STEVEN SORA

COMOARA PIERDUTĂ A CAVALERILOR

TEMPLIERI

Elucidarea misterului din Insula Stejarilor

Soţiei mele, şi celei mai bune prietene, Terry, şi fiilor noştri,

Christian şi Mike
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri
Cuvânt DE MULŢUMIRE
Doresc să mulţumesc, în primul rând, familiei mele: soţiei inele, Terry, pentru
sprijinul său nepreţuit şi generozitatea sa de-a lungul atâtor ani şi mile pe care
le-am parcurs împreună, fiilor mei, Christian şi Mike, pentru răbdarea de la
început şi interesul lor ulterior. Ii mulţumesc lui Bob Melendandri, pentru
sprijinul său în traducerea, editarea şi pentru observaţiile sale critice la adresa
manuscrisului, pe parcursul scrierii acestei cărţi, şi pentru prietenia şi ajutorul
său necondiţionat încă de la început.
Doresc să le mulţumesc celor care trudesc în numeroasele biblioteci şi librării
din New York până în Pennsylvania şi Noua Scoţie, care m-au sprijinit să
găsesc cărţi şi materiale greu de procurat. Mulţumiri speciale personalului de
la Biblioteca Publică din Bethleem, statul Pennsylvania, angajaţilor de la
Biblioteca J. V. Fletcher din Westford, statul Massachusetts, şi librăriei-
anticariat Douglas N. Harding Rare Book Shop din Wells v statul Maine.
întreaga mea recunoştinţă tuturor celor care aduc trecutul în actualitate şi
menţin vie flacăra istoriei, cu precădere lui l)r. Regis Courtemanche de la C.
W. Post şi lui H. S. „Pete" Cummings, Jr., din cadrul Prince Henry Project.
Datorez cea mai profundă recunoştinţă echipei editurii Inner Traditions, în
mod deosebit lui Ehud Sperling, Jon Graham, Rowan Jacobsen, Peri
Champine, Lee Wood şi Blake Maher, ca şi redactorului acestei ediţii, Marcia
Merryman Means, pentru contribuţia sa riguroasă.
Iar, în final, un cuvânt de recunoştinţă tuturor istoricilor şi scriitorilor care
înfruntă adversitatea intelectuală, dar rămân o sursă de inspiraţie în realizarea
de noi descoperiri, mai ales lui Michael Baigent, Barry Fell, Charles
Hapgood, Richard Leigh, Henry Lincoln şi Frederick Pohl.
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri
INTRODUCERE
Un spion al regelui Angliei este înjunghiat şi lăsat să moară într-o baltă de
sânge pe altarul unei capele izolate din Scoţia, aparţinând ordinului
călugărilor minoriţi.
Un preot necunoscut de ţară dintr-un sat de munte din sudul Franţei devine
peste noapte putred de bogat, după ce descoperă un pergament ascuns în
altarul vechii biserici. Regi, capi ai Bisericii romano-catolice şi elita
aristocraţiei pariziene devin brusc interesaţi de acest preot, urmărindu-l pas cu
pas cum restaurează biserica parohială, recurgând la un model păgân atât de
straniu, încât puţini ar recunoaşte în această clădire un edificiu creştin.
Circumstanţele morţii sale sunt tot atât de inexplicabile ca şi modul în care s-
a îmbogăţit.
în pădurea întunecată din Ardennes, are loc o întâlnire de taină între câţiva
membri ai unei organizaţii secrete, având scopul precis de a pune la cale
planul de bătaie pentru prădarea unui anumit tezaur aflat la Ierusalim.
Gruparea de elită se ascunde în interiorul unei organizaţii militare, numai că,
imediat după ce misiunea este dusă la îndeplinire, organizaţia secretă este
scoasă în afara legii, iar conducătorii ei, condamnaţi la moarte.
Un golf învăluit în ceaţă devine centrul uneia din cele mai ample căutări de
comori din istoria omenirii. Proiectul reuneşte oameni de afaceri, un
preşedinte al Statelor Unite, actori de la Hollywood şi o grupare selectă de
milionari americani şi canadieni, într-o întreprindere de proporţii care va
costa milioane de dolari şi multe vieţi.
Ce au în comun toate aceste evenimente? Ele sunt legate în timp şi spaţiu de
un fir călăuzitor unic: o societate secretă înfiinţată cu o mie de ani în urmă,
care a reuşit să supravieţuiască persecuţiilor oficiale, continuându-şi discret
activitatea din umbră şi perseverând în atingerea obiectivelor sale. în anumite
momente ale istoriei, această organizaţie a controlat cele mai mari averi
acumulate vreodată în lume, a deţinut cea mai puternică flotă din lume, a dat
semnalul declanşării câtorva revoluţii şi a subminat autoritatea unor guverne
naţionale. Această organizaţie este operativă şi în prezent.
în această carte, cititorul va afla despre o construcţie extrem de complexă,
situată pe o insulă din largul Peninsulei Noua Scoţie, care a sfidat omenirea şi
ştiinţa modernă timp de două secole. Minuscula Insulă a Stejarilor, având o
suprafaţă de numai 128 de acri, este una din cele 350 de insuliţe răsfirate în
Golful Mahone. Astăzi, ea se află la o distanţă de numai o oră de zbor de
Halifax, în jumătatea sudică a Peninsulei Noua Scoţie. Aici s-au descoperit
dovezi referitoare la existenţa unei comori secrete cu mult timp înainte de
epoca modernă, din perioada de început a colonizării regiunii continentale.
Dovada în chestiune este un stâlp vertical înalt de 6 metri, protejat de
platforme din lemn de stejar, fixat în ciment şi susţinut de bare metalice.
Acest pilon este susţinut de un întreg eşafodaj, aparent inofensiv, format
dintr-o reţea de canale subterane plasate în mijloc, construit astfel încât să
permită accesul a mii de galoane de apă oceanică. Scopul acestei construcţii
elaborate este acela de a zădărnici orice încercare de a descoperi comoara
tăinuită în cariera subterană secretă. Conductele care transportă apa se întind
în adâncime pe o lungime de câteva sute de metri şi ies la suprafaţă pe o plajă
artificială, unde a fost montat un sistem de protecţie din fibre şi iarbă de mare,
menit să obtureze conductele prin care pătrunde apa oceanului. Acest sistem
de construcţie extrem de complicat are scopul de a-i descuraja pe intruşii
curioşi care încalcă proprietatea, blocând căutările la o anumită adâncime.
într-un fel sau altul, cineva a reuşit să construiască, în urmă cu câteva secole,
această ascunzătoare sigură. Ea a fost descoperită în urmă cu peste două sute
de ani, însă metodele de datare cu carbon indică faptul că este mult mai
veche. Undeva, ascunsă adânc în măruntaiele Insulei Stejarilor, s-ar putea să
existe o comoară fabuloasă: o comoară îngropată de piraţi, sau prada tăinuită
aici de cotropitorii spanioli, sau obiecte de cult aduse de peste ocean, din
Europa. Nimeni nu ştie cu certitudine despre ce este vorba. Până în prezent,
prea puţine lucruri au fost aduse la lumină, cu excepţia poate a constatării că
istoria ne oferă tot mai multe indicii, încercările de a găsi comoara au
consumat averi întregi, care ar putea rivaliza numai cu cea mai mare comoară
a piraţilor descoperită vreodată. Eforturile i-au costat pe câţiva averile
personale, iar pe mulţi alţii, viaţa. Sau, exprimându-ne altfel, nimeni nu s-a
îmbogăţit de pe urma strădaniilor de a aduce comoara la suprafaţă.
Bun venit la Mina de aur!
Se spune că trecutul aparţine istoriei, totuşi, în prezent, două lucruri sunt
certe. Astăzi, cei care doresc să îşi cheltuiască banii pentru a devoala secretele
ascunse în mina de aur dispun de toate mijloacele tehnologice avansate. Şi
există cineva care şi-a propus să-şi asume această întreprindere uriaşă. Un om
de afaceri canadian foarte bogat a constituit aşa-numita Alianţă a Tritonului, o
organizaţie formată din cincizeci şi doi de investitori canadieni şi americani
care au subscris să susţină financiar săpăturile care se desfăşoară în prezent.
Sub conducerea lui David Tobias, până şi respectabilul Institut de
Oceanografie de la Woods Hole a acceptat să se lase antrenat în acest proiect
aventuros. Insula Stejarilor este în stare de asediu, scopul fiind acela de a-i
smulge tainele. Dar oare, ce valoare ar putea avea comoara? În opinia
domnului Tobias, ea s-ar ridica la câteva miliarde de dolari.
îngropată sub plajele de pe Insula Stejarilor se odihneşte o comoară. Conform
dovezilor istorice, această comoară, sau, mai precis, acest tezaur, are o
vechime de o mie de ani şi este atât de preţioasă, încât din punctul de vedere
al anumitor persoane (identitatea lor rămâne în continuare necunoscută), aici
un preţ nu este prea mare pentru a o proteja şi a-i împiedica pe intruşi să o
caute, eventual să o descopere. În Mina de aur au fost poate ascunse, alături
de un depozit monetar secret de o valoare inestimabilă, secrete de o
importanţă crucială pentru omenire, chiar şi la atâtea secole după ce au fost
îngropate în pământ. Din punctul de vedere al unora, aceste secrete ar trebui
să rămână îngropate pentru totdeauna. Din punctul de vedere al altora, nici un
preţ nu este prea mare pentru a scoate la lumină această comoară fabuloasă.
Premisa acestei cărţi este că o societate secretă, care a funcţionat de-a lungul
istoriei sub câteva nume şi timp de peste un mileniu, se află la originea
acumulării a ceea ce a rămas bine tăinuit în măruntaiele Insulei Stejarilor.
Această grupare, care a dispus odinioară de bogăţii imense şi de o putere
uriaşă, a decăzut de la putere, fiind obligată să opereze în secret. În clipa cea
mai întunecată a istoriei sale, această organizaţie a fost obligată să renunţe la
toate posesiunile sale materiale şi la bogăţii, cu preţul supravieţuirii. Tezaurul
şi secretele organizaţiei au fost trecute sub protecţia unei familii de elită din
Scoţia, care a moştenit şi rolul de gardian şi continuator al societăţii secrete.
Această familie a instrumentat proiectarea şi construirea imensului complex
subteran, ca şi utilizarea acestei insule îndepărtate din Lumea Nouă drept
bancă particulară a organizaţiei.
De fapt, ce anume este protejat cu atâta străşnicie? Cu certitudine, trebuie să
fie vorba despre o avere uriaşă, materializată în lingouri de aur şi argint,
obiecte de cult, ca şi bijuterii de coroană din diverse regate şi ţări, depuse în
prima instituţie bancară din Europa organizată în această formă, şi lăsate în
gaj în schimbul unor împrumuturi diverse, în plus, există o multitudine de
documente - unele dintre ele texte antice care conţin secrete protejate de peste
o mie de ani (arborele genealogic al neamului lui Iisus Hristos, de la regele
David până la Iisus Hristos şi la „urmaşii" lui Iisus). Aceste secrete au fost
considerate atât atunci, în epoca în care au fost tăinuite, cât şi în prezent,
drept o posibilă ameninţare la adresa Bisericii catolice. În ce constau aceste
secrete şi ce urmări ar putea avea pentru noi toţi? Pentru a descoperi adevărul,
trebuie să pornim într-o călătorie şi să explorăm acest teritoriu necunoscut.
Hărţile maritime din Antichitate cuprindeau adeseori adnotări care aveau
scopul de a indica un teritoriu necunoscut. Cât priveşte Insula Stejarilor,
adevărul nu a ieşit încă la lumină. Exploratorului de altădată nu i se ofereau
indicii referitoare la posibila existenţă a uscatului şi nici măcar la posibilitatea
ca Pământul să se fi terminat în punctul respectiv. În schimb, literatura
abundă în texte care vorbesc despre existenţa şerpilor de mare şi a sirenelor şi
hărţi purtând menţiunea înfricoşătoare „Feriţi-vă de monştri marini".
Capitolul I
MISTERUL DIN INSULA STEJARILOR
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Peninsula Noua Scoţie avea prea puţine
lucruri interesante de oferit, însă unul din ele era vânătoarea de comori
secrete, fiindcă insula era recunoscută drept liman şi ascunzătoare predilecte
ale corsarilor şi piraţilor, în după-amiaza unei zile de vară a anului 1795, trei
tineri s-au hotărât să înceapă căutările şi săpăturile în urma cărora sperau să
descopere comoara piraţilor.' În timp ce hoinărea prin codri de pe Insula
Stejarilor, Daniel McGinnis, unul dintre cei trei tineri, a remarcat un luminiş
care lăsa impresia că fusese curăţat recent, în porţiunea defrişată creşteau
arbuşti de trifoi roşu şi diverse plante care erau străine de peisajul de pe
insulă. Din ramura ruptă a unui copac atârna, la jumătate de metru deasupra
solului, greementul unei corăbii. Copacul însuşi purta pe scoarţă diverse
marcaje bizare.
Adevărata atracţie era însă o denivelare a solului pe care McGinnis a zărit-o
în pământ. Arăta de parcă cineva ar fi îngropat ceva acolo. Tânărul Daniel, la
vremea aceea în vârstă de numai şaisprezece ani, nu a trebuit să insiste prea
mult spre a-şi convinge doi buni prieteni să revină împreună cu el pe insula
nelocuită. Probabil că tinerii nu erau la prima lor încercare de a descoperi un
cufăr burduşit cu aur, însă acea zi avea să se sfârşească complet diferit faţă de
altele, înarmaţi cu lopeţi, cazmale şi târnăcoape, Daniel McGinnis,
adolescentul Anthony Vaughn şi John Smith, un tânăr în vârstă de douăzeci de
ani, s-au pus imediat pe treabă. Au început să sape pornind din centrul acestei
adâncituri şi au constatat că solul era mult mai moale în acest loc decât ar fi
fost normal.
La nici un metru adâncime, au dat peste un strat de dale din piatră aşezate
metodic, dintr-un material care nu provenea de pe insulă. (Ulterior avea să se
stabilească că ele fuseseră aduse de pe Golden River, un râu aflat pe ţărmul
continental al Peninsulei Noua Scoţie, adică de la nici două mile depărtare).
După ce au scos bolovanii din piatră, şi-au dat seama că săpau într-un puţ care
fusese excavat anterior. La o adâncime de trei metri în interiorul acestui puţ,
au descoperit o platformă construită din buşteni de stejar. Buştenii erau
putreziţi şi, prin urmare, uşor de scos. Buştenii tăiaţi la aceeaşi dimensiune
erau îngropaţi pe laturile puţului cu o lăţime de patru metri, iar starea lor de
degradare avansată lăsa impresia că zăcuseră îngropaţi acolo de multă vreme.
Pe pereţii din argilă ai puţului, se mai păstrau urme ale unor săpături făcute
anterior. Tinerii au dat buştenii la o parte şi au continuat să sape. La o
adâncime de şase metri, au dat peste o altă platformă construită din buşteni de
stejar care i-a împiedicat să avanseze, ceea ce le-a întărit încrederea că, şi mai
adânc în acel puţ, fusese probabil ascuns ceva extrem de valoros.
După ce au îndepărtat şi buştenii celei de-a doua platforme, tinerii au
continuat să sape, pentru a atinge încă o platformă, aflată de astă dat ă la o
adâncime de nouă metri. Ajunşi în acest punct, au înţeles că au nevoie de
ajutor, de mai multe mâini de lucru şi de mai multe utilaje. Numai că le-a fost
imposibil să îi convingă pe fermieri să abandoneze munca pământului şi să-i
ajute, astfel încât, preţ de câţiva ani, nu s-a mai întreprins aproape nimic la
săpăturile de la puţ. Un alt obstacol care i-a oprit din încercarea de a angaja
muncitori să îi ajute în proiect, este că prea puţini oameni erau dispuşi să
calce pe insulă. Deşi era doar una din numeroasele insule presărate în Golful
Mahone, micuţa insulă de numai 128 de acri devenise, dintre toate, celebră.
Cu mulţi ani înaintea acestei întâmplări, locuitorii de pe ţărmul continental
zăriseră luminiţe ciudate licărind noaptea pe insulă, iar câţiva localnici
plecaseră cu bărcile până acolo, să vadă ce se-ntâmplă. Se spune că de atunci
nimeni nu a mai auzit de ei şi nici nu i-a mai văzut vreodată şi toată lumea a
crezut^că insula era bântuită.
În lipsa ajutorului atât de necesar, tinerii aventurieri şi căutători ai comorii au
renunţat pentru moment să continue săpăturile, înainte de sfârşitul acelui an,
John Smith a cumpărat o fâşie de teren pe insulă, iar, după ce s-a însurat, s-a
mutat acolo şi a început cultivarea pământului. Şi Daniel McGinnis a
cumpărat o fâşie de pământ pe insulă, pe care s-a apucat imediat s-o lucreze.
Când soţia lui John a rămas însărcinată cu primul lor copil, cuplul a plecat pe
continent pentru ca femeia să-şi facă un control la medicul lor de familie.
Smith i-a vorbit doctorului Simeon Lynds, care era înrudit cu asociatul său
căutător de comori, Anthony Vaughn, despre descoperirea pe care o făcuseră
cei trei, iar doctorul Lynds s-a arătat interesat, ba chiar atât de interesat, încât
s-a învoit să investească în săpăturile de la puţ.
în anul 1801, doctorul Lynds a înfiinţat prima întreprindere sindicalizată care
s-a lansat în cucerirea Minei de aur. A strâns capitalul necesar convingând alţi
treizeci de investitori, personaje de altfel marcante din Noua Scoţie, şi s-a pus
imediat pe treabă. Folosindu-se de parâme şi de scripeţi, muncitorii au scos
mai întâi pământul noroios care se depusese în galerii după ce adolescenţii
abandonaseră proiectul, apoi au continuat săpăturile. Din nou au dat peste
platforme din stejar, amplasate la intervale de câte trei metri. Sindicatul
Onslow, denumit astfel după oraşul de baştină al doctorului Lynds, a mai dat
şi peste straturi de cărbuni, cărămidă arsă şi un material fibros de culoare
maro, descoperiri care au fost suficiente pentru a menţine viu interesul tuturor
celor implicaţi. După toate aparenţele, cineva se străduise serios să ascundă
ceea ce părea a fi o comoară foarte importantă.
La aproape douăzeci şi şapte de metri adâncime, au descoperit un nou strat de
lespezi din piatră care purtau o inscripţie, amplasat chiar deasupra următoarei
platforme pe care toţi se aşteptau s-o găsească. Simbolurile înscrise pe aceste
lespezi nu au fost descifrate de la început. Când i-au fost arătate unui profesor
de limbi străine de la un colegiu din Halifax aflat nu departe de insulă, acesta
a declarat că inscripţia vorbea despre existenţa unei comori îngropate la alţi
„doisprezece metri sub pământ". Codul inscripţiei era unul banal, acelaşi pe
care l-a folosit şi Edgar Allan Poe în povestirea sa intitulată „Cărăbuşul de
aur", un cifru simplu care oferea indicii căutătorilor de comori îngropate în
pământ. Codul a fost spart prin înlocuirea simbolului care se repeta cel mai
frecvent cu cea mai des utilizată literă a alfabetului englez, şi anume, literal.
Piatra inscripţionată a fost apoi inclusă în construcţia şemineului din casa lui
John Smith, pentru a lua mai târziu drumul unei librării din Halifax, unde un
alt grup sindicalizat s-a folosit de ea, invocând-o pentru a face colectă. Apoi,
după închiderea librăriei, ea s-a pierdut fără urmă.
La un alt interval aflat la o adâncime de douăzeci şi opt de metri de la
suprafaţa solului, căutătorii de comori au constatat că se confruntă cu o altă
problemă. După ce au depăşit o nouă platformă din lemn, ei au constatat că
pentru fiecare găleată cu pământ pe care o scoteau la suprafaţă, trebuiau să
scoată şi două găleţi cu apă. Totuşi, optimismul grupului s-a menţinut la cote
ridicate. Târziu în noaptea respectivă, oamenii au plecat spre casele lor,
încrezători şi surescitaţi la gândul că aveau, cu siguranţă, să dea a doua zi
peste comoara mult râvnită. Când au revenit însă a doua zi pe şantier, ei au
găsit puţul inundat cu apă. în acel moment, pomparea apei a luat locul
săpăturilor, numai că groapa se inunda neîncetat până aproape la trei metri.
Muncitorii s-au străduit din răsputeri să scoată apa din galerii cu ajutorul unei
pompe, numai că strădaniile lor au fost zadarnice. Pompa s-a ars şi, spre
nemulţumirea generală, lucrările au fost oprite. Tunelul de inundare era o
capcană construită anume să zădărnicească eforturile căutătorilor de comori.
Să fi fost inscripţia un simplu şiretlic? Săpătorii nu au descoperit nici o
comoară, iar un metru sub pământ putea la fel de bine să reprezinte şi o milă
sub pământ din cauza apei care inunda continuu puţul.
În anul următor, din iniţiativa sindicatului, au început săpăturile la cel de-al
doilea din nenumăratele puţuri care aveau toate să sfârşească prin a se nărui,
într-un rând, după ce au ajuns la peste trei metri adâncime, au început să sape
o galerie pentru a face legătura cu primul puţ. Şi iată că, din nou, apa a
inundat noua galerie şi, prin ricoşeu, noul puţ. Investitorii şi-au pierdut curând
răbdarea şi, o dată cu ea, şi fondurile. Lucrările nu s-au reluat decât abia după
patruzeci de ani, deşi comoara nu fusese niciodată dată uitării. În anul 1845,
s-a înfiinţat o nouă companie, al cărei scop era găsirea comorii din mină. Din
această a doua firmă făceau parte un alt doctor Lynds, de felul lui din Truro,
Noua Scoţie, şi un inginer minier, pe nume James Pitbaldo. Deşi, când au
început noile săpături, Anthony Vaughn şi John Smith se 'apropiau de vârsta
de şaptezeci de ani, interesul lor era la fel de treaz, astfel încât cei doi au
asistat la această nouă rundă a lucrărilor.
După numai douăsprezece zile, lucrările avansaseră din nou până la o
adâncime de doi metri (cele două puţuri care fuseseră săpate anterior se
prăbuşiseră între timp, fiind acoperite de apă) şi au continuat până într-o zi de
sâmbătă. Duminică dimineaţă, chiar înaintea slujbei religioase, puţul a fost
inspectat, iar rezultatul a fost satisfăcător - nu se zărea nicăieri nici strop de
apă. Totuşi, după ce au ieşit de la biserică, muncitorii au descoperit că puţul
se inundase din nou. Sindicatul îşi luase măsuri de precauţie, aşteptându-se la
acest neajuns care făcuse din prima expediţie un fiasco. A fost înălţată o
platformă şi instalat un sfredel de mină pus în mişcare de forţa unui cal. La
trei metri adâncime, sfredelul a străpuns o platformă groasă de 13 centimetri,
care s-a dovedit a fi construită din lemn de molid. După alţi treizeci de
centimetri, au dat peste o platformă din lemn de stejar. De astă dată, toată
lumea era convinsă că ajunseseră la comoară. După ce sfredelul a perforat un
baraj metalic, având o grosime de cincizeci şi şase de centimetri, lucrătorii au
dat peste încă o platformă de stejar.
Lucrătorii au crezut că sfredelul străpunsese iniţial un cufăr şi că acum
pătrunsese într-un nou cufăr. După încă un strat din lemne de molid, au dat de
un strat de argilă. O a doua manevră de forare a atins „cufărul" din lemn,
despre care toţi erau acum încredinţaţi că trebuie să fi fost marele tezaur,
numai că pe sfredel ridicau la suprafaţă acelaşi material fibros de culoare
maronie peste care dăduseră şi echipele dinaintea^lor. Ulterior, această fibră
s-a dovedit a fi pănuşă de cocotier. în afara fragmentelor metalice pe care
săpăturile le-au adus la suprafaţă, nu s-a mai găsit nimic altceva. Conform
mărturiilor lui Joth'am McCully, care era şeful echipei de foraj, aceste
fragmente semănau cu „zalele de lanţ de ceas", iar muncitorii au încercat să
recupereze o cantitate cât mai mare posibil din acest material, în cursul
operaţiunilor, printre muncitorii care se ocupau de sortarea materialelor
recuperate s-a produs rumoare. Unul dintre ei, l-a văzut pe şeful de echipă,
James Pitbaldo, strecurând în buzunar ceva şi ferindu-se să fie văzut de
ceilalţi. Deşi omul a susţinut că urma să prezinte obiectul respectiv la
următoarea întrunire a directorilor sindicatului, el nu a mai arătat nimănui
nimic. Ceea ce a încercat, în schimb, să facă a fost să cumpere printr-un
intermediar, şi anume omul de afaceri Charles Archibaid, proprietar al
minelor de fier Acadia Iron Works, toate drepturile de proprietate asupra
puţului, însă ceilalţi directori au refuzat să vândă. Şeful de echipă a murit la
scurt timp după aceea într-un accident de mină, luând cu el în mormânt
secretul descoperirii pe care o făcuse.
În anul 1850, din iniţiativa sindicatului a fost forat încă un puţ, la o adâncime
de treizeci de metri, şi s-a făcut o nouă încercare de a se ajunge la puţul
originar printr-o galerie nou săpată. Această nouă galerie i-a dus pe lucrători
la o descoperire importantă: galeria era inundată de apa oceanului. Observând
cu atenţie mişcarea apei din galerie şi mişcarea apei din largul coastei, ei au
descoperit că nivelul apei din puţ se ridica şi scădea o dată cu valurile care
ajungeau în golf. Unica concluzie logică era că de la plaja din apropiere şi
până la puţ se întindea un canal subteran natural, care constituia şi cauza
inundării minei şi a galeriilor. Plaja numită Golful lui Smith a fost cercetată
amănunţit, cu scopul de a descoperi indicii menite să confirme existenţa unui
canal natural, iar în cele din urmă a fost descoperit un loc din care apa ţâşnea
direct din nisip, în jurul acestui canal, au mai descoperit o aglomerare
artificială de material fibros. Sub stratul de la suprafaţă, se afla iarbă de mare,
iar sub stratul de iarbă de mare au găsit o aglomerare de roci de felul celor
care se găseau pe coastă, dar pe care nu erau urme de nisip. Spre stupoarea
generală, canalul „natural" s-a dovedit a fi, în realitate, unul artificial.
Sindicatul a hotărât atunci construirea unui stăvilar care să reducă din
cantitatea de apă care se scurgea în micul golf, permiţând astfel continuarea
cercetărilor. Strădaniile lor şi-au arătat imediat roadele şi s-a dovedit că acesta
era într-adevăr un canal care deversa apă în puţ. Următoarele săptămâni au
fost dedicate eforturilor de construire a stăvilarului din piatră şi argilă, iar
lucrătorii au descoperit că pe plaja - care s-a dovedit a fi şi ea creată de mâna
omului - fuseseră construite în total cinci conducte de scurgere. Chiar şi în
zilele noastre, o asemenea construcţie de anvergură este considerată a fi o
lucrare complexă. Constructorii au săpat un tunel de cincisprezece metri, cu o
capacitate de transportare a unei cantităţi de apă marină de două mii două sute
de litri de mare pe minut, prevăzut cu un sistem de filtrare care prevenea
colmatarea bazinelor după ani sau secole de funcţionare. În plus, ei au ascuns
întreaga lucrare sub o plajă artificială, amenajată special cu scopul a proteja
funcţionarea acestui sistem de deversare elaborat. Pentru anul 1850, aceasta
era o idee cu adevărat remarcabilă, servind să întărească convingerea că sub
plajele din Insula Stejarilor fusese ascuns ceva foarte important.
Muncitorii au demontat cele cinci conducte care erau astfel dispuse încât se
distanţau semnificativ în apropiere de vărsarea în ocean, dar se uneau în
apropiere de plajă. Fiecare era construită din rânduri duble de rocă de stâncă,
amplasate la câte douăzeci de centimetri depărtare una de alta şi placate cu
lespezi tăiate din piatră. Apoi, ghinionul s-a abătut din nou asupra expediţiei.
Pe Oceanul Atlantic s-a stârnit o furtună puternică care a distrus digul
construit cu intenţia de a stăvili torentul oceanic. Fiindcă era spre sfârşitul
anului, iar vremea rea nu permitea refacerea stăvilarului, şefii au hotărât să
inunde încă o conductă aflată între ţărm şi puţ, construită cu scopul de a
absorbi cantitatea de apă care putea proveni de la sistemul de drenare distrus.
Cum unul dintre canale devenise inutilizabil, au săpat până au ajuns la
următorul canal care s-a inundat, la rândul lui. Chiar la sud de prima galerie,
săpăturile au scos la iveală ceea ce aveau să constate că este cel de-al patrulea
puţ, când au întâmpinat o nouă piedică. Noua galerie s-a prăbuşit într-o grotă
şi a fost imediat acoperită de apă. Din fericire, păţania s-a petrecut în pauza
de masă, astfel încât nimeni nu a fost omorât. În schimb, oamenii au refuzat
să mai intre în subteran, astfel încât săpăturile au fost sistate.
în anul 1859, sindicatul a reuşit din nou să strângă fondurile necesare reluării
lucrărilor. Au fost angajaţi şaizeci şi trei de oameni, s-au săpat şi mai multe
puţuri, iar pompele manuale au fost înlocuite cu pompe cu aburi. Cu toate
acestea, Mina de aur a învins din nou ceea ce, la acea vreme, era considerată
tehnologie modernă. Explozia unui boiler a luat viaţa unui muncitor, iar
lucrările s-au sistat încă o dată. Proprietarii terenului pe care se afla Mina de
aur erau John Smith şi alţi câţiva asociaţi, însă după eşecul a ceea ce avea să
rămână cunoscut sub denumirea de Sindicatul Truro, cea mai mare parte n
Insulei Stejarilor i-a fost vândută lui Anthony Graves. Graves rra unul din
fermierii din regiune, care nu participase niciodată la excavaţii, deşi le
închiriase pământul său căutătorilor de comori. A fost înfiinţat un nou sindicat
cu scopul de a lua terenul în chirie şi de a relua activitatea, numai că acest
sindicat nu a reuşit să strângă întreaga sumă necesară.
în anul 1866, a fost înfiinţată o nouă companie, cu scopul de a construi un
stăvilar mai mare. Lucrările au început, însă Oceanul Atlantic a refuzat să
colaboreze, iar cel de-al doilea dig a fost şi el inundat. Şi această companie cu
existenţă efemeră a reuşit să scufunde câteva alte puţuri şi galerii, ceea ce a
complicat lucrurile pentru întreprinzătorii viitori, însă nici de astă dată nu s-a
descoperit nimic. Între timp, pământul care îi aparţinea lui Anthony Graves a
fost transformat în teren arabil, în anul 1880, în timp ce proprietarul îşi ara
pământul cu plugul, s-a produs o alunecare de teren, la o distanţă de nici doi
metri şi jumătate de primul puţ descoperit. Căutătorii de mai târziu au
presupus că alunecarea fusese provocată de existenţa unei galerii subterane,
însă, la vremea respectivă, n-a venit nimeni să facă cercetări, în epocă, circula
zvonul că fusese descoperită o monedă purtând neverosimila datare a anului
1317 după Hristos, însă, asemenea pietrei inscripţionate, şi moneda avea să
dispară curând din peisaj. Nici un numismat din epoca modernă nu a avut
ocazia să studieze această descoperire.
în anul 1891, pe lista întreprinzătorilor care au luat cu asalt Mina de aur s-a
adăugat şi numele lui Frederick Blair, un tânăr de douăzeci şi patru de ani
originar din oraşul Amherst, aflat în Noua Scoţie. La înfiinţare, firma sa,
Compania Comorii din Insula Stejarilor, dispunea de un capital depus de
şaizeci de mii de dolari, prin asocierea a câtorva acţionari, jumătate din
această sumă fiind suficientă pentru a acoperi cheltuielile legate de închirierea
terenului. Utilizând tehnologie modernă pentru a preveni inundarea puţurilor
cu apa oceanică, muncitorii au săpat o întreagă reţea de galerii subterane,
folosind în acest scop şaptezeci şi două de kilograme de dinamită, însă
puţurile au continuat să se umple cu apă. După ce au făcut o verificare
folosind vop,sea de culoare roşie, oamenii au descoperit existenţa a încă unui
sistem de galerii prin care circula apa, care, de astă dată, se întindea de la una
din plaje, până pe versantul celălalt al insulei, în partea sudică a plajei se
întindea, de astă dată, la o adâncime de optsprezece metri, un alt tunel şi o a
doua capcană menită să protejeze ceea ce era atât de bine ascuns în Mina de
aur.
În afara unei doze imense de dezamăgire, deceniul 1890 a adus cu sine şi o
seamă de descoperiri. Unul din echipamentele de forare ajunsese într-un
punct aflat la o adâncime de patru metri şi jumătate, când s-a lovit brusc de
ceva. Trăgând concluzia că obstacolul trebuie să fi fost un cufăr, muncitorii au
străpuns ceea ce se prinsese în sfredel şi au ridicat la suprafaţă un obiect
având aspectul unui pergament. Pe pergamentul sfâşiat de sfredel se mai
puteau citi doar literele „V.I.". În urma eforturilor ulterioare, au fost
recuperate un hârleţ, o lampă cu ulei de balenă şi un cap de topor, articole pe
care Blair le-a aproximat ca datând cel puţin din anii 1680. în timpul
expediţiei conduse de Blair s-a produs cea de-a doua tragedie din istoria
săpăturilor din mină: un muncitor a căzut de pe o schelă şi a murit.
în anul 1897, au fost scoase la suprafaţă fragmente de metal şi ciment, despre
care se credea că făcuseră parte dintr-o cameră secretă. Analizele întreprinse
la Halifax au evidenţiat că în cazul materialului respectiv era într-adevăr
vorba de ciment, că era prin urmare fabricat de om şi nu un produs natural, în
mod similar, în urma analizării „lutului bătătorit cu apă şi pietriş" s-a
confirmat faptul că materialul era foarte asemănător lutului pe care îl foloseau
în mod curent minerii din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. în ciuda faptului
că întreprinzătorii erau mai convinşi ca niciodată că în subteran era ascunsă o
comoară imensă, spectrul falimentului îi ameninţa pe membri companiei,
astfel încât se impunea o nouă infuzie de capital.
în anul 1909, Franklin Delano Roosevelt, la vremea respectivă tânăr avocat la
firma Carter, Ledyard şi Milburn, plecase în vacanţă la bordul iahtului său şi
naviga de-a lungul coastei provinciei New Brunswick. Auzise de activitatea
intensă care se desfăşura în Noua Scoţie învecinată şi s-a alăturat căutărilor.
El a ajuns să fie astfel unul din investitori în sindicatul iniţiat de Blair şi a
atras după sine câteva personaje foarte sus-puse ale statului, printre care se
numără Duncan Harris, Albert Gallatin şi John Shields (prieteni sau membri
bogaţi ai familiei), pe care i-a convins să investească. Roosevelt vizitase
personal şantierul, ba chiar participase la lucrări, în mod surprinzător,
Roosevelt nu era străin de căutarea de comori. În anul 1896, tânărul
Roosevelt îşi petrecuse patru zile la excavaţiile din Insula Grand Manan
pentru descoperirea comorii celebrului Captam Kidd. În calitate de
preşedinte, Roosevelt a trimis un crucişător al marinei să acosteze pe Insula
Cocos, aflată la 350 de mile de Costa Rica, unde, conform legendei, corsarul
Edward Davis ascunsese din prada pe care o făcuse în cursul raidurilor şi
aventurilor sale pe coasta Pacificului cucerit de spanioli.
Franklin Roosevelt nu a fost ultimul personaj celebru fascinat de Insula
Stejarilor. Sindicatele organizate ulterior cu scopul de a găsi comoara susţin
că au primit fonduri de la John Wayne, de la amiralul Richard Byrd, Errol
Flynn şi Vincent Astor, deşi, nici unul din aceşti investitori celebri nu s-a
îmbogăţit de pe urma tentativei respective. Eforturile depuse de grupul
condus de Blair nu s-au oprit aici. S-a folosit din nou dinamită şi s-au
descoperit mai multe elemente din ciment. Ca şi în celelalte rânduri, Mina de
aur nu i-a recompensat pe căutători nici cu bani şi nici cu comori. Şeful de
şantier al expediţiei Blair, pe numele său Harry Bowdoin, a susţinut ulterior
că „orice inginer competent ar fi putut să lămurească imediat chestiunea". El
a fost acuzat că s-ar fi folosit de expediţie pentru a face publicitate propriei
sale firme de recuperare a epavelor, iar după eşecul respectiv a declarat într-
un interviu de presă că era convins că Mina de aur nu este altceva decât o
enormă farsă.
De-a lungul anilor, eforturile de căutare a comorii au fost continuate prin
operaţiuni de mai mică anvergură, până când, în anul 1922, s-a găsit un
investitor important. William Chappell din Sydney, Noua Scoţia, şi fiul său,
Mei, i s-au alăturat lui Blair. Mei era de formaţie inginer şi a decis că este mai
potrivit să se redeschidă mina şi să se folosească o pompă centrifugală, încă o
dată, echipamentele de ultimă oră pe care le putea oferi tehnologia modernă
de atunci s-au dovedit neputincioase, nereuşind să aducă la lumină secretele
ascunse în mină. Totuşi, puţul deschis le-a oferit căutătorilor satisfacţia de a fi
descoperit un vârf triunghiular de ancoră şi câteva bucăţi de ciment.
Plimbându-se pe insulă, Chappell a descoperit, la o oarecare depărtare de puţ,
un alt indiciu menit să încurce şi mai mult iţele misterului. Un triunghi format
din pietre fusese instalat ca marcaj, iar după douăzeci de ani, semnul avea să
fie considerat afi de o importanţă capitală, în anul 1937, Charles Roper, un
inspector topograf din Halifax, angajat de Hedden, a efectuat diverse
măsurători între anumite stânci care fuseseră perforate şi triunghiul din piatră,
însă studiul său nu a reuşit să ofere nici o explicaţie plauzibilă asupra
marcajului, în anii 1950, Fred Noian, topometrist din Bedford, Noua Scoţie, a
confirmat teoria conform căreia pe insulă fuseseră amplasate numeroase
pietre, ca marcaje pentru măsurători. Noian, care deţine în prezent în
proprietate o parte din insulă, nutreşte convingerea fermă că triunghiul din
piatră este cheia misterului şi indiciul locului precis în care a fost ascunsă
comoara.
Adevărul este că marcajul din piatră este un simplu indiciu, deşi el nu l-a
ajutat nici pe Noian, nici pe altcineva să descifreze misterul. Şi expediţia
Chappell şi-a epuizat curând fondurile, ca, de altfel, toate tentativele care îi
precedaseră. Marea criză economică din anii 1930 nu a putut zădărnici alte
două tentative, de mai mică anvergură, de descoperire a comorii, însă Mina de
aur nu şi-a dezvăluit secretele nici dinaintea noilor căutători ai comorii. În
anul 1934, Gilbert Hedden, care condusese o afacere de familie din domeniul
metalurgic în New Jersey, împreună cu proprietarul unei firme de vânzări de
automobile şi primarul oraşului Chatham din statul său de baştină, a fost
investitorul de care aveau nevoie Blair şi Chappell. Chappell, care a murit în
anul 1946, avea şaptezeci şi şapte de ani şi era presat de timp. Parteneriatul cu
Hedden a adus electricitatea pe insulă şi o echipă de foraj angajată cu
contract, adusă de la minele de cărbune din Pennsylvania, însă, nici un
rezultat. După trei ani, eşecul expediţiei şi afacerile pe care le neglijase l-au
făcut pe Hedden să îşi facă bagajele şi să plece.
Chappell şi Hedden nu descoperiseră nici o comoară, însă eforturile lor au
adus câteva completări cercetărilor de pe misterioasa Insulă a Stejarilor, în
afara triunghiului de piatră, Hedden a descoperit şi alte monumente. Printre
acestea se numără doi galeţi rotunjiţi de mişcarea valurilor, cu orificii pentru
odgoanele cu care erau legate corăbiile la ţărm, foarte asemănătoare celor
folosite de marinarii din Marea Nordului şi descoperite ca atare în Norvegia -
conform afirmaţiilor unor istorici, chiar şi în statul Maine. Hedden a adus pe
insulă un topograf care a descoperit într-un alt amplasament blocuri mari din
piatră astfel amplasate încât formau un desen în formă de vârf de săgeată.
Pornind dinspre punctul cel mai înalt al insulei, cercetările au scos în evidenţă
un alt loc în care se puteau face excavaţii, aflat chiar în apropierea primului
puţ, însă nimic nou nu a fost descoperit în acest nou amplasament. După
moartea lui Chappell, fiul său, Mei, care avea numai zece ani când venise
pentru prima oară în Insula Stejarilor, mai precis, în anul 1895, a continuat
activitatea tatălui său, în calitate de proprietar al insulei şi de căutător de
comori, până în anul 1975. Lui Hedden i-a urmat un alt inginer, pe nume
Edwin Hamilton, care a preluat conducerea lucrărilor, dar nu a reuşit nici el să
facă vreo descoperire, în acel moment, fuseseră săpate atâtea puţuri şi galerii,
încât nu se mai ştia cu certitudine care şi unde este puţul originar. Dintr-un
singur punct de vedere, se pare că, totuşi, eforturile lui Hamilton au fost
încununate de succes: Hamilton era convins că localizase amplasamentul
uneia din cele două galerii^prin care pătrundea apa în interior, ca şi puţul
autentic, în anii 1950, un inginer petrolist din Texas, pe nume George Green,
şi un proprietar de mine de aur, înarmat cu un sfredel de mină nou-nouţ, în
valoare de zece mii de dolari, pe numele său^John Lewis, au încercat şi au
ratat alte noi descoperiri. În anul 1960, Robert Restall, cascador şi pilot de
motocros, împreună cu fiul său şi cu alţi doi muncitori s-au adăugat pe lista
victimelor pe care le-a făcut necruţătoarea Mină de aur. Restall îşi dedicase
ultimii cinci ani ai vieţii încercând să rezolve problema inundării puţurilor şi
făcând diverse măsurători pe insulă, într-o zi de august, el s-a prăbuşit din
cauza gazelor de monoxid de carbon care emanau din puţ. Fiul său a coborât
după el să-l salveze, însă a pierit la rândul lui. Alte două persoane au depus
eforturi eroice pentru a-i salva pe tată şi pe fiu, însă şi-au pierdut, la rândul
lor, viaţa, iar activitatea a fost din nou oprită. Aşa cum s-a întâmplat de atâtea
ori, s-au găsit alţii care le-au luat locul pe insulă. Următorii au fost un geolog
american, pe nume Bob Dunfield, şi un antreprenor de construcţii, Dan
Blanckenship, care au sosit pe insulă în anul 1965. Dunfieîd a adus cu el
echipament greu, printre care şi două buldozere, pentru a curăţa porţiunea în
care se afla puţul iniţial, şi o macara de şaptezeci de tone, cu scopul de a mări
groapa şi de a excava şanţuri care să prevină inundarea puţului cu apă. El a
construit digul şi drumul pietruit care leagă în prezent insula de ţărmul
peninsulei Noua Scoţie. Nu au fost puţini cei care l-au criticat, iar reclamaţiile
locuitorilor oraşului Halifax, ca şi unele probleme inexplicabile pe care le-a
avut cu echipamentele aduse de el, au pecetluit soarta operaţiilor. Lucrările
întreprinse de el au acoperit triunghiul format din blocuri de piatră, care, în
prezent, a revenit la forma iniţială.
Cronologie
1795 Este descoperită Mina de aur
1802 Se constituie Sindicatul Onslow
1849 Se constituie Sindicatul Truro
1861 Se formează diverse grupuri de iniţiativă (încetează
implicarea lui Graves)
1893 Blair (în anul 1897 i se alătură Chappel tatăl şi fiul) 1909 Henry
Bowdoin (Blair continuă să fie implicat) 1931 Chappell/Blair 1934
Prima participare a lui Hedden 1955 Greene (continuă participarea lui
Chappel) 1959 Restall efectuează ample lucrări la sistemul de drenare
a apei 1965 Dunfield construieşte digul şi şoseaua care leagă
continentul de insulă, iar Blankenship preia lucările
de excavare 1970 Tobias înfiinţează asociaţia Triton Alliance şi preia
conducerea lucrărilor de excavare care se desfăşoară
în prezent.
în anul 1966, încetează contractul dintre Dunfield şi Mei ('happell, care refuză
prelungirea înţelegerii. Dunfield încearcă să cumpere insula de la Chappell
însă cererea îi este respinsă. Dunfield a ieşit din scenă, însă Blankenship a
rămas agăţat de proiect. Din ziua în care i-a captat atenţia articolul despre
comoară, publicat în revista Readers' Digest, el a devenit pur şi simplu
obsedat de Insula Stejarilor. Şi-a vândut afacerea prosperă antrepriza de
construcţii din Miami şi s-a mutat definitiv în Noua Scoţie. Patru ani mai
târziu, mai precis, în anul 1970, l )avid C. Tobias din Montreal a constituit
ultima organizaţie sindicalizată, care funcţionează sub denumirea de Triton
Aliance. Purtând numele unui semizeu din mitologia greacă şi lui al zeului
mării, Poseidon, sindicatul Triton desfăşoară în prezent excavaţiile de pe
Insula Stejarilor. Blankenship se numără printre primii săi investitori, în anul
1965 el pornind ca asociat minoritar alături de Dunfield. împreună cu un
fermier din statul New York, pe nume Dan Hanskee, cei doi lucrează de
atunci neîntrerupt în mină. în anul 1990, cu ocazia primei mele vizite în
Insula Stejarilor, Dan Hanskee mi-a servit drept ghid în turul insulei,
arătându-mi lucrările care se desfăşoară aici. Puţul la care se lucrează în
prezent a fost denumit Mina 10X, iar muncitorii sunt încredinţaţi că este
amplasamentul cel mai apropiat de locul în care au început primele săpături.
Mina 10X era funcţională atunci şi este funcţională şi în prezent. Mei
Chappell a murit însă între timp. Tobias, Blankenship şi Noian sunt în
continuare proprietarii unor loturi de teren pe insulă.
La patru ani după împlinirea a două secole de excavaţii pe Insula Stejarilor,
investiţia pe care a făcut-o cel mai important susţinător al proiectului îi
asigură continuitatea. Tobias, un multimilionar canadian din Montreal care
conduce câteva afaceri de succes, dispune de sumele necesare investiţiei, însă
nu mai dispune de prea mult timp. Din acest motiv, Tobias şi Blankenship au
încheiat în urmă cu câţiva ani un parteneriat în care asociaţii au drepturi
egale. Printr-o ofertă publică de vânzare de acţiuni, au fost invitaţi să
contribuie la acest proiect şi alţi investitori, dar, chiar şi după succesul
repurtat prin atragerea în cadrul parteneriatului a celebrului vânător de comori
Mei Fisher - ce-i drept, pentru o perioadă relativ scurtă de timp, dar care a
meritat efortul - a fost dificil de găsit şi alţi amatori. Tobias continuă să-şi
îngroape banii în această operaţiune şi, Între cheltuielile legate de rezolvarea
litigiilor juridice şi de continuarea excavaţiilor, contribuţia sa personală a
depăşit plafonul de un milion de dolari. Triton Alliance este în prezent un
consorţiu format din cincizeci şi doi de investitori americani şi canadieni, din
care fac parte George Jennison, fostul preşedinte al Bursei din Toronto;
Charles Brown, afacerist din Boston, specializat în dezvoltarea de afaceri noi;
Donald Webster, bancher din Toronto; Bill Sobey, de la cel mai mare lanţ
canadian de supermarket-uri; Bill Parkin, proiectant de sisteme de apărare la
Pentagon; şi Gordon Coles, procurorul general al provinciei Noua Scoţie.
Gruparea Triton Alliance a încheiat un parteneriat cu un alt sindicat, cu scopul
de a colecta fonduri pentru continuarea proiectului. Cel mai nou grup se
numeşte Oak Island Discoveries şi s-a format prin semnarea unui parteneriat
între un milionar din Boston, pe nume David Mugar, şi un regizor de film, pe
nume William Cosei. Triton Alliance şi Oak Island Discoveries furnizează în
comun fondurile necesare pentru efectuarea unei serii de analize necesare, iar,
pornind de la rezultatele acestor teste, vor stabili etapele viitoare. Prestigiosul
Institut de Oceanografie de la Woods Hole efectuează o serie de teste în
galeriile subterane de pe insulă, folosind echipament performant, similar celui
care a fost utilizat în cursul expediţiei de explorare ŞI epavei vasului Titanic,
care s-au desfăşurat în anul 1991. Dacă rezultatele acestor teste vor fi
satisfăcătoare, Tobias şi Mugar vor dispune de argumentele necesare
strângerii a încă zece milioane de dolari. Contribuţia lui Tobias la acest
proiect depăşeşte cu mult simpla atribuţie de responsabil cu strângerea
fondurilor. Sub conducerea sa, lucrările de excavare au trecut prin cea mai
ştiinţifică abordare de până acum şi prin cea mai serioasă cercetare istorică
care a încercat vreodată să determine cine a construit această mină elaborată
şi ce s-ar putea descoperi aici într-o bună zi. Tobias a apelat la resursele
Ştiinţifice şi umane de la Muzeul Naţional de Ştiinţe Naturale din Ottawa, iar
cercetătorii au confirmat că materialul fibros descoperit pe insulă este fibră de
cocotier. S-a adresat Companiei Metalurgice a Canadei pentru efectuarea
testelor de laborator şi utilizarea fragmentele de fier descoperite în cufărul din
galerie a stabilit că ele au fost turnate înainte de anul 1790.
În anul 1990, Tobias şi-a reafirmat convingerea că navigatorul şi corsarul
englez Sir Francis Drake este candidatul principal la titlul de responsabil de
construirea Minei de aur. Drake a efectuat, în numele reginei Elisabeta I,
incursiuni de jeluire pe coasta americană care aparţinea Coroanei spaniole, a
luat partea care i se cuvenea din profit, iar, bazându-se pe iivsle da’te, Tobias
îi atribuie lui Drake încercarea de a pune la adăpost o parte din câştigurile
personale, şi anume cât mai departe de Anglia. Tobias considera că mina era o
tainiţă ideală, pe care Drake a ales-o pentru a-şi ascunde partea din prada
capturată în numele reginei Elisabeta I. Extraordinara ipoteză pe care a
elaborat-o pornind de la cercetări ştiinţifice serioase nu este, totuşi, singura
teorie meritoasă. După două secole de căutări, săpături şi cercetări, există
câteva aspecte care au fost stabilite în mod cert. în primul rând, elaboratele
lucrări subterane mint o realitate şi au fost crea’te de mâna omului, în al
doilea rând, indiferent cine a fost persoana sub conducerea căreia s-a construit
Mina de aur, ea trebuie să fi avut cunoştinţe avansate în domeniul ingineriei
hidraulice, în al treilea rând, lucrările propriu- zise de construcţie, care trebuie
să fi durat cel puţin un an, s-au încheiat înainte de anul 1750, când
colonizarea teritoriului canadian ar fi făcut imposibilă păstrarea secretului
asupra unei construcţii de o asemenea anvergură, în afara aspectelor despre
care ştim că sunt adevărate, mai putem face şi câteva speculaţii. Ceea ce a
fost îngropat pe această insulă trebuie să aibă o valoare inestimabilă, dacă ar
fi să judecăm după eforturile extraordinare depuse pentru a ascunde cu atâta
străşnicie acest lucru. Mina de aur a învins omul de fiecare dată, sortind
eşecului toate strădaniile de a elucida misterul şi de a scoate tezaurul la
suprafaţă. Este foarte probabil că, adânc în măruntaiele pământului, se
ascunde o comoară de o valoare inestimabilă, al cărei secret aşteaptă în
continuare să fie descoperit.
Capitolul 2
IPOTEZE ŞI SUSPECŢI: CINE A SĂPAT MINA Cu BANI ŞI CE SE
ASCUNDE În GALERIILE SUBTERANE?
Timp de două secole, Mina cu bani a sfidat priceperea inginerilor şi
excavatoriştilor, tot aşa cum misterul în care este învăluită persoana
responsabilă de existenţa ei sfidează înţelegerea tuturor. Lista completă a
persoanelor pe care le-am putea suspecta de construirea Minei ar putea
include orice individ sau grup de persoane despre care se ştie că au locuit la
un moment dat în această zonă geografică. De pildă, se ştie că Provinciile
Maritime Canadiene au fost locuite de un popor pe care antropologii îi
descriu sub denumirea de paleo-indieni, sau popor cu piele roşie, care existau
aici încă din anul 8500 înainte de Hristos şi se cunosc puţine lucruri despre
istoria acestui popor, un lucru este cert: ei nu aveau cunoştinţe avansate de
inginerie hidraulică.
începând din anul 700 după Hristos şi până în anul 1100 după Hristos, istoria
consemnează prezenţa, pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, a unei civilizaţii
avansate. Populaţia este recunoscută sub denumirea generică de popoare
micmac, denumire care derivă din termenul nikmaq, cu sensul de „prietenul
meu de suflet". Populaţia micmac era o populaţie de nomazi, care îşi
petreceau iarna în interiorul teritoriului, iar vara se stabileau pe coasta
Oceanului Atlantic. Deveniseră pescari iscusiţi, pescuind de-a lungul
litoralului Atlanticului, iar, către secolul al optsprezecelea, reuşiseră să pună
la punct un sistem propriu de scriere. Din nou, ne vedem obligaţi să ştergem
de pe lista suspecţilor acest grup etnic, deoarece lor le lipseau atât motivul,
cât şi mijloacele de a construi o peşteră subterană, cu scopul precis de a fi
folosită ca seif secret, mai ales de complexitatea Minei de aur.
Relatările istorice convenţionale despre America de Nord încep, cel mai
frecvent, cu expediţiile de explorare a Lumii Noi, susţinute de trezoreria
diverselor Coroane. Acest aspect îngustează câmpul nostru de cercetare, ca şi
perioada la care ar trebui să ne referim, care se cuvine să înceapă cu 1497,
anul în care primul explorator european a ajuns pe coasta Canadei, şi să se
încheie cu anul 1795, când a început colonizarea regiunii şi a fost descoperită
mina. Acest prim explorator este John Cabot, navigator italian care a navigat
sub flamura Angliei la cinci ani după ce Columb descoperise Marea
Caraibilor. Lui Cabot i se atribuie şi recunoaşte meritul de a fi fost primul
european care a atins coasta atlantică a Canadei. El a pus piciorul pe pământul
canadian în data de 24 iunie 1497, zi care coincide cu sărbătoarea Sfântului
Ioan Botezătorul. El nu a întemeiat nici o colonie europeană, însă are meritul
cert de a fi deschis coasta peninsulelor Nova Terra şi Labrador pescarilor
europeni. După toate probabilităţile, însă, aceştia profitaseră din plin de
bogăţia bancurilor cu peşti cu mult timp înainte de Columb, deşi se ştie că
pentru ei zona nu reprezenta altceva decât o regiune bogată în peşte, în nici
un caz „Lumea Nouă", sau mult-doritul loc de trecere către Cathay în
căutarea căruia plecase Columb în expediţia sa pe mare.
La cinci ani de la încheierea aventurii conduse de Cabot, s-a organizat o
expediţie portugheză care a plecat către continentul american. Expediţia a fost
condusă de Pedro de Barcelos, latifundiar din Insulele Azore. La bordul
corăbiei sale se afla un prieten de-al său şi concetăţean din Azore, pe nume
Joao Fernandes. Fiindcă atunci când nu era pe mare, Fernandes se
îndeletnicea cu agricultura, el fusese poreclit lavrador, care în limba
portugheză are sensul de „fermier". Deşi data exactă a descinderii pe
pământul canadian a acestei expediţii este discutabilă, rămâne totuşi cert
faptul că denumirea provinciei canadiene Labrador a fost inspirată de porecla
lui Joao Fernandes, un simplu fermier care se îmbarcase în această expediţie.
În ceea ce-i priveşte pe portughezi, aceştia au fost dezamăgiţi să descopere
aici întinderi nesfârşite de ape acoperite cu sloiuri de gheaţă, în locul
porturilor comerciale cu mărfuri exotice aduse din Orient. Sub pavilionul
Coroanei portugheze a mai navigat şi Gaspar Corte Real. Este posibil ca şi el
să fi ajuns pe coasta provinciei Terra Nova, însă consemnările despre
călătoria sa sunt rare şi imprecise. Nici data la care a plecat în expediţie, nici
durata acesteia nu au fost stabilite cu certitudine, în cursul celei de-a doua
călătorii transoceanice, toţi membri echipajului său s-au pierdut undeva în
larg. Unul din fraţii lui, Miguel, a pornit în căutarea sa, însă şi-a pierdut şi el
viaţa pe mare. Dacă existenţa bogatelor bancuri de peşti din largul coastei
Nova Terra şi Labrador constituise vreodată un secret, acum era un fapt
cunoscut de toată lumea. Vase de pescuit bretone, basce, franceze şi engleze
au ridicat pavilionul pornind în propriile lor expediţii maritime, care nu au
rămas, însă, consemnate. Pescarii nu ţineau jurnale de bord, însă au lăsat
anumite urme ale trecerii lor. Unii istorici susţin că portughezii au ajuns aici
cu mult înaintea datei unanim acceptate, iar indiciul furnizat în sprijinul
acestei ipoteze este termenul folosit uzual de amerindieni pentru Grand Banks
sau baccaloes, care coincide cu cuvântul portughez pentru peştele cod.
în epoca în care un alt italian, pe nume Giovanni Verrazano, care naviga sub
pavilion francez, a ajuns pe coasta lumii Noi, pe râuri, fluvii şi la gurile lor de
vărsare, pe care europenii aveau „să le descopere" mai târziu, se puteau zări
deja navigând adevărate flotile şi ambarcaţiuni pescăreşti mai modeste.
Expediţia sa a avut loc în anul 1524 şi a durat numai câteva luni. Lui
Verrazano i se atribuie meritul de-a fi dat regiunii Nova Scoţia unul dintre
primele sale nume, despre care se spune ca apare pe hărţile maritime în forma
„Arcadia". Această denumire va figura abundent în legenda care relatează
cum a ajuns o comoară antică în Mina de aur din Lumea Nouă. Dacă, în
epoca modernă, denumirea de Arcadia şi-a pierdut semnificaţia pentru un
neiniţiat, în schimb, pentru un cerc restrâns de persoane, tema Arcadiei şi
filonul de cunoaştere ezoterică, transmisă din generaţie în generaţie, are o
importanţă covârşitoare.
Probabil că şi Giovanni Verrazano a făcut parte dintr-o grupare de elită, aşa
cum este cazul câtorva din cei mai mari exploratori ai tuturor timpurilor. El
trăia într-o lume încă dominată de terifianta putere pe care o exercita
Inchiziţia. Ideile novatoare, printre care se numără şi posibilitatea descoperirii
de teritorii noi, erau suspectate de erezie şi îi puteau aduce unui savant, la fel
de bine, închisoarea sau tortura, dar şi mari recompense. Exploratorii şi
erudiţii erau obligaţi să se alăture celor câteva societăţi existente în epocă (cu
care vom face cunoştinţă pe parcursul acestei cărţi), despre care sunt
consemnate da’te certe, şi care le asigurau membrilor lor, până la un punct,
protecţie împotriva persecuţiilor. Pe blazonul de familie al lui Verrazano era
reprezentată şi o stea în şase colţuri, despre care unii cercetători susţin că ar fi
un indiciu al faptului că el nu era creştin aşa cum se presupunea. Religia a
jucat un rol extrem de important în perioada de dominaţie a Inchiziţiei, astfel
încât, orice persoană care nu aparţinea de Biserica catolică se descalifica şi
decădea imediat din calitatea de conducător al unei misiuni de o asemenea
importanţă. Chiar şi religia lui Columb continuă să constituie un subiect de
discuţie controversat.
Prin urmare, se pune întrebarea: cărui teritoriu anume i-a atribuit Verrazano
denumirea de Arcadia? Scrierile cronicarilor şi însemnările primilor
exploratori şi cartografi nu concordă întotdeauna. Unul dintre cartografii
timpului indică faptul că Arcadia ar fi fost situată la nord de Fluviul Hudson.
Alţii susţin că s-ar fi aflat pe malul dinspre Carolina de Nord şi fac afirmaţia
corectă că numele propriu Verrazano ar fi fost inspirat de un text literar
extrem de popular în epocă, scris de Jacobo Sannazaro, şi a cărui acţiune se
petrece în Grecia. „Arcadia" lui Sannazaro a fost tipărită în cincisprezece
ediţii distincte înainte ca Verrazano să fi atins coasta Americii. Iar cum
Verrazano a notat latitudinea corect, cel puţin Morison consideră că Maine şi
zona maritimă a Canadei constituie în fapt Arcadia. Arcadia, aşa cum este
definită şi descrisă de Sannazaro, era o lume idilică, un soi de Grădină a
Edenului, sau paradis pierdut pentru lumea modernă (medievală). Era vorba
de viaţă în forma sa pură, în care ideile circulau libere, faptele erau pe
potrivă, iar teama de ameninţarea şi pedeapsa oficială a Bisericii şi a statului
lipsea cu desăvârşire. Gânditori, printre care se numără filozoful englez Sir
Francis Bacon şi alţii, considerau că această lume perfectă nu putea exista
decât în afara Europei şi ei au susţinut şi dezvoltat această temă. Credeau cu
tărie în naşterea unei noi naţiuni, care să garanteze anumite libertăţi şi să
tolereze coexistenţa tuturor religiilor în armonie. Bacon face o descriere a
acestui ţinut nou în opera sa, intitulată „Noua Atlantida". Foarte interesant
este faptul că în franceză, denumirea Noii Scoţii era Acadia, o denumire
împrumutată dintr-un cuvânt folosit de populaţia nativă micmac, cu sensul de
„ţară". Este posibil ca, prin comprimarea celor două denumiri, cartografii să fi
compus o singură denumire, astfel încât, Noua Scoţie a fost cunoscută o
vreme sub numele de Acadia sau Arcadia.
Călătoria întreprinsă de Verazzano în America, în anul 1524, a fost de scurtă
durată prin comparaţie cu expediţiile altor exploratori europeni. El a pornit
din Insulele Madeira, aflate în largul coastei africane, în data de 17 ianuarie şi
s-a întors în Franţa la jumătatea lunii iunie a aceluiaşi an. Singurul loc din
America în care şi-a petrecut ceva mai mult timp a fost zona cunoscută astăzi
sub denumirea de Rhode Island, populată de băştinaşi pe care îi descrie ca
având „obiceiuri dintre cele mai civilizate" şi drept „a fi mai degrabă înclinaţi
să coopereze", descriere care poate constitui indiciul existenţei unor contacte
anterioare dintre europeni şi această populaţie, dar şi a amestecurilor mixte cu
primii europeni ajunşi aici. Verazzano atras de toponimicele greceşti, de aceea
a atribuit pentru Khode Island denumirea actuală în urma primei sale vizite în
zona de coastă, inspirându-se şi de astă dată din opera lui Sannazaro.
Navigatorul francez Jacques Cartier a fost cel de-al doilea explorator care a
ridicat pânzele îndreptându-se spre Lumea Nouă, animat de ţeluri mai înalte
decât de dezvoltarea jK'Heuitului. în anul 1534, flota condusă de Cartier s-a
întâlnit în larg cu un pescador francez mare, despre care Cartier susţine că s-
ar fi „pierdut" pe mare, vădit enervat de a nu fi fost primul care a ajuns în
această regiune. El a explorat coastele Insulei Mewlbundland, a Insulei
Prinţul Edward şi a Peninsulei Gaspe. în incursiunile sale maritime a întâlnit
cel puţin două flotile aparţinând populaţiei micmac, formate din patruzeci şi
cinci, cincizeci de ambarcaţiuni. Pe băştinaşi nu-i interesau schimburile
comerciale cu corabia franceză, numai că, finul depăşit numeric, Carter a
preferat să adopte o atitudine violentă. În cele din urmă, el a permis unui mic
convoi format dim nouă canoe de dimensiuni mari să tragă suficient de
aproape de corabia francezilor încât să facă schimburile respective de
mărfuri. Acest episod furnizează dovada că nativii erau familiarizaţi cu
activităţile comerciale şi că, probabil, acestea se dezvoltaseră ca urmare a
unor contacte anterioare. După ce Carter a ridicat pânzele, îndreptându-se
spre Fluviul Sfântul Laurenţiu, el a întâlnit o altă flotilă de canoe, pe care se
aflau, de astă dată, nativi din tribul huron. La prima vedere, el nu a făcut
diferenţa dintre băştinaşii huron şi micmac, deşi huronii păreau a fi mai săraci
decât primii; el a notat că îşi transformau ambarcaţiunile în locuinţe,
întorcându-le cu fundul în sus. Este foarte probabil ca el să fi întâlnit o flotilă
de vase pescăreşti ale huronilor care îşi ridicaseră o tabără temporară foarte
departe de casă. Călătoria de revenire în Europa i-a luat numai trei săptămâni,
ceea ce constituie o dovadă a faptului că traversarea Atlanticului de Nord era
o bagatelă pentru marinarii experimentaţi.
în anul 1604, exploratorul francez Samuel de Champlain ajunge în Noua
Scoţie şi pune bazele unei aşezări temporare la La Ha’ve, din Noua Scoţie,
adică la numai cincisprezece mile de Insula Stejarilor. Ulterior, el se va muta
într-o altă aşezare întemeiată în Golful Fundy, unde îşi va petrece trei ani.
Aşezările înfiinţate de Champlain în Noua Scoţie au fost, în majoritatea lor,
de scurtă durată, iar, în afara unor banale trocuri cu blănuri oferite de
populaţia băştinaşă, nu s-au desfăşurat alte activităţi comerciale importante.
Relaţiile de ostilitate existente în Europa între Franţa şi Anglia au fost
transferate de colonişti în Lumea Nouă. Dreptul de proprietate şi supremaţia
asupra regiunii respective erau disputate de britanici şi de francezi, însă, în
afara construirii, în anul 1644, a fortului de la Louisbourg, situat în Insula
Cape Breton şi la oarecare distanţă de Insula Stejarilor, între cele două tabere
nu s-au produs ostilităţi militare. Pentru ridicarea fortului au fost aduşi
ingineri din străinătate, ceea ce a alimentat zvonul potrivit căruia aceştia ar fi
participat la construirea, pe Insula Stejarilor, a unei „bănci secrete,
subterane". Forma de plată a soldaţilor şi ofiţerilor se materializa cel mai
frecvent în monede sau lingouri de aur şi argint, iar cum ameninţarea
raidurilor piratereşti, pe mare sau pe uscat, era o constantă, înfiinţarea unei
atare bănci devenise o necesitate. Ipoteza referitoare la existenţa unei bănci
este consolidată de disponibilitatea mâinii de lucru. În acest sens, se poate
afirma că primul suspect de pe listă, armata franceză, avea atât motivele, cât
şi mijloacele necesare construirii unei asemenea „bănci" complexe cum este
Mina de aur. Ipoteza se bucură de oarecare credibilitate, numai că, în lipsa
unor dovezi certe menite să susţină o asemenea construcţie logică, singurul
său merit rămâne faptul că, pur şi simplu, ea nu poate fi ignorată. Francezii
care au ridicat fortul Louisbourg nu au deţinut pentru mult timp controlul
asupra Insulei Stejarilor şi a regiunii din jurul Golfului IVIahone, cedându-le
britanicilor, printr-un tratat care a fost semnat mai târziu.
în perioada 1606 - 1749, cea mai mare parte a jumătăţii sudice a Peninsulei
Noua Scoţie a rămas nelocuită. Pe coasta de nord, în regiunea care se întinde
de-a lungul Golfului Fundy şi Bazinului Minas, s-au statornicit şaizeci de
familii acadiene franceze. În anul 1632, câteva din aceste familii au traversat
zona sudică a peninsulei şi s-au stabilit la La Ha’ve. Localitatea l Ainenburg
din zilele noastre nu se află la o distanţă foarte mare de Insula Stejarilor.
Ostilitatea constantă şi permanentă dintre Franţa şi Anglia a dus la încheierea
tratatului de la Utrecht, prin care, în anul 1715, Noua Scoţie era transferată
sub controlul Angliei. Măsura nu a fost de natură să stopeze dezvoltarea
aşezărilor franceze care fuseseră deja întemeiate. Noua Scoţie a cunoscut o
creştere rapidă a populaţiei engleze după înfiinţarea, În anul 1749, a aşezării
Halifax, situată la patruzeci de mile depărtare de Golful Mahone. Cu toate
acestea, britanicii erau îngrijoraţi de densitatea populaţiei acadiene, care
ajunsese să numere zece mii de locuitori, şi de aceea au convins colonişti
britanici să se stabilească în această regiune. Mulţi dintre aceşti colonişti
britanici proveneau din coloniile americane din Noua Anglie. Zece ani mai
târziu, mai precis în anul 1759, prin grantul 111 i Shoreham, noii colonişti din
Noua Anglie erau împroprietăriţi cu pământ aici. La acea vreme, Insula
Stejarilor, una din cele 150 de insule aflate în Golful Mahone, era împărţită şi
dată în proprietate printr-o serie de acte oficiale, deşi nu era încă populată, în
anul 1795, când cei trei adolescenţi au început săpăturile şi căutarea comorii,
insula continua să fie nelocuită. cei care cred că Mina de aur a fost construit
de piraţi, iirbnie precizat că denumirea de Mahone derivă din termenul
li.mccz mahonne, care are sensul de mic vas pirateresc de cabotaj, frecvent
întâlnit în apele spaniole şi nord-africane ale Mării Mediterane.
în anul 1775, ostilităţile dintre englezi şi francezi continuau. Teama englezilor
de a nu fi copleşiţi numeric de francezi i-a determinat să mu’te forţat o
populaţie de şase mii de francezi acadieni către zone îndepărtate ale
coloniilor, începând din Georgia şi până în Louisiana. Poemul intitulat
„Evangeline", compus de poetul american Henry Wadsworm Longfellow,
imortalizează acest exod forţat. Mulţi dintre exilaţi au rămas să trăiască în
Sudul american, unde termenul „acadian" a fost transformat în „cajun". Alţii
au luat drumul Noii Scoţii natale. În iureşul ciocnirilor dintre băştinaşi şi
colonişti, pe de o parte, şi războaiele dintre francezi şi englezi, se mişcau cu
naturaleţe piraţii. Războaiele practic neîntrerupte dintre Franţa şi Anglia au
creat condiţiile de menţinere a activităţii neîntrerupte a corsarilor şi piraţilor.
Lista posibilelor persoane care ar fi putut ascunde comoara în Insula
Stejarilor nu este deloc scurtă, începând din secolul al XlX-lea şi până în
zilele noastre, toţi cei care au căutat comoara în timpul verii şi-au petrecut
probabil iernile străduindu-se să găsească indicii posibile şi făcând exerciţii
de imaginaţie încercând să-şi închipuie ce ar fi putut scoate la suprafaţă din
adâncurile Minei de aur. Teoriile referitoare la identitatea celor care ar fi putut
ascunde comoara sunt tot atât de numeroase ca şi insulele presărate în Golful
Mahone, iar, pe de altă parte, se crede că aici ar fi fost îngropate bijuteriile
Coroanei engleze şi franceze, comorile piraţilor, hoardelor vikinge,
manuscrisele originale ale operelor lui William Shakespeare, chiar şi prada de
pe corabia lui Mayan. Au fost formulate chiar şi ipoteze conform cărora mina
nu ar fi fost săpată ca adăpost pentru o comoară, ci că ea ar fi fost folosită
drept lift hidraulic sofisticat pe un „şantier naval" de întreţinere şi reparare a
corăbiilor. Şi că galeriile şi canalele ar fi fost construite pur şi simplu pentru a
face să crească sau să scadă nivelul apei.
Această teorie, ca de altfel Insula Stejarilor în sine, prezintă o serie de lacune.
Prima lacună este aceea că, făcând o estimare rezonabilă a perioadei necesare
construirii minei, cel mai probabil este că ea a durat mai mult de un an,
construcţia presupunând şi o cantitate apreciabilă de efort uman. Şi cum
Golful Fundy se află la mică distanţă de Golful Mahone, iar acest golf
prezintă cea mai mare diferenţă de nivel al mării între perioada de flux şi
reflux din toată America de Nord, exista o modalitate mult mai simplă de a
„carenisi" o navă. O corabie poate fi trasă pe plajă şi reparată în timpul
refluxului, pentru a fi a apoi, în mod simplu şi natural, trasă înapoi în mare de
flux. În acest caz, nu este necesară construirea nici unei structuri de o
asemenea complexitate. O altă neconcordanţă serioasă rezidă în faptul că,
nicăieri în lume nu există o construcţie de o asemenea amploare similară cu
Mina de aur din Insula Stejarilor. Nu există nici un precedent atestat
documentar al unei construcţii atât de elaborate de întreţinere şi de reparare a
corăbiilor; în plus, regiunea, relativ nepopulată, este unul din cel mai puţin
verosimile locuri în care s-ar fi putut realiza aşa ceva.
De asemenea, există diverse ipoteze şi teorii conform cărora mina ar fi una
produsă pe cale naturală - adică un imens puţ format prin surparea terenului,
care ar fi înghiţit buştenii din jur, sau una în care ar fi fost aruncaţi laolaltă
pietre şi buşteni cu scopul de a astupa groapa respectivă. Michael Bradley,
unul din autorii citaţi de Fanthorpe în cartea sa intitulată „Secretele ilc la
Rennes-le-Chateau", avansează ideea producerii pe cale naturală a unei
„cariere de calcar". Toate aceste teorii ignoră însă faptul că lespezile de piatră
au fost transportate de pe continent pe insulă, că platformele din buşteni de
stejar sunt amplasate la intervale egale, că au fost instalate conducte de
scurgere etanşate cu fibră de cocotier, că a fost construită o plajă artificială şi
că pietrele au fost inscripţionate. Teoriile mai nesocotesc faptul că insula nu
era locuită anterior perioadei în care au început primele săpături pentru
găsirea comorii şi că nevoia de a acoperi o groapă provocată de un fenomen
natural, şi anume pe o insulă pustie, nu este tocmai o variantă plauzibilă.
în lumina acestor afirmaţii, se impune compilarea unei liste a candidaţilor cel
mai probabil responsabili de tăinuirea comorii în acest loc, dar şi examinarea
minuţioasă a momentului istoric în care s-a produs evenimentul respectiv.
Dacă expediţiile de explorare oficiale sau sponsorizate de diverse state ale
lumii • > instituie un punct de pornire, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul
că au existat în epocă şi călătorii maritime neoficiale şi nici nu s-au bucurat
de susţinere financiară. Primii pe lista suspecţilor sunt vikingii.
Vikingii
Navigatorii din ţinuturile nordice pot fi consideraţi primii suspecţi, deoarece
se ştie cu certitudine că ei au traversat Atlanticul înaintea lui Columb.
Dovezile în favoarea prezenţei vikingilor în regiune trebuie să înceapă de la
reputaţia de prădători ai mărilor pe care şi-au câştigat-o. în acest context, a ne
imagina că ei deţineau comori importante de tăinuit nu devine un exerciţiu
dificil de imaginaţie. Dacă odinioară prezenţa vikingilor pe coasta americană
constituia o temă de dezbatere, în prezent este atestat faptul că vikingii au
debarcat într-adevăr în America de Nord cel mai târziu în jurul anului 1001.
Iar faptul că această dată nu mai poate fi contestată se datorează moştenirii pe
care ne-a lăsat-o reputata echipă formată din Helge Ingstad (fost guvernator al
Groenlandei^de Est şi de Spitsbergen) şi arheologul Anne Stine Ingstad.
întemeindu-şi convingerea pe o hartă islandeză care datează din anul 1590 şi
pe indiciile care se regăsesc în legendele popoarelor scandinave, cei doi
cercetători au explorat Insula Newfoundland. Ei au descoperit pe coasta
nordică a acestei provincii ruinele unor aşezări de origine vikingă. După
efectuarea unor excavaţii susţinute, efectuate la L'Anse aux Meadows, cei doi
Ingstad au descoperit şi demonstrat existenţa în acest loc a unei aşezări, a
cărei comunitate se ocupa cu agricultura, capabilă să susţină până la trei sute
de suflete dârze.
Au fost excavate cu această ocazie urmele unor bordeie acoperite cu iarbă,
formate din cinci până la şase încăperi, ale unui atelier de potcovărie, a unui
cuptor pentru arderea varului şi a cărămizilor, ale unei băi publice şi ale
câtorva şoproane care serveau drept adăpost pentru ambarcaţiuni. De
asemenea, au mai fost descoperite numeroase artefacte, printre care se
numără cuie şi nituri din fier, o roată de tors din steatit, o lampă cu gaz şi un
ac de pelerină confecţionat din bronz. Săpăturile, care au început în anii 1960,
au stabilit cu certitudine că vikingii au pus bazele a cel puţin o aşezare în
Lumea Nouă, cu cinci secole înainte ca America să fi fost descoperită de
Columb. Aşezarea L'Anse aux Meadows a fost reconstituită cu scopul de a
oferi o reprezentare a stilului de viaţă pe care o duceau coloniştii nord-
europeni statorniciţi aici, iar această zonă este în prezent un parc de istorie a
Canadei. Descoperirea în Noua Anglie, în teritoriile din nordul şi vestul
Canadei şi în vestul Statelor Unite, până în Minnesota (deşi autenticitatea
acestor artefacte rămâne totuşi discutabilă), a altor obiecte şi unelte primitive
care au aparţinut vikingilor nu egalează valoarea indubitabilă şi acceptarea de
care se bucură ferma din Newfoundland, deşi, în prezent, nu mai există
îndoieli referitoare la faptul că ambarcaţiunile vikingilor ar fi putut ajunge pe
coasta Noii Scoţii.
Cu toate acestea, vikingii nu dispuneau de mijloacele materiale necesare
construirii Minei de aur, după cum nici nu aveau nici un motiv s-o
construiască. Cei care au ajuns în Lumea Nouă, migrând de pe o insulă pe alta
din regiunea nord-atlantică, nu se îndeletniceau în nici un caz cu incursiunile
de jaf şi cotropire, ci erau agricultori. Spre deosebire de rudele lor scandinave
- invadatori care au navigat şi au întreprins raiduri de jefuire în Marea
Mediterană, Marea Neagră şi pe râurile şi fluviile navigabile de pe
continentul european, sau pe coastele din apropierea Irlandei - vikingii despre
care discutăm erau săraci chiar şi conform standardelor europene ale vremii.
E
i nu deţineau nici o comoară atât de însemnată încât să merite a fi ascunsă,
nici nu aveau capacitatea sau cunoştinţele tehnice necesare construirii unei
structuri de o asemenea complexitate şi asemenea sisteme hidraulice
sofisticate.
Amerindienii
O altă teză susţine probabilitatea ca indigenii nord-americani să fie
răspunzători de construirea Minei de aur. Fireşte, locuitorii Americii de Nord
erau capabili să facă lucruri mult mai complexe decât îşi închipuiau
contemporanii lor europeni că puteau face. Ei dispuneau de un sistem de
guvernare bine pus la punct, reuşiseră să dezvolte schimburile comerciale şi
dispuneau de cunoştinţe tehnice şi ştiinţifice avansate, care ilrpfişeau puterea
de înţelegere a primilor exploratori europeni. Abia de puţin timp, oamenii au
reuşit să descifreze sensul şi menirea conglomeratelor din piatră care serveau
drept calendar Ntilar şi lunar, descoperite în sudul şi nordul Mexicului, în
Noua Anglie, au fost descoperite construcţii megalitice similare, de
dimensiuni grandioase, cărora nu li se acordă încă importanţa cuvenită,
deoarece ele nu intră în matricea de înţelegere pe care o are lumea civilizată
despre popoarele indigene care a populat America de Nord anterior venirii lui
Columb. Deşi acceptăm în prezent ideea că triburile băştinaşe din Florida şi
cele din Noua Anglie întreţineau relaţii comerciale cu triburile indigene din
Munţii Stâncoşi, complexele calendare din piatră care au fost descoperite pe
întregul teritoriu al Statelor Unite, probabil la fel de importante ca şi
megalitul de la Stonehenge, nu sunt popularizate de istorici de teama
consecinţelor pe care le-ar putea avea, în sensul repunerii în discuţie a
civilizaţiei moderne. Cu toate acestea, istoria nu consemnează mărturii
referitoare la existenţa unui tezaur material al indigenilor nord-americani,
suficient de însemnat încât să justifice o desfăşurare de forţe şi un efort atât
de considerabile încât să impună construirea unei ascunzători complexe
pentru comoara respectivă. Adevărul este că, pentru popoarele care au dus o
viaţă nomadă, jaful şi cotropirea constituiau mai degrabă un inconvenient. La
extrema opusă, în cadrul ceremonialelor amerindienilor din triburile potlatch,
cutuma de a oferi daruri oaspeţilor furnizează mai degrabă dovada credinţei
lor în importanţa gestului de a oferi, şi nu de a primi, în ciuda complicatelor
calendare şi a nenumăratelor monumente funerare de tip tumulus, descoperite
pe întregul teritoriu nord-american, nici una din aceste mărturii nu a furnizat
dovada că amerindienii deţineau cunoştinţe avansate de inginerie hidraulică.
Din cauza absenţei resurselor şi a motivaţiei, amerindienii pot fi excluşi de pe
lista suspecţilor.
Conchistadorii hispanici şi apărătorii incaşi
Spaniolii sunt probabil primii dintre europenii care au colonizat America şi
care au acumulat bogăţii fabuloase în urma expediţiilor de cucerire
întreprinse. Corăbiile spaniole, gemând de aur şi argint, adevărate tezaure
plutitoare, cădeau frecvent pradă mării, naufragiind pur şi simplu, sau
deveneau victima piraţilor care încercau să pună mâna pe comori pentru
propriul folos. Valurile succesive de căutători de comori care au întreprins
săpături la Mina de aur n-au mai lăsat piatră la locul ei, în încercarea de a
dezlega enigma care continuă să rămână neelucidată. În încercarea lor
disperată de a afla adevărul, nici un efort nu li s-a părut a fi suficient de mare.
Au apelat la cunoştinţe mediumnice şi de radiestezie, şi au consultat ingineri
şi savanţi, în cadrul uneia din cele mai puţin convenţionale încercări pe care
le-au făcut, Frederick Blair şi Mei Chappell au recurs la serviciile unui
paranormal, cunoscut sub numele de „scribul automat", un medium care face
posibilă comunicarea dintre cei vii şi cei morţi. Conform acestui medium,
comoara ascunsă adânc în măruntaiele Minei de aur ar consta din aurul
incaşilor.
Legenda susţine că în jurul anului 1524, conchistadorul spaniol Francisco
Pizarro a ajuns în cetatea incaşă Tumbes, aflată în Peru. El nu deţinea încă
autoritatea de a prăda tezaurul incaş, astfel încât a lăsat în urma sa doi din
spanioli, cu misiunea precisă de a asigura paza cetăţii. Când, patru ani mai
târziu, Pizarro a revenit în Peru după ce primise, în sfârşit, permisiunea
regelui Carol al V-lea al Spaniei, el a găsit cetatea pustiită şi în ruine. Tumbes
căzuse victimă a războiului civil dintre regele Atahualpa ş\ fratele său vitreg,
Huascar, pretendentul la tronul incaş. Cetatea fusese distrusă şi jefuită în
cursul incursiunii învingătorilor conduşi de Huascar. Cu ajutorul unui
medium pe nume John Wicks, spiritul preotului, care era unul din cei doi
oameni lăsaţi de Pizarro să păzească cetatea Tumbes, le-a relatat lui Frederick
Blair şi lui Mei Chappell că tezaurul fusese dus pe mare până în Panama şi
transportat mai departe la bordul unor ambarcaţiuni de construcţie incaşă.
Aceste corăbii care navigau spre nord au fost împinse de furtună şi au acostat
pe ţărmul Peninsulei Noua Scoţie unde fusese construită special o tainiţă
menită să adăpostească comoara.
Pentru mulţi, această legendă poate părea exagerată adevărul este că avem de-
a face cu o poveste complet inventată. Mărturiile istorice atestă faptul că
Atahualpa a ieşit învingător În urma războiului civil şi că a păstrat tot aurul şi
argintul regatului său în cetatea Tumbes. Această comoară, care umplea o
încăpere cu o parte de aur şi două părţi de argint, i-a fost ulterior oferită lui
Pizarro ca troc în schimbul libertăţii lui. Numai că spaniolii l-au trimis la
moarte, punând să fie strangulat. Aurul conchistadorilor spanioli continuă să
înflăcăreze imaginaţia căutătorilor de comori. Este foarte probabil ca, dintre
toate corăbiile spaniole despre care se presupune că ar fi traversat Atlanticul
încărcate cu prăzi bogate, una să fi luat drumul unei ascunzători secrete,
cunoscute de un oarecare guvernator spaniol, pentru a nu mai intra niciodată
în posesia proprietarilor săi de drept, a-şi pierde urma şi a nu mai fi
recuperată de istorici şi de arheologi. Dacă lucrurile stau astfel, atunci este
probabil ca tezaurul să fi fost mai degrabă ascuns de conchistadorii spanioli
decât de navigatorii incaşi, undeva, într-o regiune aflată în Atlanticul de Nord.
într-adevăr, în drumul lor spre casă, corăbiile spaniole erau împinse de
curenţii oceanici înspre nord, şi nu o dată, ele au ajuns la patru sute de mile de
coasta Noii Scoţii.
Corăbiile pe care le-a pierdut Coroana spaniolă în cursul expediţiilor de
cucerire a Mexicului şi Americii de Sud sunt de ordinul sutelor, însă nu toate
dintre ele au eşuat în largul coastei Floridei sau în Marea Caraibilor. Adevărul
este că Atlanticul de Nord şi-a primit un tribut de epave mai mare decât era
necesar, în regiunea Noua Scoţie, minuscula Insulă Sabie a făcut până acum
250 de victime. Este foarte probabil ca vasele spaniole, deviate de la cursul
firesc pentru revenirea acasă, să se numere printre epavele care au căzut în
capcana deschisă de apele înşelătoare care scaldă ţărmurile Noii Scoţii. Este
oare posibil ca una sau mai multe corăbii spaniole să fi eşuat pe micuţa Insulă
a Stejarilor iar marinarii, nemaiputându-se întoarce acasă, să fi îngropat
comoara construind un complex atât de elaborat? Cum spaniolii au adus cu ei
mineri care să lucreze în zăcămintele din America de Sud, nu ar fi improbabil
ca la bordul corăbiilor să fi avut şi un inginer minier.
În cartea sa, intitulată „Marea căutare" (The Big Dig), autorul D'Arcy
O'Connor avansează ipoteza conform căreia producerea unui asemenea
eveniment este mai mult decât probabilă. O corabie navigând în derivă este
forţată să acosteze pe insulă pentru reparaţii, iar încărcătura este lăsată la
ţărm. Agentul regal însărcinat să asigure protecţia tezaurului regal porunceşte
să fie construită o ascunzătoare secretă. Comoara va fi lăsată aici până când
va putea fi trimisă să o recupereze o corabie aflată într-o stare mai bună.
Imediat după ce lucrarea este terminată, corabia avariată, reparată atât de bine
pe cât'] permit condiţiile^da’te, ridică din nou pânzele, pentru a se scufunda
în mare. În acest fel, dispar atât martorii, cât şi dovezile - iar ceea ce rămâne
în urmă este o comoară a cărei existenţă rămâne necunoscută. Teoria conform
căreia conchistadorii spanioli ar fi ascuns aurul şi argintul incaşilor este cel
puţin bizară. Iar dacă nu spaniolii sunt cei care au construit Mina de aur, există
posibilitatea ca unul din nenumăraţii piraţi şi corsari care navigau pe ruta
maritimă spaniolă să fi fost la originea acestei iniţiative. Unul dintre cei mai mari
şi mai faimoşi aventurieri ai mărilor a fost Sir Francis Drake.
Sir Francis Drake
În anul 1990, am purtat o discuţie cu David Tobias, proprietarul actual al celei
mai mari părţi a Insulei Stejarilor şi cel mai important iniţiator al excavaţiilor
întreprinse pe insulă începând din anii 1970 şi până în prezent. Conform teoriei
sale, Sir Francis Drake ar fi la originea construirii minei, scopul fiind acela de a
ascunde o parte din prada făcută în incursiunile sale pe mare. Drake şi-a construit
reputaţia de corsar datorită raidurilor întreprinse pe coasta teritoriilor spaniole
din Lumea Nouă, unde spaniolii au presupus că englezii nu vor ajunge niciodată
să facă negoţ. Faptul că el nu a fost condamnat ca pirat şi nu a murit atârnând în
spânzurătoare este dovada relaţiilor pe care le avea la curtea britanică. El şi-a
început cariera de corsar, prin capturarea unor vase neînsemnate care navigau în
apele americane. În anul 1572, era pregătit să facă carieră şi asociat cu William
Le Tetsu, piratul francez care avea să fie spâmzurat mai târziu pentru asocierea
sa cu Drake. Drake nu numai că a supravieţuit acestei încercări, dar a revenit în
ţară ca uM bogat.
Conform afirmaţiilor biografului său, James A. Williamson, în anul 1576 Drake a
avut o întrevedere secretă cu regina Elisabeta I a Angliei, în cadrul căreia i-a
prezentat un plan secret, ca parte a unui alt plan secret, în postura sa oficială de
trimis al Coroanei, el urma să navigheze în Oceanul Pacific, în scopul de a
descoperi teritorii noi şi de a le revendica pentru i i-jţina sa. Iar dacă acest secret
transpira, nu era nici o problemă, deoarece acest secret nu avea cum să o pună pe
regină într-o lumină ingrată. Adevăratul plan secret se pare că a fost un
aranjament de împărţire a tuturor capturilor piratereşti între el şi coroana
britanică. Cu ocazia călătoriei maritime întreprinse de Drake, corabia sa,
„Cerboaica de aur", a făcut ocolul pământului, după ce capturase douăzeci şi şase
de tone de aur spaniol. Iar cum Spania şi Anglia nu se aflau în război la acea
dată, acţiunile sale nu puteau fi susţinute în chip făţiş de regina Elisabeta.
Ceea ce consemnează istoria este faptul că, la întoarcerea acasă, lui Drake i s-
a făcut o primire de erou, permiţându-i-se să ducă o viaţă pe picior mare. El a
cumpărat reşedinţa unuia din rivalii săi şi a investit sume importante din
averea personală pentru a moderniza sistemul de alimentare cu apă din oraşul
său natal, Plymouth, din Anglia.
După o perioadă de câţiva ani de trai bun pe uscat, Drake a revenit pe mare,
după ce primise binecuvântarea reginei. În acel moment, Anglia se afla în
război. În cursul anului 1585, Drake a prădat porturi şi corăbii, extinzându-şi
aria de acţiune din Marea Caraibilor şi până în Insulele Azore. Zece ani mai
târziu, el a pornit în ceea ce avea să se transforme în ultima sa călătorie de
navigator şi a murit răpus de dizenterie în Panama, la un an după ce corabia
sa ridicase din nou pânzele. Tobias susţine că după unul din raidurile sale,
Drake ar fi angajat o echipă de mineri, pe care i-a adus din Cornwall pe mare,
cu scopul de a construi tainiţa din Insula Stejarilor. Desigur, ideea prezintă o
oarecare doză de credibilitate, fiindcă Drake avea capacitatea de a pune la
punct detaliile unei astfel de expediţie, care, pentru o sumedenie de piraţi
lucrând pe cont propriu, ar fi fost mult prea costisitoare. El dispunea de
resurse materiale suficient de mari pentru a-şi procura mijloacele tehnice,
ceea ce un pirat de rând n-ar fi reuşit să facă. Eu însumi am analizat cu atenţie
această ipoteză, însă am respins-o iniţial, în mod paradoxal tocmai din cauza
faptului că părea atât de veridică. Semăna prea bine cu o teorie de tip
„Captain Kidd", care îi atribuia acestui pirat cu viaţă scurtă meritul de a fi
acumulat jumătate din toate comorile despre care circulau poveşti piratereşti
pe coasta Atlanticului. La o analiză mai atentă, însă, am constata că teoria
avea toate datele de a deveni credibilă, cu toate că îi lipsea motivaţia. Drake
nu avea nici un motiv să-şi ascundă averea, ba mai mult, faptul că el
cumpărase proprietatea duşmanului său era în perfect acord cu stilul lui
Drake, care era o persoană trufaşă. El şi-a cheltuit averea nefăcând un secret
din asta, şi chiar dacă actele sale piratereşti nu au fost niciodată condamnate
în mod oficial, ele au fost, în schimb, recompensate în mod oficial. Mai mult
decât atât, în anul 1580, regina l-a ridicat la rangul de cavaler.
în secolul al XVI-lea, era o dovadă de înţelepciune să ai prieteni sus-puşi.
începând din anul 1558, Inchiziţia însângerase trupul Europei, iar regina
Elisabeta I a Angliei nu le oferea adăpost celor persecutaţi decât dacă
îmbrăţişau religia catolică, până când, la rândul ei, regina a fost excomunicată
de Biserică. Unul din motivele pentru care regina a fost excomunicată era
credinţa ei fermă că un rege sau o regină au puterea de a vindeca prin simpla
atingere cu mâinile, îşi consultase astrologul personal, pe John Dee, pentru a
stabili ziua încoronării. Ceva mai târziu, Dee avea să scrie o carte, intitulată
„Arta perfectă a navigaţiei", care i-a oferit lui Drake argumente convingătoare
referitoare la posibilitatea de a naviga în jurul globului. În timp ce regina îşi
trăia viaţa intelectuală sub îndrumarea magicienilor şi a alchimiştilor de felul
lui John Dee sau Dr. Philip Sydney, Elisabeta trăia o existenţă palpitantă prin
intermediul unor aventurieri de marcă precum Sir Francis Drake şi Sir Walter
Raleigh. Totuşi, Raleigh a sfârşit prin a cădea în dizgraţia reginei şi a fost
alungat de la curte.
Sub domnia regelui englez Iacob I, Raleigh a fost aruncat în închisoare, sub
acuzaţia de conspiraţie împotriva Coroanei, unde a zăcut până în anul 1616.
în temniţă, el a scris o carte despre istoria lumii, abordată dintr-o perspectivă
proprie, în opera sa, el susţine că Dagon, zeul mării la filisteni, este unul şi
acelaşi cu zeul grec Triton. Rămâne necunoscut motivul pentru care acest
aspect era atât de important pentru Raleigh, deşi este demn de amintit faptul
că acest zeu din mitologia greacă are o semnificaţie certă în elucidarea
misterului din Insula Stejarilor. Triton este zeul care le-a sărit în ajutor
argonauţilor plecaţi în expediţia de căutare a Lânii de Aur. Raleigh a mai scris
şi despre convingerea sa că piatra filozofală, substanţa necunoscută despre
care alchimiştii medievali presupuneau că ar fi putut transforma metalele
primare în aur, era, în realitate, Lâna de Aur în căutarea căreia plecaseră Iason
şi argonauţii săi. Atât Raleigh, cât şi Drake au convins-o pe Elisabeta să
urmărească cu perseverenţă scopul şi dreptul său de a revendica teritorii în
Lumea Nouă. Cum printre curtenii Elisabetei se numărau magicieni şi
alchimişti de felul lui Dee, putem oare considera că în Anglia prevala teoria
conform căreia piatra filozofală, sau Lâna de Aur, s-ar fi aflat în America? La
curtea elisabetană intrigile de palat erau la mare căutare, iar, atâta vreme cât
personaje ca Dr. Dee sau intriganţi ca Sir Francis Bacon insistau să o
convingă pe regina Elisabeta că este dreptul ei legitim de a se înscăuna ca
regină supremă a Americii, nu putem desconsidera ideea ca unii dintre cei
care au contribuit la ridicarea construcţiei de pe Insula Stejarilor să se fi
numărat printre curtenii săi. O altă ipoteză incitantă este şi ideea că
manuscrisele operelor lui Shakespeare ar fi fost ascunse în Mina de aur.
Manuscrisele lui Shakespeare
în anii 1770, adică la peste un secol de la moartea marelui bard al literaturii
engleze, preotul englez James Wilmot s-a hotărât să scrie o monografie
despre personalitatea celui care fusese unul dintre cei doi scriitori preferaţi ai
săi. Pastorul a plecat într-o călătorie spre Stratford-upon-Avon, cu scopul de a
strânge istorioare pentru subiectul său, dar a descoperit că nu era nimic
interesant acolo. Apoi, a încercat să dea de urma cărţilor care îi aparţinuseră
odinioară lui Shakespeare, împărtăşind convingerea fermă că un om cu o
asemenea inteligenţă şi atare cunoştinţe vaste despre lume şi viaţă, va fi
dispus de o bogată bibliotecă personală. Numai că nu avea să găsească nici o
carte. Ceea ce a descoperit totuşi Wilmot este că respectivul autor era fiul
unui măcelar, care îmbrăţişase profesiunea de actor, o carieră nu tocmai
respectabilă în epoca respectivă. El a mai constatat că majoritatea istoriilor
despre fiul măcelarului erau născocite de persoane care îşi propuseseră să
câştige de pe urma adevăratei industrii ţesute în jurul lui Shakespeare şi în
jurul colibei din cătunul Stratford-upon-Avon. în cele din urmă, Wilmot a
ajuns la concluzia că operele lui Shakespeare nu fuseseră de fel scrise de
acesta. La moartea sa, Shakespeare nu era în posesia nici măcar a unui singur
manuscris, după cum nici nu lăsase prin testament familiei sau prietenilor
apropiaţi vreunul din manuscrisele respective. Wilmot a conchis că piesele
semnate de Shakespeare fuseseră în realitate compuse de celălalt autor
preferat al său, şi anume de Sir Francis Bacon.
Bacon avea educaţia despre care se presupunea că dispusese Shakespeare.
Bacon studiase discipline din cele mai diverse ca botanica, legea,
administraţia, istoria şi medicina, în timp ce nu există nici o singură dovadă
certă menită să ateste că Shakespeare ar fi ştiut să scrie şi să citească. În
calitate de curtean al reginei Elisabeta, Bacon avea toate motivele să ascundă
faptul că era autorul unor piese de teatru. În cel mai bun caz, gestul său ar fi
fost socotit ca lipsit de respectabilitate, iar, în cel mai rău caz, i-ar fi atras
dispreţul reginei care nu aprecia deloc piesele lui Shakespeare.
Ceva mai târziu, şi anume în anul 1857, un alt scriitor englez, William Henry
Smith, a publicat cartea intitulată „Bacon şi Shakespeare", o monografie care
prezintă viaţa celor două personalităţi, şi a ajuns la aceeaşi concluzie. Bacon
avea cunoştinţe vaste, suficiente pentru a putea scrie operele respective, în
timp ce Shakespeare nu le avea. în America, Delia Bacon (este o simplă
coincidenţă de nume cu Sir Francis), profesor, scriitor şi lector universitar, a
ajuns la o concluzie similară. Lucrările sale au inspirat alţi autori să pună sub
semnul îndoielii paternitatea lui Shakespeare asupra operelor semnate de el.
Cu timpul, pe listă s-au adăugat şi alte nume, printre care le amintim pe cele
ale lui John Greenleaf Whittier, Ralph Waldo Emerson, Nathaniel Hawthorne
şi Oliver Wendell Holmes. La zece ani de la apariţia cărţii lui Smith, un
bibliotecar însărcinat de ducele de Northumberland să recupereze şi să
conserve manuscrise originale, a descoperit printre lucrurile care i-au
aparţinut lui Bacon câteva manuscrise şi o listă cu alte câteva titluri, dar nu În
folio, despre care se presupune că ar fi fost scrise de Shakespeare. Din acel
moment şi până în prezent, au fost lansate pe piaţă şi alte cărţi pe tema
paternităţii Bacon şi Shakespeare. Este vorba probabil de patru sute de cărţi
care tratează acest subiect controversat. Printre autorii care susţin teza
conform căreia paternitatea operelor lui Shakespeare îi aparţine în realitate lui
Bacon, se numără iluminaţi ca Walt Whitman şi Benjamin Disraeli. Până în
prezent, nimeni nu a reuşit să dea de urma manuscriselor.
Dezbaterea este la fel de aprinsă şi în zilele noastre. William Shakespeare este
fiul unui măcelar analfabet. Se ştie despre copiii săi că erau analfabeţi şi
există dovezi certe conform cărora el însuşi nu ştia carte şi că ar fi primit o
sumă de bani de la unul din susţinătorii lui Bacon ca formă plată în schimbul
folosirii numelui său. Misterul care planează în jurul manuscriselor operelor
atribuite lui Shakespeare continuă să îi apese ca un stigmat pe partizanii
teoriei Bacon. În timp ce majoritatea manuscriselor celor mai mari scriitori
englezi şi-au croit drum de-a lungul veacurilor, poposind în muzeele din
întreaga Anglie, nici măcar unul^din manuscrisele lui Shakespeare nu a fost
încă recuperat. În timpul vieţii, Bacon a făcut aluzie la faptul că nu se va
cunoaşte adevărata identitate a operelor decât după moarte. Ce motive avea să
îşi ascundă adevărata identitate? Răspunsul nu poate fi găsit decât în
atmosfera care domnea la curtea elisabetană.
Cel mai apropiat prieten al său era Henry Wriothesely, conte de Southampton.
Contele rămâne consemnat în istorie ca fiind primul protector al lui
Shakespeare şi susţinător al operelor sale. Într-adevăr, el a permis ca una din
piesele bardului să fie jucate pe domeniul unui alt prieten de-al său, contele
de Essex. Piesa în chestiune este „Richard al II-lea", în care Shakespeare
contestă dreptul divin al regilor (reginelor). Ca urmare, regina Elisabeta a
poruncit ca Essex şi contele de Southampton să fie arestaţi, iar aceştia au
încercat să pună la cale o răzmeriţă, scopul fiind acela de a scăpa de o soartă
nemiloasă. Atât rebeliunea, cât şi încercarea lor de a scăpa de condamnarea la
moarte au fost sortite eşecului. Sir Walter Raleigh şi Sir Francis Bacon au fost
obligaţi să-şi aleagă în acel moment tabăra - iar ei au preferat tabăra reginei.
Susţinătorii teoriei Bacon consideră că acest eveniment este motivul ^care l-a
determinat pe Bacon să ascundă manuscrisele. În anul 1911, un anume doctor
Orville Owen a sosit în Anglia de la Detroit, cu misiunea de a da de urma
manuscriselor secrete ale lui Bacon. Pornind de la anumite indicii pe care le
conţine unul din textele lui Bacon, el a organizat o adevărată expediţie de
cercetare în comitatul Wales. în mâlul din albia fluviului Wye, care străbate
regiunea de sud-est a comitatului Wales, el a descoperit o stâncă şi o galerie
subterană construită din ciment, care purta inscripţii codificate: Galeria era
goală. Convingerea Dr. Owen şi a altor specialişti este că manuscrisele au fost
ascunse în această galerie, dar că ele au fost ulterior transferate într-o
ascunzătoare şi mai sigură. Acelaşi text care l-a determinat pe Dr. Owen să
facă o călătorie până în Wales conţine o formulă de păstrare a sulurilor în
mercur. Faptul că Bacon menţionase că operele pot fi conservate în mercur, ca
şi construirea unor izvoare artificiale, a fost adus la cunoştinţa căutătorului de
comori din Insula Stejarilor, a lui Gilbert Hedden, de studentul Burrell Ruth
de la Universitatea de Stat din Michigan, în anul 1939. Hedden a confirmat că
fuseseră într-adevăr descoperite nişte recipiente cu mercur într-o grămadă de
gunoaie de pe insulă.
Sir Francis Bacon credea cu fermitate în idealul unei Lumi Noi. Cea mai
cunoscută dintre operele sale este cea intitulată „Noua Atlantida", în această
carte, el avansează teoria existenţei unei societăţi ideale, după cum mulţi au
sperat că vor găsi în Lumea Nouă. Bacon şi cercul său de prieteni apropiaţi de
la curtea elisabetană au sfârşit prin a deţine proprietăţi în Lumea Nouă, deşi,
în ceea ce-l priveşte pe Bacon, acesta nu a întreprins niciodată călătoria până
în Canada pentru a-şi vizita proprietăţile. Teoria conform căreia Insula
Stejarilor ar putea constitui ascunzătoarea pentru operele secrete ale unei
personalităţi publice are câteva puncte interesante şi meritorii. Intervalul
temporal corespunde, mai ales în lumina faptului că Noua Scoţie a fost
parcelată în timpul vieţii lui Bacon. De asemenea, Bacon dispunea de
mijloacele materiale necesare construirii tainiţei, deoarece Drake avea la
dispoziţie mineri şi ingineri mineri. Există şi o motivaţie serioasă, cel puţin în
ceea ce-l priveşte pe Bacon. Cu toate acestea, ideea construirii Minei de aur,
care a presupus cheltuieli enorme, faptul că sute de ingineri, de mineri şi de
muncitori angajaţi au fost obligaţi să depună jurământ de tăcere, ca şi
călătoriile transatlantice pe care le presupunea terminarea unui proiect de o
asemenea anvergură par, pentru a folosi un termen blând, cam prea elaborate.
Iar teoria conform căreia manuscrisele operelor lui Shakespeare au completat
o comoară secretă, care atinsese deja proporţii uriaşe, începe să prindă contur
din momentul în care intră în scenă înţelegerile secrete şi complicităţile dintre
curtenii de la curtea reginei Elisabeta. Un lucru este cert: Bacon a trăit cu un
picior în lumea vizibilă, ca membru atât al curţii reginei Elisabeta, cât şi a
succesorului ei,regele Iacob I, iar cu celălalt într-o lume mai puţin vizibilă, în
afara faptului că a nutrit convingeri ferme şi secrete care puneau la index
drepturile monarhiei, compunând opere literare sub pseudonimul unui
contemporan de-al său, trădându-şi prietenii spre a-şi salva pielea şi lăsându-
se mituit, lucru pentru care şi-a atras ulterior o condamnare, el avea şi
reputaţia de homosexual (ca, de altfel, şi contele de Southampton). Iar dacă
nici acesta nu era un test suficient de greu într-o epocă în care oamenii erau
trimişi la moarte cu uşurinţă şi regularitate pentru convingerile lor religioase,
se pare că Bacon a făcut parte dintr-o societate secretă, cunoscută sub
denumirea de Colegiul Invizibil.
Din grupare făceau parte cei care luptau pentru dobândirea libertăţii
academice într-o lume în care ştiinţa era stigmatizată prin lege, fiind asociată
cu erezia şi cu vrăjitoria. Numeroşi savanţi, erudiţi, biologi, medici şi filozofi
întreţineau legături strânse, însă comunicarea se petrecea cât mai departe
posibil de ochiul vigilent al Bisericii, în anul 1660, Colegiul Invizibil şi-a
făcut intrarea în lume sub denumirea de Societatea Regală, deşi, în epoca lui
Bacon, ea încă merita să fie privită cu suspiciune. Bacon era cel puţin la
curent cu existenţa grupării prin intermediul contactelor cu câţiva din membri
Societăţii. Legăturile pe care le-a stabilit Bacon cu Drake, Raleigh, Dr. Dee şi
alţii se vor dovedi a fi importante, deşi abundă şi alte speculaţii pe această
temă. Următorul suspect din lunga listă este gruparea cunoscută sub
denumirea de acadieni.
Acadienii
Britanicii i-au hărţuit neîncetat pe aceşti primi colonişti francezi, de teamă că
vor fi copleşiţi numeric de francezi. Una din teorii sugerează faptul că
acadienii, odinioară fermieri bogaţi şi negustori prosperi, au construit Mina de
aur, pregătindu-şi astfel rezistenţa în faţa raidurilor engleze. Fireşte, acadienii
erau îndreptăţiţi să-şi ia măsuri de precauţie pentru a face faţă persecuţiilor
britanicilor după ce aceştia au preluat controlul regiunii Noua Scoţie. După
cum am constatat anterior, francezii au fost evacuaţi şi forţaţi să-şi părăsească
căminul, fiind exilaţi tocmai în Louisiana. Problema care se ridică în cazul
suspectării populaţiei acadiene de a fi construit Mina de aur este aceea că nu
există nici o dovadă capabilă să ateste ipoteza că ei ar fi reuşit să acumuleze
atâta bogăţie încât să justifice efortul şi timpul necesare construirii unui
complex secret. Dar şi persecuţiile religioase din Europa au contribuit la
apariţia unei alte teorii.
Catolici englezi, bijuteriile Coroanei franceze şi hughenoţi în exil
în secolul al XVII-lea, religia protestantă, în plină ascensiune, s-a scuturat de
jugul Bisericii catolice. Au fost confiscate din bisericile de pe tot cuprinsul
Angliei toate statuile şi obiectele de cult din aur şi argint considerate a fi
idolatre. După execuţia regelui Carol I, care s-a petrecut în anul 1649, cea mai
mare parte a acestor obiecte confiscate anterior au dispărut fără urmă.
Ipotezele şi teoriile care conduc la Insula Stejarilor sugerează că aceste
artefacte au luat drumul Lumii Noi şi că au fost adăpostite pe fundul Minei de
aur. Acelaşi filon speculativ sugerează că probabil bijuteriile Coroanei
franceze, care aparţinuseră monarhiei franceze şi se rătăciseră în vâltoarea
Revoluţiei, parcurseseră acelaşi itinerar până la complexul de pe Insula
Stejarilor. Ideea conţine un sâmbure de romanesc, deşi nu există nici o
mărturie istorică în acest sens şi nici o dovadă care să vină în sprijinul ei.
O altă ipoteză, mult mai plauzibilă de altfel, îi aduce pe francezii hughenoţi
pe lista posibililor candidaţi, în anul 1685, cincizeci de mii de hughenoţi au
fugit din Franţa de teama persecuţiilor religioase. Majoritatea lor s-au
îndreptat spre continentul american. Din bastionul hughenot care era la acea
dată portul La Rochelle din Franţa, aceşti primi colonişti ai Americii şi-au
croit drum spre statul New York, până în oraşul pe care l-au denumit New
Rochelle. în anul 1928, Dunbar Hinrichs, istoric din Noua Scoţie, pomeneşte
despre o istorie pe care i-ar fi relatat-o un francez din Franţa, şi anume
legenda construirii în Haiti a unei tainiţe subterane şi secrete, unde hughenoţii
şi-ar fi ascuns bogăţiile. Povestitorul, a cărui identitate rămâne necunoscută,
mai susţinea că hughenoţii construiseră o a doua ascunzătoare în Noua Scoţie.
Se pare că, în anul 1947, au fost descoperite dovezi ale existenţei unui depozit
secret, aflat în Haiti. În ciuda eforturilor de a descoperi amplasarea acestei
ascunzători, depuse de cei care făceau deja săpături în Noua Scoţie, totul s-a
soldat cu un eşec.
Favoritul tuturor: Captain Kidd
Candidatul cu cele mai mari şanse şi acceptat de majoritatea celor care
încearcă să stabilească identitatea personajului care a ascuns comoara în Mina
de aur este căpitanul William Kidd. înainte de a fi executat în anul 1701, sub
acuzaţia de piraterie şi de acte criminale, Kidd a făcut o ultimă tentativă
disperată de a-şi salva viaţa. El le-a promis autorităţilor britanice că va
dezvălui locul în care fusese ascunsă o comoară valorând echivalentul a o
sută de mii de lire sterline. Chiar dacă el a mărturisit că acea comoară fusese
îngropată în regiunea sudică a Mării Chinei, căutătorii de comori au înţeles
că, în realitate, ascunzătoarea putea fi oriunde, de pe coastele apelor calde ale
Mării Caraibilor, până în apele îngheţate de pe coasta canadiană a Oceanului
Atlantic.
Cariera de pirat a lui Kidd a fost una scurtă. în calitate de căpitan prosper şi
de succes al unei corăbii care făcea negoţ, şi a cărui bază operativă se afla la
New York City, el a condus raiduri împotriva corăbiilor franceze şi, începând
din anul 1689, a organizat incursiuni împotriva piraţilor, în anul 1691,
acţionând la comanda statelor unite din Massachusetts, el a plecat într-o
expediţie de capturare a unui grup de piraţi care scăpaseră şi se refugiaseră în
Noua Scoţie. Cum beneficiul său reprezenta o cotă de zece procente din orice
pradă pe care urma s-o facă, el a descoperit că poate pune astfel bazele unei
afaceri foarte profitabile. Iar în acest mod, şi asemenea lui Sir Francis Drake,
a devenit Kidd corsar. Kidd a intrat în solda regelui Angliei William al III-lea,
cu misiunea precisă de a stârpi pirateria, operând pe un teritoriu vast, care se
întindea din Noua Anglie şi până în Marea Caraibilor. O dată lansat în această
activitate, Kidd a început să atace fără discriminare tot ce mişca pe mare,
inclusiv, aşa cum s-a întâmplat într-un rând, o corabie care naviga sub
pavilion englez. Ca şi când acest episod n-ar fi fost destul de grav, el^a fost
acuzat de a fi ucis un membru al propriului echipaj, în iarna anului 1699, pe
când se găsea undeva în Oceanul Indian, Kidd a aflat că fusese acuzat de
piraterie şi că, prin urmare, se putea aştepta la o arestare iminentă.
Pentru a se asigura că nu va pierde toată agoniseala, el a hotărât să-şi ia
câteva măsuri de precauţie, transferând astfel cea mai mare parte din prada
capturată de pe corabia Quedagh Merchant pe o altă corabie, pe vasul Sfântul
Anton. Corabia Sfântul Anton a făcut prima escală în micul port Lewes, un
orăşel situat în Delaware, unde Kidd a ascuns o parte din pradă. A făcut o a
doua escală în Golful Oyster, de pe coasta nordică a Long Island, unde se
presupune că Captain Kidd ar fi ascuns o altă parte a comorii. Navigând spre
răsărit faţă de capul Long Island, corabia lui Kidd s-a îndreptat spre insula
familiei Gardiner, aflată pe latura răsăriteană extremă a Long Island şi a mai
ascuns o parte din comoară pe această insulă. Printre altele, el s-a mai oprit în
Blo’ck Island şi Rhode Island. Agenţii Coroanei britanice nu au reuşit să
găsească şi să recupereze decât acea parte a comorii ascunsă pe insula
clanului Gardiner. Ultima escală făcută de Kidd înainte de a acosta în portul
New York City a avut scopul de a livra un colan bătut în nestemate pentru
soţia contelui de Bellomont. Nemulţumit de încercarea de mituire, Bellomont,
guvernatorul statului New York, l-a trimis pe Kidd la Boston, unde acesta a
fost arestat şi trimis în Anglia spre a fi judecat. Contele finanţase călătoriile
lui Kidd şi avea dreptul să primească şaptezeci şi cinci de procente drept cotă
parte din orice captură pe care ar fi făcut-o Kidd. Bellomont considera nu
numai că partea care i se cuvenea din prăzile lui Kidd nu era suficientă, ci că
aventurile lui Kidd îl puteau expune ca guvernator, aducându-l în faţa
justiţiei, între timp, Quedagh Merchant, cea de-a doua corabie al cărei
proprietar era Kidd, a ridicat pânzele, îndreptându-se spre Indiile Orientale.
Se spune că ea ar fi fost preluată de omul de încredere al lui Kidd, însărcinat
să păzească corabia. Un marinar susţine că vasul arsese în portul Santo
Domingo. Deşi nu au fost descoperite niciodată dovezi care să ateste cu
certitudine că Captain Kidd ar fi ascuns vreodată o comoară în Noua Scoţie,
au circulat numeroase legende despre comoara sa.
În anul 1935, Gilbert Hedden a citit o carte intitulată „Captan Kidd şi Insula
Misterelor". Cartea include o hartă care lui Hedden i s-a părut că ar fi putut
reprezenta Insula Stejarilor, deşi autorul însuşi susţine că insula este
amplasată în regiunea sudică din Marea Chinei. După eforturi îndelungate,
care au presupus cheltuirea unor sume uriaşe, Hedden a reuşit să dea în
Anglia de urma autorului cărţii, pentru a afla de la sursă că harta era rodul
imaginaţiei acestuia, în ciuda faptului că, de regulă, comorile piraţilor nu
rămân ascunse pentru multă vreme şi că, tot de regulă, ele nu sunt îngropate
la o adâncime prea mare, Dunbar Hinrichs a avansat teoria existenţei unei
„bănci" a piraţilor, acelaşi fiind şi autorul noţiunii de bănci ale hughenoţilor.
Se spune despre Mina de aur că ar fi fost construită ca tainiţă elaborată, unde
piraţii rătăcitori îşi puteau depune bunurile furate, în interiorul unei galerii
asigurate. Construcţia în sine asigura protecţia bunurilor nu numai faţă de
curiozitatea intruşilor, ci şi de a altor piraţi concurenţi. Deşi au fost lansate o
seamă de speculaţii pe tema existenţei unor bănci de acest gen în Haiti şi în
Madagascar, până în prezent nu a fost descoperită nici o bancă de acest gen.
După ce Kidd a fost executat în Anglia, căutarea comorii lui a devenit un
cuvânt de ordine, provocând căutări intense pe tot globul. Faptul că nu au fost
descoperite dovezi clare care să ateste faptul că Captain Kidd ar fi ajuns
vreodată în Insula Stejarilor, acest aspect nu a împiedicat niciodată pe nimeni
să nutrească convingerea că el ar fi ascuns o comoară pe această insulă.
Soldele militarilor
În statul New York, frământatul şi turbulentul secol al XVIII-lea ne
furnizează câteva idei suplimentare despre ceea ce s-ar fi putut ascunde în
Mina de aur. Fortul Louisbourg, aflat sub comanda francezilor, reprezenta
locul în care erau depuse sume importante, pe care monarhia franceză le
trimisese pentru refacerea fortului şi pentru a asigura soldele militarilor
francezi. În sine, construcţia fortului costase milioane de franci, iar plăţile
neîncetate către soldaţi, constructori şi muncitorii de rând presupunea că
francezii trebuiau să găsească o sursă locală de finanţare mult mai comodă, în
anul 1744, după un asediu care a durat două luni, francezii pierd fortul
Louisbourg în favoarea englezilor, pentru a-l recâştiga la scurt timp. Devine
evident faptul că fortul nu era inexpugnabil şi că el putea face obiectul altor
atacuri militare în cadrul unor noi ostilităţi. Conform unei teorii, se pare că la
oarecare distanţă de fort ar fi fost construită o ascunzătoare sigură. Chiar dacă
în spatele acestei teorii există o motivaţie serioasă şi mijloacele materiale
necesare, ea nu a fost verificată şi nici confirmată până în prezent.
O a doua teorie o constituie eventualitatea ca o corabie care transporta peste
ocean soldele militarilor să se fi pierdut în larg. Mai multe corăbii au
naufragiat pe ruta maritimă care pătrunde pe continent pe cursul Fluviului
Sfântul Laurenţiu, chiar în largul coastelor abrupte ale Insulei Sabie. Alte
corăbii au dispărut, pur şi simplu, pe mare în cursul unor furtuni, iar locul de
naufragiu nu este consemnat în analele navigatorilor. Iar altele au fost
capturate. Totuşi, nu a fost consemnat nici un incident care să conducă la
necesitatea construirii Minei de aur sau la folosirea sa drept bancă secretă
pentru depozitarea unor fonduri, în anul 1746, o flotă formată din şaizeci şi
cinci de corăbii a fost surprinsă de o furtună în largul Oceanului Atlantic.
Multe din corăbii s-au pierdut atunci, printre ele numărându-se câteva care s-
au scufundat în largul Insulei Sabie de lângă Noua Scoţie. Mulţi din
supravieţuitorii catastrofei au murit răpuşi de boală. Este probabil că la bordul
uneia din corăbii să se fi aflat o adevărată comoară, materializată sub formă
de monede, care constituia soldele celor trei mii de soldaţi transportaţi la
bordul corăbiilor care formau flota. Conform unor speculaţii, corabia pe care
se aflau ştatele de plată ale soldaţilor ar fi supravieţuit dezastrului, reuşind să
ajungă până în Insula Stejarilor, pe care ar fi fost îngropate soldele cuvenite
militarilor francezi pentru a nu cădea în mâinile englezilor.
Acelaşi tipar de gândire speculativă a fost mai târziu aplicat englezilor din
Halifax. Se spune că George Washington discutase eventualitatea ca trupele
americane să invadeze oraşul în anul 1775. Se presupune că britanicii ar fi
ridicat cu această ocazie construcţia de pe Insula Stejarilor, pentru a ascunde
banii care reprezentau soldele militarilor, în cartea intitulată „Mina de aur",
scriitorul Rupert Furaeaux susţine că Forţele Regale ale Inginerilor din
Halifax dispuneau de cunoştinţele şi de resursele necesare construirii
galeriilor, dar că nu există nici o dovadă certă că în acest puţ ar fi fost ascunse
cufere conţinând bani pentru susţinerea efortului de război, care să fi aparţinut
armatei. Pe cât se pare, atât soldaţii, cât şi banii au fost trimişi acasă. Cu toate
acestea, în epoca respectivă, un proiect de o asemenea anvergură ar fi atras
atenţia locuitorilor din Golful Mahone, aflat nu departe de insulă, iar
finalizarea lui probabil că ar fi presupus eforturi care s-ar fi întins pe o
perioadă de un an. După anul 1775, este şi mai puţin probabil ca cineva să fi
construit Mina de aur în mare taină.
O Z N -uri şi civilizaţii hiperboreene
Ca şi când ipotezele referitoare la construirea tainiţei de către piraţi, sau de
către corăbierii care transportau soldele pentru diversele armate, speculaţiile
legate de hughenoţi sau de acadieni, de manuscrisele lui Shakespeare sau de
conchistadorii spanioli n-ar fi de ajuns, în cartea sa intitulată „Explorări în
Insula Stejarilor", William Crooker lansează câteva teorii originale şi unice.
El stabileşte o legătură între Insula Paştelui, Triunghiul Bermudelor, Egiptul
antic şi OZN-uri, pentru a furniza concluzia că Mina de aur este opera unei
civilizaţii ancestrale şi dovada existenţei ei. Abordând această ipoteză din
perspectiva logicii, atunci, dacă extratereştri veniţi de pe o altă planetă sunt
cei care au alocat timp pentru construirea Minei de aur, ei ar fi dat, cu
siguranţă, dovadă de o imaginaţie mult mai bogată în selectarea materialelor
de construcţie şi n-ar fi folosit lemn de stejar, crengi de molid şi blocuri de
piatră.
Secretul Minei de aur
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Mei Chappell, nici o teorie, nici măcar cele din
categoria „de ficţiune", nu au fost studiate cum se cuvine. O teorie de acest
gen este scoasă în evidenţă într-o scrisoare care datează din anul 1934 şi este
semnată de Charles B. Thomas, din Great Falls, statul Montana. De profesie
agent de asigurări, bătrânelul Thomas, în vârstă de optzeci de ani care locuia
la YMCA, susţinea că este vorba de „o comoară de o valoare inestimabilă,
mult mai mare" decât comoara piraţilor sau soldele transportate pe corăbii
pentru plata militarilor şi că ea ar fi constat din „obiecte din aur şi obiecte de
cult aduse de la Ierusalim". Deşi rămâne un mister prin ce canale a reuşit
domnul Thomas să devină depozitarul acestei informaţii, dezvăluirile pe care
i le-a făcut domnului Chappell s-ar putea apropia cel mai mult de adevăr.
Majoritatea teoriilor vehiculate până în prezent sunt plauzibile, însă adevărul
legat de comoara care zace ascunsă pe fundul Minei de aur ar putea fi încă şi
mai straniu. Povestea începe la Ierusalim, unde legenda spune că, în
catacombele de sub Templu, ar fi fost ascunsă comoara regelui Solomon.
Templul a fost jefuit de legiunile romane conduse de Titus în cursul perioadei
de dominaţie a Imperiului Roman, iar prada a fost dusă la Roma, de unde a
fost ulterior furată. Aceleaşi comori au fost luate apoi de vizigoţi (după
jefuirea Romei) şi duse în sudul Franţei unde au fost ascunse în subterane
secrete, în Franţa s-a înfiinţat o organizaţie secretă al cărei scop precis era
aceîa de a păzi comoara, iar atunci când Biserica şi regele francez au ajuns să
constituie o ameninţare pentru această grupare, comoara a fost mutată la
Rosslyn, în Scoţia, şi pusă sub protecţia unei singure familii, căreia i s-a
conferit titlul de familie protectoare. Construirea în Scoţia a unui complex
subteran, menit să protejeze comoara, a durat câţiva ani, iar după ce a fost
terminat, ascunzătoarea nu a mai fost sigură din cauza ameninţărilor de
ocupare armată, lansate de regele englez. Iminenţa unui atac englez asupra
regatului Scoţiei, care îşi câştigase de puţin timp independenţa, a impus
transferarea comorii, de astă dată în Noua Scoţie. Şi, probabil că familia
scoţiană, numită gardiană şi păstrătoarea comorii, este responsabilă de
construirea Puţului pentru bani. Paradoxul şi bizareria acestei situaţii: atât
societatea secretă, cât şi clanul scoţian, care se presupune că ar fi construit
Puţul pentru bani de pe Insula Stejarilor, există şi astăzi. Dovezi ale existenţei
şi activităţii lor se regăsesc pe ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic, iar
comoara pe care o au în grijă se spune că ar fi rămas intactă.
Capitolul 3
PRELUDIU LA O EXPEDIŢIE
În luna iunie a anului 1398, adică cu exact nouăzeci de ani înainte ca
exploratorul Cabot să pună piciorul în America, un conte scoţian pe nume
Henry Sinclair ajungea în Noua Scoţie. Pesemne că, la început, băştinaşii pe
care i-a întâlnit au fost întrucâtva sfioşi, însă în cursul perioadei pe care a
petrecut-o explorând acest nou teritoriu, probabil că a stabilit cu ei, în mod
inevitabil, un oarecare dialog. „Cum se numeşte această ţară?" este cea mai
firească întrebare pe care o putea adresa un european unui indigen, o dată
ajuns într-un ţinut necunoscut. Această întrebare obişnuită, formulată într-o
limbă străină şi ciudată, probabil că a avut de multe ori efecte comice.
Conchistadorii care au debarcat pe o anumită peninsulă din Mexic au rostit
probabil aceeaşi întrebare. Iar maiaşii cărora le-au adresat întrebarea au
răspuns printr-o altă întrebare, şi anume: „Ce spui?", în limba maiaşilor, acest
răspuns a avut o rezonanţă foarte apropiată de „Yucatan", astfel încât spaniolii
au considerat că aceasta trebuie să fi fost denumirea peninsulei aflată în sudul
Mexicului.
Un explorator spaniol ajuns în Peru, referindu-se la un animal pe care îl vedea
pentru prima oară, a întrebat: „Cum se numeşte acest animal?". Iar incaşul i-a
răspuns prin următoarea întrebare: „Llama?", prin care repeta, de fapt,
termenul spaniol pentru „nume", pronunţat exact aşa cum îl auzise.
Neînţelegerea verbală i-a dat lamei numele pe care îl poartă şi astăzi, în
Alaska, unul dintre primii exploratori ai teritoriului a pus întrebarea tipică:
„Cum se numeşte locul acesta?", iar eschimosul i-a răspuns: „Nu ştiu", care,
în limba sa, se pronunţă: „Ka-No-Me", contribuind astfel la apariţia denumirii
a ceea ce avea să devină curând aşezarea Nome.
Iar când scoţianul Sinclair a ajuns în Noua Scoţie şi i-a întrebat pe nativii din
poporal micmac unde se află, ei i-au răspuns „Pământ fertil", în limba vorbită
de triburile micmac, sună foarte apropiat de „Acadia". Pentru un european al
epocii, „Acadia" reprezenta echivalentul prescurtat pentru „Pământul
Făgăduinţei". Dacă această denumire şi-a pierdut în timp semnificaţia pentru
noi, cei care trăim în secolul al XX-lea, pentru europeanul din Evul mediu ea
reprezenta un spaţiu idilic, pământul nestricat de oameni, cu alte cuvinte,
Edenul Pentru Henry Sinclair, semnificaţia descoperirii Acadiei, acest nou
pământ al făgăduinţei, a fost una profundă, în capitolele care urmează, vom
face cunoştinţă cu Henry şi cu familia sa, clanul Sinclair, care, la momentul
organizării expediţiei, erau păstrătorii cu drept ereditar, în grija cărora
fuseseră da’te un tezaur de cunoaştere religioasă şi adevărate comori băneşti.
Henry şi clanul Sinclair au transformat Noua Scoţie într-un sanctuar personal
şi în locul în care îşi puteau ascunde şi apăra toate secretele care le fuseseră
încredinţate.
în epoca modernă, ne vine greu să acceptăm că europenii medievali aveau
cunoaşterea şi capacitatea de a traversa Oceanul Atlantic, în anul 1992,
omenirea a sărbătorit aniversarea a cinci sute de ani de la descoperirea
Americii de către Cristofor Columb. în anul 1997, o copie în mărime naturală
a corăbiei pe care a navigat Cabot a traversat Atlanticul, marcând astfel
aniversarea a cinci centenare de la primul său voiaj maritim în Noua Scoţie,
în lipsa mărturiilor istorice, nu au rămas consemnate alte călătorii maritime,
întreprinse la începuturi de nenumăraţi pescari anonimi care au navigat peste
ocean plecând din porturi aflate pe coasta bretonă, portugheză şi din portul
Bristol. Rezerva privind prezenţa europenilor în America înainte de
descoperirea continentului de către Columb nu mai poate constitui o temă de
dezbatere, deşi teza prezenţei altor popoare în acest spaţiu, în afara celor de
origine scandinavă, a fost acceptată cu greutate şi s-a impus în timp. Faptul că
europenii scandinavi au ajuns în nordul continentului american a început să
fie acceptat tot mai amplu începând din anul 1837, când istoricul danez Cari
Rafyn a făcut declaraţia că epopeile nordicilor sunt de fapt mărturii istorice.
Saga reprezintă o colecţie de consemnări ale popoarelor nordice despre
călătoriile lor în afara spaţiului în care trăiau. Majoritatea acestor basme şi
legende au fost transmise prin filieră islandeză, numai că ele fuseseră mult
timp considerate a fi rodul imaginaţiei populare, în urma cercetării acestor
saga, Rafyn a descoperit că citeşte relatări despre familii care au trăit în
Norvegia, Islanda şi Groenlanda. Unele dintre aceste epopei constituie o
înşiruire plicticoasă de nume de persoane şi de bunuri care le-au aparţinut
acestora. Altele reprezintă descrierea unor călătorii peste Atlantic, istorii
despre indigenii pe care i-au descoperit acolo acei navigatori, ca şi descrieri
ale vieţii dure cu care s-au confruntat scandinavii, care nu porniseră la drum
cu gând de cucerire sau de jefuire, ci cu intenţia de a găsi un teritoriu potrivit
pentru îndeletniciri ca agricultura şi negoţul.
Epopeile scandinave au devenit cea mai importantă sursă de dezbatere pentru
o perioadă care a ţinut peste un secol, fiindcă ele vorbesc despre descoperirea
Americii cu mult înainte de Columb. Pentru a accepta ideea că un conte
scoţian a putut ajunge, în anul 1398, pe coasta Noii Scoţii, va trebui să
înţelegem cum se desfăşura navigaţia transatlantică cu patru sute de ani mai
devreme. Cea mai veche saga nordică care consemnează călătoriile maritime
ale scandinavilor până pe coasta americană a fost compusă în anul 1137 şi se
intitulează Islendinabok. Această carte, în care America de Nord este
supranumită „Ţara Vinland cea Bună", menţionează primele călătorii
întreprinse de Ari Thorgilsson. Numele lui Thorgilsson este menţionat într-o
altă saga, intitulată Landanamabok, unde se spune că vasul lui, abătându-se
de la curs, ar fi fost purtat spre Hvitramannaland, adică spre „Marea Irlandă".
Călugării irlandezi au ajuns înaintea vikingilor în America (fiind nevoiţi să
părăsească Islanda), împinşi spre apus după ce incursiunile vikingilor din
largul insulelor vestice ale Irlandei i-au obligat să se strămute în altă parte. Ei
au ridicat mănăstiri tot mai departe de pământul natal, iar una dintre cele mai
îndepărtate de Irlanda, construită pe o insulă aflată în largul coastei islandeze,
se numeşte Papays, echivalentul scandinav pentru catolici, cu referire directă
la obedienţa comunităţii faţă de papă. Din Islanda, irlandezii au navigat tot
mai departe spre apus.
Istoria peripeţiilor scandinave şi irlandeze în apele Oceanului Atlantic,
petrecute cu cinci secole înaintea epocii lui Columb, este una remarcabilă,
însă intenţia acestei istorii nu a fost de a căuta senzaţionalul cu orice preţ. De
pildă, cartea Landanamabok cuprinde numele a trei mii de scandinavi,
persoane particulare care s-au stabilit în America de Nord, ca şi locul pe care
şi-au organizat aceştia fermele. Cartea nu s-a dorit a fi un document de
mitologie a unui popor. Un alt scandinav, pe numele său Gudleif Gudlaugson,
vorbeşte despre faptul că navigase până în Irlanda cea Mare, sau Eyrbyggja,
unde a întâlnit oameni care vorbeau limba irlandeză. Gudlaugson se
îndeletnicea cu negoţul, iar unul dintre porturile în care poposea frecvent era
Dublinul, ceea ce explică şi faptul că el recunoştea limba irlandeză, însă,
fireşte, cel mai^ celebru viking al tuturor timpurilor rămâne Leif Ericsson. În
anul 1001, el auzise povestirile unui alt negustor, pe nume Bjarni Herjolfson,
care se abătuse de la curs pe vreme de furtună, devenind astfel primul locuitor
al Ţărilor Scandinave care a ajuns în America. Ca negustor, Herjolfson
traversa frecvent apele îngheţate ale Atlanticului de Nord, trecând din Islanda
în Ţările Scandinave. La un moment dat, el a poposit în Islanda, unde a primit
vestea că tatăl său se deplasase mult spre apus, către teritorii nelocuite, şi
anume spre Groenlanda. În drum spre Groenlanda, furtuna i-a scos corabia de
pe curs şi l-a împins la sud-vest faţă de destinaţia sa. Temându-se să arunce
ancora în largul oceanului, el şi-a continuat drumul spre Groenlanda, după
cum îşi propusese la începutul călătoriei sale maritime, pentru a-şi întâlni
tatăl. Pentru ceea ce contemporanii săi au perceput drept lipsă de spirit de
aventură, Herjolfson a fost ulterior mustrat de Leif Ericsson.
Ericsson provenea dintr-una din cele mai pitoreşti familii din Ţările
Scandinave. Tatăl său, Eric (sau Erik) cel Roşu, fusese trimis în exil departe
de ţară, din cauza unui şir de omoruri pe care le comisese. Epopeile
scandinave furnizează prea puţine detalii în privinţa lui, cu excepţia faptului
că s-a aşezat în Groenlanda. Faptul că şi-a denumit pământul cel nou
Groenlanda nu a fost decât o manevră proprie de a face publicitate unui
teritoriu care oferea, în realitate, condiţii foarte aspre pentru agricultură.
Reputaţia de care se bucura Erik în regiune a atras tot mai mulţi scandinavi
către Groenlanda, iar populaţia a început curând să crească. Cum majoritatea
scandinavilor se ocupau cu cultivarea pământului, cei care au făcut negoţ au
prosperat, au devenit personaje cu vază şi s-au îmbogăţit. Atât familiile
Ericsson, cât şi Herjolfson se numărau printre aceşti pionieri în ale negoţului.
Ericsson s-a hotărât la un moment dat să viziteze pământul despre care îi
vorbise Herjolfson. A cumpărat corabia lui Herjolfson şi a plecat pe mare
îndreptându-se spre Labrador, sau Helluland, adică „Ţara munţilor turtiţi",
după cum era supranumită regiunea de către scandinavi. De aici, el şi-a
continuat călătoria spre Noua Scoţie, căreia i-a dat denumirea de Ţara
Hotarelor (Ma’rk) sau „Ţara Pădurilor". În fine, îndreptându-se spre sud, el a
ajuns în Ţara Vinland, ceea ce poate fi extremitatea sudică a Virginiei, dar,
mult mai probabil, statul Massachusetts de astăzi, în anul 1002, Thorvald,
fratele lui Leif, a purces şi el într-o călătorie cu destinaţia Vinland şi probabil
că a atins coasta statului Massachusetts, unde a dat numele Capului Kiarlanes,
sau „Capul Keel" în vechea limbă nordică. Cercetătorii care studiază istoria
scandinavă şi americană sunt convinşi că este vorba despre Capul Cod, în
formă de chilă. Ajungând la un alt promontoriu în America de Nord, Thorvald
şi marinarii de pe corabia sa au fost atacaţi de băştinaşi. Şi-au găsit moartea în
luptă opt băştinaşi şi un scandinav, însuşi Thorvald. La mormântul lui
Thorvald marinarii au pus o cruce şi au botezat locul în amintirea lui, dându-i
numele de Krossanes.
în afara aşezării scandinave de la L'Anse aux Meadows, descoperită de cei
doi Ingstadt în Newfoundland, nu există dovezi ale faptului că europenii
nordici au format colonii cu caracter permanent în Lumea Nouă. Epopeile
scandinave vorbesc despre o serie de călătorii până în ţara Vinland, numai că
tot ele menţionează că s-au desfăşurat pe o perioadă de cel mult trei ani.
Distanţele lungi dintre Noua Anglie şi coloniile permanente din Groenlanda
au constituit probabil o piedică pentru scandinavi, care nu au reuşit astfel să
stabilească relaţii comerciale şi culturale de durată. Cel puţin Noua Scoţie şi
Labradorul se aflau mult mai aproape. Cum aşezărilor scandinavilor din
Groenlanda le lipsea o marfă importantă, şi anume lemnul şi cheresteaua,
stabilirea raporturilor comerciale între teritoriile noi şi Groenlanda a devenit
curând o necesitate. Nu vom şti niciodată cu certitudine câţi scandinavi s-au
statornicit în America de Nord. în schimb, în Groenlanda, un arheolog
contemporan a descoperit ruinele a două mari aşezări ale vikingilor, la
Godthaab şi Julianehab, ceea ce face ca L'Anse aux Meadows să nu fie unica
comunitate a scandinavilor din America de Nord. Deşi Leif Ericsson însuşi nu
a zăbovit în America de Nord mai mult de trei ani, nordicii şi-au menţinut
prezenţa aici timp de trei secole. În timpul şederii lui Leif, sora sa, Gudrid, şi
cumnatul său, Thorfmn Karlsefni, au avut un fiu. Copilul botezat Snorri este
şi primul european care s-a născut în America şi a cărui apariţie pe lume a
rămas consemnată.
Unul din motivele pentru care istoricii şi cercetătorii au ezitat să accepte orice
alte pretenţii de descoperire a Americii decât cele oficiale, printre care se
numără şi câteva expediţii ale scandinavilor, este că pretenţiile de acest gen,
până în secolul nostru, au fost automat urmate de pretenţii şi revendicări
teritoriale. Prin urmare, până în secolul nostru, nu a fost vorba de a stabili
dacă un anumit grup etnic a fost capabil să traverseze Oceanul Atlantic, ci
care grup etnic a ajuns primul în America. Din acest motiv, este extrem de
important să amintim că, în afara pretenţiilor de întâietate menţionate în
epopeile scandinave, a existat şi o parte neutră care şi-a consemnat expediţiile
către Lumea Nouă. Chiar înainte de publicarea diverselor saga, istoricul
german Adam din Bremen, care a scris în anul 1070 cartea intitulată
Descripţia Insularum Aquilonis, pomeneşte despre o ţară denumită Vinland
unde cresc struguri sălbatici, dar şi grâu sălbatic. Nu se ştie cu exactitate
astăzi de ce au dispărut aşezările scandinave din America de Nord. Faptul de
a fi fost înfrânţi de indigenii americani poate constitui unul din posibilele
motive - într-adevăr, există consemnări ale scandinavilor despre încleştările
cu băştinaşii. Un al doilea factor poate fi epidemia de ciumă care a izbucnit în
Europa, făcând să dispară de pe faţa pământului o treime din populaţia
Europei. Iar interesul de a porni în expediţii spre apus în căutarea de ţinuturi
noi nu mai era valabilă, de vreme ce rămăsese suficient pământ de cultivat
după ce ciuma decimase populaţia Europei. O altă consecinţă a epidemiei de
ciumă ar putea fi urmările pe care le-a avut asupra negoţului. Diminuarea
relaţiilor comerciale cu ţinuturile apusene de peste mări probabil că a dus la
închiderea coloniilor din Vinland şi Groenlanda, punând astfel capăt noilor
valuri de colonişti. Iar scandinavii care s-au menţinut pe poziţie, departe de
casă şi izolaţi de ţara natală, probabil că s-au amestecat cu indigenii din
America de Nord sau skraeling, după cum le spuneau celor din triburile
inuite. Dar mai există posibilitatea să fi fost alungaţi de aceştia.
în afara numeroaselor saga şi a textului care ne-a parvenit de la Adam din
Bremen, Biserica romano-catolică a conservat mărturii scrise ale
avanposturilor sale din îndepărtata Groenlanda şi din Vinland. începând din
anul 1112, în Groenlanda au slujit treisprezece episcopi. Vaticanul s-a referit
întotdeauna la aceştia numindu-i episcopi de Groenlanda şi de Vinland. Cel
puţin unul dintre ei, pe nume Erik Gnupsson (cunoscut sub numele de
Henricus), a fost trimis cu misiunea de a-i creştina pe coloniştii scandinavi
stabiliţi în America de Nord. în anul 1112, Henricus a străbătut trei sute de
mile, traversând ţinutul cuprins între Maine şi Rhode Island, făcând muncă de
misionar. Iar un alt episcop, Olaf, a călătorit în ţinuturile arctice pentru a
păstori turma de nordici creştinaţi.
Mult mai târziu, şi o dată cu amploarea pe care a cunoscut-o pirateria, papa de
la Roma s-a preocupat de soarta misionarilor săi din ţările scandinave. El l-a
sfătuit pe regele Magnus să trimită o expediţie către apus şi i-a promis
jumătate din toate dările colectate pentru Biserică în Suedia şi Norvegia, ca
răsplată în schimbul eforturilor sale. Regele l-a trimis în fruntea expediţiei pe
Sir Paul Knutson, cu scopul de a afla ce se întâmplase cu avanposturile
apusene ale lumii catolice. Knutson a pornit la drum în anul 1354 şi nu s-a
mai întors niciodată, în anul următor, regele Haakon, urmaşul lui Magnus la
tron, a continuat eforturile acestuia, trimiţând spre apus o altă expediţie, care
a intrat în contact cu pirateria practicată de populaţia inuită din Groenlanda.
Membrii celei de-a doua expediţii scandinave s-au întors acasă aducând cu ei
doi haiaci pe care episcopul din Oslo i-a spânzurat de zidul exterior al
catedralei din oraş, în amintirea celor care nu s-au mai întors acasă. O dată cu
pierderea avanposturilor din Groenlanda, au încetat şi relaţiile comerciale cu
această regiune, iar insulele îngheţate şi pustii dinspre apus au fost curând
da’te uitării.
Dacă saga scandinave, care au fost publicate în anul 1837, şi primele scrieri
despre Ţara Vinland nu ar fi cuprins menţiuni despre ceea ce ştim referitor la
istoria timpurie a Americii de Nord, atunci descoperirea în anul 1960 a
aşezării L'Anse aux Meadows, de către Helge şi Anne Stine Ingstadt, a făcut
mult mai credibilă dovada literară pentru toţi acei sceptici care clamau dovezi
solide. Conform povestirilor din saga, cunoscute sub titlul de „Flatey Book",
care descriu aşezările primilor colonişti în Groenlanda, Ingstadt au ajuns la
concluzia că Newfoundland putea furniza dovada clară a existenţei unei
colonii scandinave. Ei au străbătut provincia de la un capăt la altul, traversând
sate şi chestionând localnicii, până când unul dintre ei, pe nume George
Decker, i-a povestit lui Helge despre ruinele pe care le văzuse. La L'Anse aux
Meadows, cei doi Ingstadt au dezgropat fundaţia a opt construcţii, printre care
şi câteva în stil „case lungi", formate din şase încăperi, în apropiere, ei au mai
descoperit movile de tumulus pe care vikingii le foloseau ca pietre de hotar şi
probabil ca metodă primitivă de măsurare. Au mai descoperit un fus cu
motive nordice şi o roată de tors din steatit (piatră poroasă). Aşezarea din
Newfoundland este caracteristică pentru stilul aşezărilor din Groenlanda, cu
case compuse din cinci, până la şase încăperi, şi un soi de casă administrativă
centrală, construită în stilul caselor lungi.
în anul 1981, arheologul Peter Schledermann a prezentat un raport referitor la
descoperirea unei platoşe din zale în Insula Ellesmere, în Teritoriile de nord-
vest, şi despre alte descoperiri pe care le-a făcut în Canada. Dovezile
materiale de genul obiectelor şi a uneltelor primitive descoperite în regiunea
arctică şi în Labrador au fost apoi coroborate cu mărturiile literare, practic
demontând astfel orice teorie care ar fi putut contesta prezenţa coloniştilor şi
a negustorilor scandinavi în aceste teritorii. Cât de amplă a fost expansiunea
pe uscat a acestor populaţii de nordici europeni continuă să constituie
subiectul controverselor. Dar chiar dacă istoricii acceptă în prezent că nordicii
europeni aveau cunoştinţele şi capacitatea necesare de a ajunge pe coastele
din Newfoundland şi Labrador cu cinci secole înainte de descoperirea
Americii de către Columb, sunt în continuare necesare dovezi suplimentare
menite să susţină teoria conform căreia exploratorii scandinavi au ajuns până
în Massachusetts, Rhode Island, New York şi către Vest. Tabăra care susţine
că populaţiile provenind din ţările scandinave au avansat în interiorul
continentului nord-american dispune de documente furnizate de studii
lingvistice de dată recentă, care indică faptul că nordicii europeni nu numai că
au ajuns, dar şi că s-au stabilit în aceste regiuni, ba chiar că au încheiat
căsătorii mixte cu femei alese din populaţia băştinaşă.
În studiile întreprinse pe cont propriu, cel puţin doi autori, şi anume Arlington
Mallery şi Barry Fell, au ajuns la concluzia că triburile băştinaşe din regiunea
de nord-est întreţineau relaţii comerciale cu Europa înainte de Columb.
Arlington Mallery era de profesie navigator şi inginer. în anul 1951, i-a fost
publicată lucrarea intitulată „Redescoperirea Americii pierdute", care
cuprinde detalii referitoare la relaţiile dintre amerindieni şi scandinavi.
Conform tezei sale, populaţia irocheză şi vecinii săi, amerindienii huron, au
intrat în contact şi şi-au însuşit tehnologia, ba chiar şi limba vorbită de
vikingi. De pildă, termenul scandinav pentru „diavol" este loki - iar termenul
folosit de indienii huron este identic, în ambele culturi, acesta era considerat a
fi nu demonul cu coarne şi coadă cunoscut creştinilor, ci zeul „şmecher",
uneori pus pe şotii, alteori rău. Pentru nordicii navigatori ai mărilor,
Niordvzeul mării, era cel mai important din tot panteonul de zeităţi, în
dialectul huron, numele său s-a transmis în forma Niyoh. în cartea sa
intitulată America BC (America înainte de Hristos), Barry Fell elaborează o
întreagă listă de cuvinte din limbile celtică şi algonquin care, în viziunea
autorului, fac imposibilă orice coincidenţă privind similitudinile lingvistice
dintre cele două limbi. El este convins că şi alţii au traversat oceanul înaintea
comercianţilor scandinavi şi a călugărilor irlandezi. Este posibil ca
scandinavii să fi împrumutat irochezilor stilul în care îşi construiau locuinţele,
fiindcă irochezii îşi construiau casa comunală în stilul caselor lungi ale
nordicilor, diferenţiindu-se prin acest tip de construcţie de restul triburilor de
amerindieni din Statele Unite şi din Canada.
Dovezile lingvistice furnizate nu pot fi acceptate drept probe incontestabile,
deoarece, în cel mai bun caz, lingvistica nu este o ştiinţă exactă. Există, totuşi,
dovezi ample menite să susţină capacitatea europenilor pre-columbieni de a
naviga până în America de Nord, care demonstrează faptul că vikingii nu au
fost singurii capabili să întreprindă călătorii pe distanţe mari, dar şi că
marinarii irlandezi au traversat oceanul, încă din cele mai vechi timpuri.
Sursa principală de informare este furnizată de vikingii înşişi, în saga
scandinave, se fac câteva referiri la călugări irlandezi şi la popoare vorbitoare
de irlandeză ca fiind primele care au pus piciorul în America. Cartea
Landanamok povesteşte despre islandezul Ari Marson, care a fost purtat de
furtună până în Hvitramannaland, sau Irlanda cea Mare. Această ţară este
localizată în apropierea Vinland, iar Marson a descoperit aici urmele trecerii
catolicilor irlandezi.
O altă mărturie scrisă, care relatează despre o altă traversare a Atlanticului de
către irlandezi, este Navigaţia Sancti Brendani Abbatis, sau „Călătoria
Sfântului Brendan". Această lucrare se păstrează în biblioteca British
Museum şi prezintă povestea Sfântului Brendan, supranumit „Navigatorul",
care a traversat Atlanticul în anul 539. Brendan este unul din cei mai
importanţi sfinţi irlandezi, iar mărturiile referitoare la viaţa şi la numeroasele
sale călătorii sunt cuprinse într-o documentaţie masivă. Sfântul Brendan a
călătorit spre Insulele Shetland, Faroe şi în Britania. însă, cea mai
extraordinară călătorie a sa a fost una transatlantică. Navigaţia descrie cum
sfântul a plecat din Irlanda, din comitatul Kerry, însoţit de optsprezece
călugări. Cartea mai oferă cititorilor moderni descrieri ale locurilor exotice pe
care le-au vizitat aceşti călugări medievali. Dacă pentru cititorul modern
relatările par fantastice, pentru călugării care ignorau existenţa Arcticii, cu
aisbergurile, gheţarele, balenele sale şi vulcanii săi, dar şi populată de
băştinaşi inuit, aceste locuri trebuie să le fi părut cu adevărat fantastice.
Din relatările scrise care ne-au rămas de la Brendan, reiese că el şi călugării
care îl însoţeau au debarcat mai întâi în Sfânta Kilda, o insulă aflată în largul
Insulelor Hebride, şi că şi-au continuat călătoria până în „Insulele Oilor".
Aceste insule sunt cunoscute astăzi sub denumirea de Feroe şi sunt la fel de
renumite acum ca şi atunci pentru tradiţia locală de creştere a oilor. De aici şi
până în Islanda e doar un salt, echivalent al distanţei care desparte Scoţia de
Feroe. Deşi era periculos să navighezi pe apele îngheţate ale Atlanticului în
ambarcaţiuni confecţionate din piei tăbăcite, nu trebuie să uităm că saxonii
ajunseseră pe mare până în Marea Britanie la bordul unor ambarcaţiuni
similare, iar arheologii au demonstrat că oamenii au recurs la acest tip de vas
timp de cinci sute de ani. S-a estimat că, din insulele aflate la nord de Scoţia
şi până în Islanda, o traversare pe mare nu putea dura mai mult de două zile,
iar piscurile munţilor Islandei se pot zări de la jumătatea distanţei. În Islanda,
Brendan şi micul grup pe care îl conducea au văzut pentru prima oară vulcani.
Vulcanii sunt activi în Islanda şi în zilele noastre, ei fiind o privelişte de
neuitat atât pentru turiştii moderni, cât şi pentru călugării-călători medievali.
Groenlanda se află la o aruncătură de băţ de Islanda, însă nici această
călătorie nu este lipsită de pericole. Balenele şi uriaşele banchize plutitoare
sunt la fel de periculoase pentru călător, pe cât de incredibil de frumoasă este
priveliştea pe care o oferă.
Pe ce fâşie de uscat a debarcat Brendan? Unul din locurile care s-au păstrat pe
hărţile antice este Insula Icaria, care a dispărut între timp (este o coincidenţă
de nume cu insula grecească). Deşi circulă o serie de teorii referitoare la
amplasamentul Icariei, denumirea în sine a insulei poate constitui un indiciu,
în Irlanda, locul de baştină al lui Brendan este Kerry, sau I Caria, şi probabil
că locul în care au debarcat Brendan şi suita lui au fost botezate cu acelaşi
nume. în epoca în care a trăit Brendan, Biserica de la Roma se temea de
faptul că Biserica creştină celtică îmbrăţişase o religie care nu era întotdeauna
în conformitate cu dogma catolică. De pildă, preoţii celţi îşi purtau părul
strâns după stilul vechi, asemănător celui al druizilor pre-creştini, şi celebrau
sărbătorile religioase mai importante în alte zile decât cele stabilite de Roma.
Ei sfidau şi nesocoteau amestecul Romei, care încerca să se impună,
schimbându-le vechile obiceiuri irlandeze.
Mai târziu, preoţii celţi aparţinând de organizaţia monahală Celi Dei au ajuns
să creadă despre ei că erau mult mai aproape de căile Domnului decât
episcopii romani şi papa însuşi, pe care îi considerau, în majoritatea lor,
corupţi. Aşa cum au procedat şi alte organizaţii monastice, celţii s-au disociat
de Biserica-mamă şi s-au retras în avanposturi îndepărtate. Din descrierile
nordicilor referitoare la vestimentaţia pe care o purtau irlandezii pe care i-au
întâlnit în Vinland, este foarte probabil ca monahii Celi Dei să îl fi urmat pe
Brendan peste Atlantic. Probabil că expediţia întreprinsă de Brendan a
deschis şi altor creştini irlandezi drumul către Islanda. Nordicii au recunoscut
că irlandezii puseseră bazele unor aşezări în Islanda şi au păstrat documente
irlandeze care atestă prezenţa acestora în Islanda. Saga face referire şi la
Papay, o insulă din largul coastei sudice a Islandei, a cărei denumire este
inspirată de papari. Papar este un termen scandinav prin care sunt desemnaţi
creştinii care îmbrăţişaseră viziunea doctrinară a papei de la Roma. În limba
scandinavă, sufixele ,,-ay" şi „ey" sunt folosite pentru a indica o insulă.
Astfel, consemnările nordicilor conferă un plus de credibilitate cronicilor şi
analelor irlandeze.
Islanda şi insulele învecinate dinspre apus au cunoscut perioade de înflorire,
dar şi decăderea. În anul 1347, moartea neagră (sau ciuma bubonică) şi-a croit
drum până în Islanda. Epidemia de ciumă a decimat populaţia, iar zvonurile
referitoare la faptul că o treime din populaţia Europei murise din cauza
ciumei probabil că a împins coloniştii mai degrabă spre apus, decât spre
răsărit. Combinaţia dintre efectele ciumei şi ale depopulării masive, a făcut să
scadă şi mai mult populaţia islandeză. Însă ţara nu a fost dată uitării, Columb
însuşi făcând o vizită în Islanda înainte de a porni spre America. Când, în anul
1477, Columb a navigat spre Islanda, probabil că era deja familiarizat cu
povestirile legate de expediţiile popoarelor nordice către ţinuturile apusene, în
acelaşi an, el a întreprins o călătorie în Irlanda, iar, în timp ce vizita Galway,
corpurile neînsufleţite a două persoane cu faţa palidă au fost aruncate de
valuri la ţărm. Poate fi vorba de doi inuiţi sau de băştinaşi amerindieni care se
înecaseră în timp ce pescuiau în larg, însă Columb a hotărât că este vorba de
asiatici. În cursul perioadei în care a trăit în Portugalia, Columb s-a ocupat cu
întocmirea şi cu vânzarea de hărţi, iar, în acest scop, el colecţiona istorii spuse
de căpitani de corăbii şi de navigatori de pe mările şi oceanele lumii. El a
vizitat şi Insulele Azore din largul Oceanului Atlantic, guvernate de familia
soţiei sale, şi probabil că era la curent cu existenţa ţinutului Vinland. Cu toate
acestea, pe Columb nu-l interesa să descopere o regiune bună pentru pescuit
sau bogată în exploatări forestiere, el căuta mai degrabă bogăţiile legendare
ale Chinei care îi era cunoscută sub denumirea de Cathay.
În schimb, alţi navigatori străbăteau mările şi oceanele în căutarea unor locuri
bune de pescuit, cum ar fi marile bancuri cu curenţi puternici din largul
Peninsulei Labrador şi al Insulei Newfoundland. În cartea sa intitulată
„Newfoundland", autorul Harold Harwood susţine că zona era frecventată de
basci care veneau aici la pescuit de balene încă din anul 1450. Vasele
pescăreşti veneau tocmai din Orkney să pescuiască în „Estotiland" despre
care se crede că ar fi Provinciile Maritime ale Canadei, încă din anul 1371.
Corăbiile engleze plecau din Bristol să pescuiască în apele Islandei încă de la
începutul secolului al XV-lea, iar, în ciuda inexistenţei mărturiilor scrise (este
recunoscut faptul că pescarii nu obişnuiau să ţină evidenţa călătoriilor), istoria
portului Bristol consemnează că, în anul 1480, vase pescăreşti au navigat la
apus de Irlanda, în căutarea unor teritorii mai productive pentru pescuit.
Corăbiile franceze plecate din portul Le Havre, pe care le-a întâlnit Jacques
Cartier în călătoria sa de explorare, navigau de mulţi ani înspre apus.
Cunoştinţele europenilor despre Islanda şi regiunile îndepărtate de la apus
datează cel puţin din anul 1000. Într-adevăr, un pescar din Insulele Feroe este
cel care a adus pentru prima oară la cunoştinţa unui conte scoţian şi a unui
proprietar de corăbii veneţian existenţa unui ţinut cunoscut sub denumirea de
Estotiland, situat la o mie de mile la vest de Frislandia (insulele din nordul
Scoţiei). Contele scoţian şi noul său prieten, proprietarul de corăbii din
Veneţia, au fost atât de impresionaţi, încât s-au hotărât să plece în căutarea
acestui ţinut necunoscut. Şi chiar au plecat.
Capitolul 4
DESCOPERIREA AMERICII DE CĂTRE SCOŢIENI
Cu mult timp în urmă, conform obiceiului vremii, locuitorii insulelor
îndepărtate din regiunea din nord a Oceanului Atlantic le rezervau musafirilor
nepoftiţi o primire nemiloasă. Dacă furtuna arunca la ţărm o corabie străină,
locuitorii insulei respective plecau în mare grabă de pe la casele lor aflate pe
ţărm, îi omorau pe intruşii care supravieţuiau naufragiului şi împărţeau
frăţeşte prada între ei. Această practică acordă o nouă dimensiune expresiei
„capcana musafirilor". Ca urmare a unui incident teribil de acest gen, soarta a
produs o întâlnire care a avut drept consecinţă unirea a două dintre cele mai
importante familii de navigatori precolumbieni, clanurile Sinclair şi Zeno.
Henry Sinclair era contele atot-stăpânitor peste Insulele Orkney. Aceste insule
împrăştiate în largul zonei aflată în extremitatea cea mai nordică a Scoţiei
fuseseră locuite pe rând de scoţi, de picţi şi, înaintea zilelor de glorie pe care
le-a cunoscut clanuî Sinclair, de familii de colonişti veniţi din ţările
scandinave. Familia sa stăpânea această regiune prin moştenire şi prin alianţe
matrimoniale. Familia Sinclair deţinea deja fâşii întinse de teren în ţinuturile
nordice ale Scoţiei şi o proprietate de importanţă strategică situată în
apropierea oraşului Edinburgh, pe care o primise drept recompensă de la
Wilhelm Cuceritorul, pentru sprijinul acordat pe câmpul de luptă, în bătălia
din anul 1066. în anul 1390, Henry Sinclair a făcut o demonstraţie de forţă
venind pe mare în fruntea flotei sale să-şi preia proprietatea. Momentul în
care a pus piciorul pe insulă a coincis cu sosirea lui Niccolo Zeno, un italian
cu sânge albastru care pornise spre nord în căutare de aventuri. Tatăl lui Zeno
era aristocrat şi descendentul uneia din cele mai puternice şi mai bogate
familii din Veneţia. Fratele lui Niccolo, Carlo, erou al bătăliilor navale,
salvase Veneţia de invazia genoveză. Cum Niccolo nu era însă genul de
bărbat care să trăiască în umbra fratelui său, el a plecat în lume, hotărât să îşi
făurească singur norocul, reputaţia şi un nume. Pe minuscula insulă Fer, puţin
a lipsit, însă, să îşi piardă viaţa.
El a pornit din portul Veneţiei şi a navigat de-a lungul coastei britanice,
îndreptându-se spre nordul Atlanticului, cu planul precis de a explora
regiunile aflate în nord. Pe această insulă neînsemnată, situată între insulele
Shetland şi Orkney, corabia lui Zeno a eşuat pe un recif aflat nu departe de
ţărm. Locuitorii insulei şi-au păstrat până în zilele noastre un obicei cunoscut
sub denumirea de grindadrap, termen a cărui semnificaţie este vânătoare de
balene, deşi el este prea blând pentru a descrie grozăviile care se petrec în
realitate. Când un banc de balene format din cinci până la o sută de balene vin
din larg până aproape de linia litoralului, de pe întreaga insulă se face auzit
strigătul de luptă grint. în decurs de numai câteva minute, toţi locuitorii dau
fuga la locul faptei, fiecare având asupra sa un obiect tăios, de la cuţite cu
lama de doisprezece centimetri, până la harpoane. în zilele noastre, balenele
sunt împinse forţat spre ţărm de marinari care pilotează bărci cu motor. Dacă
incidentul are loc pe o plajă în pantă, majoritatea balenelor din bancul
respectiv vor fi împinse pe plajă, unde sunt aşteptate de pâlcuri de oameni
pregătiţi să se ocupe de ele. Mai mulţi oameni se reped asupra unei balene îşi
înfig cuţitele în coIoana ei vertebrală, făcând-o să se zbată violent şi
frângându-i astfel coIoana. Asupra balenei se năpustesc atunci şi mai mulţi
oameni care o atacă neîncetat cu cuţitele până când prada rămâne inertă,
scăldată într-o baltă de sânge roz şi încă fierbinte. Scriitorul Lawrence
Millman descrie o scenă modernă de vânătoare pe plajă în cartea sa intitulată
„Ultimul ţărm" (Last Places), care abundă în scene care descriu cum copiii
localnicilor se joacă cu rinichii şi cu inima unei balene, în timp ce părinţii lor
desăvârşesc măcelul. Toţi locuitorii insulei au atunci hrană din belşug, fiindcă
regula este să îşi împartă prada frăţeşte. Ghidul turistic despre Insulele
Faeroerne, editat de Lonely Planet, descrie această scenă ca fiind „un
adevărat coşmar pentru simpatizanţii mişcării Greenpeace" şi continuă
adăugând că pentru „majoritatea locuitorilor de pe Insulele Faeroerne aceasta
face parte din existenţa lor la fel de firesc ca şi sărbătoarea Crăciunului".
Tot aşa cum în zilele noastre, balenele constituie o pradă facilă firească pentru
vânători, la fel erau consideraţi şi exploratorii şi marinarii de pe vasele
pescăreşti care eşuau la ţărm în urmă cu câteva secole. Locuitorii insulei,
înarmaţi cu cuţite cu lama de doisprezece centimetri, erau pregătiţi să le facă
o primire „grindadrap" lui Zeno şi echipajul său, dacă seniorul care stăpânea
Insulele Orkeney nu şi-ar fi făcut apariţia. Henry Sinclair, suveranul de drept
al localnicilor, a împrăştiat mulţimea, salvând astfel în ultima clipă viaţa
marinarilor, întâlnirea întâmplătoare dintre Niccolo Zeno şi Henry Sinclair s-a
transformat într-un moment marcant şi memorabil pentru amândoi. Cei doi
navigatori şi-au depănat amintirile despre aventurile personale şi şi-au
împărtăşit din cunoştinţele despre războiul modern. Sinclair auzise despre
Carlo, celebrul frate al lui Niccolo. Supranumit „Leul din Veneţia" datorită
rolului important pe care îl jucase în războiul dintre Genova şi Veneţia, acesta
se bucura de o reputaţie internaţională. De asemenea, strămoşii nu tocmai
îndepărtaţi ai lui Henry Sinclair cunoscuseră membri ai familiei Zeno în
perioada cruciadelor, când scoţienii şi britanii capturaseră corăbii veneţiene
pe ultima porţiune de rută rămasă liberă către Pământul Sfânt.
Sinclair a fost suficient de impresionat de numele lui Zeno încât să-l
numească pe Niccolo amiralul flotei sale personale. Niccolo a trimis acasă o
scrisoare pe care i-a adresat-o unui alt frate de-al său, Antonio, în care îi scria
acestuia despre proaspăta sa numire de către „principele" Sinclair, invitându-l
să i se alăture în Scoţia. Sinclair şi Zeno şi-au unit forţele pentru a susţine
pretenţiile lui Sinclair asupra salbei de insule din largul coastei scoţiene.
Exploratorul Niccolo a străbătut Scoţia de-a lungul şi de-a latul său, vizitând
pământurile moştenite de Sinclair, ba chiar a întreprins o călătorie în
Groenlanda în numele celui care îl angajase, cartografiind zona de litoral.
Henry Sinclair aflase de la un pescar din Insulele Faroe pe care îl capturase în
cursul unei călătorii în Grand Banks despre existenţa uscatului care se
întindea la apus de Groenlanda. Povestea pescarului era remarcabilă. El a
descris modul în care fusese prins de locuitorii acestei regiuni neobişnuite şi
cum cunoscuse un bărbat care trăia printre cei care îl luaseră prizonier, care
vorbea latina şi avea o mulţime de cărţi. El a călătorit apoi spre sud împreună
cu ceilalţi şase pescari de pe corabia care naufragiase. în sud, ei au căzut
prizonieri în mâinile canibalilor, care i-au ucis pe tovarăşii săi în cadrul unui
ritual, însă pe el l-au cruţat, fiindcă i-a învăţat să pescuiască aruncând năvodul
de pescar. Cum i s-a permis apoi să se întoarcă în nord, traversând un ţinut
numit Drogio, şi cum, în cele din urmă, a reuşit să găsească drumul de
întoarcere spre Estotiland. Aici, el a construit o ambarcaţiune suficient de
mare încât să poată traversa la bordul ei marea mergând spre răsărit, până în
Europa.
Pescarul afirma că Estotiland era o regiune mai mică decât Islanda, ţara din
care plecase iniţial în călătorie cu mica flotilă de ambarcaţiuni pescăreşti. El
mai susţinea că în centrul acestui ţinut s-ar fi aflat un munte înalt şi că tot aici
mai erau patru ape curgătoare. Că oamenii care populau acest ţinut făceau
schimburi comerciale cu „Engrouland" (Groenlanda), primind diverse articole
în schimbul blănurilor şi al mărfurilor pe care le aduceau din ţara lor. Sinclair
a auzit această poveste în anul 1397, iar, un an mai târziu, el naviga spre apus,
pentru a se convinge singur de existenţa acestor ţinuturi aflate dincolo de
Groenlanda. Oricum, ştia deja de existenţa Groenlandei. Episcopul de Orkney
fusese trimis în marea insulă, în anul 1394, de papa Bonifaciu al IX-lea, iar
traversarea o făcuse la bordul uneia din corăbiile lui Sinclair. Sediul Bisericii
din Groenlanda se afla la Gardar, o aşezare aflată pe coasta apuseană a
insulei. De pe coasta de vest a Groenlandei şi până în Canada, distanţa în mile
marine nu este mai mare decât cea din Groenlanda şi până-n Islanda.
La vremea la care Henry Sinclair se pregătea să pornească în această
călătorie, Antonio, fratele lui Niccolo Zeno, li se alăturase deja. înainte de a
pleca în expediţie, Niccolo a murit, lăsându-l astfel pe Antonio Zeno să-l
însoţească în America pe Henry Sinclair şi să consemneze modul în care a
decurs călătoria. Antonio a moştenit titlurile şi averea fratelui său, deşi nu a
primit niciodată de la Sinclair titulatura de amiral al flotei. Printre obiectele
moştenite se numără hărţile şi însemnările compilate de Niccolo care îşi
petrecuse ultimii ani ai vieţii explorând şi cartografiind linia de coastă, în
cadrul unei expediţii la care au participat trei corăbii. Călătoria întreprinsă de
Henry Sinclair şi de Antonio Zeno s-a păstrat pentru posteritate prin
intermediul hărţilor şi al scrisorilor trimise de Antonio la Veneţia, care au fost
publicate în anul 1558. Aceste documente practic consemnează prima
expediţie europeană peste ocean după ce Atlanticul fusese traversat de
popoarele nordice. Zeno a trimis acasă la Veneţia chiar şi o hartă a Lumii Noi.
Este posibil ca Sinclair să fi avut cunoştinţă de existenţa unor ţinuturi aflate la
vest de Groenlanda. Familia Sinclair se înrudea prin căsătorie cu normanzii
originari din Scandinavia, de aceea era la curent cu existenţa aşezărilor
întemeiate de popoarele nordice în insulele apusene. Este la fel de posibil şi
plauzibil ca Sinclair să fi fost la curent cu existenţa Americii chiar înainte ca
pescarul să-i fi relatat povestea capturării sale. Poate că cel mai surprinzător
aspect din povestea pescarului este referirea la clima mai blândă din acel ţinut
prin comparaţie cu temperaturile scăzute din insulele nordice locuite şi
explorate de normanzi. Istoria descoperirii continentului american şi-ar pierde
o parte din dramatism dacă n-ar exista poveştile marinăreşti care vorbesc
despre teama navigatorilor de a nu ajunge la capătul unui pământ plat ca un
taler, aşa cum se credea la acea vreme că este, deşi toate aceste poveşti sunt
mistificări. Totuşi, faptul că pământul este rotund a fost înţeles şi^cunoscut
cel puţin din perioada de înflorire a Imperiului Roman. În „Istoria naturală",
scrisă în primul secol după Hristos, Pliniu cel Bătrân consemnează polemicile
legate de măsurarea circumferinţei pământului. Acest tip de calcule
constituiseră tema unor controverse care datau de peste o mie de ani. Pe
vremea lui Henry Sinclair, coasta răsăriteană a Canadei fusese atinsă deja de
câteva secole de navigatorii nordici cu spirit întreprinzător. Adevărul este că
acest filon de cunoaştere s-a transmis neîntrerupt, după cum atestă mărturiile
scrise care s-au păstrat, devenind cunoscute sub denumirea de saga
popoarelor scandinave, dar şi prin intermediul corespondenţei purtate între
Roma pontificală şi episcopii Bisericii catolice răspândiţi prin diverse colţuri
ale lumii, în acest context, sintagma „descoperirea Americii" devine una
relativă.
Călătoria întreprinsă de Sinclair şi Zeno
în anul 1398, Henry Sinclair şi Antonio Zeno erau pregătiţi să pornească la
drum, când planurile lor expediţionare au fost tulburate de moartea
pescarului, care a survenit cu trei zile înainte de a ridica ancora. Pescarul le
furnizase lui Sinclair şi lui Zeno toate indiciile necesare călătoriei, folosind
termeni cu care navigatorii medievali erau familiarizaţi. La acea vreme,
marinarii măsurau distanţa de acasă şi până la destinaţie în funcţie de poziţia
şi de înălţimea la care se ridica soarele pe cer. înălţimea soarelui era calculată
cu ajutorul unui instrument numit astrolab. Măsurătorile făcute cu ajutorul
astrolabului, combinate cu cele obţinute prin folosirea unei planşe pentru
umbră, le permiteau marinarilor să calculeze latitudinea. S-a hotărât, aşadar,
că expediţia trebuia să îşi urmeze cursul.
Locul din care a pornit expediţia este Scoţia, şi, conform tipicului oricărei
călătorii maritime spre apus, traseul era presărat cu insulele răsfirate în larg.
Aşadar, punctul de pornire era Scoţia, iar de aici călătoria continua printre
Insulele Orkney, apoi pe lângă minuscula Insulă Fer şi mai departe, spre nord.
Faeroerne, grupul de insule situate la două zile de^mers spre nord, era
probabil prima escală marcată pe hartă, între istoricii care au încercat să
stabilească ulterior itinerariul exact al acestei expediţii au existat nenumărate
divergenţe, ca rezultat direct al diferenţelor de notare. Pe harta desenată de
Antonio, Insula Fer, aceeaşi unde îl salvase Sinclair pe Niccolo, stătea scris
„Ferlslanda", iar, mai târziu, „Frislanda". Cum Insula Fer se află la numai o zi
depărtare de Insulele Orkney, şi deşi marinarilor le place să-şi ia repere, o
escală pe o insulă aflată atât de aproape de casă ar fi fost un lucru inutil.
într-un articol care vorbeşte despre această expediţie, scris în anul 1951 de
William Herbert Hobbs, autorul susţine că Islanda mai era cunoscută în epocă
şi sub numele de Frislanda. Tini Severin, autorul cărţii intitulate „Călătoria lui
Brendan", a studiat istoria traversărilor transoceanice în perioada
precolumbiană şi susţine că poziţia Insulelor Faeroerne coincide cu cea
stabilită de Zeno. în limba veche vorbită de scandinavi, Faer are sensul de
„oi", iar denumirea „Faer-Eyjaer"* era cea dată de nordici Insulelor
Faeroerne. După cum aminteam anterior, principala ocupaţie a locuitorilor de
pe insulă era creşterea oilor. Pescarii din Hebride identificau Insulele
Faeroerne sub denumirea de „Faraways", care trebuie să fi fost un joc de
cuvinte în limba lor, o combinaţie între limba veche vorbită de popoarele
nordice şi engleza veche. Insulele Faeroerne sau „Faraway" se aflau la două
zile de navigare.
începând din secolul al Vi-lea, eremiţii irlandezi navigaseră cu oi cu tot spre
insulele apusene, căutând un loc liniştit în care să se aşeze cât mai departe de
invaziile vikingilor. Normanzii au ajuns aici venind de pe coasta scandinavă
în secolul al IX-lea. Aceiaşi irlandezi au ajuns şi în Islanda, încât nordicii ar
putea fi cei care au dat Islandei denumirea de Faer-Eyjaer.
La nord de Insula Fer se află Insulele Shetland, un liman mult mai potrivit ca
refugiu sau adăpost pe vreme de furtună. Scrisorile lui Antonio conţin referiri
la faptul că expediţia a fost surprinsă în larg de vreme rea şi că membrii ei au
zăbovit în Shetland timp de o săptămână înainte de a-şi continua drumul spre
nord. Când furtuna s-a mai calmat, ei au ridicat ancora şi au plecat spre
Insulele Faeroerne, pentru a fi din nou surprinşi de furtună. Conform planului
de navigaţie al expediţiei conduse de Sinclair, trebuia urmată ruta vikingilor
către apus. După ce au depăşit Insulele Faeroerne, expediţionarii au ajuns
probabil în Islanda, unde este posibil să se fi oprit pentru a-şi lua provizii de
hrană şi de apă. Din Islanda, echipajul priceput al lui Sinclair ar fi putut
naviga direct până în Insula Newfoundland, fără a mai face un ocol spre nord,
pentru a se opri în Groenlanda. Numai că vremea rea le-a zădărnicit din nou
planurile, iar corăbiile au fost obligate să treacă pe lângă Islanda şi să facă o
scurtă escală neprevăzută în drumul spre America de Nord, oprire care a
aruncat un mare semn de întrebare asupra întregii expediţii. Insula în
chestiune apare menţionată în jurnalul de bord sub denumirea de Icaria.
Această insulă fie nu mai există în prezent, fie istoricii moderni nu au reuşit
să o identifice.
Aşadar, jurnalul de bord al expediţiei Zeno consemnează că între Islanda şi
Groenlanda, corăbiile au făcut o escală în Icaria, insulă peste care domnea un
rege. Călătorii au fost întâmpinaţi de soldaţii făţiş ostili ai regelui, dintre care
un singur bărbat, un islandez, vorbea o limbă pe înţelesul lui Sinclair.
Islandezul le-a spus că nu au permisiunea de a acosta la ţărm. De la acest
interpret, Sinclair a aflat că „regele" din Icaria respingea ideea de a face negoţ
cu străinii, şi că, în cel mai bun caz, îi putea permite numai unuia dintre ei să
rămână la ţărm. Restul grupului fie pleca imediat din Icaria fără a păţi nimic -
ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel - fie accepta consecinţele unei încleştări în
care localnicii erau hotărâţi să se lupte până la ultimul. Sinclair a aflat ulterior
că populaţia Icariei era formată din exilaţi care fugiseră de persecuţiile
religioase şi de invaziile vikinge, şi că nu erau deloc dispuşi să se strămute în
alt ţinut. Pe de altă parte, membrii expediţiei nu erau nici ei dispuşi să se
lanseze într-un război.
Sinclair le-a poruncit oamenilor săi să ocolească insula, pentru a evita
conflictul cu locuitorii ostili şi cu intenţia de a găsi un loc potrivit pentru
acostare. Locuitorii insulei nu le-au dat însă pace, urmărind corăbiile lui
Sinclair în timp ce navigau de-a lungul coastei. Atunci au hotărât continuarea
expediţiei, fără a mai face escală pentru împrospătarea proviziilor. Din Icaria,
expediţia şi-a urmat drumul trecând de Capul Race de pe coasta Groenlandei
unde opriseră în trecut vasele scandinavilor pentru aprovizionare. Din
relatările lui Zeno aflăm că, deşi proviziile se împuţinaseră, călătorii erau
încredinţaţi că nu mai era mult de mers până să găsească un loc în care să
poată arunca ancora în siguranţă.
Două zile mai târziu, navigatorii au ajuns aproape de coasta Insulei
Newfoundland, însă, din cauza mării agitate,'au luat hotărârea să nu rişte să
acosteze. Vremea s-a îndreptat şi, după încă două zile de călătorie, expediţia a
ajuns în Noua Scoţie. Conform mărturiilor lui William Hobbs, cel mai
apropiat punct de oprire a fost Golful Tor. El îşi întemeiază concluziile pe
descrierile făcute de Zeno în scrisorile trimise acasă, la Veneţia.. La intrarea
în port, se zărea o colină în depărtare (Noua Scoţie are un relief plat şi un
singur deal înalt în regiunea care se numeşte astăzi Antigonish, din comitatul
Pictou, care poate fi văzut din larg). După ce au tras la ţărm, exploratorii au
făcut rost de hrană pescuind şi adunând ouă din cuiburile păsărilor (chiar şi în
prezent, există zone întinse de pescuit şi colonii mari de păsări). Sinclair a
trimis o sută de oameni să cerceteze „insula" de la un capăt la altul. La
întoarcere, ei i-au raportat că zăriseră o altă mare (Strâmtoarea
Northumberland) şi un izvor de smoală care se vărsa direct în mare (este
vorba de un izvor de bitum de la Stellarton, Noua Scoţie, un fenomen natural
foarte rar întâlnit).
Hobbs este primul cercetător care a făcut observaţia că „izvorul din care iese
o substanţă asemănătoare smoalei" este un lucru probabil unic în lume. Şi nu
se înşeală, fiindcă mai există un singur loc în lume - cu excepţia celui de la
Stellarton - unde se produce acest fenomen rar. Amplasamentul respectiv este
la câteva zile de mers dinspre coasta oceanului spre interior, şi anume în
Trinidad, în Marea Caraibilor. Chiar şi în Trinidad, smoala formează un lac, şi
nu un „izvor". Denumirea de Stellarton derivă din cărbunele Stella, o
varietate de cărbune cu conţinut ridicat de uleiuri, care se găseşte din
abundenţă în regiune, în zăcăminte foarte bogate. Zeno mai aminteşte şi
despre „o groapă din care iese fum", fenomen care ar fi putut fi provocat de
aprinderea naturală sau artificială a unui zăcământ care mocneşte o perioadă
lungă de timp.
Soldaţii au mai spus că au zărit pe insulă nişte omuleţi foarte scunzi care au
fugit din calea lor şi s-au ascuns în grote. Populaţia micmac era o rasă mult
mai scundă decât majoritatea popoarelor amerindiene, iar ţinutul Stellarton a
fost unul din cele mai dens populate centre ale lor. Erau cunoscuţi
negustorilor europeni care ajunseseră până aici drept mai sfioşi, însă erau
capabili să navigheze pe distanţe mari şi erau experimentaţi în arta negoţului.
Fără îndoială că mica armată neobişnuită a lui Sinclair trebuie să îi fi luat prin
surprindere pe băştinaşii care au fugit speriaţi din calea intruşilor.
Menţionarea faptului că ei s-au ascuns în grote oferă confirmarea
suplimentară a supoziţiilor legate de amplasarea geografică, fiindcă în Noua
Scoţie există foarte puţine caverne, iar zona din imediata vecinătate a regiunii
Stellarton este singura în care sunt situate grote.
Scriitorul Frederick Pohl, care a studiat temeinic şi a publicat numeroase cărţi
despre primele descoperiri ale europenilor în Lumea Nouă, dă greutate
observaţiilor lui Hobbs, făcând o serie de precizări referitoare la locuri şi
da’te ale expediţiei conduse de Sinclair şi Zeno. Ştiind că navigatorii
împrumută unui ţinut nou numele sărbătorii religioase din ziua în care au
făcut descoperirea, Pohl a reuşit să calculeze data la care a acostat expediţia
lui Sinclair. Locul în care au ajuns navigatorii Sinclair şi Zeno a fost numit
„Trin", iar luna anului, aşa cum apare consemnată în scrisorile trimise de
Zeno, este iunie. Pohl a descoperit că, în vechime, cea de-a opta duminică
după Paşti era întotdeauna sărbătorită ca ziua Sfintei Treimi, fiind numită
duminica Treimii. El a verificat în arhivele Vaticanului dacă această
sărbătoare se ţinea în secolul al XlV-lea şi, pornind din acest punct, a îngustat
aria cercetărilor, marcând datele posibile. Cum Paştele poate fi sărbătorit
începând din luna martie, iar însemnările lui Zeno susţin că vasele au intrat în
port în luna iunie, există foarte puţine zile care coincid cu datele furnizate de
scrisorile lui Zeno. Duminica Treimii care a coincis cu sosirea lui Sinclair în
Noua Scoţie trebuie să fi fost 2 iunie 1398, adică cu nouăzeci şi şapte de ani
înainte ca următorul european să ajungă în Noua Scoţie şi nouăzeci şi patru
de ani înaintea „descoperirii" Lumii Noi de către Columb.
Lui Henry Sinclair i-a plăcut ţinutul nou pe care îl descoperise. Aici se găseau
din abundenţă peşte şi vânat, clima era blândă, iar porturile păreau excelente
şi primitoare pentru navele de transport. A declarat că, într-o bună zi, avea să
ridice aici o cetate şi că intenţiona să părăsească Scoţia fiindcă îşi găsise un
nou cămin. Numai că echipajul său avea alte planuri. Cum vremea era pe
punctul de a se schimba, ceea ce ar fi făcut şi mai periculoasă traversarea
Atlanticului, marinarii erau hotărâţi să plece acasă. S-a convenit ca Antonio
să conducă expediţia spre casă, că toţi cei care doreau să plece erau liberi să
se întoarcă în Scoţia, iar Henry şi un mic grup de oameni aveau să rămână să
continue explorările pe uscat. Zeno a pornit spre Scoţia, făcând mai întâi
escală în Insulele Faeroerne. Şi-a aşternut imediat pe hârtie impresiile^de
călătorie şi a trimis scrisoarea fratelui său, la Veneţia, în acest fel a rămas
consemnată expediţia pentru istorie şi pentru posteritate.
în afara scrisorilor pe care le-a trimis Zeno acasă, nu există alte consemnări
ale expediţiei, sau a ceea ce au făcut exploratorii după ce au ajuns în Scoţia.
Sinclair s-a ţinut de cuvânt şi a explorat Lumea Nouă, iar, într-una din
scrisorile semnate de Zeno apare o menţiune referitoare la faptul că el ar fi
construit „un târg în portul insulei nou descoperite". Cum, însă, Zeno se pare
că nu a vizitat niciodată aşezarea respectivă, considerăm că este vorba de o
simplă presupunere. S-au mai păstrat şi alte mărturii ale expediţiilor către
interiorul ţinutului, conduse de Sinclair. Dacă Sinclair a mers sau a navigat
de-a lungul rutei de coastă, cu scopul de a explora ţinutul care a fost numit
ulterior Noua Anglie, atunci el trebuie să fi călătorit de-a lungul coastei New
Brunswick, atingând curând graniţa actuală care desparte Canada de Statele
Unite, în punctul Saint Stephen. Depăşind acest gunct, el ar fi intrat în Maine,
prin zona Golfului Machias.
în locul pe care se află „petroglifa unei cruci săpate în piatră, alături de cea a
unei corăbii europene datând de la sfârşitul secolului al XlV-lea", a fost
descoperit un cimitir natural al balenelor, „o depunere de carcase în terase,
ieşind ca o protuberanţă în Golful Machias la Capul Clark, din Maine".
Istoricul Andrew Sinclair, un descendent îndepărtat al familiei, susţine că
existenţa acestei pietre confirmă autenticitatea expediţiei.
Este foarte posibil ca el să aibă dreptate, numai că Sinclair nu a fost^nici
primul, nici singurul care a debarcat în Golful Machias. În cursul cercetărilor
pe care eu însumi le-am întreprins în statul Maine, am descoperit mărturii ale
posibilei treceri a vikingilor prin această regiune. În apropierea orăşelului
Cutler din Maine, se află un eleşteu consolidat cu ziduri din piatră, a cărui
existenţă este inexplicabilă, în afara legendei care circulă în zonă şi conform
căreia vikingii ar fi artizanii acestei construcţii. Pe o insuliţă numită Manana,
care se află în largul insulei Monhegan din Maine, au fost descoperite o serie
de inscripţii runice. Dacă expediţia condusă de Zeno ar fi putut lăsa inscripţii
scrise în limba (limbile) vorbită (vorbite) de membri ei, descoperirea de la
Monhegan ar putea furniza dovezi suplimentare ale călătoriilor transatlantice
întreprinse de europeni, datând din perioada precolumbiană,. Avansând spre
sudul statului, vom descoperi dovezi şi mai directe ale trecerii vikingilor pe
acest teritoriu.
Pe o stelă din granit aflat în orăşelul Westford, statul Massachusetts, se află
un monument comemorativ săpat în piatră, închinat memoriei unui rege
scoţian. Acest monument este cunoscut încă din perioada colonială, însă cu
timpul el a fost invadat de vegetaţie. Povestea monumentului dăltuit în piatră
a stârnit interesul arheologului amator Frank Glynn din statul Connecticut
care şi-a propus să elucideze misterul. După ce a scos la lumină monumentul
din piatră, care se află acum expus pe Strada Depot din Westford, el a început
să taie tufişurile care năpădiseră monumentul. Lespedea din piatră, arsă de
soare şi roasă de vânturi şi de ploi, s-a dovedit a fi complet acoperită cu
inscripţii, iar existenţa ei a stârnit imediat polemici aprinse. Unii specialişti
susţin că ar fi vorba de silueta săpată în piatră a unui indian, ţinând în mână
un tomahawk, şi nu de un rege scoţian. Pentru a evidenţia sculptura, Glynn a
turnat cretă în orificiile şi în şanţurile inciziilor. Procedura a scos imediat la
lumină silueta unui cavaler medieval, îmbrăcat în armură de zale şi înarmat
cu scut pe care era inscripţionat un blazon.
Glynn a prelevat o probă de pilitură de piatră pe care i-a trimis-o lui T. C.
Lethbridge, scriitor şi arheolog britanic şi custode la Universitatea de
Arheologie şi Etnologie Cambridge din Anglia, în anul 1954, Lethbridge a
întreprins cercetări în Ţara Galilor şi în Scoţia, plecând pe urmele cavalerului
şi ale blazonului său. Conform concluziei la care a ajuns, monumentul era
reprezentarea unui cavaler, iar acest cavaler anume era foarte important. Pe
monumentul sculptat, cavalerul este reprezentat în mărime naturală, având o
înălţime de un metru şi optzeci de centimetri. Pe monument mai sunt
reprezentate un coif „din oţel", model care a intrat în uz în anii 1360, dar la
care s-a renunţat în secolul al XV-lea, ceea ce a constituit un alt indiciu util
pentru stabilirea cadrului temporal. Lethbridge i-a mai comunicat lui Glynn
că efigiile sculptate în piatră de acest gen erau foarte răspândite în perioada
respectivă în Irlanda şi în insulele situate la vest de Britania. Ele erau crea’te
chiar pe locul în care murise cavalerul, de obicei pe câmpul de luptă. Printre
detaliile sculpturii se numără plăselele spadei pe care cavalerul o ţinea
încrucişată peste piept şi un scut pe care apare un blazon. Pe blazon sunt
reprezentate o cataramă, o semilună, o stea în cinci colţuri şi o corabie.
Corespondenţa particulară pe care au purtat-o Lethbridge şi Glynn în cursul
anului 1956 stabileşte şi datează provenienţa platoşei şi a coifului ca fiind
originare din insulele care aparţineau de Scoţia şi cu aproximaţie din anul
1350. Catarama figurată pe scut (în realitate o broşă) reprezenta o efigie
caracteristică unui număr foarte restrâns de familii nobiliare. În urma studierii
medaliilor bătute în Insulele Orkney la începutul perioadei de dominaţie
scoţiană, Lethbridge a putut restrânge considerabil lista candidaţilor posibili.
El a afirmat astfel că efigia reprezenta „în mod indubitabil blazonul uneia din
ramurile pe linie maternă ale clanului Sinclair". Cercetările ulterioare au scos
la lumină informaţii noi referitoare la incidenţa reprezentărilor de galere pe
blazonul familiilor nobiliare scoţiene. Cei care purtau acest însemn heraldic
erau fie regi scandinavi din insule, fie proveneau din linia „jarlilor
scandinavi" din Insulele Orkney, adică familia Sinclair. Cercetările ulterioare
au adus clarificări suplimentare, restrângând şi mai mult lista, în Scoţia
medievală, familiile vasale sau aflate sub protecţia unei familii importante
puteau împrumuta numele de familie al clanului pe care îl conducea
protectorul lor. însemnele de pe scut şi blazonul au aparţinut uneia din
ramurile familiei Sinclair, şi anume clanului Gunn, mai precis unui cavaler
care era locotenentul lui Henry Sinclair, Sir James Gunn. în anul 1973, Sirian
Moncreiffe, unul din cei mai de seamă experţi în heraldică, a confirmat
concluziile la care ajunsese Lethbridge.
Stabilirea legăturii dintre clanul Gunn şi identitatea cavalerului reprezentat în
monumentul din piatră de la Westford este de o deosebită importanţă,
deoarece ea consfinţeşte că între clanurile Gunn şi Sinclair din Scoţia exista o
strânsă legătură, în nord, clanul Gunn era cunoscut drept „suveranii care
încoronează în Caithness", fiindcă, conform tradiţiei, fără consimţământul lor,
nimeni nu putea conduce provinciile din ţinutul nordic scoţian. Acest drept
era confirmat de însemnul cataramei prezent pe blazon. Membrii familiei
Sinclair şi-au dobândit proprietăţile prin drept ereditar, însă oricum nu puteau
domni decât cu consimţământul clanului Gunn. Ambele familii aveau
puternice legături de sânge cu vechii scandinavi, prin urmare, este posibil ca
alianţa dintre cele două familii să fi existat încă din secolul al Xl-lea. istoria
clanului Gunn şi prezenţa sa în Scoţia probabil că precedă istoria consemnată
şi cunoscută a neamului Sinclair. Ambele clanuri se înrudesc cu scandinavii
care au sosit în Insulele Orkney odată cu primul val de colonişti veniţi din
nord şi cărora li s-a atribuit titulatura colectivă de „popoare din insulele
sudice" sau locuitori din Sutherland.
în afara blocului de granit sculptat de la Westford, în anul 1960 s-a descoperit,
nu departe de monument, un al doilea marcaj care contribuie la identificarea
perioadei. Un fermier este cel care l-a descoperit pe pământul său, însă,
ignorând semnificaţia şi importanţa pietrei inscripţionate, dacă va fi avut
vreuna, a luat-o de pe câmp şi a dus-o în hambar. Fragmentul din piatră nu era
de natură să elucideze misterul, însă era sculptat în acelaşi stil poansonat ca şi
monumentul pe care era reprezentat Sir James Gunn. Până şi adâncimea
găurilor şi diametrul acestora era identic cu cele ale primului bloc de granit.
Misteriosul marcaj „ 184" şi o săgeată săpate în piatră puteau foarte bine
reprezenta un indiciu pentru cel care o descoperea. Totuşi, piatra fusese
mutată de pe amplasamentul său originar, astfel încât orice indicii sau
instrucţiuni deveneau inutile şi lipsite de sens. Pe acest al doilea fragment de
piatră era reprezentată o corabie, adică desenul unei galere care se potrivea
exact cu silueta unei corăbii scoţiene care naviga pe mările lumii între anii
1350 şi 1400. Cel de-al doilea bloc de granit a fost dus în holul bibliotecii
Fletcher din Westford, aflată nu departe de monumentul din granit depus pe
Depot Road. Cercetările întreprinse în secolul al XX-lea cu scopul de a
descoperi un campament datând din secolul al XlV-lea nu au reuşit să scoată
la lumină nici o dovadă a faptului că expediţia condusă de Sinclair trecuse
prin această regiune. Din zona în care se află oraşul Westford, probabil că
Sinclair şi-a continuat călătoria mult spre sud.
Locul în care se varsă în ocean râul Taunton din Massachusetts este situat
chiar în Golful Assonet din apropiere de Fali River. Pe malul estic al golfului,
se află un bloc de stâncă a cărui latură frontală are o dimensiune de doi metri
pe trei metri şi treizeci şi cinci de centimetri şi care poartă inscripţionate
câteva simboluri. Descrisă drept monument runic, stânca, cunoscută sub
denumirea de „Stânca Dighton", este considerată a fi în realitate o farsă. Iar
cum Cotton Mather, pastorul care ţinea predici vehemente în America
colonială despre focul şi pucioasa care-i aştepta pe păcătoşi, este cel care a
consemnat primul în documente istorice existenţa stâncii, şi anume în anul
1690, pesemne este vorba de o farsă foarte veche, în corespondenţa purtată de
Glynn şi Lethbridge, monumentul este descris ca fiind caracterizat prin
acelaşi stil „poansonat", întâlnit şi la inscripţiile de la Westford.
În Fali River, chiar la intersecţia străzilor Fifth Street şi Harley, a fost
descoperit în anul 1831 scheletul unui bărbat îmbrăcat într-o armură metalică
grea. Să fi lăsat Sinclair în urma sa corpul neînsufleţit al locotenentului său
sau al unui alt om de-al său, răpus într-un conflict cu băştinaşii? Henry
Wadsworth Longfellow a compus un poem despre misteriosul „Schelet în
armură", despre care era încredinţat că ridicase Norse Town pentru „domniţa
sa bălaie". Incendiul care a mistuit muzeul în anul 1843 a privat posteritatea
de şansa de a studia scheletul cavalerului medieval. Antropologii şi experţii
de la Muzeul Peabody de pe lângă Universitatea Harvard au elaborat în acest
sens câteva ipoteze neobişnuite. Principala lor explicaţie este că armura îi
aparţinuse unui războinic indian din tribul Wampanoag, deşi faptul că indienii
nu purtau asemenea armuri este de notorietate. În schimb, de la un cavaler ca
Sir James Gunn, oricine se poate aştepta că era permanent pregătit de luptă,
iar armura făcea parte din apanajul obişnuit al unui cavaler medieval din
veacul al XlV-lea.
Piesa arhitecturală de rezistenţă, a cărei origine a stârnit cele mai vii
controverse, este un tu’rn de formă circulară, din piatră cenuşie, amplasat
deasupra arcelor care străjuiesc portul Newport, din Rhode Island. Vârful
acestor arce ajunge până la o înălţime de trei metri de la sol, iar deasupra lor
este construită o platformă. Pe această platformă au fost descoperite urmele
unei vetre care putea servi pentru transmiterea semnalelor luminoase către
corăbiile care intrau în Newport. Diametrul interior al turnului este de cinci
metri şi jumătate, însă, cum zidurile turnurilor sunt foarte groase (aproape un
metru), în realitate, circumferinţa exterioară a turnului este de şapte metri.
De-a lungul secolelor, istoricii s-au străduit să furnizeze o explicaţie
plauzibilă pentru existenţa Turnului din Newport. în opinia unor istorici,
exploratorilor nordici li s-ar datora construirea turnului, el fiind în strânsă
legătură cu stânca Dighton, aflată în apropiere. în opinia aceloraşi, turnul ar fi
fost o biserică ridicată în cinstea lui Henricus, unul dintre ultimii catolici
nordici trimişi de Biserică în Lumea Nouă. Alţii susţin că turnul servea drept
moară pentru măcinarea grânelor în timpul guvernatorului Benedict Arnold
(nu trebuie confundat cu generalul Benedict Arnold care a luptat în timpul
Revoluţiei americane), ignorând sau evitând să recunoască faptul că primele
hărţi ale oraşului menţionau existenţa turnului cu mult timp înainte ca Arnold
să fi fost împroprietărit cu acest domeniu.
Prima hartă pe care apare menţionat turnul a fost desenată în urma expediţiei
conduse de Verrazano, care face în dreptul lui menţiunea „Vila Normandă",
datând-o astfel cu certitudine înaintea perioadei în care s-a declanşat
Revoluţia americană, un fapt evident care pare însă să le scape tuturor celor
care refuză să recunoască că Lumea Nouă a avut şi alţi vizitatori înaintea
celor recunoscuţi oficial, însemnările lui Verrazano fac referire la faptul că
locuitorii pe care i-a găsit în această regiune erau „mai degrabă bălai", prin
comparaţie cu ceilalţi nativi din Noua Anglie. Să fi fost vorba de o aşezare pe
care au părăsit-o vizitatorii europeni, dar care a continuat să fie populată de
urmaşii lor rezultaţi din căsătoriile mixte cu nord-americani? Conform unei
alte teorii pe care am descoperit-o în cursul cercetărilor mele, se pare că el a
fost construit de păgâni veniţi din nordul Europei, care calculau trecerea
timpului cu ajutorul unei construcţii circulare şi unei serii de opt arce de
boltă. Construcţia era prevăzută cu platforme construite special pentru a
menţine aprinse torţele pe timp de noapte, iar de la nivelul acestor platforme
aşezate la o anumită înălţime de la sol, se putea calcula poziţia lunii şi a
stelelor. Construcţia putea la fel de bine să fi servit drept calendar al
solstiţiilor şi eclipselor, poate un alt soi de Stonehenge în Rhode Island.
Andrew Sinclair susţine că ar fi vorba de confirmarea existenţei unei a doua
aşezări Sinclair în Lumea Nouă. Stilul construcţiei este asemănător bisericilor
circulare ale Cavalerilor Templieri, care au toate această formă şi sunt
prevăzute cu opt arce de boltă. Bisericile construite în acest stil sunt extrem
de rare, singura de acest gen care s-a păstrat în Scoţia fiind construită în
Insulele Orkney, pe domeniul lui Henry Sinclair. Familia Sinclair a acţionat
ca protectoare a francmasoneriei scoţiene, una din formele în care au
continuat să existe Templierii proscrişi. Hjalmar Holand a ajuns la o
concluzie asemănătoare, deşi controversa, cu treizeci de ani înainte de
publicarea lucrării lui Sinclair. Conform teoriei sale, turnul ar fi avut drept
model un „baptisteriu" din secolul întâi, construit de discipolii lui Isus
Hristos. Perioada baptisteriilor s-a sfîrşit, însă, imediat după încheierea
cruciadelor, perioadă în care cavalerii au adus cu ei din Ţara Sfântă modelul
acestei construcţii sacre după care au fost ridicate în Europa o serie de
baptisterii de acest gen. Dacă acest aspect sugerează faptul că fie expediţia
condusă de Sinclair, fie o altă expediţie normandă se putea inspira din acest
model pentru construirea turnului, Holand descoperă că ordinul monastic
cistercian se află la originea acestei construcţii. Acest ordin de călugări a avut,
de altfel, un rol hotărâtor atât în pornirea cruciadelor, cât şi în înfiinţarea
Ordinului Templier.
Informaţiile sale înclină balanţa în favoarea ipotezei conform căreia
construcţia a fost începută pe vremea lui Sinclair.
Templierii făceau parte dintr-un ordin format din militari care, asemenea
călugărilor, făcuseră jurământ de castitate şi de sărăcie. Acest ordin fondat în
secolul al XH-lea a acumulat putere şi bogăţie în decurs de numai două sute
de ani şi, asemenea ordinului cistercian înfiinţat de Sfântul Bernard, era
format din constructori. Peisajul Europei este marcat de poduri şi de catedrale
care datează din această perioadă.
După toate probabilităţile, baza de operaţii a lui Sinclair din America de Nord
era Noua Scoţie. Este foarte probabil că Sinclair a adus cu el în America nu
mai puţin de trei sute de oameni. După cum menţionam anterior, flota sa era
mai mare decât cea a regelui scandinav al Norvegiei. De asemenea, este
posibil ca Sinclair să fi întreprins mai mult de o călătorie în America. Rămâne
totuşi necunoscută perioada pe care şi-a petrecut-o în Lumea Nouă. Un alt
lucru care nu se cunoaşte cu certitudine este anul morţii sale. Părintele Hay,
vechi genealogist scoţian, a cărui propensiune pentru biografii pripite este
binecunoscută, susţine că Henry ar fi murit în anul 1400, în cursul unui atac al
englezilor. Alt biograf, pe nume Raphael Holinshed, susţine că atacul
respectiv soldat cu multe morţi a avut loc în anul 1404. Un biograf mai
apropiat de zilele noastre, care a scris despre Sinclair şi despre călătoriile sale
pe mare, şi anume Frederick Pohl, susţine că există suficiente documente care
să acopere toate aspectele vieţii lui Sinclair, cu excepţia perioadei cuprinse
între anii 1400 şi 1404, deşi el însuşi consideră că Sinclair a stat în America
de Nord până în anul 1400, după care a revenit în Scoţia şi a murit ucis într-
un raid care s-a petrecut în acelaşi an.
De asemenea, există dovezi directe conform cărora, în anul 1400, Antonio
Zeno dorea să se întoarcă acasă, dar că nu a primit de la patronul său
permisiunea de a pleca, după cum rezultă din scrisorile pe care le-a trimis la
Veneţia, în cele din urmă, în anul 1404, el a efectuat călătoria până la Veneţia,
ceea ce ar putea constitui dovada că dacă Sinclair a murit în acel an, atunci
moartea lui l-a eliberat de orice obligaţii. Este la fel de posibil ca Henry
Sinclair să se fi întors acasă în anul 1400, să fi făcut apoi o a doua călătorie
până în Lumea Nouă şi să fi revenit în Scoţia în anul 1404, pentru a-şi găsi
acolo moartea. Indiferent care ar fi adevăratul scenariu, el nu avea timp şi nici
motivaţia necesară pentru a face prea multă vâlvă în jurul călătoriilor sale ci,
după cum vom constata în continuare, era extrem de motivat să păstreze
secretul în familie. În anul 1558, un urmaş al lui Antonio Zeno a refăcut
vechile hărţi şi scrisorile trimise din călătoriile sale şi le-a organizat în forma
unei naraţiuni. Este un fapt binecunoscut că, în epoca respectivă, hărţile şi
desenele erau publicate numai de marii maeştri cartografi. Numai că în epoca
noastră, asupra expediţiilor s-a aruncat un văl de scepticism. Iar motivul
principal care stârneşte îndoiala este o insulă care a dispărut între timp.
Problema Icaria
Unul din cei mai statornici critici ai expediţiei Sinclair-Zeno este Samuel
Eliot Morison, iar atitudinea sa critică vizează în special ceea ce el însuşi
numeşte cu cinism „insulele zburătoare". Erorile şi inadvertenţele legate de
identificarea insulelor Frisland şi Fer ar putea fi rezultatul traducerii
imprecise sau, pur şi simplu, al ortografierii greşite, în schimb, povestea
legată de Icaria şi de regele ei l-a determinat pe Morison să eticheteze hărţile
desenate de Zeno, dar şi întreaga expediţie, drept un fals grosolan. Şi mai
grav este faptul că el nu le acordă nici o şansă viitorilor exploratori care s-au
folosit de harta lui Zeno. Presupunând că expediţia lui Zeno este autentică şi
că istoria ei a fost consemnată corect, atunci să vedem ce s-a întâmplat cu
Icaria.
După o descoperire uluitoare, Arlington Mallery şi alţi câţiva cartografi
moderni au reuşit să demonstreze că harta lui Zeno este corectă. Între
Groenlanda şi Islanda a existat o insulă care a dispărut între timp. Aşa-
numitele insule zburătoare mai sunt cunoscute sub denumirea de Stâncile lui
Gunnbiorn şi adevărul este că ele nu au zburat nicăieri. Au fost astfel
denumite după numele negustorului scandinav Gunnbiorn a cărui corabie s-a
abătut de la cursul ei obişnuit în anul 920 şi a fost astfel împinsă spre ţărmul
Groenlandei. Gunnbiorn pare a fi cel care a descoperit Groenlanda, iar
descrierea sa l-a convins pe Eric cel Roşu să ridice o aşezare în acest ţinut
neprimitor. Insulele pe care le-a descoperit în largul coastei răsăritene au
primit numele său. Existenţa lor nu poate fi pusă la îndoială, într-adevăr,
atlasul „Descrierea Groenlandei", care datează din anul 1873, conţine o
prezentare a marii insule şi a insulelor din jur, aceleaşi fiind prezente şi pe
hărţile Oficiului Hidrografic al Statelor Unite. Singura problemă este că ele s-
au scufundat între timp pe fundul oceanului. În prezent, ele formează un
platou subacvatic care a rezultat în urma scufundării platformei oceanice.
în anul 1456, cea mai mare parte a insulei principale a Stâncii era scufundată
sub ape, deşi insulele mai mici sunt încă menţionate pe hărţile maritime până
la anul 1600. în anul 1456, insula principală avea o lungime de şaizeci şi cinci
de mile şi o lăţime de douăzeci şi cinci de mile, fiind cunoscută sub
denumirea de Gombar Skaare. Herbert Hobbs a intrat în polemica stârnită în
jurul expediţiei conduse de Sinclair şi de Zeno, în urma cercetărilor sale
riguroase pe care le-a întreprins pe coasta Groenlandei. Pe vremea când era
profesor de geologie la Universitatea din Michigan, el a fost însărcinat să
preia conducerea expediţiei în Groenlanda organizate de universitate. Până în
anul 1936, a îndeplinit funcţia de preşedinte al comisiei International Glacier
Commission. Din primul moment în care a văzut harta desenată de Zeno, a
fost convins că reprezenta descrierea precisă a liniei de coastă a Groenlandei.
Singura inadvertenţă prezentă pe hartă a apărut la suprapunerea liniilor de
latitudine şi de longitudine. „Axa lungă a insulei părea uşor rotită în sensul
acelor de ceasornic cu aproximativ jumătate de unghi drept." Totuşi, aceste
linii nu au fost trasate de Zeno însuşi pe harta originară, ci ele au fost
adăugate ulterior de o rudă de-a sa. în lucrarea sa intitulată „Hărţi ale vechilor
regi ai mărilor" (Maps of the Ancient Şea Kings), autorul Charles Hapgood
adoptă o poziţie de apărare a lucrării originare a fratelui lui Zeno, avansând
concluzia că acel membru al familiei Zeno care s-a îngrijit de publicarea
hărţii şi a textului narativ în anul 1558 este probabil vinovat de această eroare.
Exploratorul de bibliotecă care era tânărul Zeno, este cel care a plasat în mod
incorect liniile de latitudine şi de longitudine pe harta desenată de înaintaşii
lui.
Căpitanul Arlington Mallery, de profesie navigator şi inginer, a făcut un
studiu comparativ al liniei de coastă a Islandei, analizând diferenţele care apar
pe harta lui Zeno şi pe hărţile moderne. Munca sa de cercetare l-a condus spre
cartea intitulată „Inundaţii" (Floods and Immdations), scrisă de Cornelius
Worfordîn anul 1879, şi la un studiu despre activitatea vulcanilor din Islanda,
scrisă de T. Thoroldson. Aceste studii şi alte referiri la Islanda luau în discuţie
scufundarea „câtorva provincii" ale Islandei, fenomen produs după o perioadă
de patruzeci de ani de „explozii vulcanice catastrofale", care s-au petrecut
între anii 1340 şi 1380 şi ale căror urmări sunt resimţite şi astăzi, în lucrarea
sa intitulată „Redescoperirea Americii pierdute" (Rediscovery of Lost
America), scrisă în colaborare cu Mary Robert Harrison, el avansează
următoarea concluzie:
Oamenii de ştiinţă sunt frustraţi mai ales din pricină că nu ţin cont de
schimbările extraordinare ale formelor de relief din regiunea în care se află
situate Groenlanda şi Islanda, şi care se datorează unor fenomene naturale.
Ignorând fenomenul de scufundare a pământului şi de formare a unor
platforme submarine ca urmare a alunecării pământului în mare, împins sub
greutatea calotei glaciare, ei nu au înţeles că unele dintre jaloanele
itinerariului pe care l-au străbătut vikingii pur şi simplu au dispărut, înghiţite
de gheaţă şi de ape".
Mallery şi Hobbs nu au fost singurii care au demonstrat, invocând documente
istorice, activitatea vulcanică agitată de pe fundul Oceanului Atlantic. Istoria
a consemnat cutremurul devastator care s-a produs în secolul al XVIII-lea
care a ras practic de pe faţa pământului oraşul Lisabona din Portugalia. În
decurs de numai şase minute şaizeci de mii de suflete şi-au găsit moartea, iar
portul Lisabona s-a scufundat cu o sută optzeci şi doi de metri sub nivelul
oceanului. În anul 1811, în mijlocul arhipelagului Azore, s-a ridicat din mare
o uriaşă insulă vulcanică. Numită Sabrina, insula a fost trecută pe hărţi,
pentru a fi ulterior revendicată de mare. în anul 1963, în largul coastei
Islandei, lava vulcanică a format o insulă. Denumită după vechiul zeu
scandinav al focului, această insulă nu a „zburat", ci, conform rapoartelor, s-a
extins cu incredibila viteză de un acru pe zi. Există nenumărate exemple de
porturi, oraşe de coastă şi insule care au fost înghiţite de ape în urma
activităţii vulcanice de pe fundul ocenaului, din Martinica şi până în Marea
Mediterană. Credibilitatea hărţilor trasate de Zeno şi a expediţiei organizate
de el a fost contestată cu mult înainte ca cercetătorii şi cartografii moderni să
fi început activitatea de cercetare. Morison l-a învinuit pe Zeno de erorile
prezente pe hărţile întocmite de el, deşi ele fuseseră comise de Mercator şi de
Ortelius, care au elaborat hărţi în secolul al XVI-lea pornind de la cele ale lui
Zeno, dar şi pe concluziile discutabile la care a ajuns Frobisher în urma
expediţiei din anul 1576, când avea asupra sa una din hărţile lui Zeno.
Frobisher a atins coasta răsăriteană a Groenlandei şi a decis că ajunsese în
Frisland. Cui să îi fi aparţinut atunci eroarea? Când Frobisher se afla la
şaisprezece zile de mers de Shetland, el a confundat o insuliţă aflată în largul
Insulei Baffin cu Labradorul, iar atunci nu a fost indus în eroare de nici unul
din cei doi Zeno. A continuat apoi să navigheze spre nord, unde a confundat
caiacele inuiţilor cu foci, numindu-i ulterior tartari. Nereuşind să descopere
ruta maritimă până în Cathay, el s-a întors acasă aducând pirite de fier despre
care era convins că sunt aur şi un inuit care avea să moară mai târziu de
pneumonie, încăpăţânarea cu care Morison i-a atribuit lui Zeno toate erorile
comise de Frobisher pare cel puţin superfluă şi este, cu siguranţă, deplasată.
Exploratorul John Davis, care şi-a dat numele Strâmtorii Davis, nu a
recunoscut în anul 1586, un anumit fiord din Insula Baffin, considerând că
este vorba de Groenlanda. Din nou, Morison i-a acuzat pe cartografii care s-
au inspirat mai târziu după harta lui Zeno. Cu toate acestea, cartograful
francez Alexandre Lapie a desenat o strâmtoare destul de mare care taie sudul
Groenlandei, pe o hartă care datează din anul 1841. Lapie nu se inspirase
după nici o hartă întocmită de Zeno. Scrisorile trimise de Antonio Zeno
fratelui său aflat la Veneţia vorbeau despre scufundarea Icariei şi despre
oamenii pe care îi întâlnise pe insulă. Fiindcă această insulă nu mai există în
prezent, Morison atribuie întregii expediţii calificativul de fals. Din dovezile
citate de autori moderni, printre care îi amintim pe Hapgood şi pe Mallery,
care au stabilit că Gombar Skaare era o întindere imensă de pământ situată în
larg, pe locul pe care a plasat-o iniţial Zeno, se poate deduce că insula
respectivă era Icaria. La rândul său, Brendan furnizează o descriere a Icariei
şi recunoaşte chiar faptul că expediţia călugărilor creştini irlandezi, care au
fugit de pe insula mare mânaţi de dubla dorinţă
92
STEVENSORA
de a-şi practica în tihnă credinţa şi de a nu cădea în mâinile piraţilor şi ale
vikingilor care pustiiau aşezările de pe coastă, nu a fost prima de acest gen.
Cel mai recent biograf al lui Sinclair şi al călătoriilor sale americane este un
urmaş îndepărtat al acestuia, pe nume Andrew Sinclair. Pentru acest istoric
modern, istoria expediţiei este interesantă dintr-o perspectivă personală, el
reuşind să contribuie prin numeroase informaţii la cunoştinţele de care
dispunem în prezent despre clanul scoţian Sinclair. Şi el a avut probleme în
identificarea Icariei a cărei existenţă o desprinde din context, încercând să
furnizeze o explicaţie independentă: expediţia a făcut probabil o escală în
Kerry sau Saint Kilda şi, în mod inexplicabil, scrisorile lui Zeno au fost
trimise într-o ordine arbitrară. Rămâne, totuşi, o problemă deschisă, şi anume
nici Kerry, nici Saint Kilda nu corespund descrierii fizice a „Icariei" sau
descrierii străinilor naturalizaţi pe această insulă izolată.
Morison respinge ideea că o „insulă zburătoare" putea fi condusă de un
„rege". Pe de altă parte, Zeno îi atribuise deja lui Sinclair titlul de „principe",
iar adminţând că este vorba de o confuzie stilistică, faptul de a-i conferi în
mod eronat unui conducător spiritual sau religios rolul de „rege" nu este de
natură să discrediteze o întreagă expediţie. Textele scrise de Zeno pomenesc
despre imensele bancuri de nisip care ameninţau corabia în timp ce se
îndepărta de Icaria. Numai că în apropiere de Kerry nu există bancuri care să
pună în pericol viaţa navigatorilor. Cum Gombar Skaare era insula principală
a acestui arhipelag care avea să se scufunde, nu ar fi deloc surprinzător să
aflăm că insulele erau legate de bancuri periculoase, iar descrierea lor nu face
decât să acorde şi mai mare credibilitate filmului călătoriei. Locuitorii de pe
Gombar Skaare (ICaria) au părăsit în cele din urmă avanpostul lor izolat, însă
nu au fost ultimii locuitori ai Stâncii lui Gunnbiorn. Mallery notează
următoarele: „în anul 1476, Didrik Pining a fost trimis de regele Norvegiei să
pună capăt incursiunilor piratereşti din apele Groenlandei, şi şi-a ridicat
tabăra pe această insulă muntoasă pe care a numit-o Hvitserk". Mai târziu,
Pining însuşi avea să devină pirat. Hărţile Amsterdam continuă să marcheze
insulele până în anul 1600, iar Oficiul pentru Hidrografic al Statelor Unite,
includ, în anul 1932, Gombar Skaare pe hărţile sale, cu menţiunea că se afla
la 120 de yarzi sub nivelul mării.
Istoricii care abordează dintr-o perspectivă critică expediţia lui Sinclair susţin
că sunt necesare dovezi mai numeroase şi mult mai serioase decât scrisorile şi
hărţile trimise acasă de Antonio Zeno. Ei pun sub semnul îndoielii motivul
pentru care descoperirea lor nu a provocat o undă de şoc în Europa, de vreme
ce, un secol mai târziu, călătoria lui Columb avea să marcheze începutul unei
perioade de căutări febrile printre aventurierii spanioli în goană după aur şi
glorie. Există câteva răspunsuri la aceste întrebări. Primul motiv este că
expediţia nu a fost una „comandată". Ea nu a fost susţinută financiar nici de
Coroana spaniolă, nici de curtea franceză şi de nici o altă Casă europeană.
Expediţia lui Sinclair s-a produs pentru simplu motiv că Henry Sinclair însuşi
avea suficiente resurse încât să o poată organiza. Cel de-al doilea motiv este
că aceste teritorii erau cunoscute de aproape patru secole navigatorilor
scandinavi. Ei nu porniseră în căutarea „rutei maritime către Cathay" şi nici
nu aveau vreun interes să descopere aurul şi argintul pe care îl căutau
spaniolii. Pentru ei, era vorba de descoperirea unor teritorii noi, probabil cu
ape bogate în peşte şi cu mari întinderi de teren împădurite, însă amplasate
mult prea departe spre nord pentru ca pământul să fie fertil pentru agricultură.
Navigatorii irlandezi şi scandinavi ştiau că dincolo de insulele apusene se
întinde Groenlanda şi că mai departe, înspre apus, se afla un teritoriu
asemănător. Ţinuturile acestea îndepărtate prezentau câteva calităţi certe, însă
ele nu erau de natură să provoace un val masiv de migraţie a populaţiei în
căutare de pământ fertil sau de zăcăminte de aur. în loc să înflăcăreze
imaginaţia spaniolilor avizi de bogăţie, scoţienii dârzi şi neînduplecaţi au
preferat să păstreze pentru ei acest secret. Un al treilea motiv este acela că, la
momentul în care Henry a revenit în Scoţia din Lumea Nouă, tiparniţa nu
fusese încă inventată, însă, cel mai important motiv dintre toate rămâne acela
că Henry Sinclair dorea să păstreze secretul asupra descoperirii pe care o
făcuse. Pentru Henry Sinclair şi familia sa, teritoriul aflat la o depărtare atât
de mare de regele englez şi de Biserica de la Roma oferea un refugiu
nepreţuit. Aşa încât, este de înţeles de ce a preferat să păstreze secretul.
Dovezi în America de Nord
în Noua Scoţie, au fost descoperite dovezi de altă natură. Populaţia băştinaşă
pe care a întâlnit-o Sinclair făcea parte din triburile micmac. Legendele
poporului micmac vorbesc despre „Marele Prinţ" care a venit cu oamenii săi
„călărind pe balene". Acest prinţ a rămas să trăiască alături de ei timp de o
jumătate de an, după care a plecat. Conform legendelor, el se pare că a revenit
pentru a doua oară în ţinutul pe care îl ocupau. Folclorul micmac susţine că el
trăia într-o colibă wigwam*, căreia îi spunea „Iarnă". Termenul de wigwam
este unul din cuvintele cu semnificaţia cea mai importantă pentru istoria
precolumbiană din regiunea Atlanticului de Nord. Dacă ne putem lesne
închipui şi acceptăm că vechii navigatori scoţieni şi irlandezi, ba poate chiar
saxonii, erau capabili să traverseze întinderi mari de ape la bordul unor
ambarcaţiuni uşoare, construite din piei de animale, atunci le putem uşor
atribui şi indigenilor nord-americani aceeaşi virtute. Este foarte posibil ca
popoarele inuit, pictish şi micmac şi o întreagă cohortă de alte popoare
amerindiene ale căror nume rămân necunoscute, şi care ocupau teritoriile
nordice, să fi avut cunoştinţele necesare de navigaţie, călătorind atât spre
răsărit, cât şi spre apus, cu mult înainte de Columb, Leif Ericsson sau chiar
Brendan. Iar termenul wigwam poate constitui una dintre dovezile în acest
sens.
Băştinaşii inuit din Groenlanda subpolară îşi construiau locuinţe subterane, ca
metodă de apărare împotriva climei aspre. Picţii, „triburile" pe care le-au
descoperit romanii în nordul Scoţiei, procedau în acelaşi fel. Poporul inuit
numea aceste locuinţe gammes; picţii, care au folosit ulterior aceste structuri
din pământ numai ca loc de depozitare, le numeau weems (sinonim cu „mic").
Din cele două cuvinte, putem deduce substantivul „wigwam" sau „case mici".
Triburile de amerindieni din nordul îngheţat îşi construiau locuinţele în mod
asemănător şi nu utilizau corturile ca locuinţă permanentă. Ambii termeni şi-
au croit drum în limba engleză, fiind preluaţi sub forma „wigwam". Triburile
de amerindieni şi vecinii lor inuit probabil că stabiliseră contacte permanente,
inuiţii fiind probabil veriga de legătură dintre micmac şi picţi, fiindcă ei
ocupau teritoriul dintre cele două grupuri etnice.
Picţii şi populaţia inuit aveau un termen comun pentru unealta cu „lamă uld"
- un soi de cuţit de piatră - ambele populaţii ştiind să construiască
ambarcaţiuni realizate din diverse materiale. Ambarcaţiunile din piei de
animale erau folosite încă din perioada preistorică şi continuau să fie folosite
în cursul secolului al XlV-lea. Ca parte a moştenirii Orkney, membrii clanului
Gunn probabil că erau familiarizaţi cu vânătoarea de balene (orca),
îndeletnicire cu care se ocupau brăzdând marea în lung şi-n lat în aceste
ambarcaţiuni uşoare. Aceşti „porci ai mărilor", cum erau supranumite
balenele, ca şi ceilalţi „porci ai mărilor", care erau delfinii, au împrumutat
Insulelor Orkney denumirea pe care au primit-o în Antichitate. Probabil că nu
se va şti niciodată cu exactitate perioada în care picţii, marinarii din Insulele
Orkney, celţii şi scandinavii care le-au precedat vikingilor au început să
lanseze pe oglinda îngheţată a Atlanticului de Nord ambarcaţiunile lor fragile.
Este însă aproape cert că abilitatea lor de navigatori le-a deschis căile de
comunicare şi de negoţ cu alte populaţii, cu mult înainte ca istoricii să
consemneze existenţa relaţiilor comerciale. De asemenea, istoria
consemnează că stăpânitorii Insulelor Orkney, regii mărilor din insulele
apusene şi nordice, foloseau, încă din cele mai vechi timpuri, luntri din nuiele
împletite, apoi ambarcaţiuni acoperite cu piei de animale şi, mult mai târziu,
corăbii cu carena din lemn, conduse de şaisprezece vâslaşi. Este foarte
probabil ca pescarii din Orkney să fi ajuns în America, fie pentru că aşa şi-au
propus, fie din întâmplare, purtaţi de furtunile care i-au deviat de la curs.
Mai există însă şi alte puncte de contact. Limbile vorbite de celţi, normanzi şi
nord-americani au câteva cuvinte în comun. Una din cele mai interesante
similitudini lingvistice dintre limba celtică şi limbile vorbite de amerindieni
sugerează existenţa comunicării timpurii între aceste popoare. Termenul la
care ne referim este mac. Tribul micmac aşezat în Noua Scoţie avea obiceiuri
matriarhale comune cu picţii din Scoţia. Fiecare membru al tribului era un
maqq, adică un „copil al tribului". Averea era trecută mai departe prin
moştenire pe linie maternă. Cuvântul maqq a preluat sensul de „prieten", ca şi
de „unul dintre noi". Şi la picţi, averea era transmisă copiilor pe linie maternă.
Femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii, iar în unele cazuri li se permitea să
conducă. Pe ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic, obiceiul adopţiei, sau al
creşterii şi educării
copiilor altoni, era o prelungire a urmelor din societatea matriarhală. Fiii erau
încredinţaţi lialeliu mamei spre educare. Pentru copii, tatăl biologic nu
prezenta nici un fel de importanţă. Din Scoţia, cuvântul mac a ajuns în Irlanda
sub forma mc, o dată cu stabilirea primelor triburi din scoţia. Acest prefix
comun, cu sensul de „aparţinând" unui trib, unui clan, sau unei subdiviziuni
mai mici, unei familii, a dobândit sensul de „copilul lui" când obiceiurile
societăţii patriarhale şi practicile creştine din Imperiul Roman au pătruns în
lumea celtică.
„Kin"*este o altă noţiune pe care popoarele celtice şi scandinave din Europa
şi popoarele de amerindieni de pe coasta nord-estică a Americii de Nord o au
în comun. Cuvântul kin face referire directă la o rudă şi semnifică apartenenţa
unei persoane la un neam mai mare. O variantă a aceluiaşi termen suna
aproape identic, deşi sensul ei este diferit, fiind acela de „cap", fie capul
neamului respectiv, fie, la modul literal, capul anatomic ataşat la gât. Un
vechi obicei de război al popoarelor celtice şi scandinave era acela de a tăia
capul duşmanului. Craniul inamicului era smuls şi transformat în vas de băut.
Era dovada faptelor măreţe şi un motiv de mândrie, fiind considerat un
adevărat trofeu de război, în sens spiritual, semnificaţia actului era aceea că
învingătorul luase puterea celui învins. Tigva era utilizată în mod curent ca
vas de băut sau vas de gătit.
Dacă puţini dintre noi au luat masa mâncând dintr-un craniu, sensul de vas de
gătit al termenului a supravieţuit. În limba veche a normanzilor veniţi din
Scandinavia, termenul utilizat pentru craniu şi vas de gătit era comun, adică
cârma, iar echivalentul modern din limba engleză este can"* , Un vas ceva
mai mare decât acesta era folosit pentru gătit, dar şi în cursul ritualurilor
religioase sau magice. Animalele sacrificate erau aşezate într-un vas mare
care în normandă se numea ketill, iar în limba normandă sensul este de „cazan
sacru". Creştinismul şi civilizaţia au intrat ceva mai târziu în contact cu
europenii nordici mai primitivi şi au influenţat schimbarea denumirii acestui
vas, ca şi destinaţia sa. Ketill a devenit kettle **, însă vasul nu mai servea la
pregătirea fierturilor ritualice de ochi de salamandră, ci la banala preparare a
mâncării.
Nu se ştie cu exactitate data la care au intrat pentru prima oară în contact
indienii din America de Nord şi europenii celtici, însă indienii din Atlanticul
de Nord foloseau cuvântul kennaken pentru oală, care, pe sol european,
trebuie să fi avut sensul de „cazan mare". În celtica vorbită în Britania,
cuvântul kenn (ortografiat ceann în Irlanda) avea sensul de „cap, căpetenie".
După ce limbile celtice s-au desprins din trunchiul vechi comun, penn a
împrumutat acelaşi sens în grupa P a vorbitorilor de limbă celtică (cei care
folosesc sunetul consonantic „p"), fiind păstrat sub forma kenn în grupa Q a
vorbitorilor de limba celtică (cei care folosesc sunetul consonantic „q").
Numele de familie al fostului preşedinte american John Kennedy are sensul
literal de „cap urât". Canmore (întâlnit şi cu ortografia Kenmore) are sensul
de „cap mare", fiind utilizat fie cu referire la un conducător, fie în sens
descriptiv.
Pelicanul, pasărea cu ciocul lung, a fost astfel numit de greci pentru capul său
(cari) în formă de topor (pele). în sens literal, pelicanul este „cap de topor". În
limba galeză, care face parte din grupa limbii celtice P, un exemplu de
căpetenie (penn), care face referire la un personaj de vază, sau un conducător,
s-a păstrat în cuvântul „Penndragon", care este numele tatălui regelui Artur.
El este „mai-marele dragonilor sau balaurilor", sau „căpetenia dragonilor",
termen având conotaţia de practicant al ritualurilor de magie. Marinarii care l-
au însoţit pe Sir Francis Drake în cea mai celebră expediţie condusă de acesta
sunt cei care, trecând pe lângă coasta Antarcticii, au dat numele bizarelor
păsări pe care le vedeau pentru prima oară, aşezate pe sloiurile de gheaţă
plutitoare. În lipsa unui termen mai bun, aceşti marinari adunaţi din Ţara
Galilor şi din Cornwall au denumit pasărea cu cap (penn) alb (qwynn în
velşă), adică „pinguin". Aceşti locuitori caraghioşi ai banchizelor îngheţate
chiar au, la modul literal, capul alb.
În limba scoţiană, numele propriu MacCan a preluat sensul de „fiul
căpeteniei" pe măsură ce rolul tatălui în cadrul familiei şi modul de
organizare patriarhal au detronat cutumele străvechi ale picţilor. Numele
propriu Duncan a ajuns să capete sensul de şef (cari) brun (duri).
Ortografierea în limba celtă a acestui apelativ este Dunnacaidh, astfel încât
este de presupus că toţi

