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic,
filosofic, literar.
Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica
Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus
argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din
Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că
Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii
Catolice.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:
Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor
uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);
Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic cât şi
istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;
Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare a
românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte
emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează
aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de
istorie şi de filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a continuităţii lui în
Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale
spaţiului romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în
primul rând, cultivarea limbii.
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au încercat să impună ideea
originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea
Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază
pasaje întregi din cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai multor neamuri dovedeşte mai mult spirit critic
şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria
pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără
valenţe literare însă.
În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu
alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae ) fac o paralelă între latină şi română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu
neologisme latineşti. Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice,
eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina populară ( disertaţia de la finalul
lucrării istorie pentru începutul românilor în Dachia ).
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea lui Ion Budai –
Deleanu, Ţiganiada.
Învăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească între
1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de
manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români
799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut
necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu,
luminatul boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi
realităţile triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei
iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.
Ţiganiada
Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică ( Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ). În Epistola închinătoare
către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din
Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul
naţional. Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a
doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o
revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca
temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în
armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în
orice epopee care se respectă, eroii pământeni au duşmani şi protectori supranaturali.
Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De
aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici
care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este
de asemenea parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii
şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care
parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare
cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu
încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se
miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce
se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura
savantă.
Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenţia verbală
începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman,
Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea
dacă ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia pentru a le face să
rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei
printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică,
ficţiune şi critică a ei”.

S-ar putea să vă placă și