Sunteți pe pagina 1din 18

Paul Lafargue

Dreptul la lene

Scris: 1880
Publicat: pentru prima oară în L'Égalité, seria a doua, 1880
Sursa: Le droit à la paresse: réfutation du droit au travail de 1848, MIA, Gallica
(ed. 1883, c.1895)
Traducere: Alexander Tendler
Editare: Liviu Iacob, martie 2009

[Cuvînt înainte]
I. O dogmă dezastruoasă
II. Binecuvîntările muncii
III. Ce urmează după supraproducţie
IV. Unei noi arii, noi cîntece
Apendice
[Cuvînt înainte]
La întrunirea Comisiei pentru instrucţie primară din 1849, domnul Thiersi) spunea: «Vreau să fac
în aşa fel ca influenţa clerului să fie atotputernică, fiindcă eu contez pe el pentru propagarea
acestei bune filozofii care îl învaţă pe om că el se află aici jos pentru a suferi şi nu a celeilalte
filozofii care, dimpotrivă, spune omului: bucură-te.» Domnul Thiers formula morala clasei
burgheze ale cărei egoism feroce şi inteligenţă redusă le încarna.
Burghezia, atunci cînd lupta împotriva nobilimii, fiind sprijinită de cler, arbora gîndirea liberă şi
ateismul; dar, după ce a triumfat, ea şi-a schimbat tonul şi înfăţişarea, iar în ziua de azi doreşte ca
religia să-i sprijine supremaţia economică şi politică. În secolele XV şi XVI, ea relua cu rapiditate
tradiţia păgînă şi glorifica carnea şi pasiunile sale, condamnate de creştinism; în zilele noastre,
îndopată cu bunuri şi plăceri, ea tăgăduieşte învăţăturile gînditorilor săi, Rabelais, Dideroti) şi cei
care le seamănă şi predică abstinenţa pentru cei care trăiesc din salarii. Morala capitalistă, o
nenorocită parodie a moralei creştine, dă cu anatema în carnea muncitorului; ea consideră că
idealul său este să reducă producătorul la cel mai mic minimum al nevoilor, să-i suprime bucuriile
şi pasiunile şi să-l condamne la rolul de maşină producătoare de muncă fără încetare şi fără
mulţumiri.
Socialiştii revoluţionari trebuie să reînceapă lupta pe care au purtat-o filozofii şi pamfletiştii
burgheziei; ei trebuie să ia cu asalt morala şi teoriile sociale ale capitalismului; ei trebuie să
distrugă prejudecăţile semănate de către clasa guvernantă în mintea clasei care este chemată la
acţiune; în ciuda melancoliilor tenebroase ale tuturor sistemelor de morală, ei trebuie să proclame
că globul pămîntesc nu va mai fi locul unde se varsă lacrimile muncitorului; că în societatea
comunistă a viitorului, pe care noi o vom întemeia «în mod paşnic, dacă va fi posibil, iar de nu în
mod violent», pasiunile oamenilor vor fi lăsate libere, dat fiind că «toate sînt bune prin natura lor,
avem de evitat numai întrebuinţarea lor greşită şi excesul lor(1)», iar aceste lucruri nu vor fi
evitate decît prin echilibrarea lor reciprocă, prin dezvoltarea armonioasă a organismului uman,
fiindcă, după cum spune Dr. Beddoe, «numai atunci cînd o rasă atinge maxima sa dezvoltare
fizică, ea îşi atinge şi cel mai înalt punct de energie şi vigoare morală»(2). — Aceasta era şi opinia
marelui naturalist Charles Darwini) (3).
***
Combaterea dreptului la muncă, pe care o reeditez cu cîteva note suplimentare, a apărut în
săptămînalul L'Égalité din 1880, seria a doua.
P.L.
Sainte Pélagie1), 1883

Dreptul la lene
Combaterea «Dreptului la muncă» din 1848
Să ne lenevim în toate, în afară de iubire şi băutură,
în afară de lenevie.
LESSING.
I. O dogmă dezastruoasă
O stranie nebunie posedă clasele muncitoare ale naţiunilor în care domneşte civilizaţia
capitalistă. Această nebunie atrage după ea mizeriile personale şi sociale care, timp de secole,
torturează trista omenire. Această nebunie este dragostea de muncă, pasiunea muribundă a muncii,
împinsă pînă la epuizarea forţelor vitale ale individului şi ale progeniturii sale. În loc să
reacţioneze împotriva acestei aberaţii mentale, preoţii, economiştii, moraliştii, au sacro-sanctificat
munca. Oameni orbi şi limitaţi, ei au vrut să fie mai înţelepţi decît Dumnezeul lor; oameni slabi şi
vrednici de dispreţ, ei au dorit să reabiliteze ceea ce Dumnezeul lor a blestemat. Eu, care nu
pretind că sînt creştin, economist sau moralist, aduc judecata lor în faţa judecăţii Dumnezeului lor;
aduc predicile lor despre morala religioasă, economică, liber gînditoare în faţa oribilelor
consecinţe ale muncii în societatea capitalistă.
În societatea capitalistă, munca este cauza oricărei degenerescenţe intelectuale, a oricărei
deformaţii organice. Faceţi comparaţia între pur-sîngele din grajdurile lui Rothschild, slujit de o
şleahtă de slugi bimane, şi bruta greoaie din fermele normande, care ară pămîntul, cară cu căruţa
îngrăşămintele, culege recolta. Priviţi nobilul sălbatic pe care misionarii comerţului şi comercianţii
religiei încă nu l-au corupt cu creştinismul, sifilisul şi dogma muncii, iar apoi priviţi-i pe
mizerabilii noştri servitori ai maşinii(4).
Atunci cînd vrem să regăsim în Europa noastră civilizată o urmă a frumuseţii înnăscute a
omului, trebuie să mergem s-o căutăm la popoarele la care prejudecăţile economice încă nu au
dezrădăcinat ura împotriva muncii. Spania, care din păcate degenerează, se mai poate lăuda că
posedă mai puţine fabrici decît avem noi puşcării şi cazărmi; dar artistul se bucură cînd admiră
Andalusul trufaş, brun precum castanele, drept şi flexibil ca o tijă de oţel; inima omului tresare
cînd aude cum cerşetorul, înfăşurat în capa sa găurită, îi tratează drept amigo pe ducii de Ossuna.
Pentru Spaniol, la care animalul primitiv nu a fost atrofiat, munca este cea mai grea sclavie(5).
Nici Grecii din epoca eroică nu aveau decît dispreţ pentru muncă: numai sclavilor le era permis să
muncească; omul liber nu cunoştea decît exerciţiile fizice şi jocurile de inteligenţă. Aceasta era
perioada în care se mărşăluia şi se respira în poporul lui Aristoteli), Phidias, Aristofani); aceasta era
perioada în care o mînă de oameni curajoşi striveau la Marathoni) hoardele din Asia, pe care
Alexandrui) urma s-o cucerească după puţin timp. Filozofii din Antichitate povăţuiau dispreţul
pentru muncă, această degradare a omului liber; poeţii elogiau lenea, acest dar al zeilor.
O Melibœe, Deus nobis hæc otia fecit (6).
În cuvîntarea de pe munte, Hristos propovăduia lenea: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cum
cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată
slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.»(7)
Yehova, dumnezeul bărbos şi respingător, a dat adoratorilor săi supremul exemplu al lenei
ideale: după şase zile de muncă s-a odihnit pentru eternitate.
Pe de altă parte, pentru care rase munca este o necesitate organică? Auvergnaţii; Scoţienii,
Auvergnaţii din insulele Britanice; Gallegos, aceşti Auvergnaţi ai Spaniei; Pomeranienii, aceşti
Auvergnaţi ai Germaniei; Chinezii, aceşti Auvergnaţi ai Asiei. În societatea noastră, care sînt
clasele cărora le place munca de dragul muncii? Ţăranii proprietari, micii burghezi, unii aplecaţi
peste pămînturile lor, alţii îndesaţi în micile lor magazine, mişcîndu-se aidoma unei cîrtiţe în
galeria sa subterană, fără ca niciodată să se ridice pentru a privi natura în tihnă.
În acest timp, proletariatul - marea clasă care îi cuprinde pe toţi producătorii naţiunilor civilizate,
clasa care odată cu emanciparea sa va aduce emanciparea întregii omeniri de munca servilă şi va
face din animalul uman o fiinţă liberă - şi-a trădat instinctele şi, fără să-şi cunoască misiunea
istorică, s-a lăsat pervertit de dogma muncii. Aspră şi grea i-a fost pedeapsa. Toate nenorocirile
sale individuale şi sociale sînt născute din pasiunea sa pentru muncă.

