Ionesco n-a fost doar scriitor, ci şi om de teatru, poate în primul rînd om de teatru. A scris şi a vorbit mult despre teatru, a teoretizat (în stilul lui, fireşte!), a reacţionat (nu de puţine ori polemic) la montările după piesele lui. Apoi, chiar în textele sale dramatice, indicaţiile privind decorurile şi jocul actorilor sînt bogate şi precise, conţinînd uneori observaţii uimitoare, dezvăluind o viziune asupra teatrului care se exprimă nu numai printr-un şir de replici, ci prin întreg spectacolul pe care Ionesco îl pune pe scena hîrtiei, pentru ca apoi să se poată naşte pe scena reală. Aşa încît, fidelitatea faţă de Ionesco e o fidelitate nu atît faţă de litera textului, cît faţă de teatralitatea lui. Simplu spus, traducerea unei piese de Ionesco presupune mai întîi „jucărea" ei în franceză, crearea unui „spectacol interior" coerent şi viu pornind de la varianta originală, pentru ca, apoi, acelaşi spectacol să fie recreat în româneşte — acelaşi spectacol însemnînd regăsirea aceloraşi sensuri, ritmuri, sonorităţi, registre, tranziţii de la un registru la altul etc, în fond regăsirea, pe o nouă scenă de hîrtie, a aceleiaşi atmosfere. Este, bineînţeles, un deziderat! Problema e că ludicul verbal (care defineşte în mare măsură teatralitatea lui Ionesco) joacă în principal pe efectele unor contraste şi asociaţii care amintesc de tehnica asociaţiilor libere din psihanaliză. E nevoie deci de asumarea aceleiaşi libertăţi şi la jucărea spectacolului de cuvinte în româneşte.