........ |.iiiif(iiiiiiiiirl..|r l >iiiu .tiu i ....l. .n'iulen|.i ai căpeteniei

oiiî'jiuireu pirle-n mi'liisn l.i rulo.ii. În .unii 1543, când Cartier a întâlnit pentru
prima o;u:i nînriiiitlu-iii de ;i lungul estuarului fluviului Sfântul Laurcnţiu, el n
Io . |>n rulai unui personaj pe nume Donnacana. Acest individ ivei i<>lul de
„mai-mare al tuturor căpeteniilor". Se poate crede ea asemănarea dintre
Doonacaidh şi Donmwann tslc pură coincidenţă, însă el este unul din
numeroasele cuvinte pe care le au în comun, cu sens similar sau cu sens idenlic,
locuitorii de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului.
Când europenii cu piele albă au ajuns în ţinutul de peste ocean, probabil că
valtrapurile şi gătelile civilizaţiei lor superioare i-au orbit pe cei din triburile
micmac. După ce aflase de la pescarul întâlnit în Insulele Faeroerne că băştinaşii
amerindieni îi cruţaseră viaţa fiindcă le arătase cum să arunce năvodul în larg,
Sinclair luase obiceiul să le aducă în dar diverse flecuşteţe şi obiecte de podoabă
neînsemnate, aşa cum au învăţat să facă şi exploratorii care au venit după el.
Podoabele civilizaţiei superioare erau privite cu mare respect. După cum
aminteam anterior, în mitologia poporului micmac exista o legendă despre un
prinţ care venise de departe călărind pe balene. El a adus cu sine mulţi oameni şi
i-a învăţat să arunce năvodul. Prinţul le-a mai dat un instrument vrăjit care cânta,
probabil un flaut. Şi le-a mai arătat „sabia sa cu tăiş ascuţit".
Silas Tertius Rand, misionar pasionat de studierea limbilor străine, a trăit în
mijlocul poporului micmac la jumătatea anilor 1800. Pe lângă engleză, care era
limba sa maternă, el vorbea greaca, latina şi ebraica, iar, în cele din urmă a reuşit
să înveţe şi idiomurile vorbite de amerindienii din triburile micmac, mohawk şi
maliseet. Lui i se datorează înregistrarea celor mai multe aspecte lingvistice
cunoscute despre limba vorbită de populaţia micmac. Tot el este cel care a
asigurat traducerea numelui prinţului care a făcut cunoscută civilizaţia europeană
populaţiei micmac, iar acesta este „Glooskap". Frederick Pohl îl identifică pe
Glooskap în persoana lui Sinclair şi subliniază faptul că din însemnările lui Rand
rezultă că toate cântecele populaţiei micmac semănau extrem de mult cu
cântecele marinăreşti scoţiene.
Glooskap are sensul strict de „înşelător, seducător", însă reprezenta, în realitate,
titulatura care simboliza respectul pentru popoarele din regiunea Atlanticul de
Nord, de pe ambele ţărmuri ale oceanului. Zeul scandinav Loki era zeul
înşelăciunilor care, asemenea zeului grec Prometeu, a furat focul zeilor pentru
a-l duce muritorilor. Această legendă legată de furtul focului este prezentă în
multe civilizaţii protoistorice şi indică existenţa relaţiilor dintre popoarele
aflate încă în epoca de piatră şi popoarele cu civilizaţie avansată. Când
oamenii primitivi aprindeau un foc, ei vegheau să rămână aprins cât mai mult
posibil, deoarece nu ştiau dacă vor mai reuşi să aprindă altul. Poporul micmac
îl considera pe Sinclair un „risipitor", fiindcă el stingea focul peste noapte.
Conform mărturiile rămase de la triburile micmac, Glooskap a ridicat un oraş,
iar Sinclair îi împărtăşise lui Zeno intenţia sa de a construi unul. Această
aşezare poate coincide cu locul pe care populaţiile micmac îl numeau
Piktook, în prezent Pictou. Acesta era centrul de adunare al poporului
micmac, iar când europenii au venit să se stabilească aici, el a devenit şi
centrul lor. încă de la prima lor întâlnire, Sinclair a fost primit ca o adevărată
căpetenie de populaţia băştinaşă. Legenda îi atribuie calităţi de zeu, însă
povestiri mult mai lumeşti vorbesc despre căpetenia care mânca, bea şi
dormea împreună cu prietenii săi micmac. El i-a învăţat jocuri foarte
asemănătoare celor ale copiilor scoţieni din zilele noastre. De asemenea, el i-a
mai învăţat cuvinte noi şi a învăţat câteva cuvinte de la aceştia.
Iar din tabăra ridicată la Piktook, el a pornit în expediţii de explorare.
Călătoriile pe care le-a întreprins, aşa cum au fost consemnate de populaţia
micmac, încep în regiunea bazinului Minas, apoi continuă, traversând un
punct îngust situat în Golful Fundy, pentru a se îndrepta spre apus, către Cape
d'Or. în această regiune, în micul port din actualul Golf Advocate, este posibil
ca Sinclair să fi construit alte corăbii, cu intenţia de a le înlocui pe cele cu
care se întorsese Zeno în Europa, în anul 1957, Pohl a cercetat amănunţit
zona încercând să descopere indicii relevante, pentru a descoperi că cea mai
mare parte a regiunii fusese minată şi răscolită de buldozere pentru
construirea de şosele şi autostrăzi. Conform folclorului micmac, Sinclair-
Glooskap a părăsit şi acest promontoriu şi s-a îndreptat spre apus, avansând
către ocean. Dacă adevăratul Sinclair a navigat spre apus plecând din acest
punct, atunci el ar fi trebuit
sfl rt|iiHKfl i« Ntnv Mnmr;\vi« l , ihn ;.laiul Maine, şi mai departe m
Miissadnisolls şi Klimli- Isliuid. Din Rhode Island sau Massachusett şi
curenţii oceanici ar fi trebuit să îl împingă înapoi în Noua Scoţie, iar, ulterior,
aceiaşi curenţi trebuie să îl fi împins peste Atlantic şi înapoi acasă, în Scoţia.
Cu cât a zăbovit mai mult Sinclair în Atlanticul de Nord, cu atât este mai
plauzibil că oamenii lui s-au însoţit cu femei din triburile indigene pe care le-
au vizitat. Copiii născuţi din uniri de acest fel trebuie să fi fost iubiţi şi cinstiţi
dacă primul contact dintre europeni şi nord-americani a fost prietenos.
Populaţia micmac ţine de tribul wabanaki. La rândul lor, wabanaki este o
ramură a grupului etnic algonquin, care este mai degrabă o confederaţie
lingvistică, decât o alianţă tribală. Wabanaki are sensul de „oamenii
răsăritului", unde cuvântul răsărit sau est face trimitere la locul din care
răsare soarele în fiecare dimineaţă. Un alt trib strâns înrudit cu aceştia este
wampanoag, numele tribului având conotaţia exactă de „poporul alb". A fi
urmaşul omului alb care venise de peste ocean în lumea lor probabil era o
mare onoare, iar un individ aparţinând tribului „poporului alb" trebuie să fi
fost parţial de origine europeană. Prezenţa „scheletului în armură" de la Fali
River, Massachusetts, constituie probabil un indiciu al faptului că unul din
soldaţii lui Sinclair a rămas în tribul „poporului alb" şi s-a căsătorit cu o fată a
din tribul lor.
^.