II. Binecuvîntările muncii


În 1770, a apărut la Londra o scriere anonimă intitulată An Essay on Trade and Commerce (Un
eseu despre schimb şi comerţ)2), care la timpul său a făcut o oarecare gălăgie. Autorul lucrării, un
mare filantrop, se indigna de faptul că «plebea manufacturieră a Angliei şi-a băgat în cap ideea
fixă că, în calitate de englezi, toţi indivizii care făceau parte din ea dispuneau, ca drept primit la
naştere, de privilegiul de a fi mai liberi şi mai independenţi faţă de muncitorii din oricare altă ţară
din Europa. Această idee poate fi utilă cu privire la soldaţi, la care stimulează bravura; dar cu cît
muncitorii din fabrici sînt mai puţin îmbuibaţi, cu atît le este lor şi Statului mai bine. Muncitorii nu
ar trebui să se considere niciodată independenţi faţă de superiorii lor. Este extrem de periculos ca
un astfel de entuziasm să fie încurajat într-un Stat comercial cum este al nostru, unde eventual
şapte optimi din populaţie nu au deloc sau foarte puţină proprietate. Soluţia nu va fi completă atîta
timp cît cei săraci din industrie nu se vor mulţumi să muncească şase zile pentru aceeaşi sumă pe
care o cîştigă acum în patru.» — Astfel, cu aproape un an înaintea lui Guizoti), la Londra se
propovăduia deschis munca ca o piedică a nobilelor pasiuni ale omului. «Cu cît oamenii mei vor
munci mai mult, cu atît vor fi mai puţine vicii», scria Napoleoni) la 5 mai 1807 din Osterode. «Eu
sînt autoritatea […] şi voi fi dispus să ordon ca duminica, după slujba religioasă, micile magazine
să fie deschise, iar muncitorii să fie la locul lor de muncă.» Pentru a extirpa lenea şi pentru a
înfrînge sentimentele de mîndrie şi independenţă pe care le creează, autorul lui Essay on Trade
propunea încarcerarea săracilor în case ideale de muncă (ideal workhouses) care ar fi urmat să
devină «case de teroare unde ar fi fost făcuţi să muncească paisprezece ore pe zi, în aşa fel încît,
după scăderea timpului pentru mese, ar fi rămas douăsprezece ore de muncă depline şi întregi».
Douăsprezece ore de muncă pe zi, iată idealul filantropilor şi al moraliştilor din secolul al XVIII-
lea. Să se spună că noi am depăşit acest nec plus ultra! Atelierele moderne au devenit case de
corecţie ideale în care sînt încarcerate masele muncitoreşti, unde sînt condamnaţi la muncă forţată
timp de douăsprezece şi paisprezece ore, nu numai bărbaţii, ci femeile şi copii(8)! Şi să se spună
că fii eroilor din perioada de Teroare s-au lăsat degradaţi de religia muncii pînă la punctul în care,
după 1848, au acceptat, ca o realizare revoluţionară, legea care limita munca în fabrici la
douăsprezece ore; ei proclamau ca un principiu revoluţionar Dreptul la muncă. Ruşine
proletariatului francez! Numai sclavii au fost capabili de o asemenea josnicie. Un Grec din
vremurile eroice ar fi avut nevoie de douăzeci de ani de civilizaţie capitalistă pentru a concepe o
asemenea înjosire.
Dacă durerile muncii forţate, dacă torturile foametei s-au abătut asupra proletariatului, mai
numeroase decît lăcustele din Biblie, proletariatul este cel care le-a adus asupra sa.
Această muncă, pe care în iunie 1848 muncitorii au revendicat-o cu armele în mînă, ei au impus-
o familiilor lor; ei şi-au dat nevestele şi copii pe mîna baronilor din industrie. Cu propriile lor
mîini, ei şi-au dărîmat căminul domestic; cu propriile lor mîini, ei au irosit laptele femeilor lor;
nenorocitele de ele, însărcinate şi alăptînd-şi pruncii, au fost silite să meargă în mine şi fabrici să-
şi frîngă spinarea şi să-şi epuizeze nervii; cu propriile lor mîini ei au sfărîmat viaţa şi vigoarea
copiilor lor. — Ruşine proletarilor! Unde sînt acele neveste despre care vorbesc micile fabule şi
vechile noastre poveşti, îndrăzneţe, sincere la vorbă şi iubitoare ale divinei sticle? Unde sînt acele
femei vesele, care întotdeauna aleargă, întotdeauna gătesc, întotdeauna cîntă, care seamănă viaţă şi
crează bucurie, care aduc pe lume prunci sănătoşi şi viguroşi?… În ziua de azi, avem fete şi femei
de fabrică, flori plăpînde cu culori palide, cu sînge fără strălucire, cu stomacul distrus, cu
membrele vlăguite!... Ele nu au cunoscut niciodată plăcerea robustă şi nu vor şti să povestească
ştrengăreşte cum a fost spartă scoica lor! — Iar copii? Douăsprezece ore de muncă pentru copii.
Ce mizerie! — Dar toţi acei Jules Simon de la Academia de ştiinţe morale şi politice, toţi acei
Germiny de la iezuiţi nu ar fi putut să inventeze un viciu mai abrutizant pentru inteligenţa copiilor,
mai corupător pentru instinctele lor, mai destructiv pentru organismul lor decît munca în atmosfera
viciată a atelierului capitalist.
Se spune că epoca noastră ar fi secolul muncii; de fapt, este secolul durerii, al mizeriei şi al
corupţiei.
În acest timp filozofii, economiştii burghezi, de la penibilul confuz Auguste Comte pînă la
ridicolul de clar Leroy-Beaulieu, oamenii de litere burghezi de la romanticul şarlatanesc Victor
Hugo pînă la grotescul naiv Paul de Kock, toţi au intonat scîrboasele cîntări în cinstea zeului
Progres, fiul cel mare al Muncii. Ascultîndu-i, fericirea urma să domnească pe pămînt: se simţea
deja venirea sa. Ei se duceau în secolele trecute să răscolească praful şi mizeria feudale pentru a
compara sumbrele deflecţii cu deliciile timpurilor prezente. — Ne-au obosit aceşti sătui, aceşti
satisfăcuţi, care pînă nu demult făceau parte din servitorii marilor seniori, iar astăzi sînt valeţii de
pană ai burgheziei, gras plătiţi; ne-au obosit cu ţăranul din retoricul La Bruyère? Ei bine, iată
tabloul strălucitor al bucuriilor proletare al anului de progres capitalist 1840, pictat de unul de-al
lor, de către Dr. Villermé, membru al Institutului, acel care în 1848 a făcut parte din societatea de
savanţi (Thiers, Cousin, Passy, academicianul Blanqui erau şi ei membri) care propaga maselor
prostiile economiei şi moralei burgheze.
Dr. Villermé vorbeşte despre Alsacia manufacturieră, despre Alsacia Kestner-ilor, a Dollfus-ilor,
aceste flori ale filantropiei şi ale republicanismului industrial. Dar înainte ca doctorul să deseneze
în faţa noastră tabloul mizeriilor proletare, să ascultăm un manufacturier alsacian, D-l Th. Mieg,
de la firma Dollfuss, Mieg et Co., care deapănă situaţia meşteşugarului din vechea industrie:
«Acum cincizeci de ani, la Mulhouse (în 1813, atunci cînd lua naştere industria mecanică
modernă), toţi muncitorii erau copii ai pămîntului, locuind în oraşe şi sate din apropiere, avînd
aproape toţi o casă şi adeseori un mic cîmp(9).» Aceasta era epoca de aur a muncitorului. — Dar
atunci industria alsaciană nu inunda lumea cu ţesăturile ei de bumbac şi nu-i făcea milionari pe
Dollfus-ii şi pe Koechlin-ii săi. Dar douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, atunci cînd Villermé vizita
Alsacia, minotaurul modern, atelierul capitalist, cucerise ţara; în bulimia sa pentru munca
omenească, a smuls muncitorii din căminele lor ca să-i încovoaie şi să le stoarcă munca mai bine.
Mii de muncitori alergau la şuieratul maşinii. Villermé spune că «Datorită faptului că locuinţele
erau scumpe, un mare număr, cinci mii pînă la şaptesprezece mii, erau obligaţi să locuiască în
satele din împrejurimi. Unii dintre ei locuiau la două leghe3) sau chiar două leghe şi un sfert de
atelierul unde lucrau.
La Mulhhouse, la Dornach, munca începea la ora cinci dimineaţa şi se termina la ora cinci seara,
vara şi iarna. […] Trebuie să fie văzuţi cum ajung în fiecare dimineaţă în oraş şi cum plecă în
fiecare seară. Printre ei sînt multe femei palide, slabe, care merg în picioarele goale în mijlocul
noroiului şi care, neavînd umbrelă, atunci cînd plouă sau ninge, poartă pe cap şorţuleţele sau
fustele de dedesubt pentru a-şi apăra faţa şi gîtul, şi un număr mai mare de copii tineri, nu mai
puţin murdari, nu mai puţin istoviţi, acoperiţi de zdrenţe, unşi cu grăsime de la uleiul de maşini
care curge pe ei în timp ce muncesc. Aceştia din urmă, mai bine apăraţi de ploaie prin
impermeabilitatea hainelor lor, nu au în mînă, ca femeile despre care tocmai am vorbit, un coş în
care se află proviziile din acea zi; dar ei poartă în mînă sau ascund sub vestă sau cum pot, bucata
de pîine cu care trebuie să se hrănească pînă la ora cînd se întorc acasă.
Astfel, la oboseala unei zile nemăsurat de lungă, fiindcă are cel puţin cincisprezece ore, se
adaugă pentru aceşti nenorociţi oboseala acestor «du-te vino» atît de frecvente şi penibile.
Rezultatul este că seara ei ajung acasă copleşiţi de nevoia de a dormi, iar a doua zi pleacă înainte
de a se fi odihnit complet pentru a se afla la atelier la ora deschiderii».
Iată acum găurile în care se îngrămădeau cei care locuiau în oraş: «Am văzut la Mulhhouse, la
Dornach şi în casele din vecinătate, locuinţe mizerabile în care două familii se culcau fiecare într-
un colţ, pe paie aruncate pe jos şi susţinute de două plăci... Această mizerie în care trăiesc
muncitorii din industria de bumbac în departamentul Hau-Rhin este atît de profundă încît ea
produce tristul rezultat în care, în timp ce în familiile de fabricanţi, negustori, postăvari, directori
de uzine, jumătate din copii ajung la vîrsta de douăzeci şi unu de ani, aceeaşi jumătate încetează să
existe înainte să se împlinească doi ani petrecuţi în familiile de ţesători şi muncitori de filatură de
bumbac.»
Vorbind despre munca de atelier, Villermé mai spune: «Acolo nu este o muncă, o sarcină, este o
tortură şi este aplicată copiilor de şase pînă la opt ani […] Chinul de toate zilele este cel care, în
primul rînd, îi subminează pe muncitorii din filaturile de bumbac.». În legătură cu durata orelor de
muncă, Villermé observa că ocnaşii nu muncesc decît zece ore, sclavii din Antile muncesc în
medie nouă ore, în timp ce în Franţa, care a făcut Revoluţia din [17]89, care a proclamat
