Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dreptul la lene
Scris: 1880
Publicat: pentru prima oară în L'Égalité, seria a doua, 1880
Sursa: Le droit à la paresse: réfutation du droit au travail de 1848, MIA, Gallica
(ed. 1883, c.1895)
Traducere: Alexander Tendler
Editare: Liviu Iacob, martie 2009
[Cuvînt înainte]
I. O dogmă dezastruoasă
II. Binecuvîntările muncii
III. Ce urmează după supraproducţie
IV. Unei noi arii, noi cîntece
Apendice
[Cuvînt înainte]
La întrunirea Comisiei pentru instrucţie primară din 1849, domnul Thiersi) spunea: «Vreau să fac
în aşa fel ca influenţa clerului să fie atotputernică, fiindcă eu contez pe el pentru propagarea
acestei bune filozofii care îl învaţă pe om că el se află aici jos pentru a suferi şi nu a celeilalte
filozofii care, dimpotrivă, spune omului: bucură-te.» Domnul Thiers formula morala clasei
burgheze ale cărei egoism feroce şi inteligenţă redusă le încarna.
Burghezia, atunci cînd lupta împotriva nobilimii, fiind sprijinită de cler, arbora gîndirea liberă şi
ateismul; dar, după ce a triumfat, ea şi-a schimbat tonul şi înfăţişarea, iar în ziua de azi doreşte ca
religia să-i sprijine supremaţia economică şi politică. În secolele XV şi XVI, ea relua cu rapiditate
tradiţia păgînă şi glorifica carnea şi pasiunile sale, condamnate de creştinism; în zilele noastre,
îndopată cu bunuri şi plăceri, ea tăgăduieşte învăţăturile gînditorilor săi, Rabelais, Dideroti) şi cei
care le seamănă şi predică abstinenţa pentru cei care trăiesc din salarii. Morala capitalistă, o
nenorocită parodie a moralei creştine, dă cu anatema în carnea muncitorului; ea consideră că
idealul său este să reducă producătorul la cel mai mic minimum al nevoilor, să-i suprime bucuriile
şi pasiunile şi să-l condamne la rolul de maşină producătoare de muncă fără încetare şi fără
mulţumiri.
Socialiştii revoluţionari trebuie să reînceapă lupta pe care au purtat-o filozofii şi pamfletiştii
burgheziei; ei trebuie să ia cu asalt morala şi teoriile sociale ale capitalismului; ei trebuie să
distrugă prejudecăţile semănate de către clasa guvernantă în mintea clasei care este chemată la
acţiune; în ciuda melancoliilor tenebroase ale tuturor sistemelor de morală, ei trebuie să proclame
că globul pămîntesc nu va mai fi locul unde se varsă lacrimile muncitorului; că în societatea
comunistă a viitorului, pe care noi o vom întemeia «în mod paşnic, dacă va fi posibil, iar de nu în
mod violent», pasiunile oamenilor vor fi lăsate libere, dat fiind că «toate sînt bune prin natura lor,
avem de evitat numai întrebuinţarea lor greşită şi excesul lor(1)», iar aceste lucruri nu vor fi
evitate decît prin echilibrarea lor reciprocă, prin dezvoltarea armonioasă a organismului uman,
fiindcă, după cum spune Dr. Beddoe, «numai atunci cînd o rasă atinge maxima sa dezvoltare
fizică, ea îşi atinge şi cel mai înalt punct de energie şi vigoare morală»(2). — Aceasta era şi opinia
marelui naturalist Charles Darwini) (3).
***
Combaterea dreptului la muncă, pe care o reeditez cu cîteva note suplimentare, a apărut în
săptămînalul L'Égalité din 1880, seria a doua.
P.L.
Sainte Pélagie1), 1883
Dreptul la lene
Combaterea «Dreptului la muncă» din 1848
Să ne lenevim în toate, în afară de iubire şi băutură,
în afară de lenevie.
LESSING.
