CAPITOLUL I

I.1. Scurt istoric al consumului de droguri

În toate societăţile şi în toate timpurile, oamenii au consumat droguri sub diferite forme.
Încă de la începutul existenţei sale, omul a utulizat ierburi, rădăcini, frunze pentru
calmarea durerilor” (Răşcanu, 2008, p. 15). Drogurile au fost o binefacere pentru medicină, însă
ele au început să fie folosite abuziv, determinând în timp, o problemă gravă a umanităţii, un
adevărat dezastru social. Drogurile cunoscute din vechime au devenit treptat o afacere a
timpurilor moderne.
Unele societăţi au fost foarte permisive faţă de consum, altele, în special cele
contemporane, au condamnat şi au încercat prin diferite mijloace să combată acest fenomen.
Istoria socială a drogurilor permite constatarea că un drog nu este “bun” sau “rău” prin el însuşi.
Exceptând consumul de droguri ca parte a unor ceremonialuri religioase, cea mai
timpurie utilizare a drogurilor a avut la bază motivaţii medicale şi ulterior, motivaţii recreaţionale
(Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, pg. 17-19).
În secolul al XVIII-lea, dependenţa de faţă de opiu a devenit o veritabilă ameninţare
pentru locuitorii Chinei, de aceea s-a impus restricţii legislative asupra consumului şi traficării
acestei substanţe. În aceeaşi perioadă, opiumul a devenit, de asemenea, o ameninţare pentru
populaţia britanică şi a Europei continentale (Lamb, 2002).
Din 1885, cocaina a început să se răspândească foarte repede, iar la începutul secolulul
XX apar noi droguri şi noi căi de administrare, ceea ce a condus la apariţia unor noi probleme
grave legate de consumul lor. Amfetaminele, au fost sintetizate pentru prima dată în 1887 şi au
fost introduse în folosinţă clinică în 1932. Preocuparea socială pentru consumul de halucinogene
s-a intensificat în anii 60 când consumul unei noi substanţe, recent descoperită, cu un foarte mare
potenţial halucinogen, se răspândeşte foarte repede printre grupurile de tineri. Este vorba de
LSD. Este de remercat faptul că încă de atunci, tinerii erau cea mai vulnerabilă categorie în faţa
consumului de substanţe. Tot în această perioadă creşte consumul de cannabis şi se răspândesc
cazurile de abuz şi dependenţă de amfetamine. Toate aceste substanţe nu mai sunt consumate
doar în scop terapeutic, nu se mai fabrică doar în scopuri medicale , ele fiind produse şi în
laboratoare clandestine, ca droguri ilicite, devenind astfel un stil de viaţă.

8
 Războiul civil din Statele Unite, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a favorizat
răspândirea consumului de droguri, în special al morfinei şi al substanţelor pe bază de opiu, care
au fost folosite în „tratarea” victimelor câmpurilor de luptă şi a deţinuţilor din închisori. Secolul
XX-lea a adus proliferarea consumului de droguri în aprope toate zonele lumii, dependenţa faţă
de aceste droguri devenind o problemă fundamentală. Statele Unite reprezintă un exemplu
ilustrativ al modului în care consumul şi dependenţa de droguri au devenit probleme sociale de
mare gravitate socială, în pofida reglementărilor legislative succesive adoptate (Lamb, 2002,
cap.2).
Dată fiind răspândirea peste măsură a drogurilor în societatea americană, în anul 1914, a
fost adoptată aşa-numitul Act (reglementare) Harrison cu privire la Stupefiante (narcotice), care
a devenit marca distinctivă a politicii americane de control asupra drogurilor, timp de 65 de ani,
până în 1979, când au fost elaborate noi reglementări (Lamb, 2002, cap.2).
În anul 1919, au fost prohobite activităţile de producere şi vânzare a alcoolului iar în naul
1933 perioada prohibiţiei s-a încheiat, ceea ce reprezenta o reîntoarcere la situaţia iniţială. Pentru
a contracara efectele extrem de negative ale perioadei prohibiţiei, a fost creat Biroul Federal de
Control al narcoticelor. Acest birou a acordat o atenţie specială uzului şi abuzului de marijuana,
considerate atunci ca o componentă specifică a „problemei mexicane”. Deasemenea, în perioada
postbelică, SUA a debutat cu folosirea, pe scală largă a amfetaminelor, în special de către
studenţi, pentru a continua cu utilizarea marijuanei în cafenele.
Prin anii 1960 s-a înregistrat o creştere a toleranţei societăţii americane faţă de utilizarea
drogurilor şi apariţia unor subculturi ale utulizatorilor de droguri, asociate cu numeroase
reglementări legale destinate să ţină sub control problema socială a drogurilor. Deceniişe
următoare consemnează implicarea diverselor celebrităţi (în special actori şi actriţe) în subcultura
drogului, ca şi sintetizarea unor droguri specifice precum „heroina albă de China”, „ecstasy” şi
„cocaina crack” (Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, pg. 20-21).
Conform cu Răşcanu, R., (2008, pg. 17-18) „atitudinile în ceea ce priveşte abuzul de
droguri s-au schimbat profund începând cu anii 80. În anul 1990, Adunarea Generală a
Organizaţiei Unite a decis ca perioada 1990-2000 să fie declarată „Deceniul Naţiunilor Unite
împotriva drogurilor” pentru a spori eforturile şi cooperarea în acest sens. Un accent deosebit se
pune pe educare şi prevenire, bazate pe informare. Educaţia devine o speranţă, o cale de a
interveni pentru a le face cunoscut tinerilor riscurile şi pericolele toxicomaniei şi de a-i ajuta să

9
decidă în cunoştinţă de cauză să renunţe la deprinderile lor” (Răşcanu, 2008, p. 17). Programele
de prevenire, rolul bisericii, familiei, comunităţii, tind să încurajeze un comportament pozitiv, în
special orientarea în sens pozitiv a sentimentelor şi responsabilităţilor fiecăruia indiferent de
vârstă. Pentru a fi eficace, acest tip de programe trebuie să existe la toate nivelurile societăţii,
pentru a-şi advertiza membrii asupra pericolului pe care-l reprezintă drogurile.
Putem afirma că abuzul şi consumul de droguri este un fenomen real şi înspăimântător
prin amploarea sa pentru societatea românească. Dacă una dintre libertăţile câştigate dupa 1989 a
fost şi aceea de a opta pentru consumul de droguri, se pare că cea mai vulnerabilă categorie o
reprezintă tinerii, ei sunt mai deschişi la nou, mai dispuşi să încerce noi experienţe, acest fapt
ducând la pariţia unui nou concept: „moartea de sâmbătă seara” (Răşcanu, 2008, p. 24).
Informaţiile cu privire la droguri, la efectele lor, la profilaxia toxicomaniei sunt
insuficiente şi lacunare. În general, tinerii sunt ţinta unui bombardament informaţional masiv, în
care consumul de droguri este deseori prezentat ca o alternativă indezirabilă din punct de vedere
social de a face faţă problemelor vieţii.
Începând din anul 1997, în pofida faptului că utilizarea drogurilor şi asocierea lor cu
tendinţele spre violenţă continuă să fie una dintre problemele sociale cele mai importante din
SUA, statisticile au evidenţiat un declin al acestui consum cu aproape 50%. Atât în deceniile
trecute, cât şi în prezent, drogurile continuă să prezinte o mare disponibilitate pentru
consumatori, în primul rând datorită rafinării metodelor utilizate de dealeri (Rădulescu &
Dâmboeanu, 2006, p. 21). Deşi se poate spune că anul 2000 reprezintă debutul unor acţiuni
coordonate în domeniul monitorizării drogurilor, favorizate şi de un cadru legislativ nou, totuşi,
până în anul 2002, România nu a avut o strategie clară şi coerentă cu privire la droguri şi nici
instrumentele adecvate pentru recoltarea de informaţii precise cu privire la traficul, vânzarea şi
consumul de droguri (Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, p. 245).
În majoritatea ţărilor lumii, (Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, p. 22) drogurile au devenit
o „marfă” care ajunge uşor la consumator. Spre deosebire de perioadele de început al umanităţii
când oamenii nu aveau şa îndemână decât un drog sau altul, aglobalizarea comerţului a făcut ca,
în societăţile contemporane, marea majoritate a drogurilor să devină disponibile oricărui
cetăţean. În acelaşi timp, perioada contemporană a făcut posibilă, prin sintetizarea ingredienţilor
farmacologici ai unor substanţe naturale, apariţia unei mari diversităţi de droguri, printre care
cocaina, amfetaminele, barbituricele, mescalina, LSD-ul, etc. Mai ales în ultimul deceniu, au

10
apărut diverse mişcări (subculturi) ale tinerilor asociate cu drogurile, cu uzul şi abuzul de
droguri. Spre deosebire de trecut, astăzi există „o nouă scenă a drogurilor, unde multe grupuri de
tineri utilizează droguri în moduri noi şi diferite (Knutgard, 1996, p. 123).
Lansarea pe piaţă a substanţelor psihotrope este în permanent evoluţie. Este evident că
unele droguri s-au tranformat, existând altele noi (Gaudet, 2006, pg. 29-30). Pentru a evidenţia
produsul şi a-l face mai atractiv în ochii unei clientele foarte diverse, se mijează mult pe
prezentare: culoarea (asemănătoare uneori cu sucul de fructe), publicitatea (vizând un animit
grup de clienţi), forma (există o diferenţă majoră între a bea o bere de 341 ml sau una de 1.8 litri)
şi chiar concentraţia (o bere de 4,8% alcool nu are acelaşi efect ca una de 9%). Este important ca,
atât cei care consumă cât şi cei care nu consumă să aibă cunoştinţe solide în legătură cu
substanţele disponibile pe piaţă. Aceste cunoştinţe nu reprezintă decât un element dintr-un
ansamblu ce trebuie avut în vedere atunci când vorbim despre consum. Pentru a înţelege mai
bine situaţie, folosim formula lui Einstein:

E (efect) = S (substanţă) + I (individ) + C (consum)

(formulă preluată de la Gaudet Etienne, 2006, p. 30)

Astfel poate fi formulată una dintre legile fundamentale ale toxicomaniei. Pentru a
cunoaşte efectul unei substanţe trebuie să luăm în calcul substanţa ca atare (tip, cantitate,
concentraţie, puritate, origine), persoana care o consumă (greutate, înălţime, stare de sănătate,
sex, grad de oboseală), precum şi contextul în care se consumă (la un bal al absolvenţilor, singur
într-o cameră, ca urmare a unui conflict major). Este desigur important să ştim ce substanţă a fost
consumată (Gaudet, 2006, p. 30)
Istoria socială a drogurilor constituie un caz elocvent de evidenţiere a schimbării, în timp
şi spaţiu, a interpretărilor şi definiţiilor sociale. În acest sens, aşa cum observa James Henslin,
„nu natura obiecivă a utilizării drogului – adică cât de mulţi oameni consumă un drog, în ce
măsură şi dacă un drog este sau nu dăunător – face din el o problemă socială. Mai degrabă, ca
problemă socială, consumul şi abuzul de droguri sunt de natură subiectivă. Ele depind de modul
în care oamenii definesc problema respectivă (...) ceea ce este considerat abuz într-un anumit loc
sau un anumit timp istoric poate fi privit ca fiind normal în altă zonă sau în alt timp” (Henslin,
1990, p. 110).