În galeză, cuvântul care desemnează femeie este ban, iar în anumite dialecte
ale limbii vorbite de algonquin, termenul pentru femeie este bhanem. Este
interesant de notat faptul că un soi de pâine coaptă pe vatră era numită
bannock atât de scoţieni, cât şi de ramura abenaki a tribului micmac. Femeile
din tribul algonquin foloseau un nume special pentru copiii care mai erau
alăptaţi, şi anume papoose sau papisse. Termenul folosit pentru sân în engleza
familiară este pap, iar sânul unei mame oferă hrană (pablum) copilului.
Totuşi, poporul micmac nu îl considera pe Glooskap drept zeul lor suprem,
acesta era Mn'tu, pronunţat şi adeseori ortografiat în forma Manitou.
Navigatorii celţi şi-au adus cu ei zeii, cel mai important dintre ei fiind zeul
mărilor, Mannana. Navigatorii celţi se ghidau după stele şi constelaţii,
inclusiv după Ursa Mare, cunoscută şi sub denumirea de Marea Ursă. Silas
Rand şi Cotton Maher au descoperit independent unul de celălalt că atât
triburile de amerindieni micmac, cât şi cele natick (din Massachusetts)
foloseau acelaşi cuvânt pentru a denumi această constelaţie. Calea Lactee
cunoscută marinarilor europeni era denumită de micmac Calea Laptelui.
Chiar şi unele toponimice sunt similare. O cascadă sacră din Maine se
numeşte Penobscot, iar tribul care a împrumutat această denumire şi-a numit
satul Pennacock, având sensul de „din vale". Numele propriu Pennycock din
engleză şi din scoţiană se referă în mod similar la oameni care locuiau „în
vale". Desinenţele substantivale „oc", „ock" şi „ook" din dialectele
amerindienilor au adeseori sensul de „deal" sau „loc". În Scoţia, deal este uck
în dialectele din zona muntoasă şi ook în dialectele din zona sub-montană. În
Irlanda, se folosesc substantivele knock şi cnoc cu sensul de „deal". În galeză,
Mor-riomach are sensul de „din locurile adânci", în idiomul algonquin, râul
din New Hampshire cunoscut sub denumirea indiană de Merrimack avea
sensul de „loc în care se poate pescui la adâncime". Clanul scoţian Morrison
continuă polemica legată de etimologia numelui lor de familie. Ambele tabere
implicate în controversă acceptă că sensul este de „fii ai adâncurilor" şi
ambele tabere au convenit că este vorba de oameni care au ajuns în Scoţia în
urma unui naufragiu. Ei nu sunt însă de acord asupra locului din care provin
strămoşii lor, adică dacă aceştia au venit pe mare din Irlanda sau din
Scandinavia.
Râul din New Hampshire care s-a păstrat pe hărţi cu denumirea dată de
indienii algonquin are o a doua denumire pentru locul în care apele ating
adâncimea maximă, şi anume Kaskaahadi, sau „ape care curg lent", în galeză,
G-uisge-siadi are acelaşi sens. Un alt râu din New Hampshire se numeşte
Quechee, având, în limba indigenilor, sensul de „defileu, gâtlej", iar cuvântul
este similar cu termenul galez cuithe, cu sensul de „gâtlej", în mod
asemănător, râurile Piscataqua, Seminenal, Amoskeag şi Cabassauk, ca şi
râuleţul Cohas, au semnificaţie înrudită în galeză.
Irochezii formau o puternică confederaţie de triburi şi ocupau zona situată la
vest şi la sud de teritoriul indienilor algonquin. Să fi fost forma lor de
organizare, care le-a şi asigurat puterea, rezultatul unor contacte timpurii cu
acei primi vizitatori europeni, care au fost normanzii? După cum menţionam
anterior, holurile lungi din locuinţele neînfricaţilor vikingi sunt similare
locuinţelor de formă alungită ale irochezilor, ceea ce îi şi distinge de restul
triburilor indigene." Cuvântul irochezpentru „pietre" este arictiUi, care mai
are şi sensul, în aceeaşi limbă, de „testicule". Şi scandinavii - normanzi au o
singură denumire atât pentru pietre, cât şi pentru testicule, şi anume eista.
Cuvântul nordic care desemnează verbul „a mânca" este eta, iar în irocheză
este aţe. Cuvântul nordic pentru „gheaţă"* este iss, iar termenul irochez este
oise. Termenul normand pentru „femeie" este kvenna (care avea să dea
naştere ulterior cuvântului de conducător feminin, regină* *), cunoscut şi sub
forma de kona. În limba irocheză, wakonnyh, akonkwa şi iskwe sunt cuvinte
folosite pentru noţiunea de „femeie".
Multitudinea termenilor pe care îi au în comun popoarele de pe ambele
ţărmuri ale Atlanticului constituie un indiciu important şi o confirmare a
faptului că între cele două grupuri etnice despărţite de Atlantic au existat
relaţii timpurii de comunicare. În ce măsură această comunicare este
rezultatul interacţiunii cu navigatorii galezi, vikingii nordici sau scoţienii
dârzi conduşi de Sinclair este mai puţin important decât faptul evident că
această comunicare a existat. La fel de important este faptul că, foarte
probabil, contactul dintre cele două grupuri etnice s-a menţinut relativ
constant pentru o perioadă de aproximativ un mileniu înainte de Columb.
încăpăţânarea cu care refuză să accepte unii că vânătorii de balene din
Faeroerne, pescarii basci, agricultorii scandinavi şi călugării irlandezi au
ajuns înaintea lui Columb pe ţărmul apusean al Oceanului Atlantic nu face
decât să îi arunce în afara arenei istoriei. Este evident că navigatorii au
traversat nordul oceanului Atlantic cu mult înainte de Columb, iar expediţia
Sinclair-Zeno a fost doar una din numeroasele traversări precolumbiene ale
Atlanticului. Ea constituie şi primul pas spre construirea Puţului pentru bani
de pe Insula Stejarilor. Descendenţii neamului Sinclair aveau să se întoarcă
aici în anii care au urmat. Nou-descoperita Arcadia avea o semnificaţie mult
mai profundă pentru ei decât descoperirea unor teritorii noi. Ea a devenit un
sanctuar şi o ascunzătoare pentru o familie care avea nevoie de un refugiu de
acest gen.
Capitolul 5 DACĂ DOI DIN Ei Sunt MORŢI
Există o zicală care spune că „trei oameni pot păstra un secret dacă doi din ei
sunt morţi". Dacă Henry Sinclair a ştiut că descoperise o lume nouă, atunci,
cu siguranţă, el a dorit să ţină pentru sine secretul existenţei acestei lumi. Şi a
avut timp să transmită familiei sale secretul legat de descoperirea noului
teritoriu înainte de a începe războiului dintre Scoţia şi Anglia în care şi-a
pierdut viaţa „principele" Lumii Noi. El nu a mai avut însă ocazia să vadă
dezvoltându-se aşezările sale din Lumea Nouă, fiindcă a murit apărându-şi
fieful din nordul Scoţiei. Fiul său, Henry, al doilea conte de Orkney, era
aghiotantul regelui Iacob I al Scoţiei. ' în timpul unei misiuni în Franţa, el a
fost capturat pe mare şi aruncat în temniţă în Turnul Londrei. A fost eliberat
mult mai târziu şi s-a retras pe domeniul său din Scoţia unde şi-a petrecut
ultimii ani din viaţă alături de familie. Henry a avut însă timp să transmită
secretul legat de Lumea Nouă fiului său William, nepotul primului conte, care
a rămas unicul păstrător şi apărător al tezaurului sacru ce urma să ajungă în
Insula Stejarilor.
La expediţia organizată în anul 1398 au mai participat două personaje de
calibru greu: Sir James Gunn şi Antonio Zeno. Sir James Gunn a rămas în
Lumea Nouă, îngropat într-un mormânt din Massachusetts şi a luat secretul
cu el. Din echipajul cu care a plecat pe mare probabil că făceau parte marinari
încercaţi, la fel de familiarizaţi cu drumurile transatlantice ca şi pescarii din
Faeroerne, însă pentru nişte oameni de rând ca ei, probabil că singura bogăţie
importantă a noului ţinut erau bancurile de peşti. Suntem încredinţaţi că
pentru familia Zeno ţinuturile de la apus de Islanda nu prezentau o importanţă
deosebită, fiindcă teritoriile noi nu erau la mare căutare în KM. Anul care a
revenit la Veneţia Antonio Zeno a fost anul În care s-a stins epidemia de
ciumă. Ciuma lovise Italia poate chiar mai crunt decât în Islanda, făcând
numeroase victime şi decimând aproape două treimi din populaţie. Aşadar,
teritoriile noi din ţinuturile îngheţate ale nordului îndepărtat nu aveau cine
ştie ce valoare. Antonio însuşi s-a stins din viaţă în anul 1405, la numai câteva
luni după ce se întorsese acasă la Veneţia.
Monografia familiei scrisă de Andrew Sinclair şi intitulată „Sabia şi Graalul"
(The Swordand the Grai f), avansează teoria conform căreia expediţia
Sinclair-Zeno a fost de la început şi până la sfârşit o „misiune secretă", deşi
nici o dovadă istorică nu vine în sprijinul ipotezei sale. Expediţia a fost în
primul rând o aventură în care s-au îmbarcat protagoniştii respectivi pentru
senzaţiile tari şi posibilităţile pe care le oferea, adică pentru spiritul de
aventură. Există dovezi indirecte referitoare La faptul că familiile se
cunoşteau cu trei sute de ani înainte de organizarea expediţiei, adică din
perioada când cruciaţii au plecat spre Ierusalim la bordul corăbiilor veneţiene,
ceea ce înseamnă că istoriile celor două familii s-au intersectat în cursul mai
multor evenimente.
Familia Zeno nu a făcut un secret din faptul că unul din membri ei a participat
la expediţie, însă, pur şi simplu nu dorea să facă publicitate pe această temă,
mai ales că existenţa acestor teritorii, deloc „noi", era deja cunoscută, în
epoca în care a trăit Zeno, călătoriile în Islanda nu erau un lucru neobişnuit.
După cum am putut constata anterior, Papa de la Roma îşi trimisese deja
episcopii în Islanda şi în Groenlanda, iar Columb însuşi navigase până în
Islanda în anul 1477. Iar, cu două mii de ani înainte de Zeno şi de Columb,
întreprinzătorul navigator şi astronom grec Pithea navigase până la „Thule".
Descoperirea expediţiei la care participase Zeno nu avea să fie considerată un
fapt important decât mult mai târziu, când ţările europene au început să-şi
dispute supremaţia asupra teritoriilor descoperite accidental într-o încercare
de a găsi o rută comercială maritimă spre China. În perioada în care au ieşit la
suprafaţă scrisorile şi hărţile lui Zeno, Lumea Veche începuse să-şi dispute
teritoriile din Lumea Nouă.
în anul 1558, unul din urmaşii celor doi fraţi Zeno care navigaseră în
expediţia organizată de Sinclair a compilat scrisorile pe care cei doi le
trimiseseră acasă, scrisorile pe care Niccolo i le adresase lui Antonio rugându-
l să vină în Scoţia, ca şi scrisorile pe care cei doi fraţi le trimiseseră
legendarului arlo la Veneţia. Persoana responsabilă de alcătuirea textului
inspirat de scrisori este stră-stră-strănepotul celor doi fraţi, al cărui nume este
tot Niccolo. în copilărie, tânărul Niccolo Zeno se jucase într-o zonă a
palatului familiei Zeno în care erau depozitate diverse vechituri, când a dat
întâmplător peste scrisori şi peste hărţi. Băieţelul în vârstă de cinci ani a
distrus cea mai mare parte a lucrurilor pe care le descoperise. Abia mai târziu,
aflând că tatăl său arătase scrisorile unei alte rude care intenţiona să le includă
în cartea sa intitulată Discendenza Patrizie, şi-a dat seama ce prostie făcuse.
Adult fiind, ceea ce mai păstrase din aceste scrisori i-a căzut din nou în mână
şi le-a păstrat.
Scrisorile şi hărţile care i-au supravieţuit copilului Niccolo erau atât de
degradate, încât Niccolo cel matur a fost obligat să le transcrie de mână. El şi-
a adus contribuţia personală adaptând în limbajul zilei ceea ce nu înţelegea,
rescriind ceea ce nu se putea traduce bine din limba veche de mai bine de un
secol şi adăugând ceea ce a crezut de cuviinţă în locul detaliilor care lipseau.
De asemenea, el a mai suprapus liniile de latitudine şi de longitudine peste
cele trasate iniţial pe hartă. în acest context, nu este deloc surprinzător că o
parte din informaţii aparent neimportante, dar şi unele toponimice şi
antroponimice, au avut de suferit în cursul transcrierii textului. Urmarea este
că nu vom şti niciodată cu certitudine cine este răspunzător de inadvertenţele
care apar pe hărţi şi în manuscrise.
în schimb, este cert că, în anul 1558, pretenţiile de autenticitate a scrisorilor
au stârnit controverse aprinse, mai cu seamă într-o epocă în care era tot mai
important de^ ştiut cine debarcase primul într-un anumit punct geografic,
înainte de începutul perioadei de colonizare, pretenţiile teritoriale
contradictorii au generat polemici şi contestaţii neîntrerupte. Iar rezoluţia
pontificală, care a tranşat litigiul stabilind „linia papală de demarcaţie" prin
care lumea era în mod nedrept împărţită între Spania şi Portugalia, a
reprezentat o soluţionare care a agravat şi mai mult starea conflictuală.
Curând, englezii, francezii şi suedezii au început să îşi facă auzite pretenţiile
teritoriale, recurgând la forţă pentru a ocupa milă pătrată după milă pătrată
din America de Nord, fie că aceasta era era aridă sau fertilă. Totuşi, imediat
după stingerea epidemiei de ciumă întinderile vaste de pământ, solul fertil şi
zăcămintele de aur şi argint prezente la tot pasul în teritoriul nord-american
au stârnit interesul europenilor. Aceleaşi avanposturi îndepărtate din zona
canadiană de răsărit care fuseseră abandonate cu un secol înainte au devenit
pretextul şi motivul principal al încleştărilor pe viaţă şi pe moarte dintre
naţiunile europene. Orice pretenţie venită din partea unui Giovanni-care-s-a-
trezit-şi-el-acum era ridiculizată imediat şi etichetată drept o mistificare sau
încercare mincinoasă de a-şi însuşi un pământ pe care nu avea nici un temei
legitim să-l revendice. Iar cum minuscula cetate-stat a Veneţiei nu avea
motive să ridice asemenea pretenţii, cartografii din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea au pus un accent mai mare pe călătoria lui Zeno decât istoricii din
secolele al XlX-lea şi al XX-lea. Navigatorii şi cartografii au speculat
momentul, urmarea fiind că în Europa au fost puse în circulaţie nenumărate
exemplare ale acestor hărţi.
Gerardus Mercator - teoria proiecţiei lui Mercator este cunoscută oricărui
student care studiază metodele moderne de cartografiere - a fost german şi şi-
a latinizat numele conform modei răspândite printre erudiţii epocii. El a
studiat ştiinţa cartografiei la universitate, însă şi-a transferat cunoştinţele
ştiinţifice în arena comercială imediat după absolvire. S-a lansat în cariera
comercială şi a vândut hărţi ale Ţării Sfinte tuturor celor care manifestau
înclinaţii religioase. După ce a pus la punct noua tehnică ce îi poartă numele,
folosită până în zilele noastre, el a refăcut harta lumii, apelând atât la geniul
său ştiinţific, cât şi la talentul său comercial. A intitulat noul atlas geografic al
lumii „Noua descriere îmbunătăţită a globului", inventând astfel primul
slogan de marketing care avea să fie folosit de creatorii de mesaje publicitare
patru secole mai târziu.
În atlasul său, Australia este prezentată ca un continent uriaş, conturul ei fiind
iniţial obţinut prin extrapolarea datelor pe care le conţineau hărţile trasate de
greci în Antichitate. Ţinuturile situate în apropierea polilor sunt prezentate la
dimensiuni mai mari decât în realitate, ceea ce ar fi putut încurca un navigator
mai puţin avizat. Hărţile sale înfăţişează „Insula lui Brendan" şi „Brazilia" ca
fiind situate în Atlanticul de Nord şi în linie directă spre vest faţă de Irlanda,
în mod evident, cartografii epocii mai degrabă ar fi adăugat o insulă chiar,
dacă ea nu exista în realitate, decât să omită una existentă. Abraham Ortelius,
un prieten din Antwerp al lui Mercator, s-a inspirat după harta Zeno şi după
alte surse din Antichitate pentru a-şi elabora hărţile. Lui Mercator şi lui
Ortelius le revine meritul de a fi creat primul atlas al lumii.
Inadvertenţele care s-au strecurat în hărţile timpului, fie în harta originară a
lui Zeno, fie în copiile realizate ulterior, nu discreditează expediţia lui Zeno în
integralitatea ei, tot aşa cum faptul că exploratorul Cabot s-a înşelat
confundând America de Nord cu Ciangu (Japonia) nu discreditează expediţia
pe care a condus-o. O mare parte din informaţiile considerate eronate în
epocă au fost între timp confirmate de specialiştii moderni, dintre care îi
amintim doar pe Hapgood şi pe Mallery, în special în ceea ce priveşte
conturul liniei de coastă a Groenlandei şi punctele de pe glob situate mult
spre apus.
Familia Zeno a rămas în amintirea posterităţii atât pentru averea sa, cât şi
pentru prestanţa remarcabilă şi de durată pe care a avut-o pentru istoria
cetăţii-stat Veneţia, în cursul secolului al XVI-lea, Veneţia era probabil cel
mai prosper oraş din lume, fiindcă negoţul cu Asia, de orice tip, era asigurat
pe o rută care trecea prin Veneţia. Comerţul peste mări şi ţări a adus Veneţiei
bogăţie, iar palatul familiei Zeno era centrul puterii din Veneţia. Povestea
familiei Zeno începuse în negura istoriei europene, cu aproximativ o mie de
ani mai devreme. Familia Zeno şi-a început ascensiunea istorică la Padova,
devenind una din primele douăzeci şi patru de familii care au contribuit la
ridicarea cetăţii Veneţia în veacul al VIII-lea. Familia Zeno era unul printre
cei mai mari proprietari de corăbii comerciale din Veneţia, care, în vremea
respectivă, era centrul comerţului maritim. Corăbiile familiei Zeno navigau
din oraşele portuare ale Europei până la Constantinopol, în Levant. Prelaţii
Bisericii de la Roma şi regii catolici erau obligaţi să plătească familiei Zeno
tributul cuvenit dacă doreau să se îmbarce pe corăbiile acestora şi să meargă
la Constantinopol sau, mai departe, la Ierusalim. Familia Zeno dăduse un
reprezentant în Consiliul celor Zece care condusese treburile cetăţii Veneţia
încă din veacul al XlV-lea.
în două rânduri, familia Zeno reuşise să salveze cetatea, prima oară în anul
1253, când Renier Zeno a readus prosperitatea
lurilor sale diplomatice, luplfli- au meciul, iar supiemulia comercială a
Veneţiei a fost restabilită. Flota sa a învins flota genovezăîn războiul
comercial pentru cucerirea Levantului, victorie în urma căreia a fost
recompensat cu titlul de doge. Dacă puterea dogelui Veneţiei ar putea fi
comparată cu cea a primarului unui oraş important, se cuvine să accentuăm
totuşi că Veneţia era un oraş foarte bogat şi că dogele avea puterea de a stabili
regulile care guvernau comerţul mondial, beneficiind copios de pe urma lor.
Când primul Zeno a salvat Veneţia, adevărata recompensă a fost bogăţia, el
lăsând în urma sa o avere uriaşă.
Cel de-al doilea moment istoric în care un membru al familiei Zeno a salvat
Veneţia a fost anul 1380. La momentul respectiv, Veneţia era în continuare cel
mai puternic principat din Italia divizată, dar şi un nod comercial al lumii, şi
asigura legătura între rutele comerciale care duceau spre răsărit şi spre apus.
Orice transport spre un ţinut străin trecea în mod necesar prin Veneţia, iar
cetatea percepea de la negustori o taxă care reprezenta uneori o treime din
valoarea totală a mărfurilor. Acest monopol pe comerţul mondial a atras
invidia altor state care trăiau în umbra Veneţiei. Doi din cei mai înverşunaţi
inamici ai Veneţiei, Padova şi Genova, s-au aliat cu Ungaria împotriva
Veneţiei. Prima confruntare a început sub auspicii nefericite pentru mica
cetate, când flota genoveză a capturat şi ocupat Chioggia, aflată în laguna
Veneţiei, pregătindu-se să ocupe oraşul, în perioada respectivă, în Veneţia
existau două flote importante. Flota aflată sub comanda lui Vittor Pisani, care
a fost învinsă de genovezi, iar cealaltă era comandată de Carlo Zeno.
Când a izbucnit războiul dintre cele două cetăţi-stat, flota lui Zeno era plecată
în Răsărit. Veneţia a trimis imediat soli pe urmele lui Zeno, cu misiunea de a-l
înştiinţa despre flagelul care plutea ameninţător asupra Veneţiei. Nimeni din
oraş nu a ştiut însă dacă mesajul îi parvenise sau nu lui Zeno fiindcă nimeni
nu a primit confirmarea. Sub blocada vaselor genoveze, locuitorii oraşului
erau ameninţaţi cu foametea, iar întrebarea care le venea tuturor în minte era
„Unde este Zeno?". A fost imediat convocat consiliul cetăţii, în urma votului
dregătorii oraşului hotărând să capituleze în ziua de revelion a anului 1381.
însă chiar în momentul în care soarta Veneţiei părea să fie pecetluită, flota lui
Zeno şi-a făcut apariţia apropiindu-se din larg. Flota genoveză a fost atacată şi
înfrântă de „Leul Carlo", după cum a fost supranumit de întreaga Veneţie.
Deşi războiul a continuat până în luna iunie, genovezii au fost învinşi
definitiv.
Dar dacă inteligenţa financiară şi strălucitele fapte de arme au făcut din
familia Zeno una din cele mai ilustre familii din Veneţia, detractorii i-au
acuzat de o slăbiciune atât de mare, încât ea ar fi putut compromite expediţia
americană: ortografia proastă. Vina nu le aparţine în totalitate bărbaţilor din
familia Zeno, fiindcă ei nu numai că au fost obligaţi să traducă textele anglo-
normande în dialect veneţian, ci şi să transmită în scris mesaje personale.
Textele şi adnotările făcute pe hărţi au fost în unele cazuri distruse, în
majoritatea lor sunt ilizibile, iar ulterior au fost distorsionate prin traducerea
liberă a entuziastului moştenitor Zeno din veacul al XVI-lea.
Un exemplu de denaturare a textului datorată distanţei geografice, perioadei
şi barierelor lingvistice este denumirea punctului din care a pornit această
expediţie. Insulele Shetland au fost denumite astfel pornind de la termenul
normand pentru „bazalt", Het-Landu, care s-a transformat în timp devenind
Shetland. Tânărul Niccolo nu era familiarizat cu nici una din cele două
variante, astfel încât el a înlocuit denumirea sa originară cu „Esteland", prin
derivare din numele oraşului Este care se află în apropiere de Veneţia, mai
precis, în nordul Peninsulei Italice. Una din cele mai prestigioase familii
italiene poartă acest nume, la fel de nobil şi de încărcat de semnificaţii pentru
istoria Italiei ca şi cel al familiei Zeno.
Locul de baştină al lui Henry Sinclair, cel pe care Niccolo Zeno l-a numit
„Principele", este Rosslyn, nume propriu care apare în mai multe grafii.
Clanul scoţian Sinclair se trage din neamul normand St. Clair, iar transcrierea
numelui său în diversele traduceri lingvistice ţinea mai degrabă de artă decât
de cunoaştere. Textul în chestiune va face referire la familia normandă
numind-o St. Clair, iar la ramura scoţiană, sub denumirea de Sinclair, deşi
există şi câteva excepţii. Ros are semnificaţia de „roşu", iar lin, sau mai
frecvent, lynn, are sensul de „izvor". Din nou, Niccolo cel tânăr probabil că a
inversat cuvântul „ros", ortografiindu-l „sor", şi a obţinut astfel „Sorano", loc
pe care l-a prezentat drept reşedinţă a prinţului. O altă familie importantă din
Veneţia, care împărţea cu familia Zeno dregătoria cetăţii, era familia Soranza.
în epoca în care Niccolo cel tânăr a redactat textul, Soranza era doge, cu alte
cuvinte, conducătorul suprem al Veneţiei. Asemenea strămoşilor lui Niccolo,
Soranza era amiralul flotei veneţiene şi ieşise învingător în bătăliile navale cu
genovezii. În limba italiană, Sorano are sensul de „originar din Sor". Dacă
Niccolo a transpus „Ros" în forma „Sor", atunci Sorano nu poate fi decât
rezultatul logic al transcrierii, în monografia clanului Sinclair, Andrew
Sinclair afirmă că Niccolo a preluat această denumire de la Caithness,
ţinuturile nordice moştenite de Sinclair, însă traducerea numelui propriu
Caithness în Sorano este şi mai dificilă.
Una din bazele de operaţii ale lui Henry Sinclair era o insulă numită Bressay.
Niccolo cel tânăr a abreviat denumirea insulei în forma Bres, însă cel puţin în
acest caz, preluarea denumirii este mai exactă, în limba normandă
predominantă în ţinuturile din nord, sufixul „ay" este are sensul de „insulă",
astfel încât ar fi redundantă denumirea acelui loc ca „Insula Bressay". O altă
insulă importantă, situată între Orkney şi Shetland, era Insula Fer. După cum
menţionam anterior, această insulă a fost transpusă pe diverse hărţi în diverse
forme, printre altele Ferislandia, iar, mai târziu, Frislandia. Când textul scris
de Zeno pomeneşte despre Porlanda, o insulă situată la sud de Hebride, cu o
populaţie mult mai numeroasă, nu este greu de ghicit că Insula Skye, cu
marele său oraş Portree, este candidatul perfect. Skye se află la sud de
Hebride, este mult mai populată, iar Portree era cea rnai mare aşezare de pe
insulă. Problemele de transcriere grafică şi de traducere de acest gen îi
încurcă şi mai mult pe istoricii moderni. Pohl susţine că Porlanda era, în
realitate, Pentland, o regiune întinsă din Scoţia; alţi autori susţin că ar fi vorba
despre Portland, aşezare care nu mai este prezentă pe nici o hartă. Analele
istorice consemnează faptul că Portland a fost condusă de un duce care a scris
şi el despre conţii de la Rosslyn. Apoi, textele lui Zeno vorbesc despre vase
pescăreşti care au fost capturate în „Sanestol", care ar putea fi Stenscholl, tot
din Skye.
Dar dacă aceste traduceri forţate nu reuşesc să sporească credibilitatea
scrierilor lui Niccolo, este momentul să amintim şi alte traduceri ale unor
denumiri geografice, în forma în care au rămas consemnate de-a lungul
istoriei. Londra a fost tradusă în forme diferite de pana diverşilor maeştri.
Iniţial, aşezarea se numea Lug, după numele unui puternic zeu al celţilor.
Când legiunile Imperiului Roman au ajuns la porţile cetăţii Lug, romanii au
latinizat denumirea aşezării, consemnând-o în forma Luguvalium, „cetatea
Lug", sau Lugdunum, adică „fortăreaţa Lug". Vikingii au părăsit cetatea
Jarvik din Norvegia, însă au păstrat-o în suflet, astfel încât au dat acelaşi
nume aşezării în care s-au stabilit în Anglia, pentru a marca că acest loc
devenise căminul lor. Noua cetate Jarvik a fost tradusă în limba engleză în
„York", formă în care s-a păstrat până în prezent. Coloniştii englezi care s-au
stabilit în America, au păstrat această denumire dragă inimii lor, botezând
noua aşezare „New York". Foarte puţini locuitori ai New York-ului ştiu că
etimologia metropolei lor dragi vine de la numele unui port un viking din
Norvegia, relativ important. Ţinând cont de exemplele pe care le oferă
schimbările lingvistice prin care au trecut oraşele Londra şi New York, nu
este greu să înţelegem că forma lor originară a fost modificată de distanţa
geografică, momentul istoric, traducerile succesive şi evoluţia culturală. Un
alt impediment în calea continuităţii, mai cu seamă în cazul textului redactat
de Zeno, este faptul că scrisorile originale s-au degradat în timp şi că, la
momentul compilării, el era deja grav mutilat.
Ca şi când discrepanţele toponimicelor nu ar fi fost suficient de mari, forma
în care Niccolo cel tânăr a redat numele lui Henry Sinclair avea să stârnească
cele mai vii controverse. Niccolo a desăvârşit eroarea comisă de strămoşii săi,
care îl numiseră pe Henry principe, numindu-l principele Zichmni. Titulara şi
numele sfidau orice abordare logică, până când şi-a făcut intrarea în scenă
Johhan Reinhold Forster. Autor şi istoric care a trăit în secolul al XVIII-lea,
Forster îşi începe demonstraţia declarând că Insulele Orkney nu erau
guvernate de „principi", dar că, în schimb, exista un conte pe nume Henry
Sinclair. Cum la Veneţia nu existau conţi, Niccolo avea nevoie un cuvânt care
să poată fi tradus printr-un titlu echivalent, uşor de recunoscut în limba
italiană. Titlul lui Henry era conte de Orkney şi Caithness. Forster a mai
subliniat faptul că titlul de principe nu era niciodată urmat de numele propriu,
ci de ţinutul pe care principele îl numea domeniul lui. De aceea, el este
convins că mesajul pe care încercase să îl transmită Niccolo cel bătrân fratelui
său, prin intermediul scrisorilor trimise, era acela de „principe de Orkney".
Cu toate acestea, traducerea ridica probleme serioase, în limba italiană nu
există echivalentul sufixului „ey", de aceea s-a impus înlocuirea cu sa cu
litera „I". Iar „d'O" care introduce „d'Orkney" (sau din Orkney), prezent în
italiană în forma „Z", este o simplă eroare de transcriere. Chiar dacă opera lui
Forster are merite certe, această explicaţie este greu de acceptat, în schimb, o
scurtă trecere în revistă a istoriei familiei Sinclair ar putea fi utilă în acest caz.
în anul 1392, regele englez Richard al II-lea i-a acordat lui Henry Sinclair (la
vremea aceea, numele corect se ortografia St. Clair) dreptul de a reveni acasă
pentru bună purtare. Referindu-se la Sinclair în scrisoarea respectivă, el îl
descrie astfel: „Vine Orchadie, et Dominus de Rosslyne", al cărui nume de
familie apare transpus în text în forma „Seintcler". Aşadar, nu numai lipsa
instrucţiei este cea care a făcut din limba scrisă a secolului al XlV-lea o limbă
greu de înţeles.
De-a lungul istoriei, înşişi membrii familiei Sinclair ne-au furnizat diverse
dovezi ale faptului că un nume poate fi deformat până la forme extreme, în
anul 1658, unul din descendenţii în linie directă ai familiei Sinclair a plecat în
America. Odată stabilit în noua sa reşedinţă din New Hampshire, el şi-a
schimbat numele în „Sinkler". Un nume de familie care fusese respectat şi
preţuit odinioară, prezent în arena istoriei timp de o mie de ani şi asociat cu
un sfânt, a fost transpus într-o formă care poate fi asociată, printr-un efort de
imaginaţie, cu un accesoriu de pescuit.* în America, alţi descendenţi ai
acestei familii au făcut şi mai mult rău numelui respectiv. Printre variantele
de ortografiere se numără „Sain Clair", „Cinclair", „Sinklee", „Sinklir" şi
„Synkler". Numai în „Istoria familiei Sinclair din Europa şi din America",
publicată în anul 1896, am descoperit o serie de facsimile care nu fac decât să
arunce şi mai multă confuzie asupra acestui nume. Semnătura fiului primului
imigrant, şi anume „Sinkler", apare sub forma „Sink Pot", în secolul al XVIII-
lea, Joseph Sinclair îşi deformează numele, transformând „s"-ul din numele
de familie în „Z" şi detaşându-l de restul literelor. De-abia către anul 1800
încep să dispară majoritatea versiunilor, urmaşii adoptând forma mai corectă
de „Sinclair" sau „St. Clair".
Dacă un prinţ din nordul Europei a fost mai înclinat să folosească numele
ţinutului sau provinciei pe care o stăpânea în titlul său, un prinţ domnitor
peste oricare din provinciile care formează astăzi statul italian ar fi apelat cu
certitudine la propriul nume. Este probabil că prinţul Sinclair, după cum se
pare că l-a numit Niccolo pe omul în slujba căruia a intrat, a fost tradus în
prinţul Zichmni, dacă „s" a devenit „Z" şi a fost folosită o terminaţie vocalică
mai familiară pentru un vorbitor de italiană. Cel mai relevant aspect rămâne
totuşi acela că, la începutul secolului al XV-lea, peste Orkney domnea un
singur stăpânitor şi că exista o singură flotă suficient de mare care să
concorde cu descrierea lui Niccolo. Acest stăpânitor şi acest proprietar de
flotă sunt una şi aceeaşi persoană, nimeni altcineva putând intra perfect în
această schemă. Contele de Orkney era Henry Sinclair.
O altă traducere după textele lui Zeno a fost compilată de Richard Henry
Major. Publicată în anul 1873, versiunea sa susţine că Zichmni şi Sinclair sunt
una şi aceeaşi persoană, iar din acest moment, considerăm că sunt rezolvate
toate divergenţele de opinie, în „Dicţionarul de biografie naţională"
(Dictionary of National Biography), autorul confirmă faptul că Henry Sinclair
a condus expediţia în care a plecat Zeno. La scurt timp după publicarea
dicţionarului lui Major, un alt critic, Fred Lucas, avansează o nouă teorie care
nu face decât să zăpăcească şi mai mult lucrurile. Afirmând că Zichmni era,
în realitate, un pirat din Marea Baltică, şi nu contele de Orkney, (coria nu face
decât să pună din nou sub semnul întrebării textele lui Zeno. În realitate,
piratul respectiv se numea „Wichmann", însă, cum ortografia din secolul al
XV-lea era aşa cum era, clarificarea nu a fost de natură să rezolve polemica.
Principalul cusur al teoriei formulate de Lucas este că el nu a reuşit să explice
motivul pentru care doi proprietari de corăbii bogaţi, provenind fiecare dintr-o
familie extrem de puternică şi de bogată, s-ar fi îmbarcat pe corabia unui pirat
din Marea Baltică, sau de ce ar fi fost atât de mândri să îi transmită fratelui
lor Carlo, eroul de i;i/boi^ că i-au permis unui pirat să îi „înnobileze".
înainte de descoperirea de la L'Anse aux Meadows, din anul 1960, şi a
urmelor lăsate de primii colonişti normanzi în (canada, orice teorie legată de
alte expediţii decât cele oficiale dintre Lumea Nouă, în formă organizată sau
altfel, era sortită criticii necruţătoare. Imediat după ce descoperirea a devenit
publică, poziţia curentului de opinie susţinut de vechea şcoală a început să
piardă teren. Cu toate acestea, răul imens făcut textelor şi hărţilor lui Zeno
ajunsese deja să le discrediteze, încât abia în ultimii ani istoricii şi cartografii
aveau să confirme atât datele istorice, cât şi hărţile trasate de cei doi fraţi
Zeno. în ceea ce priveşte familia Sinclair, ea nu a adus nici o lămurire în
recunoaşterea autenticităţii hărţilor lui Zeno, atâta timp cât interesul ei era să
păstreze secretul asupra noilor lor posesiuni. La momentul în care Zeno cel
tânăr aducea în atenţia publicului din întreaga lume textul compilat după
scrisorile şi hărţile înaintaşilor săi, mai precis în anul 1558, cei din familia
Sinclair efectuaseră deja cel puţin încă o călătorie, deşi este mult mai probabil
că ar fi vorba de câteva expediţii, către pământurile lor din lumea nouă.
Clanul Sinclair
în secolul al XVI-lea, familia Sinclair s-a lăsat antrenată în hăţişul unor lupte
aprige pentru păstrarea domeniilor proprii şi a pământurilor conaţionalilor lor
cu care încheiaseră alianţe. Naţiunea scoţiană era încă în fază conceptuală, iar
majoritatea clanurilor erau în primul rând loiale propriilor interese. Cu toate
acestea, unificarea Angliei i-a obligat pe scoţieni să se adune într-un efort
comun pentru a da o ripostă stăpânitorilor lor. Familia Sinclair a devenit
curând ţinta englezilor, astfel încât scoţienii aveau nevoie absolută de un loc
sigur în care să se ascundă la nevoie dacă erau copleşiţi de situaţie. Prin toate
acţiunile lor, se aliaseră cu cel mai puternic conducător din istoria Scoţiei şi
cu familia care avea să conducă revolta pentru eliberarea Scoţiei. Se mai
aliaseră cu cea mai puternică societate secretă din Europa, care fusese scoasă
în afara legii, aceeaşi căreia Scoţia îi ceruse să i se alăture în lupta împotriva
englezilor. Datorită protecţiei oferite de familia Sinclair, această societate
secretă a reuşit să se perpetueze până în epoca modernă.
Pentru a înţelege mecanismul care a făcut posibilă încheierea acestei alianţe
secrete şi modul în care clanul Sinclair a ajuns să devină atât protectorul
acestei societăţi, cât şi gardianul unui tezaur atât de însemnat încât era
necesar să fie ascuns cât mai departe de Anglia, va trebui mai întâi să trasăm
istoria familiei Sinclair, căutând urme ale prezenţei sale în trecutul îndepărtat.
Bărbatul care a navigat spre America înaintea unor Cabot sau Cartier
provenea dintr-o familie cel puţin la fel de veche şi de importantă ca şi
familia Zeno. Henry Sinclair şi întregul clan Sinclair sunt într-adevăr
personaje proeminente pentru istoria Scoţiei, însă originea lor se regăseşte în
zilele de început ale istoriei medievale, o dată cu valul popoarelor scandinave
care au migrat către Franţa, iar apoi către Insulele Britanice.
în secolele al IX-lea şi al X-lea, nordicii din Scandinavia au început să se
agite. Vikingii din Normandia, Suedia şi Danemarca au organizat raiduri de
jaf şi cotropire, au colonizat pământuri noi şi s-au stabilit oriunde au
descoperit teritorii noi. Unul dintre primele clanuri de vikingi care s-au
stabilit în Franţa a fost clanul Rollo, care a pornit în fruntea invadatorilor
nordici într-o expediţie de cucerire de teritorii noi. Fiul său, Rognwald, l-a
întâlnit pe regele francez Carol, pe care istoria l-a consemnat sub numele de
Carol cel Simplu. El i-a cerut lui Carol pământ şi mâna fiicei sale. Pe locul în
care s-a produs această întâlnire, vikingii au construit un castel. Din nordicii
care s-au stabilit în Franţa s-a format poporul normand.
Familia St. Clair (versiunea franceză a numelui Sinclair) era singura familie
normandă importantă. Această familie stăpânea castelul construit pe locul în
care se semnase tratatul din anul 912. într-adevăr, familia preluase acest nume
inspirându-se după numele unui sfânt martir care a dus viaţă de eremit în
apropierea unui puţ considerat sacru de lângă Râul Epte, aflat la nord de
Paris. Omul sfânt fusese ucis din ordinul unei „femei crude" pentru vina de a
o fi mustrat. Astăzi, statuia sa îl înfăţişează ţinându-şi capul tăiat în mâinile
întinse. „Capul tăiat" a devenit unul din simbolurile importante ale
privilegiaţilor care aveau acces la „filonul secret" de cunoaştere sacră.
După asasinarea acestui om sfânt, regiunea din jurul acestui puţ a devenit
cunoscută sub denumirea de St. Clair, iar proprietarii castelului şi-au însuşit
numele. Familia care descindea din invadatorul nordic Rollo a devenit familia
St. Clair. Normanzii sunt cei care au introdus în Europa moda numelor de
familie, prin intermediul registrelor de recensământ ele tipul Actului
Domesday, fiindcă în acest fel se putea ţine mai uşor evidenţa dărilor şi a
plăţilor administrative.
Europa nu mai folosise nume de familie din perioada de supremaţie a
Imperiului Roman. Familia St. Clair era înrudită prin alianţă cu William
Cuceritorul pe care îl sprijinise la Hastings, bătălie în care normanzii conduşi
de William ocupaseră Anglia. La rândul său, William se trăgea dintr-o familie
de nordici scandinavi care se stabilise în Franţa.
Cei nouă Sinclair, cum se numeau după ce s-au stabilit în Anglia, au fost
recompensaţi pentru vitejia în luptele de la Hastings şi împroprietăriţi cu
domenii importante. Walderne, unul din bărbaţii Sinclair, a încheiat o
căsătorie excepţională. Soţia sa, Margaret, era fiica lui Richard, duce de
Normandia. Walderne a primit titlul de conte de Sinclair, iar fiul său, William,
a dat naştere ramurii Roslin a familiei din care avea să se nască ceva mai
târziu „principele" Henry. O altă descendentă a familiei Sinclair, Agnes, s-a
căsătorit cu şeful clanului Bruce, cel care avea să conteste mai târziu
supremaţia Angliei asupra Scoţiei. După ce a sosit în Anglia, clanul Bruce şi-a
schimbat numele din francezul „De Brus".
Din motive necunoscute, clanul Bruce şi familia condusă de William Sinclair
a căzut în dizgraţia regelui şi au fost obligate să se retragă în nordul Scoţiei,
unde s-au aliat cu regele scoţilor Malcolm al IH-lea. Noţiunea de „monarhie"
avea un sens complet diferit atunci decât are în prezent. Scoţia şi Anglia erau
formate din câteva familii importante şi puternice care conduceau treburile
ţării alături de regele lor. Adeseori, aceste clanuri aveau mai multă putere şi
erau mai bogate decât regele însuşi. Prima soţie a lui Malcolm era văduva
unui conducător scandinav din nordul Scoţiei, iar instituţia matrimonială
reprezenta mai cu seamă o alianţă politică de care Malcolm se folosise în
scopul consolidării puterii. Normanzii treceau drept cuceritori, însă nu au fost
niciodată consideraţi o naţiune omogenă. După moartea lui Malcolm, fiii săi
Alexandru şi David şi-au împărţit posesiunile din nord pe care le-au condus
fiecare ca suverani. Ei au renunţat la stilul celtic de domnie, pentru a deveni
stăpâni feudali în stilul impus de normanzi. Acest aspect se referă la
schimbarea formei de organizare socială, organizarea de tip normand fiind cu
mult mai complexă decât cea a popoarelor celtice. Noua structură socială
cuprindea sistemul de percepere a dărilor, ceea ce însemna mai multe
pământuri asupra cărora regele putea ridica pretenţii prin intermediul
vasalilor săi, aşadar mai multe dări pe care le putea strânge pentru regatul său.
Normanzii de import erau exact ceea ce-i trebuia regelui pentru a asigura
dezvoltarea procesului. Diferenţa dintre normanzi şi scoţi avea să se stingă în
decurs de două secole.
în martie 1286, Alexandru al III-lea, regele care domnea peste Scoţia, a luat
parte la un chef sălbatic împreună cu cavalerii săi. Deşi aceştia au insistat pe
lângă rege să rămână peste noapte, până îi treceau aburii beţiei, regele a
încălecat şi a plecat spre casă în miez de noapte. Curând, în starea avansată de
beţie în care se afla, el a rătăcit drumul. Undeva, pe traseul parcurs, el a căzut
de pe cal, şi-a frânt gâtul şi a murit fără să lase nici un moştenitor în urmă.
Aceasta a fost o noapte fatidică pentru Scoţia, şi încă una care a creat
probleme de o asemenea gravitate, încât abia după câteva secole avea să se
cicatrizeze rana lăsată pe istoria Scoţiei.
Efectul imediat a fost o luptă încâlcită şi complicată pentru asigurarea
succesiunii la tron. Regele Angliei era la fel de interesat ca toţi ceilalţi să îşi
impună voinţa în nord. Familiile normande s-au pomenit antrenate în luptă în
tabăra adversă, din pricina alianţelor încheiate cu scopul de a menţine ţara
unificată. Episcopul Wishart din Glasgow şi episcopul Fraser din Saint
Andrews au convocat un conciliu format din episcopi, abaţi, conţi şi baroni,
iar din acest grup au fost aleşi şi numiţi şase regenţi şi „protectori", din rândul
cărora urma să fie ulterior ales viitorul rege. Această măsură nu a avut darul
să tempereze animozităţile dintre cele şase familii regente, iar în acest proces
'au fost incendiate şi rase de pe faţa pământului biserici, şcoli, mănăstiri şi
sate întregi. Incursiunile armatei engleze au condus la naşterea şi la
amplificarea, pentru prima dată în istorie, a sentimentului naţionalist în rândul
acestui amestec de popoare pe care îl formau scoţii. Cum francezii şi Papa îl
sprijineau pe John Balliol, scoţienii au descoperit curând că interesele lor erau
trecute în plan secund de interesele străine. Robert de Bruce din Carrick a
devenit curând simbolul voinţei unui val proaspăt de naţionalism inspirat.
Robert Bruce provenea din familia de origine franceză De Brus, care, la
rândul ei, se trăgea din normanzi. El s-a opus alegerii la tron a lui Balliol,
făcându-şi astfel numeroşi duşmani în rândul multor familii normande, printre
care se numără şi cea condusă de John Red Comyn. Fiindcă Scoţia nu era o
naţiune în sensul adevărat al cuvântului, familiile scoţiene încheiau alianţe fie
cu Anglia, fie cu Franţa. Cu toate acestea, majoritatea lor erau loiale în primul
rând intereselor proprii. O altă noapte plină de semnificaţii pentru istoria
timpurie a Scoţiei a fost rodul unui plan care îşi propunea să provoace o
întâlnire între Robert Bruce şi John Red Comyn, cu scopul declarat de a
rezolva neînţelegerile. În luna februarie a anului 1306, cei doi s-au întâlnit în
biserica călugărilor minoriţi din Dumfries. A fost aleasă această biserică
fiindcă ambele tabere nutreau convingerea că numai un spaţiu sacru putea
zădărnici pornirile violente, în timp ce biserica altui cin călugăresc nu ar fi
avut acelaşi efect liniştitor asupra nici unuia dintre adversari.
în biserică nu au intrat decât Bruce şi Comyn, oamenii lor fiind instruiţi să îi
aştepte afară. Dintre cei doi, Robert Bruce era cel mai tânăr; la un moment
dat, Comyn îl muştruluise în faţa altor conducători scoţi, o insultă pe care
Bruce nu o putea uita cu uşurinţă. Nu există dovezi istorice referitoare la ceea
ce s-a întâmplat cu adevărat în biserica cufundată în beznă, însă în scurt timp,
Bruce a ieşit fugind în curtea mănăstirii, vociferând că îl înjunghiase pe
Comyn cu cuţitul său, un pumnal scoţian cu lamă scurtă, şi că probabil îl
omorâse. Roger din Kirkpatrick şi un prieten de nădejde al lui Bruce i-ar fi
răspuns atunci: „Probabil? Mă duc să mă conving". S-a repezit în biserică
unde a văzut cum călugării îl purtau în braţe pe Comyn spre altar. Câţiva
dintre fidelii lui Bruce i-au alungat pe călugării sfinţi în timp ce Kirkpatrick a
desăvârşit lucrarea începută de prietenul său cu propriul pumnal. Sângele s-a
scurs în valuri din trupul neînsufleţit direct pe treptele altarului. Unchiul lui
Comyn a dat fuga în curtea mănăstirii, dar a fost ucis de Cristopher Seton, un
alt susţinător al lui Bruce.
Bruce se confrunta cu o dilemă: putea să fugă şi să trăiască asemenea unui
proscris hăituit în urma excomunicării din Biserică - care avea cu certitudine
să urmeze - sau să profite de moment şi să înşface puterea, chiar dacă domnia
sa ar fi fost de scurtă durată. S-a hotărât că nu avea decât o singură soluţie,
aceea de a sfârşi ceea ce începuse. Conform instrucţiunilor primite, oamenii
lui au ocupat castelul Dumfries, în timp ce el a plecat în goana calului la
episcopul Wishart, pentru a obţine iertarea de păcate. Cinci săptămâni mai
târziu, acelaşi episcop îi dădea lui Robert de Bruce străvechea piatră de
încoronare de la Scone, un simbol sacru pentru unificarea Scoţiei. Aprobarea
episcopului era o mutare bine calculată de Bruce, având scopul de a dezbina
Biserica Scoţiei şi Biserica de la Roma şi de a trasa hotarul dintre englezii din
sud şi scoţii din nord. Asasinatul din biserica călugărilor minoriţi a avut rolul
de a face din cauza lui Bruce cauza întregii Scoţii.
În ciuda valului de susţinere naţionalistă pe care şi l-a atras prin acest gest,
necazurile lui Bruce nu aveau să se oprească aici. Regele Edward al Angliei a
ridicat armata şi i-a atacat pe Bruce şi pe scoţi, iar Bruce şi membrii apropiaţi
ai familiei sale au fost obligaţi să ia calea bejeniei. Conform unui comentariu
făcut de soţia sa, Bruce a fost „rege" numai cu numele, iar zilele care au
urmat încornorării aveau să confirme profeţia ei. Bruce a luat drumul
pribegiei şi a apucat spre vest, fugind de pe o insulă pe alta, adeseori
înfometat şi zdrenţăros, îmbrăcat în haine simple, ţărăneşti, într-o noapte care
avea să fie decisivă, el se pregătea să se ascundă într-o grotă. Războiul
împotriva Angliei nu avea sorţi de izbândă. Bruce asistase neputincios cum
englezii îi iau prizonieri şi îi omoară familia şi prietenii. Stând întins în grota
întunecată, Bruce a trăit momente sumbre. Nu ştia ce să facă, dacă să
continue sau nu.
Ridicând privirea spre tavanul grotei, el a zărit un păianjen care se legăna în
aer, atârnând de un fir subţire. Păianjenul se căznea să ajungă la pânza ţesută
pe tavan, însă, de câte ori părea că se apropie mai mult de ţintă, de tot atâtea
ori părea că se îndepărtează şi mai mult, depinzând de firul subţire, în timp ce
regele Scoţiei îl urmărea atent de jos, păianjenul îşi continua cu tenacitate
strădania, în cele din urmă, păianjenul se balansa suficient de mult şi reuşi să
se agaţe de perete, în acel moment, Robert Bruce a luat hotărârea fermă de a
continua lupta. El a ieşit din ascunzătoare pentru a-i înfrunta englezi în mici
încleştări pe care le-a câştigat, în cea mai mare parte, evitând însă lupta în
câmp deschis care i-ar fi fost fatală. Frustrat de incapacitatea englezilor de a-l
atrage pe Bruce într-o confruntare deschisă, însuşi regele Edward a plecat
spre Scoţia, decis să lupte umăr la umăr alături de oamenii săi. Bătrânul rege
Edward nu a supravieţuit însă călătoriei dure şi a murit în drum spre scoţienii
pe care intenţiona să îi înfrunte în luptă. Moartea sa a dat naţionalismului lui
Bruce şi al scoţienilor săi un scurt răstimp de care Bruce nu a ezitat să profite.
Bruce şi-a petrecut următorii ani răzbunându-se pe toţi oponenţii săi din
Scoţia şi confiscându-le domeniile şi castelele, în anul 1314, sub conducerea
regelui Edward al II-lea, englezii s-au întors să reclame Scoţia. Se spune că
armata lor era formată dintr-o sută de mii de oameni. Chiar dacă s-a exagerat
în privinţa numărului soldaţilor, este cert că englezii erau mult mai bine
echipaţi decât scoţii. Scoţienii erau depăşiţi numeric, raportul fiind de cel
puţin trei englezi la un scoţian, şi se presupune că nu dispuneau de suficiente
arme. Armata engleză era formată din cavaleri înarmaţi până îndinţi şi bine
pregătiţi şi din soldaţi de infanterie căliţi în lupte, în schimb, luptătorii
scoţieni erau prost înarmaţi şi dispuneau de resurse financiare precare. Au fost
obligaţi să se bizuiască pe ajutorul galezilor din apus, care au intrat în luptă
înarmaţi numai cu lăncile lor, cu picţii din nordul îndepărtat, abia ieşiţi din
epoca de piatră, şi cu luptătorii dârzi din Insulele Orkney care foloseau
adeseori arme confecţionate în casă. Cea mai redutabilă forţă pe care au
aruncat-o scoţii în luptă era o cavalerie înarmată sumar.
Când şi-a făcut apariţia armata engleză, soldaţii disciplinaţi erau încolonaţi în
şiruri care se întindeau pe două mile. Temându-se că o demonstraţie de forţă
de o asemenea anvergură îi putea pune pe fugă armata, Bruce şi-a asumat un
risc bine calculat, care a rămas celebru în istorie. El a acceptat provocarea
sarcastică lansată de un cavaler englez înarmat până-n dinţi de a-l trimite în
luptă pe cel mai bun om al său, şi l-a înfruntat el însuşi, în ciuda rugăminţilor
disperate ale fratelui său, Robert Bruce s-a aruncat în luptă. Descris ca fiind
un bărbat de statură mică, o siluetă măruntă pe un cal mic, el nu avea sorţi de
izbândă în confruntarea cu cavalerul inamic, care l-a atacat imediat. Pentru
oamenii lui Bruce, care îl urmăreau pe cavalerul imens, călare pe un cal
imens, îmbrăcat în armură din cap până-n picioare şi fluturându-şi
ameninţător lancea, lupta părea pierdută chiar înainte de a începe, însă Bruce
a înţeles că poate profita de statura sa, transformând-o într-un avantaj. Când
cavalerul a şarjat, Bruce a rămas neclintit pe loc, pentru a face o fentă scurtă
atunci când englezul a ajuns în dreptul său. El a evitat cu dibăcie lancea pe
care a aruncat-o englezul înspre el şi s-a răsucit scurt, lovindu-şi năprasnic cu
securea în cap adversarul. Cavalerul englez Henri de Bohun s-a prăbuşit de pe
cal şi a murit pe loc.
Văzându-l pe cavalerul masiv, bine echipat, că se prăbuşeşte răpus în faţa
conducătorului lor înarmat precar, oamenii lui Bruce au prins curaj, făcând
exact ceea ce aştepta Bruce de la ei. Numai că Bruce contase pe ceva mai
mult decât pe o simplă inspiraţie de moment. Imediat ce lupta a început cu-
adevărat, el şi-a pus în aplicare stratagemele pe care le urzise cu viclenie. Mai
întâi, i-a atras pe cavalerii englezi pe un câmp pe care presărase dinainte
diverse capcane, de felul gropilor şi a piroanelor cu bile. Atunci când cavalerii
se prăvăleau de pe cai, highlanderii primitivi se năpusteau asupra lor pentru a
desăvârşi lucrarea cu tăişul suliţelor. Totuşi, englezii dispuneau de resurse
suficiente şi au atacat concertat din mai multe părţi. La un moment dat, când
toate forţele scoţiene erau încleştate în luptă, un nou flanc al cavaleriei
engleze şi-a făcut intrarea în scenă. Dar chiar în momentul în care au apărut
cavalerii cu forţe proaspete, care ar fi putut întoarce soarta luptei împotriva
scoţilor, scoţienii şi-au aruncat în luptă arma secretă. Englezii au fost
înfruntaţi de o şarjă formată din trei sute de cavaleri, care se ţinuseră până
atunci departe de teatrul de luptă, şi care i-au învins. Această forţă superioară
de luptă se afla sub comanda lui Thomas Randolph. Conform legendei,
Randolph a pierdut un singur om în această încleştare care i-a pus pe fugă pe
englezi, aducând cu ea salvarea Scoţiei.
Soarta înclinase balanţa în favoarea scoţilor, în ziua următoarea, care era
sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, Bruce a pornit în urmărirea armatei
engleze în retragere condusă de Edward al II-lea. Bruce respinsese ideea de a-
i urmări pe englezi, conştient de faptul că soldaţii lui nu erau suficient de
puternici pentru o nouă confruntare cu duşmanul, însă unul din cavalerii săi,
Alexander Seton, care a rămas consemnat în istorie ca dezertor, dar care era
mai probabil spion al englezilor, i-a spus lui Bruce că englezii vor capitula,
într-adevăr, unii dintre ei s-au predat, însă alţii au ripostat şi au fost înfrânţi.
Pentru englezi, rezultatul înfrângerii a fost acela că Scoţia îşi câştigase
independenţa.
După bătălia de Bannockburn, multe familii scoţiene s-au aliat cu Bruce şi au
încheiat alianţe între ele. Familiile Seton, Graham şi Sinclair se numărau
printre cele mai de vază clanuri. Cu toate s-au unit sub stindardul
naţionalismului. Acelaşi ideal naţionalist avea să îi dezbine pe episcopii din
Scoţia, care fuseseră obligaţi să susţină fie cauza papalităţii, fie cauza
conaţionalilor lor. Episcopul Wishart, acelaşi care îl încoronase pe Bruce la
Scone, şi episcopul William Sinclair au fost doi dintre capii Bisericii care i-au
ţinut piept, în ciuda separării lor ulterioare de Biserica romană.
Cauza Scoţiei a devenit sinonimă cu cauza familiei Sinclair, iar istoria
familiei Sinclair avea să se întrepătrundă strâns cu zbuciumata istorie a
Scoţiei revoluţionare, Familiile Sinclair şi Bruce se înrudeau prin diverse
căsătorii care întăriseră şi mai mult alianţa lor. Clanul Sinclair avea să câştige
şi mai multă bogăţie de pe urma acestei alianţe. William Sinclair avea să fie
recompensat pentru dârzenia şi tenacitatea cu care susţinuse cauza lui Robert
Bruce, primind domenii întinse în apropiere de Edinburgh şi în Pentland. Fiul
său, William, se va căsători cu Isabel, fiica lui Malise, contele de Orkney,
ceea ce va multiplica posesiunile acestei familii puternice. Cel de-al doilea fiu
al lui William a fost Henry, primul deţinător al titlului de conte de Orkney şi
acel Sinclair care a plecat în expediţia către Noua Scoţie împreună cu Zeno.
Printr-o eroare comisă de genealogistul Father Hay, nepotul lui Henry avea să
fie numit ulterior principe, deşi, în afara scrisorilor semnate de Zeno, nu
există nici o altă referire precisă la această titulatură. Să fi dispus Father Hay
pentru arborele genealogic pe care l-a întocmit de o altă sursă la care avea
acces şi Zeno?
Războiul de independenţă al Scoţiei nu le-a oferit bărbaţilor din clanul
Sinclair răgazul de a se bucura în voie de prosperitatea nou dobândită,
deoarece conflictele cu Anglia, familiile normande rivale şi conflictele dintre
clanurile aflate în regiunea muntoasă Highland erau o ameninţare permanentă
la stabilitatea ţării. După Bannockburn, Anglia nu a mai lansat nici un atac
important asupra Scoţiei, însă nu a încetat să hărţuiască familiile normande
stabilite în ţinuturile de la hotare. Această permanentă hărţuială a determinat
câteva familii normande să schimbe tabăra aliaţilor, în mod normal, clanurile
normande se aliau numai pentru a susţine interesele de clan, într-o manieră
similară celei în care clanurile din Highland îşi recunoşteau obligaţiile de
vasalitate numai faţă de clanul din care făceau parte. Iar schimbarea taberei
alianţelor, fiindcă interesele de familie şi de clan prevalau asupra intereselor
naţionale, era un lucru obişnuit. În Italia, fiii normanzi ai lui Tancred au
repetat acest tipar, în care fraţii se ridicau uneori împotriva fraţilor în
încercarea de a prelua controlul asupra unui ţinut divizat. Normanzii nu s-au
unit decât în clipa în care au avut de înfruntat o forţă venită din exterior, în
Insulele Britanice, unde raporturile de vasalitate faţă de regele Angliei şi
raporturile de vasalitate faţă de Robert Bruce au divizat insula, confruntarea
dintre cele două tabere rivale avea să îi plaseze pe cei din clanul Sinclair pe
poziţii de rivalitate, chiar şi în bătălia de Bannockburn. Ramura Roslin a
luptat fără scrupule împotriva verilor englezi.
Războiul de independenţă şi-a revendicat victimele din rândul familiei
Sinclair, însă a adus şi mai multă bogăţie familiei. Conform standardelor de
trai din Scoţia acelor timpuri, primii cavaleri Roslin Sinclair duceau un trai
îmbelşugat, de lux, neobişnuit pentru ţara lor. în calitate de conte de Orkney şi
Caithness, William, nepotul exploratorului aventurier Henry, trăia într-o
bogăţie inimaginabilă. Printre curtenii săi se numărau lordul Dirleton, lordul
Borthwick, lordul Flemming şi alţi câţiva seniori ai unor domenii importante.
William se căsătorise cu o descendentă a clanului Douglas, iar soţia sa,
Elisabeta (pe care biograful Hay o numeşte prinţesă), avea şaptezeci şi cinci
de servitoare, dintre care cincizeci şi trei erau „de viţă nobilă", şi două sute de
„călăreţe" care vegheau la împlinirea nevoilor ei. Potire şi vase de aur,
veştminte de mătase şi un anturaj mai potrivit pentru un han oriental par de
neimaginat pentru un ţinut pe care Papa Pius al II-lea l-a descris drept sterp şi
sălbatic şi ai cărui locuitori se hrănesc cu scoarţă de copac.
Cum averea lui William Sinclair nu se rezuma la domeniile de lângă
Edinburgh, ci cuprindea ţinuturi întregi din nordul Scoţiei şi din insulele din
împrejurimi, el făcea adeseori călătorii pe mare la bordul corăbiilor sale.
Când nu era în larg, Sinclair locuia în castelul său de la Rosslyn, înconjurat de
pământurile din apropierea oraşului Edinburgh. Se spune despre William că el
este cel care a întocmit planurile şi a început construcţia capelei din castelul
Rosslyn. Complexa construcţie subterană, cu reţeaua sa de galerii şi cu
sistemul complicat de arce, care este un alt proiect al lui William, îşi
păstrează cu încăpăţânare secretele, la fel ca şi construcţia din Insula
Stejarilor, în urma săpăturilor arheologice din secolul al XX-lea, au fost
scoase la lumină câteva morminte despre a căror existenţă existau oarecare
indicii, deşi arheologii continuă să caute răspunsuri pentru diverse aspecte
descoperite, printre altele şi scara care coboară adânc^în pământ pentru a nu
duce nicăieri.
în anul 1436, William a fost ridicat de rege la rangul de Mare amiral al
Scoţiei, urmând astfel o tradiţie împământenită de bunicul său. O dată cu
moştenirea rolului tradiţional de conte de Orkney, William a moştenit
probabil toate hărţile, desenele şi însemnările făcute de bunicul său în periplul
său american. Familia Sinclair avea interesul să păstreze secretă existenţa
acestor pământuri, fiindcă numai astfel puteau servi unui scop personal
extrem de important. Şi familia Sinclair a păstrat secretul. Nu^se cunoaşte
soarta pe care au avut-o însemnările şi hărţile lor. în secolul al XVIII-lea,
domeniul Sinclair a fost mistuit de un incendiu puternic, aşa că este probabil
ca majoritatea documentelor să se fi pierdut cu această ocazie. Este totuşi cert
că, în secolul al XV-lea, adică la nici patruzeci de ani de la călătoria pe mare
întreprinsă de Henry, aceste documente au intrat în posesia amiralului.
La vremea la care marele amiral William Sinclair a devenit capul familiei,
familia Sinclair era protectoarea unui tezaur nepreţuit, cu mult mai important
decât imensa avere personală pe care o deţinea. Sinclair construise deja
capela de la Rosslyn de o manieră prin care tunelurile sale secrete să asigure
protecţia unui tezaur însemnat, iar armata personală a lui William să o poată
apăra de duşmanii omniprezenţi. Iminenţa invaziei engleze l-a convins
probabil pe William că reţeaua complicată de galerii şi de ascunzători
subterane nu era suficient de sigură. Tezaurul sacru încredinţat spre păstrare
familiei Sinclair avea nevoie de o ascunzătoare şi mai complexă, într-un loc
mult mai sigur. William Sinclair, amiral al Scoţiei şi rege al căilor navigabile
din Insulele Orkney, dispunea de resursele materiale şi avea un motiv serios
să construiască cea mai mare ascunzătoare menită să adăpostească un tezaur
de la Templul regelui Solomon şi până în prezent. Iar el se număra printre
puţinii europeni care cunoşteau cu exactitate acest amplasament din Lumea
Nouă.
Capitolul 6
CAVALERII TEMPLIERI ŞI SCOŢIA
Cel mai vechi şi mai important autor al tuturor timpurilor care a scris despre
război rămâne Sun Tzu. Opera sa devenită clasică şi intitulată „Arta
războiului" a fost scrisă în urmă cu două mii cinci sute de ani în dialectul
chinez vorbit de autor, însă continuă să fie publicată şi citită şi în zilele
noastre, menţinându-se ca o carte de referinţă în domeniu. La baza cărţii stă
următorul principiu general: orice bătălie poate fi câştigată cu mult înainte de
a fi purtată, cu condiţia să foloseşti inteligenţa superioară şi o planificare
riguroasă. Bătălia decisivă de la Bannockburn este ilustrarea elocventă a
faptului că, folosind inteligenţa şi strategia de luptă superioare, o forţă armată
inferioară din punct de vedere numeric şi înarmată inadecvat a reuşit să
învingă o armată care îi era superioară din toate punctele de vedere. De-a
lungul întregii istorii a Scoţiei, scoţienii au fost înfrânţi sistematic de englezi.
Imaginile literare sau cinematografice care îi înfăţişează pe scoţienii din
ţinutul Highland şi pe velşii despuiaţi agitându-şi suliţele şi înfruntând astfel
contingentele de soldaţi disciplinaţi, bine înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniforme
impecabile ale armatei engleze, nu sunt rodul imaginaţiei. Chiar şi în secolul
al XVIII-lea, armata înfometată şi disperată a scoţienilor a fost obligată să
lupte cu mâinile goale şi cu pietre împotriva celor şaisprezece batalioane de
infanterişti, trei regimente de cavalerie şi a diviziei de cavaleri îmbrăcaţi în
armuri grele pe care i-au aruncat britanicii în luptă laCulloden.
Bannockburn rămâne, însă, marea excepţie de la regulă. Ca întotdeauna,
armata scoţilor era în inferioritate, însă datorită unei strategii bine pusă la
punct şi gândită inteligent, ei au reuşit să obţină victoria. Unul dintre factorii
decisivi pentru soarta războiului au fost forţele proaspete ale cavaleriei care
au apărut de nicăieri, salvându-i pe scoţieni de la o ruşinoasă înfrângere.
Scoţii aruncaseră deja totul în lupta disperată, însă, la Bannockburn, Robert
Bruce păstrase ca rezervă această mică armată, asumându-şi riscul enorm de a
o lansa în luptă în ultimul moment. Iar stratagema sabine calculată i-a adus
Scoţiei câştig de cauză. Să fi cumpănit în balanţă pentru scoţi faptul că ei
cunoşteau dinainte existenţa acestei armate menţinute pe flancuri, şi să nu fi
dat ei bir cu fugiţii când au fost atacaţi de forţele masive ale duşmanului
tocmai din acest motiv?
în ultimul act al bătăliei, vitejia cu care Robert Bruce l-a înfruntat şi învins pe
cavalerul normand înarmat până în dinţi a constituit imboldul care le-a
insuflat scoţilor curajul de a se lansa în luptă. Să fi ştiut muntenii care luptau
conduşi de Bruce, înarmaţi doar cu nişte biete lănci, semănând cu celebra
confruntare dintre David şi Goliat, că erau susţinuţi de o armată europeană
modernă, cel puţin la fel de bine echipată şi pregătită ca şi englezii şi
mercenarii normanzi? Câţiva istorici moderni susţin ipoteza conform căreia
modesta armată a scoţilor ar fi ştiut de la început de existenţa acestor aliaţi
invizibili, iar acest aspect a avut darul de a-i uni ca un liant nevăzut în faţa
inamicului. Iar faptul că această armată secretă a întors soarta războiului în
favoarea Scoţiei, chiar de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, trebuie să fi
constituit un alt factor esenţial care i-a ajutat să învingă.. Unde găsise armata
scoţiană un aliat atât de bine antrenat încât să aducă victoria în lupta
împotriva englezilor? Arma secretă a scoţienilor au fost Cavalerii Templieri.
Iar data de 24 iunie este o zi sfântă pentru aceşti cavaleri.
Cavalerii Templieri
Templierii formau un ordin de călugări-cavaleri care luptaseră odinioară în
numele Bisericii creştine împotriva duşmanilor sarazini care ocupaseră Ţara
Sfântă. Ca grupare, erau consideraţi a fi aroganţi, iar ca indivizi, erau socotiţi
orgolioşi. Bogăţiile pe care le acumulaseră au stârnit invidie şi critici dure,
însă, atâta vreme cât reuşeau să menţină controlul asupra Pământului Sfânt
erau socotiţi nişte eroi care îşi duseseră misiunea la bun sfârşit. După ce au
fost înfrânţi de sarazini şi obligaţi de infideli să se retragă din Ţara Sfântă, ei
şi-au pierdut raţiunea de a exista şi au sfârşit prin a fi trădaţi atât de suveranul
Franţei, Filip cel frumos, cât şi de suveranul Bisericii creştine, Papa de la
Roma. în anul 1307 regele francez Filip al IV-lea a ordonat arestarea
Templierilor. În anii următori, cavalerii au fost aruncaţi în temniţă, supuşi
torturilor şi adeseori, arşi pe rug. Ordinul a fost scos în afara legii şi s-a
destrămat, iar proprietăţile şi domeniile le-au fost confiscate. Cu trei luni
înaintea celebrei bătălii de la Bannockbura, Marele Maestru al Templierilor,
Jacques de Molay, conducătorul suprem şi cavalerul cu rangul cel mai înalt în
cadrul Ordinului, a fost ars de viu din porunca regelui francez. Acesta a fost
ultimul capitol al unei campanii purtate timp de un deceniu cu scopul de a
zdrobi puterea Templierilor şi de a confisca averea care aparţinea de drept
Ordinului. Pentru Templieri, însă, ultimul capitol nu fusese încă scris.
începuturile istoriei Templierilor coincid cu perioada cruciadelor.
Conducătorii musulmani, care în Europa erau cunoscuţi sub numele de
sarazini, ocupaseră Ierusalimul, iar Biserica a chemat la luptă popoarele
creştine ale Europei pentru recâştigarea Pământului Sfânt. Când Ierusalimul a
fost reocupat de creştini, Cavalerii Templieri atinseseră o formă coerentă de
organizare. La suprafaţă, misiunea primilor Cavaleri Templieri a fost aceea de
a asigura protecţia creştinilor care plecau în pelerinaj spre Ţara Sfântă. Era o
călătorie pe parcursul căreia pericolele pândeau la tot pasul, fiindcă pelerinii
puteau întâlni hoţi de buzunare, piraţi, falşi artizani şi bandiţi de drumul mare.
Imediat după ce Ierusalimul a fost smuls din mâinile sarazinilor, o Europă
întreagă şi-a dorit să plece în pelerinajul sfânt, deşi puţini erau cei pregătiţi să
înfrunte greutăţile care îi aşteptau pe drum. Adeseori, proprietari de corăbii
veroşi îşi vindeau, până la ultimul, pasagerii creştini proprietarilor de sclavi
din nordul Africii. Iar dacă pelerinii aveau şansa să se îmbarce pe corabia
unui om cinstit, ei aveau totuşi de înfruntat bolile, răul de mare şi piraţii din
Marea Mediterană.
După toate aparenţele, Cavalerii Templieri reuşiseră să îşi asume o sarcină cu
adevărat nobilă. Ei şi-au făurit o imagine de călugări-cavaleri, care îşi
închinaseră viaţa sacrificiului de sine. Purtau părul strâns la spate, în codiţă, şi
îşi lăsaseră bărbile să crească. Au depus jurământ de castitate şi de sărăcie.
Promişi celibatului şi unei vieţi nepătate de păcate, ei dormeau îmbrăcaţi
pentru a se feri de ispite. Au renunţat la averi şi mulţi dintre cei care
proveneau din familii înstărite au dăruit ordinului cea mai mare parte din
averile lor.
Fondatorul ordinului a fost Hugues de Payens. Istoricii care au studiat istoria
Templierilor şi a cruciadelor convin asupra faptului că de Payens era fiul unui
nobil de ţară lipsit de importanţă din regiunea franceză Champagne, un
indiciu al faptului că provenea dintr-o familie care nu era implicată în
treburile puterii. Deşi născut într-o familie de nobili „lipsiţi de importanţă",
fondatorul Templierilor a reuşit să dobândească în cursul vieţii sale un statut
social enorm. Prin căsătorie, el se înrudea cu familia normandă St. Clair. Tot
el este cel care a dat ordinului de cavaleri-călugări numele de Ordinul
Cavalerilor Săraci ai lui Iisus Hristos şi ai Templului lui Solomon. În anul
1118, în prima sa călătorie la Ierusalim, Ordinul ajunsese să numere opt
cavaleri neînfricaţi şi cu de Payens, nouă. El şi micul său contingent s-au pus
la dispoziţia regelui Baldwin I, cruciatul care îşi însuşise titlul de rege al
Ierusalimului. Hugues de Payens i-a împărtăşit regelui scopul misiunii sale -
deşi istoria nu a păstrat mărturii scrise despre metodele prin care cavalerii îşi
propuneau să apere viaţa pelerinilor creştini de-a lungul unei rute care se
întinde pe câteva mii de mile, cu o forţă armată formată din numai nouă
oameni. El i-a cerut regelui permisiunea ca micul său contingent să se
adăpostească în palat, în zona fostului Templu al lui Solomon, permisiune
care i-a fost acordată. Astfel şi-au stabilit cavalerii reşedinţa în Templul lui
Solomon, unde şi-au petrecut următorii nouă ani, timp în care în ordin nu au
fost admişi alţi cavaleri.
După relativ îndelungata lor şedere la Ierusalim, cavalerii au revenit acasă în
Franţa, unde s-au pus la dispoziţia abatelui de Clairvaux, personajul legendar
pe care istoria îl^păstrează în memorie sub numele de Sfântul Bernard
cruciatul. În anul 1128, Bernard a întrunit conciliul de la Troyes în urma
căruia au fost recunoscute meritele cavalerilor, iar Ordinul a fost „oficializat".
Ceva mai târziu, papa Inocenţiu al II-lea declara autonomia Ordinului şi le
impunea cavalerilor obedienţă totală faţă de papalitate, în acest moment, au
fost puse bazele unui ordin militar efectiv fără frontiere.
Bernard era port-drapelul şi purtătorul de cuvânt al cruciaţilor şi se spune că
predicile sale pline de însufleţire înflăcărau imaginaţia şi simţămintele întregii
asistenţe. Discursurile sale îi făceau pe soţi şi pe fii să se îmbulzească să plece
în cruciade sau să se înscrie în organizaţia Templierilor. Se spune că atunci
când poposea Bernard într-un târg, nevestele îşi ascundeau soţii de teamă să
nu-i piardă în război. Susţinerea pe care a acordat-o Bernard Ordinului
Cavalerilor Templieri nu a fost numai una formală.
Noţiunile pe care le avea Bernard despre menirea soldatului creştin devotat
apărării cauzei creştinătăţii erau convingeri radicale chiar şi pentru epoca
modernă. El susţinea că oastea lui Hristos serveşte „interesului personal
atunci când moare şi interesului lui Hristos atunci când ucide în numele Lui".
El mai susţinea că soldatul creştin trebuie să lupte în calitate de „executant al
legii Mântuitorului". Construind pe structura originară a Templierilor,
Bernard a înfiinţat un ordin militar din care făceau parte călugări dispuşi să
ucidă în numele menţinerii păcii. Tineri nobili din toate zările Europei s-au
grăbit să se alăture acestei temerare întreprinderi. O dată cu extinderea
Ordinului, a crescut şi averea sa, ca rezultat direct al donaţiilor în bani şi în
moşii ale cavalerilor nobili. La momentul în care Ordinul a revenit la
Ierusalim, el deţinea domenii vaste pe tot cuprinsul Europei şi se transformase
într-o armată combatantă redutabilă, formată din trei sute de cavaleri de viţă
nobilă. Din punct de vedere al puterii şi curajului, Templierii au devenit o
forţă luptătoare superioară, dar şi o forţă morală care îşi aroga dreptul
superior de a purta un război sfânt care, de cele mai multe ori, nu a avut nimic
sfânt în el.
Din informaţiile pe care ni le furnizează mărturiile istorice reiese că, cel mai
adeseori, cruciadele au fost doar o suită de aventuri marcate de cruzime,
plănuite de conducători lacomi şi veroşi şi duse la bun sfârşit de ţărani
interesaţi în primul rând să jefuiească şi să violeze. Oastea creştină era
îndoctrinată să creadă că nimic din faptele comise în calitatea sa de armată a
lui Hristos nu era un păcat, atâta vreme cât cauza pe care o îmbrăţişaseră
soldaţii era una nobilă. Prima bătălie i-a adus pe creştinii europeni din Apus
în situaţia de a-şi măsura forţele cu creştinii maghiari, fiindcă scânteia
cruciadelor începuse să licărească şi în Europa Răsăriteană la cumpăna
secolului al Xl-lea. Misiunea pe care şi-o asumaseră iniţial a fost denaturată
din chiar clipa în care cruciaţii au trecut hotarele ţării lor. O armată condusă
de Petre Eremitul, care a pornit în cruciadă plecând din Cologne în luna
aprilie a anului 1096, a ras din temelii cetatea creştină a Belgradului în luna
mai a aceluiaşi an. Cruciaţii germani au ars casele ţăranilor, după ce au avut
grijă să le fure mai înainte toate bunurile. Guvernatorul cetăţii a ordonat
armatei sale să îi contraatace pe cruciaţi, iar în încleştare şi-au pierdut viaţa
zece mii de cavaleri, înainte ca măcar să se apropie de sarazinii din Ierusalim
împotriva cărora se presupunea că plecaseră să lupte, în cele din urmă, Petre
Eremitul a pierdut controlul armatei şi a celor treizeci de mii de cavaleri care
reuşiseră să scape cu viaţă din luptele împotriva creştinilor din Răsărit.
Armata combatantă a continuat să atace satele creştinilor, iar când, într-un
final, cruciaţii au întâlnit armata otomană, cavalerii creştini erau extenuaţi de
expediţiile de ucidere şi de jefuire a fraţilor creştini. Armata slăbită a
cruciaţilor a suferit o înfrângere cruntă, numai trei mii de cavaleri reuşind să
scape prin fugă de la o moarte sigură sau de captivitate. Supravieţuitorii s-au
refugiat într-un castel unde un nou şi ultim atac al necredincioşilor avea să
pună capăt episodului care a rămas cunoscut sub denumirea de „cruciada
populară".
Pe teritoriul Italiei de astăzi, statele unificate italiene erau controlate de un alt
normand originar din Franţa ai cărui înaintaşi veniseră din Norvegia, însă
familia din care făcea parte nu era înrudită prin alianţă cu familia Sinclair.
Normandul Tancred a declanşat o cruciadă personală. Când, în luna iunie a
anului 1099, armata sa a pătruns în Ierusalim, cruciaţii au ucis cincizeci de
mii de sarazini şi de evrei, fără deosebire, şi nu au făcut nici un prizonier.
Oamenii lui Tancred au mers din casă în casă, s-au dedat la crime, violuri şi
jafuri, fără a face diferenţa între creştinii şi necredincioşii din oraşul sfânt,
până când străzile cetăţii s-au înroşit de sânge nevinovat. Creştinii copţi
credeau că sunt în siguranţă, apăraţi fiind de religia lor, numai că Tancred a
ordonat să fie alungaţi din oraş, nu înainte însă de a-i tortura pentru a afla
unde le sunt ascunse averile, fie că acestea erau reale sau imaginare.
Fărădelegile pe care le-a comis Tancred nu au fost egalate decât de cavalerul
Baldwin, al cărui scop declarat era jefuirea unui număr cât mai mare de cetăţi
răsăritene. În anul 1099, Baldwin a cucerit Edesa, iar Tancred a ocupat
Bethleemul. Dintre cei doi cavaleri cruciaţi, Baldwin este cel care avea să se
auto-proclame rege al Ierusalimului în anul 1100.
În vârtejul acestui război imoral au intrat în scenă, în anul 1118, cei nouă
Cavaleri Templieri care au înfiinţat Ordinul Templier. După cum ştim deja, ei
au obţinut permisiunea regelui Baldwin de a folosi palatul construit deasupra
Templului lui Solomon drept cartier general. Probabil că în cursul celor nouă
ani petrecuţi la Ierusalim înainte de a reveni în Europa, ei s-au dedicat mai cu
seamă săpăturilor arheologice, şi mai puţin apărării pelerinilor creştini, în
cartea sa intitulată „Visul şi mormântul" (TheDream andthe Tomb), scriitorul
RobertPayne face următoarea afirmaţie: „De la bun început, Hugh de Payens
pare sa-şi fi propus un ţel diferit şi mult mai vast". Singura realizare a
Templierilor în cursul şederii lor la Ierusalim, care a durat nouă ani, după cum
apare consemnată în documentele istorice, este dovada că s-au ocupat de
săpături arheologice, deşi, se pare că, între timp, au apărat şi ruta pe care
veneau creştinii în pelerinaj. Ei sunt cei care au descoperit zidul despărţitor
dintre palat şi grajdurile regelui Solomon, au descoperit ceva ce se afla
dincolo de el, după care s-au întors în Franţa.
Să fi fost oare Templierii mai interesaţi de jefuirea decât de protejarea
pelerinilor care călătoreau pe ruta către Ţara Sfântă? Forţele cavalereşti iniţial
înfiinţate par să se facă vinovate de această acuzaţie. Atât imposibilitatea
sarcinii asumate, cât şi acţiunile lor cel puţin bizare indică faptul că Robert
Payne avea dreptate când afirma că erau animaţi de ţeluri diferite. Ulterior,
contingentele Cavalerilor Templierilor aveau să se distingă în luptele
împotriva sarazinilor, adeseori preluând rolul de ultimă redută combatantă
într-un efort uneori sinucigaş, îndreptat împotriva unui inamic mult mai
numeros şi mai puternic, cu scopul de a-i ajuta pe alţii să scape cu viaţă. Este
binecunoscută istoria în care unul din Marii Maeştri ai Templierilor a condus
în luptă o sută treizeci de cavaleri împotriva unei armate de sarazini formată
din şapte mii de soldaţi. Probabil că soldaţii de rând îşi luaseră misiunea în
serios, înţelegând că a muri în numele Mântuitorului era cea mai sigură cale
de a ajunge în rai.
Cu câteva excepţii, conducătorii cruciaţilor s-au distins, totuşi, numai prin
faptul de a fi fost corupţi, nemiloşi şi interesaţi doar de urmărirea propriilor
interese. Dogele Veneţiei - să nu uităm că Veneţia era centrul de putere al
familiei Zeno - a susţinut desfăşurarea uneia din cruciade numai după ce a
obţinut promisiunea fermă că forţele cavalereşti aveau să atace mai întâi
cetatea Zara din actuala Iugoslavie, scopul acestei întreprinderi fiind reglarea
unor conturi mai vechi, în favoarea dogelui, fireşte. Armata cruciaţilor
veneţieni a avut de înfruntat o altă armată cruciată, incident al cărei
deznodământ a fost incendierea Constantinopolei, cea mai puternică cetate a
lumii creştine răsăritene.
Cruciada copiilor (din anul 1212) s-a produs ca urmare a viziunii pe care a
avut-o un adolescent pe nume Stephen de Cloyes. Cu acea ocazie, a fost
recrutată o adevărată armată formată exclusiv din copii, trimişi să lupte în
Orientul Mijlociu împotriva sarazinilor. Pe cât de ridicolă este ideea unei
cruciade a copiilor, pe atât de crudă a fost realitatea, fiindcă întreaga armată
de copii a fost vândută unui proprietar de sclavi din Africa de către un
proprietar de corăbii veros. Frederick al II-lea, nepotul lui Frederick Barbă-
Roşie, intrând în contact cu sarazinii, a descoperit că aceştia erau mult mai
civilizaţi decât camarazii săi de arme europeni, a recunoscut public acest
lucru şi s-a pomenit brusc înconjurat de duşmani. Simpatia sa faţă de
inamicul pe care jurase să-l distrugă l-a adus în situaţia de a ataca armata
Templierilor în lupta purtată lângă cetatea Acra, o faptă reprobabilă care i-a
atras excomunicarea de către papă.
Luptele intense şi lăcomia care domnea printre naţiunile europene a contribuit
într-o măsură decisivă la declinul lor. Cu toate acestea, nici una din faptele
reprobabile ale europenilor nu este comparabilă cu ororile şi atrocităţile la
care şi-au supus propriul popor Biserica şi Coroana franceză. Din paginile
cărţilor de istorie a fost omis capitolul referitor la cruciadele pe care le-a
declanşat Roma împotriva populaţiei care ocupa regiunea Languedoc din
sudul Franţei, înainte ca Biserica şi acoliţii ei să fi sfârşit seria de crime
îndreptate împotriva evreilor, creştinilor copţi, sarazinilor şi oricui i-ar fi
putut incomodat pe ruta spre Oraşul Sfânt, Biserica a comis poate cel mai
grav pogrom la care avea să asiste Europa înainte de perioada hitleristă. Sudul
Franţei era locuit de o populaţie cunoscută sub numele de catari. Religia
catarilor, denumiţi astfel datorită convingerilor lor puritane, considera că tot
ceea ce există pe pământ este marcat de rău şi că, deşi Dumnezeu este
Creatorul a tot ce există pe planetă, lucrarea diavolului se face resimţită
pretutindeni. Religia catarilor impunea măsuri restrictive referitoare la dietă şi
la viaţa sexuală (sexul era considerat a fi un lucru rău, fiindcă prin el se
înmulţiseră oamenii pe acest pământ pe care domina cel rău). Catarii erau un
popor de oameni blajini şi credincioşi, despre care până şi înflăcăratul Sfânt
Bernard credea că nu reprezintă nici o ameninţare pentru creştini, în urma
anchetei făcute asupra religiei catarilor, el a formulat următoarea concluzie:
„Nici o slujbă religioasă nu este în spirit mai profund creştin decât a lor".
Dar dacă credinţa religioasă a catarilor concordă, în anumite puncte, cu
credinţa esenienilor şi cu convingerile religioase ale primilor creştini, ei
dezaprobau ferm noua postură a Bisericii de la Roma care începuse să se
implice în viaţa politică. Conform credinţei lor, nici un muritor nu poate şi nu
are dreptul să se interpună între om şi Dumnezeu, de aceea considerau că
preoţii nu au puterea să-i ierte şi să-i salveze pe păcătoşi. Viaţa lor se întemeia
pe modelul apostolic. Această atitudine le-a atras duşmănia declarată a
Romei, mai cu seamă după ce au subliniat că Roma reprezenta un model
diametral opus faţă de mesajul Mântuitorului, care în franceză are forma de
Amor. Iar ulterior, Biserica a confirmat acest lucru.
Mai întâi, i-a condamnat formal pe catari, deşi n-a întreprins nimic împotriva
lor. După care, nemilosul Dominic Guzman şi dominicanii săi au adus
Inchiziţia în Europa. Acest val de nebunie îndreptată împotriva cui nu trebuia,
care a durat până aproape de epoca modernă, le permitea, în perioada de
început, celor care instigau la persecutarea unui eretic să intre în posesia
bunurilor acestuia. Rapacitatea ascunsă în spatele religiei a împins Biserica
până şi la persecutarea morţilor, în anul 1209, o armată formată din treizeci de
mii de soldaţi a descins în sudul Franţei. Rând pe rând, au fost atacate, iar
locuitorii lor, măcelăriţi, de trupele trimise de papalitatea romană, oraşele
Beziers, Perpignan, Narbonne, Carcassone şi Toulouse. Iar măcelul a
continuat fără întrerupere timp de douăzeci şi cinci de ani, culminând cu
asediul cetăţii Montsegur. Aici s-au adăpostit ultimii catari care scăpaseră cu
viaţă din campania de exterminare îndreptată împotriva lor, refugiindu-se într-
un castel aflat pe creasta unui munte de calcar. Timp de zece luni, patru sute
de suflete, catari şi câţiva Templieri creştini care îi apărau pe catari, au
rezistat asediului nemilos al armatei pontificale. Lupta părea inegală, cu miile
de soldaţi antrenaţi care asediau câteva sute de suflete, însă ţinutul era plin de
simpatizanţi ai cauzei catarilor careji ajutau pe asediaţi cu apă şi hrană, în
pofida armatei inamice, în cele din urmă, fortăreaţa s-a predat, însă li s-a
impus un răgaz înainte de a face armistiţiul. Cavalerilor avea să li se permită
să plece, în virtutea faptului că se predaseră. Şi credincioşilor li s-ar fi permis
să plece în siguranţă şi liberi, cu condiţia să renunţe la credinţa lor. Altfel,
aveau să fie arşi de vii.
Conform legendei, în cursul scurtei perioade de armistiţiu, trei credincioşi
catari şi călăuza lor s-au strecurat afară din cetate, ducând cu ei un tezaur; au
coborât pe frânghii zidul înalt de treizeci de metri săpat direct în stâncă al
cetăţii Montsegur, apoi s-au pierdut definitiv în noapte. Ei aveau misiunea
secretă de a pune la adăpost în grotele din Sabarthes comoara catarilor, din
care o parte fusese deja ascunsă în pădurile de la poalele cetăţii. Acest tezaur
nu a mai fost recuperat niciodată. Curând, s-a încheiat perioada de armistiţiu.
Câţiva dintre Cavalerii Templieri, care îmbrăţişaseră religia catară în cursul
armistiţiului, au rămas pe loc, iar celorlalţi li s-a dat permisiunea să plece, aşa
cum li se promisese. Credincioşii catari, printre care se aflau şi Cavalerii, s-au
menţinut pe poziţii şi au refuzat să îşi renege credinţa. Au fost strânşi cu toţii
într-o palisadă căreia i s-a dat foc şi lăsaţi să fie arşi de vii.
Nimeni nu ştie în ce constă tezaurul catarilor. De aceea, întrebările referitoare
la cantitatea de aur şi argint pe care o putea deţine un popor hăituit şi
înfometat de asupritorii lui rămân în continuare deschise. Sudul Franţei
cunoscuse odinioară o perioadă de înflorire şi cel puţin moşierii prosperaseră
aici. Legendele care s-au ţesut în jurul tezaurului vorbesc despre faptul că, în
realitate, catarii apărau o comoară mult mai preţioasă decât tot aurul şi
argintul. Mulţi sunt convinşi că acest tezaur ar fi Sfântul Graal. Despre
Sfântul Graal se crede că ar fi potirul din care a băut Iisus Hristos la Cina cea
de taină. Tematica Graalului figurează din abundenţă în ciclul mitologic
dedicat regelui Artur şi în numeroase legende făurite în Franţa şi în Marea
Britanie. Căutătorii de comori din zilele noastre continuă să scotocească cu
obstinaţie peşterile din zona Monsegur în speranţa că vor descoperi într-o
bună zi un tezaur. Ceea ce s-a descoperit într-una din peşteri este imensa grotă
de la Lombrives, una din cele mai mari din Europa. Săpată adânc pe zidul
mare al grotei este o pentagramă, sau steaua în cinci colţuri, în peşteră se mai
află un dolmen uriaş, o structură din piatră de forma unei mese cu o tăblie tot
de piatră, aşezată pe trei picioare. Celţii au lăsat în urma lor structuri de acest
fel de-a lungul întregii coaste a Atlanticului european, însă aceasta poate fi
doar o construcţie singulară, ridicată într-o peşteră din Franţa. Fiindcă
tezaurul nu a fost recuperat niciodată.
Biserica şi-a înfrânt duşmanii din sudul Franţei şi din Orient, însă triumful
său din Ţara Sfântă avea să fie de scurtă durată, în anul 1188, sarazinii au
recucerit Ierusalimul, iar Europa a pierdut războiul. Templierii şi un alt ordin
rival. Cavalerii Ospitalieri (cunoscuţi şi sub denumirea de Cavalerii Sfântului
Ioan sau Ioaniţi) s-au numărat şi ei printre europenii care s-au întors acasă.
Până la încheierea perioadei cruciadelor, Ordinul Templierilor căpătase o
putere extraordinară, care rivaliza poate doar cu marile case monarhice ale
Europei. Pe toată durata perioadei în care şi-au îndeplinit îndatoririle de
străjeri ai pelerinilor care călătoreau spre Ţara Sfântă, Templierii au reuşit să
creeze şi să instituie un sistem şi practici de schimb al monedelor care aveau
să netezească calea spre sistemul bancar modern. De pildă, un nobil din Paris
putea depune orice sumă la „banca" Templierilor din Paris şi îşi putea retrage
banii de la orice „bancă" a Templierilor din Veneţia sau din Ierusalim. Acest
sistem oferea practic protecţie fondurilor depuse de nobilul respectiv în timp
ce acesta călătorea, în acelaşi timp permiţându-le Templierilor să folosească
banii depuşi sub formă de împrumut acordat regilor şi nobililor deopotrivă.
Depunerile altora asigurau veniturile Templierilor, iar pământurile
Templierilor le aduceau câştiguri din închirieri. Cu toate acestea, puterea tot
mai mare pe care o acumulau a stârnit invidia şi duşmănia celor care le
pizmuiau atât bogăţia, cât şi puterea.
Cel mai înverşunat duşman al Templierilor a fost regele francez Filip al IV-
lea. Templierii nu îl acceptaseră în Ordin, iar pe de altă parte, regele le datora
sume uriaşe pe care nu avea cum să le achite. Fiindcă vistieria Franţei
secătuise, regele a mărit dările percepute de pe spatele poporului, iar urmarea
imediată a măsurii înrobitoare este că a fost nevoit să se ascundă pentru o
vreme de furia mulţimii în Templul din Paris. Regele era convins că
majoritatea datoriilor acumulate se datorau faptului că nu reuşise să strângă
dările de pe pământurile Templierilor, care, trebuie spus, nu erau vasali
regelui. În anul 1306, regele dăduse poruncă să fie confiscate toate
pământurile pe care le deţineau evreii din Franţa, sperând că astfel îşi va
revigora situaţia financiară. Iar acum, avea nevoie de un ţap ispăşitor, în anul
1307, el şi-a aţintit privirea asupra prietenilor săi. Jacques de Molay fusese
naşul unuia din fiii regelui Filip şi cel care purtase linţoliului lui Carol de
Valois, cumnatul regelui. Asemenea dovezi de fidelitate nu aveau însă nici o
valoare în ochii lui Filip.
însă, cum nu putea să confişte pur şi simplu pământurile şi proprietăţile
templiere pe drept meritate, el a fost obligat să recurgă la o stratagemă.
Metodele verificate de atac şi furt ale proprietăţilor creştinilor şi evreilor
aveau să dea din nou roade. Aşadar, i-a acuzat pe Cavalerii Templieri de
erezie şi de faptul că s-ar fi închinat diavolului, aruncând în joc şi acuzaţii de
perversiuni sexuale, ca măsură suplimentară de precauţie. Regele francez
avea însă nevoie de un aliat puternic care să-l susţină în desăvârşirea planului
său al cărui dublu scop era acela de a scăpa de Templieri şi de a rămâne cu
avuţiile lor. Astfel încât, a apelat la unica persoană de pe glob cărora
Templierii îi datorau ascultare, şi anume la papă. El l-a convins pe Papă să
scoată în afara legii Ordinul Cavalerilor Templieri, lucru pe care l-a obţinut
prin bula papală emisă în anul 1312. Dar de ce a acceptat Papa să fie atacată
şi desfiinţată propria sa armată?
Istoricii continuă să dezbată şi astăzi rolul şi implicarea Papei Clement al V-
lea. Apărătorii lui susţin că el a fost obligat să facă jocul regelui francez, prins
în maşinaţiunile lui ignobile şi în urzeala acuzaţiile de erezie. Regele Franţei
susţinuse o acţiune militară împotriva predecesorului lui Clement, Papa
Bonifaciu al VIII-lea, care îl şi excomunicase din acest motiv. Următorul
Papă murise otrăvit, iar Clement al V-lea avea toate motivele să se teamă de
Filip.
Detractorii săi susţin că Papa ţinea şi el o condicuţă în care îşi notase de la
păcate neînsemnate, cum ar fi vânzările de orice fel, de la indulgenţe la
documente de liberă trecere, până la trebuinţe mai serioase, printre care
protejarea Romei şi a puterii pontificale împotriva unei Franţe în plină
ascensiune. Adevărul este că, indiferent care ar fi motivul real pentru care
Papa i-a permis lui Filip să dea curs acestui plan, el l-a lăsat s-o facă. Într-o zi
de vineri 13 a anului 1307, regele a poruncit ca toţi Templierii să fie arestaţi.
Este probabil că, la acea dată, mai rămăseseră în Franţa două mii de
Templieri. Ei au opus o slabă rezistenţă, fiindcă Marele lor Maestru a
presupus că va. reuşi să-i scape de acuzaţiile aduse de un băieţaş care se juca
de-a regele. Totuşi, planul lui Filip cerea mai mult decât o simplă arestare.
Templierii au fost supuşi celor mai cumplite tratamente şi suplicii pe care le
putea oferi Inchiziţia, încât mulţi dintre ei au murit sau şi-au luat viaţa
nemaisuportând torturile.
Supuşi unor torturi atroce, numai patru din cei o sută treizeci şi opt de
Templieri francezi arestaţi au cedat şi au mărturisit crime pe care nu le
comiseseră, dar pe care le inventaseră torţionarii lor. Printre presupusele
fărădelegi comise se numărau adorarea diavolului, ajutorul dat femeilor să
scape de prunci, infanticidul, scuiparea, repudierea şi batjocorirea crucii lui
Hristos, sodomia şi venerarea unui cap numit Baphomet (sau capul unui
bărbos). Unele dintre crimele de care au fost acuzaţi Templierii se^întemeiau
pe ceea ce Biserica considera a fi practici eretice, închinarea la diavol era una
din acuzaţiile cele mai clare de erezie. Batjocorirea crucii se referea mai
degrabă la una din credinţele catarilor că acest obiect pe care fusese răstignit
Iisus Hristos era un simbol al răului. Iar sodomia era o acuzaţie care putea fi
adusă cu uşurinţă unui grup de bărbaţi care trăiseră departe de femei pentru o
perioadă atât de lungă de timp.
Planul pe care şi-l făcuse regele Filip nu ar fi putut fi dus la bun sfârşit dacă
Ordinul Templierilor ar fi fost interzis numai în Franţa. Aşadar, el trebuia să-l
înduplece pe Papă să fie port-stindardul în propria sa cruciadă îndreptată
împotriva Templierilor. Anglia a reacţionat în chestiunea templieră abia după
adoptarea bulei papale, dar chiar şi atunci reacţia sa a fost destul de anemică
prin comparaţie cu cea a Franţei, înainte de a lua o poziţie fermă, regele
englez Edward al II-lea a aşteptat emiterea celei de-a doua bule papale care s-
a produs în data de 15 decembrie, 1307. Chiar şi după primirea ordinului de
arestare, el a tergiversat lucrurile încă trei săptămâni înainte de a porunci
arestarea Templierilor. În acel moment, în toată Anglia au mai fost găsiţi doar
doi Templieri, care, oricum, nu au fost supuşi regimului torţionar al Inchiziţiei
la care fuseseră supuşi Templierii francezi.
în Anglia, ţară în care tortura fusese interzisă prin lege, Templierii nu au
mărturisit că ar fi venerat capul tăiat, că ar fi batjocorit crucea, sau că ar fi
practicat sodomia. Deşi Papa nu a contenit să exercite presiuni asupra regelui
Edward în încercarea de a-l obliga să facă un număr mai mare de arestări şi să
smulgă şi mai multe mărturisiri ale crimelor respective, regele englez s-a opus
ferm aplicării torturii. Pentru a zdrobi împotrivirea regelui, în anul 1310 Papa
i-a ordonat lui Edward al II-lea să accepte accesul comisarilor papali în
Anglia. El însuşi a semnat o bulă papală prin care ordona torturarea
Templierilor întemniţaţi în Anglia, chiar în ajunul Crăciunului, însă, în ciuda
tuturor eforturilor depuse de Papă şi a bulelor papale, prea puţini Templieri
englezi au suferit soarta fraţilor lor francezi.
Reacţia suveranilor din celelalte ţări europene faţă de atitudinea Papei a fost
amestecată, iar opiniile împărţite, în principatele Neapole şi Sicilia, au fost
efectuate câteva arestări, iar Cavalerii Templieri au fost torturaţi, însă
majoritatea au supravieţuit supliciului, în landurile germane (la acea vreme,
nu exista o Germanie unificată, ci o reţea complicată de principate care
rupeau veşnic alianţele), cavalerii au intrat în forţă în sala de judecată şi
înarmaţi până-n dinţi. Erau hotărâţi să declare război acestui anti-papă şi
tuturor detractorilor Ordinului, însă nimeni nu a cutezat să le arunce mănuşa.
La dizolvarea Ordinului Templierilor din Germania, Templierii germani s-au
refugiat în interiorul Ordinului Cavalerilor Teutoni.
Numai în Scoţia şi în Portugalia pretenţiile regelui francez şi ordinele Papei
au fost complet ignorate, iar Templierii care au avut şansa să scape fugind din
Franţa şi să se refugieze în aceste paradisuri ale siguranţei sunt aceiaşi care au
supravieţuit. Scoţia, aflată în acea epocă într-un război perpetuu cu Anglia, a
constituit una din cele mai sigure ascunzători pentru Templierii refugiaţi,
mulţi dintre ei găsindu-şi adăpost în braţele primitoare ale lui Robert Bruce şi
ale familiei Sinclair, care, cu câteva secole înainte, jucase un rol decisiv în
constituirea Ordinului.
Papa a reuşit să-şi impună punctul de vedere şi să-i excomunice pe Templieri,
însă mulţi dintre cavaleri au scăpat cu viaţă şi au reuşit să fugă cu averi cu tot,
Ordinul funcţionând clandestin. Filip a reuşit să îşi însuşească proprietăţile
Templierilor, pământurile şi o parte din banii acestora, hotărând, fireşte, că
toate domeniile confiscate îi aparţineau de drept. Cu toate acestea, cea mai
importantă parte a bogăţiilor pe care le deţineau Templierii nu avea să fie
recuperată niciodată. Iar, pe măsură ce iscoadele regelui francez scotoceau
cetăţile, târgurile şi satele în căutarea tezaurului templier, rezistenţa Ordinului
a avut timp să se organizeze şi mai bine. De-a lungul timpului şi a războaielor
purtate, Templierii şi-au organizat o flota atât de puternică, încât, de teama
concurenţei, unele porturi le-au interzis accesul de frică să nu rivalizeze cu
corăbiile comerciale ale cetăţenilor lor. Porturile La Rochelle şi Le Havre,
care, ulterior, aveau să devine importante pentru comerţul transatlantic, au
fost ultimele porturi franceze pe care le-au văzut cavalerii Templieri.
Când iscoadele regelui francez au pătruns în incinta comanderiei Templierilor
din Paris, care era coIoana vertebrală a băncii Templierilor, ei s-au aşteptat să
găsească aici stive de aur. Templierii fuseseră însă preveniţi din vreme, astfel
încât un convoi de carete încărcate cu tot ceea ce fusese păstrat în Paris a luat
iute şi discret drumul cetăţii La Rochelle. în portul cetăţii, încărcătura a fost
transferată la bordul corăbiilor templiere, scăpând astfel din ghearele regelui
lacom şi dispărând pentru totdeauna din istorie. Legendele sunt singurele care
ne oferă indicii despre posibila destinaţie a flotei Cavalerilor Templieri care
fugiseră din Paris. E drept că versiunile diferă, încât conform acestor legende,
corăbiile templiere fuseseră văzute în porturi din Marea Mediterană,
Portugalia, Irlanda, Scoţia, ba chiar şi din Scandinavia. Oricare dintre versiuni
poate fi însă adevărată. Şi chiar dacă singurii Templieri prinşi în Scoţia şi
aruncaţi în temniţă au recunoscut că scăpaseră fugind pe mare, ei au refuzat
să dezvăluie numele porturilor în care flota Templierilor a primit permisiunea
de liberă trecere sau de acostare. Pe de altă parte, documentele istorice nu
consemnează faptul că vreo naţiune le-ar fi acordat oficial autorizaţie de
liberă trecere.
Singurele porturi în care este plauzibil că flota Templierilor şi Cavalerii
Templieri înşişi erau bineveniţi coincid cu locurile în care Papa era privit cu
ostilitate. În perioada respectivă, Scoţia era în fierbere după asasinarea lui
John Red Comyn în biserica mănăstirii călugărilor minoriţi, iar Brace şi
susţinătorii lui fuseseră excomunicaţi de Biserică pentru sacrilegiul comis. Pe
de altă parte, marile porturi scoţiene de la Edinburgh, Glasgow şi chiar
Aberdeen erau supravegheate de iscoadele englezilor. Aceste porturi erau sub
blocada instaurată de regele englez care încerca şi în acest fel să-l prindă pe
Robert Bruce. Şi în Anglia, adversarii Templierilor au fost dezamăgiţi, fiindcă
tezaurul din Templul Londrei dispăruse fără urmă ca şi cel din Paris. Nu se
ştie cu certitudine dacă şi cât din comoara lor ajunsese în siguranţă în Scoţia,
pentru a se pune sub protecţia familiei Sinclair, însă ce se ştie precis este că o
parte din bani au fost folosiţi pentru a cumpăra armele puse la dispoziţia
luptătorilor lui Robert Bruce.
Unde putea găsi un loc sigur de acostare o flotă încărcată cu un tezaur şi cu
sute de cavaleri la bord? Este foarte probabil că locul respectiv coincide cu
locul în care s-a ascuns şi Robert Bruce în perioada de surghiun. Dacă
legendele care s-au ţesut despre un rege fugar le egalează, şi poate chiar le
inspiră pe cele despre Robin Hood, există câteva locuri în care este foarte
probabil ca Bruce să-şi fi făcut ascunzătoarea. Cele mai verosimile locuri din
care şi-a putut organiza Robert Bruce rezistenţa sunt Kintyre, o peninsulă care
se întinde din Argyll, şi câteva insule răspândite în largul coastei scoţiene,
printre care Jura şi Islay. Aceste insule erau controlate de clanul MacDonald a
cărui loialitate faţă de Bruce şi ostilitate la adresa invadatorilor este de
notorietate. Michael Baigent şi Richard Leigh, autorii cărţii „Templul şi loja"
(The Temple and the Lodge), au pornit în căutarea locului în care au stat
ascunşi susţinătorii lui Bruce şi Templierii şi au cercetat regiunea aflată la
vest de Highland sau Linia Muntoasă. Una dintre legendele care vorbesc
despre existenţa „insulei de pe lac" i-a condus până la Loch Awe unde au
descoperit câteva morminte moderne; pentru ca în regiunea Kilmartin, aflată
nu departe de acest lac, să descopere o incintă de biserică în cimitirul căreia
se aflau pietre funerare străvechi, decorate în stil templier.
Mult înspre nord, Insulele Hebride şi Orkney constituiau o ascunzătoare încă
şi mai potrivită pentru o întreagă flotă. Nu trebuie să uităm însă că Golful
Scapa Flow, aflat între Insulele din mini-arhipelagul Orkney, este locul în
care, la sfârşitul primului război mondial, germanii au preferat să-şi scufunde
flota formată din şaptezeci de nave de război, mai degrabă decât să o lase să
cadă pradă englezilor. Iar în cel de-al doilea război mondial, flota britanică s-a
ascuns în acelaşi loc, la şase sute de ani după ce flota Templierilor ar fi putut
profita de golfurile izolate ale acestor insule îndepărtate, folosindu-le ca
liman şi ascunzătoare sigure. Dincolo de Golful Scapa Flow, se află un alt
punct de reper important, Capul Sfântului Ioan, o structură muntoasă diferită
de restul peisajului, cu o înălţime de 340 de metri de la nivelul mării, fiind şi
cel mai înalt promontoriu din Insulele Britanice. Sfântul Ioan Botezătorul,
profetul biblic care a fost decapitat, deţine un loc central în folclorul templier.
Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul este una din zilele cele mai importante
pe care Templierii le-au ţinut cu sfinţenie, ea având aceeaşi conotaţie sacră şi
pentru acei francmasoni şi masoni, continuatori ai tradiţiei templiere. Câteva
secole mai târziu, când lojile masonice engleze şi scoţiene au ieşit din umbră
şi şi-au recunoscut în mod public existenţa, carta masonică stabilea drept cea
mai importantă dată sărbătoarea Sfântului Ioan, adică 24 iunie.
Deoarece Sfântul Ioan Botezătorul a jucat un rol atât de important în
iconografia Templierilor, este interesant de remarcat faptul că înainte
Mergătorul, vocea care striga în deşert anunţând venirea lui Iisus Hristos, a
fost condamnat la moarte şi i s-a tăiat capul din pricina convingerilor sale
religioase. Despre Templieri s-a spus că venerau un idol de forma unui craniu,
numit Baphomet. În opinia unor istorici şi exegeţi, ar fi mai degrabă vorba de
Muhammad, profetul Islamului. Alţi istorici susţin că ar putea fi vorba, în
acest caz, de denaturarea termenului abufihamet, cuvântul arab având sensul
de „Părintele înţelepciunii" sau persoana sau divinitatea reprezentată pe
Giulgiul din Torino. După publicarea cărţii „Sfântul sânge, sfântul Grad"
(Holy Blood, Holy Grail), dr. Hugh Schonfield a descoperit o formă extrem
de complicată de criptografie pe care a denumit-o cifrul Atbash. Folosind
această metodă de decodificare, el a reuşit să traducă cuvântul „Baphomet" în
„Sophia". Această formă de codificare poate indica faptul că probabil
nazarinenii, cei care l-au Curmat pe Iisus întrupat, şi Templierii stabiliseră
deja contacte, în orice caz, capul decapitat a ajuns să joace un rol important în
mitologia templieră.
Vom constata în continuare că Isus Nazarineanul ar putea fi, în realitate, o
transcriere eronată pentru Isus Nazarenul, nazarenii fiind un grup aflat în
strânsă legătură cu esenienii care urmau o disciplină severă în privinţa religiei
adoptate. Este posibil ca Ioan Botezătorul să fi fost mai venerat decât Isus
însuşi de ultimii adepţi ai acestui grup. Anumiţi exegeţi susţin ipoteza
venerării de către Templieri a lui Ioan mai mult decât a lui Isus, tocmai din
cauza faptului că Ioan a fost cel decapitat. Sărbătoarea Sfântului Ioan, şi data
de 24 iunie, reprezintă cea mai importantă zi din calendarul Templierilor.
În anul 1307, Insulele Orkney nu intraseră încă în proprietatea clanului
Sinclair. Ele aparţineau căpeteniei normande Malise, a cărui fiică va deveni
mai târziu soţia lui William Sinclair. Vikingii organizaseră raiduri de cotropire
a insulelor din largul Scoţiei şi Irlandei cu mult înainte de secolul al VIII-lea,
când istoria consemnează primele atacuri vikinge asupra coastei irlandeze.
Raidurile nordicilor au deschis calea coloniştilor nordici, iar printre grupurile
de colonişti se număra şi familia Mores, o puternică familie normandă care s-
a aşezat în insule şi din care s-a desprins, în secolul al X-lea, ramura franco-
normandă. Ramura franceză a clanului More avea să devină familia St. Clair,
din care se va desprinde ramura scoţiană Sinclair, în perioada istorică în care
Biserica şi statul francez îi vâna pe Templieri, englezii începuseră să vâneze
familiile de frunte ale Scoţiei. Aceasta coincide cu perioada în care clanul
Sinclair a fost obligat să solicite şi a obţinut sprijinul unui alt clan-rege al
mărilor, şi anume clanul Gunn.
Clanul Gunn şi neamul Sinclair
Unul din primii istorici care a scris istoria Insulelor Britanice, în anul 1136,
este Geoffrey din Montmouth. Pe lista celor şase regi care au luptat alături de
regele Arthur împotriva saxonilor, autorul citează numele unui oarecare rege
Gunhpar (sau Gunuasius, în formă latinizată), despre care spune că domnea
suveran peste Orcadum. Conform cutumei vremii, Geoffrey a latinizat numele
tuturor celor şase regi. În perioada feudală, numele de „Gunuasius" s-ar fi
putut transforma în „Gunn". Poate că acest prim rege Gunn să fi fost
strămoşul cavalerului Sir James Gunn rămas în America. Printre posesiunile
acestui străvechi stăpân al mărilor, cu siguranţă se numărau şi corăbii,
manevrate de marinari încercaţi şi iscusiţi în arta navigaţiei, capabili să
traverseze apele învolburate ale mărilor din regiunea Atlanticului de Nord,
care se strâng în jurul Scoţiei într-o încleştare de gheaţă.
În majoritatea studiilor lingvistice care se ocupă de etimologia numelor de
persoane şi a însemnelor heraldice prevalează teza că toate familiile scoţiene
se trag dintr-un strămoş celebru comun. Robert Bain susţine că membrii
clanului Gunn sunt descendenţii lui Olaf cel întunecat. Se pare că acest Olaf
coborât din Nord ar fi navigat până în „Sutherland" (sau, altfel spus, ţara din
sud), conform terminologiei scandinave din secolul al V-lea. în cartea sa
intitulată „Clanuri şi însemne în Scoţia" (Clans and Tartans ofScotland), Bain
susţine că acesta era unul din fiii lui Olaf, numit Gunnar, şi că el este primul
din clanul Gunn. Numele propriu Gunnar derivă din substantivul gunn, având
sensul de „săgeată lungă, rezistentă". Este foarte interesant faptul că gunn
reprezintă, de fapt, „un vârf de lance^".
Un al treilea text istoric îi dă dreptate lui Geoffrey. în cartea intitulată
„Clanuri scoţiene şi însemnele lor" (Scottish Clans and Tartans), Ian Gramble
susţine că numele propriu Gunn era frecvent întâlnit şi deja încetăţenit la
momentul la care nordicii au debarcat în Orkney. în realitate, numele Gunn
este de origine picta. Cu câteva excepţii, limba vorbită de picţi nu a fost
descifrată şi rămâne pierdută pentru istoria universală. Originea picţilor este
necunoscută, iar istoria face referire la ei sub această denumire abia în anul
279, când Eumenius consemnează prezenţa picţilor în contextul încercării
Imperiului Roman,prin intermediul armatelor conduse de Cezar, de a ocupa
Scoţia, în anul 305, Constantius Clorus a organizat o campanie militară
împotriva „caledonienilor şi a altor picţi", iar fiul lui Constantius va face, la
rândul său, o tentativă în anul 343. Neînsemnaţii războinici cu chipurile
vopsite în albastru au reuşit să alunge legiunile romane.
în cursul retragerii romane din Britania, „scoţii" erau cei care populau Scoţia,
deşi, în realitate, este vorba de un popor irlandez, în acel moment, picţii şi
scoţii coexistau alături de alte triburi ale căror nume s-au pierdut în negura
istoriei, printre care triburile attacoti şi vertunones. Chiar dacă, pentru romani,
populaţiile pe care le-au supus erau primitive, în acelaşi mod în care primii
colonişti europeni din America îi considerau primitivi pe amerindienii cu care
au purtat ulterior războaie, acest punct de vedere este complet eronat. Picţii
erau renumiţi pentru măiestria lor şi pentru obiectele de podoabă din argint pe
care le creau, şi suficient de deschişi încât să adopte carele romane după ce au
înfruntat în luptă legiunile romane. Tocmai extraordinara lor capacitate de
asimilare este cea care a privat istoria de înţelegerea corectă a civilizaţiei din
care făceau parte. Se mai ştie despre picţi că erau navigatori iscusiţi, că erau
pricepuţi în construirea de ambarcaţiuni din piei uscate de animal şi că
navigau pe distanţe lungi în ambarcaţiunile lor. Este foarte probabil că
vikingii şi picţii au stabilit contacte între ei încă din cele mai vechi timpuri.
Indiferent dacă cei din clanul Gunn erau la origine vikingi sau picţi, un lucru
este cert: ei constituiau o forţă navală pe mările Nordului, de care populaţiile,
din acea perioadă trebuia să ţină cont.
într-o lucrare extrem de bine documentată despre regele Arthur şi personajele
mitologice care au legătură directă cu Sfântul Graal, scriitoarea Norma Lorre
Goodrich avansează şi demonstrează ipoteza că regina Guinevere era o regină