I. O dogmă dezastruoasă
O stranie nebunie posedă clasele muncitoare ale naţiunilor în care domneşte civilizaţia
capitalistă. Această nebunie atrage după ea mizeriile personale şi sociale care, timp de secole,
torturează trista omenire. Această nebunie este dragostea de muncă, pasiunea muribundă a muncii,
împinsă pînă la epuizarea forţelor vitale ale individului şi ale progeniturii sale. În loc să
reacţioneze împotriva acestei aberaţii mentale, preoţii, economiştii, moraliştii, au sacro-sanctificat
munca. Oameni orbi şi limitaţi, ei au vrut să fie mai înţelepţi decît Dumnezeul lor; oameni slabi şi
vrednici de dispreţ, ei au dorit să reabiliteze ceea ce Dumnezeul lor a blestemat. Eu, care nu
pretind că sînt creştin, economist sau moralist, aduc judecata lor în faţa judecăţii Dumnezeului lor;
aduc predicile lor despre morala religioasă, economică, liber gînditoare în faţa oribilelor
consecinţe ale muncii în societatea capitalistă.
În societatea capitalistă, munca este cauza oricărei degenerescenţe intelectuale, a oricărei
deformaţii organice. Faceţi comparaţia între pur-sîngele din grajdurile lui Rothschild, slujit de o
şleahtă de slugi bimane, şi bruta greoaie din fermele normande, care ară pămîntul, cară cu căruţa
îngrăşămintele, culege recolta. Priviţi nobilul sălbatic pe care misionarii comerţului şi comercianţii
religiei încă nu l-au corupt cu creştinismul, sifilisul şi dogma muncii, iar apoi priviţi-i pe
mizerabilii noştri servitori ai maşinii(4).
Atunci cînd vrem să regăsim în Europa noastră civilizată o urmă a frumuseţii înnăscute a
omului, trebuie să mergem s-o căutăm la popoarele la care prejudecăţile economice încă nu au
dezrădăcinat ura împotriva muncii. Spania, care din păcate degenerează, se mai poate lăuda că
posedă mai puţine fabrici decît avem noi puşcării şi cazărmi; dar artistul se bucură cînd admiră
Andalusul trufaş, brun precum castanele, drept şi flexibil ca o tijă de oţel; inima omului tresare
cînd aude cum cerşetorul, înfăşurat în capa sa găurită, îi tratează drept amigo pe ducii de Ossuna.
Pentru Spaniol, la care animalul primitiv nu a fost atrofiat, munca este cea mai grea sclavie(5).
Nici Grecii din epoca eroică nu aveau decît dispreţ pentru muncă: numai sclavilor le era permis să
muncească; omul liber nu cunoştea decît exerciţiile fizice şi jocurile de inteligenţă. Aceasta era
perioada în care se mărşăluia şi se respira în poporul lui Aristoteli), Phidias, Aristofani); aceasta era
perioada în care o mînă de oameni curajoşi striveau la Marathoni) hoardele din Asia, pe care
Alexandrui) urma s-o cucerească după puţin timp. Filozofii din Antichitate povăţuiau dispreţul
pentru muncă, această degradare a omului liber; poeţii elogiau lenea, acest dar al zeilor.
O Melibœe, Deus nobis hæc otia fecit (6).
În cuvîntarea de pe munte, Hristos propovăduia lenea: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cum
cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată
slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.»(7)
Yehova, dumnezeul bărbos şi respingător, a dat adoratorilor săi supremul exemplu al lenei
ideale: după şase zile de muncă s-a odihnit pentru eternitate.
Pe de altă parte, pentru care rase munca este o necesitate organică? Auvergnaţii; Scoţienii,
Auvergnaţii din insulele Britanice; Gallegos, aceşti Auvergnaţi ai Spaniei; Pomeranienii, aceşti
Auvergnaţi ai Germaniei; Chinezii, aceşti Auvergnaţi ai Asiei. În societatea noastră, care sînt
clasele cărora le place munca de dragul muncii? Ţăranii proprietari, micii burghezi, unii aplecaţi
peste pămînturile lor, alţii îndesaţi în micile lor magazine, mişcîndu-se aidoma unei cîrtiţe în
galeria sa subterană, fără ca niciodată să se ridice pentru a privi natura în tihnă.
În acest timp, proletariatul - marea clasă care îi cuprinde pe toţi producătorii naţiunilor civilizate,
clasa care odată cu emanciparea sa va aduce emanciparea întregii omeniri de munca servilă şi va
face din animalul uman o fiinţă liberă - şi-a trădat instinctele şi, fără să-şi cunoască misiunea
istorică, s-a lăsat pervertit de dogma muncii. Aspră şi grea i-a fost pedeapsa. Toate nenorocirile
sale individuale şi sociale sînt născute din pasiunea sa pentru muncă.