11
 În concluzie, de-a lungul istoriei, drogurile şi-au schimbat rapid modul de întrebuinţare,
devenind dintr-o binefacere pentru medicină, o problemă gravă a umanităţii, un adevărat dezastru
social care afectează majoritatea populaţiei, în deosebi tinerii.

I.2. Legislaţia românească cu privire la droguri

Încă din 1999 Guvernul a adoptat un proiect de lege privind combaterea traficului şi a
consumului ilicit de droguri.Acest document ar veni în întâmpinarea recomandării ONU şi UE
privind adoptarea unei legislaţii speciale în domeniu, în concordanţă cu un set de convenţii
internaţionale. Proiectul adoptat de executiv cuprinde norme referitoare la reprimarea producerii
şi traficului ilicit de substanţe aflate sub control, la incriminarea şi pedepsirea infracţiunilor
privind regimul acestora (Răşcanu, 2008, p. 155).
Pe plan extern, România este semnatara unor convenţii şi acorduri internaţionale care au
ca scop combaterea şi prevenirea traficului ilicit de droguri. Dintre acestea pot fi menţionate
următoarele (M.A.I., 2000, cap. 2):
-Convenţia şi protocolul asupra opiumului, încheiate la Geneva în 19 februarie 1925, cu
ocazia celei de-a doua Conferinţe a opiumului, promulgate de România prin Decretul nr. 1578
din 5 iunie 1928;
-Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit de droguri, semnată la Geneva la 26 iunie
1936 şi ratificată de România prin Decretul-lege nr. 169 din 27 mai 1938;
-Convenţia Unică asupra Stupefiantelor, încheiată la New York la 30 marie 1961,
amendată prin Protocolul de la Geneva din 25 marie 1972, la care România a aderat prin
Decretul nr. 626/1973, publicat în „Buletinul Oficial”, partea I, nr. 213/1973;
-Convenţia Naţiunilor Unite din 1971 privind substanţele psihotrope;
-Convenţia Naţiunilor Unite din 1988 împotriva traficului ilicit de substanţe stupefiante şi
psihotrope. Aceste două convenţii au fost ratificate prin Legea nr. 118/1992
În ceea ce priveşte cadrul legislativ intern, conform aceleiaşi surse, trebuie amintite:

12
 -Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor şi substanţelor stupefiante;
-Decretul nr. 466/1980 privind regimul substanţelor toxice;
-Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 317/1987, cu privire la lista produselor şi substanţelor
stupefiante aflate sub control;
-Ordonanţa de urgenţă nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, care
cuprinde prevederi speciale ale importului, exportului şi transportului în interiorul tării a
toxicelor, stupefiantelor şi a prodselor medicamentoase;
-Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 9/1999 privind desemnarea coordonatorilor naţionali
ai programelor de Promovare a Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate;
-Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 332/1999 privind înfiinţarea Centrului de Informaţii şi
Documentare pentru prevenirea consumului de droguri;
-H.G. nr. 534/1999 privind înfiinţarea Comitetului Interministerila de Luptă împotriva
Drogurilor;
-Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind Combaterea Traficului şi Consumului Ilicit de
Droguri (devenită, ca urmare a modificărilor aduse de Legea nr. 522/24.11.2004, Legea privind
Prevenirea şi combaterea Traficului şi Consumului ilicit de droguri)
„Legea sancţionează cu inchisoarea de la 10 la 20 de ani, cultivarea, vânzarea, deţinerea
sau tranzitarea drogurilor de mare risc, cum ar fi heroina, LSD, cocaina şi morfina. Potrivit legii,
introducerea sau scoaterea din ţară a acestor tipuri de droguri se pedepseşte cu detenţia de la 15
la 25 de ani” (Răşcanu, 2008, p. 156).
Este de menţionat faptul că legea nu sancţionează consumul de droguri ca atare, ci numai
cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea,
cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru „consum propriu”. În ceea ce priveşte
tratamentul de specialitate acordat consumatorilor şi celor dependenţi de droguri, Legea
522/2004, care modifică şi completează Legea 143/2000, prevede includerea consumatorului de
droguri în circuitul integrat de asistenţă de specialitate, fiind un tratament individualizat. Ca
element de noutate, au fost introduse şi definite noţiuni distincte de „consumator” şi
„consumator dependent”, fiind înlocuit astfel termentul de „toxicoman” (Baconi, Bălălău, &
Abraham, 2008, p. 446)

13
 I.3. Instituţii - Agenţia Naţională Antidrog

Agenţia Naţională Antidrog a luat fiinţă în anul 2003, prin instituţionalizarea cadrului de
lucru al Comisiei Interministeriale Antidrog şi crearea unei structuri guvernamentale moderne,
care să răspundă cerinţelor europene în domeniu. Preluând atribuţiile deţinute de Comisia
Interministerială, noua instituţie urma să asigure la nivel naţional coordonarea unitară a luptei
împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri, pe baza unei strategii naţionale, context în
care, îi revenea şi misiunea de a asigura elaborarea, dezvoltarea şi promovarea politicilor în
domeniul reducerii cererii şi ofertei de droguri.
Pornind de la experienţa acumulată de-a lungul timpului, în actuala viziune a Agenţiei
Naţionale Antidrog, se urmăreşte ca în România să funcţioneze un sistem coerent, integrat şi
profesionist de servicii de asistenţă destinate consumatorilor de droguri, prin care să se asigure
un nivel de receptivitate ridicat faţă de nevoile consumatorilor de droguri. Toate acestea vor
conduce în final la menţinerea unui nivel scăzut al prevalenţei consumului de droguri. În fiecare
an, Agenţia Naţională Antidrog elaborează Raportul Naţional privind situaţia drogurilor în
România, în care prezintă evoluţia fenomenului drogurilor în ţara noastră (situaţie, politici de
răspuns, tendinţe) şi este realizat conform ghidului recomandat de Observatorul European de
Droguri şi Toxicomanie (h ttp://www.an a.go v.ro/istoric_si_o rganizare .php ).
Campanii şi proiecte de prevenire (http://www.ana.gov.ro/camp anii.php)
Printre proiectele şi campaniile de prevenire realizate de Agenţia Naţională Antidrog se
numără:
 "DESCHIDE OCHII!" - a reprezentat prima campanie naţională de prevenire a consumului
de droguri implementată de Agenţia Naţională Antidrog;
 "Absentul" - reprezintă prima campanie naţională de prevenire a consumului de substanţe
psihoactive, fiind o intervenţie răspuns în planul politicilor publice antidrog la consumul de
astfel de substanţe;
 Campania ALTERNATIVE - "În comunitatea ta, drogurile nu îşi au locul" - campania s-a
derulat la nivel naţional în cele 47 Centre de Prevenire, Consiliere şi Antidrog ale Agenţiei şi
a urmărit promovarea alternativelor la consumul de droguri, ca modalităţi sănătoase de
petrecere a timpului liber, în contextul Zilei Naţionale a Tineretului;

14
 Campania „Mesajul meu antidrog” - are drept scop prevenirea consumului de droguri prin
implicarea elevilor şi a studentilor în activităţi extraşcolare de petrecere a timpului liber,
activităţi cu caracter cultural-artistic sau sportiv sau care presupun dezvoltarea de creaţii
personale, prin intermediul cărora să se promoveze un mesaj antidrog;
 „Litoral fără droguri” - prin intermediul acestei campanii, s-a urmărit informarea asupra
efectelor negative ale consumului de droguri şi asupra riscurilor asociate acestuia, în special
în ceea ce priveşte infectarea cu HIV/SIDA, HVB, HVC a peste 8000 de tineri aflaţi pe
Litoralul românesc;
 „Drogurile – iluzie cu sens unic” - obiectivele specifice ale campaniei sunt informarea şi
educarea adolescenţilor şi tinerilor din România asupra efectelor nocive ale acestor substanţe,
sensibilizarea comunităţii şcolare şi universitare asupra acestor riscuri şi determinarea unei
atitudini mai responsabile în ceea ce priveşte informarea şi educarea în familie şi la şcoală,
realizarea unui parteneriat la nivel naţional şi local prin responsabilizarea factorilor care au
competenţe în domeniu;

I.4. Strategia Naţională Antidrog

Conform cu Răşcanu, R., (2008, p. 13) „strategiile naţionale anti-drog trebuie concepute
pe baza informaţiilor complexe din acest doemniu, a măsurilor generale de igienă, sănătate
mentală şi prevenţie specializată, pe baza cunoaşterii profunde a pericolelor – capcană”.
În decembrie 2002, ca urmare a unui „proiect pereche” PHARE în care ţara noastră a avut
de învăţat din experienţa Spaniei, a fost creată Agenţia Naţională Antidrog şi a fost adoptată
prima strategie naţională antidrog.
Planul de acţiune al Strategiei Naţionale Antidrog are la bază următorul cadrul legislativ:
 Hotărârea nr. 1489 din 18 decembrie 2002 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale
Antidrog
 Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri, cu modificările ulterioare
 Legea nr. 339 din 5 decembrie 2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi
preparatelor stupefiante şi psihotrope;