pompoasele Drepturi ale Omului, existau fabrici în care ziua de munca era de şaisprezece ore, în
cursul cărora se acorda muncitorilor o oră şi jumătate pentru mese(10).
O, mizerabil avort al principiilor revoluţionare ale burgheziei! o, sinistru dar al zeului său
Progresul! — Filantropii îi aclamau drept binefăcători ai omenirii pe cei care, pentru a se îmbogăţi
prin trîndăvie, dau de lucru celor săraci; mai bine să dezlănţuie ciuma, să otrăvească izvoarele,
decît să construiască o fabrică în mijlocul unei populaţii rustice. Introduceţi munca de fabrică şi
adio bucurie, sănătate, libertate; adio la tot ceea ce face viaţa frumoasă şi demnă de trăit(11).
Economiştii repetă muncitorilor: Munciţi pentru a face să crească bogăţia socială! iar în acest
timp un economist, Destut de Tracy, le răspunde: «Naţiunile sărace sînt acolo unde poporul este în
largul său; naţiunile bogate sînt acolo unde poporul este sărac în mod obişnuit»; discipolul său,
Cherbuliez, continuă: «Prin cooperarea muncitorilor cu acumularea capitalurilor productive,
muncitorii înşişi contribuie la situaţia în care, mai devreme sau mai tîrziu, va fi nevoie să fie lipsiţi
de o parte din salariul lor.» — Dar, asurziţi şi imbecilizaţi de propriile lor urlete, economiştii le
răspund: Munciţi, munciţi mereu pentru a vă crea bunăstarea! În numele indulgenţii creştine, un
preot al Bisericii anglicane, reverendul Townsend, psalmodiază: munciţi, munciţi zi şi noapte; prin
muncă, faceţi să crească mizeria voastră, iar mizeria voastră ne scuteşte să vă impunem munca
prin forţa legii. Impunerea muncii prin lege «este prea dureroasă, cere prea multă violenţă şi face
prea mult zgomot; pe de altă parte, foamea este nu numai o presiune paşnică, silenţioasă,
neîncetată dar, precum mobilul cel mai natural al muncii şi al industriei, ea creează de asemenea
eforturile cele mai puternice». Munciţi, munciţi, proletari, pentru a face să crească averea socială
şi mizeriile voastre individuale, munciţi, munciţi, pentru că, devenind mai săraci, veţi avea mai
multe motive de a munci şi de a fi mizerabili. Aceasta este necruţătoarea lege a producţiei
capitaliste.
Pentru că, aplecîndu-şi urechea la vorbele înşelătoare ale economiştilor, proletarii s-au aservit cu
trup şi suflet viciului muncii, ei precipită întreaga societate în crize industriale de supraproducţie
care duc la convulsionarea organismului social. Atunci, dat fiind că există un exces de mărfuri şi
penurie de cumpărători, atelierele se închid, iar foametea îi flagelează cu biciul său cu o mie de
curele. Abrutizaţi de dogma muncii, proletarii nu înţeleg că supramunca pe care şi-au aplicat-o în
timpul aşa-zisei prosperităţi este cauza prezentei lor mizerii, în loc să alerge la hambarele de grîu
şi să strige: «Ne este foame şi vrem să mîncăm!… E adevărat, nu avem un gologan, dar chiar aşa
calici cum sîntem, noi sîntem acei care am recoltat grîul şi am cules strugurii…» — Acest lucru ar
fi trebuit să fie făcut în loc să asedieze magazinele Dl. Bonnet, Jujurieux, inventatorul mănăstirilor
industriale şi să declare: «D-le Bonnet, iată muncitoarele dumneavoastră filatoare, ţesătoare: ele
dîrdîie în cîrpiturile lor de bumbac şi, în acelaşi timp, ele sînt cele care au filat şi au ţesut robele de
mătase ale cocotelor din întreaga creştinătate. Muncind treisprezece ore pe zi, sărmanele de ele nu
aveau timp să se gîndească la toaletă; acum, ele şomează şi pot foşni cu mătăsăriile pe care le-au
muncit. De cînd şi-au pierdut dinţii de lapte, ele s-au devotat bogăţiei voastre şi au trăit în
abstinenţă; acum, ele au răgaz şi doresc să se bucure puţin de fructul muncii lor. Haideţi, D-le
Bonnet, livraţi mătăsurile d-voastră, d-l Harmel va furniza muselinele sale, d-l Pouyer-Quertier
stambele sale, d-l Pinet cizmuliţele sale pentru scumpele lor picioruşe reci şi umede... O să vă facă
plăcere să le priviţi, îmbrăcate din cap pînă în picioare şi sprintene. Haideţi, lăsaţi tergiversările;
— nu-i aşa că sînteţi prietenii umanităţii şi pe deasupra creştini? — Puneţi la dispoziţia
muncitoarelor voastre bogăţia pe care v-au ridicat-o cu carne din carnea lor. — Sînteţi prieteni ai
comerţului? — Facilitaţi circulaţia mărfurilor; iată consumatorii la îndemînă; acordaţi-le credite
nelimitate. Sînteţi obligaţi să faceţi acest lucru cu negustori pe care nu-i cunoaşteţi nici de Adam şi
nici de Eva, care nu v-au dat nimic, nici măcar un pahar cu apă. Muncitoarele voastre se vor achita
cum vor putea; dacă la data de scadenţă nu plătesc şi lasă ca semnătura lor să fie protestată, le veţi
pune în stare de faliment şi dacă nu au nimic care poate fi luat, veţi cere să vă plătească prin
rugăciuni: ele vă vor trimite în paradis, mai curînd decît sutanele voastre negre, cu nasul înfundat
de tutun.»
În loc să profite de momentele de criză pentru distribuţia generală a produselor şi o îmbucurare
universală, muncitorii, murind de foame, se duc să dea cu capul în porţile atelierului. Cu feţe
palide, cu trupurile slăbite, cu discursuri miloase, ei îi atacă pe fabricanţi: «Bunule domn Chagot,
dulcele domn Schneider, daţi-ne de lucru, pe noi nu ne chinuie foamea, ci pasiunea pentru
muncă!». Iar aceşti mizerabili, care de abia au putere să stea în picioare, vînd douăsprezece şi
paisprezece ore de muncă de două ori mai ieftin decît dacă ar fi avut pîine pe masă. Filantropii
industriei profită de şomaj pentru a fabrica la un preţ mai avantajos.
Dacă crizele industriale vin după perioade de supramuncă, la fel de sigur după cum noaptea vine
după zi, aducînd cu ele perioade de şomaj forţat şi mizerie fără ieşire, ele aduc de asemenea
implacabilul faliment. Cît timp fabricantul are credit, el lasă frîul în voia muncii, împrumută şi
împrumută pentru a furniza muncitorilor materia primă. El produce fără se gîndească că piaţa se
saturează şi că, în cazul în care mărfurile nu ajung să fie vîndute, poliţele sale vor ajunge la
scadenţă. Fiind presat, el va implora evreul, se va arunca la picioarele lui, îi va oferi sîngele şi
onoarea sa. «O mică bucată de aur va fi folositoare pentru afacerea mea», răspunde Rotschild,
«aveţi 20,000 de perechi de ciorapi în magazie, acestea valorează 20 de bani, eu le iau cu patru
bani.» După ce a obţinut ciorapii, evreul le vinde cu şase sau opt bani şi bagă în buzunar zglobiile
bancnote de o sută de bani pentru care nu mai datorează nimic nimănui: însă fabricantul a dat
înapoi ca să sară mai bine. În cele din urmă, se produce falimentul iar magaziile se revarsă; atunci
sînt aruncate pe fereastră atît de multe mărfuri, încît nu se poate înţelege cum de au intrat pe uşă.
Valoarea mărfurilor distruse se cifrează la sute de milioane; în secolul trecut, aceste mărfuri erau
arse sau azvîrlite în apă(12).
Dar, înainte de ajunge la această concluzie, fabricanţii cutreierau lumea în căutarea locurilor de
desfacere pentru mărfurile care se îngrămădeau; ei au forţat guvernele să anexeze Congo-urile, să-
şi însuşească Tonkin-urile, să dărîme zidurile Chinei cu tunurile ca să scape de ţesăturile lor de
bumbac. În ultimele secole, între Franţa şi Anglia a fost un duel de moarte pentru privilegiul
exclusiv de a vinde în America şi în Indii. Mii de oameni tineri şi viguroşi au înroşit apele mărilor
cu sîngele lor, în decursul războaielor coloniale din secolele al XI-lea, al XVI-lea şi al XVIII-lea.
Există o abundenţă de capitaluri asemănătoare cu cea a mărfurilor. Oamenii de finanţe nu mai
ştiu unde să le plaseze; atunci, ei se duc la popoarele fericite care se tolănesc la soare fumînd
ţigarete şi le pun căi ferate, le înfiinţează fabrici şi le importă blestemul muncii. Acest export de
capitaluri franceze se termină într-o bună dimineaţă cu complicaţii diplomatice: în Egipt, Franţa,
Anglia şi Germania erau aproape să se ia de păr pentru a afla care cămătari trebuiau să fie primii
plătiţi; în războaiele din Mexic în care au fost expediaţi soldaţi francezi să facă meseria de portărel
pentru ca să fie recuperate datoriile dificile(13).
Aceste mizerii individuale şi sociale, oricît de mari şi numeroase ar fi, oricît de eterne ar părea,
vor dispare după cum hienele şi şacalii dispar cînd se apropie leul, cînd Proletariatul va spune:
«Vreau». Dar, pentru a ajunge la starea de a fi conştient de forţa sa, este necesar ca Proletariatul să
calce în picioare prejudecăţile moralei creştine, economice, liber gînditoare; el trebuie să revină la
instinctele sale naturale, să proclame Drepturile lenei, de mii şi mii de ori mai nobile şi mai sfinte
decît acele ftizice Drepturi ale omului, născocite de avocaţii metafizicieni ai revoluţiei burgheze;
proletariatul trebuie să se obişnuiască să muncească numai trei ore pe zi, să trîndăvească şi să
chefuiască restul zilei şi al nopţii.
Pînă aici, misiunea mea a fost uşoară, nu a trebuit decît să descriu lucrurile cu adevărat rele, din
păcate binecunoscute de toţi! Dar este o misiune dificilă care-mi depăşeşte puterile să conving
Proletariatul că etica care i-a fost inoculată este perversă, că munca nestăvilită la care s-a supus de
la începutul secolului este cel mai teribil flagel care s-a abătut vreodată asupra omenirii, că munca
nu va deveni un condiment al plăcerilor leneviei, un exerciţiu binefăcător pentru organismul
uman, o pasiune utilă organismului social decît atunci cînd va fi reglementată şi limitată cu
înţelepciune la maximum trei ore pe zi; numai fiziologi, specialişti în igienă, economişti comunişti
vor putea întreprinde acest lucru. În paginile care urmează, mă voi limita să demonstrez că, date
fiind mijloacele moderne de producţie şi capacitatea lor reproductivă nelimitată, trebuie să fie
redusă pasiunea extravagantă a muncitorilor pentru muncă şi să fie obligaţi să consume mărfurile
pe care le produc.

