RAPORTUL JURIDIC CIVIL

III.1. Noţiunea de raport juridic civil, premisele

şi caracterele acestuia

III.1.1. Noþiune

În societate, oamenii stabilesc între ei o multitudine de relaţii. Cele mai

multe dintre aceste relaţii nu sunt reglementate de norme juridice, fiind lăsate la
libera apreciere a membrilor societăţii. O parte a acestora, datorită importanţei
pe care o prezintă pentru bunul mers al societăţii, sunt reglementate de normele
juridice. În acest fel, prin intermediul normei juridice, relaţiile sociale pătrund
în ordinea de drept.
În drept, relaþiile sociale care sunt reglementate de norma juridicã
alcãtuiesc raporturile juridice.
În funcţie de ramura de drept, căreia îi aparţin normele juridice,
raporturile juridice pot fi de drept constituţional, de drept administrativ, de
drept penal, de drept civil ş.a.m.d.
Putem defini raportul juridic civil ca fiind relaţia socială guvernată
de
o normă juridică de drept civil

III.1.2. Premise

Pentru naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil este
necesară îndeplinirea anumitor condiţii. Acestea sunt denumite premise ale
raportului juridic civil.
Sunt considerate ca premise ale raportului juridic: a) existenţa relaţiei
sociale (subiectele); b) norma juridică şi c) o împrejurare constând într-un act
sau fapt juridic care să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi
subiective.
a) Existenţa relaţiei sociale (subiectele). Raportul juridic presu-pune
existenţa unor titulari de drepturi şi obligaţii. Aceştia sunt subiectele raportului
juridic, noţiune ce urmează a fi analizată distinct.
b) Norma juridică este, de asemenea, o premisă a raportului juridic; în
lipsa ei relaţia socială nu poate căpăta calitatea de raport juridic.
c) Actul sau faptul juridic este condiţia care generează drepturile şi
obligaţiile părţilor şi în legătură cu care se naşte, se modifică sau se stinge
raportul juridic.
Actul juridic este o acţiune umană făcută cu scopul de a produce efecte
juridice.
Faptul juridic poate fi o acþiune umanã prin care nu s-a urmărit
producerea unor efecte juridice, dar care, totuşi, prin consecinţele ei, generează
astfel de efecte, sau un eveniment ori stare de fapt, de care legea leagă anumite
efecte juridice.

1
Evenimentele sunt acele fapte care se produc independent de voinţa
omului, dar care, potrivit legii, dau naştere la efecte juridice. Sunt evenimente:
naşterea unei persoane, decesul acesteia, fenomene naturale (cutremure,
inundaţii), sau chiar scurgerea timpului (împlinirea termenu-lui de prescripţie).
Acţiunile pot fi licite sau ilicite.
Acþiunile licite sunt cele săvârşite în conformitate cu legea.
Acþiunile ilicite sunt cele interzise de lege şi care atrag răspunderea
juridică, fie ea civilă, administrativă sau penală.

III.1.3. Caracterele raportului juridic civil

Sunt trăsături definitorii şi denumite caractere ale raportului juridic civil

următoarele:
– caracterul social;
– caracterul dublu voliţional;
– egalitatea juridică a părţilor.
1. Socialitatea raportului juridic. Aşa cum am arătat, raportul juridic
este o relaþie socialã. Aceasta se stabileşte între membrii societăţii pe baza unor
norme juridice. Norma juridică nu poate stabili reguli de conduită pentru
lucruri. Chiar şi în cazul relaţiei de proprietate, aceasta nu se stabileşte între
persoane şi lucruri, ci numai între persoane, titularul dreptului de proprietate
fiind îndreptăţit să ceară celorlalţi membri ai societăţii să-i respecte proprietatea
(subiect activ), iar ceilalţi membri fiind obligaţi să-i respecte proprietatea
(subiecte pasive).
2. Caracterul dublu voliţional este dat de dubla manifestare de voinţă.
Prima manifestare de voinţă constă în edictarea normei juridice. Societatea vrea
ca o anumită relaţie socială să fie reglementată prin drept şi în acest fel să
capete un caracter juridic. Cea de-a doua manifestare de voinţă aparţine părţilor
şi acestea o fac atunci când hotărăsc să stabilească între ele o astfel de relaţie,
adică una bazată pe existenţa unei norme juridice.
3. Egalitatea juridică a părţilor raportului juridic civil
particularizează
acest tip de raport faţă de cele ale altor ramuri de drept, în special de cele din
sfera dreptului public. Părţile se află în poziţie de egalitate juridică şi în alte
ramuri ale dreptului cum este, de exemplu, dreptul comercial. În alte raporturi,
cum este cazul raporturilor juridice de drept administrativ, părţile nu mai sunt în
poziţie de egalitate juridică, raporturile fiind de putere, statul, prin organele
sale, deţinând o poziţie supraordonată. Raportul juridic de egalitate nu trebuie
confundat cu egalitatea în faţa legii. Egalitatea juridică civilă constă în
nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă. Aceasta nu înseamnă însă că părţile
au acelaşi număr de drepturi sau că ar fi egale patrimonial.

III.2. Structura raportului juridic civil

(elementele raportului juridic civil)

Structura raportului juridic civil este alcătuită din trei elemente:
– subiectele sau părţile, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice,

2
titulare de drepturi şi obligaţii;
– conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective şi
obligaţiile corelative ale părţilor;
– obiectul raportului juridic civil, constând în acţiunile sau inacţiunile la
care părţile sunt îndreptăţite şi, respectiv, obligate. Acestea constituie conduita
pe care trebuie s-o aibă părţile în dreptul civil. Se admite existenţa unui obiect
derivat al raportului juridic civil, constând în bunurile cu privire la care se
stabilesc relaţiile sociale.
Acestea sunt elementele raportului juridic civil, ele fiind cumulative, lipsa
oricăruia dintre ele ducând la inexistenţa raportului juridic civil.