15
 Abraham P. afirmă pe site-ul h ttp://alegeviataan a.ro /seps/info.htm că Agenţia Naţională
Antidrog asigură elaborarea şi coordonarea unitară a aplicării strategiei naţionale în domeniul
combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri, centralizând şi monitorizând rezultatele
cooperării dintre instituţiile statului şi organizaţiile nonguvernamentale. Alte atribuţii ale
Agenţiei vizează actualizarea strategiei naţioanale anti-drog, punerea în concordanţă a legislaţiei
din ţara noastră cu convenţiile internaţionale în acest domeniu, cooperarea internaţională în
domeniul drogurilor, reducerea traficului şi livrării de droguri, precum şi reducerea cererii
(Abraham P. , h ttp://alegeviataana.ro/seps/info.htm)
În anul 2003, a fost aprobată, de către Guvernul României, Strategia Naţională Anti-drog,
valabilă pentru perioada 2003-2004. Mai târziu, în 2005, a fost elaborată Strategia natională
antidrog, valabilă în perioada 2005-2012. Printre cele mai importante obiective ale strategiei
naţionale antidrog din perioada 2005-2012, se numără reducerea cererii şi ofertei de droguri,
întărirea cooperării internaţionale şi dezvoltarea unui sistem global de informare, evaluare şi
coordonare privind problematica drogurilor. Pentru punerea în aplicare a acestor obiective cu
caracter general, strategia naţională anti-drog prevede un Plan de Acţiune, desfăşurat în anul
2008, care include obiective specifice şi diverse activităţi pentru realizarea acestora, termenele de
evaluare, termenele de realizare şi factorii responsabili.
Un obiectiv important în reducerea cererii de droguri îl constituie prevenirea consumului
de droguri prin aplicarea unor programe la nivelul şcolii, familiei şi comunităţii prin intermediul
cărora să se poată reduce influenţa factorilor de risc.
La nivelul şcolii, este prevăzută implementarea naţională a Programului „Educaţie pentru
sănătate în şcoala românească”, la nivelul familiei se prevede includerea în Regulamentul de
organizare şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială a obligaţiei furnizorilor de servicii
sociale de a creşte influenţa factorilor familiali de protecţie şi de a diminua factorii familiali de
risc pentru consumul de droguri, iar la nivelul comunităţii sunt prevăzute numeroase iniţiative
printre care şi dezvoltarea unui sistem de monitorizare a copiilor aflaţi în situaţii de risc, precum
şi crearea unui sistem integrat de servicii specializate de prevenire a consumului de droguri şi a
unui sistem naţional de formare profesională în domeniu.
Programul „Educaţie pentru sănătate în şcoala românească” are ca obiectiv general:
„Conştientizarea şi implicarea întregii populaţii, în special a copiilor şi tinerilor, în programe
de prevenire a consumului de droguri, universale, selective şi indicate, în scopul întăririi

16
influenţei factorilor de protecţie şi al reducerii influenţelor factorilor de risc” (Strategia
Naţională Anti-Drog în perioada 2005-2012, p.5).
Obiectivele specifice ale acestui program de prevenire a consumului de droguri în şcoala
românească sunt: „dezvoltarea unor atitudini şi practici la nivelul întregii populaţii aflate într-o
formă de învăţământ, prin intermediul programelor şcolare şi de petrecere a timpului liber, în
scopul adoptării unui stil de viaţă sănătos, fără tutun, alcool şi droguri”; „creşterea influenţei
factorilor de protecţie la vârste mici pentru evitarea sau cel puţin întârzierea debutului
consumului de alcool, tutun şi droguri ” şi „sensibilizarea şi educarea populaţiei şcolare în
scopul evitării consumului experimental/recreaţional de droguri şi trecerii de la acesta la cel
regulat” (Strategia Naţională Anti-Drog în perioada 2005-2012, p.5).
Programele menţionate vizează sensibilizarea si educarea copiilor, a părinţilor şi a
membrilor comunităţii în scopul evitării consumului de droguri şi a creşterii factorilor de
protecţie contra factorilor de risc (Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, p. 255).
Un alt obiectiv general, important în ceea ce priveşte reducerea cererii de droguri, se
referă la asistenţa medicală, psihologică şi social, reducerea riscurilor şi reinserţia socială. Se
prevede, în acest sens, accesul liber al consumatorilor şi al celor dependenţi de droguri la
programele de asistenţă menţionate, precum şi la serviciile de reducere a riscurilor (Strategia
Naţională Anti-Drog în perioada 2005-2012, p.6)
În condiţiile amplificării şi diversificării fenomenului infracţional transfrontalier, a
modificării rutelor utilizate pentru traficul de droguri şi a creşterii criminalităţii asociate
consumului de droguri, reducerea ofertei de droguri reprezintă un obiectiv prioritar al Strategiei
Naţionale Antidrog prin care se doreşte reducerea infracţionalităţii din domeniul drogurilor, prin
cooperare interinstituţională, specializarea personalului din domeniu şi asigurarea resurselor
necesare (Strategia Naţională Anti-Drog în perioada 2005-2012, p.9).
Cooperarea internaţională, atât în relaţie cu statele membre ale Uniunii Europene cât şi
în cadrul mai larg al forurilor internaţionale, al relaţiilor cu statele producătoare de droguri, cu
cele aflate pe rutele transnaţionale ale drogurilor şi cu cele care au experianţă în domeniu, este
de asemenea, un obiectiv prioritar al Strategiei Naţionalre Antidrog (Strategia Naţională Anti-
Drog în perioada 2005-2012, p.11).
Un rol important în cadrul Strategiei revine acţiunilor de informare şi evaluare. În cadrul
Agenţiei Naţionale Antidrog a fost constituit Observatorul Român pentru Droguri şi

17
Toxicomanie, care asigură legătura tării noastre cu Centrul European de Monitorizare a
Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri (EMCDDA) de la Lisabona, care, conform cerinţelor
U.E., stabileşte indicatorii şi criteriile de evaluare a fenomenului drogurilor la nivel naţional.
Aceşti indicatori constituie instrumente de monitorizare recomandate a fi utilizate de către toate
ţările membre şi candidate (Strategia Naţională Anti-Drog în perioada 2005-2012, p .13).
Ca un alt obiectiv general al Strategiei, coordonarea instituţională este menită să asigure
o concepţie strategică unitară, coordonarea implementării acesteia, monitorizarea şi evaluarea
activităţilor de reducere a cererii şi ofertei de droguri şi a celor de cooperare internaţională.
Ultimul capitol al Strategiei se referă la resursele financiare necesare combaterii eficiente
a traficului şi consumului de droguri. În acest sens, Răşcanu, R., (2008, p. 209) afirmă faptul că
„încă din 2000, Ministerul Tineretului şi Sportului (MTS) a alocat 700 de milioane de lei pentru
combaterea consumului de droguri în rândul tineretului, în cadrul unui proiect la care a participat
şi Asociaţia de Luptă Împotriva Alcoolismului şi Toxicomanilor.
Rădulescu, S. şi Dâmboeanu, C., (2006, p. 258) afirmă că „în ansamblul ei, Strategia
Naţională Antidrog din perioada 2005-2012, dincolo de faptul că este mult mai complexă şi mai
bine fundamentată decât strategia precedentă, are meritul de a elabora, în mod unitar, o serie de
obiective generale, obiective specifice şi măsuri (acţiuni) de aplicare care acoperă întreaga
problematică ridicată de combaterea flagelului drogurilor în România, făcând mai funcţionale şi
mai eficiente actualele sau viitoarele structuri şi resurse angajate în acest proces”.
În ciuda cadrului legislativ din domeniul prevenirii şi combaterii consumului de droguri,
aceasta rămâne o problemă socială destul de gravă deoarece apar întotdeauna substanţe
psihotrope noi, iar legiuitorii trebuie să ţină pas cu acestea, adică trebuie să întocmească mereu
legi sau hotărâri prin care să le interzică. Un prim pas spre succes îl consider închiderea
magazinelor de tip weed-shop prin care s-a redus considerabil consumul de droguri, acestea nu
mai fiind atât de disponibile ca atunci când la orice colţ de stradă vedeai astfel de magazine.

18
 CAPITOLUL II - CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

II.1. Ce este drogul?

Sensul clasic al termenului drog, este considerat a fi (OMS, 1993, p. 6) „acea substanţă
care, odată absorbită de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcţii ale acestuia”.
În sensul larg al cuvântului, prin drog se înţelege orice substanţă utilizată în terapeutică,
datorită unor proprietăţi curative, dar al cărei efect este nociv sau incert pentru organismul uman
(Bercheşan & Pletea, 1998, p. 58).
Dicţionarul de sociologie (Zamfir & Vlăsceanu, 1998, p. 187) defineşte drogul ca fiind
orice materie primă de origine vegetală, animală sau minerală care serveşte la prepararea
anumitor medicamente, dar şi ca narcotic, stupefiant, substanţă care inhibă centrii nervoşi,
provocând o stare de inerţie psihică şi fizică.
Cele mai cunoscute droguri sunt:
 de origine vegetală, cocaina (extrasă din coca), marihuana (din frunze de canabis), haşişul
(din inflorescenţe şi răşini de canabis), morfina şi codeina (din mac);
 proveniţi din compuşi chimici de sinteză, de tipul alcaloizilor (heroina);
 alte substanţe neutilizate în terapeutică, de tipul halucinogenelor.
Conform cu Blume (2011, p. 60), „prin definiţie, drogurile psihoactive atacă creierul, iar
expunerea pe termen lung sau acută la substanţe psihoactive poate fi toxică” .
Problema care apare în definirea drogurilor aduce în atenţie gradul de acceptabilitate a
acestora de către populaţie. Goode, E., (1999, p. 19) subliniază că orice definiţie a drogului
trebuie să ia în considerare dimensiunea socială, culturală şi contextuală „conceptul de drog este,
în acelaşi timp, un artefact cultural, o invenţie socială care se aplică la anumite tipuri de
substanţe în contexte sau locaţii specifice. Un drog este ceva care a fost definit de anumite
segmente ale societăţii ca fiind drog ... . Societatea defineşte ce este un drog, iar această definiţie
socială modelează atitudinile noastre faţă de clasa de substanţe astfel etichetate”.
În mai multe tări, alcoolul si unele medicamente sunt considerate „droguri acceptate” şi
multe persoane le folosesc pentru a-şi schimba dispoziţia (Răşcanu, 2008, p. 11).