***
În cazul în care, dezrădăcinîndu-şi din inimă viciul care îi domină şi urîţeşte firea, clasa
muncitoare se va ridica cu teribila sa forţă, nu pentru a cere Drepturile omului, care nu sînt decît
drepturile de exploatare capitalistă, nu pentru a cere Dreptul la muncă, acesta fiind în realitate
numai dreptul la mizerie, ci pentru a crea o lege statornică prin care să fie interzis oricărui om să
muncească mai mult de trei ore pe zi, Pămîntul, bătrînul Pămînt, tremurînd de bucurie, va simţi că
tresare în el un nou univers… Dar cum se poate cere unui proletariat corupt de morala capitalistă o
decizie bărbătescă...
Aidoma lui Hristos, trista personificare a sclaviei antice, bărbaţii, femeile, copii Proletariatului
îndură în mod penibil de un secol greul calvar al durerii: de un secol, munca forţată le rupe oasele,
le ucide carnea, le schingiuieşte nervii; de un secol, foametea le chinuieşte măruntaiele şi le
provoacă halucinaţii în creier!... O Lene, ai milă de îndelungata noastră mizerie! O Lene, mamă a
artelor şi a nobilelor virtuţi, fii balsamul chinurilor omeneşti!
————————
Apendice
Moraliştii noştri sînt oameni cu adevărat modeşti; dacă au inventat dogma muncii, ei nu sînt
siguri dacă aceasta este un mijloc eficace de a linişti sufletul, de a bucura spiritul şi de menţine
buna funcţionare a rinichilor şi celorlalte organe; ei vor să încerce întrebuinţarea acestei dogme
asupra clasei populare in anima vili, înainte de a o îndrepta împotriva capitaliştilor, faţă de care au
misiunea să-i scuze şi să le autorizeze viciile.
Dar, filozofi de cinci bani duzina, pentru ce să vă bateţi atîta capul să elaboraţi o morală a cărei
practică nu îndrăzniţi s-o propovăduiţi stăpînilor voştri? Dogma voastră a muncii, de care vă
consideraţi atît de mîndri, vreţi s-o vedeţi călcată în picioare, umilită? — Să deschidem istoria
popoarelor antice şi scrierile filozofilor şi ale legislatorilor lor.
«Nu pot afirma» spune Herodot, părintele istoriei, «că Grecii îşi trag de la Egipteni dispreţul
pentru muncă, fiindcă găsesc acelaşi dispreţ stabilit printre Traci, Sciţi, Persani, Lidieni; într-un
cuvînt, la cea mai mare parte a barbarilor, cei care învaţă meserii mecanice şi chiar şi copii lor sînt
consideraţi ultimii dintre cetăţeni… Toţi Grecii au fost crescuţi în aceste principii, în special
Lacedemonienii(24).»
«La Atena, cetăţenii erau adevăraţi nobili care nu trebuiau să se ocupe decît de apărare şi de
administraţia comunităţii, aidoma războinicilor sălbatici din care proveneau. Prin urmare, ei
trebuiau să fie liberi în tot timpul lor pentru a păzi interesele Republicii prin forţa lor intelectuală
şi corporală şi îi însărcinau pe sclavi cu toate muncile. Acelaşi lucru se petrecea şi în
Lacedemonia, unde femeile nu trebuiau să toarcă sau să ţese pentru ca să nu se abată de la
nobleţea lor(25).»
Romanii nu cunoşteau decît două meserii nobile şi libere, agricultura şi armele; toţi cetăţenii
trăiau de drept pe socoteala Visteriei fără să poată fi constrînşi să practice pentru existenţa lor
materială una din sordidae artes7) (aşa denumeau ei meseriile) care aparţineau de drept sclavilor.
Brutus cel Bătrîn, pentru a incita poporul, îl acuza în special pe Tarquin tiranul că i-a convertit pe
cetăţenii liberi în meşteşugari şi zidari(26).
Filozofii antici discutau în contradictoriu despre originea ideilor, dar cădeau de acord dacă era
vorba să deteste munca. În utopia sa socială, în Republica sa model, Platon spune că «natura nu a
creat nici cizmar şi nici fierar; asemenea ocupaţii degradează oamenii care le exercită, mercenari
josnici, mizerabili fără nume pe care statul lor îi exclude chiar de la drepturile politice. Cît despre
negustorii care sînt obişnuiţi să mintă şi să înşele, ei nu vor fi suportaţi în cetate decît ca un rău
necesar. Cetăţeanul care se va degrada prin comerţul de prăvălie va fi acuzat de acest delict. Dacă
va fi găsit vinovat, el va fi condamnat la un an de închisoare. Pedeapsa va fi dublată la fiecare
recidivă(27).»