a picţilor. La epoca respectivă, forma de organizare matriarhală le conferea
femeilor din societatea picta dreptul de a alege sau de a renunţa la soţ, după
bunul plac. în literatura Graalului, infidelitatea soţiei faţă de soţ era o dovadă
de imoralitate, numai că Goodrich întrevede în acest aspect respectarea unei
simple tradiţii. Asemenea regilor picţi, şi reginele picţilor conduceau
războinicii pe câmpul de luptă, iar regii, ca şi reginele, se căsătoreau pentru a
consolida alianţele politice. O anume regină Guinevere care stăpânea peste
Insulele Orkney populate de picţi şi aliată cu regele Arthur în lupta împotriva
saxonilor, corespundea perfect scenariului de căsătorie cu un rege pict pe
nume Gunn, sau regele Gunuasias din Orcadum după cum este descris de
Geoffrey, scopul fiind asigurarea succesiunii clanului Gunn la titlul de
suverani peste Caithness.
Câteva secole mai târziu, când normanzii din neamul Sinclair au ajuns să
stăpânească Scoţia şi insulele aflate la nord de Scoţia, transformându-le în
fieful lor, căpetenia nordică Malise probabil se înrudea deja cu clanul Gunn.
Iar prin intermediul unei alianţe matrimoniale între neamurile Sinclair şi alte
neamuri de nordici, această alianţă a fost consolidată şi mai temeinic. Atunci
când Williarn Sinclair a preluat Caithness, devenind astfel seniorul nobil al
ţinutului, şi a adăugat domeniului strămoşesc al familiei Sinclair şi Insulele
Orkney, el a reuşit să facă acest lucru doar cu îngăduinţa clanurilor picto-
normande care locuiau în Nord. Această alianţă dintre suveranii incontestabili
ai mărilor este cea care le-a acordat Templierilor îngăduinţa să pătrundă pe
fieful lor.
Templierii şi Scoţia
Corăbiile Templierilor au ridicat pânzele din portul francez şi, cu
consimţământul lui Sinclair, au poposit în Insulele Orkney. Alianţa dintre
suveranii care domneau peste mările care înconjurau Insulele Orkney privea
cu ostilitate ascensiunea Franţei, dar şi autoritatea crescândă a papalităţii,
ambele avide de tot mai multă putere şi ambele ridicând pretenţii exagerate
asupra bogăţiilor din Europa. Mai mult decât atât, o Scoţie independentă avea
nevoie de un aliat puternic tot atât de mult pe cât aveau nevoie Templierii de
un refugiu sigur.
La scurt timp după ce Bruce s-a încoronat rege al scoţienilor sub numele de
regele Robert (la câteva săptămâni de la asasinarea lui John Red Comyn şi cu
şase ani înainte de a repurta victoria de la Bannockburn), mai precis, în luna
iunie a anului 1306, regele Robert şi Scoţia au fost înfrânţi de englezi în
bătălia de la Methuen. Bruce a fost obligat să fugă şi a luat calea pribegiei,
situaţie care a continuat pe toată durata iernii. Contele Balliol, rivalul lui
Bruce, a luat-o prizonieră pe soţia acestuia, făcând să se împlinească astfel
profeţia pe care aceasta o făcuse când asistase la încoronarea soţului ei de la
începutul anului: „Am impresia că suntem rege şi regină pentru o vară, pe
care fiii lor îi încoronează în joacă". Numai că profeţia ei nvca să aibă urmări
mult mai grave decât îşi închipuise. Fiica lui Robert Bruce, Marjorie, şi
fratele acestuia, Nigel, care luase drumul pribegiei asemenea lui Robert, au
fost prinşi, iar Nigel, decapitat.
Când Robert a ieşit din ascunzătoarea sa, lungul şir al nenorocirilor personale
nu se încheiase încă. Alţi doi fraţi ai «fii, Thomas şi Alexander, au fost luaţi
prizonieri, iar susţinătorii lui Bruce au fost reduşi la statutul de proscrişi,
umblând ca nişte cerşetori, îmbrăcaţi în zdrenţe, încălţaţi în opinci din piele
netăbăcită şi înfometaţi, furând sau trăind din mila străinilor şi a prietenilor,
în anul 1307, supravieţuitorii clanului Bruce şi o mână de clanuri aliate sunt
cei care au dat naştere şi au susţinut întreaga mişcare de eliberare naţională a
Scoţiei.
Restul celor care se afiliaseră la această mişcare au trecut prin aceleaşi
suferinţe prin care a trecut şi Bruce. Contele de Atholl a fost condamnat la
spânzurătoare, pentru simplul fapt de a fi fost susţinătorul lui Bruce; Simon
Fraser, cel care i se alăturase lui Sir William Wallace în revolta
antimonarhistă, a fost tras în ţeapă şi lăsat să zacă astfel pe Podul Londrei;
episcopul Wishart şi episcopul Lamberton, care au susţinut moral cauza luptei
pentru independenţă, au fost trimişi la ocnă. în cetatea Berwick, Isabel
Buchanan şi o soră de-a lui Robert Bruce au fost aruncate în cuşti deschise
din nuiele împletite, purtate astfel până la spânzurătoare şi lăsate să zacă în
piaţa' publică pentru a stârni oprobiul poporului. în ceea ce priveşte cauza de
eliberare a Scoţiei, iarna anului 1306 a fost la fel de cumplită ca iarna pe care
au petrecut-o George Washington şi armata sa de zdrenţăroşi americani la
Valley Forge. Pentru Robert Bruce, forţe superioare voinţei şi ştiinţei lui
aveau să intervină spre a-l salva.
în Franţa aceluiaşi an, pentru Templieri devenise tot mai limpede că relaţia lor
cu regele francez începea să se deterioreze. Ameninţarea se simţea plutind în
aer şi numai opoziţia Papei faţă de ordinelor lui Filip amâna valul de arestări.
Într-un final, când regele a emis ordinul secret de arestare, majoritatea
Templierilor erau pregătiţi de plecare. Iar tratativele cu cei din familia
Sinclair, deja aliaţi în spirit cu cei din familia franceză St. Clair care jucaseră
un rol esenţial în înfiinţarea Ordinului Templierilor, le-au netezit calea către
libertate. Astfel au pornit la drum corăbiile Templierilor, îndreptându-se spre
insulele presărate din largul Scoţiei. La fel de neprevăzută ca şi arestarea
Templierilor a fost şi moartea regelui englez Edward, plecat la drum tot către
Scoţia. Moartea regelui i-a oferit lui Bruce răgazul neaşteptat de care avea
nevoie; iar ajutorul bănesc şi armele pe care Templierii le-au adus cu ei în
Scoţia aveau să spele ruşinea unei înfrângeri.
Conform legendelor templiere, flota lor a sărit în ajutorul Scoţiei, deşi o
seamă de istorici contestă această ipoteză. Cea mai convingătoare dovadă,
provenind din afara cercului Templierilor, este chiar plângerea formulată de
regele englez conform căreia Templierii ar fi furnizat cel puţin fondurile
necesare cumpărării de arme pentru Scoţia, folosindu-se în acest scop de
Irlanda neutră, în orice caz, din acel moment, Bruce a redevenit comandantul
armatei scoţiene, debarasându-se astfel de statutul de proscris. După ce a
pierdut membri ai familiei, prieteni, cea mai mare parte a avuţiei sale şi pe
mulţi dintre oamenii care luptaseră alături de el, Bruce a avut o revenire
spectaculoasă. Brusc, Bruce traversează Scoţia în fruntea armatei sale,
atrăgând tot mai multe forţe de partea sa şi pedepsindu-i pe duşmani. Le
confiscă pământurile şi le ocupă forturile, executându-i pe cei mai înverşunaţi
vrăjmaşi. Incursiunile militare sporadice ale armatei engleze, pe care aceasta
le făcea fără multă tragere de inimă sub conducerea noului rege, au fost fie
evitate, fie înăbuşite de scoţieni. În anul 1313, Bruce invada Anglia şi reuşea
să ocupe Insula Man în urma unui atac naval. Fusese o perioadă excepţională,
care durase în total cinci ani.
În anul următor, bătălia de la Bannockburn avea să decidă soarta
independenţei Scoţiei, ca şi soarta Cavalerilor Templieri care luptaseră alături
de cauza Scoţiei şi a familiilor sale conducătoare, Bruce şi Sinclair. În afara
graniţelor Scoţiei, prigoana şi campania de persecuţii la adresa Templierilor,
orchestrate de Filip şi de Papă, au continuat. Punctul culminant a fost marcat
de arderea pe rug a Marelui Maestru Jacques de Molay. urmată de execuţii în
masă ale altor Templieri. Când Marele Maestru a fost dus la stâlpul infamiei,
el a aruncat un blestem crunt asupra Papei şi a regelui Franţei, spunând că
nici unul dintre ei nu avea să apuce să trăiască mai mult de un an după
moartea sa. Blestemul lui s-a împlinit.
Totuşi, Ordinul Templierilor nu s-a stins o dată cu de Molay. în Spania,
Ordinele Calatrava şi Montesa le-au permis Templierilor să îşi continue
lucrarea ca forţă luptătoare în slujba ţării lor şi a credinţei creştine, în
Portugalia, Templierii au fost asimilaţi de nou înfiinţatul Ordin al Cavalerilor
lui Cristos, din rândul cărora avea să se distingă temerarul prinţ Henric
Navigatorul. Vasco da Gama făcea şi el parte din acelaşi Ordin. Dintre toate
ţările europene, Anglia a fost singura care a sprijinit persecuţia odată ce
regele Edward şi-a dat seama că Templierii îi susţin pe scoţieni în lupta
împotriva Coroanei britanice. A poruncit arestarea tuturor Templierilor aflaţi
între hotarele Scoţiei, măsură care a fost primită, fireşte, drept o glumă, de
vreme ce Templierii reprezentau forţa salvatoare care lucra din umbră pentru
cucerirea independenţei scoţiene.
După bătălia decisivă de la Bannockburn, Scoţia a cunoscut o perioadă de
relativă acalmie. Templierii au fost recompensaţi cu manoare şi domenii şi li
s-a acordat „o acoperire", materializată sub forma ghildelor meşteşugăreşti, în
definitiv, rolul pe care l-au jucat în construirea forturilor presărate pe traseul
care uneşte Europa de Ierusalim a fost esenţial. Tinerii Templieri aveau astfel
o ocupaţie asigurată, iar bătrânii Templieri se puteau pensiona liniştiţi şi
puteau scoate venituri de pe urma modestelor ajutoare primite. Au existat
succesiv două ordine la care se puteau afilia Templierii. Primul a fost Ordinul
Regal al Scoţiei, care funcţiona ca o organizaţie secretă, condusă de rege, în
calitate de Mare Maestru. Iar cel de-al doilea ordin, conform afirmaţiilor lui
Andrew Sinclair, a fost Ordinul Heredom, având sensul de „refugiu sau
templu". Familia Sinclair prezida acest al doilea ordin, în calitate de protector
al său.
Războiul declanşat împotriva arabilor mauri din Apus şi a sarazinilor din
Răsărit a distras atenţia Europei de la războaiele dintre naţiunile europene.
Bruce a murit în anul 1329, iar ultima sa dorinţă a fost ca inima să-i fie
îngropată în pământul Ierusalimului. Lansaţi în cruciada împotriva maurilor,
Sir William Sinclair, Sir James Douglas din clanul Douglas cel întunecat şi
Sir William Keith s-au aruncat umăr la umăr în vâltoarea luptei. Socotind că
partida este pierdută, Sir James a aruncat inima lui Bruce în luptă, rugându-se
ei să îi conducă, ca întotdeauna, spre victorie, în acea luptă, maurii i-au bătut
crunt pe creştinii scoţieni. Keith, singurul dintre cei trei cavaleri care a scăpat
cu viaţă, a luat inima şi a adus-o înapoi acasă, în Scoţia, unde a fost îngropată
la Abaţia Melrose. Este de presupus că acesta a fost unul din cele mai
înălţătoare momente pe care le-a cunoscut spiritul cavaleresc.
Urmaşii acestor cavaleri au menţinut vie flacăra luptei pentru independenţa
Scoţiei într-un război care nu a încetat niciodată. Ei au continuat să îşi
consolideze puterea şi să-şi sporească averea fie prin cuceriri, fie încheind
diverse alianţe şi căsătorii, în cursul acestor războaie permanente, clanul
Douglas a reuşit să adune domenii şi proprietăţi imense spre propriul
beneficiu. Walter, lordul însărcinat cu ceremonia încoronării regelui Scoţiei,
s-a căsătorit cu Marjorie, fiica lui Bruce, continuând astfel noua dinastie
monarhică. Marjorie, care fusese mai întâi întemniţată în Turnul Londrei, iar
mai apoi trimisă la o mănăstire de maici, a rămas în prizonierat timp de opt
ani înainte de a reveni în Scoţia la vârsta de douăzeci de ani. Edward, fratele
lui Bruce, a supravieţuit războiului şi a devenit ulterior regele Irlandei. Nigel,
Alexander şi Thomas au fost cu toţii decapitaţi. La patru ani după căsătoria
dintre Walter şi Marjorie, scoţienii au suferit o grea înfrângere în bătălia de la
Malidon Hali, însă clanul Douglas nu a încetat niciodată lupta împotriva
vecinilor săi, după cum nici clanurile scoţiene nu au încetat să se lupte între
ele.
După moartea regelui Filip, Franţa a încheiat o alianţă cu Scoţia, ceea ce a
afectat capacitatea Scoţiei de a-şi păstra independenţa, în virtutea acestei
alianţe, Scoţia avea obligaţia de a intra în război alături de Franţa, iar Franţa a
purtat permanent război cu Anglia. Baronii aflaţi la conducerea Scoţiei se
luptau între ei în chestiuni legate de dreptul de proprietate asupra
pământurilor, dar şi pe tema nevoii de a susţine sau de a ignora Franţa. Regele
Iacob I al Scoţiei era un Steward (în realitate, un Douglas care îşi luase acest
nume ca rezultat al faptului că familia sa preluase funcţia de lord* însărcinat
cu ceremonia încoronării regelui scoţian). El a pus bazele unei noi dinastii
monarhice care a reuşit să convingă clanurile, pentru o anumită perioadă, să
îşi rezolve disensiunile. Din păcate, metodele pe care le-a impus i-au creat şi
mulţi duşmani. Sir Robert Graham şi alţi opt scoţieni şi-au omorât regele în
tradiţionalul stil scoţian, înjunghiindu-l cu pumnalele. Succesorul la tron a
fost Iacob al II-lea, fiul lui Iacob I. Fireşte, copilul nu a domnit decât cu
numele, în realitate, clanurile celtice Douglas, divizate deja în facţiunile
„clanul roşu" şi „clanul negru", erau cele mai puternice din Scoţia, în afara,
fireşte, a clanului Sinclair care, conform tradiţiei, prefera să îşi asume un rol
conducător din umbră.
Blestemul care plana asupra destinului Scoţiei făcea ca avantajul unei victorii
nete, câştigate cu un preţ greu pe diverse câmpuri de luptă împotriva
duşmanului ţării, să fie imediat pierdut din cauza trădării, a luptelor intense şi
a asasinatelor.
Clanurile nordice MacDonald şi MacLean au luptat de partea lui Bruce, însă
imediat după încheierea războiului de independenţă, ei s-au întors împotriva
regelui lor care era un membru al divizatului clan Douglas. în cele din urmă,
puterea clanului Douglas a fost zdrobită atunci când William Crichton,
conducătorul uneia din cele două facţiuni, i-a ucis pe cei doi moştenitori
Douglas, înjunghiindu^-l pe tânărul lord în vârstă de paisprezece ani şi pe
mezinul lui. în anul 1449, Iacob al II-lea, sub pretextul că încearcă o
reconciliere a clanului Douglas din care făcuse parte, l-a invitat pe
conducătorul clanului la castelul Stirling şi l-a ucis. La rândul lui, Iacob a
căzut victima unui act de trădare. După ce a fost aruncat de pe cal într-una din
luptele din Războiul celor două roze, el a cerut să îi fie adus la căpătâi un
preot. Personajul îmbrăcat în rasă de călugăr, care a sosit să îi acorde
absolvirea de păcate, a făcut-o, însă, cu ajutorul unui pumnal.
în timp ce noua Scoţie independentă făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a se
autodistruge, prinsă în capcana luptelor josnice pentru putere ale celor din
clanul Douglas, familia Sinclair şi Templierii îşi consolidau liniştiţi puterea în
nord. Ordine de felul Templierilor erau antrenate de romantismul cavaleresc
care începuse să pună stăpânire pe Europa. Literatura romanească, ale cărei
personaje principale erau regele Arthur şi cavalerii Mesei rotunde, fusese
scrisă şi re-scrisă în perioada cruciadelor, iar ordinele militare şi monahale
trebuiau să se ridice la înălţimea viziunii eroice pe care lumea şi-o făcuse
despre ele.
Din punct de vedere oficial, toate posesiunile Templierilor fuseseră preluate
de ordinul rival al Cavalerilor Ospitalieri. Dintr-un punct de vedere mai puţin
oficial, toate posesiunile lor erau ţinute separat. După treizeci de ani de la
actul oficial pontifical care decreta dizolvarea Ordinului Templierilor şi
scoaterea lui în afara legii, ordinul cavaleresc rival nu poseda, în realitate, nici
una din proprietăţile Templierilor. Când, într-un final, domeniile au intrat în
proprietatea lor, acestea erau ţinute tot separat. Şi Ordinul s-a pomenit că
întâmpină rezistenţă din partea lorzilor locali, în anii 1324 şi 1334, cavalerii
au fost obligaţi să facă apel la parlament pentru a obţine titlul de proprietate,
în Scoţia, situaţia era încă şi mai încâlcită, în anul 1338, Cavalerii Ioaniţi nu
obţinuseră nici măcar un singur titlu de proprietate, în documentele oficiale
scoţiene, apăreau sub titlul de „Terrae Templariae" peste cinci sute de
domenii care erau însă administrate de seniori locali. Ceea ce mai rămăsese
din organizaţia Templierilor era menţinut, în diverse forme, de cei câţiva
cavaleri care conduseseră lupta în cursul războiului pentru independenţa
Scoţiei. Câteva familii scoţiene moşteniseră mantia de conducători şi de
păstrători ai Ordinului Templierilor.
Una dintre aceste familii era clanul Seton. Un Seton este cel care a deţinut
titlul de Mare Maestru al Ospitalierilor în anul 1346. Un alt Seton se
căsătorise cu sora lui Robert Bruce după ce îşi îndeplinise rolul istoric în
asasinarea lui John Red Comyn în biserica mănăstirii călugărilor minoriţi. în
secolul al XVI-lea, când ordinul masonic continuator al Templierilor a fost
ameninţat de acte de trădare, tot un Seton a jucat rolul principal în păstrarea şi
continuarea Ordinului. Iar trădarea care a ameninţat desfiinţarea organizaţiei
masonice a fost rezultatul războiului religios care ameninţa să sfâşie Europa
în primele zile ale Reformei. Franţa făcea eforturi disperate să rămână o ţară
catolică, în timp ce Anglia trecuse la protestantism. Scoţia a devenit din nou
teatrul de război al Europei. Familia Seton a încercat să păstreze nealterată
unitatea dintre francezi şi scoţieni, să menţină Scoţia catolică şi organizaţia
templiero-masonică, secretă. Sarcina familiei Seton a fost una dificilă, dar
măreaţă în acelaşi timp.
Maria, regina Scoţiei, era fiica Mariei de Guise a Franţei şi a regelui Iacob al
V-lea al Scoţiei. Căsătoria lor a fost o alianţă care s-a bucurat de sprijinul
celor care doreau să împiedice anexarea Scoţiei de către englezi. Ceilalţi doi
copii ai lui Iacob al V-lea au murit otrăviţi pentru a nu urca pe tron. Noua
regină a Scoţiei (a devenit regină la şase zile după ce s-a născut, mai precis, în
anul 1542 şi imediat după moartea tatălui ei) a fost dusă în Franţa pentru
siguranţa persoanei sale regale, mai precis, în anul 1548, de teama războaielor
care se purtau în acel moment. Incursiunile de cotropire ale englezilor erau
respinse de o armată în care se aflau şi mercenari germani şi italieni care
luptau de partea Franţei catolice.
Rolul pe care l-a jucat familia Seton a fost acela de a o proteja pe Maria, pe
toată durata şederii sale în Franţa, de actele de trădare ale duşmanilor ei,
printre care se numărau şi membrii propriei familie. Când, în anul 1558,
Maria s-a căsătorit cu Francisc al II-lea, doamne de onoare i-au fost una din
fiicele lui George Seton şi soţia acestuia. Două luni mai târziu, regele francez
Henric al II-lea a murit de pe urma unei răni căpătate într-un turnir, iar
Francisc al II-lea a devenit rege. în mod extraordinar, Nostradamus prezisese
moartea regelui şi descrisese cu exactitate rănile pe care acesta avea să le
capete. Francisc al II-lea avea să moară în anul următor.
Caterina de Medicis, mama regelui Francis, nu dorea ca Maria să rămână
regina Franţei, în schimb, ea i-a poruncit Mariei să restituie toate bijuteriile de
familie şi să se retragă pe domeniul ei din Scoţia. Nici Anglia nu a privit-o cu
îngăduinţă sau simpatie pe Maria, fiindcă era o străină, ba, şi mai rău, o
franţuzoaică din familia ducilor de Guise. Familia de Guise avea convingeri
catolice ferme şi purtări perfide, luptând împotriva protestantismului. Ceva
mai târziu, în anul 1562, ducele de Guise a poruncit să se deschidă foc asupra
unei congregaţii protestante care se adunase pentru rugăciune, aprinzând
astfel scânteia războiului religios dintre creştinii catolici şi cei protestanţi, în
timp ce familia regală şi casele de Guise şi de Lorraine făceau tot posibilul ca
Franţa să se menţină catolică, pastorii protestanţi agitau mulţimile,
îndepărtându-le tot mai mult de Biserică.
Firul subtil care unea familiile marcante ale Scoţiei a fost ceea ce ulterior
avea să devină cunoscut sub denumirea de Garda scoţiană, o instituţie făţiş
militară ai cărei membri formaseră această uniune ca expresie a simpatiilor
masonice, dar şi a apartenenţei naţionale. Din Garda scoţiană făceau parte
familiile Seton, Sinclair, Stewart, Lindsay, Hamilton, Douglas şi
Montgomery. Această forţă aliată luptase în formula respectivă încă de la
Bannockburn, cu scopul de a apăra atât interesele Scoţiei, cât şi pe ale
Franţei, dar mai ales interesele castei din care făceau parte. Lancea unui
Montgomery fusese cea care străpunsese ochiul regelui Henric al II-lea,
împlinind astfel întocmai previziunea lui Nostradamus, ceea ce provocase
învrăjbirea dintre alianţa Guise-Lorraine şi dinastia de Valois, ca şi lupta
acesteia din urmă pentru tronul Franţei. Trebuie spus că la vremea respectivă
Franţa nu era condusă de o monarhie puternică. Regele însuşi era obligat să se
bizuiască pe ajutorul marilor familii a căror influenţă nu trebuia neglijată.
Lupta pentru putere şi controlul absolut asupra Franţei, pe care o purtau
familiile Guise şi Valois, nu a făcut decât să le slăbească pe amândouă,
deschizând calea pentru urcarea pe tron a dinastiei de Bourbon.
Clanul Sinclair menţinuse relaţii strânse şi puternice cu neamul său din
Franţa, cu familia St. Clair. Numai că soarta Mariei, regina scoţilor, a fost
urmarea jocurilor de culise ale inamicilor ei, şi nu ale propriei familii. Clanul
Sinclair luptase pentru regii Scoţiei, însă tocmai un urmaş al primei familii de
regi scoţieni avea să se lepede atât de Scoţia, cât şi de propria sa mamă.
Luând cunoştinţă despre complotul de a atrage Franţa în efortul de înscăunare
a Mariei, pus la cale de Sinclair, tocmai forţele îndrituite sunt cele care au
ordonat să fie executată. Deşi nici regina Angliei, Elisabeta I, nici regele
scoţian Iacob, fiul reginei Maria, nu au dat semne că ar fi avut ştiinţă despre
execuţia reginei, este cert că acest lucru nu era posibil fără consimţământul
lor. Elisabeta semnase condamnarea la moarte a reginei Maria, deşi iniţial s-a
abţinut să lanseze ordinul de execuţie. Cronicarii din epocă pretind că
temnicerii din Castelul Fotheringhay ai reginei scoţiene sunt cei care au
organizat execuţia din proprie iniţiativă.
Familia Sinclair şi tezaurul Templierilor
în pofida tuturor războaielor şi a luptelor pentru putere, sau poate tocmai din
acest motiv, familia scoţiană Sinclair a dobândit tot mai multă putere, a
prosperat şi a întreprins câteva acţiuni remarcabile pentru a asigura
continuitatea Ordinului Cavalerilor Templieri şi a-şi menţine rolul de
protector al organizaţiei. Bogăţiile Templierilor au sporit o dată cu războaiele
purtate împotriva Angliei, iar protectoratul asupra vestigiilor şi a moştenirii
templiere era apanajul şi responsabilitatea absolută a familiei Sinclair.
Complexul castelului şi capelei de la Rosslyn, construit de Sir William
Sinclair la jumătatea secolului al XV-lea, este una din minunile lumii
medievale, în afara faptului că reprezintă cel mai important templu al
masoneriei mondiale, castelul Rosslyn a servit drept tainiţă a tezaurelor pe
care Templierii fugari le-au adus cu ei de la Templul din Paris şi de la cel din
Londra, în epoca modernă, arheologii au descoperit săli secrete şi şiruri de
trepte şi scări care par să nu ducă nicăieri, ba chiar şi intrări în beciuri,
amplasate în spatele unor mici cascade, însă nu au reuşit să dea de urma nici
unei comori.
Se spune că, imediat ce s-a hotărât să construiască capela de la Rosslyn, Sir
William Sinclair a adus de peste hotare meşteri zidari pe care i-a pus imediat
la treabă. Este foarte probabil că aceşti „zidari"* erau Templieri aflaţi deja sub
protecţia sa. Construcţia neobişnuită aducea mai degrabă a templu, iar mult
mai târziu, toată lumea şi-a dat seama cât de complexă era în realitate. Era
atât de masivă, încât putea ascunde o comoară şi o întreagă armată, ceea ce
probabil s-a şi întâmplat. Sinclair a întocmit personal planurile construcţiei,
un fapt neobişnuit pentru rangul său social şi obligaţiile care decurgeau de
aici.
Devine evidentă şi certă legătura dintre Templierii care au construit forturi pe
tot cuprinsul globului şi francmasonii care şi-au organizat primele ghilde
meşteşugăreşti în apropierea oraşului Edinburgh, începând din anul 1475.
Membrii acestei organizaţii „profesionale" erau cavalerii care luptaseră în
cruciade şi cavalerii care luptaseră în tabăra lui Bruce, adică cei din neamurile
Sinclair, Seton, Stewart, Hamilton şi Montgomery, dar nici un „zidar" de
rând. Sub faţada unei ghilde meşteşugăreşti, organizaţia Templierilor a rămas
intactă, iar bărbaţii din neamul Sinclair, care odinioară s-au numărat printre
fondatorii Ordinului Cavalerilor Templieri, au devenit protectorii ereditari ai
ghildei. Sub protecţia şi cu oblăduirea Templierilor şi a familiei Sinclair, un
secret milenar şi un tezaur imens au reuşit să se păstreze intacte, departe de
privirile lacome ale duşmanului.
Capitolul 7
SECRETUL TEMPLIER
Clanul Sinclair a moştenit rolul de protector al francmasonilor în spatele
cărora se ascundeau ultimii Templieri. Clanul Sinclair a mai moştenit şi rolul
de păstrător şi de protector al bogăţiilor pe care le deţinea organizaţia
respectivă, comori care fuseseră păstrate în încăperile secrete ale Templelor
din Paris şi din Londra. Comorile împărăţiei, da’te în păstrare Templierilor,
încărcate în convoiul de carete erau acum bine ascunse în galeriile secrete
construite sub capela castelului de la Rossyin. În sine, tezaurul era
monumental - mult mai mare decât s-ar putea câştiga astăzi din golirea totală
a tuturor safeurilor celei mai mari bănci din lume. Era unica bancă din Europa
acelei epoci, iar conţinutul ei dispăruse fără urmă.
Organizaţia Templierilor oferea şi modalitatea de a depune bani la banca
Templierilor într-o cetate şi de a-i putea scoate într-o altă cetate. De
asemenea, ea era în măsură să acorde împrumuturi. Cum câştigarea unei
dobânzi de pe urma sumelor acordate cu împrumut era considerată o practică
cămătărească, banca Templierilor încasa produsele obţinute de pe domeniul
lăsat în gaj, până când persoana respectivă putea restitui împrumutul. Nu
existau acte scrise de mână, nici cecuri sau bonuri de ipotecă. Băncii
Templierilor îi erau încredinţate spre păstrare aur şi argint, sub forma
lingourilor sau a monedelor, ba chiar şi unele bijuterii de coroană ale celor
mai bogate familii suverane din Europa. Aceste bogăţii puteau fi transportate,
însă ele presupuneau folosirea câtorva convoaie de căruţe.
Ca şi când dispariţia acestui imens tezaur n-ar fi fost suficientă, se mai ştia că
Templul era spaţiul sacru în care se păstrau comori încă şi mai mari - comori
care nu trebuia să încapă pe mâna regelui francez. Conform legendei, se pare
că una dintre comori fusese cea a catarilor, salvată în secret din cetatea
Montsegur. Aici, în ultimul bastion al rezistenţei catarilor, Templierii
luptaseră alături de cei persecutaţi şi împotriva Bisericii căreia jurase
supunere, în cetatea Montsegur era păstrat un tezaur important format din
monede de aur şi argint şi numeroase obiecte de cult din metale preţioase.
Potirul de la Cina cea de taină, în care se afla sângele lui Isus Hristos, sau
miraculosul Sfânt Graal, era în posesia catarilor. Legenda spune că şi alte
comori importante, atât pentru valoarea lor materială, cât şi pentru cea
spirituală şi religioasă ar fi fost păstrate la Monsegur, printre acestea
numărându-se prada pe care o făcuseră vizigoţii după ce jefuiseră Roma şi
Oracolul din Delfi, adusă din Grecia. Iar printre obiectele romane pe care
vizigoţii le prădaseră în secolul al V-lea se aflau cele pe care legiunile romane
conduse de Titus le aduseseră cu ei după ce jefuiseră Templul lui Solomon în
secolul întâi.
Este posibil ca şi cea mai importantă comoară pe care o păstrau Cavalerii
Templieri în Templul din Paris, şi care provenea din Templul lui Solomon, să
fi fost adusă de la Ierusalim de cavaleri aparţinând unui ordin care fiinţa în
interiorul unui alt ordin şi cărora le fusese încredinţată o misiune secretă. Un
mic grup de elită, format din cele mai puternice familii nobiliare, asociate
într-o alianţă încheiată cu mulţi ani în urmă, continua să existe în aceeaşi
formaţie. Deşi Evul Mediu se apropia de sfârşit, familiile aristocratice
continuau să domnească suveran peste domeniile locale respective. Acest
grup elitist rivaliza cu regele, mai ales în cursa pentru putere, iar tezaurul pe
care îl deţinea avea o importanţă mult mai mare decât valoarea sa materială în
sine. în esenţă, acest tezaur era chiar istoria familiei în care s-a născut Iisus
Mântuitorul. Arborele genealogic al lui Iisus Hristos, care începea cu familiile
de sacerdoţi ale lui Aron şi David, nu s-a încheiat odată cu episodul
Răstignirii. Una din tezele avansate în cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal"
este că Iisus a avut urmaşi, iar aceştia erau regi-preoţi. Un ordin de elită
constituit în interiorul Ordinului Cavalerilor Templieri a reuşit să descopere
acest secret, iar familiei Sinclair i-a revenit datoria să îl păzească cu
străşnicie.
Familia Sinclair şi Scoţia
Este posibil ca tezaurul încredinţat spre păstrare familiei Sinclair să fi
constituit sursa bogăţiei sale din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, însă el nu
putea fi şi sursa puterii pe care o deţinea. Bărbaţii din neamul Sinclair
fuseseră mereu personaje marcante şi, întotdeauna, se aflaseră în preajma
conducătorului acelei ţări pe care aleseseră să o slujească. De la pământul
strămoşesc din Norvegia, până la domeniile din Normandia franceză şi la
fiefurile din Scoţia, ei formaseră mereu un clan extraordinar de puternic. Au
înţeles curând că regele era suveran doar cu numele, dar şi ţinta celor
nemulţumiţi de felul în care îşi interpreta rolul; că adevărata putere va
aparţine întotdeauna celor aflaţi în anturajul imediat al regelui, dacă aceştia
vor fi suficient de înţelepţi şi vor trage sforile din culise.
în Franţa, tratatul St. Clair, semnat la castelul care aparţinea familiei cu
acelaşi nume, le acorda familiilor normande domeniile pe care le-au deţinut în
Franţa, permiţându-i, în acelaşi timp, regelui Carol cel Simplu să rămână
rege. în Anglia de după bătălia de la Hastings, Wilhelm Cuceritorul a primit
laurii victoriei,^ însă familia Sinclair a fost cea recompensată cu adevărat. În
Scoţia, membrii familiei Bruce au trăit ascunzându-se în peşteri, au fost
aruncaţi în temniţă sau au fost expuşi oprobiului public în cuşti cu zăbrele, în
timp ce puterea familiei Sinclair creştea în fundal. Rolul a fost creat special
pentru neamul Sinclair, care s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. Au fost mereu
păpuşarii care manevrau marionetele, rămânând nevăzuţi publicului.
începând cu Bannockburn şi preţ de două secole, familia Sinclair şi-a
consolidat bogăţia şi puterea şi şi-a îndeplinit cu onoare responsabilitatea de
păstrătoare a secretului. A patronat ghildele meşteşugăreşti masonice care s-
au dezvoltat din vechiul Ordin al Templierilor, asigurând astfel contmuitatea
lui. Avea să fie numită de regele scoţian Iacob al II-lea familie protectoare a
francmasoneriei, menire prin intermediul căreia a ştiut să păstreze intacte
secretele şi averea Templierilor, în calitate de Mari Maeştri cu drept ereditar
ai Francmasoneriei de Rit Vechi Scoţian, probabil că urmaşii neamului
Sinclair au dus mai departe moştenirea înaintaşului lor, Henry Sinclair, care a
iniţiat seria călătoriilor de explorare în anul 1398 - acţionând întotdeauna
discret, şi numai din umbră.
Totuşi, în anul 1545, clanul Sinclair a fost obligat să iasă la rampă. Oliver
Sinclair reprezenta forţa militară din spatele regelui scoţian Iacob al IV-lea.
Moartea lui Iacob în bătălia de la Flodden l-a obligat pe Oliver să intre pe
câmpul de luptă. Când i-a urmat la tron, noul rege Iacob al V-lea era un copil
de numai doi ani. Sinclair a devenit lordul protector al regelui şi, prin urmare,
lordul protector al Scoţiei. Mai târziu, Iacob al V-lea avea să se căsătorească
cu Marie de Guise, descendentă a familiei catolice franceze cu acelaşi nume,
familie cu care clanul Sinclair era aliat atât prin căsătorie, cât şi prin
interesele politice ale grupului elitist secret din care făcea parte.
Dacă această uniune matrimonială a realizat şi o uniune între Scoţia şi Franţa,
ea a constituit o ameninţare la adresa Angliei, fiind şi unul dintre factorii
determinanţi în declanşarea bătăliei de la Solway. Scoţii au suferit o cruntă
înfrângere, iar Oliver Sinclair a căzut prizonier în mâinile englezilor. Iacob al
V-lea se bizuia pe şi depindea de sprijinul lui Oliver Sinclair încă din
copilărie. Lipsit de protectorul său firesc, el era convins că soarta Scoţiei este
pecetluită. De altfel, a murit la numai câteva zile după ce a aflat că Oliver
căzuse în captivitate. Cu şase zile mai devreme, în timp ce regele era în plină
criză nervoasă, i se năştea o fiică, pe nume Maria. Tatăl a prezis atunci că
naşterea Mariei avea să marcheze stingerea stirpei şi sfârşitul familiei
Stewart.
La rândul său, Oliver Sinclair trebuie să fi trecut printr-o scurtă criză de
disperare după înfrângerea suferită la Solway şi după ce-a aflat că regele său
murise şi că pe tronul Scoţiei urma să urce un bebeluş, care mai era şi femeie
pe deasupra. Deşi probabil că neamurile Sinclair din Franţa erau mult mai
bogate şi mai potente decât rudele lor scoţiene, ei nu i-au oferit o soluţie
salvatoare lui Oliver şi nici nu s-au oferit să-i sară în ajutor în lupta împotriva
englezilor. Pe de altă parte, Oliver Sinclair avea în grijă ceva mai mult decât
fiefurile familiei Sinclair: îi fusese încredinţat un tezaur de o importanţă mult
mai mare, pe care se angajase să îl apere. Iar în momentul în care i s-a permis
să iasă pentru scurt timp din închisoare, Oliver Sinclair a acţionat fără
şovăire. Şi a dispărut imediat din Scoţia şi din istorie.
Clanul Sinclair a fost la fel de discret în privinţa puterii reale pe care o
deţinea în perioada de început a existenţei Ordinului Templierilor. În anul
1982, a fost publicată în Anglia cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal", în urma
unor cercetări riguroase pe care autorii cărţii, Michael Baigent, Richard Leigh
şi Henry Lincoln, le-au efectuat în sudul Franţei, în încercarea de a elucida un
mister multisecular şi de a descoperi o anumită comoară. Periplul lor i-a
purtat până în perioada de început a Templierilor şi i-a condus la un ordin
secret care funcţiona în interiorul Ordinului pe care îl studiau. Undeva între
anii 1090 şi 1099, Godfroy de Bouillon a înfiinţat Ordre de Sion. Acest ordin
a existat în paralel şi în interiorul Ordinului Cavalerilor Templieri, însă a
operat în umbră. Scopul existenţei lor era complet diferit de misiunea
Templierilor, în forma în care ne este cunoscută, ei având şi rolul de a opera
ca organizaţie de acoperire atâta timp cât era necesar. Planul unui ordin secret
în interiorul unui alt ordin secret le-a permis Templierilor şi elitei care i-a
creat, Ordinul Sionului, să îşi continue existenţa până în zilele noastre. Mai
târziu, Godfroy de Bouillon avea să cucerească Ierusalimul, în istoria
îndepărtată, învăluită în mister şi pierdută în negura timpului, domeniile pe
care le stăpânea o mătuşă de-a lui Godfroy au servit drept refugiu unui grup
de călugări din Calabria. Pe pământul ei, călugării au înălţat o mănăstire, iar
în cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal", autorii avansează ipoteza conform
căreia ei ar fi construit o punte menită să asigure legătura cu Templierii din
viitor. Călugării au părăsit domeniul, iar Godfroy i-a condus într-o cruciadă
care avea să distrugă cetatea sfântă a Ierusalimului, în anul 1099. După ce
Baldwin a cucerit cetatea, un călugăr calabrez a fost cel care l-a încoronat
rege. În continuare, el a construit o mănăstire pe ruinele unei foste bazilici,
care avea să fie numită Abaţia Notre Dame de Sion.
Ordinul originar al Cavalerilor Templieri, grupul format din cei nouă cavaleri
conduşi de nobilul de mică importanţă Hughues de Payens, a intrat în
Ierusalim în anul 1118. După cum am aflat anterior, în cei nouă ani pe care i-
au petrecut la Ierusalim ei nu au atins performanţe notabile, în afara faptului
că au reuşit să demoleze zidurile dinspre grajdurile^regelui Solomon, care se
învecinau cu Templul lui Solomon. în ciuda acestui aspect, când au revenit în
Franţa, cavalerii au fost întâmpinaţi ca nişte eroi de către protectorul lui
Payen, Bernard de Clairvaux. Bernard a convocat imediat un conciliu cu
scopul de a încuviinţa, recunoaşte şi susţine societatea Cavalerilor Săraci, iar
Ordinul călugărilor cistercieni, în fruntea căruia se afla Bernard, a fost cel
care a pus la punct regulamentul şi codul de conduită al cavalerilor.
Activitatea lui Bernard este comparabilă cu cea a unui pastor contemporan
care propovăduieşte Evanghelia prin intermediul televiziunii, el militând
pentru lupta împotriva sarazinilor şi strângând fonduri atât pentru săraci, cât
şi pentru bogaţi. Pentru rolul important pe care l-a jucat, Bernard a primit
conducerea abaţiei de la Orval, construită de călugării calabrezi pe domeniul
de familie al lui Geodfroy de Bouillon, care a fost transformată într-o
mănăstire a Ordinului cistercian. Ordinul a mai primit şi alte recompense
importante.
Ordinul pe care l-a condus Sfântul Bernard s-a transformat, într-o perioadă
relativ scurtă de timp, dintr-un ordin nevoiaş, într-unul extrem de avut. Deşi a
fost lansată în circulaţie teoria conform căreia cei nouă cavaleri plecaseră la
Ierusalim cu misiunea de a recupera comoara ascunsă în Templul regelui
Solomon, aceasta nu a constituit totuşi sursa noii bogăţii a ordinului monastic
condus de Bernard. La baza neaşteptatei bogăţii a Ordinului călugărilor
cistercieni stă, pe de o parte, extraordinarul talent al lui Bernard de a înflăcăra
imaginaţia oamenilor şi de a convinge mulţimile şi, pe de altăparte, sprijinul
câtorva dintre cele mai bogate familii franceze. Insă, Cavalerii Templieri nu
au plecat la Ierusalim cu scopul de a garanta siguranţa pelerinilor creştini, ci
cu misiunea secretă de a scoate la lumină tainele şi comorile ascunse în
Templul lui Solomon.
Regele Solomon şi Ierusalimul
Este incontestabil faptul că Templul lui Solomon ascundea un tezaur fabulos.
Regele David a fost cel care, bizuindu-se pe ajutorul filistenilor, a reuşit să
urce pe tronul statului Israel, la acea vreme divizat. Tot el este cel care a făcut
din Ierusalim capitala regatului său. Cetatea Ierusalimului era deja centrul
bogăţiei pe vremea iebusiţilor, care îl numeau Ieruşalaim, adică „oraşul fondat
de zeul Salem", zeul prosperităţii la iebusiţi. Iar, încă de pe vremea lor, cetatea
era sfântă. Stânca numită Moriah, aflată în spatele cetăţii, era considerată
sacră încă dinaintea epocii israelite. După ce poporul lui Israel a recucerit
cetatea, această stâncă sacră a primit numele de Sion. Preotul iebusit Zadoc
este cel care l-a confirmat pe regele Solomon drept uns al lui Dumnezeu. Iar
un ţăran iebusit, pe nume Arauna, a fost proprietarul stâncii Sionului (Zion)
până în perioada de început a epocii în care a stăpânit Solomon.
În timpul domniei regelui Solomon au fost construite cetatea şi templul care o
domină, ca un centru puternic al lui Israel triumfător. Mâna de lucru necesară
construirii Templului se ridica la o sută optzeci de mii de muncitori, dintre
care treizeci de mii au fost aduşi din Fenicia. Arhitecţii şi constructorii
fenicieni erau mult mai pricepuţi în edificarea de cetăţi decât israeliţii, care
erau agricultori nomazi. Cetatea Ierusalimul exista deja la vremea la care a
început grandioasa construcţie. Sub cetate se afla tunelul Gihon, o galerie
imensă care cobora până la galeria ce ducea mai departe, până la pârâul
Gihon. Tunelul nu avea o importanţă deosebită, cu excepţia faptului că
servise drept sursă de alimentare cu apă pentru întreaga populaţie a
Ierusalimului în perioada în care cetatea fusese asediată de duşman. Totuşi,
acest canal cu apă făcuse posibilă capturarea Ierusalimului de către ebraici.
Izvoarele au avut întotdeauna o anumită conotaţie religioasă pentru popoarele
păgâne, fiindcă ele simbolizau şi reprezentau fertilitatea. Iar apa, cu precădere
în zonele invadate de deşert, reprezenta sursa vieţii.
Masivul complex templier construit din porunca regelui Solomon cuprindea o
anexă care putea la fel de bine să servească drept trezorerie. Dar acesta nu era
unicul loc în care putea fi ascuns tezaurul. De-a lungul frământatei istorii a
Ierusalimului, Templul a fost jefuit de câteva ori, deşi, în chip misterios, de
fiecare dată comoara creştea parcă tot mai mult. Ierusalimul iudeilor a devenit
un centru şi mai important de bogăţie, fiindcă pacea încheiată cu filistenii a
stimulat înflorirea comerţului. Corăbiile veneau din locuri îndepărtate, cum ar
fi Seba, din Arabia, şi aduceau mărfuri din Orient. Corăbiile danilor, popor de
navigatori din Mediterana, care întreţineau relaţii comerciale cu fenicienii,
navigau până departe în Apus, în Spania, şi către un regat misterios aflat nu
departe de Spania, numit Tartesus. Regele Solomon avea chiar o flotă proprie.
După încheierea perioadei de domnie a lui Solomon, bogăţiile Ierusalimului
au stârnit pizma duşmanilor săi. Faraonul libian Sesonk i-a obligat pe iudeii
din Ierusalim să îşi răscumpere libertatea în timpul domniei lui Ieroboam.
Aşa, nepotul lui Ieroboam, a recurs la bogăţiile visteriei pentru a zădărnici
pretenţiile la tron ale unui rival. Când a ajuns la putere, loas a găsit visteria
secătuită. Insă, atâta timp cât Ierusalimul a reuşit să îşi menţină puterea,
visteria putea fi umplută la loc. în anul 716 înainte de Hristos, Ezelia a extins
sistemul de canalizare care împânzea catacombele cetăţii, reuşind astfel să
ţină* piept asirienilor care asediau oraşul. Robia babiloniană care a urmat
(începând cu anul 586 înainte de Hristos) a pus capăt domniei dinastiei care
începuse odată cu regele David, iar istoria Israelului este marcată de o lungă
perioadă de subjugare sub cuceritori diferiţi.
Templul distrus apoi reconstruit i-a servit lui Irod drept sursă aproape
constantă de venit. Irod a jefuit sistematic construcţiile ridicate în jurul
Templului, sperând să descopere acolo bogăţii ascunse în tainiţe. Când în cele
din urmă a reuşit să pătrundă în incinta criptei în care erau aşezate
mormintele regilor Solomon şi David, legenda ne spune că un fulger l-a lovit
în chip neaşteptat pe unul din străjerii lui, prefăcându-i pe loc trupul în scrum.
Aroganţa plină de nesăbuinţă a lui Irod i-a împins în cele din urmă pe evrei să
se revolte împotriva conducătorilor păgâni. Roma hotărâse să înalţe efigia
vulturului imperial deasupra intrării în Templu, a cărui simbolistică avea o
dublă conotaţie, reprezentând atât forţa măreţei cetăţi, cât şi pe zeul păgân al
romanilor, Jupiter. Doi zeloţi şi-au asumat rolul istoric de a doborî vulturul,
iar Herod a poruncit să fie executaţi.
Un Iisus furios a condamnat folosirea Templului drept vad comercial de către
negustori şi zarafi, le-a răsturnat tarabele şi i-a alungat de pe pământul sfânt.
Pentru unii, acţiunea sa constituia ameninţarea cu cea mai vădită conotaţie
politică pe care a comis-o Iisus vreodată, contribuind probabil la executarea
lui ulterioară. Invadatorii romani nu au contenit să jefuiască Templul şi să
ducă cu ei comorile la Roma, ori de câte ori au putut şi cât de mult au putut.
Insă cel mai mârşav gest şi mai mare sacrilegiu comis de Roma Imperială a
venit o dată cu înăbuşirea răscoalelor conduse de evrei, care au izbucnit în
anul 66 după Hristos, incident care a condus la masacrarea şi la alungarea
evreilor din Ierusalim. În prezent, nu s-a păstrat nici o urmă a Templului
originar, însă amplasamentul său este marcat de Cupola islamică a Stâncii.
Conform unei teorii prezentate în cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal", a
existat o comoară reală pe care au căutat-o Cavalerii Ordinului Sionului (sau,
altfel numit, Prioratul de Sion), acelaşi^ordin care a preferat să rămână ascuns
în spatele Templierilor. În sine, comoara ar putea fi mult mai importantă decât
toate bogăţiile cetăţii Ierusalim adunate laolaltă. Autorii nu sunt singurii care
au studiat istoria acestui ordin secret şi discret care se ascunde în spatele
constituirii Templierilor, în cartea „Semnul şi sigiliul" (The Sign andthe Seal),
scriitorul Graham Hancock susţine că acest grup format din nouă cavaleri a
adus cu sine de la Templul lui Solomon Chivotul legământului, în opera sa
fascinantă, Hancock vorbeşte despre extraordinarul chivot şi puterile sale
miraculoase. Moise primise instrucţiuni precise de la Dumnezeu despre
modul în care trebuia construit Chivotul, în capitolul 25 din Ieşirea vechi-
testamentară, se regăsesc instrucţiunile precise pe care le transmite
Dumnezeu, printre altele folosirea drugilor din lemn de salcâm, a chenarelor
de aur şi a capacului chivotului, confecţionat din aur masiv. După ce Moise l-
a iniţiat pe Iosua, conferindu-i puteri divine, chivotul a fost folosit cu scopul
de a câştiga bătălii, de a ucide oameni sau de a răspândi epidemii. Sursa
puterii erau două pietre care au căzut din cer. După unii, acestea sunt pietrele
pe care au fost scrise cele zece porunci, după alţii, pietre cu o origine mult
mai misterioasă, care au fost aduse pe pământ direct de la Dumnezeu. Şi
numai cei pregătiţi să pătrundă aceste taine mistice erau în siguranţă,
neputând fi distruşi de puterea lor. în jurul Chivotului s-a dezvoltat o clasă
sacerdotală cu puteri speciale, iar, dintre ebraici, numai leviţii aveau dreptul şi
permisiunea de a fi păstrătorii Chivotului.
Chivotul avea să dispară curând din istoria consemnată în Biblie. Iosua (în
jurul anului 609 după Hristos) le-a cerut leviţilor să restituie Chivotul, însă
acesta nu a mai reapărut niciodată. I lancock consideră că obiectul a fost dus
încă de atunci, din motive de siguranţă, în Etiopia unde este păstrat şi în
prezent. În urma cercetărilor întreprinse, Hancock face următoarea
descoperire: comunitatea iudaică din Etiopia pretinde că se află în posesia
Chivotului pe care îl numesc „tabot". în multe din bisericile de formă
circulară, construite în stil templier, există
STEVKNSORA
copii ale tabotului, însă nu există decât o singură Tabota Zion, adică Chivotul
legământului.
Ipoteza lui Hancock susţine că primii Templieri, adică reprezentanţii celor
nouă familii din nordul Franţei, au pornit în căutarea Chivotului. Ambele
lucrări convin asupra faptului că întemeietorii Ordinului Templierilor ar putea
fi mai degrabă comparaţi cu arheologi, decât cu militari. În limba ebraică,
„fundaţia" reală de la Salem, de pe stânca dolomitică, se numeşte Shetiyyah,
iar această fundaţie se afla pe situl<respectiv încă înainte de construirea
Templului din anul 950 înainte de Hristos Literatura medievală cuprinde o
legendă despre Chivotul care era ascuns şi păzit într-un beci aflat în interiorul
acestei fundaţii, datând incidentul înainte de căderea în robia babiloniană.
Probabil că legende de acest gen i-au convins pe Templieri să facă drumul
până în Palestina şi să sape galerii şi tuneluri sub această fundaţie, căutând să
descopere locul în care era ascuns Chivotul, însă Chivotul nu a fost găsit de
nimeni niciodată.
Hancock face o comparaţie între Graal şi Chivot. Asemenea protectorilor
etiopieni ai tabotului lor, care considerau că paznicul era dator să îşi găsească
succesorul încă din timpul vieţii, şi Templierii s-au autointitulat păstrătorii şi
păzitorii Graalului. O altă misiune asumată de paznicii etiopieni era să îi
protejeze pe laici, în sensul de a îi împiedica să ajungă la Chivot, despre
care^stă scris în Biblie că ar putea face mult rău neiniţiaţilor. În Cartea întâi
a cronicilor, versetul 15:2 stă scris astfel: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie
purtat decât de leviţi", iar în Deuteronom, „În vremea aceea, Dumnezeu a
despărţit seminţia lui Levi şi i-a poruncit să ducă Chivotul legământului
Domnului". Toate aceste avertismente biblice sunt cât se poate de clare.
Nu există dovezi istorice certe că familiile scoţiene, păstrătoare ale legii, ar fi
fost în posesia Chivotului legământului. După cum nu există nici dovezi certe
că lucrurile ar fi stat diferit, în anul 1768, James Bruce, care se pretindea a fi
coborâtor în linie directă din regele Robert Bruce, a întreprins cercetări pe
cont propriu. Expediţia pe care a organizat-o a ajuns până în Etiopia. În
acelaşi timp francmason care se inspiră din latura speculativă a masoneriei (a
se citi „mistico-religioasă), Bruce s-a întors acasă aducând cu sine Cartea lui
Enoch. Această carte este sacrosanctă pentru masoni, fiindcă ei îl asimilează
pe Enoch lui Toth, zeul egiptean care le-a transmis muritorilor arta
construcţiilor monumentale.
Cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal" ia în discuţie posibilitatea ca tezaurul în
căutarea căruia au plecat în expediţie Templierii să nu fi fost Chivotul
legământului. Ei căutau, în schimb, dovada continuităţii casei regale, care
începe cu regele Solomon şi regele David, se continuă în linie directă prin
Iisus şi, mai departe, prin urmaşii lui Iisus. Cartea „Sfântul sânge, Sfântul
Graal" avansează teza conform căreia Graalul ar reprezenta descendenţa
directă din sângele sfânt al lui Iisus. Tezaurul ar constitui astfel dovada că
Iisus a avut urmaşi de sânge în linie directă, că descendenţii Lui au
supravieţuit momentului Răstignirii şi că urmaşii Lui trăiesc şi astăzi în
Franţa. Dacă această teorie ar fi susţinută de dovezi ineluctabile, ea ar clătina
din temelii Biserica romano-catolică, întemeiată pe o sumă de adevăruri
intransigente. S-ar dovedi astfel că noţiunea ariană despre Iisus-Omul este
mult mai corectă decât permite să se creadă dogma îmbrăţişată de Biserica
romano-catolică. Arie a fost un personaj important din istoria religiei creştine,
care a trăit şi a predicat la Alexandria între anii 318 şi 355 după Hristos În
predicile sale, el susţine cu vehemenţă că Iisus a fost muritor, că nu era Fiul
lui Dumnezeu, aşadar că nu era de origine divină! Chiar dacă nu îl percepea
pe Iisus ca având convingeri contrare Dumnezeului Suprem, el credea, în
schimb, că Iisus ar fi un simplu emisar al acestui Dumnezeu. Teoria sa se
acomodează perfect cu conceptele religioase iudaice, fiind mult mai
acceptabilă din punctul de vedere al regilor şi conducătorilor militari care nu
admiteau existenţa unui Dumnezeu laş sau slab. însă motivul pentru care un
„adevăr" de acest gen putea fi atât de valoros pentru un ordin monahal catolic,
cum erau călugării cistercieni conduşi de Sfântul Bernard, continuă să rămână
un mister pe care istoria nu l-a elucidat încă. Iar valoarea materială a acestei
teorii, adică posibilitatea ca ordinul să fi utilizat această monedă de schimb cu
scopul de a şantaja Biserica, rămâne la fel de puţin plauzibilă, deoarece
Biserica dispunea de resursele, mijloacele şi forţa necesară pentru a-şi apăra
dogma.
În epoca la care facem referire, puţini erau cei care ştiau să scrie şi să
citească, iar, datorită presiunilor exercitate de Inchiziţie, cunoaşterea acestor
„arte" îi atrăgea automat respectivei persoane calificativul de eretic. însuşi
faptul de a avea o Biblie în casă era un lucru interzis de Biserică ea încercând
să îşi păstreze astfel neştirbit monopolul asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
Norodul afla despre propria religie numai din ceea ce îi spuneau preoţii la
liturghie. Ştim din textul Evangheliilor că Iisus este descendent în linie
directă din regele David; şi că moştenirea davidică nu s-a stins, doar că
urmaşii lui doar şi-au pierdut dreptul la tron în perioada înrobirii babiloniene.
Asemenea englezilor care aşteaptă întoarcerea regelui Arthur, la fel şi iudeii
aşteptau ziua în care regele tuturor evreilor avea să îi elibereze din nou de sub
jugul stăpânirii venetice. Profeţii prevestiseră că regele care avea să le aducă
mântuirea va fi urmaşul în linie directă al Casei lui David şi al Casei lui Aron.
Apostolul Matei susţine că Iisus era de origine aristocratică şi că descendenţa
sa era recunoscută de conducătorii iudei. Evanghelia lui Matei vorbeşte
despre faptul că la naşterea lui Iisus au fost prezenţi trei regi. Iar când Iisus a
intrat în Ierusalim, el a fost întâmpinat de mulţimi cu aclamaţii de tipul
„Osana fiului lui David".
Celelalte Evanghelii canonice confirmă originea acestui prinţ descendent al
Casei lui David şi pretenţiile sale la un tron al pământenilor. În schimb, Iisus
însuşi este descris drept fiul unui tâmplar. Numai că termenul de „tâmplar" nu
se referă neapărat la un muncitor de rând, tot aşa cum termenul de „mason"
are o semnificaţie mult mai profundă decât cea de suprafaţă. În textele
Facerii, Dumnezeu însuşi este prezentat drept „Creatorul" şi „Arhitectul". Şi
este foarte probabil ca afirmaţiei conform căreia Iisus este fiul „Marelui
Arhitect al Universului", tâmplarul, să îi fi fost în mod intenţionat acordat un
dublu înţeles. Nu trebuie să uităm că masonii medievali şi cei din perioada
modernă au creat un folclor care îi prezintă în postura de descendenţi în linie
directă ai constructorilor responsabili de înălţarea Templului lui Solomon.
în antichitate, breasla constructorilor trebuia să deţină cunoştinţe şi capacităţi
mult peste media de instrucţie a semenilor, într-o epocă în care a scrie era o
iscusinţă caracteristică doar unui grup de elită, constructorul, a cărui
profesiune presupunea şi impunea cunoştinţe superioare de matematică, dar
mai ales de geometrie, trebuia să deţină cu adevărat o educaţie excepţională.
Iar arhitectul trebuia să fie versat într-un domeniu considerat de mulţi
misterios, ţinând posibil de magie. În prezent, această disciplină magică nu
este mai misterioasă decât oricare dintre ştiinţe. Majoritatea construcţiilor
monumentale ridicate în Antichitate, printre care se numără monumentele
megalitice preistorice de tipul celor de la Stonehenge şi catedralele
medievale, erau orientate spre activitatea celestă. Până în epoca modernă,
amplasamentul bisericilor şi al catedralelor era întotdeauna ales şi orientat cu
atenţie, conform unor calcule elaborate. Asemenea şamanilor şi druizilor,
arhitectul deţinea cunoştinţe solide despre modul în care funcţionează
universul vizibil. De fapt, era obligaţia lui să cunoască aceste aspecte.
Distanţa se măsura conform aceloraşi principii ca şi în zilele noastre,
calculându-se după umbra pe care o lasă soarele pe pământ. Aceasta era
„geometria sacră", sau misterele, aşa cum o considerau cei neiniţiaţi în
această profesiune.
Rolul de „arhitect" sau „tâmplar" încredinţat lui Iisus, la modul metaforic,
coincidea cu restaurarea Templului pe care îl ridicase regele Solomon. Iisus-
împăratul avea rolul mesianic de a restaura gloria pierdută a poporului iudeu
şi rolul de mare putere pe acest pământ. Iar tâmplarul, arhitectul, masonul
aveau misiunea de a edifica Biserica pe o stâncă. În timp ce iudeul de rând îşi
aştepta Mântuitorul, saducheii şi fariseii, cu alte cuvinte clasa aristocratică şi,
respectiv, clasa de mijloc, nu aveau nevoie de un mântuitor care să tulbure
ordinea instaurată. Se considera că Iisus era un nazarinean din Galileea,
regiune a Palestinei recunoscută pentru faptul că furnizase Israelului rebeli şi
tâlhari de drumul mare. El învăţase într-o comunitate eseniană, unde zeloţii cu
vederi radicale complotau la răsturnarea atât a regimului instaurat de
cuceritorii străini, cât şi a stăpânilor lor iudei care se complăceau în această
situaţie, ba chiar aveau interes să o perpetueze. Qumran (cunoscută astăzi sub
denumirea de Khirbat Qumran), comunitatea în care a studiat şi trăit Iisus, era
departe de filonul principal de gândire. Comunitatea de la Qumran atrăgea
deopotrivă mistici şi rebeli, însă chiar dacă Iisus a fost atras de lumea marcată
de valori morale superioare a esenienilor, el nu a adoptat disciplina lor severă.
Şi Sfântul Ioan Botezătorul a vizitat comunitatea de la Qumran. Este posibil
ca aici să fi intrat Ioan în contact cu ritualul botezului, în forma în care era
practicată de esenieni. Esenienii făcuseră din ritualul botezului o practică
cotidiană, deosebită din această perspectivă de taina despre care Ioan credea
că trebuie acordată o singură dată în viaţă. Ioan l-a „botezat" pe Iisus în
spiritul celei mai pure tradiţii eseniene. Sau poate l-a uns „rege"? În
Evangheliile care au fost scrise ulterior, se consideră că mirungerea ar sta la
baza numelui elenizat de „Hristos", a cărui semnificaţie este „Unsul". Grecii
au plămădit religia lui Iisus, creând o formă diferită de practică religioasă
decât cea originară, în forma în care fusese concepută de cei care au urmat
iniţial învăţăturile lui Iisus. Mai degrabă Luca, medic grec, şi Paul,
„apostolul" tuturor păgânilor de altă origine decât cea iudaică, îl vedeau pe
Iisus în rolul lui Dumnezeu, decât îl percepea propria lui familie sau ceilalţi
apostoli. Titlul pe care i l-a acordat lui Iisus propriul său popor era cel de
„Mesia", ceea ce denotă convingerea că regele este descendentul în linie
directă al Casei davidice, mai degrabă decât un rege oarecare sau un
conducător religios sau spiritual. În mod evident, Mesia este regele-sacerdot.
Caracteristica şi semnificaţia titlurilor care i-au fost atribuite lui Iisus îşi pierd
sensul pentru cititorul modern, tot aşa cum astăzi nu mai suntem capabili să
înţelegem semnificaţia clară a apelativului acordat lui Iisus de „bărbat 'din
Galileea", care constituia o altă manieră de a spune că Iisus a fost un răzvrătit
împotriva ordinii instaurate. În epoca lui Irod, colinele din Galileea erau
sălaşul disidenţilor, ba chiar şi locul din care a diseminat mişcarea de gherilă,
pe măsură ce pumnul de fier al dictatorului îi izgonea pe iudeii care luptau
împotriva regimului. După ce citeşti Biblia, te poţi întreba care este în
realitate locul în care s-a născut Iisus: Betleem, Galileea sau Nazaret?
Afirmaţia conform căreia Iisus s-a născut la Betleem este importantă în
contextul împlinirii profeţiei biblice care ne spune că regele mântuitor, Mesia,
avea să vină din cetatea lui David.
Dar dacă există şanse ca Iisus să fie originar din Betleem, mult mai puţin
probabil este ca Nazaretul să fie locul său de baştină, fiindcă această aşezare
nu exista încă pe vremea sa. Iisus mai era supranumit Nazarineanul, o aluzie
la afilierea sa politică. Nazarinenii formau o sectă care nutrea convingerea
fermă a misiunii lor de călăuze drepte ale credinţei poporului iudeu în acele
vremuri tulburi şi într-o societate măcinată de corupţie. De asemenea, ei erau
deţinătorii unei cunoaşteri secrete, sacrosancte din punctul lor de vedere, pe
care atât istoria scrisă, cât şi religia convenţională au omis să o consemneze.
„Nazarinean" derivă din cuvântul aramaic „natzar", care are o dublă
semnificaţie, aceea de „a păzi" şi „ a veghea". Nazarinenii erau mai mult
decât păstrători ai credinţei strămoşeşti şi veghetori asupra continuităţii ei,
mai erau şi păstrătorii şi continuatorii unei ştiinţe capabile să explice legătura
dintre stele, metodele de calcul ale timpului şi distanţei, ca şi rolul relativ şi
efemer al omenirii în cadrul universului. Aveau, în acelaşi timp, rolul de
păstrători ai secretelor care guvernează universul şi de veghetori asupra
ştiinţei lor iluminate. Rolul de păstrător al secretelor se regăseşte încă din
epoca de înflorire a Sumerului, civilizaţie care şi-a făcut apariţia în valea
fertilă a Mesopotamiei. în limba sumeriană, zeii înşişi erau chemaţi „să
vegheze", adică să păstreze ordinea în univers.
Calitatea de păstrători şi de gardieni ai secretului a fost transmisă de-a lungul
istoriei, iar secta esenienilor, care trăia în ţinutul deşertic din Orientul
Apropiat, a moştenit calitatea şi rangul. Esenienii considerau că sunt ultima
generaţie de iniţiaţi, că trăiesc în ultima perioadă de dinaintea confruntării
finale dintre forţele luminii - binele - şi forţele întunericului - răul. Exegeţii de
istorie a religiilor consideră că esenienii erau influenţaţi direct de religia
persană care se închina zeului Zoroastru. Cercetătorii istoriei masoneriei
stabilesc anumite caracteristici comune între societatea masonică şi credinţele
religioase ale vechilor perşi. Simbolistica religioasă atât a esenienilor, cât şi a
masonilor, include şorţul şi dalta, a căror semnificaţie probabil face mai
degrabă trimitere la moştenirea unor cunoştinţe referitoare la meşteşugul
arhitecturii, decât la îndeletniciri cu caracter mistic sau esoteric.
Iisus însuşi pare să respingă, cel puţin parţial, doctrina esenienilor. Viaţa lui
Iisus, aşa cum ne-a fost transmisă de textul Evangheliilor, nu pune un accent
la fel de apăsat pe puritatea fanatică în forma în care istoria a colorat dogma
esenienilor. Iisus stătea la masă cu vameşii, cu prostituatele şi cu păcătoşii. În
acelaşi timp, era considerat pacifist şi militant, asemenea celor cu care se
însoţea. Petru, ucenicul care stătea de-a dreapta lui Iisus, nu se numea în
realitate Petru. „Petru" are sensul de „piatră", poreclă pe care o căpătase
datorită forţei şi tenacităţii sale. Numele său adevărat rămâne consemnat în
istorie sub forma Simon barr Jona, având sensul de membru al mişcării
Baryonim, o forţă rebelă cunoscută şi sub denumirea de „Furioşii". în zilele
noastre, el ar putea fi asimilat unui terorist, deşi epitetul este parţial valabil.
„Iuda Iscarioteanul" este traducerea greşită a numelui Iuda Sicari. Asemenea
numelui propriu Baryonim, Sicari era folosit în sensul de grupare a rebelilor,
sensul său literal fiind „cuţitaral", adică asasin sau ucigaş cu simbrie. Ioan şi
Iacob sunt cei doi apostoli pe care Iisus îi numea boanerges, şi'care în limba
aramaică are sensul de „fiii vântului care aduce furtună". Celălalt Simon din
grupul primilor apostoli era numit „zelotul", denumire valabilă pentru toţi cei
care se opuneau vehement întinării credinţei străbune a iudeilor de către
saduchei şi farisei. În realitate, grupul de discipoli care l-a urmat iniţial pe
Iisus se compunea din mult mai multe personaje decât cei doisprezece
apostoli. Deşi istoria vieţii lui Iisus a fost modificată de intervenţia culturii
elene în ceea ce priveşte compunerea şi conservarea textelor, ştim că rolul
femeilor a fost unul extrem de important. Femei ca Maria Magdalena şi-au
făcut simţită prezenţa în grupul originar, călătorind împreună cu apostolii,
cutumă care încălca principiile iudaice.
Din această perspectivă, Iisus este perceput drept creatorul unei religii diferite
de ceea ce devenise tradiţia religioasă împământenită. Este foarte probabil ca
el să fi beneficiat de o educaţie superioară majorităţii adepţilor lui, fiindcă
fusese instruit la o şcoală rabinică. Este la fel de posibil ca el să fi venit cu
concepţii şi un mesaj unice, imposibil de acceptat atât de saduchei şi farisei,
cât şi de zeloţii angajaţi în lupta politică şi de esenieni. Aceasta ar putea
constitui explicaţia intervenţiei intolerante a unui Ioan Botezătorul atunci
când îl caută pe Isus şi i se adresează acuzându-l că încalcă convenienţele.
Actul botezului reciproc ar putea avea semnificaţia unei reconcilieri şi a
cimentării unei trăsături comune, şi anume contestarea instituţiei religioase în
forma la care ajunsese în acel moment şi pe care ambii o considerau măcinată
de imoralitate.
Ioan Botezătorul era puternic ancorat în tradiţia eseniană şi făcea parte dintr-o
sectă nazarineană exclusivistă. Michael Grant interpretează cuvântul
nazoraios drept un termen care desemnează noţiunea de „gardian, păstrător",
în acelaşi timp, considerând că netser are sensul de „vlăstar" sau „ramură".
Conexiunea pe care o stabileşte este relevantă în sensul în care atât Iisus, cât
şi Ioan aparţineau unei secte din care unul făcea parte prin drept ereditar, sau
prin naştere. „Vlăstarele" casei regale davidice menţinuseră neîntreruptă
descendenţa timp de o mie de ani. Atât Ioan, cât şi Iisus erau nu numai
descendenţi ai regelui David, ci şi ai lui Aron „vrăjitorul", în sensul de marele
sacerdot. Grant susţine că termenul egiptean NTR are acelaşi sens: „cel care
veghează". Limba egipteană ne-a parvenit într-o formă din care au dispărut
vocalele. Astfel, N(e)T(sa)R, sau „netsar" ar putea constitui pronunţia corectă,
adică într-o formă identică cu termenul din limba vorbită de nazarineni (unde
consoana z a luat locul grupului ts). Când se vorbeşte despre Iisus
Nazarineanul, nu putem presupune că el era din Nazaret, fiindcă această
aşezare nu exista încă. Este mai degrabă un termen care se referă la regi-
sacerdoţi, o castă care îşi extrage seva cunoaşterii din înţelepciunea antică
(Sophia). Iisus era un „veghetor", adică cel care veghea la păstrarea tradiţiei
străvechi, şi un gardian al cunoaşterii secrete' sau esoterice. Conform tradiţiei
iudaice, Mesia era aşteptat să apară ca urmaş al Casei lui David şi al Casei lui
Aron. învăţăturile creştinismului timpuriu şi textul Evangheliilor insistă
asupra genealogiei Fiului lui Dumnezeu, deşi, atunci când ne vorbesc despre
natura divină a lui Iisus, o genealogie omenească este complet irelevantă.
Există o serie de dovezi indirecte care fac trimitere la apartenenţa lui Iisus şi a
lui Ioan la un grup elitist. Despre amândoi se spune că purtau părul lung.
Grant susţine că acest detaliu este caracteristic păstrătorilor secretului, sau,
aşa cum ştim din legenda lui Samson, părul păstra puteri fabuloase. Credinţa
că puterea ar sta în păr nu este caracteristică numai acestei secte. Cuvântul
kaisear are sensul de „coroană de păr", termen păstrat şi în forma latinizată
caesar, dar şi în cuvântul (ar, din limba rusă. Eusebiu, unul dintre cei mai
importanţi scriitori din literatura creştină timpurie, oferind explicaţia că
Iacob, fratele lui Iisus, era un om sfânt, face următoarea afirmaţie: „părul lui
nu a fost atins de brici".
Un aspect caracteristic păstrătorilor secretelor era ritualul purificării prin apă.
Esenienii practicau zilnic acest ritual, iar, pentru primii creştini, el constituia o
practică iniţiatică. Ioan Botezătorul era într-adevăr vocea care striga în deşert,
o voce care ridica mulţimile. Atât de inflamat era de cea de-a doua căsătorie a
lui Irod, încât el numea această faptă ilegitimă, iar pe protagonişti, mult mai
necuviincios. El nu contenea să îi aducă acuze lui Irod, dar şi tuturor
membrilor familiei sale. Atitudinea sa critică, radicală, a fost cea care a dus la
deznodământ, tăierea capului. După cum subliniam anterior, sărbătoarea sa
din ziua de 24 iunie şi simbolul capului tăiat aveau să joace ulterior un rol
extrem de important pentru francmasonerie.
în anii care au urmat execuţiei lui Ioan, şi Iisus avea să fie martirizat de o
manieră rezervată celor care încercau să îi detroneze pe conducători. El s-a
autointitulat „regele iudeilor", sau, cel puţin, aşa susţin detractorii lui. Legea
romană stabilea prin dictat că nimeni nu putea aspira la titlul de zeu decât
dacă Senatul decidea astfel.
Adepţii lui Iisus au fost obligaţi să se ascundă, ceea ce a avut un efect
covârşitor asupra unităţii grupului şi a mesajului pe care Iisus a încercat să îl
transmită prin intermediul învăţăturilor sale. Propria sa familie, care avusese
oarecare îndoieli în ceea ce îl priveşte în timpul vieţii lui, a ajuns să îl
venereze după moarte, însă numai din perspectiva religiei iudaice. Era
purtătorul mesajului purităţii poporului lui Israel, viciată de prezenţa şi de
influenţa romană şi elenă. Mesajul pe care l-au transmis Iacob şi familia lui
Iisus a fost acela că învăţăturile Mântuitorului se adresau numai poporului
„ales", adică evreilor. Pavel, cunoscut înaintea venirii lui Iisus sub numele de
Saul, el fiind unul dintre cei care l-au persecutat pe Iisus şi pe primii săi
discipoli, s-a convertit la creştinism din convingerea că mesajul mesianic se
adresa deopotrivă evreilor şi păgânilor. El a urmat astfel învăţăturile lui Iisus
şi a înţeles radicalismul conceptului că iubirea este mai presus de lege, însă
mesajul a fost alterat de familia lui Iisus, căpătând o semnificaţie mai
conservatoare de puritate a legii. Sfâşiat între Iacob şi Pavel, Petru a sfârşit
prin a se înscrie pe calea predicării mesajului lui Iisus.
O parte dintre primii adepţi şi apostoli care i-au urmat lui Iisus s-a refugiat pe
colinele pe care locuiau esenienii, căutând siguranţa în interiorul acestei secte
despre care probabil gândeau că împărtăşeşte convingeri mai pure. Petru şi
Pavel au răspândit cuvântul mesianic în ţările din bazinul Mării Mediterane.
însă noţiunea de regele Iisus, ca moştenitor al tronului regelui Solomon, a
murit o dată cu El pe cruce. Sau poate că nu? Evangheliile canonice fac
trimitere la faptul că Iisus a avut fraţi şi surori, descendenţi de sânge ai
aceleiaşi case regale. Evanghelia după Marcu citează patru fraţi: Iacob, Iosif,
Iuda şi Simon. Cel mai important dintre ei a fost Iacob, care a moştenit, sau a
preluat, conducerea micului grup. Misiunea sa era aceea de a păstra
regalitatea regelui-sacerdot iudeu, descendent al Casei lui David-Aron. El s-a
opus lui Pavel în disputa legată de ritualul circumciziei, pe care Pavel o
considera piatra de încercare în calea convertirii păgânilor la noua religie. Pe
Iacob nu îl preocupa, însă, convertirea păgânilor, în cele din urmă, Iacob a
început să-l încurce pe Pavel, care a găsit amatori pentru noua religie în
rândul unora pe care Iacob i-ar fi respins cu siguranţă. Iacob şi familia lui
Iisus, care odinioară respinseseră rolul lui Iisus, par să fi monopolizat statutul
pe care l-au dobândit după moartea acestuia, deşi poate că mai degrabă într-
un sens politic, decât în sens religios.
Pavel a exercitat o influenţă uriaşă asupra Bisericii, iar după trei sute de ani
de la perioada apostolică, Biserica a căutat să îl scoată pe Iacob din analele
istoriei religioase şi să o ridice pe Maria la rangul de Fecioara. O explicaţie a
adoptării conceptului şi cultului Fecioarei Maria a fost răspunsul la nevoia
populaţiilor creştinate din bazinul Mării Mediterane, atrase de misterele
mitologiei clasice a grecilor. Iisus nu era primul personaj divin născut dintr-o
fecioară. Grecii îi aveau pe Iason, Perseu, Hermes şi Adonis. O altă explicaţie
a introducerii cultului Fecioarei Maria se referă la o simplă eroare filologică.
Cuvântul din ebraică care semnifică „fată" se referă la o tânără de vârsta
măritişului, însă, în urma adaptării prin traducere, el a sfârşit prin a avea
sensul de „fecioară". Această din urmă explicaţie este mai puţin plauzibilă.
Din prisma unei a treia explicaţii, ar fi vorba de un compromis de natură
politică. Atât Evanghelia lui Matei, cât şi Epistolele Apostolului Pavel către
Galateeni fac trimitere la fraţii şi la surorile lui Iisus Hristos. Istoria timpurie
a Bisericii creştine consemnează existenţa în plin secol al II-lea creştin a
descendenţilor în linie directă ai familiei lui Iisus. Atunci, de ce a fost ştearsă
existenţa lor din memoria istoriei? Pentru Biserica paulină, care respingea
ideea încoronării unui rege pământean din nevoia de a evita un gest socotit
act de trădare de către stăpânitorii romani, familia şi descendenţii lui Iisus
Hristos reprezentau un subiect de evitat, care curând a fost complet eradicat.
Iisus era Fiul lui Dumnezeu, iar nu Fiul Omului, prin urmare, nu putea avea
urmaşi.
Pentru iudeii contemporani ai lui Iisus Hristos, celibatul era un concept cel
puţin neobişnuit. În Evangheliile care ne-au parvenit întâlnim chiar dovezi
indirecte ale faptului că Iisus avea o soţie. Mulţimea i se adresa cu apelativul
de rabin", ceea ce presupune că era învăţător şi că fusese, la rândul lui, iniţiat
de înţelepţi, sugestie confirmată, de altfel, de textul evanghelic. Rabinii îşi
începeau misiunea sacerdotală la vârsta de treizeci de ani, adevăr susţinut tot
de Evanghelii. Rangul său impunea să îşi ia o soţie, fiindcă o condiţie pentru
a deveni rabin era şi aceea de a fi căsătorit. Un învăţător trebuia să fie
căsătorit.
Ca o dovadă suplimentară, susţinătorii acestei teorii afirmă că nunta de la
Caana ar fi fost nunta lui Iisus. Dacă nu ar fi vorba de nunta lui Iisus, se
întreabă ei, de ce ar fi fost mama lui atât de preocupată de faptul că gazda lor
risca să rămână fără vin? în orice caz, îngrijorarea ei a fost suficient de mare
încât să îl determine pe Iisus să facă o minune. Gazdei nunţii îi revenea
obligaţia de a oferi nuntaşilor mâncare şi băutură, iar gazda era mirele. Numai
că asemenea dovezi sunt neconcludente. Este foarte posibil ca Iisus să fi luat
parte la Caana la nunta unui frate sau a unei surori de-a lui, iar în lipsa tatălui
lor, Iosif, răspunderea cădea în chip firesc pe umerii fratelui mai mare care
era Iisus. Pe de altă parte, apelativul de „rabin" putea reprezenta la fel de bine
o manieră respectuoasă de adresare faţă de conducătorul spiritual al acestui
grup, fie că era „hirotonit" sau nu.
Controversata teorie referitoare la starea civilă a lui Iisus şi la posibilitatea ca
el să fi avut urmaşi a stârnit polemici serioase şi aprinse, argumentele pro şi
contra având susţinători puternici în ambele tabere. Cei care repudiază
posibilitatea căsătoriei consideră că simpla sugestie frizează erezia, în acelaşi
timp, clerici şi laici deopotrivă comentează că statutul de bărbat însurat nu
numai că nu ar fi scăzut forţa mesajului lui Iisus Hristos, ci l-ar fi întărit,
fiindcă, în calitate de soţ, posibil şi de tată, el ar fi înţeles mai profund sensul
responsabilităţilor omeneşti. Chestiunea căsătoriei lui Iisus nu a fost omisă
din Evanghelii pe motiv că Biserica ar fi dezaprobat instituţia căsătoriei sau
că ar fi condamnat femeia, fiindcă această atitudine avea să apară mult mai
târziu. În urmă cu două mii de ani, căsătoria nu era subiect de dispute
tematice religioase, ci ţinea, mai degrabă, de o chestiune politică. Biserica
creştină a fost obligată să facă jocul Romei imperialiste care nu avea nevoie
de noi duşmani. Căsătoria lui Iisus, sau chiar a unuia dintre fraţii lui, ar fi avut
drept consecinţă naşterea unor potenţiali urmaşi, iar urmaşii reprezentau o
ameninţare la adresa împărăţiei pământene instituite de Imperiul Roman.
Cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal" dezvoltă teoria conform căreia Iisus ar
fi fost căsătorit şi studiază posibilitatea ca mireasa lui să fi fost Maria
Magdalena. Nu există dovezi ferme în sprijinul acestei teze. Maria Magdalena
l-a urmat într-adevăr pe Iisus, călătorind în anturajul său, şi a fost prezentă la
momentul Răstignirii, fiind şi prima persoană care a văzut mormântul gol.
Totuşi, nici unul din aceste adevăruri nu constituie o probă în favoarea acestei
teorii. Maria Magdalena era, pur şi simplu, unul din ucenicii devotaţi care l-
au urmat pe Iisus. Tabăra adversă susţine contrariul, întemeindu-şi
convingerile pe textele gnostice, în care sunt prezente trimiteri la relaţia
existentă între Iisus Hristos şi Maria Magdalena. Unul din cele mai puternice
argumente invocate în sensul şi în favoarea tezei că Maria Magdalena ar fi
fost soţia lui Iisus Hristos este chiar campania pe care a îndreptat-o Biserica
împotriva ei. Este posibil ca povestea ei să se fi schimbat o dată cu trecerea
timpului, încât s-a ajuns la situaţia în care se susţine că ar fi fost posedată de
„demoni", că fusese exorcizată şi că fusese prostituată. În Evanghelii, Maria
nu mai este aceeaşi persoană cu prostituata la care face referire textul, mai
precis, în pasajul în care Iisus o salvează, cerându-le celor care se cred fără de
păcat să arunce primii piatra. Cu toate acestea, învăţăturile teologice i-au
atribuit Mariei Magdalena această aură ocultată.
în afara nuanţărilor de ordin politic, chestiunea unui Iisus căsătorit ar fi putut
fi afectată şi de felul în care a predicat creştinismul Apostolul Pavel. Doctrina
creştină paulină a fost trecută prin filtrul culturii elenistice. Iisus era
reprezentat în chip de păstor, asemenea zeului grec Hermes, ale cărui atribuţii
se refereau, printre altele, la păzirea turmelor de oi. Misterele din mitologia
greacă impuneau câteva tabuuri, însă sexualitatea nu era considerată un păcat,
fiindcă fertilitatea, prin urmare fecunditatea era un atribut important al vieţii.
Cu toate acestea, religia s-a inspirat dintr-o sferă diferită, în care raporturile
sexuale erau considerate a fi un tabu, sau, cel puţin, impure, fiind privite
exclusiv ca necesare procreării. Pavel a încercat să se păstreze în nota unei
moralităţi recunoscute de evreii care au urmat învăţăturile lui Iisus Hristos,
făcând, în acelaşi timp, mesajul acceptabil pentru adepţii săi de origine*
diferită de cea iudaică.
Cu toate acestea, celibatul nu era o condiţie pentru cei care au ales să îl
urmeze pe Iisus, nici pentru cei pe care el însuşi i-a desemnat drept apostolii
şi păzitorii Bisericii pe care a întemeiat-o. Petru era cu siguranţă un bărbat
însurat, iar martiriul soţiei sale a fost consemnat de istoria scripturistică. Din
motive cu totul personale, un mileniu mai târziu, Biserica le-a impus
prelaţilor celibatul, deşi celibatul nu constituise o condiţie impusă de
inspiratorul religiei creştine. Curând, Biserica avea să se distanţeze total de
contextul religios originar, lăsându-se asimilată de civilizaţia romană,
împăratul roman Constantin a fost adeptul cultului Sol Invictus, sau soarele
învingător - cult războinic predominant masculin, de certă origine păgână,
care celebra „naşterea" zeului solar în data de 25 decembrie (adică în
apropierea primei zile a solstiţiului). La primul Conciliu de la Nicea, care s-a
întrunit în anul 325, Biserica, în noul său rol asumat de religie de stat
prevalentă pe tot cuprinsul Imperiului Roman, a fost obligată să aducă unele
modificări doctrinei sale religioase. Data de 25 decembrie a fost fixată ca zi
de naştere a Fiului lui Dumnezeu, ceea ce coincidea cu sărbătoarea păgână a
soarelui. S-a stabilit ca zi de odihnă - sau Sabatul, care fusese sărbătorit până
atunci de iudei sâmbăta - ziua de duminică a săptămânii (ziua soarelui), în
noua versiune îmbunătăţită a religiei romanizate, femeilor li se acorda un rol
secund, în timp ce papa îşi asuma un rol măreţ, Iisus Hristos a adus pe pământ
mesajul iubirii, iar Biserica a intervenit cu un mesaj de putere.
Dacă Biserica creştină romană a deformat mesajul divin, atunci ce s-a
întâmplat cu adepţii lui Iisus-Omul? Iisus nu a venit pentru a declanşa o
revoluţie armată, şi nici cu scopul de a se încorona rege al tuturor iudeilor,
deşi mulţi dintre discipolii săi erau interesaţi de o împărăţie mai lumească.
Aceştia au fugit încotro au văzut cu ochii când persecuţia imperială şi
conflictele cu Roma au dus la escaladarea războiului. La treizeci de ani după
moartea lui Iisus, ostilitatea dintre iudei şi romani a atins cote paroxistice.
Revoltele iudeilor împotriva stăpânirii romane, din perioada anilor 65-67 şi
din anul 133, au marcat începutul sfârşitului şi au culminat cu masacrul din
cetatea eseniană de la Masada, aflată pe ţărmul Mării Moarte. Credincioşii
multor secte religioase s-au risipit atunci în cele patru zări, unele secte
reuşind să supravieţuiască sub alte denumiri. Literatura medievală ne spune o
altă poveste.
Iosif din Arimateea, unul din simpatizanţii bogaţi ai lui Iisus, era negustor, iar
corăbiile sale străbăteau mările până în porturi dintre cele mai îndepărtate,
chiar şi până în Anglia de astăzi, în căutare de cositor. El este singura
persoană care s-a ocupat şi este responsabilă de recuperarea trupului
neînsufleţit al lui Iisus, pe care l-a cerut de la autorităţile iudeo-romane, spre
a-l depune într-un mormânt din piatră, adică într-un mormânt pe potriva
rangului său. El s-a expus prin acest simplu gest în faţa autorităţilor, care l-au
etichetat drept discipol al lui Iisus. Conştient de faptul că gestul îl putea costa
averea, dacă nu chiar viaţa, Iosif a fugit împreună cu câţiva apropiaţi din
anturajul lui Iisus la bordul uneia din corăbiile sale. Este posibil ca literatura
medievală să fi mistificat realitatea, însă nici Biblia nu ne furnizează o altă
versiune, în afara literaturii medievale şi cavalereşti despre Sfântul Graal, nu
există nici o dovadă scrisă referitoare la moartea Mariei Magdalena sau a lui
Iosif din Arimateea.
Conform tradiţiei şi literaturii cavalereşti, Iosif din Arimateea a însoţit familia
lui Iisus până în portul francez Marsilia, de unde şi-a continuat singur
călătoria, ajungând în Anglia. Se spune că Iosif s-ar fi oprit la Glastonbury,
unde a înălţat prima biserică creştină din Anglia. Numindu-l pe Iosif
„discipolul secret", reputatul istoric Barbara Tuchman, întrebându-se care este
legătura dintre abaţia Glastonbury din Anglia şi Iosif din Arimateea, lansează
următoarea afirmaţie: „Poate că răspunsul corect este că el a plecat într-
adevăr din Palestina şi a ajuns în Britania". Exigenţa istoricilor care
dispreţuiesc ideea că adevărul ar trebui căutat în tradiţia literară este adeseori
infirmată de realitate. Descoperind Troia, arheologul „amator" german
Heinrich Schliemann a desfiinţat pretenţiile istoricilor oficiali în viziunea
cărora Troia ar fi o simplă legendă. În cursul vieţii sale, el a fost criticat cu
vehemenţă pentru convingerile sale, pentru ca în prezent să fie criticat pentru
metodele pe care le-a folosit. Pe cât se pare, cercetătorilor care scriu istoria
oficială le displace să se afle că s-au înşelat.
în prezent, existenţa cetăţii Troia şi războaiele Troici constituie un adevăr
universal acceptat, deşi'nu acceptăm ca fiind reale şi autentice relatările celor
care s-au întors acasă după încheierea acestui conflict de lungă durată. Dacă
se consideră că „Iliada", prima epopee scrisă de Homer, prezintă fapte care s-
au petrecut în realitate, atunci de ce este considerată ficţiune cea de-a doua
epopee homerică, „Odiseea"? Legendele medievale care vorbesc despre
rătăcirile pe mare ale supravieţuitorilor cetăţilor distruse din jurul Troiei sunt
considerate a fi o mistificare a realităţii. Se spune că troienii s-au aşezat în
Italia, în Franţa şi în alte regiuni ale Europei. Conform altei teorii, oraşul
francez Troyes ar fi fost înfiinţat de troieni, iar un oarecare Priam se pare că s-
a aşezat aici cu douăsprezece mii de refugiaţi. Acceptăm în prezent că
fenicienii care se îndeletniceau cu comerţul au ajuns până în nordul Europei şi
în Britania. Atunci, de ce este de neconceput că un popor din bazinul
mediteranean putea naviga până în vestul Europei? Şi de ce-ar fi inacceptabil
că negustorul iudeu Iosif putea ajunge până în Britania la bordul corăbiei
sale?
Eusebiu, unul din primii exegeţi creştini care a elaborat o istorie timpurie a
Bisericii creştine, apucă să scrie despre persecuţiile oficiale la care au fost
supuşi descendenţii familiei lui Iisus şi alţi urmaşi în linie directă ai casei
davidice, înainte ca acest tip de scriere istorică să fie cenzurată, iar mai apoi
interzisă. Roma avea toate motivele să ia în serios pretenţiile la tron ale unui
rege iudeu, descendent direct al lui David - fiindcă ostilităţile erau reale.
Iacob însuşi a fost condamnat la moarte din porunca Sanhedrinului în anul 62.
După moartea sa, este probabil că Cleopa, fratele lui Iosif, tatăl pământean al
lui Iisus, a devenit capul familiei. Istoria consemnează faptul că Simion, fiul
lui Cleopa, care era văr primar cu Iisus, a devenit episcopul Ierusalimului.
Alţi membri ai familiei care au reuşit să scape cu viaţă au fost obligaţi să
plece în bejenie, încercând să fugă de persecuţiile romanilor; deşi acest aspect
nu a fost consemnat de Evanghelii, el rămâne menţionat atât în scrierile
istorice oficiale ale Bisericii, cât şi în cele interzise de Biserică.
în anul 65, Simion a părăsit Ierusalimul în fruntea unui grup de adepţi, care se
autointitulau nazaritenivEste posibil ca ei să fie cei care au pus bazele aşezării
Nazaret. în anul 66, ştim că au fost obligaţi să se ascundă, în altă aşezare,
numită Nazara, dar şi în Cochaba, au trăit membri ai familiei lui Iisus,
cunoscuţi sub numele de „moştenitorii", aici reuşind să scape de persecuţiile
romane. Biserica din Nazaret s-a desprins complet de Biserica creştină
paulină. Mai târziu, împăratul roman Vespasian a încercat să îi extermine pe
descendenţii lui Iisus şi pe adepţii doctrinei sale, deşi ameninţarea la adresa
lor s-a estompat pe măsură ce creştinii evrei au dispărut. Eusebiu a contestat
acest grup de adepţi iudei ai lui Iisus, din pricină că ei nu acceptaseră
niciodată originea divină a lui Iisus, considerându-l a fi un simplu muritor
inspirat de Dumnezeu, un profet. Chiar şi ulterior perioadei de domnie a lui
Vespasian, au existat referiri la descendenţii familiei lui Iisus. Un alt frate al
său, Iuda, a avut doi nepoţi care au fost aduşi în faţa împăratului Domiţian.
Erau conducători ai Bisericii şi au prezentat dovezi certe asupra vieţii lui
Iisus, însă Domiţian a respins probele, considerând că nu reprezintă o
ameninţare la adresa Romei imperiale.
în ciuda operelor elaborate de istoricul Eusebiu şi a altor scrieri creştine
timpurii, printre care amintim şi evangheliile apocrife, Biserica i-a ignorat
sistematic pe descendenţii neamului lui Iisus, tratând majoritatea textelor în
cel mai bun caz ca fiind de importanţă minoră, iar, în cel mai rău caz, ca fiind
o mistificare. Când, două secole mai târziu, Biserica creştină a decis, în cadrul
Conciliului de la Nicea, ce texte puteau fi admise în corpul Noului Testament,
capii săi au păstrat şi adoptat mare parte din învăţăturile eseniene. Activităţi
ca sărbătorile comunitare şi în comuniune, botezul, sărbătoarea Cincizecimii
(Pentacote) şi exorcizarea demonilor, s-au păstrat încă din primele zile de
existenţă ale Bisericii. Noţiunea de „Alianţa Legii", invocată de învăţăturile
eseniene, a ajuns să fie aplicată învăţăturilor lui Iisus. De asemenea, Biserica
a adoptat o altă doctrină a esenienilor, conform căreia cei săraci aveau să
moştenească pământul, deşi, la momentul respectiv, Biserica începuse deja să
atragă adepţi şi din rândul altei clase sociale. Doctrina valabilă numai pentru
săraci nu mai putea fi acceptabilă din acel moment. Biserica întemeiată pe
învăţăturile lui Iisus atrăsese pătura sărăcimii şi gloatele. Din acel moment,
Biserica, asupra căreia stăpânirea romană îşi lăsase amprenta, era obligată să
se adapteze noilor condiţii, adică să fie şi pe placul clasei conducătoare.
Nazarinenii şi ebioniţii, cunoscuţi timp de secole sub pseudonimul de
„creştini săraci", erau reduşi, la momentul istoric respectiv, la câteva secte
mărunte care se refugiaseră în sudul Libanului şi în valea fluviului Eufrat.
Biserica însăşi nu mai recunoştea comunitatea esenienilor, după cum nici
această comunitate nu recunoştea autoritatea Bisericii. Viaţa personajelor care
au făcut parte din existenţa şi din anturajul lui Iisus au fost consemnate de
istoricul creştin Eusebiu. Irod a fost răsturnat de pe tron şi trimis în surghiun
în Franţa, unde s-a stabilit în localitatea Vienne. Negustorii şi corăbierii evrei
au transportat iudei şi creştini până în Franţa, unde pot fi regăsiţi în perioada
timpurie a Bisericii (Eusebiu se referă la „cei care îi slujesc lui Iisus din
Vienne şi din Galia"). Membrii familiei lui Iisus au supravieţuit în Galia
romană, fiind obligaţi să păstreze discreţia asupra dreptului lor de moştenire a
regatului lui David, fiind vânaţi de autorităţi. Ei erau „vlăstarele" viţei lui
David, „descendenţi de viţă nobilă" ai preoţilor.
Numele ebraic Levi are sensul literal de „urmaş", iar, în context agrar, levy are
sensul de „vlăstar". Termenul a devenit un cuvânt codificat, supravieţuind în
această formă în societatea templieră, fiind ulterior utilizat de francmasonii cu
rang ierarhic superior. El are o semnificaţie deosebită pentru cei care cred în
moştenirea monarhică a casei davidice, cu precădere pentru membri unei
societăţi secrete - Prioratul Sionului - care se află în umbra Templierilor şi a
masonilor. Raţiunea declarată a existenţei lor este aceea de a păstra şi
perpetua moştenirea lăsată prin descendenţii de sânge ai lui Iisus şi ai Mariei
Magdalena.
Cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal" a fost scrisă în urma studierii unor
documente furnizate de acest grup secret (Prioratul Sionului) şi folosite ca
material de bază. Unele dintre aceste documente sunt imposibil de verificat;
altele sunt, în mod evident, incorecte din punct de vedere istoric. Coroborând
diverse ipoteze şi varii documente, alţi cercetători au stabilit că această
societate există şi în prezent şi că probabil a cunoscut forme diferite de
existenţă în epoci istorice diferite. Robert Anton Wilson consideră că această
societate este activă începând din secolul al XlX-lea, dar că istoria ei antică
este altceva decât ceea ce sugerează că ar fi. Există dovezi clare că „un filon
secret" de cunoaştere a fost într-adevăr păstrat şi transmis mai departe de un
grup de iniţiaţi care, de-a lungul câtorva milenii, a purtat nume diferite. O
parte din aceste cunoştinţe este accesibilă unei elite de aleşi. Secretele şi
tezaurul organizaţiei Prioratul Sionului aveau să fie apărate de cei care au
primit, prin moştenire, sarcina de a păstra intacte aceste cunoştinţe secrete,
dar şi de a asigura continuitatea societăţii secrete respective. Familia scoţiană
Sinclair a devenit depozitara acestui secret.
Capitolul 8
FILIERA FRANCEZĂ
Cu aproximaţie în perioada în care autorii cărţii „Sfântul sânge, Sfântul
Graal" şi-au început activitatea de documentare şi de cercetare, o serie de
crime, atentate şi cadavre au început să iasă la suprafaţă în Franţa. Una dintre
lucrările publicate pe această temă, intitulată „Dosare secrete" şi semnată de
Leo Schidlof, a furnizat informaţii valoroase pentru sus-amintita carte. Este
foarte posibil ca Schidlof să fi fost implicat în activităţi de spionaj sau în alte
activităţi clandestine, un argument fiind acela că i-a fost respinsă cererea de
viză pentru Statele Unite. Ce legătură ar putea exista între spionajul din
secolul al XX-lea şi documente scrise cu două secole mai devreme? Cartea
„Sfântul sânge, Sfântul Graal" nu oferă răspunsul la această întrebare, însă la
scurt timp după moartea lui Schidlof, valiza sa, care se presupune ca ar fi
conţinut documente ce fac trimitere directă la regiunea franceză Rennes-le-
Chateau, a intrat în posesia lui Fakhar ui Islam care încerca să ajungă în
Germania Democrată, dar care, în schimb, a fost aruncat din tren, undeva în
apropiere de Paris, şi a murit pe loc. Trei săptămâni mai târziu, lucrarea
„Şarpele roşu" (The Red Serpenf), publicată la o editură particulară, a apărut
din senin la Biblioteca Naţională din Paris. Şi această carte conţinea
informaţii care făceau trimitere la Rennes-le-Chateau. Toţi cei trei autori ai
cărţii au fost găsiţi morţi, mai precis strangulaţi, la ore diferite, în zilele de 6
şi 7 martie 1967, adică la numai două săptămâni de la moartea lui Fakhar ui
Islam. În mod evident, cuiva nu-i făcea plăcere că diverşi curioşi începuseră
să fie interesaţi de misterul de la Rennes-le-Chateau.
La publicarea sa din anul 1982, cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal" a stârnit
o adevărată furtună şi polemici aprinse, într-un moment în care Biserica
romano-catolică era atacată din toate direcţiile. Cum era de aşteptat, Biserica
a ripostat vehement, mai cu seamă că această carte avansa câteva teorii
controversate: de pildă, îl înfăţişa pe Iisus în postura de soţ şi pe Maria
Magdalena, de mamă a pruncului său. Din punctul de vedere al multora,
există, însă, un aspect cu mult mai grav: cartea încerca să demonstreze teoria
că Iisus nu ar fi murit răstignit pe cruce. Ideea că Iisus şi-ar fi mistificat
propria execuţie, supravieţuind momentului Răstignirii, fusese deja lansată
prin intermediul unor tipărituri, deşi popularitatea de care s-a bucurat, cel
puţin în Europa, cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal" a fost cea care avea să
atragă atenţia asupra subiectului. Este oare posibil ca Iisus să-şi fi orchestrat
propria execuţie? Este oare posibil ca Iisus să fi avut urmaşi şi ca aceştia să fi
scăpat cu viaţă fugind din Ierusalim?
Acţiunile pe care le-a întreprins omul Iisus în timpul existenţei sale
pământene puteau cel mult să incite mulţimile în cursul fazei incipiente, atent
planificate, a revoltei antiromane, sau poate chiar să ducă la declanşarea unei
revoluţii cu conotaţii sociale. El este cel care i-a alungat pe negustori şi pe
zarafi din Templu la scurtă vreme după ce zeloţii care aruncaseră în stradă
vulturul roman fuseseră executaţi. El i-a sfidat cu orice prilej pe saduchei,
care erau nişte simple marionete în mâinile stăpânitorilor romani. Şi-a făcut
intrarea în Ierusalim călare pe un măgar, împlinind astfel profeţia biblică care
spune că un urmaş din seminţia lui David avea să-şi facă astfel intrarea în
cetate. A negat sistematic că este rege, deşi aclamaţiile cu care l-au întâmpinat
mulţimile dau de înţeles, fără putinţă de tăgadă, că aşteptările lor erau altele şi
că şi-l doreau ca rege. Toate aceste fapte din existenţa pământeană a lui Iisus
au avut drept consecinţă moartea sa, iar momentul execuţiei prin răstignire a
rămas consemnat în istorie şi, cu câteva excepţii nesemnificative, nimeni nu
contestă veridicitatea ei. În nici unul din textele celor patru Evanghelii
canonice, după cum nici în evangheliile apocrife, sau în istoria seculară
semnată de istoricul Iosif, intitulată „Războaiele iudeilor", lucrări scrise în
primul secol, nu întâlnim nici o singură aluzie la faptul că Iisus Hristos ar fi
supravieţuit momentului Răstignirii.
Evangheliile şi Faptele apostolilor consemnează însă faptul că adepţii şi
discipolii lui Iisus au fugit din Ierusalim.
Dacă Maria Magdalena ar fi fost căsătorită cu Iisus şi ar fi rămas însărcinată,
aşteptând un prunc de la el, atunci ea ar fi avut motive mai mult decât
întemeiate să fugă din Ierusalimul aflat sub ocupaţie romană. Istoria nu
consemnează însă ce soartă le-a fost rezervată celorlalte personaje din
anturajul imediat al lui Iisus, deşi scenariul următor, confirmat numai de
tradiţia folclorică, ar putea fi posibil. Sub conducerea lui Iosif din Arimateea,
Maria Magdalena, tovarăşii săi de călătorie şi, posibil, pruncul pe care îl purta
în pântece au scăpat din Ierusalim fugind pe mare şi au ajuns astfel în Franţa.
Punctul prin care urmaşii seminţiei lui Iisus au intrat în Franţa ar putea fi
Marsilia sau un alt port apropiat de pe coasta Mediteranei.
Marsilia este atestată drept cea mai veche cetate aflată pe teritoriul locuit de
galii de origine celtică. Porturile celtice erau frecventate de navigatori greci şi
fenicieni cu cel puţin şase secole înainte de naşterea lui Iisus. Fenicienii
întemeiaseră cetatea Monaco cu trei sute de ani înainte să fi fost pusă piatra
de temelie a Marsiliei, însă oraşul portuar s-a dezvoltat şi a căpătat rapid o
importanţă mult mai mare. Timp de 2600 de ani, Marsilia a fost considerată
cel mai important port francez. Prima expediţie maritimă atestată documentar,
care a pornit din portul Marsilia în anul 330 înainte de Hristos cu destinaţia
Islanda, este cea întreprinsă de scriitorul şi exploratorul Fiteas. Sudul Franţei
a devenit curând o răspântie importantă în care se intersectau toate rutele
maritime şi terestre comerciale ale timpului, figurând, prin urmare, amplu în
scrierile de istorie politică şi religioasă.
în anul 117 după Hristos, romanii au construit Via Aurelia, un drum care
făcea legătura între Roma şi Marsilia şi care urma vechile rute comerciale pe
uscat construite încă din vremea celţilor. Construirea şoselei atestă poziţia de
important centru comercial pe care o deţinea Marsilia în epocă. Este cert că
nu era, în nici un caz, o redută îndepărtată de la periferia Imperiului Roman,
ci o aşezare aglomerată şi o poartă către o regiune dens populată. Scriind
despre dezvoltarea Palestinei din cursul perioadei elenistice, adică anterioară
ocupaţiei romane, şi despre poziţia sa internaţională ca ţară cu un comerţ
dezvoltat, istoricul roman Strabon susţine că nu exista aşezare sau cetate în
lume în care să nu întâlneşti evrei, încă de pe vremea regelui Solomon, şi în
continuare în timp, evreii erau recunoscuţi pentru calităţile lor de buni
navigatori şi negustori, aşa cum, de altfel, a rămas consemnat şi în Biblie.
Dacă navigatorii din timpul regelui Solomon făceau negoţ cu Tarsisul,
teritoriu identificat cu Spania zilelor noastre, atunci Marsilia se afla pe ruta
comercială a iudeilor.
Ca rezultat al poziţiei pe care o deţinea portul Marsilia în circuitul comercial
maritim, ruta terestră s-a dezvoltat la rândul ei, astfel încât, de-a lungul
şoselelor care uneau Roma cu Marsilia s-au înălţat numeroase cetăţi
înfloritoare, numele unora dintre ele fiind strâns legat de legende care fac
referire directă la faptul că seminţia lui Iisus ar fi poposit, ar fi trecut sau ar fi
locuit acolo, în apropiere de Marsilia se află orăşelul Aix, a cărui denumire
actuală este Aix-en-Provence. Atât în Antichitate, cât şi în zilele noastre,
oraşul era cunoscut ca important centru balnear, renumit pentru izvoarele sale
de ape termale care atrăgeau oameni veniţi de la Roma sau chiar de mai
departe, dinspre răsăritul Europei. De-a lungul rutelor comerciale care
brăzdau Franţa şi Pirineii spanioli se deschiseseră numeroase alte centre de
acest gen. Izvoarele termale erau privite ca reprezentări ale fecundităţii divine
pe pământ, fiind considerate sacre.
Oraşul Toulon, aflat la mică distanţă de Marsilia, a fost sursa din care
fenicienii îşi procurau vopseaua de culoarea purpurei cu mult înainte ca
Grecia sau Roma să înceapă colonizarea acestei regiuni, în continuare de-a
lungul coastei franceze, se află oraşul Cannes, a cărui denumire ar fi putut fi
inspirată de navigatorii şi coloniştii care s-au stabilit aici venind din Canaan,
în timp ce este posibil ca denumirea oraşului Nisa, întemeiat de greci, să fie
inspirată de zeiţa victoriei, Nike. înţelegând că relaţiile comerciale dintre
Levant şi coasta sudică a Franţei erau atât de dezvoltate, ne va fi mai uşor să
înţelegem cât de accesibilă era Franţa pentru discipolii lui Iisus. Fiind un om
bogat şi proprietar de corăbii, Iosif din Arimateea avea o motivaţie importantă
şi resursele necesare pentru a fugi din Israel şi a naviga către Franţa - salvarea
propriei vieţi şi a celor care credeau în Iisus. într-unul din textele gnostice,
apare o menţiune referitoare la faptul că el a fost obligat să plece din
Ierusalim şi că a luat drumul mării, în timp ce alte texte susţin că el a plecat la
bordul uneia din corăbiile sale. în ambele situaţii, elementul comun este
dovada că el a părăsit Palestina plecând pe mare.
Există şi alte dovezi istorice care atestă faptul că mulţi alţi creştini din
perioada creştinismului timpuriu au ajuns în Franţa. Irineu era episcop de
Lyon în secolul al II-lea. Acest părinte al Bisericii creştine face referire
directă la faptul că, în sudul Galiei, creştinismul a fost adus de adepţi ai lui
Iisus care îl cunoscuseră încă din timpul vieţii sale. Deşi nu precizează data
exactă, Irineu face aluzie la faptul că aceşti primi creştini au trăit în jurul
anului 30 după Hristos şi că era prezenţi în Franţa înainte de anul 60 după
Hristos Ameninţat cu moartea de4 acelaşi Sanhedrin care îl condamnase pe
Iisus la moarte, Iosif din Arimateea ar putea fi unul din aceşti primi creştini
care s-au aşezat în Galia. Mărturiile istorice atestă şi alte cazuri de migrare a
levantinilor către Franţa şi către alte ţări europene, ca urmare directă a valului
de reprimare romană care a fost catalizatorul execuţiei lui Iisus Hristos.
Revoltele ulterioare ale iudeilor au avut drept efect fuga masivă unor grupuri
de evrei şi aşezarea lor în Tunisia, Maroc, Spania şi Franţa. După lupta de la
Barr Kochba şi asedierea cetăţii Masada, numărul refugiaţilor ajunsese la zeci
de mii.
Numărul evreilor stabiliţi la Marsilia era atât de mare încât oraşul era
supranumit „cetatea evreiască". Asemenea lui Iosif, majoritatea erau
negustori prosperi sau proprietari bogaţi de corăbii, în ciuda persecuţiilor
antisemite, răspândite la scară largă în perioada de formare a Franţei, evreii
erau încă numeroşi şi în perioada de domnie a împăratului Carol cel Mare.
Referindu-se la „evrei şi alţi negustori", un document al vremii atestă faptul
că ei formau grosul clasei de mijloc.
în afara textelor gnostice care conţin referiri la Iosif din Arimateea şi la alţi
exilaţi creştini, există alte dovezi suplimentare care se bucură de o
credibilitate mult mai mare. Teologul roman Tertulian declara că noua religie
creştină pătrunsese cu uşurinţă în regiuni încă inaccesibile Romei imperiale.
Marsilia este locul în care s-a născut legenda conform căreia grupul
simpatizanţilor lui Iisus a acostat în acest port, venind din Palestina. Din grup
se spune că făceau parte Iosif din Arimateea, protectorul lui Iisus şi al
seminţiei sale, Lazăr, un prieten apropiat, Marta şi cele „trei femei numite
Maria". Sfântul Lazăr, cum este el cunoscut astăzi, şi Maria Magdalena au
început imediat să predice noile învăţături în templul Dianei, fapt care a
provocat un adevărat cutremur printre credincioşii celţi. Pe amplasamentul
fostului templu păgân, a fost înălţată o catedrală închinată Mariei Magdalena,
însă religia creştină avea să triumfe asupra ritualurilor păgâne, deşi cu mari
strădanii.
Lyon a constituit scena primelor persecuţii la care au fost supuşi creştinii
sosiţi pe pământ francez o dată cu Iosif şi micul grup iudeu pe care-l
conducea. Şi Vienne, localitatea în care a fost deportat Irod, a fost un alt
spaţiu în care creştinii au fost persecutaţi. Saint-Tropez, una din destinaţiile
de vacanţă predilecte pentru francezi, şi-a primit denumirea actuală de ia
Torpes, ofiţer creştin din legiunile romane în timpul domniei lui Nero,
condamnat la moarte în anul 68 din cauza convingerilor sale religioase. Nu
departe de Saint-Tropez, la Aix-en-Provence, se află o altă biserică închinată
Mariei Magdalena. Aici a fost martirizat sfântul Maxim, care a sosit o dată cu
Maria. Odinioară un important loc de pelerinaj creştin, oraşul păstrează încă
vestigiile abaţiei cu hramul Sfântul Maxim, cunoscută sub numele de Sainte
Baume. Baume provine din cuvântul provensal baoumo, având sensul de
„grotă". Aici, într-o grotă ascunsă în pădurile de pe dealurile de pe coastă, s-
au refugiat Maria şi Maxim. În biserica abaţiei se găseşte un craniu căruia i se
închină credincioşii şi despre care se spune că ar fi al Mariei Magdalena.
Aix-en-Provence era unul din locurile preferate de Rene d'Anjou (1408-
1480), personalitate marcantă a epocii medievale şi membru al unei grupări
care păstra cu religiozitate istoria seminţiei lui Iisus încă de la venirea în
Franţa. Cel căruia i se atribuie meritul de a fi fost precursorul Renaşterii
franceze era un erudit, vorbitor de latină, greacă şi ebraică, un cunoscător al
religiei şi istoriei şi un adept al misticismului. În timpul domniei sale, Aix a
trecut prin perioada sa de maximă înflorire. Dispunând de o avere fabuloasă,
Rene a fost un adevărat Mecena, comanditar al unor importante opere de artă,
în general cu tematică religioasă. Una din picturile aflate la Aix este o
reprezentare a Fecioarei cu Iisus prunc, stând pe un „rug aprins". Pruncul ţine
în mână o oglindă în care se reflectă mama şi copilul. În fundal, sunt
reprezentate castelele Beaucaire şi Tarascon aşa cum erau în epoca
renascentistă. Se pot face numeroase speculaţii în privinţa semnificaţiei
acestei picturi, însă ce ştim cu certitudine este că lui Rene şi altor
contemporani de-ai săi li se atribuie răspândirea legendei referitoare la
prezenţa Sfintei Familii pe domeniul său din Franţa. O altă lucrare comandată
este cea care îl reprezintă pe Arhanghelul Gabriel aducându-i Mariei vestea
imaculatei concepţiei. Aripile arhanghelului sunt din pene de bufniţă, iar în
această lucrare stranie, lumina trimisă de mâna lui Dumnezeu trece pe
deasupra capului unei maimuţe. Atât motivul bufniţei, cât şi cel al maimuţei,
sunt de rău augur în ştiinţele oculte. Pictura se află în biserica închinată
Mariei Magdalena şi este ţinută departe de ochii publicului.
La vest de Aix se întinde Tarascon. Legendele referitoare la Maria şi la suita
sa iau o turnură bizară în acest ţinut. Martei, pe care Iisus o vizitase cu puţin
timp înaintea morţii sale, i se atribuie meritul de a fi alungat din oraş un
balaur care ameninţa viaţa locuitorilor, în fiecare an, în ultima duminică a
lunii iunie, se desfăşoară şi astăzi pe străzile oraşului o paradă care
comemorează acest eveniment legendar. Mai departe, spre vest, trecând prin
Lyon şi Carcassone, urmele trecerii prin Franţa ale celor din seminţia lui Iisus
se continuă până la Bordeaux, oraşul în care, în secolul al VH-lea, Dagobert,
regele francilor, a instalat capitala regatului său, Aquitania. La Bordeaux se
află Place des Martyrs de la Resistance, renumitul cimitir despre care se
spune că a fost ridicat în memoria lui Iisus. în prezent, regiunea Bordeaux
este renumită pentru vinurile sale, cum este şi localitatea Saint Emilion, aflată
nu departe de Bordeaux. Saint Emilion este situl în care se află cea mai^mare
biserică subterană din Europa, săpată direct în stâncă, în acest loc se ţineau
odinioară ritualurile păgâne de invocare a fertilităţii, care s-a transformat
ulterior, până la un anumit punct, într-unul creştin. Saint Emilion este şi locul
în care funcţionează o comanderie templieră.
La Pomerol se află o altă biserică săpată în stâncă, închinată Sfântului Emil.
în biserică este reprezentat un zodiac, un motiv neaşteptat pentru un locaş de
cult creştin, atâta vreme cât astrologia este condamnată de Biserica romano-
catolică. Interdicţia dogmatică nu i-a oprit însă pe locuitorii Bazas-ului să dea
uneia din catedralele oraşului numele de Casa Astronomului. Printre relicvele
care se păstrează în această biserică, în care se află şi câteva statuete extrem
de stranii, se spune că s-ar număra şi sângele Sfântului Ioan Botezătorul. Un
alt sit straniu este şi Soulomes. Gazda unei alte comanderii templiere,
Soulomes adăposteşte câteva reprezentări ale Mariei Magdalena cu Iisus, a
apostolului Toma şi a lui Iisus alături de un templier. Aceste situri spun o
„poveste" foarte diferită de adevărul istoric acceptat în mod oficial atât de
Biserică, cât şi de stat.
Istoria creştinismului este sfâşiată de acte de violenţă iniţiate în mod
sistematic de autoritatea puterii centralizate a Bisericii care îşi dorea ca
adepţii săi să adere la o doctrină religioasă rigidă. Sudul Franţei, care probabil