19
 Definirea termenului de drog impune de la început delimitarea a două concepte: droguri
ilegale şi droguri legale. „Un drog ilegal este o substanţă chimică, naturală sau sintetică, care
spre deosebire de medicamente, acţionează asupra creierului, producând stări euforice, tulburări
psihice, halucinaţii, reacţii paranoice, etc”. Drogurile legale cuprind alcoolul, cofeina, tutunul,
substanțe etnobotanice precum şi cea mai mare parte a medicamentelor (Rădulescu &
Dâmboeanu, 2006, p. 23).
Conform cu Griffith, E., (2006, p. 5), drogurile, legale sau ilegale, sunt folosite de mulţi
oameni fără ca sănătatea acestora să fie câtuşi de puţin afectată într-un mod negativ. Drogurile
pot fi însă periculoase, iar influenţa lor nefastă asupra sănătăţii, bunăstării şi productivităţii
oamenilor din toată lumea este în prezent înfiorătoare, şi continuă să se amplifice.
Abraham, P., (Abraham P. , 2005, p. 27) aduce în atenţie că multitudinea contextelor în
care problematica drogurilor este analizată, face dificilă definirea termenului de drog și
necesitatea includerii în defininirea termenului a reglementărilor legislative privind substanţele
interzise, făcându-se astfel diferenţierea între drogurile legale şi cele ilegale.
Dacă ignorăm deosebirea dintre droguri legale şi ilegale, cea mai dimplă definiţie a
drogului se referă la un set de substanţe cu anumite proprietăţi chimice şi efecte biologice. O
asemenea definiţie pune accentul pe caracteristicile intrinseci ale drogurilor, detaşate de
definiţiile lor sociale (Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, p. 23).
O altă definiţie consideră că un drog este „orice substanţă care produce sau creează
schimbări psihologice şi/sau fiziologice în corp” (Lyman & Potter, 1991, p. 19). O asemenea
definiţie, observa Erich Goode, este prea largă, aplicându-se la o mulţime de substanţe,
medicamente, băuturi sau alimente (Goode, 1999, p. 58).
Problema principală în definirea unui drog nu o constituie proprietăţile sale „imanente”, ci
acceptabilitatea sau inacceptabilitatea sa. Unele droguri sunt acceptate din punct de vede social,
în timp ce altele nu sunt acceptate.
Conform cu Griffith, E., (2006, p. 12) “un drog psihotrop este orice substanţă care,
consumată de un om, va da naştere unui titlu pe prima pagină a unui ziar”.
Un criteriu şi mai specific în definirea naturii drogurilor îl reprezintă impactul lor asupra
sănătăţii oamenilor. Unele droguri sunt extrem de periculoase pentru sănătate. Alcoolul, de
exemplu, pare mult mai periculos decât îl indica acceptabilitatea socială (Rădulescu &
Dâmboeanu, 2006, p. 24). Conform statisticilor din raportul “Alcoolul în Europa: O problemă de

20
sănătate publică”, elaborat de către conf. dr. Peter Anderson, specialist în politici privind
consumul de alcool şi tutun al Universităţii Oxford (Anderson, 2006), raport preluat de pe site-ul
http://www.ox.ac.u k – anual peste 115.000 de persoane mor din cauza alcoolului. O medie
absolută de 7,4% dintre decesele premature şi afecţiunile de sănătate (accidentele fizice şi/sau
rănirea personală ori a altora, în stare de ebrietate, cancer, accidente vasculare, hepatita etc.),
precum şi o alta, de 2.000 de omucideri, apar în statistici tot din cauza alcoolismului. De
asemenea, alcoolul cauzează anual aproximativ 60.000 de naşteri premature.
Conform datelor OMS privind consumul de alcool în rândul populaţiei cu vârsta peste 15
ani, în România se înregistrează un consum de 7,39 litri alcool pur/locuitor/an, sub media
europeană şi media consumului din Olanda, Belgia, Italia, Grecia, Portugalia, Spania și Ungaria,
unde se înregistreză un consum de peste 9-10 litri/locuitor/an (Anderson, 2006).
Referindu-se la modul în care oamenii percep efectele drogurilor, Goode, E., (1999, pg. 7-
8) diferenţiază trei direcţii principale:
 poziţia absolutistă, conform căreia toate drogurile (atât cele legale, cât şi cele ilegale) au
efecte dăunătoare, indiferent de contextul în care se consumă şi de caracteristicile
consumatorilor;
 poziţia moderată, conform căreia drogurile legale, dacă sunt consumate în mod adecvat,
au chiar efecte pozitive, în schimb drogurile ilegale au efecte negative asupra organismului,
folosirea acestora fiind echivalentă cu abuzul de droguri;
 poziţia legalistă conform căreia drogurile legale, aşa cum sunt medicamentele, nu sunt
considerate droguri, şi legea trebuie să fie cea care stabileşte ce este un drog.
Unii autori au mers şi mai departe în definirea drogurilor în funcţie de efectele lor,
evidenţiind faptul că drogurile aflate în stare naturală sunt sigure, în timp ce acelea artificiale,
adică create sau sintetizate chimic în laboratore, sunt periculoase (Rădulescu & Dâmboeanu,
2006, pg. 25-26).
Pentru a găsi o definiţie satisfăcătoare a drogurilor trebuie identificate criteriile sau
dimensiunile în baza cărora se poate stabili ce sunt, cum acţionează şi cum sunt privite
substanţele care poartă denumirea de drog. Din acest punct de vedere, cele mai cunoscute criterii,
care se corelează între ele, enunţate de Erich Goode (1999) sunt următoarele:
 psiho-activitatea – capacitatea unei anumite substanţe de a influenţa psihicul uman;

21
  utilitatea medicală – substanţe acceptate din punct de vedere medical şi folosite în scop
terapeutic;
 ilegalitatea – vizează acele substanţe a căror posesie şi comercializare sunt definite ca
ilegale;
 definirea publică – se referă la acele substanţe pe care majoritatea populaţiei le
identifică drept droguri.
Nu există o definiţie comună a drogurilor, ci o multitudine de definiţii care au la bază în
special criterii de ordin psihologic şi social în detrimentul celor de ordin medical. „Există multe
modalităţi de definire a problemelor legate de droguri, dar în cele din urmă persoana în cauză
trebuie să decidă dacă are sau nu o astfel de problemă. Din perspectivă istorică, în definirea
problemelor legate de droguri au fost utilizate două abordări diferite. Prima are în vedere
cantitatea de droguri consumate de o anumită persoană şi intervalul de timp, sau ceea ce unii
cercetători şi terapeuţi numesc niveluri şi patternuri ale consumului. A doua abordare a definirii
unei probleme legate de droguri vizează analiza consecinţelor utilizării drogurilor” (Blume,
2011, p. 26).

II.2. Termeni utilizaţi în domeniul drogurilor - Consum, abuz, dependenţă, toleranţă,

abstinenţă, sevraj.

II.2.1. Consumul de droguri

Conform cu Edwards Griffith (2006, p. 15), expresia „consum de droguri” are o
semnificaţie evidentă şi este lipsită de judecăţi morale: consumul este consum, iar termenul
presupune administrarea atât într-o manieră aprobată de societate, cât şi în una dezaprobată.
Limita dincolo de care utilizarea devine consum excesiv este una cât se poate de subiectivă.
„Consumul excesiv” este termenul preferat în Marea Britanie când comportamentul este, din
perspectiva autorităţilor, problematic, în vreme ce în America, în asemenea situaţii, se foloseşte
cu precădere termenul mai peiorativ de „abuz”. „Consumul în scop recreativ” implică un consum
inofensiv şi ocazional, în cadrul unui stil de viaţă libertin.
Consumul de droguri poate prezenta riscuri în privinţa multor aspecte ale vieţii:
ameninţarea poate fi la adresa sănătăţii fizice sau psihice, a activităţii educaţionale sau sociale, a
consumatorului sau a siguranţei şi bunăstării celor din preajma sa. Prejudiciul poate fi

22
considerabil sau nesemnificativ, poate surveni brusc sau în timp. Riscul nu este cert. Pericolele
pe care le prezintă drogurile nu ar trebui exagerate, însă, în acelaşi timp, ele nu ar trebui nini
minimalizate sau negate (Griffith, 2006, p. 25).

Abuzul de droguri
În ceea ce priveşte drogurile asociate cu abuzul, clasificarea D.S.M. IV-TR, elaborată
de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, le diferenţiază în următoarele categorii: alcool,
sedative, amfetamine, cocaină, cofeină, canabis, halucinogene, inhalante, nicotina, opioidele,
fencyclidina, alte droguri” (Romila, 2003, p. 191).
De-a lungul timpului, OMS a dat mai multe formulǎri termenului de toxicomanie, arǎtând
dificultatea de a gǎsi o definiţie unicǎ aplicabilǎ la abuzul de droguri. Termenii utilizaţi pentru a
descrie tulburările induse de uzul de substanţe psihoactive au fost revizuiţi în mod repetat.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte toxicomania ca fiind „pierderea libertăţii de a se
abţine de la toxic”. Ea se caracterizează prin patru stări definitorii (Drăgan, 1994, p. 161):
 dependenţa psihică – necesitatea de ordin psihologic de a folosi un anumit drog;
 toleranţa – diminuarea progresivă a efectului la repetarea administrării rezultând
necesitatea creşterii dozei pentru a se obţine efectul scontat;
 dependenţa fizică – constă în necesitatea de a continua folosirea substanţei respective
pentru a evita tulburările, uneori grave, ce apar la întreruperea administrării şi sunt cunoscute sub
denumirea de „sindrom de abstinenţă” sau „sevraj”;
 psihotoxicitatea – se manifestă prin tulburări de comportament, uneori cu caracter
psihotic. Acestea apar în condiţiile folosirii îndelungate şi abuzive de doze mari de produse
stupefiante (cocaină, amfetamine).
Evoluţia tulburărilor psihice din toxicomanii tinde la o profundă degradare a
personalităţii, individual ajungând o veritabilă epavă fizică şi socială. Toxicomania induce un
număr mare de comportamente delicvente sau alte tulburări psihopatologice. (Răşcanu, 2008, p.
59).
În literatura de specialitate, abuzul de droguri este definit ca fiind: „consumul unor
droguri inacceptabile (ilegale) şi folosirea excesivă sau inadecvată a unor droguri acceptate
(legale), în aşa fel încât pot produce prejudicii fizice, psihice sau sociale” (Goode, 1999, p. 62).

23
 Potrivit definiţiei formulate de catre Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii, „folosirea excesivǎ,
continuǎ sau sporadicǎ, incompatibilǎ sau fǎrǎ legǎturǎ cu practica medicalǎ” este consideratǎ
drept consum sau abuz. Drogurile pot fi folosite de indivizi în mod:
 excepţional, constituind în sine operaţiunea propriu-zisă de a încerca o dată sau de mai
multe ori un drog, fără a continua această practică;
 ocazional, folosire a drogurilor în formă intermitentă, fără a se ajunge până la dependenţă
fizică şi psihică;
 episodic, folosirea drogurilor într-o anumită împrejurare;
 sistematic, folosirea drogurilor caracterizată de apariţia şi instalarea dependenţei.
Deosebirea dintre consumul şi abuzul de droguri este dificil de descris sau de
interpretat mai ales de către public. Experţii sunt cei care fac această deosebire, pe baza
contactului pe care îl au cu cei care abuzează de droguri, cu serviciile medicale şi cu autorităţile
de control social (Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, p. 27).
În ICD şi DSM expresia „tulburări induse de substanţele psihoactive” este folosită pentru
desemnarea unor stări provocate de abuzul de alcool, droguri şi alte substanţe chimice (solvenţi).
De la Ruxandra Răşcanu aflăm cum sunt clasificate tulburările induse de substanţe psihoactive
compatativ ICD 10 cu DSM IV (Răşcanu, 2008, p. 84):

ICD 10 DSM IV
Intoxicaţie Intoxicaţie
Consum de risc Abuz
Sindrom de dependenţă Dependenţă
Stare de întrerupere Întrerupere complicată
Întrerupere cu delirium
Stare psihotică Tulburare deliranţă
Halucinoză
demenţă Demenţă
Sindrom amnestic Sindrom amnestic
Stare reziduală Tulburare de personalitate
nespecificate altele

Majoritatea definiţiilor date abuzului de droguri folosesc drept criteriu prejudiciile aduse
organismului de către droguri. În acest sens, o definiţie complementară cu cea menţionată deja
se referă la „efectele dăunătoare asupra vieţii consumatorului şi vieţilor celorlalţi din anturajul
său, efecte care sunt un rezultat al consumului drogului” (White, 1991, p. 7).

