CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr.

BIANCA BASANGIU

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA

OMULUI
Anatomia este ştiinţa biologică care studiază forma şi structura organismelor în
ansamblu, precum şi a diferitelor parţi componente ale acestora.

Fiziologia se ocupă cu studiul funcţiilor mecanice, fizice şi biochimice ale

organismelor vii.

ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN

1. Organizarea generală a corpului uman

Corpul uman este un tot unitar morfologic şi funcţional aflat în strânsă corelaţie cu mediul
înconjurător. Ca orice organism, şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale ale lumii vii -
celulele. Acestea alcătuiesc ţesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de ţesuturi alcătuiesc
organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcţii.

Nivelele de organizare ale sistemului biologic uman

CELULĂ  ŢESUT  ORGAN  SINTEM ŞI APARAT DE ORGANE  ORGANISM

Organele sunt formate din grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii în organism. Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în
strânsă corelaţie unele cu altele. Pentru organele interne, se foloseşte curent termenul de viscere.
Sistemele de organe sunt unităţi morfologice care îndeplinesc principalele funcţii ale
organismului: de relaţie, de nutriţie şi de reproducere.

Pentru funcţiile de relaţie

• Sistemul nervos

1
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

• Analizatorii
• Sistemul endocrin
• Sistemul osos
• Sistemul muscular
Sistemul nervos – cuprinde totalitatea organelor nervoase formate din neuroni şi celule
gliale. El recepţionează, transmite şi integrează informaţiile primate din mediul extern sau intern,
pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Prin funcţia reflexă sistemul
nervos contribuie la realizarea unităţii funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre
organism şi mediul înconjurător.
Analizatorii – sisteme complexe şi unitare care au rolul de a recepţiona, conduce şi
transforma în senzaţii specifice excitaţiile primite din mediul extern sau intern. Ei contribuie la
realizarea integrării organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului.
Sistemul endocrin – este format din toate glandele endocrine. Coordonează şi controlează
creşterea şi dezvoltarea organismului; interacţionează cu sistemul nervos adaptând şi integrând
organismul în mediul de viaţă.
Sistemul osos – este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii. Principala sa
funcţie este susţinerea şi protecţia corpului. Este componenta pasivă a sistemului locomotor.
Sistemul muscular – cuprinde muşchii scheletici, muşchiul inimii, muşchii netezi. Este
principalul sistem efector al organismului. Reprezintă componenta active a sistemului locomotor.

Pentru funcţiile de nutriţie

• Sistemul digestiv
• Sistemul circulator
• Sistemul limfatic
• Sistemul respirator
• Sistemul excretor
Sistemul digestiv – este format din tubul digestiv şi glandele anexe. Are rol în digestia şi
absorbţia nutrimentelor şi în eliminarea reziduurilor neasimilabile.
Sistemul circulator – cuprinde inima şi vasele de sânge. Este un sistem de transport al
nutrimentelor, al gazelor respiratorii şi al produşilor nefolositori sau toxici.
Sistemul limfatic – are rol în imunitatea organismului.
Sistemul respirator – este reprezentat de plămâni şi de căile respiratorii. Realizează
schimbul de gaze dintre organism şi mediu.

2
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Sistemul excretor (urinar) – este format din rinichi şi căi urinare şi are rol esenţial în
menţinerea homeostazei organismului (homeostaza = proprietate a organismelor vii de a-şi
menţine constantele fiziologice în condiţii diferite de mediu).

Pentru funcţia de reproducere

• Sistemul reproducător masculin sau feminin
Sistemul reproducător masculin sau feminin – este format din gonade şi structuri anexe
asociate funcţiei de reproducere. Prin producerea gameţilor şi a hormonilor sexuali, asigură
perpetuarea speciei.

Segmentele corpului uman

Corpul uman este alcătuit din următoarele părţi majore (tabel 1):
Capul este alcătuit din partea craniană, care corespunde neurocraniului (cutia craniană), şi
partea facială, care corespunde viscerocraniului (faţa). Capul conţine cea mai mare parte a
sistemului nervos central şi cei mai importanţi analizatori.
Gâtul realizează legătura dintre cap şi trunchi.
Trunchiul este format din torace, abdomen şi pelvis. În interiorul lor se găsesc cavităţile:
toracică, abdominală şi pelviană, care adăpostesc viscerele.
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară; porţiunea lor liberă are
trei segmente: braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană; porţiunea lor liberă are
trei segmente: coapsă, gambă şi picior.