III. Ce urmează după supraproducţie


Un poet grec din vremea lui Cicero, Antiparos, slăvea astfel invenţia morii de apă (pentru
măcinatul grîului) urma să ducă la emanciparea femeilor sclave şi să readucă epoca de aur:
«Scutiţi braţul care roteşte piatra de moară, o voi morari, şi dormiţi în pace! Fie ca să vă vestească
cocoşul degeaba că s-a făcut ziuă! Dao le-a impus nimfelor munca sclavilor şi uite-le cum sar cu
vioiciune pe roată şi iată că osia pusă în mişcare se învîrte cu spiţele sale, făcînd să se întoarcă
greoaia piatră rulantă. Să trăim viaţa părinţilor noştri şi să ne bucurăm în trîndăvie de darurile pe
care ni le dă zeiţa». — Din păcate, plăcerile pe care poetul păgîn le anunţa n-au venit: pasiunea
oarbă, perversă şi ucigătoare pentru muncă transformă maşina eliberatoare într-un instrument de
aservire a oamenilor liberi: productivitatea ei i-a sărăcit.
O muncitoare bună nu face cu fusul decît cinci ochiuri pe minut, iar anumite maşini de tricotat
circulare produc treizeci de mii de ochiuri în acelaşi timp. Fiecare minut de lucru la maşină este
echivalent deci cu o sută de ore de trudă pentru muncitoare: sau fiecare minut de lucru al maşinii
produce zece zile de odihnă pentru muncitoare. Ceea ce este adevărat pentru industria de ţesut este
mai mult sau mai puţin adevărat pentru toate industriile reînnoite de mecanica modernă. — Dar ce
vedem noi? Pe măsură ce maşina se perfecţionează şi descurajează munca omului cu o rapiditate
şi o precizie care cresc neîncetat, muncitorul, în loc să-şi prelungească odihna în egală măsură, îşi
dublează ardoarea, ca şi cum ar vrea să fie rivalul maşinii. O, absurdă şi ucigaşă concurenţă!
Pentru a face posibilă concurenţa liberă dintre om şi maşină, proletarii au abolit înţeleptele legi
care limitau munca meşteşugarilor din corporaţiile antice; ei au anulat zilele de sărbătoare(14).
Pentru că producătorii de pe atunci nu munceau decît cinci din şapte zile, credeau ei oare, după
cum ne povestesc mincinoşii economişti, că ei trăiau numai din aer şi apă proaspătă? — Să fim
serioşi! — Ei aveau timp liber pentru a gusta plăcerile terestre, pentru a fac dragoste şi pentru a
glumi; pentru a chefui cu bucurie în cinstea zeului jovial al Trîndăviei. Anglia cea mohorîtă,
cufundată în protestantism, se numea pe atunci «Anglia voioasă» (Merry England). — Rabelais,
Quevedo, Cervantes, autorii necunoscuţi de romane picareşti, ne fac apă la gură prin modul în care
ne descriu aceste benchetuieli monumentale(15) cu care se desfătau pe atunci între două lupte şi
două devastări şi în care totul «mergea prin butoaie». — Jordaens şi şcoala flamandă au însemnat
aceste lucruri pe pînzele lor încîntătoare. Sublime burţi demne de Gargantua, ce s-a întîmplat cu
voi? Sublime creiere care cuprindeaţi toată gîndirea umană, ce s-a întîmplat cu voi? — Noi sîntem
bine împuţinaţi şi bine degeneraţi. Vaca înfuriată, cartoful, vinul înroşit, şi schnaps-ul prusac
înţelept combinate cu munca forţată ne-au slăbit corpul şi ne-au redus spiritul. Atunci cînd omul
îşi contractează stomacul şi maşina îşi lărgeşte productivitatea, acela este momentul în care
economiştii ne provăduiesc teoria malthusianăi), religia abstinenţei şi dogma muncii? Ar trebui să
li se rupă limba din gură şi să fie aruncată la cîini.
Datorită faptului că, prin buna sa credinţa simplistă, clasa muncitoare s-a lăsat îndoctrinată,
datorită faptului că prin impetuozitatea sa înnăscută, ea s-a precipitat orbeşte în muncă şi
abstinenţă, clasa capitalistă s-a trezit condamnată la lenevie şi la plăcerea forţată, la
neproductivitate şi la supraconsum. Dar, dacă supramunca muncitorului îi ucide carnea şi îi
torturează nervii, ea este de asemenea fecundă în dureri pentru burghez.
Abstinenţa la care se condamnă clasa productivă îi obligă pe burghezi să se consacre
supraconsumaţiei produselor pe care ea le produce în mod dezordonat. La începuturile producţiei
capitaliste, acum un secol sau două, burghezul era un om la locul său, cu obiceiuri rezonabile şi
liniştite; se mulţumea cu o femeie sau pe aproape; bea numai pe cît îi era sete şi mînca numai atît
cît îi era foame. El lăsa curtezanilor şi curtezanelor nobilele virtuţi ale vieţii destrăbălate. În ziua
de azi, nu există fiu de parvenit care să nu creadă că este de datoria sa să dezvolte prostituţia şi să-
şi trateze corpul cu mercur pentru a da un scop trudei impuse mucitorilor din minele de mercur; nu
este burghez care nu se ghiftuieşte cu clapon cu ciuperci alese şi vin Lafitte pentru a-i încuraja pe
crescătorii din Flèche şi pe podgorenii din Bordelais. Cu această îndeletnicire, orgaismul se
deteriorează rapid, părul cade, dinţii se dezrădăcinează, trunchiul se deformează, burta se
buhăieşte, respiraţia se îngreunează, mişcările se îngreunează, articulaţiile se anchilozează,
falangele se înnoadă. Alţii, prea pricăjiţi pentru a suporta trudele desfrîului, dar dotaţi cu
proeminenţa prudomismului, îşi irosesc creierul la fel ca Garnier-ii din economia politică,
Acollas-ii din filozofie juridică, prin elucubraţia unor groase cărţi soporifice pentru a ocupa timpul
liber al compozitorilor şi al tipografilor.
Femeile de lume duc o viaţă de martir. Pentru a proba şi a valorifica toaletele feerice pe care
croitoresele se omoară pentru a le însăila, de cu seară pînă dimineaţa ele fac naveta dintr-o rochie
într-alta; ore în şir ele îşi dau capul găunos pe mîna artiştilor capilari care vor cu orice preţ să-şi
potolească pasiunea pentru eşafodajul unor cosiţe false. Strînse în corsetele lor, presate în botinele
lor, decoltate de se înroşeşte un săpător, ele se învîrt nopţi întregi la balurile lor de caritate pentru
a aduna cîţiva bănuţi pentru lumea săracă. Sfinte suflete!
Pentru a-şi îndeplini dubla sa funcţie socială de neproducător şi supraconsumator, burghezul a
fost nevoit nu numai să-şi forţeze gusturile sale modeste, să-şi piardă obiceiurile de muncă de
două secole şi să se dedea la luxul nemăsurat cu indigestii picante şi destrăbălări sifilitice; dar încă
a mai fost nevoit să sustragă de la munca productivă o masă enormă de oameni pentru a-şi procura
ajutoare.
Iată cîteva cifre care demonstrează această colosală pierdere de forţe productive. Conform
recensămîntului din 1861, populaţia Angliei şi a Ţării Galilor era de 20.066.224 de persoane,
dintre care 9.776.259 de sex masculin şi 10.289.965 de sex feminin. Dacă deducem pe cei prea
bătrîni sau prea tineri pentru a munci, femeile, adolescenţii, şi copii neproductivi, apoi profesiunile
ideologice cum ar fi guvernul, poliţia, clerul, magistratura, armata, savanţii, artiştii,etc., apoi
oamenii ocupaţi în exclusivitate prin a consuma munca altuia, sub formă de rentă funciare,
dobînzi, dividende, etc., iar în cele din urmă săracii, vagabonzii, criminalii etc., rămîne numărul
brut de opt milioane de indivizi de ambele sexe şi de toate vîrstele, inclusiv capitaliştii care
funcţionează în producţie, comerţ, finanţe, etc. Printre aceste opt milioane se numără:
Muncitori agricoli (inclusiv ciobanii, servitorii şi fetele de fermă care locuiesc la fermier): 1.098.261
Muncitori din fabricile de bumbac, lînă, cînepă, in, mătase, tricotaj: 642.607
Muncitori din minele de cărbune şi de metal: 565.835
Muncitori angajaţi în uzinele metalurgice (furnale înalte, laminoare, etc.): 396.998
Clasa servitorilor: 1.208.648
«Dacă îi adăugam pe muncitorii din fabricile de textile şi pe cei din minele de cărbune şi de
metal, obţinem cifra de 1.208.442; în cazul îi adăugăm pe primii şi personalul din toate uzinele şi
din toate fabricile metalurgice, avem un total de 1.039.605 persoane; adică, de fiecare dată un
număr mai mic decît cel al sclavilor de casă moderni. Iată magnificul rezultat al exploatării
capitaliste a maşinilor(16).»
La această clasă domestică, a cărei mărime arată punctul la care a ajuns civilizaţia capitalistă,
trebuie adăugată numeroasa clasă a nenorociţilor meniţi în exclusivitate să satisfacă gusturile
costisitoare şi inutile ale claselor bogate, bijutieri de diamante, lucrătoare de dantele şi broderii,
legători de lux, croitorese de lux, decoratori de case de plăceri, etc.(17).
După ce s-a stabilit în lenea absolută şi fiind demoralizată de plăcerea forţată, burghezia, cu tot
răul pe care l-a suportat, s-a obişnuit cu noul său stil de viaţă. Cu oroare îşi imagina orice
schimbare. Condiţiile mizerabile de existenţă acceptate cu resemnare de către clasa muncitoare şi
degradarea organică creată de pasiunea depravată pentru muncă făceau să crească şi mai mult
repulsia burgheziei faţă de impunerea oricărei munci şi faţă de orice restricţie a plăcerilor.
Tocmai în acel moment, fără să ţină cont de demoralizarea pe care burghezia şi-a impus-o drept
obligaţie socială, proletarii şi-au propus să impună capitaliştilor munca. Cu naivitate, ei au luat în
serios teoriile economiştilor şi ale moraliştilor despre muncă şi şi-au rupt spinările ca să impună
capitaliştilor practica. Proletariatul a arborat deviza: Cine nu munceşte, nu mănîncă; în 1831,
oraşul Lyon s-a răsculat pentru plumb sau muncă, iar federaţii din martie 1871 declarau că
rebeliunea lor este Revoluţia muncii.
La aceste dezlănţuiri de furie barbară, distrugătoare de orice plăcere şi de orice lene burgheză,
capitaliştii nu puteau răspunde decît prin represiunea feroce, dar ei ştiau că dacă au fost în stare să
comprime aceste explozii revoluţionare, ei nu au înecat în sîngele provenit din masacrele lor
gigantice ideea absurdă a proletariatului de a vrea ca munca să fie impusă claselor parazitare şi
sătule şi că pentru a deturna această nenorocire ei se înconjoară cu pretori, poliţişti, magistraţi şi
temniceri întreţinuţi într-o laborioasă neproductivitate. Nu mai poate fi păstrată iluzia despre
caracterul armatelor moderne, acestea nu sînt menţinute în permanenţă decît pentru a strivi
«duşmanul din interior»; din această cauză, fortificaţiile din Paris şi Lyon nu au fost construite
pentru a apăra oraşul împotriva străinului ci pentru a-l strivi în caz de revoltă. Şi dacă era nevoie
de un exemplu fără replică, să menţionăm armata din Belgia, acest paradis al capitalismului;
neutralitatea sa este garantată de către forţele europene, dar în acelaşi timp armata sa este una din
cele mai puternice, în proporţie cu populaţia. Glorioasele cîmpuri de bătălie ale cutezătoarei
armate belgiene sînt cîmpiile de la Borinage şi Charleroi; ofiţerii belgieni îşi înmoaie săbiile şi îşi