a luat contact cu mesajul creştin de la o dată timpurie, este probabil teatrul
uneia din cele mai sângeroase băi de sânge provocate de persecuţiile
religioase. Un paradox poate şi mai mare este faptul că atacurile îndreptate de
Biserică împotriva fraţilor întru credinţă au fost cele mai dure din istoria
persecuţiilor religioase.
Vizigoţii
Asemenea altor regiuni din bazinul mediteranean, sudul occitan al Franţei
este marcat de o istorie frământată de valurile succesive de invadatori şi de
cuceritori. Celţii au cedat influenţei romane cu aproximaţie în perioada în
care s-a născut Iisus. Toulouse a fost un oraş tradiţional celt, populat din cele
mai vechi timpuri de grupul etnic al tectosagilor care, înainte de a fi alungaţi
de invadatorii romani, revendicau cea mai mare întindere a teritoriului sudic
al Franţei, în anul 279 înainte de Hristos, tectosagii organizaseră câteva
expediţii de cotropire a cetăţilor greceşti şi jefuiseră templul oracolului sacru
de la Delfi. Mai târziu, aceste triburi au purtat războaie cu ligurii în ajutorul
cărora a sărit Roma. Legiunile trimise de Roma au devalizat tezaurul
tectosagilor, despre care se spune că ar fi^constat din 110 livre de argint şi o
sută de mii de uncii de aur. înainte de a fugi cu prada, romanii au fost, la
rândul lor atacaţi şi au pierdut comoara înainte de a ajunge la Marsilia.
Legendele referitoare la comoara secretă, ascunsă într-un loc tainic, abundă în
această regiune.
încă din timpul domniei împăratului Constantin, Imperiul Roman a început să
fie sistematic atacat de invadatori. Hoardele diverselor popoare barbare,
venite din stepele îndepărtate, s-au năpustit asupra Europei, împinse de alte
hoarde de popoare migratoare mult mai puternice. Goţii formau unul din
aceste grupuri puternice, fiind împărţiţi în goţii de răsărit şi goţii de apus, sau
ostrogoţi şi vizigoţi. Valurile de popoare migratoare i-au împins spre Apus,
obligându-i la o confruntare cu Imperiul Roman. Vizigoţii au suferit o grea
înfrângere în faţa legiunilor lui Constantius, fiul împăratului Constantin, în
anul 332 după Hristos în acelaşi timp, romanii l-au luat prizonier pe Wulfila,
un bărbat foarte credincios care i-a convertit pe mulţi la creştinism în timpul
perioadei sale de captivitate, însă convertirea romanilor la creştinism începea
abia acum.
Vizigoţii şi-au păstrat influenţele păgâne, şi, chiar dacă la suprafaţă au
acceptat creştinismul, ei continuau să-i persecute pe toţi cei care nu îi venerau
pe vechii lor zei. Aceşti vizigoţi erau un amestec neobişnuit de creştini eretici
care trăiau din expediţii de jaf. La un moment dat, existenţa vizigoţilor a fost
ameninţată de războiul civil religios, însă sprijinul mai puternicilor huni i-a
salvat de pericolul de a fi asimilaţi de popoare cu civilizaţie superioară, în
anul 390 după Hristos, ei s-au lăsat din nou antrenaţi de furia războiului şi au
suferit o cruntă înfrângere în faţa armatelor romane, în acel moment, romanii
îşi pierduseră din strălucire, nemaifiind capabili să mobilizeze o armată de
calibrul celei pe care o avuseseră odinioară, astfel încât vizigoţii s-au pomenit
că luptă împotriva altor barbari, angajaţi ca mercenari în armata romană.
între anii 408 şi 410, vizigoţii conduşi de Alaric I au atacat şi jefuit Roma.
Primul atac s-a soldat cu o pradă atât de însemnată, încât se puteau retrage
liniştiţi. Vizigoţii au revenit însă şi au atacat din nou. în cursul celui de-al
doilea atac, Roma a fost devalizată complet, o parte din pradă fiind formată
din bogăţiile pe care le furaseră centurionii romani'de la Ierusalim şi pe care
le aduseseră cu ei la Roma. Practic, printre comorile pe care le-au luat
vizigoţii din Roma se număra şi tezaurul adus de la Templul lui Solomon din
Ierusalim. Barbarii s-au retras din Peninsula Italică şi s-au îndreptat spre nord.
Alaric, care scăpase teafăr timp de atâţia ani, în cursul tuturor expediţiilor de
cotropire, jefuire şi omor, acţionând asemenea unui adevărat pirat de uscat, nu
a reuşit însă să scape cu viaţă din încercările la care a fost supus în noaptea
propriei nunţi. De teamă că trupul neînsufleţit al conducătorului lor ar fi putut
încăpea pe mâinile duşmanilor, locotenenţii săi au luat sclavi şi i-au pus să
muncească la lucrările de deviere a cursului râului Busento şi să construiască
sub albia râului o ascunzătoare în care să fie înmormântată marea lor
căpetenie. După încheierea lucrărilor, sclavii au fost ucişi pentru ca nimeni să
nu poată afla vreodată amplasamentul exact în care se odihnea trupul
neînsufleţit al conducătorului lor neînfricat. După care, râul a fost lăsat să
revină la cursul lui natural. Deşi nu avem nici o pretenţie că ar exista o
legătură între vizigoţi şi Insula Stejarilor, este totuşi interesant de notat că
vizigoţii erau capabili să ia asemenea măsuri laborioase - şi chiar le-au luat -
pentru a proteja un mormânt secret, şi asta în urmă cu 1700 de ani. Adăposturi
secrete similare, construite sub cursuri de apă, au fost descoperite în sud-estul
Ţării Galilor, în râul Wye, care coincide cu presupusul amplasament în care
au fost ascunse manuscrisele lui Shakespeare, deşi, în urma săpăturilor
efectuate în anul 1911, în acest loc nu s-a găsit nimic, însuşi Shakespeare -
sau poate Bacon? - a scris despre un rege care ar fi fost îngropat sub albia
râului Soar din Anglia.
Ştiind că vizigoţii au jefuit comorile Romei, printre care se numără şi tezaurul
adus de la Ierusalim, nu ar fi deloc surprinzător să descoperim că ei au luat
măsuri de precauţie mult mai serioase pentru a proteja aceste comori, decât
acelea de a păstra secretul mormântului regelui lor. Ataulf, cumnatul lui
Alaric, a luat în căsătorie o prizonieră pe nume Galla Placidia, care era sora
lui Onorius din Roma. Onorius era moştenitorul Imperiului Roman de Apus,
astfel încât, alianţa matrimonială l-a propulsat pe Ataulf la un rang superior.
El şi-a celebrat nunta şi noul său rang social la Narbonne, oraş din sudul
Franţei, în cadrul unei ceremonii de sorginte romană. Numele oraşului de
adopţie al vizigotului Ataulf, Narbonne, are sensul de „fată cuminte" sau de
„buna fecioară" şi probabil că aici a intrat în contact cu vizigoţii familia Levi,
descendentă din seminţia lui Iisus. Istoricul creştin Origen o numeşte în chip
misterios pe Maria Magdalena „mama noastră a tuturor" şi scrie despre faptul
că ea s-a stabilit în sudul Franţei, pătrunzând în această ţară prin portul
Marsilia. Dacă Maria purta în pântece pruncul lui Iisus, atunci înseamnă că
acest copil s-a născut în sudul Franţei. La sfârşitul veacului al XH-lea, evreii
din Narbonne continuau să pretindă că regele lor (şi urmaşul şi moştenitorul
lui Iisus) trăia printre ei. Vizigoţii arieni şi iudeo-creştinii din seminţia lui
Iisus îl considerau pe regele descendent al casei regale davidice ca fiind de
origine omenească şi nu divină. Atât evreii, cât şi vizigoţii credeau într-un
Dumnezeu suprem, unic. Ulterior, vizigoţii aveau să devină aliaţii Romei, în
această calitate reuşind să instaureze în sudul Franţei o pace care a durat
câteva secole.
Următorul popor migrator care a fost împins către Apus de valuri mai
puternice de barbari au fost francii. Hunii conduşi de legendarul Attila erau
mult mai puternici, astfel încât francii au ales să se aşeze pe păşunile înverzite
şi mai liniştite din Franţa. Dar dacă vizigoţii erau aliaţii Romei în sudul
Franţei, francii salieni s-au aliat cu Roma în nordul Franţei. Această alianţă a
făcut posibilă respingerea hunilor în lupta de la Plains de Moiry. Bătălia
purtată în anul 451 a reprezentat cea de-a doua înfrângere serioasă pe care au
suferit-o hunii şi cea care a decis soarta lor în Apus şi retragerea spre răsăritul
Europei. Pacea a domnit o vreme peste Galia, cu francii care stăpâneau nordul
şi vizigoţii care controlau sudul ei. Teritoriul ocupat de vizigoţi era mai bogat,
iar conducătorul vizigot Euric, extinzându-şi treptat dominaţia înspre sud, a
intrat în Spania în anul 470, profitând de declinul coloniilor romane.
Francii de origine germanică stabiliţi în nordul Galiei au început să
pizmuiască bogăţia vecinilor aflaţi la sud. în cadrul unui sistem de organizare
cunoscut sub denumirea de „hospitalitas", vizigoţii au devenit mari
latifundiari, primind întinderi mari de pământ drept recompensă pentru
loialitatea lor în luptele alături de armata romană. Dar şi mercenarii germanici
doreau să se bucure de aceleaşi privilegii. Pe măsură ce Imperiul Roman ceda
tot mai multe teritorii, vizigoţii s-au îmbogăţit tot mai mult, iar conflictul cu
vecinii lor franci nu a mai putut fi evitat. Dar dacă sistemul de organizare
feudal făcea imposibilă declanşarea unui conflict militar, religia a devenit un
pretext şi catalizatorul escaladării războiului.
Vizigoţii îşi însuşiseră religia creştină ariană care îl plasa pe Dumnezeul
suprem mai presus de orice. Credinţa fusese acceptată în această formă de
Biserica creştină timpurie, tot aşa cum fusese asumată şi de iudeii care
urmaseră învăţăturile lui Iisus. Ulterior, Biserica creştină apuseană avea să
convoace primul Conciliu Ecumenic de la Nicea (din anul 325), în care
episcopii au adoptat dogma lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu,
situându-l pe poziţie de egalitate cu Dumnezeu-Tatăl. Cu aceeaşi ocazie, este
adoptată doctrina Sfintei Treimi, care se aseamănă mai degrabă cu misterele
Greciei antice, deşi din formulă lipseşte divinitatea feminină. Conciliul
decreta că Biserica consideră orice credinţă religioasă contrară creştinismului
drept păcat condamnabil. Regele franc Clovis I a înţeles imediat că această
măsură îi oferea ocazia de a menţine şi consolida alianţa cu Roma. Urmarea a
fost aceea că imediat s-a creştinat şi s-a botezat. La scurt timp după
convertirea sa la creştinism, el a trecut la cucerirea teritoriilor ocupate de
vecinii din sudul Galiei.
În afara bogăţiei pe care o reprezentau păşunile şi lanurile mănoase ale
sudului stăpânit de vizigoţi, Euric mai avea avantajul de a deţine tezaurul
jefuit de la Roma, în special cel adus de cuceritorii romani din Templul lui
Solomon. Euric a stabilit capitala regatului vizigot la Toulouse, iar comoara
Templului a fost ascunsă acolo.
Lui Euric i-a urmat la tron fiul său, Alaric al II-lea. Alaric nu s-a ridicat la
înălţimea prestanţei de luptător a tatălui şi a bunicului său, iar slăbiciunea sa
l-a adus în situaţia de a ceda constant teritorii vecinului său Clovis, aflat la
nord. Bicisnicul Alaric al II-lea a fost obligat să se retragă în faţa ofensivei
merovingiene şi le-a cedat francilor, care se bucurau de sprijinul Bisericii şi al
Romei, regiunea aflată în stăpânirea sa. Politica sa a fost aceea de a ceda tot
mai multe teritorii, preferând-o angajării în luptă deschisă, încât, la încheierea
conflictelor, regelui Clovis i s-a predat un rege galo-roman care plecase în
bejenie. Strategia de temporizare i-a servit de minune lui Clovis, care şi-a
consolidat astfel poziţia şi a câştigat încrederea aliaţilor săi. Astfel, în anul
507, proaspăt creştinatul Clovis l-a ucis pe Alaric şi s-a auto-proclamat rege
al Franţei. Spania vizigotă şi Galia ocupată de franci (merovingiană) mai
aveau de disputat un ultim teritoriu, şi anume fâşia aflată la hotarele dintre
cele două state, cunoscută sub denumirea de Septimania. Războiul pentru
ocuparea acestui teritoriu a durat câţiva ani. Regiunea a devenit teatrul unor
operaţiuni militare fără sfârşit, de fiecare dată pretextul invocat de combatanţi
fiind unul religios. Aristocraţia vizigotă îşi menţinea cu încăpăţânare
supremaţia asupra centrelor importante, printre care se număra şi Narbonne,
primind susţinere de la basci, populaţie care continuă să controleze şi în
prezent ţinutul muntos dintre cele două state moderne.
Cruciada împotriva catarilor
Oraşul Beziers este situat nu departe de Aix. Istoria nu a reuşit să furnizeze
explicaţii plauzibile referitoare la misterul statornicirii în această regiune a
unei populaţii atât de numeroase provenind din Orient. Este încă cert că
Beziers a devenit un centru religios socotit drept centru al ereziei ariene şi
capitala unei secte creştine, cunoscută sub denumirea de catari, care repudiau
autoritatea centrală a Bisericii de la Roma. Ei au fost ţinta atacurilor constante
ale Bisericii de la Roma în cadrul polemicii referitoare la natura persoanei lui
Iisus întrupat - a fost el de origine pământeană sau divină? Asemenea iudeo-
creştinilor, catarii nutreau credinţa că Iisus întrupat era om, sau profet. Şi
urmaşii lui Iisus, în venele cărora curgea sângele regelui David, considerau că
Iisus a fost om. Dimpotrivă, învăţăturile transmise de Biserică impuneau
credinţa în Iisus ca Dumnezeu, chiar şi în perioada existenţei sale pământene,
iar dogma nu admitea nici o opinie contrară.
în anul 1209, armatele Bisericii au masacrat întreaga populaţie din cetatea
Beziers. Şapte mii de catari au fost atunci ucişi în biserica la Madeleine.
Cavalerul care comanda trupele creştine l-a întrebat pe nunţiul papal care era
semnul de recunoaştere al catarilor, iar acesta, ca trimis al Bisericii, i-a dat
următorul răspuns: „Ucideţi-i pe toţi; Dumnezeu va şti să-şi recunoască oile".
Din acest moment, masacrul s-a extins fără discernământ asupra catarilor şi
creştinilor din târgurile şi satele învecinate, atingând proporţii de pogrom, în
cadrul unei acţiuni militare care a sfârşit prin decimarea masivă a populaţiei
din cea mai mare parte a regiunii franceze Languedoc.
Bastionul catarilor era fortăreaţa de la Monsegur. Guy de Levis era
conducătorul templului din Monsegur, considerat a fi fost „proiecţia
pământeană a credinţei catare". Catarii şi-au organizat în acest punct
rezistenţa împotriva asediului exercitat de trimişii Bisericii romane, pe care o
considerau Anticristul anunţat de Ioan în Apocalipsă. în definitiv, ce
semnifica Roma, dacă nu iubire (amor) citită invers, aflându-se astfel în
antiteză cu învăţăturile lui Iisus. în Apocalipsa lui Ioan, Ioan însuşi declarase
că era de sânge regesc. „Eu sunt rădăcina şi sămânţa lui David. " Biserica era
hotărâtă să îi extermine pe cei din seminţia lui David, ai cărei descendenţi
constituiseră şi anterior o ameninţare la adresa Romei. Biserica a preluat
astfel rolul pe care îl jucase Imperiul Roman, în cadrul pogromului al cărui
scop era stingerea „casei regale davidice", prin exterminarea „vlăstarelor"
sale în linie directă, să se fi numărat printre victime şi urmaşii seminţiei lui
Iisus? Dovezile existente confirmă că membri ai familiei sale s-au numărat
printre victime şi că seminţia lui Iisus a fost ţinta reală a acestei cruciade.
în toată această perioadă, şi ca urmare a dezmembrării Imperiului Roman,
Europa a căzut pradă conflictelor militare. Cum nu existau bănci, fie ele
templiere sau de altă natură, adeseori bogăţiile acumulate de regi şi de nobilii
barbari erau la purtător, materializate sub forma lingourilor de aur şi de argint.
Nici chiar castelele inexpugnabile şi cetăţile fortificate nu puteau rezista
incursiunilor repetate ale hoardelor barbare. Prin urmare, era absolut necesar
ca bogăţiile acumulate sau jefuite să fie ascunse în locuri secrete şi sigure.
Peşterile, grotele, catacombele şi construcţiile ridicate de mâna omului au
servit de minune acestui scop, fiind precursoarele băncilor moderne, în istorie
nu au rămas consemnate mărturii menite să le ofere vânătorilor de comori
indicii clare referitoare la tainiţele care le vor fi supravieţuit cavalerilor nobili
căzuţi pe câmpul de luptă, însă există suficiente dovezi că asemenea tezaure
s-au păstrat, aşteptându-i pe norocoşi să dea din întâmplare peste ele, câteva
sute de ani mai târziu.
Capitolul 9
MISTERUL DE LA RENNES-LE-CHATEAU
Undeva între anii 1885 şi 1891, cineva a fost atât de norocos încât să
descopere o comoară preţioasă care valora câteva milioane. Un preot de ţară
pe nume Berenger Sauniere fusese trimis de Biserică la postul său de paroh în
sătucul neînsemnat Rennes-le-Chateau, aflat într-un ţinut muntos. Sauniere se
născuse în anul 1852, într-un sat învecinat, şi fusese hirotonit preot în anul
1879. Biserica parohială din Rennes-le-Chateau era cel de-al doilea post de
prelat pe care îl ocupase. Nu era un post bun pentru tânărul preot instruit,
despre care se spune că ar fi avut o predispoziţie spre traiul bun. Deşi Rennes-
le-Chateau era mai mare decât cătunul Clat, unde păstorise înainte douăzeci şi
trei de suflete de credincioşi creştini, satul era totuşi prea departe de Paris,
unde se putea ajunge la acea vreme numai călare pe catâr, mergând pe cărări
înguste.
Nu se poate spune că venitul modest, care abia îi ajungea să se întreţină şi să
îşi ia o menajeră, îi putea asigura „o viaţă tihnită". Având însă în grijă un sat
în care trăiau numai două sute de suflete, tânărului preot Sauniere îi rămânea
suficient timp la dispoziţie. Fie din plictiseală, fie din alte motive, părintele
Sauniere şi-a dedicat timpul restaurării bisericii din sat, care stătea să se
prăbuşească. Biserica fusese edificată în anul 1059, pe ruinele unei biserici
vizigote închinate Mariei Magdalena, care fusese, la rândul ei, construită cu
şase secole înainte, în anul 411.
Tânărul preot a hotărât să pornească lucrările de restaurare începând din altar.
El a dat la o parte piatra de altar şi cei doi piloni care o susţineau. Spre
uimirea sa, a descoperit că unul din stâlpi era gol în interior şi că în el se aflau
trei suluri de pergament sigilate, conţinând documente importante. Textele
erau scrise în latină, iar două dintre documente erau datate 1244 şi, respectiv,
1644. Alte două documente conţineau texte religioase, scrise la prima vedere,
într-un limbaj codificat. Nu era pentru prima oară când Sauniere intra în
contact cu documente vechi, care impuneau traducerea lor în limba franceză,
înainte de a descoperi sulurile de pergament din altar, Sauniere găsise un alt
document pentru care solicitase sprijinul unui traducător autohton, iar acela se
pare că ar fi conţinut titluri de proprietate. Documentul era redactat tot în
latină, numai că era o versiune foarte veche a limbii, pe care tânărul preot nu
o învăţase la şcoală. Notarul la care apelase era cunoscut în regiune ca fiind
expert în descifrarea idiomurilor şi a subtilităţilor de limbă latină vorbită în
vremea lui Virgiliu. Acest document este probabil cel care l-a determinat pe
Sauniere să se înscrie pe calea căutării unei comori secrete. Documentul putea
fi, însă, la fel de bine, unul asupra căruia preotul trebuia să păstreze secretul.
Povestea spune că, la scurtă vreme după ce notarul din localitatea învecinată
Quillan, a tradus pentru părintele Sauniere documentele respective, el a
plecat, însoţit de preot şi de câţiva copii din sat, într-o plimbare în munţii
stâncoşi din apropierea satului. Sauniere şi notarul din Quillan au luat-o
înaintea copiilor trecând pe o potecă invadată de arbuşti şi aflată pe buza unei
prăpăstii adânci, când s-a produs accidentul în care părintele Sauniere s-a
rănit, iar notarul a murit. Ancheta deschisă de poliţie a stabilit că moartea
notarului survenise în urma unui accident, exact aşa cum susţinuse şi
Sauniere. Fireşte, cuvântul unui preot nu era pus la îndoială, însă moartea
notarului avea să fie prima dintr-un şir de morţi suspecte care au survenit în
viaţa lui Sauniere.
După ce a descoperit documentele ascunse în pilaştri altarului, Sauniere a luat
legătura cu episcopul din Carcassone, monseniorul Felix Arsene Biliard. Mai-
marele său episcop l-a trimis pe Sauniere la Paris, la abatele Bieil, directorul
de la Saint-Sulpice. La Paris, Sauniere şi-a propus să găsească trei picturi care
i se păreau importante pentru contextul respectiv.
Una dintre ele, tabloul Leş Bergers d'Acadie (Păstorii din Acadia) pictat de
Nicolas Poussin reprezenta trei păstori care aveau privirile aţintite asupra unui
mormânt, indicându-l astfel. Pe inscripţia de pe mormânt se putea citi „Et În
Arcadia ego".
Mormântul prezent în pictura semnată de Poussin era identic cu un anumit
mormânt aflat lângă Rennes-le-Chateau. Traducerea mesajului este „Şi în
Arcadia sunt eu". Sensul acestui mesaj nu a fost încă descifrat, însă
semnificaţia sa, ca şi a altor texte scrise pe pergament, erau extrem de
importante pentru Sauniere. După ce s-a întors acasă, preotul s-a dus la
cimitirul din sat şi a şters inscripţia de pe piatra funerară. Cunoaştem textul
exact al inscripţiei de pe piatra de mormânt, fiindcă la primăria oraşului se
păstrează un document'care a înregistrat existenţa acestui mormânt.
În afara celor trei picturi, nu se ştie cu exactitate ce a mai descoperit Sauniere
la Paris, deşi este incontestabil faptul că cele trei picturi au condus la
descoperirea unui tezaur extrem de valoros. Preotul de ţară cu un venit anual
de numai treizeci de dolari a ajuns peste noapte milionar. Banii i-au schimbat
pentru totdeauna existenţa, ca şi viaţa micuţei comunităţi din Rennes-le-
Chateau. Iar, în opinia unor persoane avizate, importanţa istorică şi religioasă
a descoperirii sale (genealogii în care se păstrează informaţii despre
descendenţa regală a lui Iisus Hristos) a avut forţa de a schimba lumea. El s-a
transformat brusc dintr-un preot de ţară nevoiaş într-un mare filantrop care
cheltuia milioane cu lucrările publice din satul său. A construit drumuri în
locul cărărilor colbuite sau pline de noroi pe care se circulase înainte. A
împrejmuit satul cu ziduri de apărare şi fortificaţii, deşi nu era iminent nici
un atac (sau poate că da?). A modernizat reţeaua de canalizare a acestui sat
străvechi. A înfiinţat o grădină zoologică, a restaurat biserica, a construit o
bibliotecă şi a înălţat o turlă în cinstea Mariei Magdalena. Se apreciază că a
cheltuit în total echivalentul unei sume cuprinse între cinci şi douăzeci de
milioane de dolari, la puterea de cumpărare de astăzi. De asemenea, a invitat
oaspeţi de vază din toată Europa, de la capete încoronate, până la artişti
celebri. Nu putem decât să facem speculaţii şi să presupunem ce ar fi putut
atrage la Rennes-le-Chateau personalităţi atât de importante ca Habsburgii
sau mari cântăreţi de operă.
Documentele descoperite de Sauniere reprezintă genealogii care stabilesc
originea unor persoane, mergând în timp până în epoca vizigoţilor şi a
merovingienilor, şi chiar mai înainte, în trecutul îndepărtat. Ele ar putea
conţine informaţii referitoare la descendenţii în linie directă din viţa lui
David, continuându-se până la Iisus şi la urmaşii acestuia care s-au stabilit în
Franţa. Indiferent ce text a tradus nefericitul notar, acesta l-a condus pe
Sauniere până la pergamentele ascunse în altar, care, la rândul lor, l-au purtat
până în curtea cimitirului din acel sătuc uitat şi, în cele din urmă, la
mormântul care a inspirat tabloul pictat de Poussin, adică mormântul Mariei
de Negri d'Ables, care a murit în data de 17 ianuarie a anului 1781. Piatra
funerară de pe mormântul Mariei de Negri d'Ables a revelat mesajul „Et În
Arcadia ego", care fusese inscripţionat de abatele Bigou, unul din preoţii care
slujise înainte în biserica de la Rennes-le-Chateau şi autorul pergamentelor
codificate descoperite în altarul bisericii. Unul din sulurile de pergament
purtau mesajul „Lui Dagobert II şi Sionului îi aparţin acest tezaur, iar el este
moartea". Fireşte, Sion era Zion, adică Israelul. Dagobert al II-lea a fost unul
din ultimii moştenitori ai tronului francez, descendent al dinastiei
merovingiene, iar Marie era descendenta unui neam de sânge regal.
Marie era văduva lui Francis de Hautpoul, seniorul care stăpânea Rennes şi
Blanchefort. Avea trei fiice încă în viaţă, unicul ei fiu murind de tânăr. Dacă
ea era ultima dintr-un şir neîntrerupt de urmaşi merovingieni la tron, atunci
ajunsese într-un punct mort, fiindcă nu lăsa în urma ei nici un moştenitor de
parte bărbătească căruia să îi poată transmite tezaurul. S-a spus că relaţia cu
cele trei fiice ale sale era „acră" şi că acestea nu îi inspirau încredere. De
aceea, avea nevoie de o persoană căreia să i se destăinuiască. Toate aceste
lucruri se întâmplau cu o sută de ani înainte ca Sauniere sa ajungă în sat.
Numele predecesorului său era abatele Bigou.
Secretul asupra ascendenţei şi arborelui genealogic al Mariei şi familiei din
care provenea i-a fost încredinţat abatelui Bigou. La moartea Mariei, secretul
ei încăpuse pe mâini bune. Iar dacă familia din care făcea parte deţinea un
tezaur, atunci era unul pe care, după toate aparenţele, nu dorea să îl
folosească. Fiicele sale au continuat să ducă o existenţă ştearsă şi au sfârşit
prin a pierde domeniul familiei, incapabile să acopere ipoteca. Dacă Marie
era în posesia unui secret sau a unui tezaur, atunci abatele Bigou nu a oferit
decât câteva sumare indicii în acest sens. Tezaurul, susţinea mesajul, îi
aparţinea lui Dagobert. Iar acest mesaj este acelaşi care a intrat în posesia
părintelui Sauniere. Multe din documentele şi mesajele pe care le-a descoperit
Sauniere erau derutante, unele fiind pasaje din Biblie, numai că, deşi pasajele
din Evanghelie erau scrise în ordinea lor firească, ele erau intercalate cu
cuvinte care nu fuseseră preluate din Biblie. Fireşte, majoritatea textului era
codificată. Unul din mesaje conţine un cifru atât de elaborat, adică perfect,
încât nici programul de computer pe care l-a utilizat armata nu a reuşit să îl
descifreze. Este posibil ca acest mesaj să fi fost decodificat de Sauniere.
Indiferent care este sensul exact al mesajului, se pare că părintele Sauniere a
găsit cheia cifrului. Pentru urmaşii din zilele noastre, el a lăsat doar câteva
indicii, unele dintre acestea fiind plasate la vedere în bizara biserică pe care a
restaurat-o.
Pe frontispiciul aflat chiar deasupra intrării în biserică, se află o inscripţie
bizară, scrisă în limba latină, care sună astfel: „Terribilis est locus ist", cu
sensul de „Acest loc este spre înfricoşare". Inscripţia serveşte drept
avertisment vizitatorului care pătrunde în biserică, întâmpinat în continuare
de o statuie a zeului păgân Asmodeu, venerat în Orientul Apropiat antic,
despre care legenda spune că ar fi construit Templul lui Solomon, el fiind
considerat şi un simbol ca păstrător al secretelor şi paznic al tezaurului,
trăsătură defel definitorie pentru o biserică creştină. O altă statuie prezentă în
incinta bisericii este cea a Fecioarei Maria, care are inscripţionat pe piedestal
un cuvânt, MISSION, ale cărui litere sunt scrise separat: MIS^SION,
constituind o posibilă trimitere la Prioratul Sionului. În altar, sunt prezenţi doi
prunci Iisus care stau faţă în faţă, ceea ce ar putea fi o reflectare a credinţei
religioase dualiste şi a noţiunilor binelui şi răului, care a fost îmbrăţişată de
catari; sau, conform unui text gnostic, o trimitere la ipoteza că Iisus ar fi avut
un frate geamăn. Biserica lui Sauniere cuprinde o succesiune de scene de pe
Drumul Crucii. Una din scene o înfăţişează pe Maria privind spre o grotă.
Oare Sauniere vrea să ne transmită mesajul că Maria ştia unde este ascuns
tezaurul merovingienilor? O altă scenă înfăţişează un copil înveşmântat într-o
pelerină cu motive scoţiene. Să fi încercat părintele Sauniere să ne transmită
un mesaj propriu referitor la ceva ce fusese adus de la Ierusalim şi era bine
păzit, şi că cineva din Scoţia primise spre păstrare acest secret, putând fi
moştenitorul lui?
Sauniere şi-a construit o casă pe care a numit-o Villa Bethania. În zilele
noastre, casa ar valora cinci sute de mii de dolari, iar la vremea respectivă era
considerată a fi cea mai impunătoare reşedinţă din ţinut, însuşi numele casei
ar putea constitui un indiciu important, în limba aramaică, beth se traduce
prin „casă", iar ania, prin „cer" sau „rai". Prietenul apropiat al lui Iisus, Lazăr
cel sculat din morţi în chip miraculos, trăia alături de sora lui, Marta, în casa
sa din Bethania. Marta este unul din personajele despre care se presupune că
au plecat către Franţa, însoţindu-i pe apropiaţii lui Iisus. Sauniere i-a lăsat
moştenire menajerei sale casa, împreună cu toate secretele sale. Biserica
restaurată de părintele Sauniere, ca şi casa pe care a construit-o, este plină de
indicii încifrate, despre care nu a vorbit niciodată cu nimeni, nici măcar
aluziv. Superiorii lui bisericeşti i-au cerut să le destăinuiască care era sursa
bogăţiei sale, însă el a refuzat sistematic să o facă. Când noul episcop de
Carcassone l-a suspendat, Vaticanul a intervenit şi i-a redat postul. De
asemenea, el nu făcea un secret din noul stil de viaţă, şi nici nu ascundea
faptul că trăia cu menajera lui. Biserica l-a ameninţat cu excomunicarea, însă
n-a făcut nimic în acest sens. Poate că altcineva ameninţase cu lucruri mult
mai grave şi care fuseseră luate în serios.
Un alt preot din satul învecinat Coustaussa, părintele Gellis, a fost găsit mort
în casa parohială, în anul 1893. Fusese ucis cu brutalitate (viaţa îi fusese
curmată cu o lovitură de topor), însă fusese aşezat „în poziţie solemnă şi
respectuoasă". Deşi păstra în prezbiteriu destul de mulţi bani care aparţineau
bisericii, suma a rămas intactă. Fusese însă deschisă prin efracţie o cutie
conţinând valori şi documente. Nu a fost singura moarte inexplicabilă care s-a
petrecut în regiune înainte de sau după moartea tot atât de inexplicabilă a lui
Sauniere însuşi. Abatele Boudet, prieten apropiat de-al lui Sauniere şi expert
în construcţiile megalitice celtice, l-a ajutat să descifreze inscripţiile de pe
câteva monumente din ţinut. Nu se ştie cu exactitate cât de mult i-a împărtăşit
Sauniere lui Bodet despre descoperirile sale, însă ceea ce se ştie cu certitudine
este că Boudet era bine-sănătos când a primit vizita unor „străini siniştri". A
murit la câteva ore după ce aceştia au plecat, în epoca modernă au fost scoase
la suprafaţă alte trei cadavre îngropate în curtea casei lui Sauniere.
Şi moartea lui Sauniere a fost una suspectă. Până în data de 12 ianuarie
preotul fusese în putere şi activ, când menajera lui a comandat şi a plătit brusc
un sicriu, mai precis, cu câteva zile înainte de moartea lui. Apoi, de
sărbătoarea Saint-Sulpice, Sauniere a suferit un atac de apoplexie. Data de 17
ianuarie este foarte interesantă, fiindcă ea coincide cu data inscripţionată pe
piatra de mormânt a marchizei d'Haupoul de Blanchefort, dată pe care
Sauniere o ştersese. Saint Sulpice este şi locul în care a căutat părintele
Sauniere sa afle explicaţii pentru ceea ce descoperise în pilaştri din altarul
bisericii, înaintea morţii sale, el a chemat un preot din regiune pentru
spovedania de pe urmă. Se spune că părintele Riviere a fost atât de şocat de
ceea ce a auzit, încât a refuzat să îi dea ultima împărtăşanie lui Sauniere şi că
imediat după această păţanie a căzut grav bolnav. Sauniere a murit în data de
23 ianuarie.
Menajera sa, pe nume Marie Denarnaud, i-a supravieţuit mulţi ani lui
Sauniere. Fireşte, se credea că sursa bogăţiei sale era comoara pe care o
descoperise Sauniere. în anul 1946, guvernul francez a promulgat o lege
conform căreia francii vechi urmau să fie înlocuiţi de francii noi, ca parte a
politicii de reconstrucţie a sistemului financiar francez după perioada de
ocupaţie germană. Marie a fost văzută arzând în curte cantităţi mari de
bancnote depreciate. A refuzat însă să dea vreo explicaţie referitoare la
provenienţa banilor. Rămasă fără resurse financiare, i-a vândut unei prietene
Villa Bethania, casa pe care o primise moştenire de la Sauniere. I-a spus
atunci prietenei şi însoţitoarei ei că avea să-i dezvăluie cumpărătorului marele
secret abia când va simţi că i se apropie sfârşitul. Iar cumpărătorului pe nume
Noe'l Corbu i-a spus: „Prietene, calci pe aur, dar nu şti acest lucru". Marie i-a
mai spus bărbatului că ceea ce urma să-i dezvăluie avea să facă din el un om
„puternic". Ce exprimare misterioasă, după cum avea să sublinieze un scriitor,
fiindcă nu folosise cuvântul „bogat". Ulterior a suferit un atac cerebral şi a
paralizat, fiind incapabilă să mai vorbească. Pe cât se pare, Marie a luat cu ea
în mormânt secretul pe care voia să-l dezvăluie. La rândul lui, Corbu a murit
în anul 1968, într-un accident de maşină suspect.
Misterul care învăluie satul Rennes-le-Chateau şi sursa bogăţiei neaşteptate a
părintelui Sauniere au furnizat un bogat material pentru numeroase teorii şi
ipoteze. Numai sursa comorii ascunse indică unele direcţii de studiu. Să fi
fost vorba de prada pe care o făcuseră celţii în momentul în care au invadat
Europa, şi cu care s-au retras apoi în Franţa? Sau să fi fost vorba de tezaurul
vizigoţilor barbari care au ajuns până în Roma imperială, iar ulterior s-au
stabilit în regiunea în care se află Rennes-le-Chateau? Sau să fie vorba despre
tezaurul catarilor pe care au reuşit să îl salveze în ceasul al doisprezecelea
câţiva dintre ultimii supravieţuitori de la Montsegur, şi pe care l-au ascuns
apoi în peşteri?
Implicarea episcopului din Carcassone, a directorului de la Saint-Sulpice şi,
mai târziu, a Vaticanului, care a intervenit direct, sărind în apărarea unui preot
de ţară mai mult decât neortodox, să constituie oare indiciul că secretul în
chestiune este de o importanţă mult mai mare decât s-ar putea crede?. Oare ce
secret putea fi descoperit într-un sătuc de munte neînsemnat, încât să atragă
atenţia unor personaje atât de importante şi de influente asupra localităţii
Rennes-le-Chateau?
Dinastia merovingiană şi seminţia lui Iisus
Dagobert al II-lea a fost ultimul rege care a condus Franţa merovingiană.
Când, imediat după moartea tatălui său, puterea dinastiei a fost contestată,
Dagobert a fost trimis la o mănăstire din Slane, în Irlanda. În anul 666, el s-a
căsătorit cu prinţesa celtă Matilda care a murit dând naştere celei de-a treia
lor fiice, în anul 670, Dagobert s-a recăsătorit. Cea de-a doua sa soţie a fost
Giselle de Răzeş, fiica contelui de Răzeş şi nepoata unui bunic celebru, care
fusese rege vizigot. Ceremonia cununiei religioase a avut loc la Rennes-le-
Chateau, reşedinţa miresei şi capitala fiefului de familie. În afara celţilor care
au trăit în Galia, vizigoţii sunt primul popor care a acceptat să convieţuiască,
în teritoriul pe care îl ocupau, cu exilaţii veniţi din Ţara Sfântă. Este posibil
ca discipolii vorbitori de aramaică ai lui Iisus să se fi unit prin căsătorie cu
familii vizigote, însuşi numele propriu de „Răzeş" evocă un cuvânt din
aramaică, razi, care are sensul de „secretul meu". În cursul perioadei de
decădere şi de dezmembrare a Imperiului Roman, vizigoţii au invadat sudul
Franţei. Le-au urmat merovingienii care au pierdut tronul Franţei în favoarea
carolingienilor, după moartea lui Dagobert al II-lea.
„Viaţa lui Wilfred" (The Life ofWilfred), scrisă în secolul al VIII-lea, este una
din puţinele surse documentare în care apare menţionat numele regelui
Dagobert al II-lea, în afara acestei scrieri existând prea puţine alte referiri la
acesta. Potrivit cărţii intitulate „Regatele merovingienilor" (The Merovingian
Kingdoms), „lipsa generalizată a oricăror surse ... sugerează faptul că episodul
a fost unul asupra căruia atât descendenţii merovingienilor, cât şi cei ai
carolingienilor au preferat să se aştearnă tăcerea". Dacă Sion şi Dagobert
aveau în comun secretul existenţei unui tezaur, atunci putem face afirmaţia
speculativă că este vorba de tezaurul care a fost adus prin rapt din Templul lui
Solomon. Teza avansată de cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal" - dacă aveau
de păstrat un secret comun - este aceea că familia lui Iisus, exilată în Franţa, a
avut urmaşi şi o dinastie care a supravieţuit de-a lungul câtorva secole.
Carolingienii au plănuit să pună capăt dinastiei merovingiene o dată cu
Dagobert al II-lea. În data de 23 decembrie a anului 674, el a fost ucis în
timpul unei vânători în pădurea care înconjura regiunea nordică a reşedinţei
regale de Stenay, iar fiii lui Dagobert al II-lea puteau oricând reclama dreptul
legitim de succesiune la tron, fiindcă era descendent în linie directă a casei
regale. Vălul care a fost tras de uzurpatorii tronului asupra acţiunii lor
regicide nu a fost ridicat decât abia în secolul al XVII-lea, când au ieşit la
lumină o seamă de dovezi referitoare la viaţa lui Dagobert al II-lea.
Oricât de vetuste ar putea părea în zilele noastre atât existenţa, cât şi
importanţa genealogiilor, există o serie de dovezi care indică valoarea
acordată în trecut consemnărilor de acest fel. Evanghelia după Matei acordă
un spaţiu amplu trasării arborelui genealogic al lui Iisus, ajungând până la
regele David. Era temeiul dreptului său la tron şi dovada că profeţia se
împlinea. Şi Vechiul Testament cuprinde o serie de genealogii care se întind
de la Adam la Noe şi de la Avram la David. Consemnările istorice ale lui
Eusebiu consemnează existenţa familiei lui Iisus şi oferă explicaţii asupra
arborelui său genealogic în acelaşi capitol în care vorbeşte despre trimiterea
în surghiun în Franţa a lui Irod. Romanii au căutat aceste genealogii, însă nici
o mărturie scrisă nu confirmă că le-ar fi găsit. Scopul pentru care doreau să
intre în posesia lor era acela de a distruge orice dovadă care să justifice
revendicarea tronului, pretenţie care ar fi avut un temei legitim tocmai în
aceste genealogii. Scriind despre seminţia lui Iisus, Hegesip, un alt istoric din
perioada creştinismului timpuriu, susţine că rudele acestuia care reuşiseră să
scape cu viaţă i-au acuzat pe stăpânitorii romani de a-i fi izgonit, prins şi ucis
pe moştenitorii la tron ai casei lui David, dar şi de a fi distrus genealogia
aristocraţiei iudee. în mod evident, genealogiile erau foarte importante pentru
evrei. Aparent, ele au dispărut, deşi, pe de altă parte, nu există nici o dovadă
certă că ar fi fost distruse. Prin urmare, putem formula ipoteza că aceste
documente de importanţă istorică au fost ascunse. Să fi fost oare Sauniere cel
care le-a găsit?
La dispariţia din această lume, Sauniere a lăsat în urma sa doar câteva indicii
pentru elucidarea unui mister de proporţii monumentale. Unul dintre indiciile
importante referitoare la natura tezaurului de la Rennes-le-Chateau se găsea
pe o piatră de mormânt pe care Sauniere l-a şters. Inscripţia funerară era
„Reddis Regis Cellis Arcis", care în traducere aproximativă are sensul de „La
Reddis-ul regal, peştera fortăreţei". Potrivit opiniei autorilor cărţii „Sfântul
sânge, Sfântul Graal", Reddis (sau Rhedae) era denumirea pe care celţii o
dăduseră aşezării ce avea să devină Rennes-le-Chateau. Rădăcina rede mai
are şi sensul de „a păzi". Acest indiciu mai poate fi tradus şi cu sensul de
„Peşterile (de la Arques) îl păzesc pe domnitor".
Sudul Franţei abundă în peşteri, catacombe şi galerii săpate de mâna omului,
dar şi în legende despre o comoară secretă. Este foarte posibil ca sursa
bogăţiei neaşteptate a lui Sauniere să fie ceva peste care putea da din
întâmplare oricine din împrejurimi. Sauniere locuia la o depărtare de numai
douăzeci de mile de fortăreaţa Montsegur, de unde este posibil să fi fost salvat
în ultima clipă tezaurul catarilor. Scriitorul Jean Blum relatează despre
descoperirea unei casete cu obiecte din aur care a fost dusă la un bijutier.
Bijutierul a avut probleme în a determina puritatea aurului, fiindcă obiectele
conţineau şi alte minerale pe care nu le mai văzuse montate până atunci în
bijuterii din aur. I-a dat fiului său, care era fizician, o brăţară, iar, în urma
analizării aliajului, acesta a stabilit că elementul cu care fusese amalgamat
aurul era cobalt. Cum cobaltul era amestecat numai cu aurul african, Blum a
dedus că era vorba de piese care făceau parte din tezaurul care fusese prădat
din Templul lui Solomon.
Dar dacă orice explorator sau căutător de comori putea oricând descoperi din
întâmplare o ascunzătoare secretă, numai Sauniere a avut acces la piatra
altarului, la genealogiile şi la piatra funerară inscripţionată care l-au condus
direct la comoară, un tezaur care ar fi putut aparţine Sionului şi regelui
merovingian Dagobert al II-lea. Merovingienii franci făceau parte din valul
masiv de popoare barbare care au fost împinse spre Apus de hunii din centrul
Asiei. Originea şi istoria merovingienilor este învăluită în negura tipului şi
ţine de legendă. R'e'gii merovingieni aveau o versiune proprie a istoriei lor,
susţinând că erau urmaşii regelui Clodio. După ce regele şi-a^impregnat
regina cu sămânţă, regina s-a dus să înoate în ocean, în ocean, a întâlnit o
creatură marină, care a impregnat-o cu sămânţă pentru a doua oară. Creatura
marină era un „chinotaur", un animal misterios despre care nu ne-a parvenit
nici o relatare. Regina a născut un copil în venele căruia curgea şi sânge regal,
şi sângele acelei fiinţe marine. Numele băiatului era Merovee, iar, asemenea
numelui de Maria, are conotaţii marine.
Legenda ar putea fi o licenţă poetică menită să explice unirea dintre două
mari puteri. Tot aşa cum Iisus era în acelaşi timp descendent al lui Aron şi al
regelui David, la fel putea şi Merovee să aibă strămoşi iluştri şi puternici -
unul, un rege care în Europa anterioară Revoluţiei franceze putea reclama
oricând tronul în virtutea dreptului său divin, iar celălalt, o fiinţă
supranaturală. Ca o consecinţă a acestui amestec de sânge, merovingienii
pretindeau că au puteri tămăduitoare, vindecând „prin aşezarea mâinilor
deasupra bolnavului", putere pentru care erau renumiţi şi esenienii, ca şi Iisus,
ale cărui vindecări miraculoase sunt menţionate, de altfel, în Evanghelii.
Merovingienii mai credeau că puterea rezidă în păr, motiv pentru care nu şi-l
tăiau niciodată. Şi în cazul lui Samson, forţa lui era în păr. Când în anul 564
înainte de Hristos, spartanii cu păr lung i-au învins pe argivi, ei i-au obligat pe
argivi să-şi tundă părul ca o recunoaştere a faptului că nu mai aveau nici un
fel de pretenţii asupra Peloponesului. Părul era o trăsătură distinctivă a lui
Iacob, fratele lui Iisus, pe care Eusebiu îl considera un sfânt, fiindcă „briciul
nu-i atinsese părul". Reamintesc că termenii caesar şi ţar au inspirat cuvântul
german kaiser, având sensul de coamă de păr. înseamnă că merovingienii erau
asemenea lui Iisus, regi-sacerdoţi cu capacităţi supranaturale şi sângele regal
care le fusese transmis de primii pământeni.
Nepotul lui Merovee, fondatorul dinastiei merovingiene, descris de mitologie
ca fiind pe jumătate om, pe jumătate peşte, a fost Clovis, cel care i-a supus pe
vizigoţi. Comparaţia dintre acest rege sângeros şi Iisus se opreşte însă aici.
Totuşi, lui Clovis nu-i lipsea inteligenţa, fiindcă a ştiut să urzească planuri de
consolidare a rolului său de rege al Franţei. El l-a sfătuit pe Chloderic, fiul
regelui Sigibert, să îşi omoare tatăl, ceea ce fiul a şi făcut. Chloderic i-a arătat
lui Clovis un cufăr cu monede de aur pe care le luase de la tatăl său. Când
Chloderic s-a aplecat deasupra cufărului, Clovis i-a despicat capul cu o
secure. Un alt rege minor a fost decapitat împreună cu fiul lui pentru simplul
motiv că îl provocase pe Clovis.
Istoria ne învaţă că regele Clovis s-a convertit la creştinism pentru a-şi
îmbuna soţia, însă un motiv mai plauzibil este că diabolicul Clovis avea
nevoie de aliat puternic, iar Biserica romană s-a dovedit a fi acel prieten
puternic care i-a furnizat şi o justificare pentru faptul de a-i ataca pe vecinii
lui vizigoţi. Prin căsătorie, la regatul său se alăturase Burgundia. Cel care
fusese arian până nu demult a declarat următoarele: „îmi plânge inima că
aceşti arieni au în stăpânire o parte din Galia". Beneficiind de sprijinul Romei,
el a reuşit să extindă teritoriul francez până la forma sa de astăzi. După
moartea lui Clovis, regatul pe care l-a lăsat moştenire a fost din nou împărţit
între cei patru fii ai săi.
Istoria dinastiei merovingiene este una încărcată de crime şi de acte de
trădare. Nepoţii lui Clovis au continuat să conducă păstrându-se în registrul
crimelor pe care îl impusese bunicul lor, şi nici femeile merovingiene nu s-au
lăsat mai prejos decât bărbaţii în materie de cruzime. Chilperic şi-a ucis prima
soţie pentru a se căsători cu o altă femeie. Metresa sa, Fredegund, a încercat
chiar să-şi omoare propria fiică, pe nume Rigunth, care o irita necontenit.
Regina-mamă Clotild a fost obligată la un moment dat să aleagă între a le tăia
părul nepoţilor săi sau a pune să fie ucişi. Răspunsul ei a fost că dacă li se tăia
părul nu mai puteau domni, ceea ce echivala ca gravitate cu moartea.
Mai târziu, succesiunea la tron a ajuns până la Dagobert al II-lea, acelaşi rege
al cărui nume apare menţionat pe piatra funerară de la Rennes-le-Chateau.
După cum ne amintim, el s-a căsătorit cu o prinţesă celtă, iar după moartea
acesteia, s-a recăsătorit cu o prinţesă vizigotă pe nume Giselle din Rennes-le-
Chateau. însemnările lapidare despre viaţa lui Dagobert ne spun că a strâns o
avere fabuloasă care l-a susţinut în stăpânirea majorităţii teritoriului francez
în forma sa actuală. Poate că partea de moştenire care i-a revenit din tezaurul
vizigot să fi constituit şi sprijinul major în efortul de război, însă nici domnia
sa nu a durat veşnic. În cursul unei partide de vânătoare la care a participat în
apropierea capitalei Stenay, el a fost străpuns de o lance. Stenay se află în
regiunea Lorraine, iar un duce de Lorena avea să devină ceva mai târziu
bunicul lui Godfroy de Bouillon, cel care a cucerit Ierusalimul şi a devenit
rege al Ierusalimului.
Regii merovingieni aveau să piardă ulterior puterea în favoarea contelui
palatin, acelaşi devenind regent al regatului franc. În loc să rămână loială
dinastiei merovingiene a cărei cauză se angajase să o susţină, aşa cum
procedase sub domnia lui Clovis, Biserica s-a răzgândit şi i-a acordat sprijin
lui Charlemagne. Astfel a luat sfârşit perioada de domnie a dinastiei
merovingiene. Un singur moştenitor a scăpat cu viaţă din partida de vânătoare
de la Stenay, şi anume Sigisbert al IV-lea. El a moştenit tronul
merovingienilor (cel puţin teoretic) după ce a fost salvat de furia duşmanilor
tatălui său. Conform legendei, el ar fi fost adus în siguranţă înapoi la Rennes-
le-Chateau. Neavând nici o şansă de a prelua coroana, lui Sigisbert i s-a oferit
titlul de conte de Reddis, duce de Răzeş. El nu a fost ultimul dintre regii
merovingieni, însă era descendentul acestora în linie directă. Urmaşul lui
Sigisbert a adoptat numele de Plantard, având sensul de „vlăstar înflorit".
Sigisbert a devenit moştenitorul dinastiei merovingiene, tot aşa cum cei din
neamul Levi erau moştenitorii casei regale a lui David.
Una din ramurile arborelui genealogic l-a avut urmaş pe Bera al Vl-lea. Bera
a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Arhitectul", pseudonim care le inspira
francmasonilor un imens respect, în ciuda faptului că linia dinastică a
merovingienilor nu mai era la putere, familiile din nord au continuat tradiţia
încheierii de alianţe matrimoniale cu urmaşii lor. Alianţele încheiate între
casele de Lorena şi moştenitorii merovingieni au asigurat continuitatea
sângelui sacru al regilor franci, care a ajuns astfel să curgă prin venele unui
Godfroy de Bouillon. Iar Ierusalimul a fost cucerit de descendenţii regilor
merovingieni. Să fi avut merovingienii un plan secret?
Una din ipotezele lansate de cartea „Sfântul sânge, Sfântul Graal" este aceea
că dinastia merovingiană era continuatoarea descendenţei davidice, şi că
sângele regelui David s-a transmis mai departe prin intermediul seminţiei lui
Iisus, sau poate chiar prin însuşi Iisus. Urmaşii lui Iisus stabiliţi în Franţa s-au
aliat prin căsătorie cu vizigoţii. Ulterior, familiile domnitoare din dinastiile
merovingiană şi carolingiană au stabilit regula de a se căsători cu
descendenţii familiei lui Iisus. Marie de Negri d'Ables a fost unul din
descendenţii în linie directă ai regelui David. Este posibil ca secretul pe care
îl cunoştea Sauniere să fi fost mult mai important pentru omenire decât
simpla descoperire a prăzii pe care au făcut-o vizigoţii în urma jefuirii Romei
sau a Ierusalimului, sau a oricăror alte ascunzători secrete cu tezaure ale
vizigoţilor. Este posibil ca secretul respectiv să se refere la faptul că urmaşii
familiei lui Iisus erau încă în viaţă şi pregătiţi să preia rolul de conducători şi
să acceadă la putere, în cel mai propice moment istoric.
Capitolul 10
FIRUL CĂLĂUZITOR
Termenul din limba engleză care corespunde noţiunii de „clu - indiciu"
provine dintr-un cuvânt arhaic, clewe, care are sensul de „ghem", în mitologia
Greciei antice, anual erau duşi în Creta câţiva tineri spre a fi sacrificaţi de
ticălosul rege Minos care îi arunca unei creaturi monstruoase, pe jumătate
om, pe jumătate taur - Minotaurul. Minotaurul trăia într-un hăţiş de pasaje
subterane şi de catacombe, cunoscut sub numele de Labirint, în fiecare an,
şapte tineri şi şapte tinere erau duşi în labirint, unde îi aştepta Minotaurul
pentru a-i devora. Eroul grec Tezeu a cerut să fie trimis în Creta împreună cu
ceilalţi tineri spre a fi sacrificat.
Odată ajuns în Creta, Tezeu a atras asupra sa atenţia fiicei regelui, care s-a
îndrăgostit pe loc de el. Dragostea a inspirat-o pe prinţesa Ariadna, fiica
regelui Minos,să urzească un plan menit să-l scape pe Tezeu de la moarte, în
acest scop, ea i-a dăruit un ghem pe care, dacă îl lăsa să se deşire pe măsură
ce înainta în interiorul labirintului, l-ar fi ajutat să găsească drumul de
întoarcere, servindu-i astfel drept călăuză.
Cuvântul „clewe" a căpătat o semnificaţie nouă, furnizând „cluul", sau
indiciul, care poate ajuta în elucidarea misterului labirintului. Enigma din
Insula Stejarilor conţine un lung fir al Ariadnei care străbate labirintul
complicat al istoriei, singurul indiciu care ne poate servi drept călăuză şi ajuta
să descoperim izvorul tezaurului secret ascuns în Mina de aur. Punctul de
pornire al itinerarului pe care trebuie să-l parcurgem este Ierusalimul din
epoca regilor Solomon şi David.
David şi Solomon
În mod cert, unul din cele mai sacre locuri de pe glob este Ierusalimul,
important centru spiritual şi obârşia a trei religii fundamental diferite:
creştinismul, iudaismul şi mahomedanismul. Aceste trei religii concentrează
împreună majoritatea populaţiei de pe planetă, miliarde de oameni trăind cu
convingerea fermă că Ierusalimul este leagănul credinţei lor. în mod
paradoxal, această cetate sacră a fost un spaţiu de venerare păgân înainte de a
fi revendicat, pe rând, drept leagănul fiecăreia din cele trei religii mai
importante de pe glob. Regiunea în care se află Ierusalimul a fost mai întâi
locuită de canaaneni şi de alte popoare care s-au aşezat aici venind de pe
mare. Religia canaanită era politeistă, iar Salem, zeul prosperităţii, era venerat
ca zeu protector al cetăţii Ierusalim.
David, regele unuia din cele douăsprezece triburi ale poporului lui Israel, a
înţeles că putea unifica cele douăsprezece triburi într-o singură naţiune numai
stabilind capitala regatului său într-o cetate fortificată. El este cel care a ales
Ierusalimul drept capitală a regatului unificat. Tânărul rege era experimentat
în arta războiului pe care o deprinsese de pe vremea alianţei cu filistenii,
duşmanii Israeulului. El a înţeles că o cetate fortificată, împrejmuită cu ziduri
groase de apărare, cum era Ierusalimul, putea rezista timp de câţiva ani chiar
şi celui mai cumplit asediu, iar prin intermediul iscoadelor sale a mai
descoperit că cetatea era alimentată cu apă de la izvorul Gihon. Arhitecţii care
au lucrat la planurile cetăţii au luat în calcul şi posibilitatea unui asediu care
putea întrerupe alimentarea cu apă de la fântânile situate în exteriorul
zidurilor cetăţii. De aceea, ei au construit în subteranele cetăţii un tunel lung
pe care l-au legat la un puţ cu cădere de apă. David a îndreptat strategia
duşmanilor săi chiar împotriva lor şi şi-a trimis oamenii să pătrundă în cetate
prin acest tunel, şi apoi, în sus, prin fântână. Astfel s-a predat cetatea.
David s-a uns rege al poporului lui Israel. Era salvatorul poporului său, era
Mesia, iar poporul iudeu l-a numit „pastoral" său. Titlul nu era doar unul
simbolic, şi deşi David era războinic şi rege, tradiţia arhaică din perioada
sumeriană impunea desemnarea regilor cu numele de „păstori". Dumnezeu, la
rândul său, fusese păstor, iar creştinii se roagă la Iisus Hristos, Mielul lui
Dumnezeu, să ridice păcatele lumii.
Religiile monoteiste începeau să prevaleze asupra religiilor politeiste cu sute
de zei. David s-a înscris în acest curent religios novator: a încercat să îşi
conducă turma pe acest drum ca să o îndepărteze de tradiţiile strămoşeşti
-printre care se număra şi adorarea idolilor - caracteristice religiilor care au
precedat religia monoteistă, dar şi să îi oblige pe iudei să renunţe la
poligamie, în ceea ce îl priveşte, schimbarea s-a produs mai lent, fiindcă
David a avut mai multe soţii. Cea mai importantă dintre soţiile regelui David
a fost Betsheba, o femeie din neamul iebusiţilor, care i-a născut un fiu. Relaţia
lor a început printr-o legătură adulterină, însă David i-a promis Betshebei că
fiul ei avea să domnească peste ceilalţi fii pe care David îi avusese de la
celelalte soţii. Şi l-au numit pe fiul lor Solomon. În traducere standard,
numele de Solomon are sensul de „pace", însă transpunerea exactă este aceea
de „Zeul-Soare din O’n". Formele de manifestare a credinţei nu intraseră încă
în tiparele dogmatice, bine stabilite de astăzi, iar versiunile îngrijite ale
numelor de sfinţi, din care fuseseră extrase trimiterile la forme mai păgâne de
venerare, aveau să apară mult mai târziu.
Atâta timp cât descendenţei de sânge regal şi arborelui genealogic li se acorda
o importanţă atât de mare, este cel puţin bizar că regele David i-a încredinţat
soarta poporului lui Israel acelui fiu al său care era pe jumătate iudeu, pe
jumătate iebusit. Iebusiţii formau un grup de popoare care invadaseră
regiunea şi începuseră să o colonizeze cu sute de ani în urmă. Conform unor
texte egiptene, printre aceşti „oameni ai mării" se numărau triburi ca sardanii
şi peleseţii. Substantivul „peleset" a fost denaturat, primind ulterior forma de
„filistin", iar iebusiţii formau o ramură de substrat a acestei mari familii de
regi ai mărilor. Invazia regilor mărilor a marcat declinul marelui Imperiu hitit,
unul din cele mai puternice imperii antice din regiune. Probabil că hitiţii ar fi
reuşit să îngenuncheze şi Egiptul dacă faraonii nu ar fi avut înţelepciunea de
a-i angaja ca mercenari.
Prin urmare, descendenţa regelui Solomon era un amestec între sângele casei
regale iudee şi >un alt filon care îşi avea Potrivit Barbarei Walker, „O’n" se referă la
denumirea unei cetăţi din Egiptul antic, posibil Heliopolis.
originea în triburile care ajunseseră aici venind de pe mare. Arborele
genealogic al lui Iisus cobora până la casta sacerdotală a lui Aron şi la casta
regală a casei lui David. Calitatea de sacerdot şi forţa acestuia erau frecvent
determinate de puterile sale magice. Regii-preoţi care au venit dinspre Răsărit
să asiste la naşterea lui Iisus se numeau „magi", fiindcă magia constituia într-
adevăr o artă preoţească, în mod similar, descendenţii casei regale
merovingiene se năşteau numai dacă regina era impregnată mai întâi de rege,
iar apoi de o misterioasă fiinţă marină, adică dacă, pe lângă tatăl pământean,
exista şi un tată venit „din lumea de dincolo" .
Deşi regele David a depus eforturi uriaşe în sensul elaborării planurilor de
edificare a unui templu monumental, pe potriva capitalei lumii iudee, lui
Solomon i-a revenit sarcina de a finaliza acest edificiu. Un fermier iebusit era
proprietarul terenului pe care se afla şirul sacru, şi anume muntele Moriah.
După ce vechiul zeu Salem a fost detronat de zeul canaanean El, considerat
fiinţă supremă, ebraicii l-au acceptat pe El drept Dumnezeul căruia trebuiau
să i se închine din acel moment. Zeul El era cunoscut în antichitate drept
„zeul adorat în chip de viţel", fiind adoptat în această formă de popoarele
mării în urma contactelor pe care le stabiliseră cu popoarele din bazinul
mediteranean. Acesta este momentul în care El devine, pur şi simplu
Dumnezeu-Tatăl. Locul sacrosanct al Salemului - stânca (vârful Muntelui)
Moriah - a fost vândut de fermierul iebusit evreilor care i-au schimbat ulterior
numele, denumindu-l astfel Zion.
Francmasoneria modernă pretinde că Solomon este cel care a pus bazele
tradiţiei societăţii masonice. Templul nu era primul complex arhitectural din
antichitate de o asemenea anvergură, însă construcţia în sine presupunea şi
impunea iscusinţa unor ingineri experimentaţi, iar constructorii înzestraţi
funcţionau în ghilde specializate pe meserii. Fiindcă păstorii nomazi care
formau poporul ebraic nu aveau o tradiţie a construcţiilor, cortul constituind
adăpostul lor permanent, trebuiau angajaţi constructori şi arhitecţi cu
experienţă, în acest sens, Solomon a solicitat sprijinul regelui canaanean
Hiram. în cadrul doctrinei masonice, după cum a fost sistematizată în cursul
secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, când masoneria a început să opereze ca
organizaţie secretă şi discretă, Hiram este reprezentat în chip de Mare
Constructor. În realitate, Hiram avea la dispoziţie meşteri constructori iscusiţi
la care putea să apeleze oricând.
Hiram l-a sfătuit pe Solomon să trimită treizeci de mii de lucrători, să
deprindă tainele meseriei de la fenicieni. Hiram însuşi şi-a asumat rolul de
antreprenor al întregului complex, contribuind şi cu fonduri la această lucrare
pentru finalizarea căreia au fost angajaţi o sută optzeci de mii, de muncitori,
în schimbul ajutorului acordat, Solomon i-a ofe'rit lui Hiram în stăpânire
peste douăzeci de cetăţi. Templul a devenit o construcţie masivă a cărei faţadă
era orientată şi deschisă spre soare-răsare. Prin porticul Templului pătrundeau
primele raze de soare ale zilei, tot aşa cum construcţiile din Irlanda şi din Asia
erau astfel orientate încât să primească primele raze ale soarelui. Scrierile
istorice şi religioase nu pomenesc nimic despre importanţa complexelor
arhitectonice de acest gen, discreţia datorându-se în mare parte faptului că
funcţiile pe care le îndeplinesc nu sunt încă complet înţelese.
începând din perioada sumeriană şi în continuare, învăţaţii, care erau
arhitecţi, nutreau convingerea că modul de alcătuire a cerului putea şi trebuia
imitat pe pământ sub forma unor structuri grandioase, începând din perioada
sumeriană şi până în epoca în care a fost construit complexul megalitic de la
Stonehenge, monumentele şi ansamblurile citadine erau organizate şi
construite pornind de la planul divin de alcătuire a cerului, proiectul
însumând cunoştinţe religioase şi ştiinţifice de ordin superior. Ulterior, şi
după „modernizarea" sa, religia s-a simţit ameninţată de ştiinţa care odinioară
era considerată o simplă funcţie în cadrul altei religii, sau, mai rău, „magie".
Aspiraţia maeştrilor constructori şi a arhitecţilor de a transpune harta celestă
la nivel terestru este evidentă în crezul masonic, care sună astfel: „Precum în
cer, şi pe pământ". Acest filon subteran al ştiinţei obligată să îşi apere cu
străşnicie secretele de prigoana religiei în formă organizată, s-a perpetuat de-a
lungul întregii perioade medievale.
Catedrala din Chartres este unul din cele mai importante monumente
închinate ştiinţei păgâne şi lui Dumnezeu. Datorită unui sistem elaborat de
lespezi din piatră, astfel amplasate încât razele solare să cadă cu exactitate pe
o anumită zi a anului, catedrala practic indică data exactă din solstiţiul de
vară, cea mai lungă zi a anului. Unul din elementele cel mai greu de explicat
în cazul catedralei din Chartres este chiar hramul pe care îl poartă, adică
faptul că nu este închinată Fecioarei Maria, ci Mariei Magdalena.
Ambiguitatea rezidă în faptul că ambelor femei li s-a atribuit calitatea de
„Notre Dame", sau „Doamna noastră", deşi, pentru credincioşi, simbolistica
fiecăreia era diferită.
După ce religia creştină a fost impusă poporului celt, Biserica a avut de
înfruntat şi de biruit cultul venerării divinităţii feminine, predominant pe
întregul glob, din India şi până în Irlanda, în locul zeiţei atotputernice,
Biserica creştină a încercat să o impună pe Sfânta Fecioară Preacurată, pe
Maica Domnului, numai că trăsăturile ei nu corespundeau întocmai celor ale
zeiţei păgâne. Zeiţa păgână era caracterizată prin trei atribute, cel de femeie
nemăritată (fecioara), de mamă (fertilitatea) şi de hârcă (moartea). Trinitatea
era caracteristica sa intrinsecă, ea fiind cea care dădea viaţă şi aducea
moartea, în acelaşi timp. Această zeiţă era cunoscută şi sub numele de Isis, iar
simbolul său caracteristic era porumbelul, acelaşi simbol fiind adoptat şi în
cazul Mariei Magdalena, al catarilor şi al Sfântului Ioan Botezătorul. De
asemenea, „filonul secret" de cunoaştere celestă iniţiatică fusese transmis de
religiile arhaice, iar apoi preluat de la acestea. Dintre aceste mari secrete
făcea parte şi cunoaşterea universului. Deviza masonică „Precum în cer şi pe
pământ" ilustrează faptul că misiunea masonilor era aceea de a crea o
reprezentare a cerului la nivel terestru.
Toată această cunoaştere secretă a lumii celeste a contribuit la construirea
unui complex arhitectonic al cărui scop era acela de a permite soarelui să
penetreze cele mai întunecate colţuri ale construcţiei, într-o anumită zi a
anului, considerată a fi sacră. Toată această cunoaştere de inspiraţie divină a
fost investită în arhitectură, regăsindu-se în monumentele preistorice de la
New Grange şi Stonehenge şi până la Templul din Ierusalim şi catedrala din
Chartres. în tradiţia cunoaşterii masonice, arhitectul iniţiat Hiram a construit
Templul lui Solomon respectând aceste principii sacre menite să pună în
evidenţă organizarea lumii celeste. Pe laturile nordice, apusene şi sudice ale
Templului, au fost înălţate câteva temple anexe, dispuse în jurul unei incinte
numită Elam. Prima încăpere din incinta Templului era nava, având o lungime
de optsprezece metri.
Principala încăpere a Templului era denumită Hekal. În extrema vestică, se
afla Debir, adică Sfânta Sfintelor, o sală care forma un cub perfect având
laturile de câte nouă metri, în Sfânta Sfintelor nu aveau acces decât
privilegiaţii, iar incinta era împrejmuită cu lanţuri masive din aur. Chivotul
legii în care se păstrau tăbliţele cu cele Zece Porunci era păstrat în Sfânta
Sfintelor.
Solomon a fost prevăzător, el nu a lăsat nimic la voia întâmplării, în templul
pe care l-a edificat, a făcut anumite concesii zeilor şi zeiţelor păgâne, ca
măsură de precauţie suplimentară în cazul în care Dumnezeul iudeilor l-ar fi
abandonat. Solomon credea în Dumnezeul suprem El (sau lehova), însă, în
acelaşi timp, mai avea la îndemână o serie de alţi zei şi zeiţe care trebuiau
îmbunaţi la caz de nevoie. Zeul solar al Tirului, Melek (sau Moloh, în forma
sub care apare consemnat în Biblie), zeiţa protectoare a Sidonului, Astarte, şi
zeiţa selenară Sin (care s-a transformat ulterior în divinitate masculină,
inspirând şi numele propriu de Sinai) populau cu toţii templul. Solomon a
ridicat şi alte temple, unul închinat lui Camos, idolul venerat de moabiţi, şi
alte două în cinstea marilor zeiţe-mamă.
Templul însuşi a respectat tiparul şi organizarea locaşurilor de cult canaanene.
Chiar la intrare, au fost înălţate două coloane masive, având o înălţime de
zece metri şi un diametru de cinci metri şi jumătate, în opinia unor exegeţi,
cei doi pilaştri ar simboliza soarele şi, respectiv, luna. În opinia altora, ei ar
reprezenta Arborele Vieţii şi Arborele Cunoaşterii, în orice caz, Solomon a dat
celor două coloane numele de Boaz şi de lachin. în cadrul ceremoniilor de
iniţiere francmasonice, viitorul ucenic află că aceste coloane sunt goale în
interior. Interiorul coloanelor era gol pentru a proteja diverse documente
secrete de incendii sau de inundaţii. Pilaştrii din altarul bisericii din Rennes-
le-Chateau au fost construiţi în mod similar, astfel încât să poată adăposti
documente secrete, păstrate probabil în acest lăcaş pentru a preveni
degradarea produsă de trecerea timpului, dar şi pentru a le apăra de cuceritori,
şi şi-au păstrat această formă până când Sauniere a trecut la restaurarea
bisericii.
Şi palatul regelui Solomon constituia una din minunile arhitecturii. Palatul era
prevăzut cu un complex sistem hidraulic subteran, care fusese construit încă
din timpul domniei lui David, fiindcă, după ocuparea cetăţii, David aflase cât
de valoros era accesul la apa de fântână. Cursul râului Gihon a fost camuflat
şi a fost inventat un imens rezervor de apă cu scopul de a mări cantitatea de
apă furnizată dinspre exteriorul cetăţii şi a spori fertilitatea pământului din
regiune.
Dezvoltarea agriculturii şi a negoţului au făcut din Ierusalim o cetate
prosperă. Cartea împăraţilor 3, capitolul 10, versetele 18-21, cuprinde o
descriere a bogătaşilor cetăţii. Tot aici ni se spune că Templul, şi tot ce se afla
în interior, era poleit în aur. Se ştie că Solomon primea daruri aduse din toate
zările pământului, în fiecare an, el primea tribut „două sute de scuturi de aur
şi şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur". Tronul lui din fildeş era îmbrăcat
în aur, după cum în aur erau îmbrăcate şi alte piese de mobilier şi obiecte
utilitare care se aflau în palat. Tot din Biblie aflăm că regina din Sheba (în
Etiopia de astăzi) s-a pus pe sine şi întregul său regat la dispoziţia regelui
Solomon. Corăbiile lui Solomon traversau mările lumii încărcate cu mărfuri
pe care le duceau în Orient, până în India, procurau mărfuri din China, şi
ajungeau apoi în Occident, unde făceau negoţ cu Spania şi de unde cumpărau
argint extras din minele de argint de la Tarsis. însă chiar dacă, în timpul
domniei regelui Solomon, Ierusalimul era cea mai bogată cetate din lume,
războaiele permanente care s- au purtat ulterior aveau să distrugă templul
iniţial. Toate informaţiile pe care le deţinem în prezent despre Templul lui
Solomon sunt cele pe care ni le furnizează textele biblice. Nici unul din
elementele structurii arhitecturale originare nu a rămas în picioare.
CoIoanele masive care străjuiau intrarea în Templu sunt descrise în Biblie,
însă ele s-au distrus pentru posteritate. Erau într-adevăr goale în interior? în
afara Bibliei, nu există nici o altă sursă care să confirme aceste afirmaţii. Iar
dacă aveau interiorul gol, motivul posibil este că aici trebuia ascuns arborele
genealogic al casei regale iudaice? Deşi dovezi de dată recentă confirmă
faptul că pilaştrii din altarul locaşului de cult vizigot de la Rennes-le-Chateau
erau destinaţi să ascundă documente secrete, această descoperire singulară nu
poate constitui o probă definitivă în sprijinul tradiţiei masonice.
Cu toate acestea, există alte mărturii istorice, provenind din surse diferite de
tradiţia masonică, care vorbesc despre un fir roşu călăuzitor ce face legătura
între Ierusalim şi sudul Franţei. Dovezile sunt probate de documentele
ascunse în pilaştrii din altarul bisericii de la Rennes-le-Chateau şi confirmate
de legendele care au circulat în regiunea sudică franceză Languedoc. Tema
câştigă sprijin parţial în literatura Graalului care a înflorit în cursul epocii
medievale. Mesajul care abia se intuieşte dincolo de drama poemelor eroice
ale Graalului este că un rege a fost rănit în luptă, însă că el a supravieţuit, sau
că un rege ne-a părăsit doar ternporar pentru a se întoarce la noi în viitor. Să fi
fost regele legferidar acel Mesia pe care îl aşteptau toţi şi la a cărui moarte
prematură a asistat o lume întreagă?
Iisus şi Sfântul Graal
Sfântul Graal poate fi un vas în care s-a păstrat sângele lui Iisus, sau sângele
regelui Iisus, descendent al casei regale davidice. într-unul din poemele epice
ale Graalului, Iosif din Arimateea este prezentat în postura celui care a salvat
Graalul şi l-a adus într-un loc sigur. Să fi servit oare Maria Magdalena drept
vas, sau receptacul, care a primit sângele sfânt, ca viitoare mamă-purtătoare a
pruncului conceput cu Mesia înainte de uciderea acestuia? Natura Sfântului
Graal a constituit o temă predilectă de studiu pentru numeroşi cercetători ai
legendelor arturiene. Majoritatea exegeţilor convin că ar fi vorba de un potir.
Unii chiar indică spre vremurile arhaice, când cazanul era considerat a fi un
obiect magic. Tradiţia arhaică a celţilor şi a popoarelor nordice abundă în
exemple de acest gen. Alţi cercetători consideră în mod explicit că acest vas
fusese chiar potirul din care a băut Iisus Hristos la Cina cea de taină, când le-a
dezvăluit apostolilor săi în ce consta sacrificiul pe care urma să-l facă. Iar
potirul conţinea sângele său. Este posibil ca Graalul să reprezinte o metaforă
pentru sângele sacru al lui Iisus? Teza centrală a cărţii „Sfântul sânge, Sfântul
Graal" este aceea că „sangreal" este chiar sângele regal al seminţiei lui Iisus.
Că regalitatea davidică s-a transmis direct prin relaţia de sânge de-a lungul
generaţiilor până la Iisus, şi apoi prin soţia sa, Maria Magdalena, până la
urmaşii lor exilaţi în Galia romană. Urmaşii lui Iisus au fost asimilaţi de
cultura vizigotă, apoi de dinastia merovingiană ai cărei regi, renunţând la
tradiţia proprie, s-au căsătorit cu prinţese vizigote pentru a-şi continua propria
descendenţă regală şi a se uni cu descendenţii în linie directă ai regelui David.
Emiţând postulatul la această teză, autorii cărţii recurg la afirmaţia că originea
iudaică a descendenţilor regelui David a fost disimulată de alianţele succesive
de sânge cu vizigoţi şi inerovingieni, iar ceva mai târziu cu dinastia
carolingiană, motivaţia din spatele acestor alianţe fiind dominaţia creştină şi
persecuţiile creştine din epocă. Şi că acest grup secret nu a uitat niciodată care
este sensul misiunii sale pământene, misiune de care urmaşii lor sunt
conştienţi şi astăzi. Pentru a studia veridicitatea acestei teorii, ne vedem
obligaţi să facem o incursiune în trecut, în vechiul regat franc şi în Galia
cucerită de Iuliu Cezar. Cea mai mare parte a istoriei vechi a Franţei se
concentrează în jurul oraşului Reims. După cucerirea Galiei ocupate de celţi
şi supunerea triburilor lui Remi, din anul 57 înainte de Hristos, Cezar a
stabilit capitala noii provincii romane în această cetate. Reims continua să fie
o aşezare importantă la momentul încoronării lui Clovis, produsă în anul 496
după Hristos, eveniment care a întărit legitimitatea de spaţiu sacru a oraşului
în care regii franci erau încoronaţi. Reims a devenit şi un important centru
comercial, răspântie a opt rute comerciale terestre.
Din capitala lor de la Reims, regii merovingieni au cucerit Galia, inclusiv
teritoriul din sudul Franţei ocupat de vizigoţi după retragerea legiunilor
romane. După ce i-au înfrânt pe vizigoţi, merovingienii au încercat să pună
mâna pe tezaurul vizigot, deşi legendele care circulau în epoca respectivă
atestă faptul că tezaurul era ascuns într-un loc secret şi sigur, aşadar imposibil
de descoperit. Atât vizigoţii, cât şi merovingienii, adoptaseră o tradiţie ariană
comună, ambele popoare migratoare statornicindu-se pe teritoriul francez
venind dinspre Răsărit, atât nordul, cât şi sudul Galiei continuând să atragă
populaţii masive de exilaţi care proveneau din Asia şi din răsăritul Europei.
Valurile succesive de popoare migratoare probabil că s-au scurs spre Apus
timp de câteva milenii. Grecii din Antichitate şi fenicienii au lăsat urme ale
trecerii lor în Europa apuseană. Denumirea oraşului Cannes ar putea fi
inspirată de populaţiile de canaaneni care au traversat bazinul mediteranean,
pornind de pe coasta de răsărit a Mării Mediterane şi stabilindu-se pe ţărmul
sudic european al aceleiaşi mări. în Monaco, au fost înălţate monumente din
piatră închinate zeului fenician Baal, acelaşi zeu fiind adorat la vremea
migraţiilor respective pe un teritoriu vast care se întinde din Insulele Britanice
până în Peninsula Scandinavă şi în Portugalia.
în Franţa, aflată sub stăpânire merovingiană şi vizigotă, se întâlnesc frecvent
nume proprii de origine semită. Mons Judaicus, din apropiere de Auvergne,
indică acceptarea sau, cel puţin, recunoaşterea influenţei iudaice. Vizigoţii şi
merovingienii influenţaţi de arianism coabitau m armonie cu evreii până
când, în urma alianţei încheiate cfi Roma, Clovis s-a întors împotriva
arienilor lui şi a evreilor, lovindu-i fără discriminare. În epoca respectivă,
evreii au fost obligaţi să aleagă - situaţie pe care intoleranţa Europei avea să îi
pună la încercare de câteva ori de-a lungul istoriei: să se convertească la
creştinism, sau să ia calea pribegiei. Mulţi dintre ei s-au convertit, însă au
rămas evrei în spirit, aşa cum s-a întâmplat şi cu mulţi arieni. Acest fenomen
nu a fost valabil şi în cazul ţărănimii care, în lipsa altei soluţii, a trebuit să
coexiste alături de cuceritorii vecini puternici. Să fi fost regii vizigoţi şi
merovingieni conştienţi de moştenirea lor şi de faptul că în sângele lor se
amesteca şi sângele casei lui David? Istoria ne furnizează câteva dovezi în
sprijinul acestei teorii.
Cu certitudine, seminţia lui David şi a lui Iisus şi descendenţii lor iudei erau
privite cu mare respect de poporul din care făceau parte. Conducătorii vizigoţi
creştinaţi, dar adepţi ai arianismul, aveau toate motivele să îi tolereze pe
urmaşii seminţiei lui Iisus, deoarece convingerile religioase ale iudeilor nu
erau cu mult diferite de ale lor. Credinţa ambelor popoare se întemeia pe un
Dumnezeu suprem, pe o biblie şi pe un mesia. Mai mult decât atât, ei probabil
că depăşiseră hotarele toleranţei şi acceptării, intrând în zona respectului real
faţă de vecinii lor evrei şi, mai ales, faţă de aceia dintre ei care erau de viţă
regală. La momentul izbucnirii conflictelor dintre vizigoţii din Spania şi
merovingienii aflaţi la nord, între Spania şi Franţa s-a format o fâşie de hotar
cunoscută sub denumirea de Septimania. În această regiune era concentrată
cea mai densă populaţie iudee din sudul Franţei, iar căsătoriile mixte dintre
evrei şi goţi deveniseră un fapt comun, în rândul nobilimii vizigote era
frecvent numele Bera. Când seniorii aristocraţiei vizigote şi merovingiene au
început să îşi amestece sângele, în familiile care au rezultat astfel se întâlneau
chiar şi mai multe nume semite. În unele scrieri din epocă, substantivele „got"
şi „evreu" deveniseră sinonime. Codul de legi al merovingienilor, cunoscut
sub denumirea de lege salică (un s’et de legi complicate care reglementau
dreptul în virtutea căruia un anumit teritoriu putea fi locuit de o anumită
familie, modul în care trebuia să se desfăşoare muncile agricole şi altele),
conţinea cel puţin un capitol derivat integral din Talmud.
Acceptarea existenţei unei descendenţe legitime a regalităţii din rândul
populaţiei ebraice, ca şi relaţiile de rudenie stabilite prin căsătorii succesive
între vizigoţi şi merovingieni au devenit şi mai evidente în epoca
carolingiană. După ce, în secolul al VIII-lea, fiul ducelui palatin al regatului
franc, Charles Martel, Pepin cel Scurt, l-a detronat pe regele merovingian, el a
făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a revendicat descendenţa merovingiană pentru
stirpea sa. A fost uns rege al francilor în rit ebraic şi a solicitat populaţiei
iudee din Septimania să îi recunoască dreptul la succesiune, în schimb, el l-a
confirmat pe Theodoric rege şi moştenitor legitim din seminţia regală
davidică, dându-i sceptrul de conducător peste bastionul iudeilor stabiliţi în
regiunea Septimania aflată în sudul Franţei.
Este foarte probabil ca Sigisbert al IV-lea, fiul regelui Dagobert al II-lea, să fi
avut un fiu care a devenit ulterior regele Theodoric. Iar dacă Sigisbert al IV-
lea a scăpat cu viaţă din atentatul în care a murit tatăl lui, atunci o condiţie a
supravieţuirii era să-şi păstreze anonimatul. El era moştenitorul legitim al
dinastiei merovingiene, şi probabil când adevărul a ajuns la urechile lui
Pepin, acesta a fost obligat să facă o învoială. Probabil că lui Theodoric i s-a
cruţat viaţa şi i s-a permis să prospere în rolul de mic rege cu puteri limitate
peste ţinutul aflat în sudul Franţei. Theodoric s-a căsătorit cu sora lui Pepin,
Aida, gest care a conferit o legitimitate sporită legăturii de sânge pentru
ambele familii.
Analele istorice conţin referiri sumare la Dagobert şi nu fac nici o trimitere la
Sigisbert al IV-lea,. deşi cuprind menţiuni ample despre Theodoric.
Cercetările biografice indică faptul că era originar din Bagdad, că era
descendent dintr-o familie cu rădăcini iudee consemnate încă din vremea
robiei babiloniene şi că avea legături de sânge în linie directă şi neîntreruptă
cu casa regală davidică. Ce motiv ar fi avut un merovingian să pretindă că
este descendent pur sânge al liniei davidice dacă nu era, cel puţin în parte,
evreu? Sau, invers, ce motiv ar fi avut merovingienii să accepte pretenţiile
sale dacă ei, ca popor, nu ar fi avut rădăcini şi o istorie comune cu semiţii din
Asia?
Theodoric, regele legitim al evreilor din Septimania, s-a căsătorit cu mătuşa
lui Carol cel Mare (Aida) şi a domnit în ţinutul dinspre sud. în epoca
respectivă, evreii erau împroprietăriţi cu domenii vaste în diverse regiuni ale
Franţei. Au fost astfel înfiinţate şcoli rabinice în nord, la Troyes, şi în sud, la
Narbonne. În ciuda protestelor vehemente ale Romei (evreii fuseseră
împroprietăriţi până şi cu pământuri care aparţineau Bisericii), toleranţa
domnea atotputernică peste regatul franc. Theodoric şi Aida au avut un fiu, pe
Guillem de Gellone, care a primit titlul de conte de Răzeş (domeniul includea
Rennes-le-Chateau şi ţinutul din jurul acestuia) şi multe alte titluri nobiliare
care aparţineau de drept urmaşilor lui Dagobert. Theodoric era în acelaşi timp
evreu şi merovingian, şi acceptat ca descendent direct din seminţia regală a
lui David.
încetând de a mai fi cea mai puternică familie a Franţei, foştii regi
merovingieni au cunoscut declinul social, însă au reuşit să îşi păstreze averile
şi domeniile, deşi în proporţii mult reduse. Câteva generaţii mai târziu, în
averea familiei avea să intre prin căsătorie şi domeniul învecinat Blanchefort,
aflat la o depărtare de numai o milă de Rennes-le-Chateau. Din acel moment,
familia a devenit cunoscută sub numele de Blanchefort, iar mărturii ale
existenţei acestei familii continuă neîntrerupt până în epoca lui Sauniere.
După ce a uzurpat tronul merovingienilor, dinastia carolingiană a domnit
peste majoritatea teritoriului care aparţinea regatului franc. Domnia lui
Charlemagne peste teritoriul din nordul Franţei este cea care a consacrat şi a
făcut celebră noua dinastie. Carol cel Mare a luat măsuri pentru a-şi legitima
domnia şi puterea, aliindu-se prin căsătorie cu cele mai puternice case
dinastice din Franţa. Iar faptul de a fi recunoscut că în venele strămoşilor săi
merovingieni şi vizigoţi curgea sânge iudeu a făcut ca el să fie recunoscut
drept unul din cei mai toleranţi regi francezi. Numai că această toleranţă i-a
atras mânia Papei Ştefan al III-lea care s-a plâns că pierduse domenii întinse
aparţinând de drept Bisericii şi că evreii aveau sclavi creştini. Totuşi, puterea
papei era limitată şi nu putea întreprinde nimic împotriva lui Carol cel Mare
care era şi protectorul Septimaniei, ba chiar şi al Romei. Carol cel Mare a
depăşit graniţele toleranţei creştineşti şi a încurajat statornicirea imigranţilor
iudei în sudul Franţei. La suprafaţă, Charlemagne era în mod cert creştin,
numai că pe sigiliul lui stătea scris „Rex Solomon".
Fiul lui Carol cel Mare, împăratul Ludovic I (care a domnit între anii 814 şi
840) le-a acordat evreilor libertăţi şi o putere şi mai mare, luându-i sub
protecţia sa. Comunităţile iudaice din regatul franc erau plasate sub jurisdicţia
directă a regelui, iar drepturile lor de proprietate erau protejate de persoana
regală. Mărturia depusă de un evreu într-un proces sau într-un tribunal era la
fel de preţuită ca şi mărturia unui creştin. Cea de-a doua soţie a lui Ludovic,
Iudita, trădată de numele ei, nu a încercat să-şi ascundă originea iudee şi nici
faptul că prefera iudaismul creştinismului, un aspect cel puţin neobişnuit
pentru o casă domnitoare europeană. Ludovic s-a împotrivit prin toate
mijloacele Bisericii de la Roma, susţinând menţinerea egalităţii în drepturi
dintre evrei şi creştini, pe care o garantau în mod tradiţional carolingienii,
însă două incidente fără legătură între ele aveau să-i zădărnicească eforturile.
Primul incident se referă la cazul unui sclav creştin care a reuşit să fugă de la
stăpânul lui iudeu - fapt care a atras atenţia Bisericii şi a opiniei publice
asupra politicii de toleranţă carolingiene - iar celălalt este convertirea la
iudaism a confesorului personal al lui Ludovic - fapt pe care Biserica l-a
considerat un act de mare slăbiciune. Prin urmare. Biserica s-a hotărât să pună
capăt atitudinii de toleranţă.
După moartea lui Ludovic, cei trei fii ai săi şi-au împărţit regatul. Carol cel
Pleşuv a continuat politica de stat care menţinea privilegiile iudeilor şi a
numit mulţi evrei în posturi de conducere importante. El a ţinut piept Bisericii
şi a refuzat să-şi vadă autoritatea regală uzurpată de cler. în timpul domniei
sale, Franţa a trecut printr-o perioadă de acalmie. Persecuţia evreilor avea însă
să izbucnească în perioada cruciadelor. Evreii erau acuzaţi de sărăcia în care
trăiau creştinii şi de a fi provocat practic ridicarea Islamului. În anul 1095,
naţiuni întregi şi-au pierdut minţile după ce au ascultat discursurile înflăcărate
ale Papei Urban al II-lea. înainte însă ca soldaţii cruciaţi să mărşăluiască spre
Ţara Sfântă, gloatele s-au năpustit asupra diasporelor evreieşti numeroase din
nordul Franţei şi din Germania, în ziua de 15 iulie 1099, dată care marchează
căderea i< iu:;ulimului, cruciaţii franci au ucis toţi musulmanii din cetate, dar
şi pe toţi evreii. Epoca toleranţei religioase luase sfârşit.
Regiunea din nordul Franţei în care se află locaşul creştin sacru de la Reims
se numeşte Champagne. Iar Clovis, regele francilor, se botezase în catedrala
de la Reims. în acest locaş fuseseră, de altfel, încoronaţi toţi regii francezi.
Regiunea Champagne fusese divizată sub domnia merovingienilor, iar
autoritatea asupra acestei regiuni continua să fie disputată între Biserică şi
conţii de Champagne. Este cert că^seniorul din Champagne dorea ca balanţa
să încline în favoarea sa, fiindcă îşi dorea puterea. În jurul contelui,
Templierii formaseră un mic şi discret club privat. Dacă istoria lor timpurie
este învăluită într-un mister care a fost bine protejat timp de aproape nouă
sute de ani, ceea ce ştim cu certitudine este că primii membri ai Ordinului
Cavalerilor Templieri erau vasalii contelui de Champagne. Unul dintre primii
Mari Maeştri ai Ordinului a fost unchiul lui Bernard de Clairvaux, un
personaj puternic şi foarte carismatic, aflat în fruntea Ordinului călugărilor
cistercieni, din rândul căruia făcea parte şi Papa Honorius.
în spatele Cavalerilor Templieri se afla un grup de elită încă şi mai misterios,
numit Prioratul Sionului. Se spune că obiectivul pe care şi-l asumase acest
cerc restrâns, însă extrem de potent, nu era altul decât restaurarea Regatului
Ierusalimului. Merovingienii din nord, care îşi amestecaseră sângele în
mezalianţe de interes cu vizigoţii din sud, au început să contracteze căsătorii
cu membri dinastiei carolingiene care le-au succedat la tron. Dacă seminţia
lui Iisus şi moştenitorii de drept în linie directă ai casei davidice s-au
amestecat cu vizigoţii, să fi încercat oare Ordinul Sionului în mod intenţionat
o restaurare şi reinstalarea acestora pe tronul Ierusalimului? Potrivit cărţii
„Sfântul sânge", răspunsul este afirmativ.
Un asemenea ţel nu putea fi privit cu bunăvoinţă şi îngăduinţă de Biserica de
la Roma, de vreme ce, în epoca respectivă, Biserica însăşi nu putea ridica nici
o pretenţie de filiaţie directă din Iisus. Unica moştenire a Bisericii era însă
pretenţia de a fi fost numită păstrătoarea şi perpetuatoarea mesajului lui Iisus
prin transferarea asupra sa a acestui rol de către Apostolul Petru. Sub
conducerea împăratului Constantin, Biserica făcuse toate diligentele pentru a-
i elimina pe descendenţii pământeni străini de sângele sfânt, care îi puteau
submina autoritatea. Din timpul domniei împăratului Constantin, Biserica şi
Roma au devenit o singură putere, iar urmaşii lui Iisus, singurii care puteau
furniza un rege pământean, se ascundeau în Franţa, înţelegând cât de teribilă
putea fi reacţia Bisericii pusă în faţa unei ameninţări de asemenea proporţii,
Prioratul Sionului a preferat să rămână în umbră, acţionând ca grupare
secretă. Acest filon „subteran şi discret" de cunoaştere a descendenţei regale a
constituit şi secretul pe care l-a păstrat cu sfinţenie Ordinul.
Amintim că după ce Ierusalimul a fost cucerit de creştini, Godfroy de
Bouillon a devenit regele cetăţii. Se spunea că în venele sale curgea sângele
regilor legitimi şi a sfârşit prin a fi ales rege. A murit în anul 1100, iar la tron
i-a urmat fratele său, Baldwin, care şi-a luat şi el titlul de rege al
Ierusalimului. Baldwin este cel care a conferit Ordinului Templierilor statutul
său oficial. Merovingienii reuşiseră să-şi recucerească cetatea şi să revendice
titlul care li se cuvenea de drept, acela de regi din stirpea regală a lui David.
însă Templierii şi regele lor nu au emis nici o altă pretenţie oficială în afara
titlului politic, mai ales în această regiune atât de încercată şi marcată de
tulburări. Celălalt obiectiv pe care şi l-au propus, găsirea tezaurului din
Templul lui Solomon, probabil nu era privit drept o sursă de îmbogăţire,
fiindcă Templul fusese deja prădat şi distrus. Pe de altă parte, obiectul căutării
lor putea reprezenta ceva mai mult decât recuperarea unui simplu tezaur,
printre altele putând fi vorba de Chivotul legii, sau de moaştele lui Iisus sau
ale primilor apostoli, sau poate de arborele genealogic al casei lui David.
Relicvele ar putea consitui cea mai importantă pradă cu care s-au întors acasă
în Franţa primii Templieri. Moaştele aveau o valoare nepreţuită, iar în Europa
apuseană se iscase o adevărată isterie privind aducerea moaştelor de sfinţi.
Erau aduse şi scoase la mezat diverse fragmente de oase, cranii, sau şuviţe
care aparţinuseră unor personaje importante; bucăţi din adevărata Cruce şi din
arca lui Noe; ba chiar şi apă din râul Iordanului.
însă dacă descendenţii merovingieni ai lui David au repurtat într-adevăr o
victorie, atunci ea a fost de scurtă durată. Sarazinii i-au învins din nou pe
cruciaţi în anul 1187, iar Templierii au început să-şi piardă poziţia de putere.
Conform unor surse documentare la care au recurs autorii cărţii „Sfântul
ei au fost abandonaţi şi de organizaţia Sionului. Inima elitei, formată din
cavaleri pmveniiid din familiile franceze, care susţineau din umbră
organizaţia Templierilor, se disociase de organizaţia „secretă", deşi unele
dintre aceste familii rămăseseră acti’ve atât în interiorul Ordinului
Templierilor, cât şi în mai discretul Priorat al Sionului. Familia St. Clair era
prezentă în ambele organizaţii, fiindcă Hugues de Payens era căsătorit cu
Marie St. Clair. Bertrand de Blanchefort, moştenitorul la tron al lui Dagobert
al II-lea, a rămas în Ordinul Templierilor şi a fost comandantul fortăreţei de la
Bezu, aflată nu departe de Rennes-le-Chateau. Ordinul Sionului şi-a schimbat
numele în Prioratul Sionului.
Această organizaţie secretă pretinde că s-ar afla în posesia unei părţi din
tezaurul Templului lui Solomon şi mai susţine că, la momentul cuvenit, va
restaura părţi ale Israelului. Şi afirmă că partea cea mai importantă a
„tezaurului" respectiv nu constă din valori materiale, ci din taine care, odată
dezvăluite, vor cutremura societatea din temelii, transfigurând-o. Este de
presupus că dacă membrii acestei organizaţii sunt în posesia dovezilor
referitoare la descendenţa directă din adevăratul sânge regal, susţinute de un
arbore genealogic autentic, atunci urmaşii ar fi îndreptăţiţi să revendice rolul
de monarhi. Pentru imaginaţia unui Habsburg vârstnic, pare mai uşor de
acceptat ideea că o asemenea pretenţie de succesiune la tron, fie ea susţinută
sau nu de o genealogie, ar putea determina lumea modernă să acorde un rol,
fie şi onorific, unui pretendent de acest gen. Iar dacă continuăm în acelaşi
registru, pătrundem direct în domeniul science fiction închipuindu-ne că
lumea modernă ar accepta să transfere puterea în mâinile unui astfel de
pretendent (deşi autorii cărţii „Sfântul sânge, Sfântul Graal" par să nutrească
convingerea fermă că această ipoteză este verosimilă), însă, cum rămâne cu
tezaurul?
Ştim că, la data desfiinţării Ordinului, Templierii s-au făcut nevăzuţi,
dispărând fără urmă din Franţa, şi au plecat cu un convoi de căruţe încărcate
cu aurul şi argintul care le fusese încredinţat. Mai ştim că Templierii francezi
au cerut sprijinul Scoţiei, ţară în care au luptat efectiv în tabăra scoţienilor,
ajutându-i să învingă în bătălia de Bannockburn. în al treilea rând, am putut
constata că familia scoţiană Sinclair a preluat rolul ereditar de gardian al
organizaţiei templiere în forma în care a supravieţuit, francmasoneria. În
scurtul interludiu paşnic dintre Bannockburn şi perioada Reformei, clanul
Sinclair şi-a consolidat dominaţia şi puterea asupra insulelor scoţiene şi că
„Principele" Henric a navigat peste ocean, ajungând pe coasta Noii Scoţii.
Familia sa controla cea mai puternică flotă maritimă din nordul Europei şi
cele mai întinse domenii şi avea la dispoziţie o întreagă armată capabilă să-i
susţină visul de mărire. Oare la baza puterii clanului Sinclair se afla faptul că
organizaţia îi ceruse protecţie? Foarte probabil, răspunsul este afirmativ. Titlul
de apărători ai francmasoneriei a fost legalizat de nimeni altcineva decât de
însuşi monarhul scoţian care şi-a exercitat în acest scop întreaga autoritate. Iar
rolul de gardian impunea şi obligaţia de a apăra tezaurul - sau ceea ce mai
rămăsese din el. Această misiune a fost factorul decisiv care a condus la o
adevărată febră a construirii de pasaje, tuneluri şi galerii subterane, suficient
de vaste încât să poată adăposti o întreagă oaste, în cele din urmă, am asistat
la asedierea clanului Sinclair şi la momentul în care capul familiei a dispărut
fără urmă, ducând cu sine şi comorile ascunse între zidurile secrete ale
castelului de la Rosslyn.
Ajunşi în acest punct al istoriei, constatăm că raţiunile clanului Sinclair îşi
aveau rădăcinile în obiective mai lumeşti, însă, dacă studiem mai atent
ramura franceză, familia St. Clair, vom constata că elementul de mister al
ecuaţiei are un merit cert. Cel de-al doilea Mare Maestru al Ordinului de
curând numit Prioratul Sionului era Marie St. Clair, descendenta unui alt
Henry St. Clair care luptase în cruciade alături de Godfroy de Bouillon.
Numele de domnişoară era Levis, adică un nume merovingian-vizigot, care
face trimitere la originea sa iudaică. Dat fiind predispoziţia celor din neamul
St. Clair de a-şi alege soţii sau soţiile din aceeaşi clasă socială, este logic să
facem legătura între Marie Levis şi familia Levis care stăpânea cetatea
catarilor de la Montsegur. Axa familiei Levis se întinde de la Nîmes, unde a
fost inventat denimul, al cărui nume este inspirat de numele familiei (denim
are sensul de „fabrique de Nîmes), trecând prin versiunea modernă Levi (ca
în Levi-Strauss) şi până la Narbonne.
Bertrand de Blanchefort era şi el catar, după cum era, de altfel, întreaga
familie din care făcea parte. La o abordare superficială, acest aspect ar putea
diminua relevanţa descendenţei din sângele iudeu care a curs prin venele
tuturor strămoşilor merovingieni sau vizigoţi ai neamului Blanchefort.
Aspectul descendenţei capătă importanţă mai ales din perspectivă istorică, şi
mai puţin dintr-una religioasă. Daca vizigoţii erau arieni şi credeau într-un
Dumnezeu unic şi suprem şi într-un Iisus mai pământean, adică într-un profet,
înseamnă că religia lor nu se deosebea semnificativ de cea a catarilor. De
asemenea, ea ar fi fost prea puţin diferită de religia iudeilor, care credeau în
Iisus ca Mesia coborât în chip*de om printre oameni. Strămoşii lui Bertrand
au luptat alături de catari la Monsegur, însă spiritul lor de jertfă şi dorinţa de a
se lăsa sacrificaţi pentru credinţa strămoşească s-a oprit aici. Familiile St.
Clair şi Blanchefort s-au distins multe secole mai târziu în evenimente
istorice care aveau să se producă în Languedoc.
Familia Levis din care făcea parte Marie St. Clair se înrudea prin alinată cu
familia Gisors care avea să-l dea pe primul şi pe cel de-al treilea Mare
Maestru al Prioratului Sionului. Este indubitabil faptul că Prioratul Sionului a
fost creat şi condus de personaje care se înrudeau într-un fel sau altul cu
neamul St. Clair. Cel de-al treilea Mare Maestru al Ordinului era în funcţie în
anul în care papa a ordonat arestarea Templierilor şi în care corăbiile
încărcate cu comorile templiere au pornit spre Scoţia pentru a scăpa de agenţii
regelui francez. Să fi existat o corespondenţă secretă între un membru al
ramurii franceze St. Clair şi, respectiv, unul al clanului scoţian Sinclair pe
această temă specifică? Răspunsul este, foarte probabil, afirmativ.
Familia Sinclair îşi consolidase poziţia în Scoţia, iar ramura Rosslyn se
separase din motive cunoscute numai membrilor săi de familia lui Wilhelm
Cuceritorul, dar nu şi de rudele sale din Franţa. De-a lungul întregii istorii a
Scoţiei, cei din neamul Sinclair şi-au schimbat de multe ori simpatiile, uneori
situându-se în tabere adverse în cadrul aceluiaşi conflict. Atitudinea lor nu
corespunde însă întotdeauna unei loialităţi orientate exclusiv spre servirea
propriilor interese, după cum nici nu reflectă o lipsă de loialitate, ci trebuie
privită drept un semn emblematic al epocii în care au trăit. Sentimentele de
fidelitate ale celor din neamul Sinclair erau profund ancorate în servirea
intereselor de clan, fapt de altfel foarte frecvent întâlnit nu numai în Scoţia,
dar şi în nordul Europei. Pe măsură ce clanul s-a extins, sporindu-şi numărul
de membri, interesele s-au concentrat în mâinile unui nucleu restrâns din
interiorul clanului, în ciuda obligativităţii de a respecta codul cavalerismului,
cu care ne-a familiarizat literatura medievală, istoria Evului mediu european
ne înfăţişează portretele unor regi şi ale unor slujitori ai Bisericii care îşi
păstrau arareori loialitatea faţă de supuşii lor sau faţă de turma pe care erau
chemaţi s-o păstorească, în epoca respectivă, sentimentele naţionaliste nu
erau încă cunoscute. Iar cei din clanul Sinclair, înţelegând perfect caracterul
efemer al alianţelor, erau, prin urmare, fideli intereselor de clan. Cu alte
cuvinte, înţelegeau să nu rateze nici o ocazie.
în anul 1307, când flota Templierilor francezi a ieşit din portul maritim La
Rochelle pentru a dispărea pentru totdeauna în negura istoriei, familia St.
Clair şi clanul Sinclair urziseră deja planul de a prelua controlul asupra flotei
care transporta tezaurul. Corăbiile încărcate cu comori s-au ascuns sub aripa
protectoare pe care le-o oferea clanul Sinclair şi au ajuns pe domeniile
acestora de pe insulele îndepărtate din largul Scoţiei. Jucând rolul puterii care
conducea discret din umbra tronului, clanul scoţian Sinclair a căpătat în scurt
timp o putere imensă. Ei s-au raliat cauzei lui Robert Bruce, care a rămas
consemnat în istoria Scoţiei ca erou naţional, însă au preferat să acţioneze cu
discreţie, fiindcă bărbaţii din neamul Sinclair nu aveau interes să îşi asume
rolul de martir. Drept recompensă pentru protecţia pe care o acordaseră
Templierilor, regele le-a conferit dreptul ereditar de protectori ai masonilor. O
dată cu această distincţie, să fi moştenit ei şi secretul templier?
La două sute de ani după Bannockburn, bătălia în care clanul Sinclair şi-a
aruncat toate resursele şi atuurile pentru susţinerea regelui excomunicat de
Biserică, urmaşii scoţieni ai clanului rămăseseră devotaţi, dacă nu papilor
corupţi, cel puţin religiei catolice, în epoca respectivă, a te situa de partea
cauzei catolice nu îţi atrăgea în mod automat popularitatea. Reforma
religioasă pustiia Scoţia iar oamenii riscau totul, chiar şi viaţa, luptând pentru
a-şi apăra credinţa creştină strămoşească. Dar chiar dacă cei din clanul
Sinclair credeau cu tărie într-un creştinism de tip arian sau dacă nutreau
convingerea fermă a descendenţei lor de neam din stirpea regelui David, ei nu
manifestau semne de erezie. Adevărul este că moştenitorii
SI IM'N SORA
,'n tiu nbindonat loialitatea faţă de Biserica ti.....liniau
i !i i ilin lainui.i lianccxă St. Clair a neamului s-au lăsat HII .iiiiişi ia miqde
mitului pe care îl ţesuseră şi au căzut singuri în propria capcană. Perioada
medievală a fost martora unor eforturi laborioase, depuse de unele familii de
elită cu scopul de a se prezenta vulgului în chip de zei. Cronicari aduşi special
în acest scop la curţile lor de familiile aristocratice respective şi plătiţi să le
înfăţişeze istoria într-o lumină cât mai laborioasă, au rescris arbori
genealogici, iar fenomenul nu a dispărut nici astăzi de pe scena istoriei, deşi
genealogiile moderne urmăresc obiective mai puţin flatante. A pretinde că eşti
urmaşul unuia din primii colonişti care au pus piciorul pe pământul american,
descinzând direct de pe Mayflower, este un scop mai puţin fantezist prin
comparaţie cu afirmarea dreptului divin de moştenire al unui tron pământesc,
întemeiat pe pretenţia că unul din strămoşi a fost preot-sacerdot iudeu.
Dar dacă este cert că neamul Sinclair nu şi-a abandonat niciodată
convingerile religioase catolice, francmasonii care fuseseră Templieri s-au
lăsat antrenaţi de Reformă şi de tradiţia pe care ei înşişi o creaseră despre
Ordinul lor. înainte de a cădea în capcana pretenţiilor de moştenire a
cunoaşterii sacre - prezentă atât în cultura păgână, cât şi în cea creştină - ei au
fost o organizaţie cu scopuri declarat militare, iar ulterior şi datorită
conjuncturii, o societate care şi-a propus obiective mai degrabă civile.
Ordinul Cavalerilor Templieri şi organizaţia căreia i-au dat ulterior naştere,
francmasoneria, s-au format într-o Europă care fusese aproape în totalitate
cucerită de normanzi. Deşi în prezent este greu să înţelegem la adevăratele
proporţii implicaţiile cuceririi normande, un lucru rămâne cert: În Marea
Britanie şi în vârful cizmei italice, normanzii au transfigurat lumea în care
trăiau. Ei încetaseră de a mai fi vikingii care se năpustiseră venind din nord în
campanii de jefuire a Europei. Aceşti strămoşi ai lor cotropiseră coasta
irlandeză, colonizaseră insule apusene, navigaseră până în Turcia şi în Rusia,
unde influenţa lor a căpătat un caracter permanent. Imediat după ce au reuşit
să stabilească o bază politică în Franţa, cel de-al doilea val de „popoare
nordice" nu se mai numeau nordici, ci normanzi.
Normanzii au cucerit şi ocupat teritorii vaste pe întregul continent european.
Ei au reintrodus cutuma folosirii numelor de familie, ca măsură de a controla
mai eficient plata dărilor strânse de la populaţie, care li se cuveneau de pe
urma pământurilor pe care au ajuns să le posede. Au introdus tribunalele în
Europa, iar procesele se desfăşurau în limba franco-normandă pe care o
vorbeau. La începutul secolului al XlV-lea, limba oficială vorbită la curtea
Angliei şi a Scoţiei era, de altfel, franceza normandă. Dacă un briton era
acuzat de o crimă, atunci el era adus dinaintea unui tribunal, iar judecata se
desfăşura în limba normandă, şi nu în limba sa maternă. Abia din anul 1352 a
început să se răspândească utilizarea limbii engleze atât ca limbă oficială,
folosită în toate documentele oficiale, cât şi ca limbă vorbită de popor şi de
meşteşugari.
Templierii exilaţi (în prezent francmasoni) şi-au păstrat limba franco-
normandă din care continuă să folosească cuvinte codificate ce s-au transmis
până în perioada masoneriei moderne. Cartea scrisă de John Robinson,
intitulată „Născut din vărsare de sânge" (Born În Blood), este una din cele
mai valoroase surse documentare privind evoluţia acestui limbaj codificat, ea
constituind şi dovada irefutabilă că Templierii au trecut în umbră, funcţionând
în forma breslelor meşteşugăreşti. Dar în timp ce o ghildă obişnuită,
specializată într-un domeniu dat, nu avea nici un motiv să-şi posteze gardieni
la intrare, o organizaţie secretă, scoasă în afara legii de Biserică şi de stat,
avea toate motivele s-o facă. Francmasonii continuă şi astăzi să facă de strajă
la intrarea în lojă cu ocazia întrunirilor masonice, care în limba engleză poartă
denumirea de „tyler". însă, spre deosebire de termenul din limba engleză
„tailor" (care provine din termenul francezul „tailleur" a cărui semnificaţie
este „cel care taie"), paznicul care veghea la^buna desfăşurare a întrunirilor
masonice era purtător de spadă, însuşi termenul de „francmason" derivă din
termenul frere (având sensul de „frate" în limba franceză), apelativul pe care
şi-l adresau Templierii, iar maqon este un alt termen sinonim al cuvântului
cavaler.*
* Etimologia este incorectă, deoarece, în realitate, termenul de mason provine din limba franceză
(franco-normandă) în care are sensul de „pietrar, zidar", el desemnând ulterior, prin extensie,
meşteşugarii organizaţi în bresle de meserii. Francmasoneria reprezenta iniţial o asociaţie a
constructorilor liberi, în sensul că erau scutiţi de majoritatea dărilor feudale. Termenul pentru
„cavaler" este în engleză „knight". iar în franceză „chevalier".
Un alt substantiv analizat de autorul cărţii „Născut din vărsare de sânge" este
numele propriu „Lewis". în opinia autorului, acest nume nu îşi găseşte o
traducere exactă, însă are sensul de „fiu de mason". De pildă, generalul
Douglas MacArthur era mason şi deţinea titlul de „Lewis". Daca tatăl
novicelui era mason, atunci şi fiul putea fi considerat un Lewis. Deosebit de
interesant este faptul că Lewis este varianta engleză a francezului „Levis",
având şi sensul de „fiu al", „vlăstar al", „urmaş al" şi aşa mai departe. Aceste
aspecte constituie o dovadă suplimentară a faptului că masoneria îşi are
originea într-un context istoric învăluit în mister, care se pierde în negura
timpului, şi că face trimitere la vâna davidică ale cărei mlădiţe au crescut în
taină în sudul, iar ulterior, în nordul Franţei.
Dar dacă este puţin probabil ca, în epoca modernă, credinciosul evreu de rând
care se închină lucrurilor sfinte ar putea avea pretenţia că este urmaşul regilor
de origine divină ai neamului lui Israel, tradiţii similare de origine masonică -
templieră - iudaică sunt acceptate drept adevăruri fireşti de către masoni. De
pildă, în cadrul ritualului de admitere a unui nou membru în masonerie, una
din scene este evocarea istoriei iniţiatice şi pomenirea numelui maestrului
mason ucis în timpul lucrărilor de construcţie a Templului lui Solomon. Se
ştie că numele acestuia, deşi nu a fost niciodată consemnat în analele istorice,
este Hiram Abiff, cu sensul de Hiram „cel care a fost eliminat". Masonilor
moderni li se spune că sunt moştenitorii şi păstrătorii unei tradiţii ale cărei
baze au fost puse o dată cu uciderea acestui constructor arhaic.
Un alt cuvânt care rezistă traducerii este termenul mahabone folosit de
masoneria de rit scoţian. Este considerat a fi un „cuvânt masonic" secret şi
este posibil să aibă o legătură cu pirateria. După ce parcurge ritualul iniţiatic,
proaspătului mason i se spune că a devenit din acest moment „frate cu piraţii
şi cu corsarii". Robinson pomeneşte de existenţa unui port al piraţilor, aflat pe
coasta de nord a Africii, pe care l-au folosit şi cruciaţii, şi pe care îl numeşte
„Mahdia". Subliniind faptul că Madridul, supus la acea vreme de mauri, se
pronunţa Mahadrid, autorul avansează ipoteza că Mahadia ar fi putut fi
denaturat în Mahabone. Pe de altă parte, „Mahadia the Good", s-ar fi putut
transforma în franceză în Mahadia le Bon. Autorul face trimitere la un
precedent, când sintagma din limba franco-engleză „Marie le Bon" a devenit
„marylebone", un cartier al Londrei.
Literatura medievală a Graalului ne-ar putea sugera un alt sens, fiindcă în
poemele Graalului, „Mahadia" avea sensul de „cavalerul aşteptat". Galahad
era unul din cavalerii mult aşteptaţi, reîncarnarea tatălui său, Lancelot, care a
stăpânit peste Masa Rotundă timp de un an şi a murit pe altar după ce a avut o
viziune a Sfântului Graal. Literatura Graalului se inspiră dintr-o dublă sursă:
misticismul creştin şi cel celtic, iar în unele triburi celtice, „regele" domnea
doar preţ de un an, pentru a fi apoi sacrificat, în „Lauda" compusă de
inflamantul sfânt şi propagandist al războiului Bernard, Muntele Galahad din
Ţara Sfântă este reprezentat de Hristos. Acest termen este utilizat într-un alt
poem din literatura franceză a Graalului, intitulată „Queste del Saint Graal",
în care Galahad este numit în mod explicit „cavalerul lui Hristos". în cartea
intitulată „Graalul: de la miturile celtice la simbolurile creştine" (The Grail:
From Celtic Myths to Christian Symbol), autorul Roger Sherman Loomis
stabileşte că numele de Galahad are ca sursă Galaad „o referire la Mesia". El
mai afirmă că Galahad avea semnificaţia de „tămăduitorul mult aşteptat" şi îl
compară cu Hristos. în această perspectivă, Galahad, „cavalerul aşteptat", şi
Mahadia ar putea face trimitere la o singură noţiune.
Autorul extinde aria explicaţiilor spre zona piraţilor. Termenul de „mahonne"
descrie o corabie de joasă înălţime, de felul celor folosite de corsarii francezi,
pe care au preluat-o apoi şi piraţii. Iar masonii se declarau fraţi cu aceşti
„corsari şi piraţi". Iar ascunzătoarea de pe Insula Stejarilor, care se presupune
că ar fi fost un loc de refugiu predilect al piraţilor, se află în Golful Mahone al
cărui nume este inspirat de cuvântul care se referă la tipul amintit mai sus de
corabie franceză. Un alt termen mason care sfidează orice traducere, poate
încă şi mai fascinant, este „Heredom", perceput atât ca origine a
francmasoneriei, cât şi ca denumire a unui munte mitologic. Este extrem de
tentant să îl asociem cu Sheerdom Cove, numele pe care îl purta înainte de
Smith Cove acest mic golf de pe Insula Stejarilor. Sheerdom Cove este situat
în capătul insulei pe care se află celebrul sistem de drenare a apei prevăzut cu
nenumărate capcane, ce a provocat timp de câteva secole o adevărată isterie
în rândul căutătorilor de comori. Numele golfului a devenit „Smith's Cove"
abia după ce insula a fost cumpărată de vânătorul de comori pe nume Smith.