Tabel 1. Segmentele corpului uman.

CAP GÂT TRUNCHI MEMBRE

Torace (conţine cavitatea Superioare (se leagă
Neurocraniu Regiunea posterioară
toracică) de trunchi prin
(cutia craniană) (nucală = ceafă)
Diafragma (separă cavitatea centura scapulară)
toracică de cea abdominală)
Regiunile: anterioară, Abdomen (conţine cavitatea Inferioare (se leagă
Viscerocraniu
laterală, abdominală) de trunchi prin
(oasele feţei)
sternocleidomastoidiană Pelvis (conţine cavitatea centura pelviană)

pelviană)

3
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

2. Axele şi planurile de orientare în organism

Corpul uman este orientat vertical, deci în poziţie ortostatică. Corpul uman este un corp
tridimensional (are lungime, lăţime, grosime), construit după principiul simetriei bilaterale, având
ca elemente de orientare şi referinţă trei axe şi trei planuri.
Axele (figura 1)
• Axa longitudinală (verticală) corespunde înălţimii sau lungimii corpului, este verticală la
om şi are doi poli: superior (cranial) – corespunzător creştetului capului (vertex) şi
inferior (caudal) localizat în planul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa tălpilor
şi spaţiul dintre ele).
• Axa sagitală (anteroposterioară) este axa grosimii corpului. Ea are doi poli: unul
anterior şi altul posterior.
• Axa transversală corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un pol stâng şi altul
drept.

Planurile (figura 1)
• Planul sagital împarte corpul în două jumătăţi simetrice, stângă şi dreaptă.
• Planul frontal împarte corpul în două părţi asimetrice, anterioară (ventrală) şi posterioară
(dorsală).
• Planul transversal împarte corpul în două părţi asimetrice, una superioară (cranială) şi
una inferioară (caudală).

Figura 1. Axe şi planuri ale corpului uman.

4
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

3. Nomenclatură anatomică
Termenii de direcţie şi de poziţie
De obicei se folosesc în contexte relative (pentru a indica poziţia sau situarea una faţă de alta a
unor elemente anatomice):
• Superior sau cranial - deasupra unui plan orizontal.
• Inferior sau caudal - sub un plan orizontal.
• Anterior sau frontal - în faţa unui plan frontal.
• Posterior sau dorsal - în spatele unui plan frontal.
• Proximal - doar pentru membre: (mai) apropiat de trunchi.
• Distal - doar pentru membre: (mai) depărtat de trunchi.
• Lateral - (mai) depărtat de planul mediosagital.
• Medial - (mai) apropiat de planul mediosagital.
• Volar sau palmar - pentru formaţiunile palmei.
• Plantar - pentru formaţiunile din talpa piciorului.

5
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

CELULA

Generalităţi
Celula – este unitatea de bază structurală, funcţională şi genetică a tuturor organismelor
vii. Celula poate exista singură (ovulul, spermatozoidul) sau în grup, formând ţesuturi.
Forma celulelor este legată de funcţia lor. Iniţial toate celulele au formă globuloasă,
ulterior devin fusiforme, cilindrice, cubice, stelate etc., în raport cu rolul lor fiziologic.
Dimensiunile celulelor variază de la un ţesut la altul. Majoritatea sunt microscopice, 20 –
30 microni (1mm = 1.000 microni), dar există şi celule de dimensiuni mai mari, de ex. celula
musculară striată poate avea lungimea de 1 mm – 12 cm, axonul neuronului poate depăşi 1 m.

Structura celulei
În alcătuirea celulei distingem trei părţi componente principale (figura 2):
1. membrană celulară (plasmalemă),
2. citoplasmă,
3. nucleu.

Figura 2. Celula.