Xenofon scrie în Oikonomikos [Tratatul despre economie] că «acei care cedează muncilor
manuale nu sînt promovaţi niciodată la răspunderi, iar acest lucru este justificat. Cea mai mare
parte dintre ei sînt aşezaţi toată ziua, unii dintre ei mai şi înfruntă un foc permanent, nu pot evita
să nu aibă corpul afectat şi este foarte greu ca spiritul să nu resimtă acest lucru». Cicero întreabă:
«ce lucru onorabil poate să reiasă din mica prăvălie şi ce lucru cinstit poate produce comerţul? Tot
ce se numeşte prăvălie este nedemn pentru un om cinstit..., negustorii nu pot cîştiga fără să mintă
şi ce poate fi mai ruşinos decît minciuna! Deci, trebuie să considerăm drept josnică şi
dezgustătoare meseria celor care îşi vînd truda şi profesiune, fiindcă cine îşi dă munca pentru bani
se vinde pe sine însuşi şi se pune în rîndul sclavilor»(28).
Proletari abrutizaţi de dogma muncii, ascultaţi cum se exprimă aceşti filozofi care vă sînt ascunşi
cu o grijă geloasă: — Un cetăţean care îşi dă munca pentru bani se degradează la nivelul sclavilor,
el comite o crimă, el merită ani de închisoare.
Făţărnicia creştină şi utilitarismul capitalist nu i-au pervertit pe aceşti filozofi ai Republicilor
antice; în timp ce pledau în favoarea oamenilor liberi, ei îşi declamau gîndurile cu naivitate.
Platon, Aristotel, aceşti uriaşi gînditori, carora Cousin, Caro şi Simon din generaţia noastră le pot
ajunge la glezne doar înălţindu-se pe vîrful picioarelor, doreau ca cetăţenii Republicilor lor ideale
să trăiască avînd la dispoziţie cît mai mult timp liber, fiindcă, după cum a remarcat Xenofon,
«munca ocupă tot timpul, iar astfel nu mai este răgaz pentru Republică şi pentru prieteni». După
Plutarh, marele nume al lui Licurg, «cel mai înţelept dintre oameni», spre admiraţia posterităţii, i-a
fost dat după ce a acordat timp liber cetăţenilor Republicii prin faptul că le-a interzis să practice
vreo meserie(29).
Dar, vor răspunde Bastiat, Dupanloup, Beaulieu şi compania din morală creştină şi capitalistă,
aceşti gînditori, aceşti filozofi preconizau sclavagismul! — Foarte bine, dar ar fi putut să fie altfel,
avînd în vedere condiţiile economice şi politice din epoca lor? Războiul era starea normală a
societăţilor antice; omul liber trebuia să-şi consacre timpul pentru a discuta afacerile de Stat şi
pentru a veghea la apărarea sa; în acea vreme, meseriile erau prea primitive şi prea grosolane
pentru ca alături de practicarea lor să mai poată fi practicate şi profesiunile de soldat şi cetăţean;
pentru a avea luptători şi cetăţeni, filozofii şi legislatorii trebuiau să tolereze sclavii în Republicile
eroice. — Dar moraliştii şi economiştii capitalismului nu preconizează ei oare salariatul, sclavia
modernă? Şi cine profită de sclavia capitalistă? — Alde Rothschild, Schneider, d-na Boucicaut,
sclavi inutili şi nocivi ai viciilor lor şi ai servitorilor lor de casă.
S-a scris cu dispreţ că «prejudiciul sclaviei domina spiritul lui Aristotel şi al lui Pitagora»; dar,
Aristotel prevedea că «dacă fiecare instrument ar putea executa fără somaţie, sau din propria sa
funcţiune, precum capodoperele lui Dedale se mişcau de la sine sau precum trepiedele zeului
Vulcan se puneau la munca lor sacră în mod spontan; dacă, de exemplu, maşinile de ţesut ar ţese
singure, şeful de atelier nu ar mai avea nevoie de ajutoare, nici stăpînul de sclavi.»