Clanul scoţian Sinclair a moştenit o organizaţie care i-a servit drept front de
luptă pentru a duce mai departe obiectivele rudelor lor franceze din familia
St. Clair. După Bannockburn, regele scoţian Robert Brace a recunoscut
ajutorul primit de la Templieri, astfel încât el le-a acordat dreptul de a
funcţiona „sub acoperirea" activităţii de ghildă meşteşugărească şi.sub
protecţia familiei Sinclair care a jucat un rol crucial în sprijinirea cauzei lui
Bruce (şi a Scoţiei), în anul 1441, mai precis, un secol mai târziu, regele
Iacob al II-lea a învestit familia Sinclair cu titlul de gardieni ai
francmasoneriei prin drept ereditar. La momentul respectiv, Sir William
Sinclair începea lucrările de construcţie ale templului său de la Rosslyn
pentru care avea nevoie de cunoştinţele şi de munca efectivă a acestor
constructori-masoni. Iacob al II-lea s-a folosit de prilej pentru a face numirea.
Masonii activaseră sub protecţia celor din familia Sinclair timp de o sută de
ani, iar, prin această măsură, Iacob cădea la pace cu familia Sinclair. În acel
moment, era în conflict deschis cu clanul Livingston şi dorea să-şi asigure, la
nevoie, neutralitatea familiei Sinclair.
Cronicile locale consemnează prezenţa, începând cu anul 1441, a unui
adevărat exod de „masoni-constructori" către târguşorul peste care stăpânea
neamul Sinclair, deşi lucrările efective de construcţie nu au început decât abia
în 1446. De ce era nevoie de constructori cu cinci ani înainte de începerea
efectivă a proiectului? în prezent, este evident că Rosslyn şi capela au servit
drept acoperire pentru construirea unui sistem masiv de pasaje şi de galerii
subterane. Tunelurile şi intrările secrete crea’te cu scopul precis de a disimula
o armată fie au fost construite, fie au fost extinse la data respectivă. Lucrările
de edificare a capelei au continuat alţi patruzeci de ani şi nu au fost finalizate
niciodată. Ce au făcut exact masonii-constructori în toţi aceşti patruzeci şi
cinci de ani?
Capela înălţată pe o strungă este saturată de elemente specifice simbolismului
masonic, iar construcţia este încununată de o sculptură care înfăţişează un cap
de bărbat, cu o crestătură adâncă în craniu (Hiram Abiff) şi de o reprezentare
a celui care l-a ucis. O a treia efigie o înfăţişează pe „Văduva-mamă", un alt
simbol masonic care sugerează faptul că toţi masonii sunt „fiii unei mame
văduve" (Unul din semnele masonice de recunoaştere, mai precis strângerea
mâinii, reprezintă un strigăt de ajutor şi are sensul de „fiul văduvei"). Această
stranie şi halucinantă „icoană în piatră" este atipică pentru o biserică creştină,
însă ea este o reprezentare de artă arhaică prezentă în Templul lui Solomon.
Ar putea fi vorba în acest caz de un mesaj de recunoaştere şi adorare a mai
multor zei - temă specific masonică, dar care nu îşi găseşte, în nici un caz,
locul în teologia creştină catolică. Edificiul închinat memoriei lui Solomon
găzduieşte zei păgâni din panteonul semit. Familia Sinclair l-a plasat la loc de
cinste şi pe George cel Verde, zeul vegetaţiei la celţii insulari.
în apropierea capelei Rosslyn, se află o grotă amplasată în spatele unei căderi
de apă şi în care este săpat în stâncă un chip de om ros de apă şi de vânt. Iar
pe faleza din faţa sa, se află o „fereastră acoperită de vegetaţie" care
camuflează „un adevărat labirint de galerii, suficient de amplu încât să
permită accesul unui număr foarte mare de oameni". Pentru a pătrunde în
această ascunzătoare secretă, mai întâi trebuie să fii coborât într-un puţ şi apoi
să străbaţi un tunel. Acelaşi tip de concepţie arhitecturală apare şi în puţul şi
la intrarea în catacombele din Ierusalim, care au fost crea’te cu două mii de
ani înainte de Capela Rosslyn. Şi acelaşi sistem de galerii şi de tuneluri a fost
folosit la o scară mai mare în Noua Scoţie.
Familia Sinclair era în posesia unor lucruri de o valoare excepţională, atât de
preţioase încât pentru a le proteja trebuia construită o tainiţă sigură. La
vremea respectivă nu se înfiinţase încă o Bancă a Scoţiei capabilă să
servească drept seif; în schimb, falezele, grotele, tunelurile şi catacombele
construite de meşterii masoni puteau servi de minune acestui scop. Căutătorii
de comori din epoca modernă nu au precupeţit nici un efort şi au recurs la
toate mijloacele tehnice existente la vremea respectivă în încercarea de a
descoperi ce avea de ascuns clanul Sinclair. Treptat, au fost descoperite
fundaţii suprapuse peste alte fundaţii şi alte ascunzători secrete, însă în ele nu
s-a găsit nimic.
Atunci, spre ce conduc toate aceste indicii? Firul călăuzitor ajunge la o
familie aparţinând elitei societăţii, cu pretenţii de descendenţă din sângele
regal al casei davidice. O viţă nobilă şi sacră care îşi extinde ramificaţiile în
sudul Franţei, moştenitoarea casei davidice la care par să aspire vizigoţi,
merovingieni şi carolingieni. O organizaţie secretă, Ordinul Cavalerilor
Templieri, care deţine un secret şi ascunde în interiorul său un nucleu al elitei.
O organizaţie secretă care i-a succedat şi care combină simbolismul păgân şi
semnele secrete de recunoaştere. Şi un imens tezaur din care fac parte multe
bogăţii ale Europei, încredinţat spre păstrare Templierilor care l-au dat în grija
unei familii scoţiene, care l-a ascuns într-un labirint subteran secret de pe
proprietatea ei, şi care este posibil să-şi fi însuşit toate aceste comori. larjxtate
aceste fire călăuzitoarei conduc în final la un seif gol. Între anii 1441 şi 1482,
comorile încredinţate spre păstrare familiei Sinclair au părăsit tainiţa
construită în labirintul subteran de tuneluri săpat în ţărmul stâncos de la
Rosslyn. Comoara a luat din nou calea mărilor, de astă dată cu destinaţia
domeniile din Apus ale familiei Sinclair.
Capitolul 11
COMOARA POPOSEŞTE În INSULA STEJARILOR
Neamul Sinclair a dobândit o putere din ce în ce mai mare şi a prosperat după
cucerirea independenţei Scoţiei sub Robert Bruce. Bărbaţii Sinclair au fost
semnatarii Declaraţiei de la Arboath, din anul 1320, prin care era consfinţită
independenţa Scoţiei şi recunoscut statutul său de naţiune liberă. Este în mod
cert indiciul unei poziţii excepţionale şi un semn de distincţie deosebită, cu o
semnificaţie echivalentă celei de semnatar al Declaraţiei de independenţă
americane, care scoate în evidenţă poziţia importantă pe care o deţinea
familia Sinclair. Mai este un document neobişnuit prin faptul că susţine
originea asiatică a poporului scoţian şi îl numeşte pe Robert Bruce un al
doilea Macabeu, cu trimitere clară la conducătorul iudeu care a luptat pentru
cauza de eliberare a poporului său.
Dar şi familia Sinclair avea o cauză de apărat, fiindcă lupta în numele
organizaţiei Cavalerilor Templieri, împotrivindu-se tuturor strădaniilor papei
de a dona Ospitalierilor domeniile pe care le deţineau Templierii în Scoţia.
Familia pretindea că Templierii nu aveau nici un domeniu în Scoţia, deşi
aceştia deţineau aici peste cinci sute de proprietăţi individuale. Pe măsură ce
pământurile Templierilor erau revendicate de duşmanii organizaţiei, familia
Sinclair s-a angajat tot mai ferm în apărarea lor. Clanul Sinclair menţinea
legătura cu ramura franceză a familiei, însă campania concertată de reprimare
a Templierilor şi o Anglie tot mai ostilă care se interpunea între Franţa şi
Scoţia au săpat o prăpastie adâncă între cele două familii. Dar, în timp ce
prăpastia se căsca tot mai adâncă, clanul scoţian Sinclair primise spre păstrare
tezaurul Ordinului Templierilor. La treizeci de ani de la ultima expediţie
întreprinsă de vikingi pe continentul american, Henry Sinclair şi companionul
său veneţian Zeno au întreprins prima lor călătorie în Lumea Nouă.
Familia păstrătoare în Scoţia
între anii 1398 şi 1400, Henry Sinclair a întreprins probabil două călătorii în
Lumea Nouă şi a elaborat'planurile de întemeiere a unei colonii. El controla
cea mai mare şi mai puternică flotă maritimă din lume şi, în calitatea sa de
păstrător şi de gardian, cel mai important tezaur din lume. La revenirea în
Scoţia, însă, ostilităţile dintre clanurile care se războiau încontinuu scăpaseră
complet de sub control. După întoarcerea în Scoţia, el a intrat în conflict cu
englezii care au atacat întâi Edinburgh, apoi domeniul de reşedinţă al familiei
Sinclair, Kirkwall, aflat în Insulele Orkney. în jurul castelului Kirkwall fusese
ridicată o fortăreaţă construită cu scopul de a apăra portul de atacurile venite
dinspre mare. Henry şi-a pierdut viaţa în încleştarea armată pentru apărarea
redutei familiale. Cum era ameninţată însăşi independenţa Scoţiei, fiul lui
Henry, pe nume tot Henry, a primit demnitatea de protector al fiului regelui.
Robert al III-lea şi-a încredinţat moştenitorul loialului Henry care a plecat
spre ţărmul francez în căutarea unui liman sigur, însă atât prinţul moştenitor
Iacob al Scoţiei, cât şi tânărul Sinclair au căzut prizonieri, fiind eliberaţi mai
târziu în schimbul unei recompense substanţiale. Următoarea ameninţare la
adresa familiei Sinclair şi a Scoţiei avea să vină din interior.
Norvegia renunţase la dominaţia asupra insulelor din nord, majoritatea
acestora fiind controlate de vikingi încă din secolul al X-lea. Atunci, clanul
Donald a făcut o încercare violentă de a pune stăpânire pe regiunea nordică,
închipuindu-se mai puternic decât clanul Sinclair şi clanurile cu care se aliase.
înarmaţi cu spade, topoare şi arcuri, războinicii din clanul Donald au reuşit să
strângă cea mai numeroasă armată care a luptat vreodată în războaiele dintre
clanuri în Ţinutul Muntos. După ce au înfrânt clanul McKay, sălbaticii
războinici coborâţi din nord au înaintat spre sud până la Aberdeen, jefuind tot
ce le ieşea în cale.
în anul 1411, seniorul din Mar a înfruntat armata clanului Donald încercând
să-şi apere fieful de la Harlaw. în cea mai sângeroasă bătălie din Highlands,
au murit nouă mii de războinici din clanul Donald, şi posibil un număr egal
dintre luptătorii care îşi apărau cetatea. Ca urmare a acestei încleştări
sângeroase, şi iritat de nesfârşitele războaie purtate în nord, regele Iacob I,
prinţul care fusese întemniţat la englezi împreună cu Henry Sinclair, nu a
pregetat să intervină. În anul 1428, Iacob a poruncit şefilor a cincizeci de
clanuri să se prezinte dinaintea lui. I-a arestat pe majoritatea, i-a aruncat în
temniţe şi i-a executat pe trei dintre ei. A fost o măsură temerară la care s-a
adăugat una încă şi mai îndrăzneaţă : nerecunoaşterea autorităţii pontificale.
El a declarat că papa e corupt şi că, izolându-se în scaunul pontifical de la
Roma, se înstrăinase de celelalte ţări.
în decurs de numai câţiva ani, regele făcuse foarte multe pentru cauza Scoţiei
şi îşi făcuse numeroşi duşmani, în anul 1436, a murit în alcovul său, asasinat
de Robert Graham, un ucigaş cu simbrie. A murit de pe urma celor douăzeci
şi opt de împunsături de pumnal, iar regina sa a clamat răzbunare. Robert
Steward, fiul contelui din Atholl, care a permis accesul asasinului în
apartamentul regelui, şi Graham au fost supuşi supliciului torturii şi executaţi,
în acelaşi an, nepotul lui Henry, William Sinclair, a fost numit în funcţia de
amiral. Era deja moştenitorul celei mai mari flote maritime din lume, ca şi a
tezaurului templier, astfel încât numirea a fost o simplă formalitate, de vreme
ce familia Sinclair considera că titlul i se cuvenea de drept prin naştere.
După asasinarea regelui Iacob, ţara a încăput pe mâinile unui rege-copil şi ale
unui regent belicos. Clanul Douglas s-a aliat cu familia Livingston împotriva
clanului Crichton, iar de astă dată teatrul ostilităţilor s-a mutat la Stirling, în
apropierea centrului de putere al familiei Sinclair de la Rosslyn. Noul război
şi incapacitatea copilului-rege de a domni peste Scoţia le-a servit englezilor
drept pretext pentru invadarea nordului, ei ajungând până la domeniul
strămoşesc al familiei Sinclair, Edinburgh. William Sinclair a fost aruncat în
temniţă fiindcă o parte din răscumpărarea pe care trebuia să o plătească tatăl
său nu a fost achitată niciodată. Deşi fusese întemniţat în Turnul Londrei,
Henry Sinclair (nu este vorba de principe) a fost eliberat după ce a acceptat să
plătească răscumpărarea - pe care, de altfel, nu a achitat-o odată ce s-a văzut
liber.
Pentru familia Sinclair, această situaţie arunca bătălia pe două fronturi; ei
aveau de înfruntat atât nervozitatea constantă a englezilor, cât şi necontenitele
lupte intense dintre clanuri, care îi făcuseră să se lupte între ei până şi pe
membri clanului Sinclair. Este foarte probabil că aceasta este perioada în care
amiralul William Sinclair a întreprins o călătorie în America de Nord, să-şi
viziteze pământurile pe care bunicul său le descoperise peste ocean. Existenţa
posesiunilor din^Atlanticul de Nord era un secret transmis din tată în fiu,
odată^cu rolul de gardian al bogăţiilor Templierilor şi al francmasoneriei care
se născuse din această organizaţie. Pe vreme bună şi pe o mare liniştită, o
călătorie din Scoţia până în Noua Scoţie putea dura trei săptămâni. Adăugând
la aceasta perioada necesară verificărilor direct la sursă a porturilor de escală
descoperite de bunicul lui, durata întregii expediţii era de trei luni. William a
pus toate planurile la punct în perioada cuprinsă între momentul învestirii sale
în funcţia de amiral şi anul 1441.
La Rosslyn, el a construit un edificiu demn de maeştrii masoni şi constructori
pe care îi luase sub aripa sa protectoare. Tot el este cel care a construit
complexul elaborat de tuneluri şi de depozite secrete, menit să apere de
curioşi comoara care îi fusese încredinţată spre păstrare, în Noua Scoţie, a
construit un adevărat seif în care să depoziteze tezaurul templier, dacă
domeniul său strămoşesc ar fi fost ameninţat de un război civil sau de unul cu
Anglia. William este cel care a iniţiat sistemul de angajare a lucrătorilor aduşi
din străinătate o dată cu proiectele sale care au început în anul 1441, adică cu
exact cinci ani înainte de a începe efectiv o lucrare a cărei realizare a durat
patruzeci de ami.
într-o discuţie telefonică, David Tobias, actualul proprietar al Minei de aur,
mi-a vorbit despre o teorie personală conform căreia Sir Francis Drake a
lucrat în Noua Scoţie cu maeştri constructori originari din Cornwall. Ei sunt
cei care au efectuat excavaţiile în Mina cu aur şi au construit „seiful" secret.
De unde a adus Sinclair mineri? Cu siguranţă nu avea cum să-i găsească în
regiunea Cornwall ocupată de englezi. Studiind îndeaproape misterul de la
Rosslyn, am descoperit că localitatea fusese odinioară un sat de mineri.
Faptul de a fi adus din alte ţinuturi muncitori pentru construirea capelei şi a
sistemului de galerii subterane cu cinci ani înainte de începerea efectivă a
lucrărilor ascunde motivaţia ulterioară a lui Sinclair. Realitatea este că noii
lucrători îi înlocuiau pe cei de încredere care fuseseră între timp trimişi în
Noua Scoţie.
Doar un englez cu suficientă putere cum era Sir Francis Drake, aflat la
comanda unei armate navale particulare, ar fi avut resursele necesare
disimulării scopului unei asemenea călătorii maritime. William Sinclair
probabil că era cel puţin egalul lui Drake: avea putere, se afla la comanda atât
a unei flote particulare, cât şi a flotei naţionale şi avea resurse materiale să
angajeze constructorii capabili de care avea nevoie. Aşadar, Sinclair dispunea
de resurse, de bogăţie, probabil şi de suficient de multă forţă de muncă de
încredere şi, cu certitudine, mai avea şi o motivaţie mult mai puternică.
Cândva, în perioada cuprinsă între anii 1436 şi 1441, la bordul corăbiilor lui
Sinclair s-au îmbarcat muncitori de încredere din târguşorul Rosslyn care,
odată ajunşi pe continentul american, au pus bazele unei aşezări nu departe de
Insula Stejarilor, posibil pe una din insulele mai mari din Golful Mahone.
Pe lângă faptul că a iniţiat lucrările secrete de la Rosslyn şi din Noua Scoţie,
Sinclair a pus bazele unui grup de luptători de elită, numit Garda scoţiană.
Asemenea Ordinului Templierilor înaintea lor, Garda scoţiană era formată din
tineri provenind din familiile nobile şi bogate. Grupul nu se punea la
dispoziţia Scoţiei, ci, în mod explicit, la cea a regelui Franţei. Loialitatea
declarată a Gărzii era orientată direct spre regii din dinastia^de Valois şi a
unei ramuri colaterale a familiei, Casa de Guise. în fine, regele Iacob al II-lea
l-a numit din nou pe William Sinclair în demnitatea de Mare Maestru al
ghildelor şi ordinelor din Scoţia.. Această funcţie s-a transmis pe cale
ereditară încă trei sute de ani până la crearea Lojii.În mod bizar, Sinclair s-a
autointitulat protector al ţiganilor, în fiecare an, începând din mai şi până la
sfârşitul lunii iunie, ţiganii din Marea Britanie plecau în exod spre reşedinţa
Sinclair de la Rosslyn. Acolo li se acorda dreptul de a-şi ridica corturile pe un
teren pus special la dispoziţia lor şi li se permitea să ţină festivalul de vară, un
spectacol despre Robin Hood şi Regina lunii mai. Calviniştii considerau că
festivalul era, de fapt, un ritual păgân camuflat şi au protestat vehement.
William Sinclair avea tot ce-şi putea dori, mai puţin linişte. La instalarea sa
pe tron, regele Iacob al II-lea, un copil în vârstă de numai şase ani, se afla sub
tutela lui Sir William Crichton şi a lui Sir Alexander Livingston. Numai că cei
din clanurile Stewart şi Douglas îşi disputau dreptul de succesiune la tronul
Scoţiei, astfel încât, temându-se de o lovitură de palat, cei doi tutori au pus să
fie ucis tânărul Douglas. Zece ani mai târziu, când Iacob a ajuns la vârsta
încoronării, el a declarat că doreşte reconcilierea cu clanul Douglas. Aflase că
William Douglas era plecat în străinătate, să-i întâlnească pe Papă şi pe regele
englez, şi se temea de iminenţa unei revolte sprijinită de englezi. L-a invitat
pe Douglas la cină la reşedinţa regală din castelul Stirling şi l-a rugat pe şeful
clanului să poarte o discuţie particulară, fără garda sa personală. Douglas a
respins cererea regelui, iar Iacob l-a înjunghiat în ceafă. Alţi curteni din suita
regelui au dat fuga să îşi împlânte şi ei pumnalele în corpul lui Douglas. Un
alt bărbat din clanul Douglas i-a luat locul lui William şi a ridicat o armată
formată din şase sute de scoţieni în fruntea căreia s-a îndreptat spre Stirling.
Regele a înfrânt clanul Douglas, numai că, în cursul uneia din nenumăratele şi
nesfârşitele încleştări cu trupele engleze, a explodat un tun care l-a ucis astfel
pe regele Iacob al II-lea. Fiul său, regele Iacob al III-lea, a urcat pe tronul
Scoţiei în anul 1460.
Este foarte posibil ca moştenirea Sinclair să fi fost transferată în Lumea Nouă
în cursul perioadei de revoltă a clanului Douglas şi a atacurilor repetate ale
armatei engleze. Familia Sinclair stătea în umbra regilor săi, însă, în acelaşi
timp, asista la ridicarea opoziţiei. Imediat după ce a urcat pe tron, tânărul
Iacob al III-lea a fost răpit. După ce a fost eliberat, el s-a căsătorit cu
Margareta, fiica regelui creştin al Norvegiei şi Danemarcei. în anul care a
urmat căsătoriei, el a încheiat o înţelegere cu un alt William Sinclair, stră-stră-
nepotul lui Henry, şi a cumpărat domeniul seniorial Orkney. Castelul regilor
marilor de la Kirkwall a fost cedat în schimbul castelului Ravenscraig din
Edinburgh, deşi alte câteva domenii din Orkney s-au menţinut în posesiunea
neamului Sinclair. Dar dacă domeniile care aduceau profiturile cele mai
însemnate au continuat să facă parte din fieful Sinclair, acest William a ajuns
să capete porecla de „Risipitorul" fiindcă vânduse proprietatea tradiţională a
familiei.
În anul 1475, regele le-a acordat zidarilor din Edinburgh o cartă care a fost
ratificată la Capela Mariei din oraş. Capela avea să fie cunoscută ulterior sub
denumirea de Prima Lojă, însă familia Sinclair era în continuare recunoscută
drept cea care îi patrona şi îi proteja pe masoni, în ciuda recunoaşterii timpurii
a autonomiei lor. În anul 1488, clanul Douglas a reaprins flacăra revoltei,
însuşi regele Iacob al III-lea a luptat pe câmpul de luptă, a fost rănit şi a căzut
de pe cal. Deşi purta la centiron sabia lui Robert Bruce, de astă dată ea nu l-a
ajutat. Temându-se să nu fie ucis, regele a scăpat cu fuga de pe câmpul de
luptă, a întâlnit un preot şi i-a cerut să-i dea absolvirea de păcate. A primit în
schimb o lovitură de pumnal care i-a adus moartea.
Adolescentul de treisprezece ani, Iacob al IV-lea, a devenit regele Scoţiei. El
a rămas în memoria istoriei ca un personaj renascentist care s-a străduit să
menţină pacea cu Anglia, în anul 1503, s-a căsătorit cu Margareta Tudor, o
fetiţă de doisprezece ani, fiica lui Henric al VH-lea şi sora viitorului rege
englez Henric al VIII-lea (a urcat pe tron în anul 1509). în acea perioadă, şi o
dată cu Reforma, creştinii protestanţi au început să îi atace pe creştinii
catolici. Regele protestant Henric al VIII-lea şi Franţa catolică au intrat astfel
în război. Loială Franţei, Scoţia a invadat Anglia în anul 1513. în bătălia de la
Flodden, scoţienii au suferit o cruntă înfrângere, iar pentru familia Sinclair
episodul a reprezentat o lovitură puternică în plan personal. Patruzeci de
cavaleri din clanul Sinclair au sărit în ajutorul seniorului şi al regelui lor
participând la bătălia de la Flodden din care a scăpat teafăr un singur Sinclair.
Din acea zi nefastă, nici un scoţian nu a mai purtat vreodată într-o altă bătălie
culoarea verde - culoarea pe care o arboraseră cavalerii în acea zi. Se
presupune că şi Iacob al IV-lea şi-a găsit sfârşitul la Flodden, deşi de pe trupul
neînsufleţit care se credea că este al regelui lipsea tocmai colanul din fier al
ispăşirii, de care acesta nu se despărţea niciodată (şi pe care îl purta petrecut
peste talie ca simbol al pietăţii sale), făcându-i pe mulţi să creadă că Iacob
scăpase, de fapt, cu viaţă.
Războaiele şi grandioasele proiecte de construcţie şi de reconstrucţie ale
familiei Sinclair începeau să îşi lase amprenta asupra averii aparent
inepuizabile a familiei. Odinioară, bărbaţii din neamul Sinclair fuseseră
păpuşarii care trăgeau sforile conducând treburile ţării din culise, iar în
prezent regii tot mai nevolnici îi obligau să iasă la rampă. Această turnură i-a
costat scump, făcându-i să plătească fie cu viaţa, fie cu proprietăţile. Oliver
Sinclair a fost favoritul regelui Iacob al V-lea. Protecţia pe care i-a acordat-o
neamului Sinclair şi căsătoria cu Marie de Guise i-a atras regelui loialitatea
catolicilor, însă revoluţia religioasă care izbucnise deja, manifestându-se sub
forma Reformei, provoca grave tulburări în Anglia şi în Scoţia. Henric al
VIII-lea a încercat să-şi convertească ruda scoţiană la protestantism, însă
Iacob a refuzat să-şi repudieze credinţa. În anul 1542, bătălia de la Solway a
asistat la înfrângerea Scoţiei şi la capturarea lui Oliver Sinclair. Iacob al V-lea
a fost pur şi simplu îngrozit şi a declarat că totul este pierdut prin dispariţia
lui Oliver. în acelaşi moment în care afla despre înfrângerea de la Solway, el
afla şi că i se născuse o fiică, pe nume Maria. A declarat că dinastia Stewart se
stinsese şi a murit la scurt timp după aceea. Fiica sa Maria avea să rămână
cunoscută în istorie^ sub numele de Mary, regina scoţienilor.
în timp ce noua regină se afla sub protecţia familiei Sinclair, Oliver a primit
un bilet de învoire de la temnicerii săi din Anglia. I se permitea să facă o
scurtă călătorie acasă, să-şi viziteze familia, iar el nu a ratat prilejul şi a
dispărut pe vecie din Scoţia şi din istorie. Era anul de graţie 1545. Maria de
Guise, Regenta Scoţiei, a colaborat îndeaproape cu William Sinclair (totuşi,
un altul). Ea s-a străduit să-i convingă pe cei din familia Sinclair că singura
alianţă posibilă era cea cu Casa de Guise-Lorraine. în acelaşi an în care Oliver
ar fi trebuit să revină în temniţa din Anglia, episcopii reformaţi au poruncit
familiei Sinclair să le predea tezaurul Bisericii catolice scoţiene, însă cum
familia Sinclair era cea care comandase şi plătise majoritatea obiectelor de
cult, a preferat să le ia sub protecţia sa. în proprietatea Bisericii catolice intrau
şi relicve sacre cu care veniseră cavalerii Sinclair în Scoţia după încheierea
cruciadelor, printre ele numărându-se şi un fragment din Crucea autentică a
Răstignirii, între timp, mulţimile protestante dezlănţuite vandalizau bisericile
catolice de pretutindeni, furând şi distrugând relicvele. Clanul Sinclair nu a
aşteptat să se întâmple acelaşi lucru şi la Rosslyn. în anul în care a dispărut
Oliver, au dispărut şi obiectele sacre aflate sub protecţia familiei Sinclair.
William Sinclair nu a permis decât familiei de Guise să fie părtaşă la marile
sale secrete. Maria de Guise a proclamat un „angajament" faţă de William, în
care spunea: „îi vom fi stăpâni fideli şi adevăraţi... Sfatul şi secretul arătat, îl
vom păstra secret". Despre ce secret este vorba? Andrew Sinclair, biograful
strămoşilor săi îndepărtaţi, susţine că secretul consta într-o încăpere aflată sub
Capela Rosslyn, care ar fi fost un soi de depozit tainic pentru relicvele sfinte.
După vandalismul pustiitor al mulţimilor protestante şi în urma săpăturilor
arheologice întreprinse în secolul al XX-lea, în urma cărora au fost scoase la
iveală numeroase galerii secrete şi tainiţe, nu au fost însă descoperite nici un
fel de relicve. Este mai mult decât probabil că toate edificiile monumentale,
castele şi catedrale înălţate în epoca medievală, dispuneau de un tunel secret,
sau de o încăpere secretă. Tocmai lipsa unei atare încăperi era neobişnuită,
dacă nu chiar suspectă. William Sinclair şi Sir Oliver Sinclair au elaborat un
secret teribil. Iar acest secret era Insula Stejarilor, în anul 1545, Sir Oliver,
comandantul armatei şi al forţelor navale, s-a îmbarcat într-o călătorie
transatlantică către tainiţa construită într-un loc izolat din ţara îndepărtată pe
care o stăpânea în secret clanul Sinclair, pentru a nu mai reveni niciodată în
Scoţia.
Bogăţiile, atât ale familiei Sinclair din Scoţia, cât şi ale familiei de Guise în
Franţa, aveau să fie grav afectate în războaiele religioase care au urmat.
William Sinclair a fost ridicat de regina Maria a Scoţiei la rangul de Mare
Judecător al Curţii de Apel, demnitate care îi permitea să călătorească
nestânjenit către şi dinspre Franţa. Maria de Guise a murit în anul 1560.
Fran9ois, duce de Guise, a murit asasinat în anul 1563. Maria, regina tuturor
scoţienilor, a murit executată în anul 1587, din porunca reginei Elisabeta I, în
timp ce fiul său aştepta plictisit să-i urmeze la tron. Lipsa lui de ambiţie i-a
adus atât tronul Scoţiei, cât şi, după moartea reginei Elisabeta, tronul Angliei,
în anul următor execuţiei reginei Maria, fiul lui Fransois de Guise, cu alte
cuvinte noul duce de Guise, şi fratele lui, cardinalul de Guise, au fost
asasinaţi din porunca regelui Henric al III-lea al Franţei. Apoi, a venit rândul
familiei de Guise să-şi asasineze regele, moartea lui Henric al III-lea
survenind în anul 1589. Războiul religios a ajuns la Rosslyn, afectând astfel
familia Sinclair, în anul 1615, William Sinclair, care era capul familiei, a fost
condamnat la moarte acuzat de a-i fi permis unui preot iezuit să ţină o slujbă
catolică în capela de la Rosslyn. Preotul a fost spânzurat, iar William a fost
iertat de pedeapsa cu moartea, însă trimis în exil în Irlanda; după care
mulţimea a distrus castelul şi capela familiei Sinclair.
Acest simplu gest al familiei Sinclair pare să constituie un indiciu clar că, în
ciuda ornamentelor păgâno-masonice care decorează capela de la Rosslyaei
erau creştini devotaţi religiei catolice şi credincioşi propriei confesiuni. Şi au
rămas la fel de loiali rolului de păstrători ai secretului şi de protectori ai
tezaurului în grija cărora rămăseseră prin legat de moştenire. Imensul tezaur
templier printre care se numărau şi obiecte aduse de la Ierusalim nu se
prăpădise, după cum nici bogăţia familiei Sinclair nu se risipise. El s-a făcut,
pur şi simplu, nevăzut. Relicvele sacre şi întregul tezaur al Bisericii catolice
scoţiene nu au mai fost recuperate niciodată. Dispăruseră fără urmă, după
cum odată cu ele dispăruse şi Oliver Sinclair. De peste jumătate de secol,
familia Sinclair transfera obiectele care-i fuseseră lăsate în păstrare către
ascunzătoarea secretă din Noua Scoţie, cunoscută numai de membri ei.
Transferul se încheia în anul 1545. Unicul document în care apare menţionat
cuvântul „secret" este actul Mariei ^de Guise. Cât i-a permis Sinclair familiei
de Guise să ştie? într-un anumit moment al istoriei, s-a produs o scindare între
familiile franceze care au format Ordinul Sionului, ulterior cunoscut sub
numele de Prioratul Sionului, şi clanul scoţian Sinclair. Această schismă nu a
fost completă şi definitivă, însă se pare că grupul scoţian a deţinut în
continuare controlul asupra tezaurului secret al Templierilor.
Familiile protectoare din Franţa
Familia de Guise şi clanul Sinclair au rămas unite printr-o legătură mult mai
puternică, Ordinul Prioratul Sionului. Acest grup consta într-adevăr dintr-o
reţea formată din elita restrânsă a câtorva familii franceze. Primul Mare
Maestru al acestui Ordin, după ce s-a desprins de Templieri, a fost Jean de
Gisors. El a preluat controlul asupra Ordinului după „tăierea ulmului",
eveniment petrecut în anul 1188 şi care constituie separarea simbolică dintre
Templieri şi Prioratul Sionului, pentru prima oară Ordinul Cavalerilor
Templieri şi Prioratul Sionului nemaifiind controlate, cel puţin cu numele, de
aceeaşi persoană.
Cel de-al doilea Mare Maestru a fost Marie de St. Clair, care era descendenta
în linie directă a ramurii scoţiene a familiei stăpânitoare de la Rosslyn.
Numele ei de fată era Levis, un indiciu al faptului că şi membri ai familiei St.
Clair încheiaseră alianţe prin căsătorie cu descendenţii în linie directă ai
regelui David.
Cel de-al treilea Mare Maestru a fost Guillaume de Gisors, care a înfiinţat o
altă societate secretă, Ordinul Corăbiei şi al Semilunii Duble. Era înrudit cu
familia St. Clair şi legat de Templul din Paris din care dispăruse pentru a se
pierde pentru totdeauna în negura istoriei fabuloasa avere a Templierilor. Sora
lui intrase prin căsătorie în familia Plantard, care a dat numele dinastiei
Plantagenet.* La rândul ei, familia Plantard îşi revendica descendenţa directă
din seminţia regelui David, în limba franceză plantară având sensul de
„boboc". Doi membri ai familiei de Barr au urmat în demnitatea de Mare
Maestru. Unul din ei, Jean de Barr, avusese în proprietate moşia de lângă
Steney unde fusese ucis ultimul rege merovingian. Familia de Barr era
înrudită cu familia lui Rene d'Anjou şi cu familia Coucy din Picardia. în
studiul său despre lumea medievală, intitulat „O oglindă îndepărtată" (A
Distant Mirror), autoarea Barbara Tuchman face referire la seniorii din
Picardia numindu-i pe rând făuritori de regi sau candidaţi la tron.
Cel de-al şaselea Mare Maestru a provenit din nou din familia St. Clair, de
astă dată din ramura franceză. A fost un personaj minor, însă faptul că fusese
ales demonstrează că Prioratul Sionului era controlat de un cerc foarte strâns
de persoane. Cel de-al nouălea Mare Maestru a fost una din cele mai
importante personalităţi din istoria medievală, Rene d'Anjou, printre ale cărui
nenumărate titluri nobiliare se numără şi cel de conte de Guise. El a fost cea
mai importantă forţă care a impulsionat din umbră cultura renascentistă
europeană, fiind supranumit de vasalii săi „Bunul rege Rene". S-a căsătorit la
vârsta de doisprezece ani cu Isabelle de Lorraine, căsătorie care a marcat
încheierea unei puternice alianţe politice. Dar dacă majoritatea căsătoriilor
aranjate între monarhi nu sunt întotdeauna de durată, Rene i-a rămas fidel şi
devotat Isabellei timp de treizeci şi trei de ani, până la moartea acesteia. Rene
a creat compoziţii muzicale, a învăţat limbi străine, a studiat matematicile şi
geologia, a învăţat legislaţie şi a introdus reforma pe domeniile lui. Ca un
adevărat titan al Renaşterii^ el a fost promotorul noilor curente de gândire şi a
introdus ştiinţele. Şi mai avea o pasiune: lua parte zilnic la un adevărat ritual
zilnic care consta din colecţionarea de relicvele sfinte. Piesa cea mai
valoroasă din colecţie era un potir care fusese folosit la Nunta din Cana (şi
care ar fi putut consacra unirea dintre Iisus şi Maria Magdalena). Rene
d'Anjou susţinea că găsise potirul la Marsilia.
Rene d'Anjou era membru în câteva ordine secrete, printre altele şi o variantă
re-interpretată a Ordinului Corăbiei înfiinţat de casa de Gisors. Unul din
membri acestui Ordin era tatăl protectorului lui Leonardo da Vinci. Şi
Leonardo da Vinci s-a numărat printre Marii Maeştri ai Ordinului Prioratul
Sionului. într-o epocă dominată de spiritul cavalerismului, d'Anjou era
promotorul reprezentării cavalereşti a timpului său. A luat parte la festivalul
de la Tarascon în care întregul oraş sărbătorea momentul în care Marta
ridicase blestemul balaurului care se abătuse asupra cetăţii. De asemenea, el
este cel care a dramatizat aşa-numitele reprezentaţii medievalepas d'armes, o
combinaţie între o piesă de teatru şi un turnir. Tema acestor reprezentaţii
gravita adeseori în jurul ideii centrale a unei Grădini a Edenului, Arcadia, şi al
misterelor. Cu mult înainte ca Jacopo Sannazaro să îşi fi publicat poemul,
tema Arcadia era deja unul din subiectele preferate ale lui d'Anjou, iar în
fiecare an doamna lui interpreta rolul ciobăniţei.
Tabloul lui Nicolas Poussin avea să oglindească cel mai bine idealurile
prezente în tematica Arcadiei, opera sa conţinând elemente şi detalii ale vieţii
mistice şi idilice. Tabloul său intitulat Leş Bergers d'Arcadie (Păstorii din
Arcadia) avea să-l poarte pe părintele Sauniere la Muzeul Palatului Luvru din
Paris unde spera să descopere indicii ajutătoare pentru descifrarea misterului
legat de comoara pe care o descoperise la Rennes-le-Chateau. Acest indiciu l-
a adus lângă un mormânt pe care l-a considerat atât de important, încât a şters
inscripţia de pe piatra funerară. Mesajul care îl determinase pe Sauniere să
bată drumul până la Paris în căutarea picturii lui Poussin a fost următorul:
„Poussin păstrează cheia". Această cheie era în realitate un cod format din
elemente geometrice (pentagrama) utilizate pentru a disimula indicaţiile
menite să conducă la tezaurul ascuns în satul Rennes-le-Chateau. Liniile care
formau pentagonul se uneau într-un punct central de pe fruntea ciobăniţei. De
ce era această ciobăniţă atât de importantă pentru Poussin şi pentru Rene
d'Anjou?
Tabloul în sine reprezintă trei ciobani şi o ciobăniţă cu privirile îndreptate
spre un mormânt antic. Doi dintre ciobani indică cu degetul întins spre acest
mormânt, spre locul pe care este inscripţionat următorul mesaj: „Et În Arcadia
Ego". Păstoriţa ar putea fi Maria Magdalena (în ipostaza de soţie a păstorului
Iisus). Maria este cea care le-a arătat apostolilor mormântul gol după ce a
descoperit că Iisus nu mai era acolo, în tabloul lui Poussin, ea pare să spună:
este aici, şi este mort (ii est mort). Exact mormântul care apare în pictura lui
Poussin se află la şase mile de Rennes-le-Chateau, el conţinând alte coduri
secrete şi indicii legate de secretul descoperit de părintele Sauniere. în anul
1448, când d'Anjou a înfiinţat Ordinul Corăbiei, continuatorul Ordinului
Corăbiei şi al Dublei Semiluni, William Sinclair, era în faza de început a
ridicării edificiului de la Rosslyn şi începuse lucrările de amenajarea a
subteranei secrete din Insula Stejarilor, înrudiţi prin alianţă, evoluând în
aceleaşi cercuri ale societăţilor secrete din care făceau parte, uniţi sub
stindardul aceleiaşi religii asediată de reformatori, este tentant să credem că a
existat o posibilă corespondenţă între William Sinclair şi d'Anjou, căruia
Sinclair i-ar fi încredinţat secretul existenţei acelei lumi noi pe care băştinaşii
o numeau „Acadia". Este la fel de tentant să speculăm pe o altă temă:
rapoartele pe care i le-ar fi trimis Sinclair lui d'Anjou, referitoare la
explorarea ţinutului apusean de dincolo de ocean, i-ar fi putut parveni, într-un
fel sau altul, unui personaj aflat în slujba lui d'Anjou, Cristofor Columb. însă
şi mai tentant este să găsim semnificaţia mai profundă a unei alte coincidenţe.
Fiica lui Rene d'Anjou, lolande de Barr, preluase demnitatea de Mare Maestru
al Ordinului Prioratul Sionului după moartea tatălui său. Ea l-a luat în slujba
sa pe George Antoine Vespucci ca tutore al fiului ei. Un alt Vespucci, pe nume
Americo, şi-a împrumutat numele hărţii „descoperirii" Americii, cu care s-a
întors Columb de peste ocean. Fiul lolandei se numea tot Rene, printre
titlurile nobiliare moştenite numărându-se şi cel de duce de Lorena. Tânărul
duce şi familia Vespucci au fost patronii lui Leonardo da Vinci şi ai pictorului
renascentist Sandro Botticelli. Printre comanditarii lui Botticelli s-au numărat
familiile de Medici, Gonzaga şi Este, care erau contemporani şi de acelaşi
rang cu familia veneţiană Zeno. Botticelli a inclus tema Arcadiei în opera sa
şi s-a implicat activ în Prioratul Sionului.
Asemenea lui Botticelli, printre patronii în slujba cărora a lucrat Leonardo da
Vinci s-au numărat familiile Este şi Medici care l-au ajutat să-şi câştige o mai
mare reputaţie. La începutul carierei sale, când era un pictor necunoscut care
se lupta cu vicisitudinile vieţii, a fost prezentat familiei florentine Vespucci -
de fapt, s-a ţinut pe stradă după bunicul lui Amerigo rugându-l să-l lase să-i
facă portretul. Drept recompensă pentru talentul său, Vespucci l-a ajutat pe
Leonardo să pătrundă în cercul închis al celor mai bogate familii din nordul
Italiei. Una din aceste familii era şi cea a lui Ludovico Sforza, al cărui tată
făcea parte din ordinul condus de Rene d'Anjou. Leonardo însuşi a îndeplinit
funcţia de Mare Maestru al Prioratului Sionului în perioada 1510-1519. în
anul 1515, da Vinci a intrat în serviciul viceregelui Milanului şi
Languedocului. Chiar dacă şi-a început cariera ca pictor - iar pictura este cea
mai importantă şi mai reprezentativă pentru activitatea sa artistică - el a fost şi
inventator, fizician, geolog şi inginer. De fapt, a fost angajat pentru aceste din
urmă cunoştinţe şi talente. Ca inginer militar şi dispunând de cunoştinţe
avansate de hidraulică, el a proiectat un plan de habitat subteran. Apa a
ocupat întotdeauna un rol central în cadrul cercetărilor sale ştiinţifice - de la
utilizarea apei ca sursă de alimentare, până la aplicaţii pentru agricultură şi
aplicaţii posibile în domeniul militar. De asemenea, da Vinci a studiat şi
botanica.
Să fi contribuit oare da Vinci la elaborarea planurilor sau la construirea
întregului complex format din tuneluri subterane cu preaplin, plaje artificiale
şi conducte cu sistem de epurare, protejat de iarbă de mare, care avea să
devină Mina cu aur? Una din invenţiile acestui mare maestru renascentist este
şi un tip de ecluză mobilă, numită „brachet cu transmisie". Acest grup de
ecluze, susţinea el, putea acţiona asemenea unei bariere în calea curenţilor
marini. Sistemul reuşea să producă o mişcare de ridicare şi de cădere a apei.
Un sistem de ecluze şi baraje construit la proporţiile adecvate putea controla
cantităţile cele mai mari de apă, în funcţie de numărul şi de combinaţiile
folosite. El a mai inventat şi o pompă sau dragă portabilă care era plasată pe
două plute.
în anul 1510, da Vinci scria că s-a hotărât să întrerupă studiile de anatomie şi
să acorde mai mult timp invenţiilor mecanice. Lucrările sale ar fi putut servi
drept schiţe pentru proiectarea unui sistem hidraulic complex şi elaborat al
ascunzătorii şi capcanelor menite să o protejeze. Oare apele din Golful
Mahone aflat în Noua Scoţie puteau fi oprite de o ecluză concepută de
Leonardo? După moartea sa, mii de schiţe şi de pagini din caietele sale de
desen s-au împrăştiat în toată Europa, devenind piese de colecţie. Multe
dintre ele erau ilizibile, iar multe altele, imposibil de înţeles, fiind codificate.
Notiţele lui da Vinci cuprindeau prescurtări sau combinaţii de cuvinte din
motive numai de el ştiute. Anumite note au fost scrise retrograd, cu mâna
stângă, astfel încât să poată fi citite numai în oglindă. Se ştie că, în ciuda
activităţii sale uriaşe de inginer şi de inventator, Leonardo da Vinci n-a lăsat
în urma sa nici un monument şi nici o construcţie finalizată care să-i poarte
numele.
Una din cărţile publicate recent pe tema uneia din cele mai controversate
elemente de iconografie din istoria catolicismului, Giulgiul din Torino,
avansează teza conform căreia Leonardo da Vinci ar fi fost artistul necunoscut
care a creat această relicvă sfântă. Deşi este recunoscut ca relicvă autentică de
Biserica romano-catolică, Giulgiul a fost datat în perioada medievală, sau
poate mai devreme. Provenienţa Giulgiului este însă discutabilă; el a fost adus
în Franţa imediat după încheierea cruciadelor, însă a fost denunţat de
episcopul de Troyes şi declarat un fals. În continuare, a fost încredinţat Casei
de Savoia, pentru a-şi face din nou şi brusc apariţia la o expoziţie din Franţa,
în anul 1492. Autorii cărţii „Giulgiul din Torino" (The Torino Shrine), Lynn
Picknett şi Clive Prince, consideră că da Vinci a inventat un soi de aparat
„fotografic" rudimentar şi şi-a imortalizat propriul chip pe acest giulgiu.
Metodele perfecţionate de datare cu carbon au stabilit că Giulgiul aparţine
unei perioade mult anterioare decât se credea iniţial.
Totuşi, autorii „Giulgiului din Torino" prezintă o biografie extrem de
interesantă a candidatului pe care l-au propus drept creator al presupusului
fals.
Alchimist şi mag, da Vinci însuşi era tulburat şi preocupat de lipsa identităţii
sale sexuale. Fiu al unei fermei necăsătorite, care luase calea bisericii, este
posibil ca Leonardo să fi fost homosexual; oricum, a fost acuzat de erezie
împreună cu grupul de tineri din care făcea parte. Conform afirmaţiilor
autorilor Picknett şi Prince, în epocă, acuzaţia de erezie putea fi sinonimă cu
păcatul sodomiei, autorii amintind şi alte indicii care fac trimitere la
orientarea sexuală a artistului. Relaţia sa cu familia de Medici a fost însă cea
care l-a salvat. Autorii cărţii „Giulgiul din Torino" avansează ipoteza conform
căreia da Vinci, asemenea altor alchimişti medievali, s-ar fi închinat zeiţei
păgâne Isis, sau Madonna Neagră venerată în taină de Europa creştină în sute
de biserici, grote şi catacombe. Indiferent care au fost metehnele omului da
Vinci, el rămâne incontestabil un mare maestru în multe domenii ale
cunoaşterii, dar şi un mare savant, un titan al Renaşterii despre care se poate
afirma că s-a situat la hotarele dintre erezie şi magie. El mai era şi Marele
Maestru al unui ordin care unea potentaţii elitei din Franţa şi din Scoţia.
Dacă familia Sinclair a primit tezaurul spre păstrare şi protecţie cu
aproximaţie în jurul datei la care a început construirea complexului de la
Rosslyn, atunci este foarte posibil ca mai târziu, în cursul aceluiaşi secol şi
după descoperirea ulterioară a lumii de dincolo de ocean, clanul Sinclair şi
familia franceză înfrăţită de Guise să fi înţeles că la orizont se profila o
ameninţare la adresa siguranţei comorii. În anul 1497, de sărbătoarea
Sfântului Ioan Botezătorul, John Cabot a pornit pe mare din portul englez
Bristol şi a ajuns în Noua Scoţie. Iar dacă pescarii europeni nu călătoriseră
niciodată atât de departe, atunci acesta a fost momentul când au ajuns pentru
prima oară în regiunea Grand Banks din Canada, în ciuda faptului că
modestele lor ambarcaţiuni împânziseră estuarul fluviului Sfântul Laurenţiu,
pescarii inocenţi nu erau totuşi candidaţi la colonizarea noului teritoriu, de
vreme ce un Cartier şi alţii asemenea lui ameninţaseră că vor invada ţinutul
necunoscut. Iar o galerie şi un puţ de mină rudimentare trebuie să li se fi părut
insuficiente şi nesigure pentru a păstra ascuns tezaurul Templierilor. Dacă
complexul elaborat, compus din plaje artificiale şi galerii cu preaplin, nu
fusese încă pus la punct, începând din acest moment construirea lui devenise
o necesitate imperioasă şi urgentă. Este oare posibil ca Leonardo da Vinci, în
dublul său rol de Mare Maestru al Prioratului Sionului şi de inginer militar, să
fi elaborat planurile construcţiei menite să apere comorile aflate sub controlul
familiilor de elită?
Se spune că istoria este scrisă de învingători. Potentaţii aflaţi la putere în
ţările Europei formau o mică comunitate de familii elitiste care încheiaseră
alianţe prin căsătorie, dacă nu cumva ei fuseseră aliaţi dintotdeauna. Erau
patroni ai artelor şi comandau artiştilor opere de artă în care portretele de
sfinţi erau reprezentări ale chipurilor lor. Ei fuseseră iniţiatorii cercetărilor în
domeniul ştiinţelor şi mai sprijineau scriitorii care, la rândul lor, erau atenţi şi
prudenţi să nu muşte proverbiala mână care îi hrănea. Este foarte probabil că
nu vom cunoaşte niciodată influenţa pe care au avut-o asupra istoriei, la
adevărata sa dimensiune, în forma în care s-a păstrat pentru cititorul din
secolul al XX-lea.
Prioratul Sionului şi Lumea Nouă
Dacă aceste distinse familii îşi înfiinţaseră o societate secretă care, în chip
misterios, plasa la loc de frunte cinstirea Sfântului Ioan Botezătorul, atunci nu
este o simplă coincidenţă faptul că John Cabot, Jacques Cartier şi Samuel de
Champlain au ajuns cu toţii pe ţărmul Lumii Noi în chiar această mare zi de
sărbătoare. Să fie prin urmare un act de voinţă că numele capitalei provinciei
Newfoundland (Saint John), că denumirea originară a Insulei Prince Edward
(Île-St-Jean sau Insula Sfântul Ioan) şi capitala şi portul provinciei New
Brunswick (Saint John) îl comemorau pe acest sfânt preţuit? Până şi
denumirea noului continent lasă loc unor speculaţii. Principalul susţinător al
lui John Cabot era şeriful Richard Amerike. În acelaşi an în care Cristofor
Columb ajungea în America, rude ale fostului său patron l-au trimis pe
Amerigo Vespucci la Sevilla cu scopul de a le apăra interesele. Aflat la epoca
respectivă în slujba familiei de Medici, Vespucci a desenat hărţi detaliate ale
nou descoperitelor teritorii. La dorinţa ducelui de Lorena din Sion-
Vaudemont, acest loc sfânt de pelerinaj, s-au legat hărţile într-o culegere
preţioasă pe coperta căreia apăreau două nume celebre, Ptolemeu din Grecia
şi Amerigo Vespucci. Editorul acestui atlas susţinea că noul continent ar fi
trebuit să primească numele acestui mare şi înzestrat om care era Vespucci.
Din cărţile de istorie învăţăm că denumirea de „America" a noului continent
este rodul unei întâmplări. Cu alte cuvinte, deoarece acest nume de autor
fusese menţionat pe hartă, oamenii au interpretat greşit, considerând că este
de fapt 9 denumire geografică.
În cartea „Misterioasa istorie a vieţii lui Columb" (The Mysterious History
ofColumbus), autorul John Noble Wilford atrage atenţia asupra autorului
acestei întâmplări. „în acea vreme, într-un sat uitat de lume aflat pe piscurile
Munţilor Vosges din Lorena, şi anume vechiul sat St. Die, trăia un mic grup
obscur de clerici erudiţi". Aceşti preoţi „obscuri" nu erau chiar atât de
neştiutori, fiindcă ei dispuneau de o tiparniţă într-o vreme când tiparul abia
fusese inventat, şi aveau un patron, pe Rene, ducele de Lorena. Este posibil ca
alegerea numelui noului continent să fie manifestarea actului de voinţă al
ducelui de Lorena şi al rudelor sale, urmaşii „bunului rege Rene". Ducele de
Lorena se căsătorise cu sora conetabilului Bourbon, care era la vremea
respectivă Marele Maestru al Prioratului Sionului. Iar cumnatul lui era
personajul în slujba căruia lucra da Vinci. Realitatea este că, după ce a
renunţat la angajamentul faţă de Rene d'Anjou şi de grupul pe care îl
conducea, Cristofor Columb a descoperit noul continent pentru casa regală
spaniolă care era rivala francezilor. Şi este posibil ca din orgoliu, „salonul"
ducelui de Lorena să fi nesocotit meritul lui Columb privind descoperirea
respectivă, atribuindu-l în schimb unui om angajat în slujba cercului lor
restrâns.
Istoricii de mai târziu au încercat să demonstreze faptul că Vespucci a
călătorit până-n Lumea Nouă şi că merită să i se acorde respectul cuvenit
pentru explorările şi descoperirile sale, însă această afirmaţie este superfluă.
O scrisoare descoperită în arhiva personală a lui Rene, cunoscută sub
denumirea de scrisoarea Soderini, susţine că voiajul pe care l-a întreprins
Vespucci în America este o mistificare. În realitate, Vespucci nu a părăsit
niciodată Europa, numai că el avea prieteni foarte potenţi şi influenţi. Este
posibil ca acest grup strâns unit în jurul unor interese comune să fi nutrit
convingerea că cel mai potrivit era ca existenţa noului continent să rămână un
secret pentru întreaga lume. D'Anjou şi familia franceză St. Clair nu aveau
interes ca acest ţinut să fie cunoscut, după cum nici omologii lor italieni -
familiile de Medici, Sforza şi Este - nu doreau să se afle de existenţa lui.
Aceste familii italiene nobile domneau peste regiunea nordică a Italiei
împreună cu familia Zeno care fusese tot atât de discretă în privinţa acestei
descoperiri geografice. Iar călătoria lui Columb a schimbat faţa lucrurilor.
Brusc, Prioratul Sionului a simţit nevoia să revendice această descoperire.
Mai mult decât atât, Ordinul dorea ca Lumea Nouă să poarte numele dat de ei
şi, dacă era posibil, să fie controlată de ei.
Bancherul italian Bonacorso Rucellai, un apropiat al cercului Medici, a
acordat fondurile necesare organizării unei alte expediţii în Lumea Nouă care
a avut loc în anul 1524. Baza operativă a lui Rucellai se afla la Lyons, oraş în
care dinastia carolingiană nu mai reuşea să le ofere evreilor protecţie
împotriva lăcomiei unora care doreau să intre în posesia bunurilor lor. Mulţi
evrei se convertiseră la creştinism, adeseori mai mult cu numele decât cu
spiritul. Rucellai a angajat un căpitan de origine aristocratică să preia
conducerea expediţiei de explorare. Numele căpitanului este Giovanni da
Verrazano. Blazonul familiei da Verrazano era - un fapt excepţional - steaua
în şase colţuri a lui David, simbolul descendenţei directe din seminţia acestui
rege, iudeu şi al celor care revendicau titlul de moştenitori ai casei davidice.
Verrazano a transferat în Lumea Nouă fascinaţia Prioratului Sionului faţă de
tema Arcadiei. Navigând de-a lungul unei coaste împânzite de arbori înalţi, el
a remarcat că regiunea evoca reprezentarea insulei greceşti pictată de Jacopo
Sannazaro şi a botezat acest loc Arcadia. Iar portul care poartă în prezent
numele de Newport a fost numit atunci de el Rodos, după numele insulei
greceşti. Cercetătorii moderni din Rhodes Island, care studiază istoria vechii
cetăţii portuare, continuă polemicele pe tema originii „Turnului vikingilor"
care este menţionat sub numele de „Vila normandă, pe harta desenată de
Verrazano. Ţinuturile secrete pe care le descoperiseră cei din clanul scoţian
Sinclair încetaseră de a mai fi secrete.
Când, în anul 1545, Oliver Sinclair a plecat la drum la bordul corăbiei sale,
Mare Maestru al Prioratului era Ferrante de Gonzaga, fiul ducelui de Mantua
şi al Isabellei d'Este şi protectorul lui da Vinci. Atât Ferrante, cât şi Leonardo
da Vinci îl susţinuseră pe Charles de Montpensier în operaţiunile militare din
Franţa. Franţa şi Anglia se aflau din nou în război, iar Scoţia a fost târâtă fără
voia ei în acest conflict. După fuga lui Oliver Sinclair, ducele de Somerset a
atacat Scoţia pe râul Esk, iar în cursul masacrului au fost ucişi zece mii de
nobili şi de soldaţi de rând scoţieni.
Prin emisarul său, William Sinclair, Maria Stiiart a solicitat ajutorul Franţei,
însă Franţa, deşi la nivel declarativ susţinea că Scoţia face parte din Franţa, a
înşelat aşteptările acestui aliat. Anglia şi regina Elisabeta nu doreau să vadă o
regină franceză instalată pe tronul Scoţiei, iar Scoţia, aruncată în situaţia de a
rămâne fără monarh, era incapabilă să se apere singură. Scoţia şi familia
Sinclair erau încolţite.
Regele Iacob al V-lea al Scoţiei, acelaşi care îi permisese Elisabetei, prin
însuşi faptul de a nu fi protestat, să îi execu’te mama, a fost convins să preia
tronul în calitate de moştenitor al coroanei Scoţiei cu condiţia de a acorda
pământuri în Lumea Nouă câtorva nobili din anturajul său imediat de la curte.
Regele nu era însă prieten cu catolicii Sinclair, de aceea el a împărţit
pământuri şi domenii acelor protestanţi care ulterior aveau să îi acorde sprijin
reginei Elisabeta a Angliei. Sir William Alexander a primit prin patent regal
Noua Scoţie şi până şi Sir Francis Bacon s-a numărat printre amicii curţii care
au fost împroprietăriţi în Lumea Nouă.
În mod oficial, Sir Francis Bacon era Lord Cancelar şi Mare Păstrător al
Sigiliului, în mod neoficial, el întreţinea relaţii cu „Colegiul invizibil" despre
care am amintit deja, grupul de savanţi şi de alchimişti, medici şi scriitori care
trasau direcţiile filonului de cunoaştere esoterică. În epoca respectivă,
cunoaşterea esoterică putea atrage după sine excomunicarea, sau chiar mai
rău. Acest colegiu semăna în anumite privinţe cu Prioratul Sionului, cu
excepţia faptului că nu se înscria pe linia tradiţiei catolice cum era cazul
alianţei dintre familile de Guise-Lorena. Bacon nu putea să îşi recunoască
preocupările secrete decât după ce a părăsit Cabinetul, iar, după cum afirmam
anterior, avea foarte probabil o atitudine critică faţă de teza dreptului divin al
regilor şi monarhiilor în general, contestând acest drept în calitatea sa de
autor secret al operelor lui Shakespeare. El a publicat totuşi o lucrare
interesantă, intitulată „Noua Atlantida" (The New Atlantis).
Aşa-numita nouă Atlantida avea multe puncte în comun cu Arcadia dragă
catolicilor francezi d'Anjou şi St. Clair, ţinutul utopic în care un renascentist
autentic era liber să studieze şi să publice lucrări pe teme ştiinţifice fără a
avea a se teme de cenzura impusă de statul monarhic sau de inchiziţia
bisericii. Numele acestui ţinut utopic era Bensalem. Ierusalim are sensul de
„ctitorie a lui Salem", în timp ce Bensalem are semnificaţia de „fiu al lui
Salem", în contextul unui al doilea loc sfânt. Aici, în „Noul Salem", susţine
Bacon, se afla reşedinţa unei societăţi secrete, în care puţini erau admişi şi
încă şi mai puţini dintre aceştia aveau acces la marile secrete. Era această
societate de construcţie masonică similară Prioratului Sionului? întemeietorul
acestei societăţi secrete era un rege înţelept, iar ordinul iniţiat de acest rege se
numea „Casa lui Solomon". Bacon a ţinut să declare că evreilor li se permitea
să locuiască pe această insulă secretă şi să practice artele şi ştiinţele.
Bacon ar putea fi cel care stabileşte legătura cu dinastia davidică continuată
de cea merovingiană şi obligată să acţioneze discret şi din umbră mai întâi de
Roma imperială, iar ulterior de Biserica romano-catolică. Chiar şi după ce
Anglia şi-a schimbat orientarea religioasă şi a îmbrăţişat protestantismul,
această grupare iudaică secretă continua să fie alarmată de un eventual val de
represiune în Europa. Societatea secretă putea la fel de bine să constituie un
refugiu pentru toţi cei care studiau şi practicau astronomia, anatomia,
geologia sau orice altă ştiinţă interzisă şi care le-ar fi putut atrage eticheta de
eretici sau de vrăjitori cărora Europa le rezerva cea mai cumplită soartă. Sau
poate este vorba pur şi simplu de membrii acelui Colegiu invizibil care
doreau să câştige libertate intelectuală? Chiar dacă acest ultim argument pare
cel mai credibil, însăşi declaraţia lui Bacon ne face să credem că atât
societatea secretă, cât şi ţinutul utopic, erau cât se poate de iudaice din prisma
sistemului, de organizare, a formării şi a toleranţei.
în scrierile sale, Bacon pomeneşte despre recipientele cu mercur care
constituiau unul din elementele sistemului de disimulare a documentelor. Iar
în Insula Stejarilor, au fost descoperite recipiente asemănătoare cu mercur,
dar, mai ales, o adevărată operă de artă inginerească, care se poate să fi fost
proiectată de un alt mare renascentist, Leonardo da Vinci. Sir Francis Drake
dispunea de resursele financiare necesare organizării unei expediţii până în
Insula Stejarilor, din care puteau să facă parte membrii Colegiului invizibil,
dar şi punerii în aplicare a planurilor de construcţie elaborate de Leonardo da
Vinci. Aparent, pare neverosimil ca protestanţi şi catolici să fi conlucrat într-o
armonie perfectă. Scrierile lui Bacon şi principiile masonice de admitere în
cadrul societăţii lor a credincioşilor de confesiuni sau religii diferite,
sugerează totuşi ca posibilă existenţa unui soi de participare la un proiect
comun, înţeles mai ales în sensul de a pune capăt monopolului asupra
ştiinţelor, instruirii şi libertăţii de gândire pe care religia, şi Biserica, şi le
revendicaseră ca privilegiu absolut.
Capitolul 12
REGI În INSULA STEJARILOR
CAPETE TĂIATE ŞI SECRETE ANCESTRALE
S-a lăsat noaptea, iar lumina rugului aprins prinde să strălucească în bezna
din jur. Tot satul s-a adunat în jurul focului, iar tinerii s-au luat la întrecere şi
sar pe rând peste flăcări. Unul dintre ei se împiedică şi cade, în mod evident
din pricina exceselor culinare de peste an. Ales să poarte o piele de vacă sau
de capră, el merge în fruntea cortegiului care trece prin sat în procesiunea
tradiţională din ajunul Anului Nou. Tinerii trec, oricum dar numai ordonat nu,
pe la fiecare poartă din sat, fugărindu-l pe păcătosul de peste an în jurul
caselor şi bătându-l cu ciomegele. Fiecare casă este înconjurată de trei ori,
mergând în sensul acelor de ceasornic, casa respectivă rămânând întotdeauna
în dreapta „celui aflat în fruntea" alaiului. Iar la fiecare casă, gazdele primesc
câte o halcă de carne, încă fierbinte şi proaspăt scoasă din focul de tabără.
Regele iernii, omul care urmează să fie jertfit din cauza neputinţei sale de^a
sări peste flăcări, este ţinut în viaţă până în pragul noului an. în prima zi a
noului an, el este dat ofrandă focului, iar sătenii iau lumină din acest foc şi o
duc acasă pentru a-şi aprinde din nou vetrele. Bun venit la festivalul
Hogmanay, sărbătoarea din ajunul anului nou al celţilor din nord. Festivalul
se ţine chiar şi în zilele noastre în Scoţia şi în insulele din nordul coastei
scoţiene, cu o singură deosebire faţă de ceremonia arhaică - regele iernii nu
mai este nici bătut, nici sacrificat.
Urme ale acestor tradiţii barbare s-au păstrat în multe din obiceiurile lumii
moderne. Acest ritual era celebrat cu scopul de a cere soarelui să revină şi a
sărbători reapariţia soarelui în noul an. În perioada în care oamenii măsurau
încă zilele după calendarul iulian, Anul Nou, care coincidea cu moartea şi
renaşterea soarelui, era sărbătorit în data de 25 decembrie. Conform autorului
cărţii „Creanga de aur"*, strigătele oranţilor ar fi fost „Fecioara a născut". Cu
alte cuvinte, Fecioara dăduse naştere noului soare.
Principalele religii ale omenirii, creştinismul, iudaismul şi islamismul, au
căutat să-şi impună asupra credinţelor arhaice propria dogmă, miturile şi
tradiţia, în acest sensele nu s-au eliberat de constrângerile vechi şi nu au
edificat o nouă credinţă pe un teren virgin. Monumentalele catedrale creştine
sunt înălţate pe locul unor temple păgâne, trinităţi de zei masculini înlocuiesc
zeiţe trinitare, iar zeii apelor se transformă în sfinţi. În secolul al IV-lea,
Biserica de la Roma a hotărât că venise momentul să fie sărbătorită ziua în
care se născuse Iisus Hristos. Cum nu se cunoştea exact în care zi a anului se
născuse Iisus, Părinţii Bisericii au stabilit că sărbătoarea păgână a naşterii
soarelui era cea mai potrivită. Păstrătorii tradiţiei creştine au ales Crăciunul,
ziua care s-a născut Fiul lui Dumnezeu, adică în aceeaşi zi în care păgânii
celebrau naşterea Zeului soare. Biserica de la Roma a mai făcut un pas,
câştigând treptat teren în defavoarea religiei celei mai populare şi mai
răspândite din Imperiul Roman, mithraismul. Rezultatul acestei mutări a fost
că ziua sacră a săptămânii a devenit ziua soarelui**, care înlocuia astfel ziua
Sabatului iudeilor, sărbătorită în mod tradiţional sâmbăta, întotdeauna cei care
deţin frâiele puterii sunt aceiaşi care scriu istoria.
Păstrătorii şi Sfântul Graal
Familiile elitei din Franţa şi din Scoţia, Prioratul Sionului de pe continent şi
cavalerii care supravieţuiseră Ordinului Templului, la acel moment refugiaţi
în Scoţia, sunt cei care au schimbat definitiv chipul omenirii. Ei au încercat să
dea naştere unei răsturnări de proporţii revoluţionare vieţii religioase şi
modului de guvernare a statelor. Ei au mai încercat să modifice
* Este vorba de James George Frazer (1854-1941), savant, etnograf, antropolog şi folclorist
britanic, celebru pentru această carte, al cărei subtitlu este „Studiu de religie comparată" (n.
t.).
" în limba engleză, duminică (Sunday) are sensul de ziua soarelui, în timp ce limbile
romanice păstrează sensul de „ziua Domnului", (n. t.)
versiunea romanizată a creştinismului, imprimându-i o stilistică predominant
marcată de puritatea şi de devoţiunea dezinteresată caracteristică primilor
creştini. Statul corupt şi Biserica decăzută îşi lăsaseră asupra religiei
amprenta puterii abuzive, a sistemului crud de percepere a dărilor şi de
impunere a unor taxe mult mai aspre asupra celor care militau în favoarea
libertăţii de gândire şi de expresie. Propunându-şi drept obiectiv tocmai
descoperirea acestui soi de libertate, clanul Sinclair şi rudele sale de pe
continent au exercitat o influenţă majoră nu numai în privinţa explorării
Lumii Noi, ci şi în crearea celei mai grandioase literaturi pe care a inspirat-o
lumea medievală. Literatura care s-a transmis în formă mitologizată,
cunoscută sub denumirea generică de legendele Graalului, legendele regelui
Arthur şi ale Cavalerilor Mesei Rotunde, cuprinde o serie de poeme epice
imaginare care camuflează adevărul istoric al unor evenimente petrecute în
realitate.
Arthur era un „rege" de mică importanţă, care lupta împotriva saxonilor după
ce stăpânitorii romani au părăsit Britania şi ordinea impusă asupra populaţiei
a dispărut o dată cu ei. Arthur era descendentul unei familii mixte în care se
uneau o ramură de patricieni romani şi una de oameni de rând celţi. După ce
romanii au abandonat Britania, barbarii au încercat să subjuge populaţia
celtică care rămăsese pe loc. Războaiele succesive au aruncat Anglia în Evul
Mediu întunecat. Istoricul Gildas a fost primul scriitor care îl menţionează în
opera sa (cu aproximaţie în anul 540) pe fiul unei familii de origine romano-
celtică care s-a împotrivit invadatorilor, deşi autorul nu pomeneşte în mod
explicit numele lui Arthur. Un al doilea text, poemul „Gododdin" scris în
velşă, evocă acelaşi eveniment, numindu-l erou pe regele respectiv. Nici aici
nu este menţionat numele conducătorului, în fine, în anul 800, Nennius
stabileşte identitatea regelui, menţionând explicit că este vorba de Arthur.
Legendele dmfolk-for-ni velş, transmise de-a lungul generaţiilor sub formă de
învăţături orale, au fost în cele din urma aşternute pe suluri de pergament, în
acelaşi secol al IX-lea, dând astfel naştere legendei lui Arthur, cuprinsă în
„Annales Cambriae".
în acest moment, legendele regelui Arthur devin, în principiu, relatări fidele
ale realităţii şi narează povestea unui conducător care se împotrivea
invadatorilor saxoni. Brusc, Geoffrey din Monmouth adaugă mister şi
misticism unei istorii întâmplate în nordul Angliei şi în Ţara Galilor şi
transferă acţiunea, transpunând-o într-o versiune magică, în sudul Angliei.
Dacă unii comentatori convin că Geoffrey a respectat anumite surse istorice,
disponibile în epocă, dar pierdute pentru posteritate, este foarte posibil ca el
să fi adăugat la „istoria" sa, într-o manieră destul de liberală, episoade din
folclor-ul celtic şi galez. De vreme ce Geoffrey şi-a compus povestea la
Oxford, este explicabil de ce versiunile ulterioare au migrat spre sud.
între timp, în Franţa, în provincia peste care stăpâneau contele de Champagne
şi ducele de Lorena - regiune care reprezenta centrul de putere din care
disemina influenţa familiilor elitiste care compuneau Prioratul Sionului -
epopeile eroice tratează despre faptele unor cavaleri ca Lancelot, Gawain,
Perceval (sau Parsifal), Galahad, Kay şi Malegant. Versiunea franceză a
literaturii arthuriene diminuează rolul regelui Arthur însuşi şi introduce
fragmente din mitologia celtică în poemele epice despre legendarul Graal,
totul adaptat şi scris la comandă. Marie de France a fost probabil prima care l-
a „detronat" pe Arthur; astfel, regele însuşi îşi pierde din importanţă, în timp
ce personajele din anturajul său capătă o semnificaţie tot mai marcată. Opera
scriitoarei este imaginară şi fantastică, iar criticii sunt unanimi în a comenta
că probabil autoarea urmărea preamărirea idealurilor cavalereşti prevalente în
epocă. Tematica principală şi predilectă a operei ei literare este „iubirea
curtenească". Într-o epocă în care instituţia matrimonială era considerată a fi o
simplă fuziune între familii, motivată fiind de raţiuni politice, doamnele de la
curte îmbrăţişau ideea adulterului cu un libertinaj egal cu cel al bărbaţilor.
Chiar dacă imoralitatea, libertinajul şi desfrâul erau condamnate de Biserică,
ele constituiau o reacţie firească faţă de mariajele din care dragostea era
marea absentă, însă atât de răspândite.
În acelaşi timp, legendele Graalului au fost o încercare de a valida, sau poate
de a inventa, o religie care se născuse la Ierusalim şi care fusese implantată în
sudul Franţei de un grup de adepţi ai lui Iisus Hristos. Unul din scriitori
francezi de poeme eroice ale Graalului merge până acolo încât susţine că
Parsifal se trăgea direct din Iosif din Arimateea. Robert de Borron, scriitor din
veacul al XH-lea, afirmă despre Parsifal, unul dintre cavalerii Mesei Rotunde,
că era evreu. Ca şi când ideea de contingent de cavaleri iudei înarmaţi nu ar fi
suficient de surprinzătoare, genealogia lui Borron ne rezervă o dezvăluire cu
adevărat şocantă: din această nouă stirpe face parte şi un anume Laziliez
(Lazăr) care era înrudit cu Maria Magdalena.
De asemenea, Robert de Borron a compus şi romane cavalereşti despre cei
„trei eroi magnifici" ai Apusului: Arthur, Charlemagne şi Godfroy de
Bouillon. Arthur era nominalizat fiindcă reprezenta sursa de inspiraţie a
întregii literaturi medievale a Graalului, iar Carol cel Mare, fiindcă, prin
căsătoria sa cu o prinţesă de stirpe merovingiană, era moştenitor al tronului
prin drept divin şi în virtutea originii sale regale. Cel de-al treilea „Magnific"
era Godfroy, care nu numai că descindea direct din sângele regal
merovingian, dar a devenit şi regele Ierusalimului în urma victoriei
cruciadelor, în timp ce originile lui Charlemagne şi al lui Godfroy pot fi
trasate în timp până în epoca merovingiană, Arthur servea drept verigă de
legătură şi garant ai transmiterii cunoaşterii şi mitologiei celtice care se
suprapusese peste dogma Bisericii creştine, însă dacă intenţia Prioratului
Sionului a fost aceea de a confecţiona o literatură servilă, care iradia din
centrul său de putere aflat în provinciile Champagne şi Lorena, ca fond menit
să asigure supravieţuirea religiei iudeo-creştine, atunci ea nu a fost destinată
să conţină filonul principal al religiei iudaice.
Sincretismul dintre cunoaşterea iudee şi cea creştină conserva cunoaşterea şi
mitologia arhaică pe care instituţia modernă a Bisericii romane încercase cu
disperare să le desfiinţeze. Iar în timp ce Biserica îşi edificase locaşurile de
cult pe amplasamentul unor vechi sanctuare celtice, în acelaşi mod teologia,
istoriile despre stirpea lui Iisus şi diversele povestiri hagiografice fuseseră
concepute cu scopul de a camufla vechile legende celtice care se răspândiseră
în Europa. Miturile au drept scop transmiterea cunoaşterii pe diverse paliere.
La un prim nivel, o povestire religioasă poate conţine o lecţie moralizatoare,
în timp ce pentru un iniţiat, ea poate constitui momentul iniţial al trecerii în
zona cunoaşterii esoterice. într-o formă sau alta, aproape toate civilizaţiile
lumii au un ritual anual al morţii şi al naşterii. Acest mare mister domină toate
formele de viaţă. De ce încep să crească grânele primăvara şi mor toamna?
De ce se nasc copiii şi de ce mor bătrânii? Fiecare zi în care soarele răsare şi
apoi apune marchează naşterea şi moartea, apoi un nou ciclu al renaşterii. Iar
în fiecare noapte, luna reface traseul pe care l-a parcurs astrul solar în cursul
zilei.
De la începutul timpurilor şi până în prezent, omul a ştiut că astrul selenar
parcurge un ciclu de douăzeci şi opt de zile - adică o viaţă cu durata de o lună.
La început este luna nouă, palidă, apoi luna plină, de culoare roşiatică, iar la
sfârşit, luna întunecată, care porneşte spre apus. Omul a mai înţeles că între
fazele lunii şi fecunditatea corpului feminin există o strânsă legătură. Soarele
dă căldură, în timp ce luna controlează ciclul mareic, ciclul menstrual al
femeii. Acelaşi ritual interpretat zilnic şi regulat de aştrii de pe cer, era
interpretat şi pe pământ, iar omul a recunoscut aici o similitudine de natură
mistică. Anotimpurile anului marcau naşterea, fertilitatea şi moartea.
Biserica romană nu a ştiut niciodată datele exacte ale evenimentelor petrecute
în existenţa terestră a lui Iisus Hristos. În ciuda acestui aspect, teologii au
pornit o adevărată campanie de asimilare a vechilor credinţe şi de integrare a
lor în noua religie, învierea lui Iisus Hristos, probabil cea mai importantă dată
din calendarul anual bisericesc, a fost fixată astfel încât să coincidă cu
solstiţiul de primăvară - şi denumită după un ritual păgân de origine celtică,
sărbătoare pe care Biserica îşi propusese, de altfel, să o elimine. Paştele a fost
astfel denumit după Oestre, zeiţa răsăritului, a primăverii şi, fireşte, a
fertilităţii, Ea apare reprezentată cu un iepure.
Sărbătoarea Crăciunului, suprapusă unui ritual păgân, păstra toate
ornamentele vechii credinţe. Au fost asimilate noii religii ilicele, plantă sacră
pentru adoratorii zeiţei, vâscul care creşte pe stejari, în mod special preferat
de druizi, şi buşteanul ars în cămin în ajunul Crăciunului, ca şi pomul de
Crăciun, deşi funcţiile lor s-au modificat pentru a reflecta noua credinţă.
Biserica creştină a încercat să realizeze ceea ce încercase să facă religia
iudaică cu un mileniu înaintea sa: să asimileze vechea religie în noua religie.
Religia iudaică a atins apogeul într-o epocă în care cultul zeiţei, în formele
sale diverse, era prevalent pe tot globul. Zeiţa selenară se numea Sin. Numele
ei s-a păstrat, regăsindu-se astăzi în numele Peninsulei Sinai care separă
Israelul de Egipt. Religia ebraicilor a făcut la început din Sin un zeu selenar,
însă mai târziu iudeii au renunţat la politeism, iar „Sin" a ajuns să capete un
sens peiorativ, simbolizând răul. *
* în limba engleză, sensul substantivului comun „sin" este acela de „păcat" (n. t.).
Pentru a îmbuna soarele să renască, omul primitiv, foarte probabil şi
popoarele primitive din epoca modernă, îndeplinea un ritual anual al cărui
scop era alegerea noului rege. El domnea alături de regina sa timp de un an,
perioadă care coincide cu un ciclu complet al soarelui. Este vorba de un ritual
simbolic al Terrei, fiindcă femeia se însoţea cu soarele masculin, în fiecare an,
se alegeau un alt rege şi o altă regină. Iar regele beneficia de toate avantajele
regalităţii numai timp de douăsprezece luni. în Grecia antică, ritualul anual
începea cu o celebrare din care mitologia a păstrat doar un fragment. Era
organizat un concurs de atletism la care participau cincizeci de concurente, iar
cea mai rapidă dintre ele era aleasă mare preoteasă, urmând să joace rolul
simbolic al zeiţei fertilităţii. Ea devenea astfel regina şi celebra nunta sacră cu
regele ales să conducă în timpul acelui an.
Noul rege trebuia ales chiar de regină dintre bărbaţii cei mai virili ai
comunităţii respective. Dacă nunta dintre marea preoteasă şi regele ales era
primită cu bucurie de zeiţă, recompensa erau roadele bogate - cu alte cuvinte,
fertilitatea pământului. Regele verii care domnise în anul precedent nu mai
era la fel de bucuros, fiindcă odată încheiată perioada de domnie, soarta care-l
aştepta era moartea. Acest moment avea să devină sărbătoarea cea mai
importantă din calendarul religios celtic, iar ea se producea în data de 24 iunie
a fiecărui an, adică în cea mai lungă zi a anului. Dovezi referitoare la
celebrarea acestei sărbători importante se regăsesc în toate civilizaţiile de pe
glob, din Asia şi până în Irlanda. Migraţia celţilor, care a început în anul 2000
înainte de Hristos, a avut ca spaţiu originar India şi s-a extins până în Irlanda,
însă practica ceremonialelor ritualice anuale în care era ales noul rege
probabil că datează dintr-o perioadă mult anterioară.
începând din epoca bronzului, bărbatul ceva mai emancipat a descoperit că
este cel puţin la fel de important ca şi femeia în procesul de perpetuare a vieţii
şi pentru fecunditate. Civilizaţiile care se închinau soarelui (element
masculin) au devenit mai importante decât cele care venerau luna (element
feminin), însă trecerea de la un cult la altul nu s-a făcut brusc. Aheii din
Grecia antică aveau o cultură predominant feminină care s-a transmis prin
intermediul jocurilor olimpice. Vechiul rege, denumit în mod frecvent
Hercule (datorită devoţiunii sale faţă de Hera, zeiţa-mamă), era ucis. Noul
rege, sau „Zeus cel verde", se unea cu câştigătoarea concursului de atletism.
Uciderea vechiului rege reprezenta jertfa adusă zeiţei, iar scopul era acela de
a perpetua ciclul fertilităţii.
Pe măsură ce ritualul s-a modernizat, regele a refuzat să se mai lase sacrificat,
jertfindu-i zeiţei primul său născut. Relatările biblice despre Abraham şi Isac
sugerează întreruperea continuităţii culturilor lunare în iudaismul timpuriu,
care impunea ca fiul regelui să fie cel jertfit. Dumnezeu" (nu neapărat
masculin) l-a oprit brusc pe Abraham, spunându-i că nu mai are nevoie de o
jertfă umană, în lumea mai „civilizată", sacrificiul animalelor a înlocuit jertfa
umană ritualică. Animalul avea funcţia de a-i îmbuna pe zei, răscumpărând în
acest fel păcatele oamenilor. Iar ţapul ispăşitor era sacrificat pentru păcatele
fiecărui om.
în Europa celţilor şi în culturile timpurii din Levant, stejarul simboliza
cunoaşterea. Această întoarcere la divinizarea naturii nu s-a stins cu adevărat
niciodată. Primele litere ale alfabetului celtic european erau stabilite în
funcţie de lucrurile corespunzătoare din natură. Astfel, litera „D" din alfabetul
Ogam era a şaptea literă, duir. Din acest „D", limba engleză a păstrat cuvântul
care corespunde produsului realizat din stejar rezistent, adică „poartă".* Zeii
masculini primitivi erau toţi zei ai stejarilor. Hercule, Jupiter, Thor, până şi
lehova, considerau stejarul a fi un arbore sacru. Pentru romani, zeul stejarului
era lanus. Acest zeu cu două chipuri simboliza poarta de trecere între ani, anul
vechi şi anul nou, cu un chip orientat spre trecut şi celălalt spre viitor. Numele
lui s-a păstrat în denumirea primei luni a anului nou, ianuarie, care marchează
trecerea dintre ani.
La jumătatea anului calendaristic, luna lui Jupiter începea în 10 iunie şi se
încheia în 7 iulie. Iar la jumătatea anului calendaristic, în cursul acestui
interval, regele stejarului era sacrificat. Putea muri fiind ucis prin ardere pe
rug, străpuns de suliţe sau săgeţi sau decapitat. Trezirea regelui la noul ciclu
vital începea în 24 iunie şi se sfârşea în l iulie. Oricât de straniu ar părea acest
lucru, tradiţia s-a transmis într-o formă sau alta până în epoca modernă, în
perioada medievală, săptămâna trezirii la viaţă coincide cu săptămâna în care
se organizau, pe tot cuprinsul Europei, târgurile pentru angajarea lucrătorilor,
când bărbaţii îşi căutau de lucru la cules recolta sau în meseriile lor de
constructori (masoni) sau de negustori. Pentru celţi, ziua de 24 iunie marca
începutul noului an. Pentru francmasonerie, Sfântul Ioan Botezătorul este
vechiul rege, regele stejarului. El este jertfit (prin tăierea capului) la scurt timp
după ungerea noului rege (Iisus), care nu a marcat doar începutul unui nou an,
ci începutul unei noi ere.
La rândul lor, numele de „druid" este inspirat de duir, denumirea arborelui
rezistent. Druizii erau, la modul literal, „înţelepţii stejarului", practicanţi ai
unei vechi arte divinatorii. Ca şi în Grecia antică, ritualurile erau ţinute în
cerc. Aşa-numitele cyrkles erau sanctuare în care se organizau practicile
ritualice magice, cel mai adeseori închinate zeiţei Circe (Kirk). Termenul
referitor la cercul prezent în practicile magice s-a transformat ulterior în kirk,
iar mai târziu a dat naştere cuvântului „biserică"."Bisericile din zilele noastre
(circulare numai în cazul construcţiilor în stil templier) nu reprezintă altceva
decât sanctuarul în care ne închinăm Dumnezeului nostru, în forma ritualică
respectivă. Forma originară a catedralei din Chartres era biserica rotundă
(elementul feminităţii) peste care s-a construit edificiul păstrat până în zilele
noastre. Iar biserica circulară a fost construită pe locul unui sanctuar păgân
ridicat în cinstea unei divinităţi feminine.
Cel mai important personaj sacru al druizilor anteriori culturii celtice era
zeiţa. Reprezentativă pentru elementul feminin, zeiţa avea multe din
caracteristicile divinităţii feminine, sub diverse aspecte. Uneori era
reprezentată în chip de tânără fecioară, frumoasă şi pregătită pentru nunta
sacră. Ulterior, figura ei se va transforma în cea al personajului matern,
investită să dea naştere pruncilor şi să se ocupe de creşterea lor. Apoi avea să
se transforme în cotoroanţă, bunică, deloc atrăgătoare pentru bărbaţi şi
incapabilă să mai conceapă copii, însă geloasă, periculoasă şi teribilă la
înfăţişare. Când divinităţile masculine au devenit mai importante decât cele
feminine, şi numele zeilor au început să se modifice, Dia-Meter (mama lui
Dumnezeu) a devenit simplu Deu (Dumnezeu). Cotoroanţa (crona sau zeiţa
decrepită) s-a transformat în Cronos (zeul timpului). Iniţiaţii în cunoaşterea
esoterică ştiu că ştiinţa a fost inventată când zeiţa era atotstăpânitoare.
Termenul pentru noţiunea de „mamă" şi rădăcina unităţii de măsură „metru"
sunt dovezi ale acestei corespondenţe.
Matematica derivă din ştiinţa numerelor şi este astfel denumită prin filiaţie
maternă. Iniţiaţii „matriculau", iar termenul este încă folosit în zilele noastre.
Pentru misteriosul popor al druizilor, măsurarea timpului, a spaţiului şi a
distanţei era o ştiinţă sacră. Termenii asociaţi cu aceste ştiinţe au pătruns în
vocabular unde s-au păstrat până astăzi. „Cronologie" este un cuvânt care
derivă din numele zeiţei care stăpânea timpul. Din India şi până în Irlanda,
această zeiţă întunecată era cunoscută sub numele de Kali, ea măsurând atât
scurgerea timpului, cât şi durata vieţilor omeneşti. Astăzi, am preluat
termenul de „calendar" din cartea timpului pe care o guverna această
divinitate, şi anume calendele. De la însăşi zeiţa-mamă ne-a parvenit cuvântul
„a calibra", cu sensul de „a măsura", ca şi „calibru" care se referă la diametrul
unei arme de foc. „Cercul", astfel denumit după Circe, a fost împărţit în
categorii în funcţie de diametru (Dia-Meter). în mijlocul său se află centrul,
denumit astfel după zeiţa Kore. Cuvântul „rază" este inspirat de ciclul
soarelui (Ra) care intersectează cercul în centrul său.
În Irlanda, preotesele a căror sarcină era studierea aştrilor purtau veşminte de
culoare verde. În engleză, cuvântul „mouth", cu sensul de gură, vine de la
„moon", adică lună, care în perioada de supremaţie a zeiţei era folosită cu
scopul de a măsura timpul. Cuvântul „oră" derivă din denumirea
prostituatelor care trăiau pe lângă templul din Babilon, fiecare fiind
însărcinată să stea de veghe pentru o perioadă determinată de timp şi să se
pună la dispoziţia trecătorilor şi a străinilor. Expresia „femeile nopţii", adică
femeile care aveau de îndeplinit diverse îndatoriri pe lângă templu în cursul
nopţii, s-a transformat în cuvântul „prostituate". Cuvântul „horoscop" provine
din horos, cu sensul de „timp", şi din scop, cu sensul de strajă, paznic. Prin
urmare, horoscopul este produsul celor care „veghează asupra timpului".
„Noapte" şi-a primit numele de la zeiţa Neith, care era cunoscută sub acest
unic nume de pe coastele Oceanului Atlantic şi până în Egipt, în Mexic şi în
Europa, zeiţa fertilităţii este asociată cu luna şi torsul ca simboluri ale
activităţii ei.
în afara rolului său de protectoare a ştiinţelor, zeiţa avea şi alte îndatoriri. Ea
le dădea binecuvântare şi le aducea noroc bărbaţilor care plecau la vânătoare
sau la război. În forma sa primitivă, Artemis era zeiţa vânătorii. Chiar dacă
femeile nu participau efectiv la vânătoare, zeiţa era responsabilă de soarta şi
de reuşita ei. Pentru zeiţa Artemis, ursul era un animal sacru, mai ales în
Arcadia Greciei. Ursul era numit şi arktos (arctic) fiindcă era originar din
regiunile nordice. Pentru a ucide un urs, vânătorul trebuia să fie priceput, să
aibă noroc şi binecuvântarea zeiţei, înainte de a pleca la vânătoare de urşi şi
după ce vânătoarea se încheia, bărbaţii erau obligaţi să practice un ritual
special de mulţumire. Din Munţii Ardennes, al căror nume este inspirat de
Arduina, denumirea germanică a zeiţei vânătorii, şi până în sudul Franţei,
teritoriul este marcat de vestigii şi de sanctuare închinate zeiţei protectoare a
vânătorii, în Franţa, au fost descoperite în diverse peşteri figurine din lut şi
cranii de urs, care sugerează tipul de ceremonial care se petrecea în aceste
spaţii. Unul din ritualuri se referea la a bea diverse băuturi dintr-o tigvă de urs
(sau de om).
La vreme de război, temuta zeiţa Hera îşi apăra protejaţii. Cei credincioşi
zeiţei pe care ea îi dăruia cu forţă şi curaj aveau să devină „eroi" pentru
preamărirea numelui ei. Zeiţa le dădea binecuvântare şi agricultorilor.
Binecuvântarea acordată de zeiţa Kore se numea „cornucopia", cu sensul de
„îmbelşugat". Cuvântul din engleză „corn" (porumb) ar putea fi inspirat de
numele zeiţei, iar cerealele erau roade ale pământului trimise de zeiţa Ceres.
în perioada cuprinsă între domnia lui David şi naşterea lui Iisus, misterele şi
ritualurile magice legate de cultivarea pământului şi de vânătoare au început
să fie înlocuite de religia de stat, adică de ritualuri în formă instituţionalizată.
în mod neoficial, misterele şi ritualurile magice în formă ne-instituţionalizată
s-au perpetuat în diverse forme şi obiceiuri: binecuvântarea bucatelor înainte
de a te aşeza la masă, sperietorile de ciori, potcoavele de cai constituie doar
câteva exemple în acest sens.
Ritualul decapitării regelui şi tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul sunt
două aspecte care aparent nu au nimic în comun, numai că simbolismul celor
două este incitant pentru cei iniţiaţi în lumea misterelor. Revenind la alfabetul
Ogam, în care fiecărei litere îi corespunde un copac, litera care urmează
imediat după „D" este „T". Dacă litera „D" simbolizează luna iunie, adică
momentul execuţiei regelui verii, luna corespunzătoare literei „T" este iulie,
adică momentul în care noul rege urcă pe tron. Dacă acceptăm că „D" îl
reprezintă pe Ioan, iar „T" pe Iisus, faptul că litera T a devenit simbolul crucii
este deosebit de important.
Iisus debutează ca „rege verde", adică tânărul rege, al cărui corespondent
vegetal sacru este ilicele. Simbolismul arborelui sacru s-a perpetuat, astfel
încât ilicele şi Crăciunul au devenit două noţiuni inseparabile. Cariera de
învăţător-preot a lui Iisus începe foarte curând după tăierea capului lui Ioan.
Data de 24 iunie marchează moartea lui Ioan, iar perioada cuprinsă între 24 şi
30 iunie coincide cu „trezirea", astfel încât preoţia lui Iisus începe practic în
iulie, în cel mai pur simbolism masonic. Evenimentul va căpăta o deosebită
importanţă cosmică. Conform scrierilor istoricului Nennius din perioada
timpurie a creştinismului, lumea avea şapte ere. Cea de-a patra epocă începea
cu domnia lui David şi cu edificarea Templului lui Solomon. Cea de-a cincea
eră începea cu Ioan Botezătorul, iar cea de-a şasea, cu venirea lui Iisus.
Religia iudaică s-a debarasat de rădăcinile sale păgâne şi s-a transformat în
religie monoteistă până la naşterea lui Iisus. Poporul iudeu nu aştepta un nou
rege, ci un Mesia pământean, un rege care să îi elibereze de sub jugul
stăpânitorului roman, tot aşa cum un Moise îi scosese din Egipt sau cum
fuseseră eliberaţi din robia babiloniană. Conceptul de Iisus ca Dumnezeu nu
era înţeles sau acceptat ca atare de poporul iudeu în totalitatea sa, iar în unele
privinţe el nu a fost înţeles sau urmat nici de propria sa familie sau de
concetăţeni. După moartea lui Iisus, Pavel i-a devenit urmaş, transformat în
conducătorul spiritual care a deschis larg porţile noii religii aceloraşi păgâni
pe care Iacob, ruda lui Iisus, dorise să-i excludă. Iar dacă Biserica edificată de
Pavel s-a dezvoltat şi a prosperat în Europa, în Asia religia a rămas tributară
credinţei într-un zeu unic şi concepţiei asiatico-islamice conform căreia Iisus
era important doar ca profet. Au fost invocate chiar cuvintele lui Iisus ca
dovadă că nu era Dumnezeu: „Căci Tatăl este mai mare decât mine" (Ioan,
14:28).
Britania nu renunţase încă la rădăcinile ei păgâne, totuşi avea un punct de
convergenţă cu Israelul : ocupaţia străină. Atât Britania, cât şi Israelul aveau
urgent nevoie de un rege. Evreii îşi doreau un rege pământean care să îi
conducă spre emanciparea de Roma, iar Britania avea nevoie de un
conducător care să-i elibereze pe britoni mai întâi de sub ocupaţia romană,
apoi de oprimarea saxonă. Iisus nu şi-a împlinit misiunea pământeană de a
elibera Israelul de sub ocupaţia romană şi a murit. Mormântul său gol oferea
speranţa că va reveni. Nici Camelotul regelui Arthur nu a reuşit să
supravieţuiască. Potrivit legendei, Arthur a fost rănit şi dus de pe câmpul de
luptă, probabil pentru a reveni şi el la momentul cuvenit.
Asemănările dintre personajele Iisus şi Arthur nu se opresc aici. Tot aşa cum
enigmaticul vrăjitor Merlin a pregătit venirea regelui Arthur, la fel a procedat
şi Ioan Botezătorul în ceea ce-l priveşte pe Iisus Hristos. Guineviere, soţia
regelui Arthur, a fost numită astfel după o mare zeiţă albă şi, conform
autorilor legendelor Graalului, i-a fost necredincioasă soţului ei. Tovarăşa lui
Iisus, Maria Magdalena, personaj al cărui simbol este porumbelul, împrumută
câteva din caracteristicile zeiţei Isis şi, conform portretului pe care i-l face
literatura creştină de mai târziu, a fost considerată păcătoasă şi prostituată.
Sau, aşa cum femeile sunt cele care l-au pregătit pe Iisus pentru punerea în
mormânt şi tot ele sunt acelea care l-au văzut primele înviind, tot femeile îl
vor lua pe Arthur rănit de pe câmpul de luptă şi îl vor duce pe o luntre până în
Avalon.
S-au scris până în prezent sute de cărţi despre similitudinile dintre mitul celtic
al ciclului vieţii, viaţa regelui Arthur şi viaţa lui Iisus Hristos. Nu este
surprinzător şi nici întâmplător faptul că familiile care fac parte din Prioratul
Sionului şi scriitorii aflaţi sub comanda lor încearcă să stabilească legătura
dintre cele două aspecte. Literatura Graalului a fost pusă în slujba recuperării
idealurilor măreţe ale vieţii. Questa Graalului în care a pornit regele Arthur
este poate comparabilă cu călătoria eroului din Grecia antică plecat pe mare
să se descopere pe sine, sau arete. Practic, era mai importantă căutarea
Graalului, călătoria, drumul, decât găsirea efectivă a Graalului. La rândul ei,
nici devoţiunea grecilor nu a fost împlinită, însă a rămas o aspiraţie pe care
eroul nu a abandonat-o niciodată, învăţăturile lui Iisus Hristos ţin de acelaşi
filon. Legea a fost făcută pentru bărbat şi femeie, iar nu bărbatul şi femeia
pentru lege. Iisus a adus omenirii promisiunea împlinirii unui ideal măreţ,
dragostea dezinteresată faţă de Dumnezeu şi de aproapele, de dragul iubirii în
sine.
Aceste valori minunate nu coincideau însă cu valorile Bisericii sau ale
statului medieval, iar literatura Graalului trebuie privită ca o încercare de a le
resuscita. Primul pas era împăcarea tuturor credinţelor religioase - crezul
francmason de adorare a unei divinităţi supreme constituia un exemplu în
acest sens. Iar cel de-al doilea pas era recuperarea adevăratului mesaj eristic
de către omenire prin intermediul literaturii Graalului. Mai exista însă şi un al
treilea pas, integrarea credinţei arhaice în credinţa modernă. Creştinismul
celtic rămânea în continuare tributar lumii druizilor, zeilor vegetaţiei,
magicienilor şi misterelor lor de nepătruns.
Personajul straniu care a fost Merlin a constituit practic o punte de legătură
între trecutul celtic înceţoşat şi epoca medievală. Odinioară un „sălbatic", sau
„George cel Verde" al britanilor, Merlin a devenit aproape un bun creştin.
Povestea legată de venirea pe lume a lui Merlin este poate chiar mai stranie
decât cea a lui Ioan Botezătorul, care s-a născut dintr-o mamă „stearpă".
Drept răzbunare pentru triumful lui Hristos asupra iadului, este trimis un
diavol pe pământ să chinuiască o familie de oameni credincioşi. Respectiva
familie, săracă lipită pământului, nu mai avea nimic de preţ în afara celor trei
fiice. Diavolul reuşeşte să înşele castitatea fetelor mai mici, însă cea de-a treia
îl înfruntă. Această fiică mai mare, încă pură, este vioiată în somn de demon,
într-o noapte în care uitase să-şi spună rugăciunile. Astfel se naşte vrăjitorul
Merlin, un copil născut de om, dar al cărui corp este complet acoperit de păr.
Adevărurile pe care le conţin legendele de acest fel sunt ascunse de metafore
şi simboluri, însă înţelesul lor s-a pierdut în negura vremii. Exista o poveste şi
despre originea regilor merovingieni franci, care se spunea că s-ar fi tras din
Merovee, care ar fi fost conceput în chip miraculos prin unirea unei prinţese
cu un rege şi cu o creatură marină.
Sfântul protector al galezilor este Sfântul David (Dewi în velşă), al cărui
nume are sensul de „omul apelor". După creştinarea Ţării Galilor, funcţia pe
care o îndeplinea omul apelor era aceea de a boteza poporul galez. Iar
misiunea Sfântului Ioan Botezătorul a fost tot aceea de a boteza. Numele
propriu Ion sau Ioan-îşi are rădăcina în grecescul „Iona" care la rândul său
derivă din numele babilonian „Oana". Oana, pe jumătate om, pe jumătate
fiinţă marină, îi civilizase pe strămoşii babilonienilor. Şi numele propriu
Merlin conţine conotaţii marine, deoarece rădăcina mer are sensul de „mare",
iar lin are tot o semnificaţie acvatică (lac mic). Ce tradiţii ancestrale îi unesc
pe aceşti trei oameni ai mărilor? Civilizaţia modernă s-ar putea să nu găsească
răspunsul niciodată. Totuşi, putem afirma că aproape nu există cultură în care
să nu apară legende şi mituri despre un om care a adus civilizaţia într-o
regiune oarecare de pe glob venind de pe mare. De la cultura incaşilor şi
mayaşilor, continuând cu cea a amerindienilor şi ajungând până la civilizaţia
egipteană şi babiloniană, ne-au parvenit mărturii mitologice ale apariţiei unui
bărbat care soseşte din largul mării, care îi învaţă pe locuitorii din ţinutul
respectiv îndeletniciri cum ar fi construirea de edificii, arta scrisului,
agricultura şi ştiinţa vindecării. Omul mării îndeplineşte întotdeauna funcţia
de civilizator. Oare şi Merlin, Merovee şi Ioan să fi fost produsul unor mituri
comune?
Explicaţia furnizată de masonerie în legătură cu tradiţia masonică este aceea
că Solomon însuşi, regele care a înălţat Templul, a fost fondatorul unei
societăţi secrete de constructori-masoni care s-a perpetuat timp de trei
milenii. Scopul mai plauzibil al francmasonilor, rozicrucienilor, membrilor
„Colegiului Invizibil" şi al altor ordine de acelaşi gen era edificarea unei
societăţi mai liberale. Europa devenise un creuzet de popoare - creştini şi
păgâni, asiatici, islamici şi celţi. Statele şi religiile statelor respective încercau
să facă faţă acestor diferenţe culturale impunând un regim sângeros de
reprimare. Biserica romană şi statul normand şi-au unit forţele condamnând
abaterea de la principiile impuse şi transformând-o într-o disidenţă
periculoasă.
Europa pătrundea în Evul Mediu „întunecat". Invadatorii barbari care se
năpustiseră asupra Apusului au fost respinşi în fine în bătălia de la Troyes din
anul 451, care a oprit înaintarea hunilor. Era însă prea târziu pentru Imperiul
Roman care permisese hoardelor de invadatori vizigoţi, vandali şi franci să
înainteze, să stăpânească şi să conducă Europa Apuseană. Vikingii veniţi din
ţinuturile nordice şi invadatorii normanzi stăpâneau deja Insulele Britanice şi
o parte din Europa. Cuceritorii recurgeau la metode sângeroase pentru a
supune populaţiile cucerite, ucigând sau mutilând oameni şi dând astfel
naştere uneia din cele mai crude perioade ale epocii moderne.
Pentru cei care refuzau să plătească dări şi să li se supună necondiţionat
stăpânitorilor, Statul şi Biserica deveniseră sinonime cu tortura şi cu execuţia.
Statul, care percepea dările de la popor, nu le oferea cetăţenilor oprimaţi
protecţia legii, ci le declarase război făţiş. La rândul său, nici Biserica nu le
oferea oamenilor recompense sau mângâiere terestre, ci îi obliga să plătească
dări tot mai înrobitoare şi să participe la războaiele religioase pe care tot ea le
iniţiase.
Conţii din regiunea Champagne îi invitaseră pe evreii care fugeau din Spania
să caute refugiu în Franţa, în anul 1025, s-a născut rabinul Solomon Isaac,
cunoscut pentru meritul de a fi fost păstrătorul Talmudului. Rasbi, după cum
mai era numit, a pus bazele unei şcoli rabinice la care au fost invitaţi să
studieze erudiţi şi savanţi din întreaga lume. Şcoala sa nu era deschisă numai
evreilor, căci se spune că veneau aici să cânte în ebraică până şi preoţi
francezi. La vremea aceea, învăţăturile ebraice includeau şi un s’et de
cunoştinţe mistice esoterice, cunoscute sub denumirea de Cabala, care
pătrunsese în Franţa şi în Spania adusă de diaspora iudee, adică de valul de
imigranţi evrei care fugiseră din Israel în urma revoltelor din anul 70 când a
fost distrus Templul. Cea mai rapidă cale de ieşire din Israel era Marea
Mediterană, iar Cabala a călătorit astfel mai întâi către apus, iar ulterior s-a
răspândit către nord. Cabala nu putea fi transmisă oricui şi tuturor, ci numai
unui număr s’elect de învăţaţi. Această elită a devenit depozitara secretelor
bine tăinuite în spatele limbajului codificat, iar cifrul menit să ducă la
interpretarea sensului era ascuns în litere. Cabala era puternic înrudită cu
învăţăturile eseniene. Dar şi printre esenieni, numai câţiva aleşi puteau primi
învăţăturile sacre. Gândirea eseniană reţinea ideea centrală a „învăţătorului de
drept", care era „nazar", sau „vlăstar" de viţă regală.
Max Dimont, erudit, scriitor şi cercetător al trecutului şi prezentului poporului
evreu, defineşte tradiţia cabalistică drept „filonul secret de dincolo de Tora".
Cabala reprezintă un amalgam de religie şi raţiune, de logică şi ştiinţă, menite
să-l ajute pe om să se apropie de Dumnezeu. Totuşi, nu pe orice om.
Pe de altă parte, ştiinţa şi arta scrisului erau^ ocupaţii cu care se îndeletniceau
numai o mână de aleşi, în perioada medievală, scrisul era o profesiune
controlată de Biserică şi de stat. Cei care ştiau să scrie erau angajaţi în slujba
uneia sau celuilalt. Scriitorii care nu se înregimentau sistemului erau acuzaţi
de erezie, trădare sau vrăjitorie, însă curând, până şi cei aflaţi la putere au
început să fie îngrijoraţi de proporţiile pe care le atinsese corupţia. Clasa
aristocraţiei, care nu era nici ea mai presus de corupţie, este cea care a
comandat crearea legendelor din ciclul arturian. Aceleaşi familii care se
uniseră sub pavăza Prioratului Sionului şi care au dus la crearea Ordinului
Cavalerilor Templieri sunt cele care au comandat scrierea operelor literare
despre regele Arthur şi istoria unei lumi idealiste şi misterioase.
Chiar Geoffrey de Monmouth, în scrierile sale despre Anglia, se menţine în
zona miracolelor şi-a misterelor. Geoffroy este primul autor care a scris
detaliat despre regele Arthur. El îi dedică „Istoria regilor Britanici", scrisă în
anul 1135, regelui englez Stephen, nepotul lui Wilhelm Cuceritorul. Etienne
de Blois i-a jurat credinţă Matildei, fica regelui Henric I, însă a urcat singur
pe tron. Matilda s-a căsătorit cu Geoffrey al IV-lea d'Anjou şi a avut un fiu
(pe Henric al II-lea) care avea să devină ulterior moştenitorul tronului lui
Stephen. Acest Geoffrey al IV-lea a dat familiei cenţilor d'Anjou numele de
familie Plantagenet - vlăstarul de viţă regală.
Geoffrey de Monmouth a plasat acţiunea legendelor despre regele Arthur în
sudul Angliei; ulterior, scriitorii rivali francezi vor alege Franţa drept scenă a
legendelor arthuriene. Geoffrey a murit în anul 1155. La scurt timp după
moartea sa avea să se nască literatura dedicată Graalului, iar peste jumătate
din operele Graalului aveau să fie terminate în decurs de cincizeci de ani, mai
precis, în perioada 1180 -1230. Poemul „Lancelot" compus de Chretien de
Troyes a fost o operă scrisă la comanda Mariei de Champagne. Mama Mariei,
Eleanor de Aquitania, era la a doua căsătorie, iar acest soţ era Henry
Plantagenet, duce de Normandia şi conte d'Anjou. Când Chretien a urmat
întocmai indicaţiile Mariei, ne spune prolificul exeget al literaturii romaneşti
a Graalului Norma Lorre Goodrich, el nu a respectat sursele istorice, iar
rezultatul nu a fost „convingător". A plasa un rege pe jumătate briton, pe
jumătate galez, pe care istoria îl recunoaşte ca atare, într-un peisaj medieval,
subminează atât istoria, cât şi arta, atâta vreme cât povestea respectivă este
modificată pentru a satisface solicitările comanditarului.
Adevărata Guinevere era o regină războinică, însă dimensiunile şi statutul ei
vor fi reduse la o imitaţie a vieţii contesei de Champagne. Guinevere era de
origine picta, iar, conform culturii din care provenea, îşi putea alege singură
soţul, după pofta inimii, şi se putea la fel de bine debarasa de el, tot după
pofta inimii. La curtea din Troyes, contesele şi chiar reginele erau măritate
fără a li se cere consimţământul, prin urmare se resemnau să accepte un
mariaj din care lipsea dragostea, fiind incapabile să facă ceva în această
privinţă. Guinevere, care putea face tot ce-şi dorea, este considerată infidelă
din cauza poveştii de dragoste cu cavalerul Lancelot. Versiunea de la Troyes
prezintă drept adulter gestul ei de-al „părăsi" pe Arthur.
Cititorul operei lui Chretien este la fel de nedumerit şi în privinţa episodului
în care cavalerul Lancelot îi aduce prinţesei inimii sale capul unui bărbat. Tot
aşa cum strămoşii lor păstrau capul ursului pe care îl vânaseră, şi celţii au
menţinut viu obiceiul de a păstra capul duşmanilor importanţi. Probabil că
cititorii normanzi din veacul al XH-lea, care au trăit la şapte sute de ani după
moartea personajului istoric Arthur, nu înţelegeau acest obicei. Pe de altă
parte, este posibil ca Chretien, care era mult mai cultivat decât cititorii săi, să
fi inclus obiceiuri stranii de acest gen tocmai pentru a rămâne fidel realităţii
istorice, însă poate că poemul „Lancelot" a rămas incomplet din cauza diluării
povestirii mistice despre celţi, condiţie impusă scriitorului de protectorul său
bogat. Goodrich consideră că, probabil, Chretien şi-a pierdut elanul
scriitoricesc.
Să se fi hotărât Chretien de Troyes să abandoneze studierea istoriei
arthuriene, poate chiar să iasă din slujba Mariei de Champagne? Oricum, el a
murit în anul 1188, în condiţii misterioase, iar un incendiu a mistuit
majoritatea manuscriselor şi a documentelor istorice. Nu ne putem totuşi
împiedica să ne punem fireasca întrebare dacă nu cumva cele două incidente
au fost rezultatul căderii sale în dizgraţie. Cu un an înaintea morţii sale, adică
în 1187, Ierusalimul fusese cucerit de sarazini, iar mulţi îi învinovăţeau pe
Templieri. Tensiunea provocată de greaua pierdere şi presiunea exercitată de
opinia publică au afectat Ordinul. Organizaţia secretă formată din familii
aristocratice franceze, care îi susţinea din umbră pe Cavalerii Templieri, s-a
disociat în cele din urmă de Ordin. Deşi este probabil că familiile din Lorena
continuau totuşi să exercite un oarecare control asupra lor, în public ei s-au
disociat de activităţile grupului.
Există prea puţine speranţe, sau metode, de a arunca lumină asupra unei morţi
care a survenit în urmă cu opt sute de ani, însă putem deduce că, dacă
protectorii lui Chretien au fost nemulţumiţi de refuzul său de a finaliza opera
în forma şi stilul impuse de ei, atunci este posibil ca alţi scriitori să o fi
continuat şi fără să-şi facă prea multe probleme de conştiinţă. Aşadar, el nu
era de neînlocuit. Chiar înaintea morţii sale, i s-a cerut să includă în lucrare
câteva genealogii. Acest aspect a devenit o adevărată modă în literatura
ulterioară a Graalului. La doi ani de la moartea sa, Robert de Borron
introduce arborele genealogic al lui Parsifal mergând în trecut până la Iosif
din Arimateea.
Robert de Borron, succesorul lui Chretien, este bănuit de a fi fost noua
unealtă de scris la care a apelat Prioratul Sionului în încercarea de a legitima
descendenţa de regi şi urmaşi dintr-o stirpe cu sânge regal. Referindu-se la
Sfântul Graal, Robert este primul care îl prezintă în ipostaza de obiect sacru
adus dintr-o ţară străină şi ostilă şi plasat în grija altor protectori. Tot de la
acest scriitor aflăm despre construirea unui castel al Graalului, al cărui scop
precis era acela de a proteja vasul sfânt. Oare Prioratul Sionului încerca să
producă dovezi documentare referitoare la dreptul său de proprietate asupra
unui obiect sacru care fusese salvat din Templul de la Ierusalim?
Dacă conferim sfântului Graal interpretarea de obiect care confirmă
descendenţa din sângele regal, atunci putem considera că Graalul reprezintă o
colecţie de documente, probabil arborele genealogic al familiei de regi de la
David până la Iisus. De Borron afirmă că Graalul a fost dus pe o insulă pustie
din larg, la 454 de ani după moartea lui Iisus Hristos. De vreme ce anumite
legende susţin că familia lui Iisus a fugit din Israel imediat după momentul
Răstignirii, atunci ce s-a petrecut cu patru secole mai târziu? Momentul
coincide cu instalarea în sudul Franţei a vizigoţilor care au adus cu ei în
Franţa obiecte furate de la Roma, în posesia cărora intraseră romanii în urma
jefuirii Ierusalimului. Aceste comori au fost duse spre păstrare în capitala
regatului vizigot, care era Rennes-le-Chateau, sau în apropierea sa.
Aşa cum Cabala reprezintă o culegere de texte scrise astfel încât cititorul
neavizat să înţeleagă doar sensul superficial, în timp ce pentru cititorul iniţiat
înţelesul este ascuns la un nivel mult mai profund, putem presupune că tot
astfel au fost alcătuite şi operele comandate de Prioratul Sionului. Cavalerul
Parsifal este numit „fiul văduvei", termen care deţine p conotaţie extrem de
importantă din punctul de vedere al masoneriei secrete. După cum menţionam
anterior, sensul este de frate mason-constructor, expresia fiind folosită atunci
când un mason solicită ajutorul unui frate, în „Conte del Graal", o altă operă
scrisă de Chretien şi terminată de autori necunoscuţi, Parsifal este comparat
cu sarazinul „Mahdi", sau „cavalerul aşteptat", acela care îi poate vindeca pe
oameni. Atât Iisus, cât şi Parsifal erau recunoscuţi drept cavaleri aşteptaţi,
amândoi având puteri vindecătoare. Mahdi a supravieţuit în vocabularul
masonic secret în forma „mahadia".
La numai câţiva ani după Chretien şi Robert de Borron, cavalerul german
Wolfram von Eschenbach a scris poate cea mai misterioasă operă despre
Parsifal, intitulată „Parzival". Acţiunea poemului se petrece la Poitou.
Wolfram şi-a compus cu rigurozitate opera, mergând până într-acolo încât a
folosit calcule matematice în numerotarea capitolelor, lăsându-ne nouă să
facem speculaţii referitoare la mesajele secrete. Poitou făcea parte din
domeniul lui Eleanor de Aquitania şi al lui Henry d'Anjou, iar Wolfram
trebuie să fi scris cu gândul la protectorii săi. El are paternitatea celei mai
complicate genealogii dintre toate cele care apar în literatura Graalului, tatăl
lui Parsifal fiind urmaşul regelui Arthur, iar mama sa, vlăstarul a doi regi ai
Graalului, Frimutel şi Titurel. Pe de altă parte, autorul utilizează în mod
explicit termenii de „Templier" şi de „Cavaleri Templieri" şi suficient de
frecvent încât să ne determine să ne întrebăm dacă nu cumva opera lui
reprezintă o încercare tardivă de a face publicitate acestui Ordin căzut în
dizgraţie.
Wolfram aminteşte şi despre o soră a lui Parsifal, pe nume Sigune, care este
uimită cât de puţin ştie Cavalerul aşteptat. El a văzut suliţa însângerată
folosită de soldatul roman pentru a se asigura că Iisus murise, platoşa din
argint pe care a fost purtat trupul lui Iisus, Graalul care era potirul cu sângele
lui Iisus Hristos. îl cunoscuse pe regele-pescar, zeul-rege rănit care nu mai
putea guverna. Sigune se mai întreabă cum nu a reuşit fratele ei să înţeleagă
sensul tuturor lucrurilor pe care le-a văzut. Unchiul lui Parsifal, care este
prezentat ca fiind eremit, i-a mărturisit lui Parsifal că Iisus Hristos făcuse
profeţia conform căreia Parsifal însuşi urma să devină păstrătorul Graalului.
Opera iui Wolfram este cea mai limpede operă din literatura Graalului, cu
trimitere directă la Templieri şi informaţii despre ceilalţi cavaleri aşteptaţi, din
care aflăm că, în vremea cavalerească, Templul se afla probabil în sudul
Franţei.
Conform tradiţiei frăţiei Graalului, fraţii trebuia să facă parte dintr-o societate
secretă. Cum la vremea respectivă Templierii nu erau încă proscrişi, aşadar nu
deveniseră o societate „secretă", este posibil ca Prioratul Sionului, Ordinul
din interiorul ordinului, să fi fost tocmai această „societate secretă". Puţinilor
membri admişi în această organizaţie nu li se permitea să îşi divulge originea.
Iar în Europa secolului al Xll-lea, un obstacol în calea recunoaşterii arborelui
genealogic era, în mod logic, originea iudaică. Iar dacă ipostaza de
descendent al regelui David sau Iosif din Arimateea putea părea la prima
vedere o onoare, în actualitatea medievală ea putea antrena câteva din cele
mai potente familii franceze pe panta suspiciunii şi a persecuţiilor.