adună epoleţii în sîngele minerilor şi al muncitorilor dezarmaţi. Naţiunile europene nu au armate
naţionale, ci armate de mercenari, care îi apără pe capitalişti împotriva furiei populare care ar dori
să-i condamne la zece ore de mină sau de filatură.
Prin urmare, strîngîndu-şi burta, clasa muncitoare a făcut să crească peste măsură burta
burgheziei, condamnată la supraconsumaţie.
Pentru a uşura clasa muncitoare în munca sa penibilă, burghezia i-a retras acesteia o masă de
oameni, cu mult superioară faţă de cea care rămînea consacrată pentru producţia utilă, şi a
condamnat-o la rîndul său la neproductivitate şi la supraconsumaţie. Dar această inutilă turmă de
guri, în ciuda voracităţii sale insaţiabile, nu este suficientă pentru a consuma toate mărfurile pe
care muncitorii, abrutizaţi de dogma muncii, le produceau ca maniacii, fără să vrea să le consume
şi fără măcar să se gîndească dacă vor fi găsite alte persoane care să le consume.
Avînd în vedere această dublă nebunie a muncitorilor, cea de a se omorî pentru supramuncă şi
cea de vegeta în abstinenţă, marea problemă a producţiei capitaliste nu mai este de găsi
producători şi de a le înzeci forţele, ci de descoperi consumatori, de a le excita poftele şi de le crea
necesităţi închipuite. Dat fiind că muncitorii europeni, tremurînd de frig şi de foame, refuză să
poarte stofele pe care le ţes, să bea vinurile pe care le recoltează, sărmanii fabricanţi, la fel ca
prigoniţii, trebuie să alerge la antipozi pentru a căuta cine va purta stofele şi cine va bea vinurile:
în toţi anii, Europa exportă în valoare de sute de milioane şi de miliarde în cele patru colţuri ale
lumii, unor populaţii care nu au nevoie de obiectele acestui export(18). Dar continentele explorate
nu mai sînt destul de vaste, este nevoie de ţinuturi virgine. Fabricanţii din Europa visează zi şi
noapte la Africa, lacul din Sahara, calea ferată din Sudan; ei urmăresc cu anxietate progresele unor
Livingstone, Stanley, Du Chaillu, de Brazza; cu gurile căscate, ei ascultă miraculoasele poveşti ale
acestor curajoşi călători. Cîte de multe minuni necunoscute ascunde «Continentul negru»!
Cîmpurile sînt semănate cu dinţi de elefant, fluvii de ulei de cocos poartă paiete de aur, milioane
de funduri negre, goale precum faţa lui Dufaure sau Girardin, aşteaptă ţesăturile de bumbac pentru
a învăţa decenţa, sticle de schnaps şi biblii pentru a cunoaşte virtuţile civilizaţiei.
Dar nimic nu poate fi făcut pentru rezolvarea situaţiei: burghezi care se îndoapă, clasa slugilor
care depăşeşte clasa productivă, naţiuni străine şi barbare îmbuibate cu mărfuri europene; nimic,
nimic nu poate face pentru a scăpa de munţii de produse care se înalţă mai sus şi mai mari decît
piramidele din Egipt: productivitatea muncitorilor europeni sfidează orice consum, orice risipă.
Fabricanţii, îngroziţi, nu mai ştiu pe unde s-o apuce, nu mai pot găsi materia primă pentru a
satisface dezordonata, depravata pasiune pentru muncă a muncitorilor lor. În departamentele
noastre de lînă, ţesăturile stricate şi putrede pe jumătate sînt deşirate şi se produc textile aşa-zise
de renaştere, care ţin atît cît ţin şi promisiunile electorale; La Lyon, în loc să fie lăsată fibrei de
mătase simplitatea şi supleţea sa naturală, ea este încărcată cu săruri minerale care o îngreunează
şi o fac friabilă şi cu întrebuinţare redusă. Toate produsele noastre sînt falsificate pentru a le
facilita circuitul şi a le scurta existenţa. Epoca noastră va fi denumită epoca falsificării, după cum
primele epoci ale umanităţii au fost denumite epoca de piatră, epoca de bronz, după caracterul
producţiei lor. Ignoranţi îi acuză de fraudă pe pioşii noştri industriaşi, în timp ce în realitate ideea
care îi pune mişcare este cea de a da de lucru muncitorilor, care nu se pot mulţumi să trăiască cu
braţele încrucişate. Aceste falsificări, ale căror unic motiv este un sentiment umanitar, dar care
aduc profituri superbe fabricanţilor care le practică, dacă sînt o sursă inepuizabilă de risipă a
muncii omeneşti, dovedesc ingeniozitatea filantropică a burghezilor şi perversiunea oribilă a
muncitorilor care, pentru a-şi satisface viciul lor pentru muncă, îi obligă pe industriaşi să sufoce
strigătele conştiinţei lor şi să încalce chiar legile onestităţii comerciale.
Între timp, în ciuda supraproducţiei de mărfuri, în ciuda falsificărilor industriale, muncitori fără
număr saturează piaţa, implorînd: muncă! muncă! — Supraabundenţa lor ar fi trebuit să-i oblige
să-şi înfrîneze pasiunea; din contra, o duce la paroxism. Atunci cînd se iveşte o şansă de lucru, se
năpustesc asupra ei; atunci cer douăsprezece, paisprezece ore pentru a fi sătui, iar a doua zi iată-i
aruncaţi din nou pe caldarîm, fără nimic care să le satisfacă viciul. În toţi anii, în toate industriile,
şomajul revine cu aceeaşi regularitate ca şi anotimpurile. Supramunca, care este ucigătoare pentru
organism, este urmată de odihna absolută, în decurs de două şi patru luni; cînd se termină lucrul,
se termină şi modesta subvenţie. Dat fiind că viciul muncii este legat diabolic în inima
muncitorilor; dat fiind că exigenţele sale sufocă toate celelalte instincte ale naturii; dat fiind că
totalul muncii solicitată de societate este în mod necesar limitată de consum şi de abundenţa de
materie primă, pentru ce trebuie devorată în şase luni munca întregului an? — De ce să nu fie
distribuită în mod uniform în decursul celor douăsprezece luni şi de ce să nu fie forţat fiecare
muncitor să se mulţumească cu şase sau cinci ore pe zi, în decursul anului, în loc să suporte
greutăţile celor douăsprezece ore timp de şase luni? — Fiind asiguraţi de partea lor cotidiană de
muncă, muncitorii nu se vor mai pizmui, nu se vor mai bate pentru a-şi smulge munca din mîini şi
pîinea din gură; atunci, nefiind epuizaţi fizic şi spiritual, ei vor începe să practice virtuţile
Leneviei.
Fiind îndobitociţi de viciul lor, muncitorii nu s-au putut ridica la înţelegerea faptului că, pentru a
avea de lucru pentru toţi, ar fi fost nevoie ca munca să fie raţionalizată după cum este raţionalizată
apa pe un vas în restrişte. Între timp, industriaşii, în numele exploatării capitaliste, au cerut o
limitare legală a zilei de muncă. D-l Bourcart de Guebwiller, unul din cei mai mari manufacturieri
din Alsacia, declara în faţa Comisiei din 1860 pentru învăţămîntul profesional: «Ziua de
douăsprezece ore era excesivă şi trebuia redusă la unsprezece ore, iar sîmbăta lucrul trebuia să fie
oprit la orele două. Pot recomanda adoptarea acestei măsuri cu toate că la prima vedere pare
costisitoare; noi am experimentat-o în instituţiile noastre industriale începînd cu patru ani în urmă
şi o găsim bună, iar producţia medie, departe de a se fi diminuat, a crescut.» În studiul său despre
maşini, d-l F. Passy citează următoarea scrisoare a unui mare industriaş belgian, d-l M. Ottavaere:
«Maşinile noastre, cu toate că sînt aceleaşi ca şi cele din filaturile engleze, nu produc ceea ce ar fi
trebuit să producă şi ceea ce produc aceleaşi maşini în Anglia, cu toate că filaturile lucrează cu
două ore mai puţin pe zi... Noi muncim cu două ore prea mult; sînt convins că dacă s-ar munci
numai unsprezece ore în loc de treisprezece, am avea aceeaşi producţie şi, în consecinţă, am
produce în mod mai economicos.»
Pe de altă parte, d-l Leroy-Beaulieu afirmă că «este observaţia unui mare industriaş belgian că
săptămînile în care cade o zi de sărbătoare nu aduc o producţie inferioară faţă de cea din
săptămînile obişnuite»(19).
Ceea ce poporul, amăgit în simplitatea sa de către moralişti, nu a îndrăznit niciodată, un guvern
aristocratic a îndrăznit. Nesocotind înaltele consideraţii morale şi industriale ale economiştilor,
care precum păsările de rău augur, credeau că a micşora ziua de muncă din fabrici cu o oră era
echivalent cu a decreta ruina industriei engleze, guvernul Angliei a interzis printr-o lege, observată
cu stricteţe, ca munca să fie prestată mai mult de zece ore pe zi; înainte de această lege ca şi
ulterior, Anglia rămîne prima naţiune industrială din lume.
Marea experienţă engleză este aici, experienţa unui anumit număr de capitalişti inteligenţi este
aici; ea demonstrează în mod de necombătut că, pentru a consolida productivitatea umană, este
necesar ca orele de muncă să fie reduse, iar zilele de plată şi cele de sărbătoare să fie înmulţite, iar
poporul francez nu a fost convins. Dar dacă în decurs de zece ani, o mizerabilă reducere de două
ore a dus la creşterea producţiei engleze cu o treime(20), ce marş vertiginos va impune producţiei
franceze o reducere legală a zilei de muncă la trei ore? Oare nu pot muncitorii să înţeleagă că
istovindu-se prin muncă, ei îşi epuizează forţele lor şi ale progeniturilor lor; că fiind deterioraţi, ei
ajung înainte de vreme să nu mai poată presta nici o muncă; că absorbiţi, abrutizaţi de un singur
viciu, ei nu mai sînt oameni ci crîmpei de om; că îşi omoară în ei toate facultăţile frumoase pentru
a nu lăsa vie şi înfloritoare decît nebunia furibundă a muncii.
Ah! aidoma papagalilor din Arcadia, ei repetă lecţia economiştilor: «Să muncim, să muncim ca
să sporim bogăţia naturală.» Ce proşti! din cauză că munciţi prea mult, utilajul industrial se
dezvoltă încet. Nu mai zbieraţi şi ascultaţi un economist; el nu este un vultur, ci numai d-l L.
Reybaud, pe care am avut norocul să-l pierdem acum cîteva luni: «În general, revoluţia metodelor
de lucru se reglează după condiţiile mîinii de lucru. Atît timp cît mîna de lucru furnizează servicii
la preţuri reduse, ea este risipită fără socoteală; atunci cînd serviciile sale devin mai costisitoare se
fac eforturi pentru ca să fie economisită(21).» Pentru a forţa capitaliştii să-şi perfecţioneze
maşinile de lemn şi de fier, salariile maşinilor din carne şi oase trebuie să crească, iar orele lor de
muncă trebuie să scadă. Probe doveditoare? Acestea pot fi aduse cu sutele. În filatură, aparatul de
bobinare (self acting mule) a fost inventat şi aplicat la Manchester, fiindcă filatorii refuzau să
muncească atît de mult ca înainte.
În America, maşina a invadat toate ramurile producţiei agricole, de la fabricarea untului pînă la
plivirea grîului: de ce? Fiindcă Americanul, liber şi leneş, ar prefera să moară de o mie de ori decît
să ducă viaţa de bovină a ţăranului francez. Aratul, atît de penibil în Franţa noastră glorioasă, aşa
de bogată în suferinţe, este, în Vestul american, o modalitate plăcută de a petrece timpul în aer
liber, practicată şezînd şi fumînd pipa cu nonşalanţă.