Visul lui Aristotel este realitatea noastră. Maşinile noastre cu suflu de foc, cu membre de oţel,
neobosite, de o fecunditate minunată, inepuizabilă, îndeplinesc de la sine munca lor sacră; în acest
timp, geniul marilor filozofi ai capitalismului rămîne dominat de prejudiciul salariatului, cea mai
cumplită dintre robii. Ei încă nu înţeleg că maşina este salvatoarea umanităţii, Dumnezeul care va
răscumpăra omul din sordidae artes şi de la munca salariată, Dumnezeul care îi va da odihna şi
libertatea.
(1). Descartesi). Les passions de l'âme [Pasiunile sufletului] Art. 211 . [Nota lui Lafargue]
(2). Doctorul Beddoe. Memoirs of the Anthropological Society. [Nota lui Lafargue]
(3). Ch. Darwin. Descent of Man. [Nota lui Lafargue]
(4). Exploratorii europeni erau înmărmuriţi de frumuseţea fizică şi atitudinea mîndră a bărbaţilor din populaţiile
primitive, necontaminaţi de ceea ce Paeppig denumea «suflarea otrăvită a civilizaţiei». Vorbind despre aborigenii
din insulele oceanice, lordul George Campbell scria: «Nu este un popor pe lume care să impresioneze mai mult la
prima vedere. Pielea lor netedă şi puţin arămie, părul auriu şi buclat, figura lor frumoasă şi veselă, într-un cuvînt
toată personalitatea lor formau o nouă şi splendidă mostră a genus homo; aparenţa lor fizică făcea impresia unei
rase care superioară faţă de a noastră.» Oamenii civilizaţi din Roma antică, cei ca Cezari), Taciti), contemplau cu
aceeaşi admiraţie pe Germanii din triburile comuniste care invadau Imperiul Roman. — La fel ca şi Tacit,
Salvianus, preotul din secolul V, supranumit stăpînul episcopilor, îi aducea pe barbari drept exemplu pentru cei
civilizaţi şi pentru creştini. «Noi sîntem impudici în mijlocul barbarilor, care sînt mai neprihăniţi ca noi. Mai mult de
atît, barbarii sînt lezaţi de impudicităţile noastre, Goţii nu suportă să existe printre ei depravaţi din poporul lor;
numai printre ei, cu privilegiul trist al naţionalităţii şi al numelui lor, Romanii au dreptul să fie impuri. (Pederastia
era pe atunci la mare modă printre păgîni şi creştini)... Cei asupriţi merg la barbari pentru a căuta umanitate şi
adăpost.» — (De Gubernatione Dei). Civilizaţia veche şi creştinismul care se năştea au corupt barbarii din lumea
antică, aşa cum creştinismul îmbătrînit şi civilizaţia modernă capitalistă îi corup pe sălbaticii din lumea nouă.
D-l F. Le Play, al cărui talent de observare trebuie recunoscut chiar dacă sînt respinse concluziile sale
sociologice, molipsite de prudhommismul4) filantropic şi creştin, spune în lucrarea sa Muncitorii europeni (1885):
«Tendinţa başchirilor către lenevie (başchiri sînt păstori semi-nomazi de pe versantul asiatic al Uralului); plăcerile
vieţii nomade, obiceiurile de meditaţie pe care le creează la indivizii cei mai bine dotaţi crează adesea la aceştia o
distincţie a manierelor, o fineţe a inteligenţei şi a judecăţii care sînt remarcate rareori la acelaşi nivel social într-o
civilizaţie mai dezvoltată... Ceea ce le repugnă cel mai mult sînt muncile agricole; ei preferă să facă orice în loc să
accepte meseria de agricultor.» De fapt, agricultura este prima manifestare a muncii servile în umanitate.