Marie de France însăşi a reiterat obligativitatea ca păstrătorii Graalului să-şi
tăinuiască originea. Să fi reflectat oare lipsa de înţelegere a lui Parsifal o
incapacitate de a înţelege sau accepta originea sa iudaică? Wolfram pare să
confirme acest aspect. El susţine că în Septimania aflată în regiunea Munţilor
Pirinei - ţinutul peste care stăpânea William de Gellone - s-ar fi aflat la
început castelul unde era păstrat Graalul. Să ne amintim că William era
contemporan cu Charlemagne, din dinastia carolingiană care uzurpase tronul
regilor merovingieni. Noua stirpe de regenţi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să
legitimeze dreptul de a domni. Fiul lui Carol cel Mare s-a căsătorit cu fiica lui
William. Prin intermediul unor mariaje strategice de acest gen, familia lui
William a asigurat veriga de legătură dintre regalitatea vizigotă şi cea
merovingiană din Sud şi familia Plantard, originea dinastiei Plantagenet.
Căsătoriile ulterioare au atras în această ramură şi casele de Alsacia-Lorena.
Printre altele, familia lui William poseda şi domeniul pe care se afla Rennes-
le-Chateau şi castelul Blanchefort.
Wolfram a continuat în acelaşi registru, aducând corecţii afirmaţiilor făcute de
Chretien care căzuse în dizgraţia protectorilor săi. El îşi întemeiază afirmaţiile
pe surse provenind din sudul Franţei şi din Spania. O sursă importantă este
Kyot din Provenţa (un maestru binecunoscut din Cartea a IX-a a poemului
„Parzifal) care „descoperise" adevărată poveste a Graalului la Toledo, în
Spania. Povestea fusese consemnată de un erudit evreu care trecuse la
creştinism, deşi familia din care făcea parte părea să nu fie nici creştină, nici
iudee. Tatăl acestui învăţat iudeu, pe nume Flegenatis, se închina unui viţel,
iar Flegenatis însuşi studiase Cabala. El îşi însuşise ştiinţa astrologiei şi ştia
când răsar şi când apun astrele şi modul în care influenţau viaţa oamenilor. El
susţinea că Graalul era scris în constelaţii.
De asemenea, Wolfram susţine că erau puţini nobilii creştini aflaţi în slujba
Graalului, însărcinaţi cu păstrarea Graalului. Dacă înlocuim ideea Graalului
în chip de cazan celtic sau de potir, cu conceptul Graalului ca ansamblu de
cunoştinţe, atunci întreaga poveste capătă sens. Această cunoaştere este prin
urmare păstrată şi transmisă de-a lungul istoriei de un număr restrâns de
familii de elită, cunoscute sub denumirea generică de păstrători. La evrei,
cunoaşterea se referă la secrete legate de astronomie, atât de complexe încât
este posibil să nu fie cunoscute decât câtorva rabini care studiază şi
memorează aceste cunoştinţe secrete timp de mulţi ani, fiind astfel pregătiţi să
preia rolul de păstrători. Aceleaşi secrete pot fi ascunse în spatele formei mai
„ortodoxe" a iudaismului, combinate cu ştiinţa astronomiei originară din
ţinutul magilor, din doctrina budistă (posibil moştenită de esenieni) şi din
religia celtică, într-o epocă în care celţii erau răspândiţi pe un teritoriu cuprins
între India şi Irlanda, în Britania şi în Galia, aceste secrete au fost apărate şi
păstrate de druizi, iar aceste secrete erau atât de complexe încât îţi trebuia o
viaţă de om pentru a le putea asimila. Din perspectiva unui iniţiat, o parte din
cunoaşterea secretă nu putea fi transmisă decât în forma prin care ne-au fost
transmise majoritatea cunoştinţelor istorice sau religioase - adică prin mituri,
parabole şi folclor.
Matei a scris Evanghelia pentru a fi sigur că viaţa lui Iisus era în acord cu
profeţia vechi-testamentară. Familiile elitei care formau Sionul au pregătit
apariţia lui Mesia, care provine din cercul lor. Să-şi fi propus ei obiectivul de
a pregăti venirea unui rege pământean?
Există mai multe explicaţii care justifică existenţa Prioratului Sionului. Una
este cea de a perpetua descendenţa directă din Iisus şi Maria Magdalena.
Dacă cei doi ar fi avut urmaşi în urmă cu două mii de ani, atunci numărul
„moştenitorilor" ar fi de ordinul câtorva milioane. Dacă unul din aceşti
urmaşi ar pretinde că este deţinătorul unei distincţii unice care să le dea altor
câtorva milioane motivul de a crede în el şi de a-l urma ca divinitate sau ca
rege, probabil că ar fi o dovadă de pragmatism. Un alt motiv, cumva mai
tainic, ar fi acela de a promova credinţa într-un zeu arhaic. Poate că scopul
real era acela de a susţine perpetuarea unei religii în cadrul căreia zeiţa ar fi
putut fi reprezentată de Maria Magdalena, unită cu un zeu-rege reprezentat de
un Sfânt Ioan, o autoritate superioară în stil templiero-masonic, care să
asigure astfel unificarea întregii lumi sub dominaţia unui Imperiu Sfânt.
Dreptul la tronul unui atare imperiu ar putea fi atunci revendicat de
„moştenitori".
Totuşi, constituirea unei societăţi secrete este ea însăşi un scop în sine.
Societăţi de tipul Prioratului Sionului, masoneriei şi altor sute de organizaţii
au numeroase niveluri de „perfecţionare" şi numeroase grade. Cu cât se
ajunge la un nivel mai elevat, cu atât secretele cunoscute sunt mai obscure.
Este posibil că apartenenţa la organizaţia P-2 din secolul al XX-lea să fi trasat
calea spre reuşită a unui individ din cadrul grupului. P-2 a fost o grupare
masonică italiană, atât de potentă, încât se spunea că cine conduce P-2
conduce practic întreaga Italie. Totuşi, după ce organizaţia a fost deconspirată
şi după formularea acuzaţiilor de crime, membrii de rând au descoperit
curând că nucleul elitist al grupării era atât de corupt, încât constituia un
motiv de ruşine pentru restul grupului.
În mod similar în cadrul masoneriei, pe măsură ce membrii se implică la un
nivel profund, sunt şantajaţi să nu părăsească societatea şi să păstreze secretul
asupra unor idei şi practici religioase cel puţin bizare. Să fi uneltit membrii
Prioratului Sionului şi rudele lor scoţiene în sensul creării unui regat masonic
pe pământ?
Capitolul 13
PĂSTRĂTORII GRAALULUI ŞI LUMEA MODERNĂ
Societăţile secrete au existat întotdeauna, iar ele au inspirat teamă regilor,
preşedinţilor şi poporului de rând, fără deosebire. Societăţile ţes o întreagă
mitologie în jurul lor, creând astfel iluzia de forţă şi putere pentru a-şi asigura
loialitatea membrilor. Principalul aspect care diferenţiază masoneria de alte
societăţi secrete este complexitatea istoriei întemeiate pe legendă şi treptele
iniţiatice pe care trebuie să le urce membrii masoni pentru a plonja apoi într-o
ţesătură mitologică şi mai densă. Privită din exterior, masoneria este la fel de
inocentă ca şi o organizaţie locală de socializare de tip rotary. însă din
interior, ea a fost astfel construită astfel încât să semene cu o religie.
Numai în Insulele care aparţin de Marea Britanie, marea societate secretă a
francmasoneriei numără peste un milion de membri (femeile sunt excluse), în
Statele Unite, există în prezent şaizeci de mii de loji şi câteva milioane de
membri. Numai în Anglia şi în Ţara Galilor sunt şase sute de mii de masoni,
iar în Scoţia probabil sunt activi peste o sută de mii. Scriind cartea intitulată
„Frăţia" (Brotherhood), un studiu al efectelor masoneriei asupra societăţii
engleze, Stephen Knight face o trecere în revistă riguroasă a' corupţiei pe care
a generat-o masoneria la nivelul departamentului de poliţie şi al sistemului
magistraturii. Pentru membrii masoni de grade inferioare, masoneria este un
soi de club în care oamenii se reunesc să socializeze, o societate de
întrajutorare şi o organizaţie de asistenţă reciprocă care îi ajută pe membri să
îşi găsească un post mai bun sau noi clienţi. Membrii iniţiaţi la grade mai
mici ştiu că nu există decât trei grade. După ce au ajuns la ceea ce credeau că
este nivelul superior, ei descoperă că mai trebuie să treacă prin alte treizeci de
grade. Un eminent exeget al masoneriei susţine că ar exista încă trei grade
superioare în jurul cărora nu se face publicitate, fiind apărate de o disciplină
foarte strictă privind păstrarea secretului. Unii comentatori susţin că opera pe
care a scris-o Stephen King a provocat moartea lui suspectă care a survenit la
scurt timp după publicarea ei.
Iniţiaţii primesc cunoştinţe de „geometrie sacră", transmisă din antichitate,
din epoca în care a trăit Hiram. Primii constructori-masoni probabil aveau
cunoştinţe avansate de geometrie reparatorie şi de întreţinere pentru a-şi putea
face meseria cum se cuvine. Pe de altă parte, este cert că maeştrii
constructori-masoni aveau cunoştinţe avansate de matematici superioare
pentru a fi capabili să facă planurile construcţiei şi să supravegheze edificarea
de catedrale şi biserici, în mod similar, probabil că iniţiaţilor de grade mici li
s-au transmis secrete până la un punct, în timp ce iniţiaţii din gradele mari au
intrat în posesia unei forme superioare de cunoaştere sacră. Membrii masoni
pot ajunge până la gradul treizeci şi trei, numai că cifra în sine este ilogică din
perspectiva unui plan mistic în care treizeci şi şase reprezintă jumătatea celor
şaptezeci şi două de grade secrete. Foştii preşedinţi americani Gerald Ford,
William Howard Taft, Franklin Delano Roosevelt şi Harry Truman, dar şi alte
personaje marcante din viaţa publică, printre care îi amintim pe J. Edgar
Hoover, Melvin Laird, Secretarul pentru Apărare din administraţia Nixon, şi
Steven Bechtel (marele magnat din industria construcţiilor) toţi au ajuns până
la gradul treizeci şi trei. Care era secretul pe care îl ştiau toate aceste
personaje sus-puse?
în cartea „Geneza" (Genesis), David Wood arată că pentru francmasoni
numărul treizeci şi trei a fi suma dintre numerele optsprezece (numărul lui
Isis) şi cincisprezece (numărul lui Osiris). Trimiterile de acest gen la
sacralitate nu numai că nu sunt întâmplătoare, ci sunt foarte importante în
această pseudo-religie. Numărul cinci este simbolul puterii feminine asociată
cu pentagrama. Şi numărul opt este un număr sacru prin conexiune cu Isis,
care este probabil cea mai veche divinitate universală. Se ştie despre cifra opt
că reprezintă dublul simbol al naşterii şi al infinitului. Iar numărul cincizeci şi
opt (cinci şi opt) este un număr considerat sacru de Templieri şi de organizaţia
Prioratului Sionului din zilele noastre. Cinci plus opt fac treisprezece, număr
pe care creştinii îl consideră ghinionist din cauza asocierii cu zeiţa păgână.
Dacă cifra opt poate fi un număr pozitiv sau „norocos" pentru creştini, în
schimb, treisprezece nu poate reprezenta decât zeiţa. Litera „M" din numele
zeiţei este şi cea de-a treisprezecea literă a alfabetului, fiind folosită ca simbol
al constelaţiei Fecioarei. Iar o zi de vineţii 3 a anului 1307, s-a dovedit a nu fi
o zi fastă pentru Templieri, de vreme ce valul de arestări masive a început în
acea zi. Să fi fost un nonsens simbolismul şi semnificaţia mistică a acestor
numere?
Există două motivaţii posibile care ar putea explica legendele şi misterul
ţesute în jurul acestor numere. După cum ştim, de-a lungul timpului, arta
arhitecturii nu a fost consemnată în documente scrise. Fiecare număr
important reprezenta cifrul în spatele căruia se ascundea o întreagă poveste,
numerele fiind folosite asemenea unor dispozitive de memorare menite să
reactiveze mai rapid un s’et de cunoştinţe însuşite. Am moştenit sistemul
modern de măsurare de la cea mai veche civilizaţie a lumii, civilizaţia
sumeriană. Sumerienii împărţeau cercul în 360 de grade, iar ora şi minutul, în
unităţi de câte şaizeci de subdiviziuni fiecare. Ei sunt cei care au stabilit
piciorul ca unitate de măsură la doisprezece ţoli, ca şi sistemul de socotire în
duzini pentru ouă. Ei au introdus măsurarea timpului şi a spaţiului cu ajutorul
acestui sistem numeric bazat pe cifra şaizeci. Tot sumerienii sunt cei care
măsurau timpul cu ajutorul spaţiului. De pildă, intervalul necesar umbrei
lăsate de soare să traverseze o suprafaţă dată, îi permitea matematicianului
(dar şi arhitectului) să măsoare distanţa.
Acest tip de măsurători aveau o semnificaţie cosmică. Soarele echinoxului
ocupă fiecare casă a zodiacului pentru o perioadă de 2. de ani. Un ciclu
zodiacal complet acoperă o perioadă de 25. de ani. Unui cerc de 360 de grade
îi sunt necesari şaptezeci şi doi de ani pentru deplasarea cu un grad. Ciclul
zodiacal complet (adică 25. de ani) împărţit la 432 (număr pe care Berosus l-a
folosit tot atât de mult pe cât de mult este folosit simbolul d În geometria
euclidiană) are ca rezultat 60, numărul pe care se bazează întregul sistem
matematic. Anumite numere-cheie declanşau mecanismele de memorare,
acţionând asemenea unei legende.
Valhalla, tărâmul morţii din mitologia scandinavă, avea 540 de uşi prin care
puteau pătrunde opt mii de războinici, înmulţind aceste două cifre, vom
obţine 432.0. în tradiţia chineză, istoria cataclismelor din univers care au dat
naştere planetei Pământ ar fi fost cuprinsă în 4320 de volu’me. Iar istoricul şi
misticul babilonian Berosus susţine că perioada cuprinsă între Potop şi primul
rege a fost de 432.0 de ani. în poemul indian Rig Veda, există 10. de strofe cu
patruzeci de silabe fiecare (adică în total, 432.0 de silabe). Dar şi în
civilizaţiile din Lumea Noua, existau anumite cifre care se disting în mod
deosebit, în cultura maya, unitatea de măsurare a timpului era katun, care
coincidea cu 7. de zile, iar cinci baktun echivalau cu o perioadă de 720.0 de
zile. Mitologia creată în jurul numerologiei poate că este tocmai o încercare
de a disimula acest tip de cunoştinţe în interiorul legendelor pentru a fi astfel
păstrate. Geometria sacră era, în definitiv, un s’et de cunoştinţe de geometrie
necesare şi obligatorii pe care trebuia să le deţină orice individ care lucra în
construcţii.
Pe de altă parte, natura ocultă a masoneriei a fost ulterior exploatată cu scopul
de a exercita un control mai eficient, total asupra membrilor organizaţiei.
Depunerea jurământului de credinţă faţă de zei păgâni stranii, sau
interpretarea anumitor roluri în cadrul unor ceremoniale secrete constituiau
suficiente motive de condamnare şi de ardere pe rug într-o epocă de dată
relativ recentă. Apartenenţa la o organizaţie masonică a curmat cariere
politice marcante în Italia chiar şi în zilele noastre. Este evident că metode ca
manipularea şi şantajul pot constitui instrumente eficiente de controlare a
membrilor săi. în anumite organizaţii şi mişcări, păstrarea secretului şi
exercitarea controlului sunt mijloace extrem de importante.
Manly P. Hali, expert în legislaţie şi istorie masonică, este probabil primul
care a subliniat ce număr impresionant de Părinţi fondatori ai Statelor Unite
erau membri de rang superior în masonerie. Se pare că într-adevăr conceptul
de naştere a unei ţări în Lumea Nouă, creată sub numele de Statele Unite, este
un concept care a aparţinut masoneriei europene. Câştigarea independenţei
americane reprezintă punctul culminant al unor eforturi depuse pe termen
lung de masonerie care a acordat sprijin financiar secret guvernului Statelor
Unite, iar, ulterior, a participat la susţinerea financiară a armatei cu scopul de
a asigura supravieţuirea ulterioară a ţării nou crea’te. Arhitecţii Declaraţiei
americane de independenţă şi cei care au redactat şi semnat Constituţia erau
aproape în majoritatea lor masoni, tot aşa cum masoni au fost şi guvernatorii
primelor treisprezece colonii britanice din America. Militarii, atât cei care
făceau parte din structuri organizate, cât şi cei care acţionau în umbră, făceau
parte din masonerie. Iar primul preşedinte american a fost un mason marcant.
Erau tot masoni până şi susţinător^ militari ai Revoluţiei, din diverse ţări
europene, care au susţinut cauza războiului american. Să fie vorba de o
coincidenţă? Greu de crezut.
Sămânţa mişcării care avea să conducă la declanşarea Războiului american de
Independenţă a fost plantată odată cu formarea primelor colonii europene în
Lumea Nouă. Dacă imensa masă a imigranţilor a colonizat America, unica
motivaţie fiind speranţa într-o viaţă mai bună, mişcarea care a dus la
declanşarea revoluţiei şi la instaurarea unei societăţi idilice a fost orchestrată
de o grupare selectă a elitei europene. Ideea unei lumi dominată de liber
cugetători a fost inspirată de filozofia scriitorilor din epocă, iar vorbele lor au
fost curând urmate de fapte.
Lista masonilor care au participat la Revoluţie seamănă cu un ghid Who 's
Who de personaje ilustre din istoria americană. Se spune că Patrick Henry şi
Richard Henry Lee au fost masoni. John Hancock, Dr. Joseph Warren şi Paul
Revere erau membri ai Lojii masonice de Rit Vechi Scoţian, care, în America,
avea un grad numit „Cavaler Templier". Paul Revere făcea parte şi din
organizaţia „Fiii Libertăţii" care întreţinea legături cu Loja Sfântul Andrei,
aceeaşi care a instigat la celebra Partidă de ceai de la Boston. Benedict Arnold
şi tatăl său vitreg, marele şerif din New Haven, au fost ambii masoni în loja
locală. Benjamin Franklin era Marele Maestru al Lojii Pennsylvania şi
membru într-o lojă europeană a cărei denumire sugerează o societate secretă
în interiorul unei alte societăţi secrete: Loja Regală a Comandanţilor
Templului Vestic Carcassone. După cum ne amintim, Carcassone a fost
centrul războiului religios declanşat din iniţiativa Bisericii împotriva arienilor
catari, în efortul de pregătire a premiselor pentru război, Franklin a întreprins
o călătorie în Franţa. El avea misiunea de a menţine deschise canalele
comerciale cu Franţa prin care s-ar fi putut asigura transportul de^armament
şi muniţie necesare coloniilor în timpul războiului, în Franţa, el a fost primit
de Dr. Jacques Barbeu-Dubourg şi de Sieur Mountaudion. întrevederea ia care
au participat Franklin şi familia Mountaudion din Nantes, oraş care
reprezenta o redută a masoneriei, a dus la încheierea unei înţelegeri care s-a
prelungit timp de trei generaţii, afacerea constând în transportul ilicit de arme
şi alte bunuri către America. Mountaudion era membru al Academiei Regale
de Ştiinţe şi frate mason, înainte de izbucnirea războiului, coloniile erau deja
înarmate şi pregătite pentru conflictul iminent.
în luna ianuarie a anului 1775, vasul francez Jean Baptiste - un nume foarte
potrivit pentru o întreprindere masonică
- transporta la bord o încărcătură de arme pentru Portugalia, care a fost apoi
transferată pe o corabie olandeză cu destinaţia America. Transportul
cuprindea o mie de muschete, cinci sute de perechi de pistoale şi butoiaşe cu
praf de puşcă. Când, după câţiva ani de ciocniri clandestine, a izbucnit în cele
din urmă războiul american, numeroşi francmasoni au venit din străinătate,
grăbindu-se să sară în ajutorul tinerei naţiuni. Baronul von Steuben,
Kazimierz Pulaski şi marchizul de Lafayette au fost doar câteva din
personalităţile marcante care au participat în efortul de război. Au existat
masoni şi în tabăra britanică, iar un cercetător atent al revoluţiei ar putea
ajunge la concluzia că rolul lor a fost acela de sabota efortul de război
britanic, în ciuda faptului că britanicii au hărţuit, în general, armatele
americane conduse de Washington - care duceau lipsă de armament, muniţie
şi furnituri şi erau în inferioritate numerică
- ei au pierdut câteva bătălii strategice, iar, în cele din urmă, războiul.
Generalul Arthur St. Clair, descendent al seniorului William Sinclair de pe
domeniul Rosslyn, a luptat sub comanda comandantului britanic Sir Jeffrey
Amherst în Noua Scoţie. Iar, când în timpul Revoluţiei americane, cauza
devenise Franţa ca inamică a Marii Britanii, el a ales tabăra britanică. Totuşi,
când i s-a ordonat să lupte împotriva coloniilor britanice din America, el şi-a
dat demisia şi a fost imediat numit general-maior în armata americană.
Ulterior, el a luptat în războaiele împotriva amerindienilor şi pentru apărarea
ţării sale de adopţie. S-a căsătorit cu moştenitoarea unei familii franceze
bogate, însă a murit sărac. Pe piatra de mormânt sunt săpate următoarele
cuvinte: „Această piatră este ridicată peste oasele fratelui lor dispărut de către
membrii societăţii masonice".
Generalul Horatio Gates, care a luptat sub comanda lui Amherst şi a fost
prieten apropiat al lui George Washington, s-a căsătorit cu fiica Marelui
Maestru din Noua Scoţie. În mod paradoxal, el a fost preferat lui Washington
în poziţia de comandant suprem al armatei de o clică de politicieni din care
făceau parte Charles Lee din Virginia şi JohnyVdams din Massachusetts.
George Washington depusese jurământ la intrarea în masonerie în anul 1752,
adică la vârsta de numai douăzeci de ani, şi a urcat rapid treptele ierarhiei
masonice, ca şi cele ale armatei, iar în final a ajuns Mare Maestru al Marii
Loji a Virginiei. Lafayette însuşi a remarcat devotamentul exemplar al lui
Washington faţă de fraţii masoni şi mai nota că rareori se întâmpla să îi
numească la comanda trupelor sale, sau să îi lase să ia decizii importante, pe
cei care nu erau masoni. Generalii Horatio Gates, Henry Knox şi Israel
Putnam, care luptau sub comanda lui Washington, erau toţi fraţi masoni.
Washington s-a folosit de tradiţia şi de fraternitatea masonică ca metodă de
menţinere a unităţii armatei şi a condus ceremonii masonice ale lojii sale până
şi la Valley Forge.
George Washington i-a învins pe conspiratorii britanici şi americani şi a fost
curând ales preşedintele tinerei republici. A fost admis şi a depus jurământul
cu mâna pe Biblia Lojii Sfântul Ioan din New York, dinaintea Marelui
Maestru al Lojii New York, Robert Livingston. Dolarii au purtat şi continuă
să poarte înscrise pe ei simboluri tipic masonice, printre altele piramida
neterminată, „ochiul atotvăzător" şi sulul de pergament care anunţă „noua
ordine seculară". Primul procuror general al Statelor Unite, Edmund
Randolph, a fost şi el mason, la fel ca şi primul preşedinte al Curţii Supreme a
tânărului stat, John Marshall. Masoneria a triumfat în Statele Unite, iar
societatea utopică a lui Bacon a dat roade peste ocean.
Bacon şi noua ordine mondială
O seamă de scriitori şi de filozofi au jucat un rol determinant în dezvoltarea
noţiunilor de libertate şi de democraţie, însă Bacon a fost unul dintre puţinii
membri ai elitei sociale care a dispus de resursele necesare explorării
ţinuturilor noi şi capabil să influenţeze colonizarea Lumii Noi. A fost o
personalitate cu o reală anvergură renascentistă, atâtsub aspectul gândirii
politice, cât şi în domeniul ştiinţelor, în cartea sa intitulată „Noua Atlantida",
el lansează o chemare deschisă către cultivarea artelor şi a ştiinţelor, către
asumarea libertăţii, stoparea persecuţiei evreilor şi îmbrăţişarea idealurilor
superioare egale pentru toţi oamenii. O piesă scrisă în aceeaşi perioadă de un
prieten de-al lui Bacon, a cărei temă sfida dreptul divin al monarhiei, l-a
costat pe prietenul respectiv viaţa. În acest fel se explică şi de ce Bacon nu şi-
a publicat întreaga operă sub numele său; iar acesta este, de altfel, şi motivul
pentru care se presupune că i-ar fi cedat unui actor analfabet, laurii
compunerii unor opere ca „Richard al II-lea".
După cum am aflat anterior, Dr. Orville Ward Owen a călătorit din Statele
Unite în Anglia, pornind în căutarea manuscriselor originale scrise de
tandemul Shakespeare-Bacon. Dispunând de indicii care făceau trimitere
directă la scrierile lui Bacon şi ale lui Shakespeare, Owen a întreprins studii
riguroase pe această temă timp de cincisprezece ani. Lucrarea semnată de
Bacon şi intitulată „Sylva Sylvarum" conţinea câteva explicaţii clare ale unor
metode de conservare a pergamentelor cu ajutorul mercurului, adică modul în
care puteau fi aşezate sulurile de pergament în argint viu pentru a putea fi
păstrate o perioadă îndelungată. Owen a căutat în castele în ruine, scări,
pasaje şi încăperi secrete unde credea că pot fi ascunse cutii sigilate în
mercur. Cercetările lui l-au purtat până la o galerie construită sub albia râului
Wye şi la castelul din împrejurimi, în albia râului, Owen a descoperit un seif
din ciment şi piatră de dimensiunea unei încăperi, care era însă gol.
Concluzia la care a ajuns Owen este că Bacon a folosit această ascunzătoare,
însă că el, sau ^altcineva, a transferat manuscrisele într-un loc mai sigur, în
„Sylva Sylvarum", Bacon vorbeşte despre construirea unor izvoare artificiale
prin utilizarea pietrei de râu, a nisipului şi a ierbii uscate. Să fi fost amplasată
ascunzătoarea lui Bacon undeva în Noua Scoţie? Se ştie că Bacon şi doi
dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi au fost împroprietăriţi cu terenuri vaste
în regiunea din răsăritul Canadei. Unul dintre amicii lui Bacon, William
Rawley, a păstrat manuscrisele lui Bacon la loc sigur până la moartea sa, în
anul 1660. Celălalt prieten este Thomas Bushell, inginer minier, specializat în
extragerea de minereu din minele inundate. Este posibil ca ambii să fi
contribuit la păstrarea secretului asupra pieselor shakespeariene ale lui Bacon,
ascunzându-le şi împiedicându-le să vadă lumina zilei.
în cercul strâns unit în jurul lui Bacon şi al amicilor săi, exista o grupare care
forma Colegiul invizibil, compusă din toţi cei care gândeau şi înfăptuiau
lucrurile la curtea elisabetană. Numai că aceştia îşi desfăşurau activitatea într-
o lume care socotea că ştiinţa este o disciplină care ţine deTriagie şi erezie -
crime abominabile care atrăgeau protagoniştilor condamnarea la tortură şi
moarte. Ideea unei ţări utopice în care experimentele şi teoriile ştiinţifice să
nu fie condamnate prin lege era deosebit de atrăgătoare pentru toţi membrii
colegiului. Linia de demarcaţie dintre ştiinţă şi magie era extrem de fină în
perioada elisabetană. Un individ putea fi recompensat regeşte pentru o
descoperire, sau putea fi dat pe mâna Inchiziţiei şi acuzat de erezie. Un
exemplu elocvent îl constituie primele cercetări din domeniul medicinii.
Bacon însuşi a studiat corpul omenesc. El a avansat judecata greşită că
temperatura corporală nu este determinată de o regulă precisă. Un alt pionier
al Renaşterii care i-a împărtăşit vederile a fost Sir Walter Raleigh. Printre
cercetătorii din cercul lor se număra şi Dr. Robert Fludd conform căruia
Biblia ar conţine o trimitere la folosirea termometrului în determinarea
temperaturii corpului omenesc. Dacă teoriile de acest gen sunt de natură să
aducă zâmbete ironice pe buzele contemporanilor noştri, trebuie să ţinem
totuşi cont de realitatea momentului să acceptăm că ştiinţa răzbătea la lumină
ieşind dintr-o epocă întunecată şi că teoria precede întotdeauna descoperirea
uni mare adevăr. Un alt personaj care făcea parte din cercul lor era William
Harvey, cel pe care contemporanii săi l-au criticat vehement pentru disecţiile
pe cadavre întreprinse în cadrul cercetărilor medicale şi ştiinţifice, însă căruia
posteritatea îi acordă în prezent întreaga cinste care i se cuvine.
Dr. Fludd era rozacrucian. Societatea secretă Rozacruciană, care a apărut în
Germania la începutul secolului al XVII-lea, îl revendică pe Christian
Rosenkreuz drept fondator al organizaţiei, el fiind şi autorul lucrării „Nunta
chimică". Lucrările din domeniul alchimiei pe care le-a semnat Rosenkreuz,
printre care se numără şi opera mai sus citată, puteau avea drept consecinţă
firească trimiterea la eşafod a autorului. Pe numele său adevărat Johan
Valentin Andrea, autorul se temea de felul în care va primi Biserica aceste
idei şi a preferat să scrie sub pseudonim. Corpul operei „Nunta chimică"
abordează tematica Templierilor, literatura Graalului şi descendenţa de sânge
regal. Asocierea sa cu societatea secretă „Roza Cruce" nu l-a împiedicat pe dr.
Fludd să se implice în cercetarea ştiinţifică modernă. Tatăl lui Fludd era
trezorierul reginei Elisabeta I şi slujea la curtea ei alături de Bacon. În epoca
respectivă, curtea Angliei trimitea ajutoare în Franţa şi menţinea în acest scop
legătura cu ministrul de finanţe francez Louis de Nevers. Fludd însuşi era
tutorele copiilor lui Henry de Lorraine, la Marsilia, unul dintre ei fiind
Charles, duce de Guise. Charles de Guise, a cărui familie patronase
compunerea poemelor eroice-romaneşti ale Graalului, s-a căsătorit cu
Henriette-Catherine de Joyeuse, care stăpânea şi satul Couiza, aflat în
apropiere de Rennes-le-Chateau. Iar între Fludd, Nevers şi Andrea mai exista
şi un alt tip de legătură : fiecare dintre ei fusese ales în demnitatea de Mare
Maestru al Prioratului Sionului.
În Anglia, Bacon şi grupul din care făcea parte insistau, după toate evidenţele,
pe lângă regina Elisabeta, în încercarea de a o convinge să dea curs
proiectului „Noua Atlantida" ai cărui iniţiatori erau. Dr. John Dee, un alt
membru al Colegiului invizibil, avea mare trecere pe lângă regină, care îl
asculta orbeşte. Deşi el însuşi nu a excelat în nici un fel în arta navigaţiei,
lucrarea sa intitulată „Arta desăvârşită a navigaţiei" l-a inspirat pe Sir Franci s
Drake, convingându-l că era posibilă o călătorie în jurul lumii. Totuşi, Dr.
Dee s-a remarcat mai ales ca magician şi esoterist. Printre însărcinările sale
de curtean, se număra şi aceea de astrolog al reginei Elisabeta. De altfel,
regina a fixat ziua încoronării numai după ce dr. Dee s-a pronunţat în favoarea
unei da’te faste, însoţită de doamnele sale de onoare, regina a călătorit până la
domeniul lui Dee de la Mortlake unde se afla oglinda fermecată care putea
prevesti viitorul. Nici unul dintre martorii prezenţi la acest eveniment nu şi-a
amintit ulterior ceea ce văzuse acolo.
În laboratorul său, dr. Dee făcea experimente alchimice şi îşi nota
descoperirile făcute în această ştiinţă secretă şi în Cabala. Mărturiile din
epocă confirmă că biblioteca sa conţinea cea mai impresionantă şi mai
numeroasă colecţie de cărţi din toată Europa, multe dintre acestea tratând
despre discipline interzise atunci, dar care astăzi se consideră că ţin de ştiinţă.
Când chestiunea expediţiei conduse de Drake a fost evocată pentru prima
dată, susţinătorii planului au apelat la ajutorul lui Dee. Recurgând la o logică
alambicată şi la toată elocinţa de care dispunea, dr. Dee a reuşit s-o convingă
pe Elisabeta că era descendenta în linie directă a regelui Arthur şi^ prin
urmare, îndrituită să devină regina Americii (dar şi a Scandinaviei şi a Rusiei
pentru a păstra buna măsură). Elisabeta, împreună cu alţi susţinători, i-au pus
lui Drake la dispoziţie fondurile necesare îndeplinirii misiunii sale secrete.
Călătoria întreprinsă de corabia Golden Hind le-a adus investitorilor un profit
de 4700 %. Din colecţia dr. Dee mai făceau parte hărţi maritime care datau
din perioada expediţiei conduse de Zeno-Sinclair, pe care le obţinuse pentru
Dee exploratorul englez Sir Martin Frobisher. Până la urmă, însă, cunoştinţele
de magie ale dr. Dee n-au lucrat în favoarea sa, fiindcă o mulţime furioasă i-a
atacat reşedinţa şi i-a distrus biblioteca, după ce poporul auzise că se folosea
de oameni pentru a-şi face vrăjile.
Un alt membru al Colegiului invizibil, savantul Robert Boyle, a preluat
demnitatea de Mare Maestru al Prioratului Sionului urmându-i lui Andrea la
conducere. Atât Andrea, cât şi Boyle studiaseră intens şi făcuseră experimente
în domeniul alchimiei. Boyle întreţinea relaţii cu familia de Medici, cu Isaac
Newton şi cu filozoful John Locke. Locke era la rândul lui în relaţii cu ducii
de Guise şi, la un moment dat, a început să studieze temeinic povestea
misterioasă de la Rennes-le-Chateau (adică, cu mult timp înainte ca Sauniere
să fi făcut extraordinara sa descoperire din secolul al XlX-lea). întreaga operă
a lui Boyle, elaborată în urma cercetărilor din domeniul alchimiei, a intrat în
posesia lui Newton.
Printre lucrările lui Newon se numără şi un studiu despre iudaism, care se
crede că ar fi cuprins şi cunoştinţe de origine divină care s-au pierdut însă
între timp. Newton ştia că astronomii şi astrologii din Egiptul, Babilonul şi
Grecia antice construiseră temple pentru a servi drept modele de alcătuire a
universului şi ca instrumente de conservare a cunoaşterii cosmice, integrată în
macrocosmos. Solomon a fost primul din această serie de iniţiaţi. Newton a
subliniat importanţa pe care o aveau dimensiunile Templului lui Solomon,
construit cu scopul de a reţine şi revela secrete importante. Din Apocalipsa
Sfântului Ioan şi din lezechiel, Newton a învăţat ce valoare are respectarea
unui plan exact de construcţie a templului. El a fost convins că un număr
redus de aleşi deţinuse în trecut piatra filozofală, pe care aceştia o
transmiseseră în taină de-a lungul timpului altor iniţiaţi, din acest club s’elect
făcând parte personalităţi ca Solomon, Moise, Platon, Hermes şi Iisus. El
însuşi credea în existenţa şi puterea lui Dumnezeu, însă împărtăşea doctrina
ariană conform căreia Iisus nu era egalul Creatorului divin.
Convingerile pe care le-a îmbrăţişat Newton reflectau mitologia însuşită de
masoni conform căreia Solomon a construit o structură arhitecturală menită
încă de la început să creeze o copie la scară redusă a universului. Solomon a
inclus în această construcţie o cunoaştere secretă accesibilă doar unui număr
restrâns de iniţiaţi. Printre cei câţiva aleşi se numărau magicieni persani,
preoţi babilonieni şi filozofi greci care au păstrat şi au transmis mai departe
aceste cunoştinţe secrete. La moartea lui Newton, majoritatea scrierilor sale s-
au împrăştiat şi s-au pierdut, în anul 1936, economistul englez John Maynard
Keynes a descoperit din întâmplare la o licitaţie câteva din documentele
scrise de Newton, le-a cumpărat şi le-a supus unui studiu minuţios. El a ajuns
astfel la concluzia că Newton a fost „ultimul magician".
După o sută de ani, conducerea Prioratului Sionului, în fruntea căruia se
aflaseră odinioară savanţi, a revenit unor personaje mult mai orientate către
viaţa politică. Pe de altă parte, dinastia catolică Stewart a revenit pe tronul
Angliei în anul 1660. Bucurându-se de susţinerea francmasoneriei, societatea
secretă a primit permisiunea de a se manifesta mult mai deschis, iar Charles
Radclyffe, membru activ al masoneriei scoţiene, a devenit Marele Maestru al
Prioratului. El era văr al prinţului Carol, Tânărul Pretendent, şi foarte implicat
în activitatea Societăţii Regale. Societatea Regală de Ştiinţe, Colegiul
invizibil şi rozacrucianismul au apărut ca reacţii faţă de opresiunea care se
făcea puternic resimţită din partea Bisericii şi a statului, dar şi faţă de teama
generalizată a maselor populare, care aveau încredere absolută în Biserică.
Sub patronajul şi apăraţi de membri caselor regale, aceste grupări şi-au putut
continua nestingherite cercetările şi au reuşit să facă descoperiri ştiinţifice,
temându-se mai puţin, din acest motiv, că vor fi etichetate drept vrăjitorie sau
erezie; iar teama de acuzaţii grave formulate de Biserică era mai diluată; să
nu uităm că Galileo Galilei a fost aruncat în temniţă, supus supliciului torturii,
judecat şi obligat la domiciliu forţat pentru tot restul vieţii pentru „vina" de a
fi susţinut că Pământul se învârte în jurul soarelui.
Francmasoneria a devenit treptat o societate mai puţin discretă în cursul
acestei perioade istorice, în ziua de 24 iunie 1717 (sărbătoarea Sfântului
Ioan), patru loji londoneze au hotărât să îşi facă cunoscută existenţa. În anul
1725, o lojă din Irlanda le-a urmat exemplul. În cele din urmă, mai precis în
anul 1737, Loja de Rit Scoţian, condusă de Andrew Ramsay, care făcea parte
şi din Loja franceză a lui Lazăr, şi-a făcut intrarea oficială pe scena publică.
Ramsay a asigurat legătura dintre Templieri şi Francmasoni. Numind noua
organizaţie „Cruciaţii resuscitaţi", el l-a iniţiat pe Tânărul Pretendent Carol în
misterele francmasoneriei despre care credea că asigură trecerea în
posteritatea zeiţelor Ceres, Isis, Minerva şi Diana. Agenda sa de lucru, care
era mai degrabă politică şi foarte asemănătoare celei a neamului Sinclair,
cuprindea şi un punct referitor la realizarea unirii dintre Franţa şi Scoţia.
în acel moment, însă, francmasonii scoţieni încetaseră de a mai fi devotaţi
Bisericii catolice. Biserica de la Roma i-a condamnat pe toţi francmasonii şi
i-a excomunicat pe membri catolici ai masoneriei. Papa Clement al XII-lea a
făcut, în anul 1738, declaraţia oficială că scopul real al francmasonilor era
acela de a submina autoritatea Bisericii catolice. Probabil că acest papă a
înţeles masoneria ca pe o erezie ariană. Ştim în prezent că, odată ce un mason
avansează pe scara ierarhică şi trece de primele trei grade inferioare, el este
iniţiat în sensul că i se transmite o doctrină de natură religioasă. I se spune,
ca, de altfel, tuturor iniţiaţilor, că organizaţia acceptă membri de orice religie
care cred în existenţa unui dumnezeu suprem. Ulterior, proaspătului iniţiat i
se spune că există un singur dumnezeu, dar că Iisus nu face parte, sub nici o
formă şi în nici un fel, din divinitate. Pe de altă parte, dumnezeul în care cred
francmasonii nu este acelaşi Dumnezeu în care cred catolicii. Dumnezeu este
pentru francmasoni labulon, o combinaţie mistică între Iah (sau Iahve, lehova
al evreilor), Ba'al (zeul suprem al fenicienilor şi celţilor) şi On (zeu egiptean,
sau Osiris).
Stephen Knight a dezbătut amplu chestiunea divinităţii în care cred
francmasonii într-un capitol al cărţii sale, intitulat „Diavolul deghizat". Pentru
francmasoni, Dumnezeu este Marele Arhitect care a creat, a edificat
universul. Pe măsură ce un mason va urca pe scara iniţierii masonice, el va
primi prin revelaţie cunoştinţe referitoare la natura acestui dumnezeu. Puţini
sunt cei care au acceptat să discute cu scriitorul Knight despre aceste
obiceiuri, fiindcă, în afara organizaţiei lor, masonii sunt credincioşi şi
practicanţi ai unor religii admise. Este extrem de greu să pui de acord religia
„vizibilă" cu apartenenţa la o societate secretă care crede în zei iudei şi
păgâni, în acelaşi timp.
Bacon a ratat crearea societăţii utopice, dr. Dee a eşuat în încercarea sa de a
pune întreaga lume la picioarele reginei Elisabeta, iar Drake a reuşit doar să
umple cuferele sale şi pe cele ale reginei cu prada confiscată de pe galioanele
spaniolilor. Noua utopie, care încerca în mod evident să pună capăt
prejudecăţilor religioase şi ascendentului ferm pe care îl avea religia asupra
tuturor domeniilor cunoaşterii, şi-a făcut intrarea violent într-o lume în care
creştinii luptau împotriva creştinilor, iar persecuţiile religioase căpătaseră
forme moderne, materializate sub forma condamnării vrăjitoriei. Partea
intelectuală şi speculativă a francmasoneriei ratase momentul, astfel încât
partea operativă a Ordinului a preluat conducerea. America secolului al
XVIII-lea se îndrepta spre împlinirea idealului lui Bacon, însă Europa o luase
în cu totul altă direcţie.
Păstrătorii reuşesc în America
Francmasonii scoţieni au avut un rol decisiv în a implanta aşa-numita
„masonerie" în Lumea Nouă şi a păstra Noua Scoţie. Aflat la comanda
regimentului Garda Scoţiană Regală, Sir Jeffrey Amherst a reuşit să-i alunge
pe francezi din Noua Scoţie în anul 1758. Acelaşi Amherst este autorul
actului cunoscut sub denumirea de Patentul Shoreham care, reflectând dorinţa
de creştere demografică, a dus la împărţirea teritoriului, care s-a produs un an
mai târziu. Pentru prima dată, Insula Stejarilor avea un proprietar.
Ameninţarea războiului iminent din America a obligat numeroase familii să
plece din Noua Anglie şi să se stabilească în Noua Scoţie. Dar şi multe familii
scoţiene din Ţinutul Muntos de pe bătrânul continent au emigrat în Noua
Scoţie. Unde punea piciorul Amherst, imediat îi urma şi francmasoneria.
Unitatea a fost prima lojă britanică din America recunoscută în mod oficial,
iar în această unitate s-au pregătit fraţi masoni dintre care îi amintim doar pe
Ethan Allen, Benedict Arnold şi George Putnam. Sub comanda lui Amherst
era şi un tânăr locotenent-colonel pe nume John Young. Young fusese numit
locţiitorul Marelui Maestru al Lojii Scoţiene de nimeni altul decât de William
St. Clair, seniorul domeniului Rosslyn. în anul 1761, Young a cedat
conducerea lojii unui alt locotenent-colonel pe nume August Provost, iar
Provost a devenit Marele Maestru al tuturor lojilor de Rit Vechi Scoţian din
America.
Francmasonii aveau să joace un rol de frunte, esenţial, în diplomaţia de culise
şi în rezistenţa militară care avea să se transforme în Războiul american de
independenţă. Visul creării unei ţări libere, caracterizată prin separarea
religiei şi a statului, oricât de utopic ar fi putut părea, a fost astfel împlinit.
Succesul Revoluţiei americane a permis ideilor revoluţionare să pătrundă şi în
Franţa. Revoluţia franceză, care se născuse o dată cu conceptele filozofice ale
unei elite de intelectuali, a degenerat însă într-un măcel condus de masele
populare, în acel moment, tezaurul secret al familiei Sinclair, tezaurul
Templierilor, tezaurul provenind în urma jefuirii Templului lui Solomon şi
obiectele de cult aparţinând Bisericii catolice din Scoţia, erau deja în
păstrarea şi sub paza societăţii secrete care acţiona în cadrul francmasoneriei
operative. „Seiful" secret din Insula Stejarilor se afla însă pe teritoriul Noii
Scoţi şi era ameninţat de ostilităţile dintre francezi şi englezi.
Păstrătorii eşuează în Europa
în Europa, familiile elitei constituite în Prioratul Sionului nu erau însă eroii
altruişti dispuşi să-şi rişte averea sau viaţa pentru a vedea înfăptuindu-se
idealurile măreţe pe care le nutreau. Elita Europei era percepută ca fiind
preocupată mai mult de sine, avidă de putere şi lacomă de averi. Astfel încât,
aristocraţia a devenit principala ţintă a mulţimii furibunde, iar, în scurt timp,
toate personajele care deţineau averi importante au fost considerate
antirevoluţionare. Membrii familiei de Lorena care au reuşit să
supravieţuiască revoluţiei au ajuns să deţină titlul de Mare Maestru, dar
supravieţuirea acestora a fost asigurată numai de faptul că au fugit şi s-au
ascuns, între timp, demnitatea de Mare Maestru a revenit artiştilor şi
scriitorilor, cu siguranţă personaje de faţadă plătite de patronii lor cu scopul
de a evita riscurile pe care şi le-ar fi putut atrage asupra lor patronii
respectivi.
Charles Nodier, unul dintre scriitorii marcanţi ai literaturii franceze din
secolul al XlX-lea, a încercat să resuscite interesul faţă de dinastia
merovingiană şi de societăţi secrete, în general. El a subliniat faptul că
gruparea din care făcea parte se întemeia atât pe principiile biblice, cât şi pe
filozofia lui Pitagora. Numai că, urmare a scandalului provocat în America de
o organizaţie asociată cu masoneria şi de baia de sânge în care a fost scăldată
Franţa revoluţionară, societăţile secrete au început să stârnească reacţii ostile,
în perioada în care Nodier s-a aflat în fruntea organizaţiei, scriitorul Victor
Hugo şi compozitorul Claude Debussy erau cel puţin conducătorii titulari ai
Prioratului Sionului, care funcţionam clandestinitate. Desigur, Victor Hugo
pare potrivit în această postură, fiind cunoscut drept un mare scriitor, celebru
pentru convingerile sale religioase mai puţin ortodoxe. Era originar din
Lorena şi atras atât de societăţile secrete, cât şi ocultism. Considerat a fi un
personaj profund credincios, el nu credea totuşi în Sfânta Treime, şi nici în
originea divină a lui Iisus Hristos. Ceremonia religioasă a căsătoriei sale a
fost oficiată la Catedrala Saint-Sulpice din Paris (unde a ajuns şi Sauniere
după descoperirea făcută la Rennes-le-Chateau) şi a întreprins numeroase
călătorii în Munţii Pirinei. Când patriotul italian Giuseppe Garibaldi şi
masonii au început mişcarea împotriva papei, el şi-a declarat deschis poziţia
anti-papală şi pro-masonică. Cea mai celebră operă a sa rămâne „Leş
Miserables" (Mizerabilii), roman care l-a îmbogăţit în timpul vieţii, deşi
efortul său literar major rămâne, în mod incontestabil, neobişnuita sa operă
intitulată „La Legende des Siecles" (Legenda secolelor). Această operă,
rescrisă de două ori, reprezintă istoria refacerii traseului unui tezaur, ea
începând cu Adam şi Eva şi ajungând în Sudul occitan al Franţei şi în
localitatea Rennes-le-Chateau, după cum a fost identificată de o serie de
cercetători. La rândul său, Claude Debussy era fascinat de ocultism, el fiind
cel care i-a prezentat-o pe Emma Calve părintelui Sauniere.
Cei doi Mari Maeştri, Hugo şi Debussy, evoluau în cercuri foarte interesante.
Un obişnuit al anturajului lor era Jules Doinei, episcopul unei biserici de
orientare neo-catară din Languedoc, în sudul Franţei, şi bibliotecar în
Carcassone. Biserica sa eretică a fost sfinţită în anul 1890, pe domeniul lui
Lady Caithness, soţia contelui de Caitness, Lord James Sinclair. Din cercul pe
care îl frecventau Doinei, Debussy şi Hugo făcea parte şi Emma Calve, o divă
renumită în epoca respectivă, şi o persoană pasionată de magie neagră şi de
ocultism. Ea a devenit o vizitatoare fidelă a părintelui Sauniere după ce acesta
i-a fost prezentat de Debussy.
în timpul perioadei în care Debussy s-a aflat la conducerea Prioratului (1885 -
1918), mişcarea de modernizare a catolicismului incomoda Biserica
paneuropeană, iar reacţia imediată a Papei a fost aceea de a-i acuza pe
modernişti de a fi masoni. Este posibil ca în centrul acestui curent modernist
să se fi aflat, din nou, Saint-Sulpice. Cei care nu împărtăşesc punctul de
vedere al autorilor cărţii „Sfântul sânge, Sfântul Graal" considerând că
Prioratul Sionului nu s-a perpetuat de-a lungul secolelor, susţin că organizaţia
s-a transformat în Compagnie du Saint-Sacrament. Existenţa şi activitatea
acestei grupări este solid fundamentată documentar, iar printre membri săi se
numără şi fondatorul seminarului de la Saint-Sulpice. Pentru lumea din
exterior, organizaţia declară că este dedicată activităţii caritabile, numai că
adevăratul scop este strângerea de informaţii şi manevrarea afacerilor
Bisericii şi ale statului. Ea a reprezentat o societate într-adevăr secretă, care a
adoptat, nu o dată, o atitudine contrară şi la adresa Bisericii. Indiferent care ar
fi adevăratele obiective pe care şi le-a propus la Compagnie, este demn de
remarcat faptul că Sauniere a fost trimis la Saint-Sulpice imediat după
descoperirea pe care a făcut-o la Rennes-le-Chateau.
Lui Debussy i-a urmat în demnitatea de Mare Maestru scriitorul francez Jean
Cocteau. Relaţiile făţişe pe care le-a întreţinut cu alţi Mari Maeştri sunt
puţine, însă se ştie că era, pur şi simplu, fascinat de monarhie, mai cu seamă
de Casa Habsburg. între Habsburgi şi masonerie a existat o legătură puternică,
în sensul că dinastia monarhică a jucat în Germania rolul pe care şi l-a asumat
familia Sinclair în Scoţia. Habsburgii erau protectorii Cavalerilor Teutoni,
continuatorii Cavalerilor Templieri care conduceau Germania.
Printre vizitatorii care îl frecventau pe părintele Sauniere se număra şi
arhiducele Johann von Habsburg, văr al împărătesei Austriei. Acest tip de
relaţie s-a materializat într-o formă de o importanţă deosebită pentru monarhi.
Cu puţină vreme în urmă, tânăra naţiune americană răsturnase bătrâna
monarhie britanică, iar Franţa îi urmase curând exemplul, tăind capetele
încoronate ale conducătorilor săi. Aşadar, Habsburgii erau cel puţin
ameninţaţi de spectrul războaielor civile care sfâşiau cea mai mare parte a
Europei în secolul al XlX-lea. La începutul secolului al XX-lea, ameninţarea
devenise o realitate.
Această dinastie, care şi-a extins dominaţia începând din secolul al X-lea, a
pierdut totul în secolul al XX-lea. Casa de Habsburg şi-a început ascensiunea
în provincia Alsacia, o regiune învecinată^cu provincia Lorena în care s-a
născut Prioratul Sionului. în momentul culminant al dominaţiei lor
paneuropene, Habsburgii stăpâneau Austria, Germania, Spania, regiuni din
Italia şi Europa Centrală, având posesiuni chiar şi în Lumea Nouă. Casa de
Habsburg s-a unit cu casa de Lorena în anul 1735, în urma căsătoriei dintre
Fran9ois, duce de Lorena, şi Maria Tereza a Austriei. Grupările masonice s-au
situat în ambele tabere ale acţiunilor care vizau răsturnarea monarhiei în
Europa, iar dintre acestea, societatea cunoscută sub denumirea de „Illuminaţi"
a complotat cel mai asiduu împotriva dinastiei habsburgice în timpul
Revoluţiei franceze. Habsburgii au reuşit însă să se menţină la putere până în
secolul al XX-lea, când glonţul ucigaş al unui asasin plătit l-a doborât pe
arhiducele Franz Ferdinand, declanşând astfel primul război mondial. Prin
moartea împăratului Franz Iosif, care a survenit în anul 1916, tronul i-a
revenit vărului său Karl şi soţiei acestuia, împărăteasa Zita, ca moştenitori de
drept ai Casei Habsburgice, numai că războiul i-a surprins în exil mai întâi în
Elveţia, apoi în Portugalia, după două încercări de restaurare a monarhiei,
care au eşuat.
La moartea împărătesei Zita, care s-a petrecut în anul 1989, mii de oameni au
participat la funeraliile organizate la Viena, iar alte milioane de telespectatori
au vizionat ceremonia care a durat patru ore şi jumătate. Au fost evocate
atunci toate titlurile pe care le-a purtat împărăteasa, iarprintre cele cincizeci şi
două pe care le-a păstrat era şi acela de „împărăteasă a Ierusalimului". Visul
ei, şi misiunea căreia i-a dedicat întreaga sa existenţă -aceea de a-l reinstala
pe tron pe fiul ei, Otto - nu s-a împlinit. Otto este în prezent membru al
Parlamentului European şi îşi păstrează toate titlurile dinastice ale Casei din
care face parte, denumită în continuare Casa de Habsburg-Lorena.
Moartea lui Cocteau din anul 1963 a lăsat în aparenţă vacant postul de Mare
Maestru. Organizaţia*s-a conformat regulilor impuse de guvernul francez
societăţilor de acest gen, a completat declaraţia de principii, şi-a făcut public
obiectul de activitate şi a furnizat o listă a demintarilor care fac parte din
Ordin. Conform autorilor cărţii „Sfântul sânge, Sfântul Graal", Marele
Maestru care i-a urmat în funcţie lui Cocteau a fost Pierre Plantard de St.
Clair. Spre deosebire de predecesorii săi celebri, el nu era nici neobişnuit de
bogat, nici nu era pe punctul de a deveni un scriitor sau un dramaturg de
succes; şi nu era nici alchimist. Totuşi, avea ceva: deţinea o proprietate în
regiunea în care se află Rennes-le-Chateau şi încă una înspre nord, nu departe
de Stenay jmde, după cum ne amintim, a fost ucis Dagobert al II-lea. în cursul
celui de-al doilea război mondial, făcuse parte din mişcarea franceză de
rezistenţă şi luptase din umbră ca susţinător al lui Charles de Gaulle. Când, în
cele din urmă, s-a prezentat pentru a fi intervievat, el a declarat că organizaţia
sa era într-adevăr în posesia „tezaurului pierdut la Templului din Ierusalim".
Numai că demnitatea sa de Mare Maestru nu era destinată să ţină o viaţă.
Publicitatea creată în jurul cărţii „Sfântul sânge, Sfântul Graal" şi atenţia
răuvoitoare a presei, concentrată mai cu seamă asupra localităţii Rennes-le-
Chateau, au jucat un rol esenţial pentru St. Clair care a demisionat din funcţie,
în prezent, demnitatea este deţinută de un avocat din Barcelona, iar
organizaţia sa s-a retras din nou în umbră.
" Puterea societăţii secrete
Fie că ne place sau nu, societăţi secrete au existat întotdeauna. Cel mai
adesea, ele îşi desfăşoară activitatea pentru propăşirea cauzelor bune, însă
unele au o latură insidioasă care favorizează apariţia corupţiei şi a
favoritismului, atribute care nu constituie neapărat monopolul organizaţiei în
sine. în jurul Bisericii romano-catolice orbitează câteva grupări de tip cultic
- un fapt deloc surprinzător pentru o epocă marcată de schimbare
- ale căror natură şi dimensiuni ar trebui să ne atragă atenţia. Opus Dei
(„Lucrarea lui Dumnezeu") este o grupare de dreapta care numără şaptezeci şi
trei de mii de membri în optzeci şi şapte de ţări. Deşi, din punct de vedere
numeric, nu este vorba de o organizaţie mare, totuşi, misiunea pe care şi-au
asumat-o membrii săi depăşeşte graniţele obligaţiilor impuse unui mason.
Membrii acestei organizaţii depun jurământ de obedienţă necondiţionată şi de
celibat şi se conformează unui ritual cotidian din care face parte şi auto-
flagelarea. Există cel puţin un caz documentat al unui părinte care a apelat la
serviciile unui deprogramator calificat pentru a-i scoate copilul din această
grupare. Opus Dei se mândreşte cu faptul că are intrare în 487 de universităţi
şi licee, la cincizeci şi două de posturi de radio şi de televiziune şi aproape
şapte sute de publicaţii. Deşi acest grup are cea mai mare influenţă în Spania,
Mexic, Columbia şi Peru, el este destul de bine reprezentat şi în marile oraşe
din Statele Unite.
Comunion y Liberacion (Comunitate şi Libertate) este o altă grupare similară,
însă mai puţin discretă, care numără şase mii de membri. Scopul pe care şi l-a
propus gruparea este acela de a schimba societatea italiană. Aproximativ o
zecime din membri organizaţiei sunt preoţi. Capitulele lor au înflorit în New
York, Washington şi Boston. Este vorba de catolici mai tradiţionalişti care
refuză să conlucreze cu grupări mai puţin tradiţionaliste, dintre care amintim
Acţiunea Catolică. Deşi este prezentată de publicaţia New York Times drept o
organizaţie „armată, dinamică şi dură", Acţiunea Catolică nu este la fel de
dură în atitudinea sa faţă de avort, care reprezintă şi unul din motivele pentru
care nu este acceptată de organizaţia Comunitate şi Libertate.
Cea mai influentă organizaţie a lumii catolice este ordinul Cavalerii de Malta.
Penny Leroux prezintă acest Ordin drept „un club al vechilor aristocraţi ai
Europei şi al dreptei politice din Statele Unite şi din America Latină. "
Ordinul Cavalerilor de Malta s-a întemeiat pe bogăţia Ordinului pe care l-a
distrus, îşi are în prezent sediul la Roma şi numără cincisprezece mii de
membri numai în America. Printre membri Ordinului, în trecut şi în prezent, îi
amintim pe William Casey (director CIA), pe William şi James Buckely,
Clare Boothe Luce (editor al revistei Life), William Simon (fost Ministru de
finanţe), Frank Shakespeare (Radio Europa Liberă şi CBS), Lee lacocca
(preşedintele firmei Chrysler), pe senatorul republican Pete Dominici, pe
guvernatorul statului Alaska, Walter Hickel, şi pe J. Peter Grace (magnat al
unei corporaţii multinaţionale). Ordinul Suprem Militar de Malta şi Cavalerii
care îl formează au jucat un rol important în protejarea naziştilor acuzaţi de
crime de război în cursul proceselor instrumentate după încheierea celui de-al
doilea război mondial, în lovitura de stat din Chile care a răsturnat regimul
condus de Salvador Allende, în toate loviturile dreptei din Italia şi în
coordonarea logisticii grupării Contras din Nicaragua.
Cu toate acestea, Biserica romano-catolică nu deţine monopolul asupra
societăţilor secrete. De la Ordinul american al rozacrucienilor, până la
organizaţiile oculte de tipul Răsăritului Auriu, condusă de A. W. Waite, sau la
Ordinul Noilor Templieri al lui Aleister Crowley, seria obiectivelor propuse
sunt dintre cele mai diverse. Toate aceste organizaţii ascund secrete care nu
vor fi niciodată revelate unui neiniţiat şi şi-au propus obiective care afectează
viaţa politică. Multe dintre acestea recurg la ritualuri de iniţiere. Grupările de
acest tip s-au implicat în mod activ şi şi-au făcut simţită prezenţa atât în
treburile religioase, cât şi în activităţile guvernamentale. Prioratul Sionului
este doar una dintre grupările „de elită" de acest gen, având propriile sale
obiective şi o istorie proprie, mai mult sau mai puţin autentică sau mistificată.
Prioratul Sionului a jucat un rol extrem de important în misterul care învăluie
Insula Stejarilor. Membrii Prioratului au reprezentat nucleul secret al
Templierilor, implicându-se major în asigurarea bogăţiilor şi organizării
eficiente a acestui Ordin militar, însă poate că şi conflictele şi războaiele
religioase care au sfâşiat familii şi naţiuni europene să fi contribuit la
scindarea acestei organizaţii în două facţiuni. Familia Sinclair, odinioară cea
mai importantă familie din cadrul Prioratului, a devenit familia protectoare a
Templierilor. Tezaurul templier a fost adus în Noua Scoţie sub protecţia
acestui contingent scoţian al Ordinului, iar cheia menită să deschidă cuferele
încărcate cu comori a fost lăsată spre păstrare în grija unui Sinclair.
Epilog
COMOARA GRAALULUI ŞI INSULA STEJARILOR
Familia Sinclair avea toate motivele, dar dispunea şi de toate resursele
necesare transferării tezaurului în America de Nord. Şi mai avea tezaurul în
sine. Faptul că Robert Bruce le-a oferit, la începutul secolului al XlV-lea, azil
şi refugiu Templierilor alungaţi din Franţa şi că a ascuns flota care transporta
tezaurul nu are altă semnificaţie decât aceea că întreaga bogăţie depozitată în
Templul din Paris a fost transferată în Scoţia. Asemenea Templului din
Ierusalim, Templul din Paris era locul în care erau bine păzite toate valorile
depuse la prima bancă a lumii - relicvele sacre ale creştinităţii aduse acasă de
cruciaţi, artefacte datând din primul secol de creştinism şi provenind din
Ierusalimul jefuit de Roma, ca şi obiectele de preţ şi tezaurul pe care catarii le
păstrau în cetatea Montsegur, printre altele şi Sfântul Graal, considerat a fi
fost fie potirul prezent la Cina cea de taină, fie genealogia lui Iisus Hristos ca
descendent al unei seminţii regale cu sânge sfânt.
Toate aceste valori au fost da’te spre păstrare familiei Sinclair, după cum tot
lor le-a revenit şi rolul de protectori ereditari ai organizaţiei care le-a succedat
Templierilor, francmasoneria. Acţionând în consecinţă şi conform rolului
asumat, familia a construit un sistem elaborat de grote, catacombe, tuneluri şi
galerii, fie subterane, fie în jurul a ceea ce a fost odinioară mândra fortăreaţă
de la Rosslyn. Un secol mai târziu, mişcarea religioasă a Reformei a întors
destinul împotriva familiei Sinclair. Tezaurul, şi o dată cu el toate obiectele de
cult ale Bisericii scoţiene, care fuseseră de puţin timp da’te spre păstrare
familiei Sinclair, a fost transportat în Noua Scoţie. Acest tezaur nu a mai fost
recuperat niciodată.
Eforturile de a scoate la lumină comoara ascunsă pe Insula Stejarilor continuă
şi în prezent. Planurile complexului din insulă au fost astfel elaborate încât să
zădărnicească orice intruziune, iar construcţia în sine a presupus un efort care
a durat ani de zile. Intruşii din zilele noastre, dispunând de toate descoperirile
ştiinţifice moderne şi de milioane de dolari, s-au trezit depăşiţi şi învinşi de o
ştiinţă străveche, dacă nu chiar arhaică, ca şi de travaliul unor muncitori
constructori şi mineri din secolul al XlV-lea.
Un articol publicat recent în revista Macleans vorbeşte despre încheierea
ultimului parteneriat în vederea»strângerii de fonduri pentru asaltul „final"; să
nu uităm, însă, că acelaşi tip de optimism l-au împărtăşit şi alţii în urmă cu
două sute de ani şi totuşi căutările lor au fost zadarnice. Ultimul asalt s-a
materializat în forma unei galerii ample şi adânci, numită Sonda 10X. Echipa
de foraj nutreşte convingerea că sonda lor este lipită de puţul originar. Până
de curând, turiştii puteau vizita insula şi auzeau zgomotul utilajelor care
scoteau la suprafaţă piatră şi noroi de la o adâncime de şaizeci de metri.
Căutătorii moderni de comori abordează lucrurile mult mai ştiinţific astăzi,
nemaifolosind metodele de săpare şi de forare vetuste, iar sarcina lor este cu
atât mai dificilă, cu cât de-a lungul secolelor au fost săpate, forate şi inundate
nenumărate puţuri de mină şi galerii. Un aspect încă şi mai grav este faptul că
generaţiile succesive de căutători de comori care au intervenit asupra solului,
au reuşit doar să acopere amplasamentul originar al Minei de aur.
Compania Underground Research a elaborat un plan de forare a unui puţ
imens, având un diametru de douăzeci şi cinci de metri şi o adâncime de
şaizeci de metri. Conform acestui plan, urmau să fie scoase din subteran trei
sute cinci mii de metri cubi de piatră şi de pământ, în acest scop, a fost
necesară o pompă cu o capacitate de extracţie de opt mii de gaIoane pe minut,
capabilă să pompeze în exterior apa de infiltraţie care inunda galeria. Singurul
rezultat bun al forării unui puţ de asemenea amploare avea să fie descoperirea
de alte noi tuneluri laterale. Descoperirea, la o adâncime de douăzeci şi şapte
de metri, şi traducerea unui mesaj simplu, codificat, şi inscripţionat pe o
lespede din piatră indica faptul că comoara s-ar fi aflat la o adâncime de încă
doisprezece metri. Este posibil ca inscripţia să fi fost o invitaţie de a săpa în
profunzime, adică exact până în locul în care săpătorii au căzut în capcana
aparent inofensivă, însă special montată, care a şi dus la inundarea
dezastruoasă a galeriei. Pe de altă parte, este posibil ca traseul până la „seif să
treacă de fapt printr-o galerie laterală care porneşte de undeva de la o
adâncime de douăzeci şi şapte de metri.
Ce se va întâmpla dacă şi noua galerie se prăbuşeşte? Un scriitor făcea un
comentariu sec spunând că insula în sine ar putea reprezenta adevărata
comoară prin valoarea imobiliară pe care o are zona de litoral. Trebuie spus
că, în ultimii ani, valoarea terenurilor din Noua Scoţie a crescut ameţitor,
întreaga insulă fiind evaluată la patru milioane de dolari, în timp ce inginerii
şi minerii fac eforturi să rezolve enigma Minei de aur, poate că însăşi istoria
ne poate furniza indiciile care ne vor ajuta să elucidăm întregul mister.
Ierusalim
Ierusalimul este prima noastră escală. Istoria confirmă că Cetatea Sfântă a
fost ridicată pe un vechi amplasament păgân şi că a ajuns să posede în timp
tezaure de o valoare inestimabilă. Proprietarii păgâni ai terenului care avea să
devină cel mai important loc de pe glob pentru religia lumii construiseră un
sistem de tuneluri şi de galerii subterane care alimentau cetatea cu apă, în aşa
fel încât sursa de apă să nu fie expusă. Acest aspect este atestat documentar în
Biblie şi de alte surse istorice. Ulterior, pe acelaşi amplasament a fost
construit un complex mult mai elaborat, Templul lui Solomon, iar el a fost,
mai târziu, demolat şi reconstruit. Mai ştim că Templul a fost profanat şi jefuit
în mai multe rânduri, cea mai importantă pradă fiind dusă la Roma care a fost,
la rândul ei, jefuită de vizigoţi, apoi de Templieri.
Tezaurul lui Solomon era imens, iar bogăţiile sale reprezentau fie tributul pe
care îl primea regele de la popoarele învecinate, fie profitul care îi revenea
regatului din negoţ în epoca în care regatul era condus de Israel. Din tezaurul
lui Solomon făceau parte aur adus din Africa, argint din Spania şi obiecte de
cult considerate sacre de iudei, printre ele fiind posibil să se fi numărat şi
Chivotul Legii. Aceste obiecte şi bogăţii erau ascunse într-un imens labirint
de galerii şi de tuneluri construite pe verticală şi pe orizontală, camuflate de
tot ceea ce putea oferi mediul natural. Aceste pasaje subterane erau menite să
protejeze atât cetatea, cât şi tezaurul - şi ştim deja că arta construirii unor
sisteme arhitecturale atât de complexe era cunoscută înaintea perioadei în
care a fost înălţat Templul. Cavalerii Templieri şi nucleul elitist al ordinului
lor, Prioratul Sionului, cunoşteau existenţa acestui tezaur important care
aştepta să fie descoperit şi şi-au petrecut câţiva ani efectuând săpături
arheologice sub grajdurile lui Solomon. Nu se ştie însă exact ce au adus cu ei
în Europa.
Nu se cunoaşte nici destinaţia exactă care i-a fost dată sanctuarului subteran,
după căderea lerasalimuliîi în mâinile Islamului, în sanctuarul interior al celui
mai sacra altar din lumea islamică, aflat la Mecca, este o zonă numită Kaaba.
Kaaba are o lăţime de doisprezece metri, o lungime de unsprezece metri şi o
înălţime de cincisprezece metri. Deşi se spune că Abraham este cel care a
edificat Kaaba, acest lucru este puţin probabil, deoarece Templul a fost distrus
şi reconstruit. Fireşte, în acest loc nu vom întâlni niciodată oameni făcând
excavaţii^ şi nici căutători de comori, fiindcă acest lucru nu este permis. În
locul icoanelor creştine şi a obiectelor de cult ale religiei mozaice, „Piatra
Neagră" este protejată în locul cel mai sacru pentru lumea islamică.
Asemenea Sfântului Graal, pe care Wolfram îl descrie în „Perzival" ca fiind o
piatră care a căzut din cer, Piatra Neagră, având un diametru de douăzeci de
centimetri, este cea mai importantă relicvă pentru Islam, considerându-se că
ea i-a fost adusă lui Abraham de Hagar, slujnica Sarei. Ca un paradox. Piatra
Neagră era prezentă odionioară în cultul zeiţei, iar preoţii din perioada
precursoare mahomedanismului erau cunoscuţi sub o denumire care aminteşte
de cea folosită de Templieri - drept fiii Bătrânei. Oricum, orice încercare de
căutare a comorii în acest loc ar provoca cu siguranţă un incident
internaţional.
Valea Domnului
Cea de-a doua noastră escală este sudul Franţei. Regiunea în care se află
localitatea Rennes-le-Chateau a fost capitala puterii imperiului vizigot, iar
vizigoţii, să ne amintim, aduseseră aici tezaurul lui Solomon jefuit din cetatea
Romei. Printr-o coincidenţă, sau nu neapărat, această regiune este scena pe
care se desfăşoară arhitectura precreştină la o scară (cel puţin) la fel de amplă.
Aici există un al doilea complex construit atât la nivel subteran, cât şi la
suprafaţă. Acest complex este în acelaşi timp masiv şi invizibil. La nivelul
solului, există cinci structuri muntoase care formează o uriaşă pentagramă.
Rennes-le-Chateau este unul din vârfurile pentagramei. Situl templier de la
Bezu este cel de-al doilea vârf, domeniul ancestral Blanchefort este al treilea,
iar alte două puncte de referinţă, Serre de Lanzet şi la Soulane, completează
pentagrama. Distanţele sunt exacte şi ele corespund mişcărilor planetei Venus
într-un ciclu de opt ani. Zeiţa Venus, cunoscută sub multe alte nume, coincide
cu Isis. Planeta ei formează un motiv în cinci colţuri, în cursul unui ciclu de
opt ani (să ne amintim că numerele cinci şi opt au semnificaţia cincizeci şi opt
în numerologia templieră).
Este posibil ca populaţia celtică a tectosagilor, sau un alt popor celtic care a
construit pentagrama de la Rennes-le-Chateau şi galeriile subterane, să fi
făcut parte din acelaşi val de popoare migratoare care au venit dinspre
Mediterana în perioada cuprinsă între anii 1800 înainte de Hristos şi 1200
după Hristos Filistenii, după cum sunt numiţi în Biblie, erau de fapt peleseţii,
conform izvoarelor istorice egiptene. Este posibil ca aceste „popoare ale
mării" să fi edificat construcţiile monumentale care se întind pe întreaga linie
de coastă a Europei. Important nu este atât cine a construit aceste situri, ci
mai degrabă dacă există o legătură referitoare la transmiterea cunoaşterii
secrete de-a lungul timpului -cunoaştere care ar putea furniza cheia de
descifrare a acestor construcţii.
Henry Lincoln, unul dintre cei trei autori ai cărţii „Sfântul sânge, Sfântul
Graal", şi-a stabilit un traseu personal încercând să găsească o explicaţie
acestei enigme şi a ajuns la concluzia că rolul pentagramei este acela de a
indica spre micul sat Arques situat în Normandia. Ipoteza sa ar putea avea o
însemnătate extraordinară din perspectiva sintagmei „Et În Arcadia Ego".
Trebuie spus că la Arques există un castel ridicat pe ruinele unei vechi
fortăreţe care datează din secolul al VH-lea. Scriitorul David Wood consideră
că poziţia pe hartă a satului Arques ar putea fi cheia înţelegerii geometriei
pentagramei.
în centrul stelei în cinci colţuri se află „pântecul" pentagramei, un cerc
înconjurat de alte linii concentrice. Denumirea geografică a acestui loc pe
harta Franţei este Le Cercle, în cazul în care semnificaţia ar putea scăpa
cuiva. Acest centru este traversat de râul Sals. În limba sumeriană, Sal are
sensul de „pântec". Chiar în centrul stelei şi al pântecului se află o mină
veche, părăsită, şi, cu siguranţă, locul ideal pentru a ascunde un tezaur.
Autorii cărţii „Sfântul sânge, Sfântul Graal" susţin că la un moment dat, în
regiune au fost aduşi mineri germani cărora nu li s-a permis să aibă legături,
fie ele şi comerciale, cu localnicii. Să fi căutat minerii o comoară? Conform
mărturiilor, minele de aur exploatate odinioară în această regiune s-au închis
fiindcă au secătuit. Există o altă posibilă localizare a unui amplasament vechi
în care putea fi ascuns tezaurul. Este vorba de un lac artificial care reprezintă
calea de acces într-un sistem de galerii subterane. Lacul este situat în locul
care se numeşte Lavaldieu, sau „Valea Domnului", menţionat şi astăzi pe
hartă, şi se află în interiorul pentagramei, în zona în care se presupune că a
fost ascunsă comoara.
Să fi fost ştiut cei care au construit sistemul antic de galerii subterane de la
Rennes-le-Chateau de existenţa celor care au ridicat Templul lui Solomon?
Este foarte posibil ca ei fie să fi fost contemporani, fie ca aceste cunoştinţe de
arhitectură - de geometrie „sacră" - să fi fost moştenite şi transmise mai
departe constructorilor moderni. Conceptul care îmbină resursele mediului
natural cu talentul arhitectural al omului este evident atât în cetatea sfântă a
Ierusalimului, cât şi în regiunea Rennes-le-Chateau. Acest al doilea sit posibil
al tezaurului, Rennes-le-Chateau, a căzut pradă armatei unei Rome noi,
Biserica romano-catolică. „Bunii creştini", după cum se autointitulau catarii,
au fost practic exterminaţi. Toulouse şi Carcassonne au fost reconstruite din
cenuşă după pogromul catarilor, însă cetatea Monsegur a rămas asemenea
unei cochilii goale, vizitată numai de turiştii New Age şi de bizarii neo-catari
care vin aici ocazional într-un pelerinaj solitar. Cât despre Rennes-le-Chateau,
el este o adevărată Mecca pentru vizitatori, printre aceştia numărându-se
esoterişti moderni, oameni care venerează soarele, neo-nazişti, hipioţi trecuţi
şi aşa-zişi druizi, înfloritoarea industrie artizanală, tributară perioadei New
Age, include şi o librărie (cu numele de Centrul Arcadia) condusă de o
descendentă a celui de-al optulea preşedinte al Statelor Unite - Elizabeth van
Buren. Căutătorii de comori au făcut săpături în secret, au profanat şi distrus
morminte şi au produs un adevărat dezastru pentru cei care profită de pe urma
recent câştigatei popularităţi de care se bucură regiunea ca loc turistic.
Rosslyn
Cea de-a treia escală reprezintă şi cel de-al treilea loc în care se întâlneşte
acest tip de complex arhitectural, completat de tuneluri subterane. Deşi capela
de la Rosslyn nu a fost construită în antichitate, ea este cu adevărat un „spaţiu
sacru" pentru masoni. Şi acest complex îmbină avantajele pe care le oferă
mediul natural cu ceea ce a reuşit măiestria omenească să creeze. Ca şi la
Ierusalim, construcţia de la Rosslyn nu este ascunsă, ci foarte vizibilă.
Păstrând proporţiile, fiecare dintre aceste locuri era extrem de important şi
ambele au făcut obiectul atenţiei unor personaje importante. Pentru
construirea celor trei situri despre care am discutat s-a recurs la galerii,
tuneluri, sisteme de alimentare cu apă şi construcţii artificiale menite toate să
asigure o ascunzătoare trainică şi sigură pentru apărarea secretelor şi a
bogăţiilor celor din ordinul cărora au fost edificate. Şi toate trei au avut de
suferit de pe urma atacurilor armate, ca urmare a schimbării epocilor istorice
şi a transferului de putere. Rosslyn a fost ultimul bastion care s-a predat.
Cu siguranţă, tezaurul ascuns în labirintul secret de la Rosslyn era format din
tezaurul dat în păstrarea Templierilor şi din vestigiile sacre ale Bisericii
catolice scoţiene. Nu suntem la fel de convinşi că tezaurul cuprindea şi
comoara adusă de vizigoţi după jefuirea Romei, în mod straniu, Templierii au
fost mai fideli cauzei catarilor decât cauzei Bisericii de la Roma. De altfel,
acest moment este singurul consemnat de istorie în care Ordinul nu a ascultat
de voinţa Papei, probabil ca o consecinţă directă a faptului că familia de
Blanchefort era catară - sau cel puţin simpatiza cu cauza catarilor. O altă
explicaţie ar putea fi aceea că Templierii nutreau probabil convingeri
religioase mai apropiate de arianism, în acest fel similare credinţei catarilor.
Familia Blanchefort deţinea şi o moştenire vizigotă. Două tezaure fuseseră
încredinţate spre păstrare familiei de Blanchefort- cel pe care îl salvaseră
catarii din cetatea Monsegur şi cel pe care îl lăsaseră vizigoţii. Cel puţin o
parte a acestui tezaur trebuie să fi fost încredinţată spre păstrare Templierilor.
Este posibil ca Sauniere să fi descoperit aur şi argint, însă nu există nici o
singură sursă documentară care să indice apariţia bruscă a unor obiecte de
cult cu valoare religioasă şi istorică în timpul vieţii lui Sauniere sau imediat
după moartea acestuia. Este plauzibil că o parte din tezaurul Templierilor a
fost încărcat la bordul corăbiilor care părăsiseră portul La Rochelle cu sute de
ani înainte.
Rosslyn a încăput, la rândul său, în mâinile invadatorilor. Astăzi, seniorii
domeniului au dispărut de la Rosslyn, fiindcă familia Sinclair nu mai are
moştenitori în linie directă de parte bărbătească şi şi-a pierdut castelul.
Căutătorii de 'comori din zilele noastre caută sistematic printre ruinele
castelului şi ale capelei, în speranţa că vor descoperi tezaurul templier,
icoanele la care s-a închinat Scoţia catolică, moaştele sfinţilor din vechime şi
Sfântul Graal. Peste ruine a fost ridicată în secolul al XVII-lea o casă cu cinci
etaje, făcând astfel imposibilă continuarea săpăturilor. Recent, însă, în urma
tasării terenului, a ieşit la iveală o scară circulară secretă. Cei care au
descoperit-o au sperat că la capătul ei vor da de comoara Templierilor, însă
Rosslyn refuză cu încăpăţânare să-şi dezvăluie secretele.
Şi castelul ascunde locuri secrete care aşteaptă să fie descoperite, însă până-n
prezent, aceste comori uitate rămân în continuare ascunse. O veche sală de
mese cu şemineu, care a rămas fără acoperiş, este aşezată deasupra unui
număr de cincisprezece încăperi şi celule de temniţă, folosite odinioară pentru
depozitarea proviziilor necesare în timpul asediilor inevitabile. Andrew
Sinclair, biograful radelor sale îndepărtate, susţine că mâncarea era ridicată cu
ajutorul funiilor şi al unui mecanism care ar putea fi primul ascensor pentru
alimente din lume, care leagă bucătăria de sufragerie. Capela conţine criptele
a douăzeci de cavaleri Sinclair, înmormântaţi cu toate însemnele rangului lor,
ceea ce îi conferă, de altfel, sacralitate acestui loc în ochii celor care^ au
moştenit în Scoţia mantia Templierilor - francmasonii, în august 1991,
organizaţia masonică a Cavalerilor Templieri din Noua Scoţie a plecat într-un
pelerinaj transatlantic pentru a cinsti mormintele fraţilor cavaleri care au fost
martirizaţi în numele apărării cauzei proprii. În lespedea de pe piatra funerară
sunt sculptate o reprezentare a Sfântului Graal şi a unei săbii. Unul dintre
morminte a fost identificat ca aparţinându-i lui William Sinclair, acelaşi care a
luptat în bătălia de la Bannockburn şi a murit ucis în cruciadă. Au dispărut
majoritatea vechilor reprezentări bizare care ornamentau capela, datând din
secolul al XV-lea, însă legendele ţesute în jurul domeniului Rosslyn sunt încă
vii în amintirea lor.
Una dintre legende vorbeşte despre o doamnă în alb care va răspunde într-o
bună zi la sunetul goarnei şi va veni să indice drumul către locul unde este
ascunsă comoara. Însă, poate că cel mai valoros secret aflat în capelă este
confirmarea călătoriei pe care a făcut-o Sinclair în America. Printre efigiile în
piatră se numără şi reprezentarea porumbului, adus de europeni din America,
sculptat pe arcade, dar şi alte reprezentări de vegetaţie specific americană.
Comoara, dacă s-a păstrat ceva din ea, se află cu siguranţă în coridoarele
secrete prin care se putea pătrunde direct din capelă. Asemenea Templului lui
Solomon, sau catacombelor săpate în stânci, care au fost descoperite în
Languedoc, complexul subteran de la Rosslyn este o construcţie
monumentală. Totuşi, căutătorii de comori au fost dezamăgiţi. Tezaurul
ascuns odinioară în tainiţele de la Rosslyn a fost demult mutat în altă parte.
Insula Stejarilor
Cea de-a patra escală este Noua Scoţie. Nu există mărturii scrise care să
furnizeze dovezi ale faptului că de la Rosslyn ar fi fost furate obiecte sacre la
momentul în care domeniul a fost atacat şi distrus de mulţimea anti-catolică.
Dacă poporul ar fi găsit aici relicve provenind din Templul lui Solomon,
„Sfântul Graal" al catarilor, poate chiar artefacte mai comune, sau mai
actuale, aparţinând Bisericii catolice scoţiene, cu siguranţă acest lucru ar fi
fost imediat cunoscut opiniei publice. După cum nu există mărturii nici că
mulţimea ar fi descoperit comori inestimabile sub forma monedelor sau a
lingourilor de aur. Tezaurele de la Ierusalim, de la Monsegur, sau cele aflate
iniţial în visteria Templului din Paris, ca şi relicvele religioase păstrate de
familia Sinclair nu au fost niciodată recuperate.
Familia Sinclair din Scoţia, familia păstrătoare, a organizat expediţii de
explorare a Noii Scoţii cu mult înainte ca vreun alt european să fie interesat
de pământul de peste ocean. Familia Sinclair a fost motivată să creeze o
ascunzătoare, dar, totodată, a dispus de resursele financiare şi a avut ocazia să
aducă aici muncitorii şi furniturile necesare finalizării acestui proiect. Familia
nu numai că nu a dezvăluit nimănui niciodată existenţa şi amplasamentul
acestui pământ nou, dar, aspect încă şi mai important, a păstrat secretul
absolut împreună cu câteva alte familii. Această atitudine avea să păstreze
secretă existenţa Insulei Stejarilor. Poate că şi din acest motiv, familia Sinclair
nu a putut niciodată revendica proprietatea asupra insulei sau nu a putut
recupera tezaurul. Fiindcă probabil păstrătorul secretului a murit înainte de a
transmite acest secret mai departe. Este posibil ca, la un moment dat, ultimul
Sinclair să fi avut viziunea edificării unui nou domeniu Rosslyn, o ifouă
reşedinţă a familiei ancestrale, cu o nouă capelă şi un nou castel într-o nouă
Scoţie. Numai că nu a fost să fie aşa. Probabil că moartea l-a surprins pe
ultimul Sinclair pe câmpul de luptă, într-o temniţă sau într-o expediţie pe
mare care nu a rămas consemnată, înainte de a transmite secretul următorului
Sinclair.
Noua Scoţie le oferea celor din neamul Sinclair şi familiilor aliate în acelaşi
timp un refugiu, dar şi cel de-al patrulea spaţiu sacru: Arcadia. Iar Insula
Stejarilor a devenit tainiţa comorii sfinte. Existenţa provinciei Noua Scoţie nu
mai putea fi însă menţinută secretă, deşi cea a Insulei Stejarilor putea fi şi a
fost tăinuită (până când trei tineri au descoperit din întâmplare acest loc). Şi
atunci, cine deţine cheia care poate conduce la descifrarea enigmei din Insula
Stejarilor? Marele Maestru dispărut al Prioratului Sionului, Victor Hugo, şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii scriind şi re-scriind opera Legende des
Siecles în care îi mărturiseşte cititorului că un singur om cunoaşte locul de
taină în care este ascunsă comoara. Să fi fost acest secret transmis mai departe
prin intermediul unui membru al familiei Sinclair? Sau să se fi pierdut el
pentru totdeauna o dată cu moartea prematură a ultimului Sinclair păstrător al
cheii?
Este foarte posibil ca acest secret important să nu fi fost transmis urmaşilor, ci
să se fi stins o dată cu moartea prematură a păstrătorului său, deznodământ
tragic, specific, de altfel, celor din familia păstrătoare Sinclair. William, cel
de-al doilea conte de Caithness, a fost răpus pe câmpul de luptă în bătălia de
Flodden, împreună cu alţi patruzeci de bărbaţi din neamul Sinclair; John
Sinclair, cel de-al treilea conte, a murit în luptele din Insulele Orkney; John
Sinclair, „stăpânul" domeniului Caithness, şi-a găsit moartea în temniţa din
castelul Girnigo; George Sinclair, nepot după frate al contelui, a fost ucis în
urma unei alunecări de teren pusă la cale de duşman, în cursul unei bătălii în
Norvegia. Să fi dus astfel cu ei secretul în mormânt?
După ce reşedinţa strămoşească a neamului Sinclair a fost distrusă la
jumătatea secolului al XVII-lea, supravieţuitorii familiei Sinclair şi
susţinătorii lor scoţieni de încredere -familiile Ramsey, Douglas, Seton şi
Sutherland - au emigrat în masă în Lumea Nouă. Cei din familia Sinclair şi-au
făcut un nume şi o reputaţie în America, deşi nu pentru avere au devenit
cunoscuţi. Generalul Arthur St. Clair, al cărui nume îl poartă cu mândrie
câteva locuri geografice aflate în regiunea Detroit, a suferit una din cele mai
cumplite înfrângeri pe care le-a cunoscut vreodată armata americană într-o
confruntare cu triburile amerindiene, dinaintea înfrângerii suferite de George
Armstrong Custer la Little Bighorn. Numai intervenţia fratelui său mason
George Washington l-a salvat pe St Clair de comisia de anchetă. A murit
sărac, după cum a rămas consemnat, undeva în vestul Pennsylvaniei.
Maiorul Samuel Sinclair, maestru mason şi luptător în bătălia de la
Ticonderoga, al cărui nume a rămas imortalizat în toponimicul localităţii
Sinclairville, din statul New York, a murit şi el sărac. La mormântul lui,
împodobit cu simbolistica pretenţioasă a masonilor, printre altele echerul şi
compasul, a venit însuşi Lafayette să-şi manifeste tristeţea faţă de pierderea
unui tovarăş mason. Una din cele mai interesante ramuri ale descendenţilor
Sinclair a fost cea a unui anume James St. Clair, care era înrudit cu generalul.
A avut doisprezece copii, printre ei un fiu pe nume Levi şi o fiică pe nume
Polly; iar Polly s-a căsătorit cu Hezekiah Whitney şi a avut un fiu pe nume
Levi St. Clair Whitney.
Levi a avut mai mulţi copii, iar unul dintre ei a fost Henrietta May Whitney
care a fost un geniu încă din copilărie. May era celebră pentru că ştia să
citească încă de la trei ani şi şi-a publicat prima carte la vârsta de nouă ani.
Pseudonimul literar sub care semna era „Egipt", explicabil prin prisma
afinităţii sale faţă de orice avea legătură cu Egiptul. Ea a pus bazele Societăţii
Sancto Claro şi a susţinut ideea că vikingii sunt cei care au descoperit primii
America, performanţă care a fost realizată de „cei de un neam cu noi şi
strămoşii familiei". Una dintre cărţile sale care se intitula „Originea şi istoria
Potirului nordic Arvel, sau Sfântul Graal". însă nici ea şi nici unul dintre
sutele de Sinclair răspândiţi din Maine şi până în Barbados nu au afişat
bogăţii imense care s-ar fi putut datora deţinerii tezaurului de la Mina de aur.
Cel mai probabil scenariu este că secretul care învăluie Mina de aur s-a
pierdut pentru totdeauna. Neamul Sinclair, care a construit complexul şi a
supravegheat lucrările de extindere, erau, în acelaşi timp şi păstrătorii
Graalului. Iar secretul Graalului, cunoştinţele despre ceea ce zace bine ascuns
în măruntaiele minei, sau calea pe care se poate ajunge la comoară, s-au
pierdut pentru totdeauna din cauză că deţinătorul secretului a murit înainte de
a apuca să-l dezvăluie. Dacă nu un Sinclair, atunci cine altcineva ar fi putut
avea acces la cheia enigmei din Insula Stejarilor?
Data la care a fost construit complexul de către cei din familia Sinclair, şi care
se presupune că ar fi fost început în secolul al XV-lea, a fost confirmată de
metoda datării cu carbon. Iar tezaurul a fost ulterior transportat treptat pe
Insula Stejarilor. Este foarte posibil ca puţul să fi fost ulterior extins şi
protejat urmând planurile lui Leonardo da Vinci, în anul 1510, da Vinci scria
Codex Atlanticus, lucrare în care desena schiţele sale de inginerie militară şi
de hidraulică. Şapte ani mai târziu, el era complet absorbit de studiile de
inginerie. Deşi el însuşi nu a călătorit niciodată până în America,
reprezentanţii Prioratului, minerii şi inginerii care au lucrat în Noua Scoţie i-
au urmat întocmai planurile de construcţie. Cei doi candidaţi aflaţi în fruntea
listei, care au transportat muncitorii în Noua Scoţia, sunt Sir Francis Drake şi
Sir Oliver Sinclair.
Drake este unul din favoriţi, fiindcă făcea parte din anturajul imediat al
reginei Elisabeta care, după cum ştim, era prinsă în hăţişul intrigilor ţesute de
alchimiştii, societăţile secrete şi uneltitorii de la curte. Chiar dacă Drake este
cel care a asigurat transportul lucrătorilor şi al tezaurului până în America,
este în continuare posibil ca un Sinclair să fi fost, în realitate, păstrătorul
tezaurului, sau cerberul. Oliver Sinclair a dispărut fără urmă din Anglia şi a
ieşit din istorie în anul 1545. Chiar dacă el s-ar fi ascuns în Insulele Orkney
sau Shetland, lucru, de altfel, plauzibil, chiar şi aici exilaţii au ajuns să fie
vânaţi şi atacaţi, în schimb, este mult mai probabil ca fostul comandant
suprem al armatei ţării sale şi al propriei flote familiale să fi fugit în America
de Nord. Iar o colonie mică, sau o tabără provizorie, amplasată în apropiere
de Insula Stejarilor, dar nu chiar pe insulă, putea foarte bine să le servească
drept adăpost muncitorilor constructori.
Descoperirea unei ascunzători de acest gen nu este o sarcină uşoară. Sunt voci
care susţin că ar exista, în realitate, două Insule ale Stejarilor unde au fost
plantaţi stejari cu scopul precis de a le diferenţia de restul numeroaselor
insuliţe presărate în largul Golfului Mahone. „Insula Stejarilor" situată în
punctul cel mai nordic, a încetat de a mai fi o insulă după construirea, în anii
1930, a unui dig artificial care a transformat-o în peninsulă. La jumătatea
distanţei dintre cele Insule ale Stejarilor, se află ruinele unui vechi edificiu
care ar putea reprezenta baza acestor exploratori. Ruinele acestui castel sunt
la fel de neobişnuite ca şi afirmaţiile că ar exista două insule. (Trebuie
menţionat faptul că un autor din regiune susţinea că întreaga linie a
litoralului, ca şi insulele din largul Golfului Mahone, ar fi fost punctată de
plantaţii de stejari până în secolul al XlX-lea, când o invazie de furnici negre
a decimat pădurile).
Faptul că nu s-a descoperit amplasamentul taberei muncitorilor constructori
nu constituie neapărat şi dovada că ea n-ar fi existat. Deşi au existat
numeroase aşezări ale vikingilor în nordul Canadei, nu a fost descoperită
până-n prezent decât una, şi anume vestigiile unui sat ai cărui locuitori se
ocupau cu agricultura. Taberele care au fost ridicate în prima expediţie
condusă de Sinclair-Zeno, ca şi în cele organizate mai târziu de cei din
neamul Sinclair, aşteaptă în continuare să fie aduse la lumină. Este cert că
cineva a construit complexul de la Mina de aur. Şi tot oamenii sunt cei care au
săpat un puţ, astfel construit încât să permită inundarea galeriilor. De
asemenea, cineva a săpat inscripţii în piatră, a construit conducte de scurgere
a apei, a montat platforme din stejar pe care şi-a dat apoi silinţa să le ascundă
de privirile intruşilor. Insă cea mai importantă întrebare dintre toate rămâne
următoarea: au transferat cei care păzeau tezaurul în alt amplasament?
Este posibil ca tainiţa care este Mina cu aur să fi rămas descoperită începând
din anul 1441, adică de la începerea construirii ei, şi până în anii 1630 când a
început colonizarea regiunii Lunenberg de către familii hughenote. După
această perioadă, incursiunile în Insula Stejarilor au devenit prea riscante
datorită creşterii masive a populaţiei şi intensificării tensiunilor politice dintre
Anglia şi Franţa. În jurul anului 1630, unicul gardian al ascunzătorii a trecut
în nefiinţă.
Cele două societăţi secrete, aflate în relaţii strânse (însă despărţite de distanţa
războaielor interminabile), ştiau că deţin o comoară. Membrii celor două
grupări distincte, infiltraţi, pe de o parte, printre francmasonii din Scoţia şi
din Anglia şi, pe de altă parte, în Prioratul Sionului, împărtăşeau convingerea
comună că din rândul lor fusese ales un păstrător. Numai că secretul, trebuind
să rămână cunoscut numai ceM în chestiune, nimeni nu şi-a dat seama că
străjerul a murit şi că secretul a fost îngropat o dată cu el.
Pe măsură ce periplul nostru ne-a purtat de la Ierusalim la Rennes-le-Chateau,
şi de la Rosslyn până în Insula Stejarilor, am întâlnit presărate pe întreg acest
parcurs indicii referitoare la comori şi artefacte sacre care au dispărut fără
urmă între timp. Cu singura excepţie remarcabilă a părintelui Sauniere, nimic
din aceste bogăţii nu a ieşit la suprafaţă. Chiar dacă este greu să păstrezi
secretă descoperirea neaşteptată a unei averi fabuloase, ar fi practic imposibil
să poţi ascunde descoperirea unor vestigii de importanţă istorică. Tezaurul
secret al Templierilor nu a fost încă recuperat şi este cert că a rămas adânc
îngropat, undeva în Insula Stejarilor.
NOTE
Capitolul 1
1. D'Arcy O'Connor, The Money Pit: The Story ofOaklslandandthe World's Greatest
Treasure Hunt (New York: Coward, McCann and Geoghegan, Inc. 1978), şi ediţia revizuită
din 1988, The Big Dig (vezi nota 3), a servit drept sursă de informare avizată asupra
numeroaselor excavaţii de pe Insula Stejarilor
2. Robert L Nesmith, Dig for Pir aţe Treasure (New York: Devin-Adair Co., 1959); p. 117
3. D'Arcy O'Connor, The Big Dig: The $ 10 Million Search for Oak Island's Legendary
Treasure (New York> Ballantine Books, 1988), p. 12
4. William S. Crooker, The Oak Island Quest (Hantsport, Nova Scoţia, Lancleor Press,
1978), p. 31
5. Douglas Preston, "Death Trap Defies Treasure Seekers for Two Centuries", Smithsonian
voi. 19, no. 3 (iunie 1988): pp. 52-62
6. Nesmith, op. cit., p. 117
7. Camerpn Platt and John Wright, Treasure Islands (Golden, Co. : Fulcrum Publishing,
1995), pp. l-39; Steve Proctor, DslandofControversy", Macleans, voi. 108, no. 34 (21 august
1995): p. 54.
8. Crooker, p. 57.
9. Preston, op. cit., pp. 52-62.
Capitolul 2
1. Ruth Holmes Whitehead, Storiesform the Six Worlds (Halifax, Nova Scoţia: Nimbus
Publishing Ltd., 1988), pp. l-6.
2. Barry Fell, America B. C. (New York: Simon and Schuster 1976), p. 257
3. Harold Harwood, Newfoundland (Toronto: Macmillan, 1969), pp. 130-l32
4. Francis Parkman, TheJesuits În America, (New York: The Library of America, 1983), pp.
146-l47. Parkman a scris această carte în anul 1867.
5. Patrick Huyghe, Columbus Was Last (New York: Hyperion, 1992), p. 201
6. Harwood, op. cit., pp. 130-l32
7. Parkman, op. czY., pp. 155-l57
8. John Noble Wilford, The Mysterious History of Columbus (New York: Alfred A. Knopf,
1991) pp. 62-63
9. Parkman, op. cit., p. 150
lO.Samuel Eliot Morison, The Great Explorers: The European Discovery of America (New
York: Oxford University Pr’ess, 1978), pp. 147-l51 ll.Barry Fell, Atlantic Crossings Before
Columbus (New York: W. W. Norton, 1961), p. 190
12.Parkman, op. cit., pp. 145-l47
13.bid.,pp. 175-l47
14.Magnus Magnusson and Hermann Palsson, The VinlandSagas: The Norse Discovery of
America (New York> Penguin Books, 1965), p. 9.
15.bid.,pp. 1l-43
16.Hans Holzer, Long Before Columbus (Santa Fe, N. M. : Bear and Co., 1992),pp. xi-xiv
17.Dean Snow, The Archeology ofNorth America (NşjvjYork: Viking Press, 1967), p. 196
18. O'Connor, The Money Pit, p. 227
19.O'Connor, The Big Dig, p. 220
20James A. Williamson, Sir Francis Drake (London: Crief, Lives-Collins, 1951), pp. 49-59
21.Derek Wison, The WorldEncompassed (New York: Harper and Row, 1977), p 199
22. James Bailey, The God-Kings andthe Titans (New York: St. Martin's Press, 1973), p. 29
23.Colin Wilson, The Encyclopedia of Unsolved Mysteries (Chicago: Contemporary Books,
1988), pp. 237-248
24.bid.
25. Sir Edwin Durning-Lawrence, Bacon îs Shakespeare (New York: John McBrideCo.,
1910), p. 178
26.Wilson, op. cit., pp. 237-248
27.Durning-Lawrence, op. cit., p. 137
28.O'Connor, The Money Pit, pp. 13l-l32
29.bid.
30.Catherine Drinker Bowen, Francis Bacon: Temper of a Mân (Boston: Little, Brown &
Co., 1963), pp. 6l-62
31.O'Connor, The Big Dig, pp. 8l-82
32.Robert C. Ritchie, Captain Kidd and the War Against the Pirates (Cambridge: Harvard
University Press), pp. 173-l82
33.O'Connor, The Big Dig, pp. 98-l02
34.Wilson, op. cit., p. 161
35.William S. Crooker, The OakIsland Quest (Hantsport, Nova Scoţia: Lancelot Press,
1990), pp. 169-l87
Capitolul 3
1. Frederick Pohl, Prince Henry Sinclair (New York: Clarkson Potter, 1974), p. 130
2. Peter Fristbrook, The Voyage of the Matthew (Sân Francisco: KQED Books and Tapes,
1997), pp. 87-l05
3. Magnus Magnusson and Hennann Palsson, The VinlandSagas, (New York: Penguin,
1965), p. 8
4. Ibid.,p. 22
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri
319
5. Frederick Pohl, Atlantic Crossings Before Columbus (New York: W. W. Norton, 1961),
pp. 38-39
6. Tim Severin, The Brendan Voyage (New York: Avon, 1978), pp. 1l-35
7. Patrick Huyghe, Columbus Was-L'osi(fi'ew York: Hyperion, 1992), p. 142
8. Magnusson and Palsson, op. cit., p. 19; Hjalmar Holand, Explorations În America Before
Columbus, (New York: Twayne Publishers, 1958), p. 104
9. Pohl, Atlantic Crossings Before Columbus, p. 137
lO.Hjalmar Holand, Explorations În America Before Columbus, (New York: Twayne
Publishers, 1958), pp. 79-88
ll.Arlington Mallery and Mary Roberts Harrison, The Rediscovery of Lost America (New
York, E. P. Dutton, 1951), pp. 138-l40, 163-l66
12.Holand, op. cit., pp. 154-l60
13.Huyghe, op. cit., p. 154
14.Peter Schledermann, "Eskimo and Viking Finds În the High Arctic", National
Geographic, voi. 159, no. 5 (mai 1981): pp. 575-601
15. Mallery and Harrison, op. cit., pp. xiii-xv.
16. Huyghe, op. cit., p. 142
17. Barry Fell, America B. C. (New York: Simon and Schuster, 1976), pp. 283-l84
18. Severin, op. cit., p. 13
19. Charles H. Hapgood, Maps ofAncient Şea Kings (New York: E. P. Dutoon, 1966), pp.
124-l32'
20.Harwood, op. cit., pp. 130-l32
Capitolul 4
1. AnnaRitchie, Viking Scoţiană (London: B. T. Batsford Ltd., 1993), pp. 44-76
2. Lawrence Millan, Last Places: A Journey În the North (New York: Vintage Books, 1990),
pp. 54-60
3. Deanna Swaney, Iceland, Greenland and the Faroe Islands (Hawthorn, Victoria: Lonely
Planet, 1994), pp. 528-529
4. John Julius Norwitch, A History of Fenice (New York: Alfred A. Knopf, 1982), pp. 254-
255
5. Frederick Pohl, Prince Henry Sinclair, pp. 81 -83. Regretatul Frederick Pohl apornitpe
urmele expediţiei conduse de Sinclair încă din anul 1943. în câteva dintre cărţile sale, care
constituie una din sursele de documentare moderne cele mai ample, el scrie despre
expediţiile Sinclair-Zeno.
6. William Herbert Hobbs, "The Fourteenth-Century Discovery of America by Antonio
Zeno", Scientific Monthly, voi. 72 (ianuarie 1951), pp. 24-31
7. Severin, op. cit., pp. 107-l09
8. Swaney, op. cit., p. 518
9. Pohl, Prince Henry Sinclair, pp. 110-l11
10. Hobbs, op. cit.
320
STEVENSORA
ll.Ibid.
12. Pohl, Prince Henry Sinclair, pp. 130+131
13. Andrew Sinclair, TheSwordandthe Grail(New York: Crown, 1992), p. 147
14. Pohl, The Atlantic Crossings Before Columbus, p. 196
15. Lawrence F. Willard, "Westford's Mysterious Knight", Yankee 42 (aprilie 1958), pp. 6l-
62
16. Frank Glynn and T. C. Lethbridge, corespondenţă personală
17. Frank B. Livesay, The Gunn Salute, voi. 17, no/3 (martie 1987).
18. North Ludlow Beamish, The Norse Discovery of America. Editată de Rasmus Anderson.
(London: Norroena Society, 1906), p. 239
19. Hjalmar Holand, op. cit,, pp. 218-225
20. Sinclair, op. cit., pp. 144-l47
21. Holand, op. cit., pp. 216-218
22. Pohl, Atlantic Crossings Before Columbus, pp. 17l-l72
23. Samuel Eliot Morison, The European Discovery of America: The Northern Voyages
(New York: Oxford University Press, 1971), p. 504
24. Arlington Mallery and Mary Roberts Harrison, The Rediscovery of Lost America (New
York: E. P. Dutton, 1979), pp. 154-l59 (ed. 1979)
25. Arthur M. Reeves, În Anderson, ed. The Norse Discovery of America, p. 31.
26. Mallery and Harrison, pp. 154-l55
27. Charles H. Hapgood, op. cit., pp. 124-l32 (ed. Rev. 1979)
28. Ibid.
29. Mallery and Harrison, op. cit., p. 154
30. Morison, The European Discovery of America: The Northern Voyages, p. 504
31. Ibid., p. 608
32. Mallery and Harrison, op. cit., p. 158
33. Pohl, Prince Henry Sinclair, pp. 132-l54
34. Mallery and Harrison, op. cit., Anexa C, pp. 239-242
35. Pohl, Prince Henry Sinclair, pp. 132-l54
36. Barry Fell, America B. C., pp. 247-251
37. Mallery and Harrison, op. cit., Anexa C, pp. 239-242
Capitolul 5
/. LeonardA. Morrison, A History of the Sinclair Family (Boston: Damrell andUpham,
1896), p. 37
2. Frederick Pohl, Prince Henry Sinclair, p. 172
3. Andrew Sinclair, op. cit, pp. 127-l50
4. Morison, The European Discovery of America: The Northern Voyages, pp. 127-l50
5. Pohl, Prince Henry Sinclair, p. 178
6. Charles H. Hapgood,, op. cit, pp. 128-l29
7. Samuel Eliot Morison, The European Discovery of America: The Northern Voyages,
(New York: Oxford University Press, 1974), p. 97
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri
321
8. John Noble Wilford, The Mapmakers (New York: Alfred A. Knopf, 1981), pp. 73-77
9. Ibid.
10. Morison, The European Discovery of America: The Northern Voyages,pp. 157-l80
11. Christopher Hibbert, Venice: The Biography of a City (New York: W. W. Norton, 1989),
p. 39. Si John Julius Norwich, A History of Venice (New York: Alfred A. Knopf, 1982), pp.
249, 252, 254-255.
12. Pohl, Prince Henry Sinclair, p. 82
13. Jean Markale, Celtic Civilization (London: Gordon & Cremonesi, 1978), p. 69
14. Inge Ingus, Baedekers Great Britain (London: Jarrold and Sons), p. 282
15. Pohl, Prince Henry Sinclair, p. 86
16. Morrison, op. cit., p. 55
17. Pohl, Prince Henry Sinclair, pp. 179, 181
18. Morrison, op. cit., pp. 17-30
19. Ibid., p. 17
20. David C. Douglas, The Norman Achievement (Berkeley: Universiţy of California Press,
1969), pp. 173-l74
21. Sinclair, op. cit., pp. 27-35
22. Ronald McNair Scott, Robert the Bruce: King ofScots (New York: Peter Bedrick Books,
1989), pp. 15-l6
23. Ibid., p. 73
24. Ibid., pp. 145-l65
25. Sinclair, op. cit., pp. 45-50
26. Morrison, op. cit., p. 37
27. Douglas, op. cit., pp. 35-36
28. Morrison, op. cit., p. 37
29. Sinclair, op. cit., pp. 77-86
Capitolul 6
1. Michael Baigent and Richard Leigh, The Temple and the Lodge (New York: Arcade
Publishmg, 1989), pp. 195-l96
2. Ibid., pp. 34-37
3. John J. Robinson, Born În Blood: The Lost Secrets ofFreemasonry (New York: M.
Evans.and Co, 1989), pp. 153-l55
4. Ibid., pp. 14l-l43
5. Ibid., pp. 63-78
6. Peter Partner, The MurderedMagicians (New York: Barnes and Noble Books, 1987),pp. 3,
4, 8-l0.
7. Michael Baigent, Richard Leigh and Henry Lincoln, Holy Blood, Holy Grail (New York:
Dell Publishmg, 1982), p. 418.
8. Robinson, Born În Blood, p. 66
9. Ibid., pp. 67-68
10. Ibid., pp. 62-65
11. Ibid.
322 STEVENSORA
12. Robert Payne, The Dream andthe Tomb (New York: Stein and Day, 1984), pp. 125-l26
13. Malcolm Barber, The New Knighthood(Cambridge: Cambridge Uni-versity Press, 1994),
pp. 64-l14. Barber descrie evenimente de curaj aproape sinucigaş, de pildă bătălia de la
Hattim din care au scăpat cu viaţă doar cinci cavaleri şi bătălia de la Ascalon, unde patruzeci
de cavaleri au atacat o cetate.
14. Norman Cohn, Europe s Inner Demons (New York: Basic Books, 1975), p. 22, 55-58
15. Zoe Oldenbourg, Massacre at Montsegur (London: Weidenfeld and Nicholson, 1961), p.
361.
16. James Henderson, "În the Steps of Unrepentant Heretics", Financial Times, 18/19 martie
1995.
17. Robinson, Born În Blood, pp. 123-l26
18. Ibid.
19. Ibid. pp. 150-l51
20. Baigent and Leigh, op. cit., pp. l-l3
21. RichendaMiers, Scotfa«rf(Chester, Conn, Globe Pequot Press, 1989), p. 473
22. Partner, op. cit., p. 138
23. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, pp. 82-83
24. Lionel and Patricia Fanthorpe, Secrets of Rennes-le-Chateau (York Beach, Maine:
Samuel Weiser, 1992), p. 91
25. Geoffrey of Monmouth, The History of the Kings ofBritain (New York: Penguin, 1969),
p. 222
26. Robert Bain, Clans and Tartans ofScotland (London and Glasgow: Collins, 1938), pp.
112,
27. Ian Grimble, Scottish Clans and Tartans (New York: Tudor, 1973), pp. 10l-l02
28. Lloyd and Jenny Laing, The Picts and the Scots (Dover, N. H.: Alan Sutton, 1993), p. 5
29. Norma Lorre Goodrich, Guinevere (New York: Harper Collins, 1991), pp. 5, 50-58.
30. Scott, op. cit., pp. 8l-85
31. Ibid., pp. 85-89
32. Baigent and Leigh, op. cit., pp. 63-76
33. Ibid., p. 117.
34. Ibid., pp. 10l-l02
35. Miers, op. cit., pp. 148-l49
Capitolul 7
1. Frances Gies, The Knight În History (New York: Harper and Row, 1984), pp. 108-l19
2. Claude Marks, Pilgrims, Heretics andLovers (New York: Macmillan, 1975), p. 286
3. Baigent, Leigh and Lincoln, Holv Blood, p. 386.
4. Ibid., p. 344
5. Morrison, op. cit., pp. 20-21
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri 323
6. Sinclair, op. cit.,p. 167
7. Ibid.,pp. 179-l80
8. Fitzroy Maclean, Scoţiană (London: Thames and Hudson, 1970), p. 78
9. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, pp. 11l-l30.
10. John J. Robinson, Dungeon, Fire and Sword (New York: M. Evans Co., 1991), pp. 36-39
11. Michael Grant, Jesus: The History of Ancient Israel (New York: Charles Scribner's
Sons, 1984), p. 19.
12. Jerry M. Landay, TheHouse ofDavid(New York: E. P. Dutton, 1973), pp. 219-235
13. Samuel Sandmel, Herod: Profile of a Tyrant (Philadelphia: J. B. Lippincott, 1967), pp.
210-211.
14. Michael Grant, An Historian s Review ofthe Bible (New York: Charles Scribner's Sons,
1977), pp. 153-l68
15. Graham Hancock, The Sign andthe Seal (New York: Crown, 1992), pp. 360-364.
16. Ibid. pp. 409-411.
17. Ibid., pp. 64-66
18. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, pp. 306-309
19. Maladii Martin, The Keys of This Blood (New York: Simon and Schuster, 1990), p. 519.
20. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, pp. 316-322
21. Grant, Jesus: An Historian 's Review ofthe Bible, pp. 68-77.
22. John J. Robinson, Born În Blood, pp. 214-215.
23. Hugh J. Schonfield, The Passover Plot (Netherlands: Beraard Geis, 1965), pp. 37-38.
24. Grant: Jesus: An Historian s Review ofthe Bible, pp. 45-61.
25. Evanghelia după Marcu, 3:34-35 (vezi şi Marcu 6).
26. Grant: Jesus: An Historian 's Review ofthe Bible, pp. 68-77.
27. Ibid., pp. 7-29 " "~
28. Hugh J. Schonfield, The Original New Testament (Rockport, Mass: Element, 1985), p.
11.
29. Eusebius, The History ofthe Church (New York: Penguin Books, 1989), p. 59.
30. Ibid., p. 38
31. Schonfield, The Passover Plot, p. 52.
32. Eusebius, op. cit, pp. 79-82.
33. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, pp. 333-338
34. Ibid., p. 338.
35. Ibid., pp. 366-367.
36. Brbara W. Tuchman, Bible and Sword (New York: New York Uni-versity Press, 1956),
pp. 13-21.
37. Ibid., p. 14.
38. Eusebius, op. cit., pp. 65-l04.
39. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, pp. 398-413.
40. Lynn Pickett and Clive Prince, Tur În Shroud (New York: HarperCollins, 1994), p. 71.
324
STEVENSORA
Capitolul 8
1. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, pp. 99-l03.
2. Hugh J. Schonfield, The Passover Plot, p. 100
3. Ibid., pp. 129-l42
4. Tuchman, Bible and îhe Sword, pp. 13-21
5. Paul MacKendrick, Roman France, (New York: St. Martin's Press, 1972), pp. 18-21
6. Ibid., p. 73 .s,_f'
7. Tuchman, Bible and the Sword, pp. 7-l2
8. Rosemarie Arnold, Baedecker's France (Englewood Cliffs, N. J. : Prentice-Hall, 1992),
pp. 52-53
9. MacKendrick, Roman France, p. 21
10. Eusebius, op. cit., p. 139
11. Werner Keller, Diaspora: The Post-Biblical History of the Jews (New York: Harcourt
Brace and World, 1969), pp. 66-87
12. Ibid.
13. Susan Haskins, Mary Magdalen: Myth and Metaphor (New York: Riverhead Books,
1993), p. 218
14. Ibid., pp. 119, 124-l25
15. Ibid., pp. 115-l19
16. Ibid., p. 418. Vezi şi Aedeen Cremin, The Celts În Europe (Sydney: University of
Sydney, 1993), în legătură cu comoara din Delii.
17. Claude Marks, Pilgrims, Heretics andLovers, (New York: Macmillan, 1975), p. 309
1
18. Dana Facaros and Michael Pauls, Southwest Frânez: Dordogne, Lot and Bordeaux
(London: Cadogan Books, 1994), p. 175
19. Ibid, pp. 36-40
20. Ian Wood, The Merovingian Kingdoms 450-751 (London: Longman, 1994), pp. 6-l4
21. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 250-251 . 22. Wood, The
Merovingian Kingdoms 450-751, pp. 6-7
23. Haskins, op. cit., p. 88. Ulterior, Origen a fost considerat eretic, deşi acest aspect nu l-a
oprit pe Eusebius să-i ia apărarea (Cartea VI).
24. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 389-397.
25. Ibid.
26. John J. Robinson, Dungeon, Fire and Sword (New York: M. Evans and Company, 1991),
pp. 223-224
27. Ibid., p. 224
28. Marks, op. cit., pp. 282-295
29. Zoe Oldenbourg, Massacre at Montsegur (traducere de Peter Green) (London:
Weidenfeld and Nicholson, 1961), p. 345.
Capitolul 9
1. Jean Blum, Rennes-le-Chateau, Cathars, Templiers: Le secret des hereîiques (Monaco:
Editions du Rocher, 1994), pp. 13-l8
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri
325
2. Ibid, pp. 53-55. vezi şi Lionel şi PatriciaFanthorpe, Secrets ofRennes-le-Chateau
(YorkBeach, Maine: Samuel Weiser, 1992), privind istoria morţii notarului şi alte câteva
crime locale.
3. Wilson, Encyclopedia ofUnsolvedMysteries, pp. 197-209
4. Ibid.
5. Blum, op. cit., p. 44
6. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 3l-47.
7. Fanthorpe and Fanthorpe, op. cit, pp. 139-l42
8. Ibid. 2
9. Wood, The Merovingian Kingdoms 450-751, pp. 22l-222
10. Ibid., p. 223
11. Evanghelia lui Matei, 1:l-l8
12. Eusebius, op. cit, pp. 22-23
13. Ibid., pp. 79-80
14. Wood, The Merovingian Kingdoms 450-751, p. 37
15. Ibid., pp. 4l-50
16. Gregory of Tours, TheHistory oftheFranks (London: PenguinBooks, 1974), p. 151
17. Ibid., pp. 123-l24
18. Ibid., pp. 23l-234
19. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 26l-265
Capitolul 10
1. Norma Lorre Goodrich, Ancient Myths, (New York: Penguin, 1994), pp. 75-90
2. Michael Grant, The History of Ancient Israel, pp. 16-21
3. Ibid., pp. 77-83
4. Jerry M. Landay, TheHouse ofDavid(New York: E. P. Dutton, 1973), pp. 108-l10
5. Zecharia Sitchin, When TimeBegan, (New York: AvonBooks, 1993), pp. 86-S8
6. Grant, The History of Ancient Israel, pp. 77-83
7. James Bailey, The God-Kings andthe Titans (New York: St. Martin's Press, 1973), pp.
130-l31
8. Landay, op. cit., pp. 203-217
9. Robinson, Born În Blood, pp. 111, 217-218
10. Pentru o dezbatere privind orientarea construcţiilor vechi şi momentul în care ştiinţa
modernă a început să accepte, de relativ puţin timp, "arheo-astronomia", vezi E. C. Krupp,
ed. În Search of Ancient Astronomies, (Oxford: Oxford University Press, 1994), pp. ix-xv.
11. Robinson, Born În Blood, pp. 274-276.
12. Hancock, op. cit., pp. 44-55.
13. Robert Graves, The White Goddess (New York: Farrar, Straus and Giroux, 1948), p.
406.
14. Hancock, op. cit., pp. . 366-370
15. Grant, The History of Ancient Israel, pp. 89-90
16. Robinson, Born În Blood, pp. 178, 213.
326
STEVENSORA