IV. Unei noi arii, noi cîntece


Dacă, prin diminuarea orelor de muncă, noi forţe mecanice vor fi cucerite în favoarea producţiei
sociale, prin obligarea muncitorilor să-şi consume propriile produse, o imensă armată de forţe de
muncă va fi cîştigată. Burghezia, eliberată din funcţia sa de consumator universal, se va grăbi să
concedieze mulţimea de soldaţi, magistraţi, jurnalişti, proxeneţi, etc., pe care i-a retras de la
munca productivă pentru ca aceştia s-o ajute să consume şi să risipească. — Atunci piaţa muncii
se va revărsa, atunci va fi necesară o lege de fier pentru interzicerea muncii: va fi imposibil să se
găsească utilitatea acestei adunături de oameni neproductivi pînă nu demult, mai numeroşi decît
puricii. După aceştia, va fi nevoie să ne gîndim la toţi cei care le satisfăceau nevoile şi gusturile
lor frivole şi costisitoare. Atunci cînd nu vor mai fi lachei şi generali pe care trebuie puse galoane,
prostituate libere şi măritate care să fie acoperite cu dantele, tunuri de sfredelit, palate de construit,
va fi necesar ca prin legi severe, să fie impus muncitorilor şi muncitoarelor de la broderiile
ornamentale, dantele, fier, construcţii, canotajul igienic şi exerciţii coreografice pentru restabilirea
sănătăţii lor şi perfecţionarea rasei.
Din momentul în care produsele europene consumate nu vor mai fi transportate peste mări şi ţări,
va fi necesar ca marinarii, oamenii de echipaj, camionagii, să se aşeze şi să înveţe să-şi răsucească
degetele. Atunci, fericiţii Polinezieni vor putea să se dedice amorului liber fără să le fie frică de
loviturile de picior ale civilizatei Venus şi de predicile moralei europene.
Mai sînt şi alte lucruri. Pentru a găsi de lucru pentru toate non-valorile din societatea actuală,
pentru a da posibilitatea ca utilajul industrial să se dezvolte nelimitat, clasa muncitoare va fi
nevoită, la fel ca şi burghezia, să-şi constrîngă gusturile sale abstinente şi să-şi dezvolte la infinit
capacităţile sale de consumare. În loc să mănînce o uncie sau două de carne cu zgîrciuri, atunci
cînd mănîncă, ea va mînca grătare vesele de una sau două livre; în loc să bea cu reţinere vin prost,
mai catolică decît papa, ea va bea din pahare mari şi adînci pline cu vinuri de Bordeaux şi
Bourgogne, fără binecuvîntarea industrială, şi va lăsa animalelor apa.
Proletarii şi-au pus în cap să-i supună pe capitalişti la zece ore de forjă şi de rafinărie; aici este
marea greşeală, cauza antagonismelor sociale şi a războaielor civile. Va fi necesar ca munca să fie
apărată şi nu impusă. Cei din familiile Rothschild, Say, vor fi obligaţi să arate că, în timpul vieţii
lor, au fost nulităţi perfecte; dacă vor jura că vor să trăiască mai departe ca nulităţi perfecte, în
ciuda pregătirii generale pentru muncă, ei vor primi în fiecare dimineaţă, la primăriile respective,
o piesă de douăzeci de franci pentru plăcerile lor mărunte. Discordiile sociale vor dispărea.
Rentierii, capitaliştii, toţi cei din prima clasă, vor adera la partidul popular, după ce se vor
convinge că departe de a le vrea răul, acest partid doreşte, din contra să-i dezbare de munca de
supraproducţie şi de risipa de care au fost copleşiţi de la naştere. Burghezii care nu pot dovedi
gradul lor de mîrşăvie vor fi lăsaţi să-şi urmeze instinctele: există suficient de multe meserii
dezgustătoare în care să fie încadraţi: — Dufaure va curăţa latrinele publice; Gallifet va înjunghia
porcii rîioşi şi caii bolnavi de răpciugă; membrii comisiei de amnistiere, fiind expediaţi la Poissy,
vor însemna oile şi boii care trebuie să fie omorîţi; senatorii, legaţi de pompele funebre, vor juca
rolul de cioclu. Pentru alţii, vor fi găsite meserii care să se potrivească cu inteligenţa lor. Lorgeril,
Broglie vor astupa sticlele de şampanie, dar li se pune botniţă ca să nu îmbete; Ferry, Freycinet,
Tirard vor distruge ploşniţele şi verminele din ministere şi alte clădiri publice. De asemenea, va fi
nevoie ca fondurile publice să nu poată fie atinse de burghezi, de frica obiceiurilor dobîndite.
Lungă şi grea va fi răzbunarea la care vor fi supuşi moraliştii care au pervertit natura umană,
făţarnici, prefăcuţi, ipocriţi «şi alte secte de oameni care s-au deghizat pentru a duce lumea în
eroare. În timp ce-i fac pe oamenii simpli să creadă că ei se îndeletnicesc cu contemplaţia şi
devoţiunea, cu posturile şi mortificarea senzualităţii, numai pentru a susţine şi alimenta mica
fragilitate a umanităţii lor: din contra, Dumnezeu ştie cum chefuiesc ei! et Curios simulant sed
Bacchanalia vivunt(22). Puteţi citi acest lucru scris cu litere mari şi luminoase pe boturile lor roşii
sau pe burţile lor mari cît un tun, iar de nu, atunci cînd se parfumează cu pucioasă(23).» În zilele
de mari plăceri populare, în loc de a înghiţi praful ca la 15 august şi 14 iulie ale burgheziei,
comuniştii şi colectiviştii vor deschide sticlele, vor aduce jamboanele şi vor lua paharele, membrii
Academiei de ştiinţe morale şi politice, preoţii cu robă lungă şi scurtă din biserica economică,
catolică, protestantă, evreiască, pozitivistă şi liber gînditoare, propagatorii malthusianismului şi a
moralei creştine, altruistă, independentă sau supusă, îmbrăcaţi în galben, vor ţine candela pînă îşi
vor frige degetele şi vor trăi în foame lîngă femei galice şi mese pline de cărnuri, fructe şi flori şi
vor muri de sete lîngă butoaiele golite. De patru ori pe an, la schimbarea anotimpurilor, precum
cîinii celui care ascute cuţitele, ei vor fi închişi în marile roţi şi timp de zece ore vor fi condamnaţi
să macine vînt. Avocaţii şi legiştii vor suferi aceeaşi pedeapsă.
În regimul de lenevie, pentru a omorî timpul care ne omoară secundă cu secundă, vor fi mereu
spectacole şi reprezentaţii teatrale; aceasta este o ocupaţie găsită pentru legislatorii noştri
burghezi. Ei vor fi organizaţi în trupe care vor străbate tîrgurile şi satele, dînd reprezentaţii
legislative. Generalii, cu cizme de călărie, cu pieptul înzorzonat de tinichele, de plăcuţe, de cruci
ale Legiunii de Onoare, vor merge pe străzi şi prin pieţe, racolînd oamenii cumsecade. Gambetta
şi Cassagnac, complicele său, vor face reclamă la uşă. Cassagnac, îmbrăcat în mare costum de
matamor6), dîndu-şi ochii peste cap, răsucindu-şi mustaţa, împroşcînd cîlţi cu flăcări, va ameninţa
pe toată lumea cu pistolul tatălui său şi se va adăposti într-o gaură de cum va vedea portretul lui
Lullier; Gambetta va ţine un discurs despre politica externă, despre mica Grecie care îl consideră
doctor şi care va arunca Europa în foc pentru a potlogări Turcia; despre Rusia cea mare care îşi
bate joc de el cu compotul pe care promite să-l facă din Prusia şi care doreşte pentru vestul
Europei bucluri şi încurcături pentru a-şi face jocul în Est şi a sugruma nihilismul intern; despre d-
l de Bismarck, care a fost destul de bun ca să-i dea voie să se pronunţe în legătură cu amnestia…
apoi, dezvelindu-şi burta umflată pictată în trei culori, va bate apelul pe ea şi va enumera micuţele
animale delicioase, ortolanii, trufele, paharele de Margaux şi Yquem pe care le-a dat pe gît pentru
a încuraja agricultura şi pentru a-i ţine în frîu pe electorii din Bellevile.
În baracă, debutul va fi făcut cu Farsa electorală .
În faţa electorilor, cu capete de lemn şi urechi de măgar, candidaţii burghezi, îmbrăcaţi precum
clovnii, vor dansa dansul libertăţilor publice, ştergîndu-şi faţa şi postfaţa cu programele electorale
pline de promisiuni, vorbind cu lacrimi în ochi despre mizeriile poporului şi cu voce de aramă
despre gloriile Franţei; iar capetele electorilor vor zbiera solid în cor: hi han! hi han!
Apoi va începe piesa principală: Furtul bunurilor naţiunii.
Franţa capitalistă, o femelă enormă, cu păroasă pe faţă şi cheală pe cap, moleşită, cu cărnurile
fleşcăite, buhăite, palide, cu ochii stinşi, adormită şi căscînd, se întinde pe o canapea de catifea; la
picioarele sale se află Capitalismul industrial, un organism gigantesc de fier, cu mască simiană,
care devoră mecanic bărbaţi, femei, copii ale căror ţipete lugubre şi sfîşietoare se aud peste tot;
Banca cu bot de dihor, cu trup de hienă şi mîini de harpie îi jefuieşte din buzunar monedele de
bani. Grupuri de proletari nenorociţi, descărnaţi, în zdrenţe, escortaţi de jandarmi cu săbiile
scoase, urmăriţi de furiile care îi îmboldesc cu biciurile foamei, aduc la picioarele Franţei
capitaliste mormane de mărfuri, butoaie de vin, saci de aur şi de grîu. Langlois, cu izmeana sa într-
o mînă, cu testamentul lui Proudhon în cealaltă, cu cartea bugetului între dinţi, se pune în fruntea
celor care apără bunurile naţiunii şi se duce să facă de gardă. Odată ce poverile sînt descărcate, cu
lovituri de bîtă şi baionete, muncitorii sînt goniţi şi este deschisă uşa pentru industriaşi, negustori
şi bancheri. Talmeş-balmeş, aceştia se precipită pe maldăr, înghiţind ţesăturile de bumbac, sacii de
grîu, lingourile de aur, golind butoaiele; fiind sătui, murdari, dezgustători, ei cad în murdăriile şi
vărsăturile lor… Atunci izbucneşte tunetul, pămîntul se cutremură şi se crapă, apare Fatalitatea
istorică; cu piciorul său de fier ea striveşte capetele celor care sughiţă, se clatină, cad şi nu mai pot
fugi, iar cu marea sa mînă răstoarnă Franţa capitalistă, uluită şi asudată de spaimă.