24
 O altă definiţie bazată exclusiv pe criteriul medical al abuzului de droguri îţ consideră ca
fiind reprezentat fie de „consumul excesiv persistent sau sporadic în dezacord cu sau nelegat de
practica medicală acceptabilă” (Ellison, Appel, Jansky, & Oldak, 2004).

II.2.2. Dependenţă, toleranţă, abstinenţă, sevraj

Cǎutând acel element comun, care sǎ caracterizeze întrutotul abuzul de droguri, comitetul
de experţi ai OMS a stabilit cǎ acest „element" comun este tocmai starea de dependenţǎ, fizicǎ
sau psihicǎ (ori chiar fizicǎ şi psihicǎ în mod concomitent), recomandând specialiştilor înlocuirea
termenilor de „toxicomanie" şi „obişnuinţǎ" cu acela de „dependenţǎ" şi indicând drogul care a
generat aceastǎ stare, ca de exemplu dependenţa de tip morfinic, cocainic, amfetaminic,
barbituric, existând tot atâtea tipuri de dependenţǎ cât şi droguri.
Conform unor opinii, formula de lucru a dependenţei presupune trei concepte principale:
dorinţa irezistibilă, consumul excesiv şi invocarea oricărei activităţi. Asocierea dintre ele
delimitează dependenţa ca fiind „implicarea repetată într-o anumită activitate, în pofida
costurilor excesive, din cauza dorinţei irezistibile” (Horvath, 2006).
Dependenţa este o formă de consum voluntar, abuziv, periodic sau cronic a substanţelor
dependogene, dăunătoare atât individului, cât şi societăţii, fără a avea bază o motivaţie medical,
spre deosebire de farmacodependentele clasice, legitime, care sunt, prin originea lor, totdeauna
terapeutice sau paramedicele (Răşcanu, 2008, p. 30).
În principal, la dependenţă se poate ajunge prin trei căi: în primul rând prin
administrarea „drogurilor” (opiacee şi barbiturice) prescrise de medici, o a doua cale rezidă în
posibilitatea procurării legale, fără reţetă, iar a treia cale este autoadministraea de droguri ce pot
fi obţinute din surse ilicite („droguri de stradă”) (Răşcanu, 2008, pg. 56-57).
Dependenţa de lungă durată este asociată în general cu o reducere în comportamentele
direcţionate spre un scop (mersul la şcoală), chiar când persoana nu mai ia substanţe de o
perioadă lungă de timp. Aceasta este acompaniată adesea de depresie, anxietate, iritabilitate şi
deficite uşoare în activitatea cognitivă: dificultăţi în concentrarea atenţiei, etc.
În ceea ce priveşte dependenţa fizică, Gaudet. E., afirmă că: atunci când este obişnuit să
primească regulat o anume substanţă, coprul dezvoltă un anumit echilibru asociat cu prezenţa
acelei substanţe în organism. Atunci câns această substanţă lipseşte se creează un dezechilibru

25
fizic. Instalarea unei dependenţe fizice la un consumator presupune două elemente obligatorii:
durata consumului şi substanţele şi cantităţile consumate (regularitatea) (Gaudet, 2006, p. 45).
„Dependenţa psihologică, conform aceleaşi surse, este starea provocată de oprirea
bruscă a consumului unei substanţe. Odată cu oprirea consumului, persoana manifestă o
preocupare emoţională şi mentală legată direct de efectele produse de substanţă: ea resinte o
nevoie acută de a consuma din nou pentru a-şi atenua sufetinţa” (Gaudet, 2006, p. 46).
În ultimii douăzeci şi cinci de ani s-au depus eforturi susţinute pentru identificarea
caracteristicilor fundamentale ale sindromului dependenţei de droguri. Cercetarea a debutat în
anii 1970 cu identificarea criteriilor ce pot defini această stare graduală, cu faze succesive, care
este dependenţa de un drog (Griffith, 2006, p. 19)
În acest sens, criteriile de diagnostic pentru dependenţă, după DSM-IV-TR sunt:

1. Toleranţă, definită de oricare dintre următoarele aspecte:

a) O nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari de substanţă pentu a obţine intoxicaţia sau
efectul dorit
b) O diminuare marcată a efectelor concomitentă uzului de aceeaşi cantitate de
substanţă.
2. Întreruperea, ca manifestare a oricărui aspect din următoarele:
a) Caracteristicile sindromului de sevraj pentru substanţa respectivă (referiri la criteriile
A şi B de la criteriile de diagnostic pentru abstinenţa faţă de substanţa respectivă)
b) Substanţa este luată pentru a putea uşura sau evita simptomele de întrerupere
3. Substanţa este luată adesea în cantităţi amri sau o perioadă mai lungă de timp decât
intenţiona persoana la început
4. Încercarea de a reduce sau controla uzul, cu siguranţă s-a soldat cu un eşec
5. O mare parte a timpului este petrecută în activităţi necesare procurării substanţei (ex.
Vizite la numeroşi medici, parcurgerea unor distanţe mari pentru a procura substanţa
necesară), uzul de substanţă sau recuperări din efectele acesteia.
6. Importante activităţi sociale, sau profesionale sunt abandonate ori reduse din cauza uzului
de substanţă psihoactivă
7. Uzul de substanţă este continuat în ciuda problemelor fizice sau psihice pe care le are
persoana, probleme care au fost probabil cauzate sau sunt exacerbate de consumul de
sibstanţă (ex. Consumul de cocaină în ciuda faptului că acesta induce o stare depresivă,
sau persoana continuă să bea în ciuda faptului că ştie că ucerul de care suferă este agravat
de consumul de alcool.)
Notă:
 Dependenţa fiziologică este dată de existenţa simptomelor de toleranţă sau abstinenţă
(oricare din itemii 1 sau 2 este prezent)
 Fără dependenţă fizică: persoana la care nu sunt prezente simptome de toleranţă sau
abstinenţă (niciunul din itemii 1 sau 2 nu este prezent)

(După DSM-IV-TR, Ed. 4, text revizuit de Romila, 2003, p. 197)

26
 Conform cu Răşcanu (2008, p. 53), criteriile definitorii ale dependenţei de substanţă
sunt:
 Consumul repetat al unui drog
 Prezenţa în timp a fenomenului de toleranţă, dependenţă şi a sistemului de
abstinenţă în cazul consumului
 Repercusiuni distructive, fizice, psihice şi sociale

Toleranţa faţă de droguri

Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (DSM-IV-TR) precizează că
printre simptomele tulburărilor induse de substanţe se numără toleranţa, sevrajul, pierderea
controlului, eforturi lipsite de succes de a reduce consumul sau de a renunţa la consum,
consacrarea unui timp îndelungat pentru procurarea, utilizarea substanţei sau recuperarea după
utilizarea acesteia, afectarea anumitor domenii specifice din existenţa unei persoane şi
continuarea utilizării, în pofida efectelor negative. Pentru a întrunii criteriile dependenţei, o
persoană trebuie să prezinte trei sau mai multe dintre aceste simptome. Dependenţa asociată
înseamnă că o persoană dependentă de o anumită substanţă poate fi dependentă şi de altă
substanţă foarte asemănătoare. Totuşi, studiile nu arată foarte clar când anume se manifestă
dependenţa asociată. Pentru a întruni criteriile necesare identificării abuzului, persoana
respectivă trebuie să manifeste consecinţe negative ale consumului de droguri într-o astfel de
măsură încât cel puţin un domeniu al funcţionării existenţiale să fie afectat (de exemplu, familia,
şcoala, viaţa socială). În general, abuzul înseamnă că o persoană manifestă consecinţe negative
legate de utilixarea drogurilor într-un animit domeniu al vieţii. Elementul ciudat din definiţia
DSM-IV-TR este faptul că o persoană poate fi diagnosticată ca fiind dependentă de droguri,
chiar dacă nu maniferstă simptome de dependenţă fizică. În plus, deoarece diagnosticul poate fi
pus dacă sunt întrunite trei criterii din şapte posibile, două persoane pot fi diagnosticate ca fiind
dependente de aceeaşi substanţă, având însă manifestări complet diferite (Blume, 2011, pg. 43-
44)
Se admite că toleranţa şi dependenţa fizică sunt încrucişate. „Toleranţa se dezvoltă
mai ales pentru efectele la nivelul SNC, care au caracter subiectiv şi sunt relative ca efecte
periferice”. „Dependenţa fizică este o stare adaptativă, care are drept consecinţă apariţia de
tulburări fiziologice intense din cauza consumului repetat al unui drog şi care impune