17. Bailey, op. cit., pp. 94-95

18. Norma Lorre Goodrich, TheHoîy Grail, (New York: HarperCollins, 1992), pp. 74-80.
19. Roger Sherman Loomis, The Grail: From Celtic Myih to Christian Symbol (Princeton,
N. J.: Princeton University Press, 1991), pp. 24,-29.
20. Julius Caesar, The ConquestofGauls, trad. S. A. Handford (London: Penguin, 1988), pp.
58-61.
21. Arnold, op. cit., pp. 154-l55.
22. Keller, op. cit., relatarea despre atitudinea şi tratamentul evreilor în Franţa medievală
începe la paginea 112. , >'
23. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 329-393.
24. Ibid., pp. 254-258
25. Ibid., pp. 389-397.
26. Pierre Riche, Daily Life În the World of Charlemagne, trad. Jo Ann McNamara
(Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1978), pp. 126-l30.
27. Steven Runciman, A History of the Crusades, voi. l (New York: Cambridge University
Press, 1990), pp. 10-l1. în data de5 mai din anu!614 după Hristos perşii au intrat în Ierusalim
cu ajutorul evreilor. Creştinii au fost masacraţi, mai mult de militarii evrei decât de persani,
lucru care nu a fost uitat şi nici iertat.
28. Robinson, Born În Blood, p. 66.
29. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 11l-l18.
30. Runciman, op. cit., pp. 292-293.
31. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 26l-265.
32. Ibid., p. 131.
33. Marks, op. cit., pp. 235-249.
34. Robinson, Born În Blood, pp. 224-234.
35. Loomis, op. cit., pp. 163-l69.
36. Robinson, Born În Blood, pp. 224-230.
37. Baigent and Leigh, op. cit., p. 151.
38. Richenda Miers, op. cit., pp. 148-l49.
39. Robinson, Born În Blood, p. 217.
40. Baigent and Leigh, op. cit., p. 111.
41. Sinclair, op. cit., pp. 180-l91.
Capitolul 11
1. Cordon Donaldson, ed. Scottish Historic Documents (Glasgow: Neil Wilson: 1974), pp.
55-58.
2. Pohl, Prince Henry Sinclair, pp. 170-l71.
3. Maclean, op. cit., pp. 49-50.
4. Ibid., pp. 52-53.
5. Rosalind Mitchinson, A History of Scoţiană, (London: Methuen and Co., 1970), pp. 59-
62.
6. Ibid., p. 68.
7. Sinclair, op. cit., pp. 187-l89.
8. Ibid, pp. 5-6.
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri 327
9. Baigent and Leigh, op. cit., pp. 114-l15.
10. Ibid.,pp. 92, 94 şi 104-l05.
11. Ibid., pp. 118-l22.
12. Maclean, op. cit., pp. 56-57.
13. Ibid., p. 60.
34. Mitchinson, op. cit., pp. 60-61.
15. Morrison, op. cit., p. 65.
16. Baigent and Leigh, op. cit., p. 116-l17.
17. Maclean, op. cit., p. 74-75.
18. Sinclair, op. cit., p. 79.
19. Ibid., pp. 179-l82.
20. Baigent and Leigh, op. cit., p. 114.
21. Ibid.
22. Sinclair, op. cit., p. 182.
23. Baigent and Leigh, op. cit., p. 109.
24. Ibid.
25. Sinclair, op. cit., p. 185.
26. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, p. 415. Este prima sursă a listei
familiilor conducătoare ale Prioratului Sionului.
27. Barbara W. Tuchman, A Distant Mirror, (New York: Ballantine Books, 1978), pp. 343-
264.
28. Henry Lincoln, The Holy Place (London: Corgi Books, 1991), pp. 75-76.
29. Patrice Boussel, Da Vinci (New York: Konecky and Konecky, 1989), pp. 5-l8.
30. Ibid.
31. Ibid., p. 119.
32. Picknett and Prince, op. cit., pp. 148, 149, 151.
33. Boussel, op. cit., p. 119.
34. John Noble Wilford, The Mysterious History ofColumbus (New York: Alfred A. Knopf,
1991), p. 214.
35. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, p. 421.
36. Ibid., p. 424.
37. Maclean, op. cit., pp. 79-81.
38. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, p. 144.
39. O'Connor, The Big Dig, pp. 105-l11.
Capitolul 12
1. Clement A. Miles, Christmas Customs and Traditions: Their History andSignificance
(New York: Dover, 1976), pp. 328-330.
2. Sir James Fraser, The Golden Bough (New York: Macmillan, 1922), pp. 308-330.
3. Jean Markale, King ofCelts (Rochester, Vt.: Inner Traditions, 1994), pp. 117-l21.
4. Ibid., pp. 117-l20.
5. Norma Lorre Doodrich, King Arthur (New York: Harper and Row, 1986), pp. 13-25.
328 STEVENSORA
6. Roger Sherman Loomis, The Grail from Celtic Myth to Christmas Symbol (Princeton:
Princeton University Press, 1991), pp. l-l9.
7. Norma Lorre Doodrich, The Holy Grail, pp. l-l0.
8. Margaret Drabble, ed., The Oxford Companion to English Literature (Oxford: Oxford
University Press, 1985), pp. 118-l19.
9. Krupp, op. cit., pp. 179-l89.
10. Gale R. Owen, Rites and Religions of the Anglo-Saxons (London: Dorset Press, 1985),
p. 140.
11. Miles, op. cit., pp. 15-28.
12. Fraser op. cit., pp. 308-319.
13. Graves, The White Goddess, p. 176.
14. Fraser, op. cit., p. 153. vezi şi Barbara Walker, Woman s Encyclope-dia ofMyths and
Secrets (Sân Francisco: Harper and Row, 1983), pp. 48-50, 503.
15. Graves, The White Goddess, pp. 218-219.
16. Ibid., pp. 177-l78.
17. Ibid.,pp. 128,2,6.
18. A. MacCullough, The religion oftheAncient Celts (London: Studio Editions, 1911), pp.
198-l99.
19. Arnold, op. cit., pp. 96-97.
20. Graves, The White Goddess, pp. 6l-73.
21. Walker, op. cit., p. 218
22. Ibid., p. 491.
23. Ibid., pp. 168-l69.
24. Ibid., pp. 58-60.
25. Ibid., pp. 514-515.
26. Graves, The White Goddess, pp. 179-l80.
27. Thomas W. Lippman, Understanding Islam (New York: Penguin, 1990), pp. 7-9.
28. Norma Lorre Goodrich, Merlin (New York: Harper and Row, 1988), pp. 4l-44.
29. Walker, op. cit., pp. 212-213.
30. Joseph and Francis Gies, Life În a Medieval City (New York: Thomas Y. Crowell, 1969),
pp. 93-95.
31. Max I. Dimont, Jews, God and History (New York: Simon and Schuster, 1962), pp. 152-
l53.
32. Geoffrey de Monmouth, op. cit., p. 51.
33. The Oxford Companion to English Literature, pp. 408-409.
34. Goodrich, KingArthur, pp. 117-l19.
35. Ibid., pp. 113-l50.
36. Ibid., pp. 202-203.
37. Robinson, Born În Blood, p. 127.
38. Ibid., p. 229.
39. Goodrich, The Holy Grail, p. 264. Goodrich susţine că Graalul ar fi putut fi transferat în
Scoţia: p. 309.
40. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 255-261.
41. Goodrich, The Holy Grail, p. 218.

Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri 329

Capitolul 13
1. Martin Short, Inside the Brotherhood(New York: Dorset Press, 1989), pp. 33-40.
2. Stephen King, The Brotherhood (New York: Dorset Press, 1984), pp. 16-25.
3. Robinson, Born În Blood, p. 214.
4. Fred Marks, ed., Marquis Who 's Who (New Providence, N. J.: Reed Elsevier, 1997).
5. David Wood, Genesis: The First Book ofRevelations (Kent, England: Baton Press, 1985),
p. 218.
6. L. Resnikoff and R. O. Wells Jr., Mathematics În Civilization (New Xotk: Dover, 1973), p.
25.
7. Hildegard Wienke-Lotz, "The Origin of Time Measurements", În Donald L. Cyr, ed., Full
Measure (Santa Barbara: Stonehenge Viewpoint, 1990), pp. 34-46.
8. Robinson, Born În Blood, pp. 305-317.
9. Peter Tompkins, Secrets of the Pyramids (New York: Harper and Row, 1971), p. 38.
10. Baigent and Leigh, op. cit., pp. 252-255. ll.Ibid., pp. 222-229.
12. Ibid., p. 228.
13. Morrison, op. cit., p. 354.
14. Robert Leckie, George Washington s War (New York: HarperCollins, 1992), pp. 445-
451.
15. Baigent and Leigh, op. cit., p. 261.
16. Wilson, The Encyclopedia ofUnsolvedMysteries, pp. 237-248.
17. Ibid.
18. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, pp. 425-426.
19. Ibid.
20. Ibid.
21. Ibid.
22. Mary M. Luke, Gloriana: The Years of Elizabeth I (New York: Coward, McCann and
Geoghagen, 1973), pp. 37-40.
23. Ibid., p. 305.
24. Paul Johnson, Elizabeth I (New York: Hoit, Rhinehart and Winston, 1974), pp. 246-247.
25. Picknett and Prince, op. cit., p. 87.
26. Baigent and Leigh, op. cit., pp. 187-l97.
27. Robinson, Born În Blood, pp. 305-316.
28. Baigent and Leigh, op. cit., pp. 204-229.
29. O'Connor, The Big Dig, p. 6.
30. Baigent, Leigh and Lincoln, Holy Blood, Holy Grail, op. cit., pp. 150-l53.
31. Fanthorpe and Fanthorpe, op. cit., pp. 6-7.
32. Ibid., p. 62.
33. Picknett and Prince, op. cit., p. 72.
330
STEVENSORA
34. Michelle Green, "Europe's Heads, Crowned and Otherwise, Bury Zita, the Last
Habsburg Empress", People Weeklv, voi. 31, no. 15, (April 17, 1989): pp. 50-54.
35. Picknett and Prince, op. cit., p. 71.
36. Michael Walsh, OpusDei (Sân Francisco: HarperCollins, 1989), pp. 13l-l59.
37. Penny Lernoux, People ofGod (New York: Penguin Books, 1989), pp. 324-337.
38. Ibid.,pp. 283-301.
~\ -* Epilog
1. John Daly, "Solving Old Mysteries: A New Shaft May Reveal Buried Treasure",
Macleans, voi. 102, no. 12 (March 20, 1989): p. 45.
2. Henry Lincoln, The Holy Place (London: Corgi Books, 1991), pp. 147-l54.
3. Wood, Genesis: The First Book ofRevelations, p. 98.
4. James Henderson, "În the Steps of Unrepentant Heretics", Financial Times, March 18/19,
1995, p. 8.
5. Sinclair, op. cit., pp. 180-l91.
6. Morrison, op. cit., pp. 138-l48. 7.. Ibid., p. 16.,.
8. Ibid., p. 247.
9. Fanthorpe and Fanthorpe, op. cit., pp. 144-l45.
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri
Câţiva membri ai sindicatului Blair la anul 1909, printre ei aflându-se şi tânărul avocat
Franklin Delano Roosevelt (al treilea din dreapta).
W*- -^ "m'£H^!mţfsmS ;-----.--. ^ţî
i
dm am 1
Secţiune transversală a excavaţiilor Piatra funerară de pe mormântul ST? \ ?, ţ cursul
Prinţului Henry, primul Sinclair din săpaturilor, aparatele de foraj au Orkney (foto de
Terry Sora) străpuns câteva platforme de lemn şi metal, înainte de a atinge ceea ce se
considera a fi comoara (foto de Terry Sora)

Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri

333
/^S'';F5r-3$j
4:M;-y</-,,-;â.:; ui?,Ci
*^fa^te««w^ ;" /*T > ^?*,•b'tw,**- e
^ţ.X'.-ffSŞ

334
STEVENSORA
Inscripţie descoperită în Westford, statul Massachusetts. în medalionul care a fost umplut cu
praf de calcar este reprezentat blazonul clanului Gunn. (foto de Terry Sora)
Reproducere a unei pietre inscripţionate, descoperită la o adâncime de 2, metri care se
presupune a fi un indiciu al faptului că 1, metri mai jos s-ar afla ascunsă o comoară. Piatra
originară, care a fost inclusă în şemineul din reşedinţa lui John Stone, a dispărut între timp.
(foto de Terry Sora)
Comoara Pierdută a Cavalerilor Templieri
335
CUPRINS
Cuvânt de mulţumire.......................................................
Introducere.......................................................................
1. Misterul din Insula Stejarilor..........................................
2. Ipoteze şi suspecţi: cine a săpat Mina de aur şi ce se ascunde în galeriile
subterane.........................................
3. Preludiu la o expediţie....................................................
4. Descoperirea Americii de către scoţieni........................
5. ,... dacă doi din ei sunt morţi"....................................
6. Cavalerii Templieri şi Scoţia..........................................
7. Secretul templier............................................................
8. Filiera franceză...............................................................
9. Misterul de la Rennes-le-Chateau..................................
10. Firul călăuzitor................................................................
11. Comoara poposeşte în Insula Stejarilor..........................
12. Regi din Insula Stejarilor, capete tăiate
şi secrete ancestrale.........................................................
13. Păstrătorii Graalului şi lumea modernă..........................
Epilog: Comoara Graalului şi Insula Stejarilor.............
Note..........................................................................,.,...,,....