1..Membrană celulară (numită şi plasmalemă) se formează prin diferenţierea

citoplasmei, la periferia celulei. Ultrastructura membranei celulare arată o structură trilaminată
(este formată din trei straturi) – un strat extern, unul mijlociu şi unul intern, fiecare în grosimea
medie de 25 Ǻ (Ǻ = angstrom; 1 Ǻ = 1.0 × 10-10 metrii). Din punct de vedere biochimic, straturile

6
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

extern şi intern sunt de natură proteică, iar stratul mijlociu este lipidic (alcătuit din fosfolipide şi
colesterol).
Rolul membranei celulare:
• membrana celulară protejarea spaţiului celular;
• conferă forma, stabilitatea şi plasticitatea formei celulei;
• membrana celulară are permeabilitate selectivă;
• asigură schimburile dintre celule şi mediul extern;
• este polarizată electric (negativ pe faţa internă şi pozitiv pe cea externă, datorită repartiţiei
inegale ale ionilor de Cl-, Na+, K+, pe cele două feţe ale celulei);
• asigurarea transportul de substanţe sau transportul molecular;
• asigurarea homeostazei (homeostaza = proprietatea organismelor vii de a-şi menţine
constantele fiziologice în condiţii diferite de mediu);
• menţine echilibru osmotic (presiune osmotică = diferenţa de presiune care există între o
soluţie şi solventul ei);
• participă în cadrul proceselor metabolice;
• ajuta la locomoţia (mişcarea) celulei.

2. Citoplasma (numită şi citosol) este masa celulară care înconjură nucleul. Citoplasma
este mediul în care se desfăşoară principalele procese metabolice celulare. Din punct de vedere
structural şi funcţional, citoplasma este alcătuită din două componente:
- citoplasma fundamentală – nestructurată (hialoplasma),
-.citoplasma structurată reprezentată de organite celulare (structuri permanente) şi
incluziuni citoplasmatice (structuri temporare).

Hialoplasma se prezintă ca un sistem coloidal eterogen în care mediul de dispersie este

apa, iar faza dispersată este reprezentată prin ansamblul de micelele organice aflate într-o continuă
mişcare, numită mişcare browniană (mediu de dispersie = mediu de împrăştiere, faza dispersată =
substanţe ce se mişcă, mişcare browniană = tip de mişcare descoperit de Brown). Hialoplasma se
află în stare fluidă (sol) sau semilichidă (gel), în funcţie de intensitatea proceselor metabolice care
au loc în diferitele compartimente celulare.

Organitele celulare sunt de două tipuri:

• comune tuturor celulelor,
• specifice prezente numai în anumite celule.

7
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Organitele celulare comune

a. Mitocondriile - sunt formaţiuni sferice, cu membrană dublă, una externă netedă şi alta
internă ce se invaginează, formând criste pe care se prind enzime oxido-reducătoare cu rol în
respiraţia celulară. Mitocondriile au material genetic propriu – ADN mitocondrial – care conţine
informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.
b. Reticulul endoplasmatic (RE) - se prezintă ca un sistem de canalicule
intracitoplasmatice (în interiorul citoplasmei), ce fac legătura între nucleu şi exteriorul celulei.
Există două varietăţi de reticul endoplasmatic: neted şi rugos, cel rugos are ataşat pe suprafaţă lui
ribozomi.
c. Ribozomii (granulele lui Palade) - sunt formaţiuni sferice, cu rol în sinteza proteinelor
specifice. Sunt fie liberi în citoplasmă, fie ataşaţi de reticulul endoplasmic rugos. Ribozomii sunt
constituiţi din ARN.
d. Aparatul Golgi - este situat în apropierea nucleului şi are funcţii legate de procesele de
secreţie celulară, de transport şi în producerea de membrane. Este mai dezvoltat în celulele
secretoare.
e. Lizozomii - organite de formă sferică sau ovoidală, ca nişte vezicule, ce conţin enzime
hidrolitice (enzimele hidrolitice = substanţe cu rol în digestie intracelulară, fagocitoză). Lizozomii
sunt mai numeroşi în celulele secretoare şi în leucocite (globulele albe ale sângelui).
f. Centrozomul (centrul celular) - este situat în apropierea nucleului şi are rol în
formarea fusului de diviziune. Nu se găseşte în celula nervoasă (neuron), aceasta neputându-se
divide, o dată distrus, neuronul nu se mai reface.