27
continuarea folosirii substanţei pentru a preveni teribilel simptome de abstinenţă” (Răşcanu,
2008, p. 54). Conform aceleiaşi surse, „dependenţa psihică, respectiv necesitatea emoţională
dobâdită faţă de consumul unui drog este determinată de un complex de factori de ordin
farmacologic şi social. Modificarea funcţiilor psihoafective sub influenţa drogului se poate
traduce prin starea de bine, relaxare, detaşare de preocupările zilnice, fenomene onirice, etc. Pe
un anumit teren psihic, probabil, în funcţtie de factorii genetici, aceste efecte dau naştere unei
impresii de satisfacţie, de rezolvare a dificultăţilor, generând dorinţa imperioasă de repetare a
administrării şi determinând astfel apariţia dependenţei psihice”.
Abstinenţa - sindromul care se dezvoltă variază în funcţie de suvstanţa psihoactivă pe
care o utilizeată persoana respectivă. Simptomele comune includ: cefalee, insomnie, transpiraţie,
greaţă, astenie, palpitaţii, hipertensiune arterială, anxietate, nelinişte şi instabilitate psihomotorie.
Sindromul de abstinenţă apare şi se dezvoltă progresiv, de la necesitatea organică exprimată
predominant printr-un simptom negativ foarte neplăcut. Întreruperea consumului de substanţă
psihoactivă nu trebuie făcută prin suprimarea brutală a drogului, cu progresiv, sub control
medical (Răşcanu, 2008, pg. 55-56).
Conceptualizarea dependenţei ca fiind de natură psihologică, cât şi fizică, înseamnă
recunoaşterea faptului că problemele legate de droguri pot avea origini de natură psihologică, pot
fi asociate cu mediul/cadrul social sau pot fi de origine comportamentală (Blume, 2011, p. 45).
Sevrajul conform aceleiaşi surse, este întreruperea folosirii unei substanţe (droguri,
alcool sau medicament), în mod brusc sau treptat, urmată de anumite simptome. După cum există
două tipuri de dependenţă, există şi două tipuri de sevraj. Sevrajul fizic reprezintă dezechilibrul
biologic dintre substanţele pe care corpul le primea şi pe care nu le mai primeşte la un moment
dat. Acest tip de sevraj necesită asistenţă medicală, şi trebuie uneori chiar susţinut de o anumită
medicaţie...Simptomele sunt uşoare şi se manifestă, de exemplu sub forma unui tremur al
extremităţilor la trezirea din somn sau prin transpiraţie abundentă. „Sevrajul psihologic face
apel la capacităţile psihice ale individului: capacitatea de a traversa doliul ulterior încetării
consumului, capacitatea de a accepta o perioadă de disconfort temporar (deprimare, oboseală,
lipsă de interes,iritabilitate, nervozitate ), capacitatea de a accepta schimbări în deprinderile
cotidine” (Gaudet, 2006, p. 47).
De fapt, orice drog care creează dependenţă poate fi definit prin două caracteristici
principale: toleranţa (imunitatea ) pe care o are individul dependent faţă de efectele drogului şi

28
disconfortul pe care îl creează utilizatorului, atunci când acesta nu mai consumă drogul respectiv
sau îl consumă într-o cantitate mai mică (Rădulescu & Dâmboeanu, 2006, p. 33).

Criteriile de diagnostic pentru sevraj (starea de întrerupere) conform DSM-IV-TR:

1. Dezvoltarea unui sindrom specific pentru fiecare substanţă, datorat întreruperii

(sau reducerii cantităţii) de substanţă psihoactivă care a fost consumată în cantităţi
mari şi o perioadă lungă de timp.
2. Un sindrom specific (pentru fiecare substanţă) care provoacă probleme clinice sau
tulburări importante în domenii de activitate: social, professional, interrelaţii şi
reactivitate individual.
3. Simptomele nu se datorează unei probleme medicale şi nu sunt specific pentru o
altă tulburare mentală.

(După DSM-IV-TR, Ed. 4, text revizuit de Romila, 2003, p. 201).

În concluzie, pot afirma că aceste concepte precum consum, abuz, dependenţă sau adicţie,
obişnuinţă, toleranţă sau volenţă – toate sunt importante în eforturile specialiştilor, a
organizaţiilor non-guvernamentale, dar mai ales a celor de care depind elaborarea strategiilor la
nivel naţional pentru ca „moartea albă” să nu mai secere vieţi, mai ales în rândul tinerilor.

II.3. Criterii de clasificare a drogurilor

Un sistem de clasificare caută să ordoneze vasta diversitate a substanţelor chimice care

acţionează asupra unui organ cu atât de multe capacităţi cum este creierul uman. Acest lucru
presupune inevitabil anumite aproximări. Dincolo de acest sistem de clasificare cu fundament
ştiinţific, este bine ca uneori să facem un pas în spate şi să recunoaştem cu uimire că substanţele
chimice pot, în moduri dintre cele mai extraordinare şi mai variate, să se joace cu felul în care
percepem realitatea din jurul nostru şi trăirile interioare (Griffith, 2006, pg. 13-14).
Clasificarea şi tipologia drogurilor se realizează pe diverse criterii, (Rădoi, 2011, p. 9) în
funcţie de domeniul în care este abordată problema. Cea mai frecvent utilizată clasificare este
cea care defineşte drogul din punct de vedere al acceptabilităţii sociale, existând astfel droguri
legale şi droguri ilegale.

29
 În literatura de specialitate şi în practică există numeroase clasificări ale drogurilor, având
la bază diferite criterii, cele mai cunoscute fiind:
 după efectul produs asupra sistemului nervos central,
 după originea lor,
 după regimul juridic al substanţelor
 sau după dependenţa generată.
După cum spuneam, un criteriu are în vedere efectele pe care drogul îl produce asupra
individului la nivel comportamental. Conform acestui criteriu există şapte categorii de substanţe:
antidepresive, sedative (depresive), anxiolitice, neuroleptice (antipsihotice şi tranchilizante
majore), stimulente, narcotice - analgezice (analgezice euforizante), halucinogene (psihedelice).
În legătură cu acest criteriu, Griffith consideră utilă pentru cei care studiază drogurile
următoarea clasificare: sedativele (alcool, pastilele sub formă de barbiturice sau de tranchilizante
slabe, gazele anestezice şi alte substanţe volatile), stimulentele (cocaina, amfetamina şi cofeina),
opiacee (opiul), halucinogene (mescalina şi LSD-ul) şi drogurile cu acţiuni multiple (canabisul –
sadativ şi halucinogen; nicotina – sedativ şi stimulent; Ecstasy – stimulent şi halucinogen)
(Griffith, 2006, pg. 12-13).
Acest criteriu este utilizat în practică de organismele ONU, preluat şi de Organizaţia
Internaţională de Poliţie Criminală – Interpol. În conformitate cu acest criteriu, drogurile se
clasifică astfel (Bercheşan & Pletea, 1998, p. 64):
 substanţe stimulente sau psihoanaleptice - sunt substanţe care accelerează activitatea
sistemului nervos central. Din această categorie fac parte: frunzele arbustului de coca,
crack-ul, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele şi psihostimulenţii.
 substanţe depresoare sau psiholeptice - sunt substanţe care încetinesc activitatea
sistemului nervos central, în general ele având efecte analgezice şi sedative. Principalele
substanţe care fac parte din această categorie sunt: opiul şi derivaţii săi (morfina şi
heroina), medicamente pe bază de opiu sau derivaţi ai acestuia, morfinice de sinteză,
barbiturice, tranchilizante şi hipnoticele.
 substanţe perturbatoare (halucinogene) sau psihodisleptice - sunt substanţe care
perturbă activitatea sistemului nervos central şi provoacă alterări ale percepţiei temporale
şi spaţiale. În fapt, ele „deformează senzaţiile şi percepţiile celui care le utilizează”

30
 (Drăgan, 2000, p. 118). În această categorie sunt cuprinse canabisul, LSD - ul, mescalina
şi altele.

O altă clasificare a drogurilor este realizată în funcţie de originea produsului:

 droguri naturale - sunt cele obţinute direct din plante sau arbuşti: opiul şi opiaceele,
canabisul şi răşina acestuia, khat-ul, frunzele de coca şi derivaţii săi şi alte plante cu principii
halucinogene.
 droguri de semisinteză - sunt cele realizate prin procedee chimice pornind de la o
substanţă naturală extrasă dintr-un produs vegetal (heroina, L.S.D.).
 droguri de sinteză (sintetice) - sunt elaborate în întregime prin sinteze chimice:
metadona, mescalina, LSD, amfetamina, designer-drugs, ecstasy ori alte substanţe psihotrope
obţinute în laboratoare clandestine. Tot în această categorie sunt incluşi şi „solvenţii volatili şi
alte produse cu proprietăţi asemănătoare drogurilor” (Drăgan, 2000, p. 40). Tot droguri de
sinteză sunt considerate mai multe produse ce sunt deturnate de la folosirea lor tradiţională, fiind
totodată larg răspândite şi uşor de procurat. Acestea antrenează o puternică dependenţă psihică şi
uneori fizică, producând şi fenomenul de toleranţă.
În funcţie de regimul juridic al substanţelor, acestea se împart în două categorii:
 substanţe a căror fabricare şi administrare sunt supuse controlului (morfina,
barbituricele) – sunt folosite în tratamente medicale;
 substanţe total interzise (L.S.D., heroină, ecstasy, cocaină).
Un alt criteriu important de clasificare îl constituie dependenţa generată (clasificare de
ordin medical). În funcţie de aceasta, drogurile se împart în trei categorii:
 droguri ce creează dependenţă fizică;
 droguri ce creează dependenţă psihică;
 droguri ce creează dependenţă mixtă – din această ultimă categorie fac parte cele mai
multe stupefiante.
În funcţie de modul de administrare (de consum), drogurile pot fi clasificate în: injectabile,
ingerabile, de prizare, de masticare, de fumare, inhalare; unele se pot administra şi sub forma de
supozitoare (Drăgan, 1994, p. 47).

31
 II.4. Tipuri de substanţe psihotrope şi efectele lor

Gaudet, E., (2006, pg. 30-44), grupează substanţele psihotrope astfel:

 Sedativele – încetinsc activitatea sisemului nervos central. Sedativele sunt substanţe care
diminuează funcţionarea sistemului nervos central, ele induc o senzaţie de relaxare, de
pierdere a inhibiţiilor, şi, în final, o stare de vis şi de absenţă. Se numără printre cele mai
periculoase droguri: ele produc dependenţă fizică, iar atunci când sunt combinate cu alte
sedative pot antrena grave consecinţe fiziologice (stop cardiac sau respirator).
 Stimulantele – intensifică activitatea sistemului nervos central. Ele produc o stare de
excitaţie, de stimulare şi de veghe, oferă un sentiment de control şi de securitate personală.
Consumate regulat şi în doze mari duc la dependenţă psihologică şi provoacă senzaţia de
lipsă la oprirea consumului. Consecinţele unui consum abuziv de stimulante sunt destul de
grave: paranoia, dificultăţi de concentrare, oboseală excesivă, stări depresive serioase.
 Perturbatoarele – dezorganizează activitatea sistemului nervos central. Perturbatoarele
modifică în mod semnificativ funcţionarea sistemului nervos central. Ele produc o perturbare
a percepţiei realităţiii: timp, spaţiu, senzaţii. Efectele durează mai mult decât la celelalte două
familii de psihotrope. Consumul lor are consecinţe negative importante: confuzie, supradoză,
pe termen lung personalitatea consumatorului este afectată: el devine iritat, depresiv, nu mai
ţine seama de elementele realităţii.