Conform tradiţiei biblice, Cain, primul criminal, este un agricultor.5) [Nota lui Lafargue]
(5). Proverbul spaniol spune: Descanzar es salud (odihna este sănătate). [Nota lui Lafargue]
(6). O, Meliba, un Dumnezeu ne-a dat această lenevie, Vergiliui), Bucolicele. (Vezi apendicele.). [Nota lui
Lafargue]
(7). Evanghelia după Matei, cap. VI [28-29]. [Nota lui Lafargue]
(8). La primul congres de binefacere ţinut la Bruxelles, în 1857, d-l Scrive, unul din cei mai bogaţi manufacturieri
din Marquette, lîngă Lille, în aplauzele participanţilor la congres, povestea cu cea mai nobilă satisfacţie a unei
datorii îndeplinite: «Am introdus cîteva mijloace de distracţie pentru copii. Îi învăţăm să cînte şi să numere în
timpul muncii: acest lucru îi distrează şi îi face să accepte cu curaj aceste douăsprezece ore de muncă care sînt
necesare pentru a le procura mijloace de existenţă». — Douăsprezece ore de muncă şi ce fel de muncă! impusă
unor copii care nu au nici doisprezece ani! — Materialiştii vor regreta întotdeauna că nu există un infern pentru a-i
întemniţa pe aceşti creştini, aceşti filantropi, călăi ai copilăriei. [Nota lui Lafargue]
(9). Discurs pronunţat la Societatea internaţională de studii practice de economie socială din Paris, în mai 1863
şi publicat în L'Économiste français [Economistul francez] din aceeaşi epocă. [Nota lui Lafargue]
(10). L-R Villermé, Tabloul stării fizice şi morale a muncitorilor în fabricile de bumbac, lînă şi mătase, 1848.
Dolfuss-ii, Koechlin-ii şi alţi fabricanţi alsacieni şi-au tratat in acest fel muncitorii nu datorită faptului că erau
republicani, patrioţi şi filantropi protestanţi; fiindcă Blanqui, academicianul Reybaud, prototipul lui Jerôme Paturot
şi Jules Simon, maestrul Jacques politic, au constat aceleaşi condiţii pentru clasa muncitoare la fabricanţii foarte
catolici şi foarte monarhici din Lille şi din Lyon. Acestea sînt virtuţi capitaliste care se armonizează de minune cu
toate convingerile politice şi religioase. [Nota lui Lafargue]
(11). Indienii din triburile războinice din Brazilia îşi omoară infirmii şi bătrînii; ei îşi dovedesc prietenia punînd
capăt unei vieţi în care nu mai există bucurie pentru lupte, sărbători şi dansuri. Toate popoarele primitive au dat
semenilor lor aceste dovezi de afecţiune: Massageţ-ii de la Marea Caspică (Herodoti)) la fel ca Wen-ii din
Germania şi Celţii din Galia. Pînă în ultima vreme, în bisericile din Suedia se păstrau bastoane denumite
bastoane de familie, care serveau pentru salvarea părinţilor de la tristeţile bătrîneţii. Cît de degeneraţi sînt
proletarii moderni ca să accepte cu toleranţă îngrozitoarele mizerii ale muncii de fabrică! [Nota lui Lafargue]
(12). La Congresul industrial ţinut la Berlin, în 21 ianuarie 1879, s-a estimat la 568 milioane de franci pierderea
încercată de industria de fier din Germania în decursul ultimei crize. [Nota lui Lafargue]
(13). La Justice a d-lui Clemenceau, în partea financiară, afirma pe 6 aprilie 1880: «Am auzit că a fost susţinută
opinia că, în absenţa Prusiei, miliardele din războiul din 1870 au fost pierdute în egală măsură de Franţa, sub
formă de împrumuturi periodice emise pentru echilibrul bugetelor străine; aceasta este şi părerea noastră.»
Pierderile de capitaluri engleze prin împrumuturi date republicilor din America de Sud sînt evaluate la cinci
miliarde. — Muncitorii francezi nu numai că au produs cele cinci miliarde plătite d-lui Bismarck; dar ei continuă să
servească interesele de indemnizaţie de război pentru Ollivier, Girardin, Bazaine şi alţi deţinători ai titlurilor de
dobîndă care au adus războiul şi deruta. Dar le rămîne o fărîmă de consolare: aceste miliarde nu vor da ocazia
unui război de rambursare. [Nota lui Lafargue]
(14). În vechiul regimi), legile Bisericii garantau muncitorului 90 de zile de odihnă (52 de duminici şi 38 de zile de
sărbătoare), în decursul cărora era strict interzisă munca. Aceasta era marea crimă a catolicismului, principala
cauza a nereligiozităţii burgheziei industriale şi comerciante. În timpul Revoluţiei, din momentul în care a devenit
stăpînă, burghezia a anulat zilele de sărbătoare şi a înlocuit săptămîna de şapte zile cu cea de zece zile.
Burghezia a eliberat muncitorii de sub jugul Bisericii ca să-i supună mai bine sub jugul muncii.