***
În cazul în care, dezrădăcinîndu-şi din inimă viciul care îi domină şi urîţeşte firea, clasa
muncitoare se va ridica cu teribila sa forţă, nu pentru a cere Drepturile omului, care nu sînt decît
drepturile de exploatare capitalistă, nu pentru a cere Dreptul la muncă, acesta fiind în realitate
numai dreptul la mizerie, ci pentru a crea o lege statornică prin care să fie interzis oricărui om să
muncească mai mult de trei ore pe zi, Pămîntul, bătrînul Pămînt, tremurînd de bucurie, va simţi că
tresare în el un nou univers… Dar cum se poate cere unui proletariat corupt de morala capitalistă o
decizie bărbătescă...
Aidoma lui Hristos, trista personificare a sclaviei antice, bărbaţii, femeile, copii Proletariatului
îndură în mod penibil de un secol greul calvar al durerii: de un secol, munca forţată le rupe oasele,
le ucide carnea, le schingiuieşte nervii; de un secol, foametea le chinuieşte măruntaiele şi le
provoacă halucinaţii în creier!... O Lene, ai milă de îndelungata noastră mizerie! O Lene, mamă a
artelor şi a nobilelor virtuţi, fii balsamul chinurilor omeneşti!

————————
Apendice
Moraliştii noştri sînt oameni cu adevărat modeşti; dacă au inventat dogma muncii, ei nu sînt
siguri dacă aceasta este un mijloc eficace de a linişti sufletul, de a bucura spiritul şi de menţine
buna funcţionare a rinichilor şi celorlalte organe; ei vor să încerce întrebuinţarea acestei dogme
asupra clasei populare in anima vili, înainte de a o îndrepta împotriva capitaliştilor, faţă de care au
misiunea să-i scuze şi să le autorizeze viciile.
Dar, filozofi de cinci bani duzina, pentru ce să vă bateţi atîta capul să elaboraţi o morală a cărei
practică nu îndrăzniţi s-o propovăduiţi stăpînilor voştri? Dogma voastră a muncii, de care vă
consideraţi atît de mîndri, vreţi s-o vedeţi călcată în picioare, umilită? — Să deschidem istoria
popoarelor antice şi scrierile filozofilor şi ale legislatorilor lor.
«Nu pot afirma» spune Herodot, părintele istoriei, «că Grecii îşi trag de la Egipteni dispreţul
pentru muncă, fiindcă găsesc acelaşi dispreţ stabilit printre Traci, Sciţi, Persani, Lidieni; într-un
cuvînt, la cea mai mare parte a barbarilor, cei care învaţă meserii mecanice şi chiar şi copii lor sînt
consideraţi ultimii dintre cetăţeni… Toţi Grecii au fost crescuţi în aceste principii, în special
Lacedemonienii(24).»
«La Atena, cetăţenii erau adevăraţi nobili care nu trebuiau să se ocupe decît de apărare şi de
administraţia comunităţii, aidoma războinicilor sălbatici din care proveneau. Prin urmare, ei
trebuiau să fie liberi în tot timpul lor pentru a păzi interesele Republicii prin forţa lor intelectuală
şi corporală şi îi însărcinau pe sclavi cu toate muncile. Acelaşi lucru se petrecea şi în
Lacedemonia, unde femeile nu trebuiau să toarcă sau să ţese pentru ca să nu se abată de la
nobleţea lor(25).»
Romanii nu cunoşteau decît două meserii nobile şi libere, agricultura şi armele; toţi cetăţenii
trăiau de drept pe socoteala Visteriei fără să poată fi constrînşi să practice pentru existenţa lor
materială una din sordidae artes7) (aşa denumeau ei meseriile) care aparţineau de drept sclavilor.
Brutus cel Bătrîn, pentru a incita poporul, îl acuza în special pe Tarquin tiranul că i-a convertit pe
cetăţenii liberi în meşteşugari şi zidari(26).
Filozofii antici discutau în contradictoriu despre originea ideilor, dar cădeau de acord dacă era
vorba să deteste munca. În utopia sa socială, în Republica sa model, Platon spune că «natura nu a
creat nici cizmar şi nici fierar; asemenea ocupaţii degradează oamenii care le exercită, mercenari
josnici, mizerabili fără nume pe care statul lor îi exclude chiar de la drepturile politice. Cît despre
negustorii care sînt obişnuiţi să mintă şi să înşele, ei nu vor fi suportaţi în cetate decît ca un rău
necesar. Cetăţeanul care se va degrada prin comerţul de prăvălie va fi acuzat de acest delict. Dacă
va fi găsit vinovat, el va fi condamnat la un an de închisoare. Pedeapsa va fi dublată la fiecare
recidivă(27).»
Xenofon scrie în Oikonomikos [Tratatul despre economie] că «acei care cedează muncilor
manuale nu sînt promovaţi niciodată la răspunderi, iar acest lucru este justificat. Cea mai mare
parte dintre ei sînt aşezaţi toată ziua, unii dintre ei mai şi înfruntă un foc permanent, nu pot evita
să nu aibă corpul afectat şi este foarte greu ca spiritul să nu resimtă acest lucru». Cicero întreabă:
«ce lucru onorabil poate să reiasă din mica prăvălie şi ce lucru cinstit poate produce comerţul? Tot
ce se numeşte prăvălie este nedemn pentru un om cinstit..., negustorii nu pot cîştiga fără să mintă
şi ce poate fi mai ruşinos decît minciuna! Deci, trebuie să considerăm drept josnică şi
dezgustătoare meseria celor care îşi vînd truda şi profesiune, fiindcă cine îşi dă munca pentru bani
se vinde pe sine însuşi şi se pune în rîndul sclavilor»(28).
Proletari abrutizaţi de dogma muncii, ascultaţi cum se exprimă aceşti filozofi care vă sînt ascunşi
cu o grijă geloasă: — Un cetăţean care îşi dă munca pentru bani se degradează la nivelul sclavilor,
el comite o crimă, el merită ani de închisoare.
Făţărnicia creştină şi utilitarismul capitalist nu i-au pervertit pe aceşti filozofi ai Republicilor
antice; în timp ce pledau în favoarea oamenilor liberi, ei îşi declamau gîndurile cu naivitate.
Platon, Aristotel, aceşti uriaşi gînditori, carora Cousin, Caro şi Simon din generaţia noastră le pot
ajunge la glezne doar înălţindu-se pe vîrful picioarelor, doreau ca cetăţenii Republicilor lor ideale
să trăiască avînd la dispoziţie cît mai mult timp liber, fiindcă, după cum a remarcat Xenofon,
«munca ocupă tot timpul, iar astfel nu mai este răgaz pentru Republică şi pentru prieteni». După
Plutarh, marele nume al lui Licurg, «cel mai înţelept dintre oameni», spre admiraţia posterităţii, i-a
fost dat după ce a acordat timp liber cetăţenilor Republicii prin faptul că le-a interzis să practice
vreo meserie(29).
Dar, vor răspunde Bastiat, Dupanloup, Beaulieu şi compania din morală creştină şi capitalistă,
aceşti gînditori, aceşti filozofi preconizau sclavagismul! — Foarte bine, dar ar fi putut să fie altfel,
avînd în vedere condiţiile economice şi politice din epoca lor? Războiul era starea normală a
societăţilor antice; omul liber trebuia să-şi consacre timpul pentru a discuta afacerile de Stat şi
pentru a veghea la apărarea sa; în acea vreme, meseriile erau prea primitive şi prea grosolane
pentru ca alături de practicarea lor să mai poată fi practicate şi profesiunile de soldat şi cetăţean;
pentru a avea luptători şi cetăţeni, filozofii şi legislatorii trebuiau să tolereze sclavii în Republicile
eroice. — Dar moraliştii şi economiştii capitalismului nu preconizează ei oare salariatul, sclavia
modernă? Şi cine profită de sclavia capitalistă? — Alde Rothschild, Schneider, d-na Boucicaut,
sclavi inutili şi nocivi ai viciilor lor şi ai servitorilor lor de casă.
S-a scris cu dispreţ că «prejudiciul sclaviei domina spiritul lui Aristotel şi al lui Pitagora»; dar,
Aristotel prevedea că «dacă fiecare instrument ar putea executa fără somaţie, sau din propria sa
funcţiune, precum capodoperele lui Dedale se mişcau de la sine sau precum trepiedele zeului
Vulcan se puneau la munca lor sacră în mod spontan; dacă, de exemplu, maşinile de ţesut ar ţese
singure, şeful de atelier nu ar mai avea nevoie de ajutoare, nici stăpînul de sclavi.»
Visul lui Aristotel este realitatea noastră. Maşinile noastre cu suflu de foc, cu membre de oţel,
neobosite, de o fecunditate minunată, inepuizabilă, îndeplinesc de la sine munca lor sacră; în acest
timp, geniul marilor filozofi ai capitalismului rămîne dominat de prejudiciul salariatului, cea mai
cumplită dintre robii. Ei încă nu înţeleg că maşina este salvatoarea umanităţii, Dumnezeul care va
răscumpăra omul din sordidae artes şi de la munca salariată, Dumnezeul care îi va da odihna şi
libertatea.
(1). Descartesi). Les passions de l'âme [Pasiunile sufletului] Art. 211 . [Nota lui Lafargue]
(2). Doctorul Beddoe. Memoirs of the Anthropological Society. [Nota lui Lafargue]
(3). Ch. Darwin. Descent of Man. [Nota lui Lafargue]
(4). Exploratorii europeni erau înmărmuriţi de frumuseţea fizică şi atitudinea mîndră a bărbaţilor din populaţiile
primitive, necontaminaţi de ceea ce Paeppig denumea «suflarea otrăvită a civilizaţiei». Vorbind despre aborigenii
din insulele oceanice, lordul George Campbell scria: «Nu este un popor pe lume care să impresioneze mai mult la
prima vedere. Pielea lor netedă şi puţin arămie, părul auriu şi buclat, figura lor frumoasă şi veselă, într-un cuvînt
toată personalitatea lor formau o nouă şi splendidă mostră a genus homo; aparenţa lor fizică făcea impresia unei
rase care superioară faţă de a noastră.» Oamenii civilizaţi din Roma antică, cei ca Cezari), Taciti), contemplau cu
aceeaşi admiraţie pe Germanii din triburile comuniste care invadau Imperiul Roman. — La fel ca şi Tacit,
Salvianus, preotul din secolul V, supranumit stăpînul episcopilor, îi aducea pe barbari drept exemplu pentru cei
civilizaţi şi pentru creştini. «Noi sîntem impudici în mijlocul barbarilor, care sînt mai neprihăniţi ca noi. Mai mult de
atît, barbarii sînt lezaţi de impudicităţile noastre, Goţii nu suportă să existe printre ei depravaţi din poporul lor;
numai printre ei, cu privilegiul trist al naţionalităţii şi al numelui lor, Romanii au dreptul să fie impuri. (Pederastia
era pe atunci la mare modă printre păgîni şi creştini)... Cei asupriţi merg la barbari pentru a căuta umanitate şi
adăpost.» — (De Gubernatione Dei). Civilizaţia veche şi creştinismul care se năştea au corupt barbarii din lumea
antică, aşa cum creştinismul îmbătrînit şi civilizaţia modernă capitalistă îi corup pe sălbaticii din lumea nouă.