1. Familia sedativelor se compune din:

 Alcool (vin, bere, „cooler”, spirtoase) – au la început un efect relaxant, euforizant, de scădere
a inhibiţiilor, de încetinire generalizată a funcţiilor organismului, apoi au un efect sedativ mai
accentuat.
 Solvenţi (lipici, benzină, diluanţi) – au un efect foarte rapid : ameţeală, somnolenţă, vertij,
senzaţia ca eşti într-un vis, etc. iar durata efectelor depinde de cantitatea consumată.
 Tranchilizante şi somnifere – aparţin categoriei farmaceutice a benzodiazepinelor. Se
caracterizează printr-o stare de relaxare, calm şi linişte. Sunt foarte periculoase în combinaţie
cu alcoolul.
 Opiaceele – cele mai cunoscute substanţe sunt heroina, codeina şi morfina. Rapiditatea
apariţiei efectului variază în funcţie de felul în care sunt consumate. Consumatorii descriu

32
 efectul obţinut ca o stare de vis, de absenţă (senzaţia de a fi în altă parte), sunt cuprinşi de o
senzaţie de căldură, se simt foarte bine, durerea şi suferinţa sunt mult atenuate.
 GHB sau gama -hidroxibutirat – efectele substanţei sunt imediate şi sunt asemănătoare cu
cele provocate de alcool, cu o singură deosebire importantă: apariţia amneziei parţiale sau
totale, poate provoca chiar un stop respirator; în funcţie de cantitate consumată şi de
concentraţie, efectele durează de la câteva minute la câteva ore.

2. Familia stimulantelor se compune din:

 Stimulante minore – cafea, ceai, ciocolată, băuturi carbogazoase (cola), tutun – toate
aceste substanţe au un impact asupra sistemului nervos central: ele sporesc activitatea
neurologică a creierului, persoana care le consumă este mai excitată, mai stimulată, o altă
consecinţă este favorizarea stării de veghe şi reducerea oboselii.
 Stimulante majore – cocaina şi derivatele sale – efectele se manifestă rapid, între 5 şi 15
minute. Ele provoacă o impresie generală de excitaţie, de forţă şi de control. Toate simţurile
sunt mai ascuţite: lumina, sunetele şi culorile sunt percepute mai clar şi mai intens, creşterea
ritmului cardiac este simţită şi ea uneori. În general consumatorii descriu senzaţia că „sunt
prezenţi, cu adevărat prezenţi şi stăpâni pe situaţie.”
 Alte stimulante majore – amfetaminele („speeds”) – efectul pe termen scurt este asemănător
cu cel al cocainei: senzaţie de forţă, pierderea poftei de mancare, insomnie. Pe termen lung,
consumatorul poate să nu doarmă sau să nu se hrănească multe ore, ceea ce va determina o
stare de epuizare generală. Acest drog poate provoca şi alte efecte grave: nervozitate excesivă
şi simptome psihice accentuate (de pildă, paranoia). Efectul are o durată variabilă şi depinde
de cantitatea şi calitatea produsului.

3. Familia perturbatoarelor:
 Canabisul – alături de alcool, este substanţa cea mai populară printre adolescenţii de astăzi.
Are un număr mare de denumiri, printre care, cea mai cunoscută este denumirea de „iarbă”.
Efectul canabisului este variabil: primele semne se instalează la 15-20 de minute după prima
inhalare şi se menţin timp de o oră. Efectele cele mai evidente sunt o senzaţie de bine, de
linişte, dorinţa de a râde, vorbele sunt dezlânate, debitul verbal încetineşe, ochii se înroşesc,
pupilele se dilată, gâtul se irită. Se remarcă o uşoară somnplenţă şi o mai mare poftă de

33
 mancare. Consumat în exces o perioadă îndelungată de timp, poate produce o stare de
demotivaţie generală, în cazul tinerilor, scade interesul pentru şcoală, sport, prieteni (cu
excepţia celor care consumă).
 Ecstasy – efectul variază în funcţie de provenienţă şi de modul de producere. Efectele sunt,
în general, un amestec de plăcere, excitaţie, relaxare, sentimentul de a fi mai bine înţeles şi de
a-i înţelege mai bine pe ceilalţi. Unul dintre efectele cele mai remarcabile este stimularea şi
ascuţirea tuturor simţurilor.
 LSD – este un halucinogen foarte puternic care modifică sistemul perceptiv al
consumatorului: el poate avea halucinaţii (vede sau aude lucruri care nu sunt în realitate),
poate avea tulburări vizuale, poate resimţi variaţii în perceperea timpului şi a spaţiului.
Efectul este de lungă durată şi de intensitate destul de mare. După ceva timp, consumatorul
va avea flash-back-uri adică va avea impresia pentru câteva secunde că retrăieşte aceleaşi
senzaţii ca atunci când era sub influenţa drogului.
 PCP - fenciclidină – este un drog ghimic, halucinogen, care se întâlneşte frecvent în
asociere cu alte substanţe. Efectele sunt cele produse de LSD, fără a fi însă la fel de intense.
Universul perceptiv al consumatorului este perturbat. Această substanţă poate provoca efecte
secundare majore: trecerea la acte agresive, confuzie, dezorganizare.
 Ciupercile magice – mush- efectul lor durează între 6 şi 8 ore şi se aseamănă cul produs de
LSD – halucinaţii, distorsiuni senzoriale, modificări ale percepţiei spaţiului şi timpului
(Gaudet, 2006, pg. 30-44).

II.5. Drogurile care cresc performanţele fizice

Pentru a-şi creşte mai mult performanţele sportive, unii sportivi apelează la droguri.
Abuzul de steroizi anabolizanţi şi de alte droguri ţin astăzi prima pagină a ziarelor sportive.
Problema este de interes internaţional şi implică atât sportivi profesionişti cât şi amatori
aparţinând multor discipline sportive (Consumul de droguri şi performanţele sportive, 2012)

34
 Consumatorii drogurilor de performanţă sunt tot mai prezenţi în sălile de antrenament şi
în cluburile sportive de elită. Aceste droguri sunt în principl disponibile pentru iniţiaţi, însă
lipsesc sau nu prezintă interes pentru majoritatea consumatorilor. Consumate cu regularitate, ele
duc la creşterea masei şi a forţei musculare. Individul are o mai mare rezistenţă la antrenament.
Pe termen mediu sau lung, efectele acestui tip de drog sunt dramatice: acnee, infertilitate,
tulburări de creştere, accentuarea caracterelor masculinela femei, afectarea ficatului, tulburări
cardiace, etc. Folosirea acestor substanţe este interzisă de ansamblul mişcării sportive. În
schimb, înselătoria chimică tot mai dezvoltată face din ce în ce mai dificilă depistarea prezenţei
acestor produse (Gaudet, 2006, p. 45).

În ceea ce priveşte consumul de droguri şi performanţele sportive, există mai multe

tipuri de droguri care sunt folosite de sportivi (http ://www.s faturimedic ale.ro /consumu l-
de- droguri-si-performantele-sportive.html):
1. Steroizii anabolizanţi
Un grup de droguri folosit de sportivi este cel al steroizilor anabolizanţi. Deoarece aceşti
hormoni sunt asemănători din punct de vedere chimic cu hormonii masculini naturali,
anabolizanţii mimează efectele hormonului masculin testosteron stimulând creşterea masei
musculare. Steroizii anabolizanţi au multiple utilizări medicale legale, fiind folosiţi în tratarea
bolilor musculare, a anumitor tipuri de anemie, precum şi în tratarea efectelor negative apărute
după iradiere sau chimioterapie. Dacă aceste medicamente sunt folosite pe o perioadă lungă de
timp, pot avea efecte secundare importante, ca de exemplu icter şi insuficienţă hepatică. Alt efect
negativ este insuficienţa hepatică
2. Aminele simpatomimetice
Aminele simpatomimetice reprezintă o clasă de droguri stimulente care mimează efectul
natural de stimulare a sistemului nervos simpatic. Aceste substanţe pot creşte vigilenţa şi
rezistenţa fizică, şi de asemenea pot întârzia instalarea oboselii. Această clasă de droguri
cuprinde efedrina şi derivatele ei (pseudoefedrină şi fenilpropanolamina), care sunt folosite
deseori ca decongestionante în caz de răceală sau rinită alergică.
3. Stimulentele psihomotorii
Dintre acestea, cele mai des folosite abuziv sunt amfetaminele (dextro-amfetamina şi
metamfetamina) şi metilfenidatul (Ritalin). Amfetaminele au un rol limitat în medicină

35
exceptând tratamentul copiilor cu tulburare hiperchinetică şi al narcolepsiei. în folosirea lor
ilegală se folosesc multe denumiri de stradă. Amfetaminele se folosesc de obicei oral, dar
consumatorii cronici preferă deseori să-şi injecteze substanţa pentru a obţine un efect mai intens
şi mai rapid. Efectele stimulantelor psihomotorii sunt similare celor produse de aminele
simpatomimetice. Ele măresc frecvenţa cardiacă, respiratorie şi tensiunea arterială, şi stimulează
în general activitatea sistemului nervos simpatic. Aceste droguri au, de regulă, efect şi pe creier,
consumatorul simţindu-se mai alert, mai sigur pe sine şi poate chiar euforic. în acest fel,
psihostimulentele pot îmbunătăţi performanţele sportive, mai mult prin efect psihologic decât
fizic. În afară de creşterea rezistenţei la efort, beneficiile acestor substanţe asupra performanţei
sportive sunt limitate sau chiar negative.
O conştientizare mai mare a importanţei problemei a avut ca rezultat creşterea testării
antidoping a sportivilor. Astfel, cei care necesită tratament medicamentos pentru o afecţiune sunt
chiar eliminaţi din competiţie pentru că medicaţia le poate stimula în mod artificial
performanţele. în afară de faptul că pun viitorul lor profesional sub semnul întrebării, drogurile
folosite pentru creşterea performanţei creează riscuri importante pentru sănătatea sportivilor
(Consumul de droguri şi performanţele sportive, 2012).
Indiferent de criteriul după care drogurile sunt clasificate, acestea pot provoca adevărate
dezastre celor care le consumă, atât în ceea ce priveşte starea generală de sănătate, cât şi asupra
fizicului, psihicului precum şi asupra relaţiilor sociale. În ciuda multitudinii de informaţii pe care
le avem despre droguri, în ciuda cunoaşterii efectelo nocive pe care drogurile le au, consumul de
droguri în rândul tinerilor continuă să se amplifice, nu puţini fiind aceia care cad în păcatul
„morţii de sâmbătă seara”.