Resentimentul pentru zilele de sărbătoare a apărut numai atunci cînd a luat finţă burghezia modernă industrială
şi comerciantă, între secolele XV şi XVI. Henri al IV-lea a cerut papei reducerea lor; acesta a refuzat fiindcă «una
din ereziile din zilele noastre are în vedere sărbătorile» (scrisoare către cardinalul d'Ossat). Dar în 1666, Péréfixe,
arhiepiscopul Parisului, a anulat 17 în dioceza sa. Protestantismul, care era religia creştină adaptată la noile
necesităţi industriale şi comerciale ale burgheziei, a fost mai puţin interesat de odihna populară; a detronat sfinţii
din ceruri pentru a aboli sărbătorile lor pe pămînt.
Reforma religioasă şi gîndirea liberă filozofică erau numai pretexte care au permis burgheziei iezuite şi rapace
să escamoteze zilele de sărbătoare ale plebei. [Nota lui Lafargue]
(15). Aceste sărbători pantagruelice durau săptămîni în şir. Don Rodrigo de Lara îşi cîştigă logodnica prin
expulzarea Maurilor din vechea Calatrava, iar Romancero narează că:
Las bodas fueron en Burgos,
Las tornabodas en Salas:
En bodas y tornabodas
Pasaron siete semanas.
Tantas vienen de las gentes,
Que no caben por las plazas...
(Nunţile au fost la Burgos, revenirile de la nunţi au fost la Salas: între nunţi şi revenirile de la nunţi au trecut
şapte săptămîni; atît de mulţi oameni au venit încît nu mai încăpeau…)
Bărbaţii de la aceste nunţi de şapte săptămîni erau soldaţii eroi din războaiele de independenţă. [Nota lui
Lafargue]
(16). Karl Marx, Capitalul, cartea I, cap. XV, § 6. [Nota lui Lafargue]
(17). «Proporţia conform căreia populaţia unei ţări este angajată ca servitori de casă în serviciul claselor
înstărite denotă progresul acesteia în bogăţia naturală şi în civilizaţie». (R. M. Martin, Ireland before and after the
Union, 1818). Gambetta, care a negat problema socială, după ce nu mai era avocatul nevoiaş de la Cafeneaua
Procope, dorea fără îndoială să vorbească de această clasă a servitorilor de casă în creştere permanentă, atunci
cînd cerea stabilirea unor noi pături sociale. [Nota lui Lafargue]
(18). Două exemple: guvernul englez, pentru a satisface populaţia rurală din India, care în ciuda crizelor
periodice de foamete care le devastează ţara, se încăpăţinează să cultive mac în loc de orez sau grîu, a fost
nevoit să susţină războaie sîngeroase cu scopul de a impune guvernului chinez intrarea liberă a opiumului indian.
Sălbaticii din Polinezia, în ciuda mortalităţii rezultate din acest fapt, au fost siliţi să se îmbrace şi să se îndoape
după obiceiul englez, pentru a consuma produsele distileriilor din Scoţia şi ale atelierelor de ţesătorie din
Manchester. [Nota lui Lafargue]
(19). Paul Leroy-Beaulieu. La question ouvrière au XIXe siècle, 1872. [Nota lui Lafargue]
(20). Iată, conform celebrului statistician R. Giffen, de la Biroul de statistică din Londra, progresiunea crescîndă
a bogăţiei naţionale a Angliei şi a Irlandei: în
1814 — ea era de ...... 55 de miliarde de franci
1865 — - ...... 162 1/2 - -
1875 — - ...... 212 1/2 - - [Nota lui Lafargue]
(21). Louis Reybaud. — Le coton, son régime, ses problèmes (1863). [Nota lui Lafargue]
(22). «Ei se prefac că ar fi Curius şi trăiesc ca la Bacanalei)» (Juvenal). [Nota lui Lafargue]
(23). Pantagruel, cartea II, cap. LXXIV. [Nota lui Lafargue]
(24). Herodot. vol. II, trad. Larcher, 1786. [Nota lui Lafargue]
(25). Biot, De l'abolition de l'esclavage ancien en Occident, 1840. [Nota lui Lafargue]
(26). Titus Livius, [«De la fundarea Romei» - AT] cartea I. [Nota lui Lafargue]
(27). Platon, Republica, cartea V. [Nota lui Lafargue]
(28). Cicero, Despre îndatoriri, cartea I, partea II, cap. XLII. [Nota lui Lafargue]
(29). Platon, Rep. V şi Legile, III; Aristotel, Politica, II şi VII; Xenofon, Oikonomikos, IV şi VI; Plutarh, Viaţa lui
Licurg. [Nota lui Lafargue]