Organitele celulare specifice

Neurofibrilele şi corpusculii Nissl - sunt organite specifice celulei nervoase.
Miofibrilele - sunt organite specifice celulei musculare.
Cilii, flagelii etc.

Incluziunile celulare sunt reprezentate de substanţe aflate temporar în citoplasmă (iau

naştere în urma metabolismului celular, constituind rezerve metabolice): picături lipidice,
glicogen, granule de melanină, vitamine, săruri minerale etc.

3. Nucleul este cel mai mare component al celulei, este prezent de obicei în centrul celulei,
uneori migrează către periferie (ex. celula adipoasă). Poate exista un singur nucleu (celule
uninucleate), sau mai mulţi (binucleate: hepatocitul = celulele ficatului; multinucleate: fibra

8
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

musculară striată), sau poate lipsi (anucleate: hematia = eritrocit = globula roşie din sânge,
trombocite).
Din punct de vedere structural nucleul este alcătuit dintr-un înveliş extern sau membrană
nucleară dublă (prevăzută cu pori - prin care se desfăşoară schimburile dintre nucleu şi
citoplasmă) şi din carioplasma (nucleoplasma). Carioplasma este alcătuită dintr-o reţea de
filamente subţiri, formate din granulaţii fine de cromatină (o nucleoproteină) care conţine ADN,
ARN şi proteine din care, la începutul diviziunii celulare, se formează cromozomii.
Nucleul conţine unul sau mai mulţi nucleoli bogaţi în ARN.

9
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

ŢESUTURILE

Ţesutul – este format dintr-o grupare de celule strâns unite între ele, care prezintă aceeaşi
origine, structură, formă şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii. Principalele tipuri de ţesuturi sunt:
epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.

ŢESUTUL EPITELIAL

Ţesutul epitelial – este alcătuit din celule aşezate pe unul sau mai multe straturi. Stratul de
la bază este aşezat pe o membrană bazală. Membrană bazală separă ţesutul epitelial de ţesutul
conjunctiv - care se găseşte sub cel epitelial. Ţesutul epitelial NU ESTE VASCULARIZAT, deci
nu se poate hrăni singur, hrănirea lor fiind asigurată din ţesutul conjunctiv, prin difuziune, prin
intermediul membranei bazale.
***ţesut conjunctiv: rol trofic
Epiteliile formează epiderma la contactul cu mediul extern, căptuşesc cavităţile care
comunică cu exteriorul (tub digestiv, căi aeriene, căi genitale şi căi urinare), căptuşesc cavităţile
închise (inimă, vase sangvine şi limfatice, pericard, pleură, peritoneu), formează parenchimul
glandelor şi receptorii analizatorilor.
Din punct de vedere funcţional, epiteliile se clasifică în: epitelii de acoperire, epitelii
glandulare şi epitelii senzoriale.
*** celulele epiteliale au capacităţi regenerative remarcabile.

1. Ţesutul epitelial de acoperire

Sunt principalele forme de ţesut epitelial. Ele acoperă organismul la exterior şi căptuşesc,
la interior, principalele organe cavitare. Se clasifică în epitelii: unistratificate, pseudostratificate şi
pluristratificate.
Epiteliile unistratificate – se clasifică după forma celulelor dispuse într-un singur strat pe
membrana bazală:
• pavimentoase simple (au celulele turtite şi aşezate într-un singur strat), intră în alcătuirea
tunicii interne a vaselor sanguine, pleura, pericardul şi peritoneul.
• cubice simple, se întâlnesc în bronhiole şi canalele de secreţie ale glandelor.
• cilindrice simple, formează epiteliul mucoasei tubului digestiv de la stomac la rect şi al
mucoasei trompelor uterine. Aceste epitelii formează „marginea în perie” având pe