II.6. Asocierea drogurilor cu alte substanţe psihoactive

Un pericol al toxicomaniei moderene este asocierea altor droguri cu alcool. Se ajunge la

politoxicomanie cu suprapunerea efectelor toxice. De asemenea, se utilizează trecerea de la un
drog la altul, apoi revenirea la primul – „toxicomanie încrucişată” (Răşcanu, 2008, p. 36).
Pornim de la studiul privind „Folosirea drogurilor de către consumatorii pătimaşi ai
alcoolului”, în care E. Tsuang, J.W. Shapiro, Tl. Smith si M. Schuckit au pornit de la ipoteza că
„mulţi oameni care folosesc alcool, utilizează şi alte droguri. Cu toate, acestea nu se cunosc

36
foarte multe lucruru privind relaţia dintre folosirea drogurilor în trecut (nu neapărat dependenţa)
şi progresele privind viitorul tratament” (Tsuang, Shapino, & Smith, 1994, p. 483). Scopul
studiului a fost determinarea ratelor de folosire a drogurilor printre consumatorii pătimaşi de
alcool. Rezultatele au arătat faptul că persoanele alcoolice care nu au folosit niciodată somnifere
şi persoanele utilizatoare de diferite somnifere prexentau şanse mai mari de a începe/reîncepe să
consume droguri. Deasemenea, persoanele prezintă şanse de revenire la consumul de alcool.
Abuzul şi dependenţa de substanţă psihoactivă implică adesea mai multe substanţe
administrate, fie simultan, fie succesiv. De exemplu, oamnenii cu dependenţă de cocaină
utilizează adesea şi alcool, anxiolitice sau opiacee pentru a contracara simptomele de anxietate.
Cei cu abuz sau dependenţă de opiacee sau cannabis, au tulburări determinste şi de consumul de
alte substanţe psihoactive, în special sedative, hipnotice sau anxiolitice, amfetamină şi cocaină
(Răşcanu, 2008, p. 58). Conform aceleiaşi surse (p. 157), scăderea de cumpărare a drogurilor
împinge narcodependenţii spre consumul de alcool combinat cu medicamente, în scopul obţinerii
unor efecte apropiate celor furnizate de droguri.
Plecând de la afirmaţia lui Griffith: (2006, p. 47) „Dacă un drog implică un risc,
gravitatea problemelor pe care le creează va depinde de gradul său de consum”, consider că
asocierea drogurilor cu alte substanţe psihoactive este mult mai periculoasă deoarece fiecare drog
are efectele ei, iar acestea, combinate, nu pot duce la altceva decât la un pericol mult mai mare.

II.7. Tipuri de consumatori

Pentru a defini consumatorul adevărat de alcool şi droguri au fost făcute mai multe
cercetări. În acest sens, Pierre Paquin, un specialist din Quebec, a conceput o tipologie (Paquin,
1988, pg. 258-259) în concordanţă cu realitatea adolescenţilor consumatori pe care o întâlnesc
majoritatea echipelor de specialişti în practica lor. Pornind de la acest model, Etienne Gaudet,
realizează propria varinată a tipurilor de consumatori, pornind de la practica din ultimii ani
(Gaudet, 2006, pg. 51-57):

37
 Non-consumatorul sau abstinentul – este vorba despre tânărul care nu a consumat
niciodată sau despre cel care a consumat dar nu mai consumă. Se pune întrebarea: cât timp
trebuie să treacă pentru ca un tânăr care a consumat să treacă în categoria non-
consumatorilor? Unii afirmă că cei care au consumat sunt dependenţi şi vor fi toată viaţa,
însă Etienne Gaudet afirmă că „poate fi considerat non-consumator un tânăr care a incetat
consumul de trei luni, fără recăderi.
 Exploratorul – deoarece tânărul este curios şi vrea să ştie totul, îşi poate dori să
experimenteze consumul unor substanţe diferite, precum şi variatele moduri de a le consuma.
Doreşte de fapt să le cunoască gustul şi efectul. Această etapă de explorare este prezentă la
începutul adolescenţei (intre 12-14 ani).
 Consumatorul ocazional sau social – deoarece drogurile şi alcoolul sunt recunoscuţi
„lubrifianţi sociali” este cormal să fie prezente acolo unde oamenii petrec şi se întâlnesc.
Consumatorul social utilizează substanţa în scop recreativ: el caută plăcerea, efectul, partea
specială a situaţiei. Odată petrecerea terminată, el îşi reia activităţile obişnuite fară consecinţe
negative şi fără probleme.
 Consumatorul permanent – această categorie de consumatori, mai greu de definit, cuprinde
două grupe: micul consumator permanent şi marele consumator permanent.
Micul consumator permanent – se referă la adolescentul care consumă odată sau de două
ori pe saptămână, de obicei în week-end. Îşi planifică în aşa fel consumul încât să nu aibă
consecinţe negative pentru el. Va alege substanţe care nu îl dezechilibrează pe o perioadă mai
lungă şi se va înconjura de prieteni care practică acelaşi timp de consum. Este de multe ori vorba
despre adolescenţi relativ funcţionaşi în viaţa de fiecare zi şi care reuşesc să-şi plătească propriul
consum. Se întâmplă uneori ca mai mulţi tineri să pună la un loc banii pe care îi au pentru a-şi
putea cumpăra şi împărţi drogurile.
Marele consumator permanent – pentru acest gen de persoane consumul ocupă un loc din
ce în ce mai mare. Este vorba despre adolescenţi care consumă de trei până la patru ori pe
săptămână, la acest nivel, consumul se întinde pe parcursul întregii săptămâni. În acelaşi timp,
creşte gradul de risc: cu cât frecvenţa consumului este mai mare cu atât creşte riscul de a suporta
consecinţele negative. Deasemenea, există riscul să îi scadă capacităţile de ănvăţare. Anturajul
său este în general alcătuit din alţi consumatori permanenţi, iar o mare parte din banii lui de

38
buzunar se duc pe droguri, ceea ce îi reduce alte ieşiri sociale. Consumatorul este din ce în ce
mai puternic ancorat în stilul său de viaţă.
 Supraconsumatorul – este vorba de consumatorul a cărui viaţă se învârte în jurul
consumului. Cercul lui de prieteni este constituit exclusiv din alţi tineri care consumă droguri
la fel ca el. Există prea puţin loc în viaţa lui pentru activităţi care să nu includă posibilitatea
de a consuma droguri. Cantitatea de substanţe pe care le consumă creşte deoarece consumul
este cotidian. Ajunge în punctul în care nu îşi mai concepe viaţa altfel decât intoxicat.
 Abuzivul – de data aceasta este vorba despre cantitatea de substanţă consumată.
Consumatorul abuziv este acela care consumă mari cantităţi de substanţe sau le amestecă cu
uşurinţă. Scopul lui este să se dezlănţuie, fiind tipul de consumator extrem, care încearcă să
se desprindă de realitate.
 Supraconsumatorul abuziv – consumă zilnic mari cantităţi de substanţă. Are o toleranţă
mare la drog şi trebuie să mărească mereu cantitatea consumată pentru a obţine acelaşi efect
(Gaudet, 2006, pg. 51-57).
Unele persoane care au probleme legate de droguri sunt capabile să-şi rezolve singure
problemele, fără tratament. Studiile au arătat că unii oameni au reuşit să se abţină cu succes de la
consum, fără tratament, chiar şi după o perioadă care ar fi putut fi descrisă drept dependenţă
severă. Conform studiilor, multe persoane care au probleme legate de droguri, trec prin cicluri de
abuz severurmate de perioade de control, după care se manifestă uneori recidivă, astfel
traiectoria este una circulară, nu liniară. Traiectoria problemelor legate de droguri poate să difere
în funcţie de vârsta persoanei. Tinerii adulţi diagnosticaţi în adolescenţă sau la începutul
maturităţii cu probleme legate de droguri au demonstrat capacitatea de a învinge respectivele
probleme odată cu maturizarea. Mulţi tineri demonstrază că au capacitatea de a lăsa în urmă
experienţele cu droguri şi consumul abuziv din tinereţe atunci când se confruntă cu
responsabilităţi existenţiale mai ample. Există totuşi şi persoane care este posibil să nu-şi rezolve
prea uşor problemele legate de droguri odată cu maturizarea, ei sunt cei care au cea mai mare
nevoie de ajutor specializat (Blume, 2011, pg. 46-48).
În perioada 2001-2002, Organizaţia „Salvaţi Copiii”, în colaborare cu Direcţia de
Sanătate Publică din cadrul Ministerului Sănătăţii şi Familiei, a realizat un studiu asupra elevilor
de la toate cele 99 licee din capitală cu privire la atitudinile şi tendinţele acestora în legătură cu
consumul e droguri (Organizaţia "Salvaţi Copiii", 2001-2002), ajungând la concluzia că

39
aproximativ 11% dintre ei au consumat droguri, în majoritate băieţi – 6,9%. Studiul a identificat
trei categorii de consumatori: cei care doar au experimentat drogurile, încercându-le o singură
dată; aceea care au consumat sau consumă droguri ocazional; cei dependenţi de droguri, care le
consumă zilnic. Cei mai mulţi consumatori de droguri (43,5% din total) sunt elevii care studiază
în liceele industriale, urmaţi de cei din liceele teoretice (28,8%), aceea din liceele vocaţionale
(14,5%), şi de cei din liceele cu profil religios (1,3%). În ceea ce priveşte evoluţia consumului
de droguri din licee, dacă la nivelul anului 1997, în 30 de licee bucureştene, 4,5% dintre elevi
consumau droguri, în 1999, ponderea lor a crescut la 10%, iar în anul 2001 la 10,7% . În ultimii
cinci ani, numărul consumatorilor de droguri din liceele bucureştene s-a dublat. Printre cele mai
folosite droguri se numără heroina (34%), cannabisul (31%), ecstasy (13%), urmate de
tranchilizante, amfetamina şi cacaina, fiecare cu 5%. În ceea ce priveşte motivele principale care
îi determină pe tineri să consume droguri sunt: curiozitatea (22,7%), dorinţa de a fi la fel ca
prietenii (4,7%), calmarea unir suferinţe fizice sau psihice (4,4%), dorinţa de protest (1,3%). Cei
mai mulţi dintre consumatori îşi procură drogurile de la prieteni sau cunoştinţe (74,2%), de la
surse din apropierea liceului (11,0%), precum şi din baruri şi discoteci (7,5%). Circa 16% din
elevi fac rost de bani pentru cumpărarea drogurilor de la părinţi, iar aproximativ 10% îşi procură
banii din mici afaceri, posibil chiar prin vânzarea de droguri colegilor.
Oricât am încerca să definim conceptele utilizate în domneniul drogurilor precum
consum, abuz, dependenţă, toleranţă sau sevraj şi oricât de multe clasificări ale drogurilor
identificăm în teorie, tinerii consumă droguri iar aceasta este cu adevărat o problemă socială
destul de gravă. Trebuie să admitem că mulţi tineri demonstrază că au capacitatea de a lăsa în
urmă experienţele cu droguri şi consumul abuziv din tinereţe atunci când se confruntă cu
responsabilităţi existenţiale mai ample, dar există totuşi şi persoane care este posibil să nu-şi
rezolva prea uşor problemele legate de droguri odată cu maturizarea.