DEMOCRAŢIA ÎN EUROPA INTERBELICĂ

La incheierea Primului Razboi Mondial, regimurile democratice s-au instaurat in

unele din statele nou constituite in central si estul Europei, asa cum a fost cazul
Cehoslovaciei, Iugoslaviei si Poloniei, insa s-a si consolidate in state precum Franta si Marea
Britanie.
Regimurile democratice interbelice se bazau pe principiul separarii puterilor in stat, pe
vot universal, pe alegeri libere, pe respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti si
pluripartidism.
Trasaturile regimurilor democratice erau conforme principiilor inscrise fie in
programele partidelor de bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare,
crestin-democrate), fie in acelea ale formatiunilor socialiste sau social-democrate, exponente
ale ideologiei de stanga.
Un exemplu de stat in care au fost aplicate ideile democratice in perioada interbelica
este Marea Britanie. Aici se aplica principiul „regele conduce dar nu guverneaza” si prim-
ministrul, care este si sef al majoritatii parlamentare are un rol insemnat, putand sa isi aleaga
ministrii si avand si puteri executive extinse.
Cele mai puternice formatiuni politice au fost, dupa 1918, Partidul Conservator si
Partidul Laburist. In prima jumatate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui
Winston Churchill, care a fost prim-ministru din partea Partidului Conservator atat in timpul
celui de-al Doilea Razboi Mondial (1940-1945), cat si dupa razboi (1951-1955).
In perioada post-belica, un alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a
afirmat, pe plan intern, prin instituirea unei politici de liberalizare a economiei, iar, pe plan
extern, prin sustinerea opririi ascensiunii comuniste.
Un alt exemplu de stat in care au fost aplicate ideile democratice este Franta, stat care
a avut intre anii 1918-1940 un regim democratic republican, caracterizat insa prin instabilitate
guvernamentala, din cauza functionarii a 42 de guverne.
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, a fost adoptata o noua Constitutie, cae
instaura un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, care a fost presedintele Frantei din
1959 pana in 1969, a sustinut ideea consolidarii puterii sefului statului, acesta avand dreptul
sa se pronunte asupra liniilor generale ale politicii interne si externe a tarii.
Reforma constitutionala din 1962, a stabilit ca presedintele Frantei sa fie ales prin vot
universal de cetateni, si nu de catre un colegiu electoral, ca pana atunci.
Datorita flexibilitatii articolelor Constitutiei, in Franta a fost posibila coabitarea la
putere a unui presedinte si a unui prim-ministru de orientari politice diferite. Astfel s-a
intamplat, in anul 1986, cu presedintele Mitterand, care era de orientare politica de stanga, si
cu prim-ministrul Jacques Chirac, care era de orientare politica de dreapta.
O consecinta inevitabila a primei conflagratii mondiale a fost agravarea problemelor
economice la nivel mondial, in special in deceniul al III-lea al secolului XX si care va
culmina cu marea criza economica a lumii din anii 1929-1933. Tensiunile generate de aceasta
criza au adus la putere miscari extremiste in statele in care democratia nu era solida (Italia si
Germania).
In opinia mea, secolul al XX-lea a fost pentru Europa bogat in experiente si realizari,
dar si in infrangeri si insuccese. Consider ca instaurarea democratiei a insemnat libertatea de
exprimare pe plan politic a indivizilor, idee sustinut de introducerea si aplicarea votului
universal atat in Marea Britanie, cat si in Franta.
Conculuzionand, se poate constata ca atat instaurarea, cat si consolidarea regimurilor
democratice in statele europene au insemnat, de fapt, mentinerea fundamentului a ceea ce
inseamna cu adevarat democratia. Si acest lucru a condus la o dezvoltare constinua a Europei
din secolul al XX-lea si pana in zilele noastre. Asa cum spunea si Aristotel: „Baza
regimurilor democratice este libertatea... Acum libertatea consta in a fi pe rand supus si
guvernant, fiindca in acceptiunea populara justitia este egalitatea in drepturi a tuturor.”