D-l F. Le Play, al cărui talent de observare trebuie recunoscut chiar dacă sînt respinse concluziile sale
sociologice, molipsite de prudhommismul4) filantropic şi creştin, spune în lucrarea sa Muncitorii europeni (1885):
«Tendinţa başchirilor către lenevie (başchiri sînt păstori semi-nomazi de pe versantul asiatic al Uralului); plăcerile
vieţii nomade, obiceiurile de meditaţie pe care le creează la indivizii cei mai bine dotaţi crează adesea la aceştia o
distincţie a manierelor, o fineţe a inteligenţei şi a judecăţii care sînt remarcate rareori la acelaşi nivel social într-o
civilizaţie mai dezvoltată... Ceea ce le repugnă cel mai mult sînt muncile agricole; ei preferă să facă orice în loc să
accepte meseria de agricultor.» De fapt, agricultura este prima manifestare a muncii servile în umanitate.
Conform tradiţiei biblice, Cain, primul criminal, este un agricultor.5) [Nota lui Lafargue]
(5). Proverbul spaniol spune: Descanzar es salud (odihna este sănătate). [Nota lui Lafargue]
(6). O, Meliba, un Dumnezeu ne-a dat această lenevie, Vergiliui), Bucolicele. (Vezi apendicele.). [Nota lui
Lafargue]
(7). Evanghelia după Matei, cap. VI [28-29]. [Nota lui Lafargue]
(8). La primul congres de binefacere ţinut la Bruxelles, în 1857, d-l Scrive, unul din cei mai bogaţi manufacturieri
din Marquette, lîngă Lille, în aplauzele participanţilor la congres, povestea cu cea mai nobilă satisfacţie a unei
datorii îndeplinite: «Am introdus cîteva mijloace de distracţie pentru copii. Îi învăţăm să cînte şi să numere în
timpul muncii: acest lucru îi distrează şi îi face să accepte cu curaj aceste douăsprezece ore de muncă care sînt
necesare pentru a le procura mijloace de existenţă». — Douăsprezece ore de muncă şi ce fel de muncă! impusă
unor copii care nu au nici doisprezece ani! — Materialiştii vor regreta întotdeauna că nu există un infern pentru a-i
întemniţa pe aceşti creştini, aceşti filantropi, călăi ai copilăriei. [Nota lui Lafargue]
(9). Discurs pronunţat la Societatea internaţională de studii practice de economie socială din Paris, în mai 1863
şi publicat în L'Économiste français [Economistul francez] din aceeaşi epocă. [Nota lui Lafargue]
(10). L-R Villermé, Tabloul stării fizice şi morale a muncitorilor în fabricile de bumbac, lînă şi mătase, 1848.
Dolfuss-ii, Koechlin-ii şi alţi fabricanţi alsacieni şi-au tratat in acest fel muncitorii nu datorită faptului că erau
republicani, patrioţi şi filantropi protestanţi; fiindcă Blanqui, academicianul Reybaud, prototipul lui Jerôme Paturot
şi Jules Simon, maestrul Jacques politic, au constat aceleaşi condiţii pentru clasa muncitoare la fabricanţii foarte
catolici şi foarte monarhici din Lille şi din Lyon. Acestea sînt virtuţi capitaliste care se armonizează de minune cu
toate convingerile politice şi religioase. [Nota lui Lafargue]
(11). Indienii din triburile războinice din Brazilia îşi omoară infirmii şi bătrînii; ei îşi dovedesc prietenia punînd
capăt unei vieţi în care nu mai există bucurie pentru lupte, sărbători şi dansuri. Toate popoarele primitive au dat
semenilor lor aceste dovezi de afecţiune: Massageţ-ii de la Marea Caspică (Herodoti)) la fel ca Wen-ii din
Germania şi Celţii din Galia. Pînă în ultima vreme, în bisericile din Suedia se păstrau bastoane denumite
bastoane de familie, care serveau pentru salvarea părinţilor de la tristeţile bătrîneţii. Cît de degeneraţi sînt
proletarii moderni ca să accepte cu toleranţă îngrozitoarele mizerii ale muncii de fabrică! [Nota lui Lafargue]
(12). La Congresul industrial ţinut la Berlin, în 21 ianuarie 1879, s-a estimat la 568 milioane de franci pierderea
încercată de industria de fier din Germania în decursul ultimei crize. [Nota lui Lafargue]
(13). La Justice a d-lui Clemenceau, în partea financiară, afirma pe 6 aprilie 1880: «Am auzit că a fost susţinută
opinia că, în absenţa Prusiei, miliardele din războiul din 1870 au fost pierdute în egală măsură de Franţa, sub
formă de împrumuturi periodice emise pentru echilibrul bugetelor străine; aceasta este şi părerea noastră.»
Pierderile de capitaluri engleze prin împrumuturi date republicilor din America de Sud sînt evaluate la cinci
miliarde. — Muncitorii francezi nu numai că au produs cele cinci miliarde plătite d-lui Bismarck; dar ei continuă să
servească interesele de indemnizaţie de război pentru Ollivier, Girardin, Bazaine şi alţi deţinători ai titlurilor de
dobîndă care au adus războiul şi deruta. Dar le rămîne o fărîmă de consolare: aceste miliarde nu vor da ocazia
unui război de rambursare. [Nota lui Lafargue]
(14). În vechiul regimi), legile Bisericii garantau muncitorului 90 de zile de odihnă (52 de duminici şi 38 de zile de
sărbătoare), în decursul cărora era strict interzisă munca. Aceasta era marea crimă a catolicismului, principala
cauza a nereligiozităţii burgheziei industriale şi comerciante. În timpul Revoluţiei, din momentul în care a devenit
stăpînă, burghezia a anulat zilele de sărbătoare şi a înlocuit săptămîna de şapte zile cu cea de zece zile.
Burghezia a eliberat muncitorii de sub jugul Bisericii ca să-i supună mai bine sub jugul muncii.
Resentimentul pentru zilele de sărbătoare a apărut numai atunci cînd a luat finţă burghezia modernă industrială
şi comerciantă, între secolele XV şi XVI. Henri al IV-lea a cerut papei reducerea lor; acesta a refuzat fiindcă «una
din ereziile din zilele noastre are în vedere sărbătorile» (scrisoare către cardinalul d'Ossat). Dar în 1666, Péréfixe,
arhiepiscopul Parisului, a anulat 17 în dioceza sa. Protestantismul, care era religia creştină adaptată la noile
necesităţi industriale şi comerciale ale burgheziei, a fost mai puţin interesat de odihna populară; a detronat sfinţii
din ceruri pentru a aboli sărbătorile lor pe pămînt.
Reforma religioasă şi gîndirea liberă filozofică erau numai pretexte care au permis burgheziei iezuite şi rapace
să escamoteze zilele de sărbătoare ale plebei. [Nota lui Lafargue]
(15). Aceste sărbători pantagruelice durau săptămîni în şir. Don Rodrigo de Lara îşi cîştigă logodnica prin
expulzarea Maurilor din vechea Calatrava, iar Romancero narează că:
Las bodas fueron en Burgos,
Las tornabodas en Salas:
En bodas y tornabodas
Pasaron siete semanas.
Tantas vienen de las gentes,
Que no caben por las plazas...
(Nunţile au fost la Burgos, revenirile de la nunţi au fost la Salas: între nunţi şi revenirile de la nunţi au trecut
şapte săptămîni; atît de mulţi oameni au venit încît nu mai încăpeau…)
Bărbaţii de la aceste nunţi de şapte săptămîni erau soldaţii eroi din războaiele de independenţă. [Nota lui
Lafargue]
(16). Karl Marx, Capitalul, cartea I, cap. XV, § 6. [Nota lui Lafargue]
(17). «Proporţia conform căreia populaţia unei ţări este angajată ca servitori de casă în serviciul claselor
înstărite denotă progresul acesteia în bogăţia naturală şi în civilizaţie». (R. M. Martin, Ireland before and after the
Union, 1818). Gambetta, care a negat problema socială, după ce nu mai era avocatul nevoiaş de la Cafeneaua
Procope, dorea fără îndoială să vorbească de această clasă a servitorilor de casă în creştere permanentă, atunci
cînd cerea stabilirea unor noi pături sociale. [Nota lui Lafargue]
(18). Două exemple: guvernul englez, pentru a satisface populaţia rurală din India, care în ciuda crizelor
periodice de foamete care le devastează ţara, se încăpăţinează să cultive mac în loc de orez sau grîu, a fost
nevoit să susţină războaie sîngeroase cu scopul de a impune guvernului chinez intrarea liberă a opiumului indian.
Sălbaticii din Polinezia, în ciuda mortalităţii rezultate din acest fapt, au fost siliţi să se îmbrace şi să se îndoape
după obiceiul englez, pentru a consuma produsele distileriilor din Scoţia şi ale atelierelor de ţesătorie din
Manchester. [Nota lui Lafargue]
(19). Paul Leroy-Beaulieu. La question ouvrière au XIXe siècle, 1872. [Nota lui Lafargue]
(20). Iată, conform celebrului statistician R. Giffen, de la Biroul de statistică din Londra, progresiunea crescîndă
a bogăţiei naţionale a Angliei şi a Irlandei: în
1814 — ea era de ...... 55 de miliarde de franci
1865 — - ...... 162 1/2 - -
1875 — - ...... 212 1/2 - - [Nota lui Lafargue]
(21). Louis Reybaud. — Le coton, son régime, ses problèmes (1863). [Nota lui Lafargue]
(22). «Ei se prefac că ar fi Curius şi trăiesc ca la Bacanalei)» (Juvenal). [Nota lui Lafargue]
(23). Pantagruel, cartea II, cap. LXXIV. [Nota lui Lafargue]
(24). Herodot. vol. II, trad. Larcher, 1786. [Nota lui Lafargue]
(25). Biot, De l'abolition de l'esclavage ancien en Occident, 1840. [Nota lui Lafargue]
(26). Titus Livius, [«De la fundarea Romei» - AT] cartea I. [Nota lui Lafargue]
(27). Platon, Republica, cartea V. [Nota lui Lafargue]
(28). Cicero, Despre îndatoriri, cartea I, partea II, cap. XLII. [Nota lui Lafargue]
(29). Platon, Rep. V şi Legile, III; Aristotel, Politica, II şi VII; Xenofon, Oikonomikos, IV şi VI; Plutarh, Viaţa lui
Licurg. [Nota lui Lafargue]

1). Închisoare din Paris. - Nota ed.


2). Autor anonim (J. Cunningham), An Essay on Trade and Commerce: Containing Observations on Taxes, as
They are Supposed to Affect the Price of Labour in Our Manufactories: with Some Interesting Reflections on the
Importance of Our Trade to America, 1770. - Nota trad.
3). 1 leghe = aproximativ 4 km. - Nota ed.
4). Atitudine a unei persoane care se exprimă într-un limbaj sentenţios şi ridicol, în maniera d-lui Prudhomme,
burghez mediocru şi vanitos, personaj creat de dramaturgul şi caricaturistul Henri Monnier. - Nota ed.
5). Vezi Geneza 4:2. - Nota trad.
6). În original, «matamore»: personaj din comedia spaniolă caracterizat prin lăudăroşenie falsă şi gratuită. -
Nota trad.
7). - meseriile sordide. - Nota trad.

Secţiunea română | Paul Lafargue