10
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

suprafaţa lor cili şi microvili, mărindu-se foarte mult suprafaţa de absorbţie (se întâlneşte
mai ales la nivelul vilozităţilor intestinale).
Epiteliile pluristratificate – se clasifică după forma celulelor superficiale:
• pavimentoase stratificate cheratinizate (numele este dat de forma celulelor din stratul
superficial, turtite de data asta), intră în structura epidermei.
• pavimentoase stratificate necheratinizate, intră în structura epiteliului mucoasei bucale şi
esofagiene.
• cilindrice stratificate, intră în structura canalelor excretoare ale glandelor salivare, epiteliul
ureterelor şi al vezicii urinare.
Epiteliu pseudostratificat – este un epiteliu unistratificat. Pe membrana bazală au un
singur strat de celule de înălţimi variate, ale căror nuclei se află la înălţimi diferite, dând impresia
de falsă stratificare („pseudon” = fals). Se întâlneşte în structura epiteliului traheei şi al
bronhiilor mari.

2. Ţesutul epitelial glandular

Acestea sunt constituite din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora produşi de
secreţie specifici şi care formează parenchimul glandular. Împreună cu ţesutul conjunctiv
(stroma), vase de sânge şi fibre nervoase, aceste epitelii formează glandele.
Se descriu următoarele tipuri de glande:
• Glande exocrine - care îşi varsă produşii de secreţie prin canale la exteriorul
organismului (glandele sudoripare, glandele sebacee) sau în tubul digestiv (glandele
salivare, glandele gastrice, glandele intestinale). Prezintă canal excretor. Epiteliul
secretor este dispus sub formă de tubuli sau acini, alveole.
• Glande endocrine - ale căror produşi de secreţie, numiţi hormoni, se varsă direct în
sânge, iar celulele secretoare sunt în contact direct cu capilarele sangvine (hipofiza,
epifiza, tiroida, timusul etc.). Nu au canal excretor, sunt formate din foliculi, cordoane
sau insule celulare înconjurate de vase de sânge.
• Glande mixte - cu funcţie exocrină şi endocrină, îşi varsă produşii şi la exteriorul
corpului dar şi în sânge (pancreasul, testiculele, ovarele).

3. Epiteliile senzoriale
Sunt constituite din celule receptoare (celule epiteliale senzoriale diferenţiate, specializate
şi adaptate pentru recepţionarea stimulilor) şi celule de susţinere (cu rol protector). Epiteliile
senzoriale intră în structura segmentelor periferice ale analizatorilor.

11
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

ŢESUTUL CONJUNCTIV

Ţesutul conjunctiv – asigură rezistenţa organismului, rol în depozitarea grăsimilor (rol

trofic, hrănitor), intervine în apărarea organismului etc. Ţesutul conjunctiv este alcătuit din: celule
conjunctive, fibre conjunctive (de colagen, reticulină, elastină) şi substanţă fundamentală. După
consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi conjunctive: moi, semidure
şi dure.

Ţesuturile conjunctive moi

• ţesutul conjunctiv lax - conţine proporţii aproximativ egale de celule conjunctive, fibre
conjunctive şi substanţă fundamentală. Este cel mai răspândit dintre ţesuturile conjunctive.
Are rol trofic, de susţinere şi de apărare. Componentele sale sunt uniform răspândite şi în
proporţii egale.
• ţesutul conjunctiv reticulat - este format din fibre de reticulină dispuse sub formă de reţea
în ochiurile căreia se află substanţa fundamentală şi celulele de origine ale elementelor
figurate ale sângelui. Se găseşte în măduva hematogenă (măduva roşie din oase) şi
ganglionii limfatici.
• ţesutul conjunctiv fibros - conţine fibre de colagen şi fibre elastice, puţină substanţă
fundamentală şi puţine celule conjunctive. Se găseşte la nivelul fasciilor care învelesc
muşchii, a tendoanelor, a ligamentelor şi în diferite capsule ce învelesc organele interne
(rinichi, ficat). Are rol mecanic.
• ţesutul conjunctiv adipos (gras) - este alcătuit din celule globuloase care au acumulat
grăsime şi au împins nucleul spre periferia celulei. Se găseşte sub tegument, în jurul unor
organe (globi oculari, rinichi). Constituie izolantul termic al corpului.
• ţesutul conjunctiv elastic - conţine multe fibre elastice (de elastină) anastomozate în reţea
(unite), printre care se află substanţă fundamentală şi puţine celule conjunctive. Formează
tunica medie a arterelor mari şi a venelor (*** corzile vocale). Predomină fibrele elastice.

Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) - formează cartilajele ce asigură rezistenţa mecanică

şi elasticitatea organismului. Ţesutul conjunctiv semidur este alcătuit din celule cartilaginoase
tinere numite condroblaste. Condroblastele secretă substanţa fundamentală numită condrină
(condrină = amestec de substanţe organice impregnate cu săruri de Na şi Ca). Celulele tinere se
impregnează cu condrina şi se transformă în condrocite - celulele mature, sferice sau ovale.

12
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

Condrocitele sunt adăpostite, în substanţa fundamentală, în nişte cavităţi numite condroplaste.

Printre celule se găsesc fibre de colagen şi fibre elastice într-o împletitură densă.
Acest tip de ţesut NU ESTE VASCULARIZAT. Nutriţia lui se realizează din ţesutul
conjunctiv care îl înconjoară (pericondru = membrană de ţesut conjunctiv care acoperă un
cartilaj).
Există trei tipuri de ţesuturi conjunctive (în funcţie de cantitatea de substanţă fundamentală
şi tipul de fibre): hialin, elastic şi fibros.
• ţesutul cartilaginos hialin - cu fibre fine, substanţa fundamentală fiind omogenă.
Formează scheletul embrionului, cartilajele articulare, costale, laringeale, traheale,
bronşice.
• ţesutul cartilaginos elastic - predomină fibrele elastice. Formează epiglota (membran
situată în partea superioară a laringelui) şi pavilionul urechii.
• ţesutul cartilaginos fibros - predomină fibrele de colagen. Intră în structura meniscurilor
articulare şi discurilor intervertebrale.

Ţesutul conjunctiv dur (osos) - intră în alcătuirea oaselor, ce asigură funcţia de susţinere şi
rezistenţă a organismului. Ţesutul conjunctiv dur are în substanţa fundamentală - oseină,
impregnată cu săruri de calciu şi fosfor. Fibrele sunt de colagen. Celulele osoase tinere -
osteoblastele, secretă substanţa fundamentală. Celulele osoase mature - osteocitele (***stadiul
final al maturizării osteoblastelor, sunt celule diferenţiate, care nu se mai divid), sunt situate în
cavităţi ale substanţei fundamentale numite osteoplaste (***comunică cu lacunele vecine prin
canalicule).
Un tip deosebit de celule osose îl constituie osteoclastelor - celule gigantice, multinucleate,
cu rol în remanierea osoasă (îndeplineşte funcţia de distrugere şi limitare a formării ţesutul osos,
în funcţie de necesităţile fiziologice).
Există două tipuri de ţesut osos: spongios şi compact.
• ţesutul osos spongios - (figura 3) este format din lamele osoase diferit aşezate denumite
trabecule, care delimitează cavităţi de diferite mărimi - areole. Acestea dau osului
spongios aspectul de burete. Areolele comunică între ele şi conţin măduva hematogenă
(măduva osoasă roşie). Acest ţesut se găseşte în interiorul epifizelor oaselor lungi şi în
interiorul oaselor scurte şi late.
• ţesutul osos compact - (figura 3) formează peretele diafizei oaselor lungi şi lamele
superficiale ale oaselor scurte şi late. Unitatea morfologică şi funcţională a osului compact

13
CURS – ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Prof. Dr. BIANCA BASANGIU

este osteonul (sistemul haversian), alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun
5 – 30 de lamele osoase concentrice între care se găsesc osteoplastele cu osteocite.
*** canalele Havers conţin ţesut conjunctiv şi vase de sânge; în jurul canalului Havers
substanţa osoasă este dispusă sub forma unor lamele osoase concentrice, iar între lamele sau în
grosimea lor se găsesc osteoplastele cu osteocite. Un canal Havers formează împreună cu
lamelele din jur şi osteocitele în osteoplaste - osteonul sau sistemul haversian.

Canale Havers

periost
Figura 3. Secţiune longitudinală prin os.

vase sangvine
14