III.2.1. Subiectele raportului juridic civil

Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele care participă la

acestea în calitate de titulare de drepturi şi obligaţii. Persoanele titulare de
drepturi subiective sunt denumite şi subiecte active sau creditori, iar cele
cărora le revin obligaţiile corelative sunt subiecte pasive sau debitori.
Atunci când sunt mai mult de două subiecte ale raportului juridic există o
pluralitate de subiecte. Pluralitatea poate fi pluralitate activă, atunci
când
sunt două sau mai multe subiecte active, sau pluralitate pasivă, atunci când
sunt două sau mai multe subiecte pasive.
De regulă, subiectele raporturilor juridice sunt individualizate
(determinate), cunoscându-se de la început care sunt acestea. Această situaţie
este caracteristică drepturilor relative (această noţiune urmează a fi prezentată
ulterior). În situaţia drepturilor absolute este cunoscut numai subiectul activ
(titularul dreptului de proprietate, spre exemplu), subiectul pasiv fiind
nedeterminat şi alcătuit din toate celelalte subiecte de drept care sunt ţinute să
respecte acest drept. Alt exemplu de drepturi absolute îl constituie drepturile
nepatrimoniale.
În dreptul civil, se face vorbire şi despre schimbarea subiectelor
raportului juridic civil. Aceasta înseamnă că, în cadrul unui raport juridic
existent, deja stabilit, unul sau unele dintre subiecte sunt înlocuite cu altele. Pot
fi înlocuite atât subiectele active, cât şi cele pasive şi aceasta se face prin
transmiterea fie de drepturi, fie de obligaţii. Transmiterea poate fi făcută prin
acte între vii (inter vivos) (exemplu: cesiunea de creanţă, novaţia, subrogaţia)
sau prin acte pentru cauză de moarte (mortis causa). Este act pentru cauză de
moarte testamentul, care, la rându-i, poate fi testament olograf, testament
autentic, testament secret sau mistic etc.
Transmisiunea de drepturi şi obligaţii poate fi:
– universalã – când se transmite un patrimoniu;
– cu titlu universal – când se transmite o fracţiune dintr-un patrimoniu;
– cu titlu particular – când se transmite un anumit drept.
Aşa cum arătam, subiecte ale dreptului juridic civil pot fi atât persoanele
fizice, cât şi cele juridice. Sediul materiei privind persoanele fizice şi juridice îl
constituie Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

3
Persoana fizică, privită ca subiect de drept civil, este omul luat în
individualitatea sa, titular de drepturi şi obligaţii.
Pentru a putea fi titulară de drepturi şi obligaţii, persoanei fizice, prin lege,
îi este recunoscută capacitatea civilă. Aceasta este o caracteristică a tuturor
persoanelor şi nu este influenţată de sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de
cultură sau originea persoanei.
Persoana juridică sau morală este un subiect colectiv de drepturi şi
obligaţii, căruia legea i-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Persoana juridicã este o ficþiune a legii. Unui colectiv de persoane (fizice,
sau chiar juridice) i se recunoaşte calitatea de titular de drepturi şi obligaţii.
Sunt şi situaţii de persoane juridice având la bază existenţa unei singure
persoane (exemplu: societatea cu răspundere limitată având un asociat unic şi
fundaţia cu un singur membru fondator). Spunem că este o ficţiune a legii
pentru că legea priveşte acest colectiv de persoane ca pe o persoană singulară.
Pentru a exista ca subiect colectiv de drepturi, persoana juridică trebuie să
aibă:
– o organizare proprie;
– un patrimoniu propriu;
– un scop în acord cu interesul obştesc.
Calitatea de titular de drepturi şi obligaţii este dată de capacitatea civilă a
persoanei juridice care trebuie să fie în acord cu scopul ei stabilit prin lege sau
actul de înfiinţare. Se poate spune deci că, în cazul persoanelor juridice,
capacitatea civilă este limitată de specializarea acesteia (specializarea
capacităţii de folosinţă).

III.2.2. Capacitatea civilã a persoanelor fizice

Capacitatea civilă a persoanelor fizice poate fi:

– capacitate de folosinţă;
– capacitate de exerciţiu.
a) Capacitatea de folosinţă este definită de art.5 din Decretul nr.31/1954
ca fiind capacitatea de a avea drepturi ºi obligaþii. Această capacitate începe
la
naşterea omului şi încetează o dată cu moartea acestuia. Drepturile omului sunt
recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu (art.7 din Decretul
nr.31/1954). Este consacrat prin adagiul latin infans conceptus pro nato habetur
quoties de commodis ejus agitur. Este de reţinut că, în situaţia copilului
conceput şi nenăscut, legea face vorbire numai de drepturi, nu şi de obligaţii,
aceasta fiind, prin urmare, o măsură de protecţie.
Confirmarea caracterului de măsură de protecţie este dată şi de Codul
civil, care, la art.654, privitor la calităţile cerute pentru a veni la moştenire,
alin.(2) şi (3), prevede: „Copilul născut mort este considerat că nu există”. Deci,
pentru a avea drept de moştenire, copilul conceput, dar nenăscut trebuie să se
nască viu. Dacă, după naştere, acesta moare, nu înseamnă că este îndepărtat de
la moştenire, partea ce îi revenea în calitate de moştenitor urmând a constitui
obiectul dreptului de moştenire legală a persoanelor îndreptăţite.
Putem spune despre capacitatea civilă de folosinţă că este o aptitudine

4
generală şi abstractă.
În doctrină sunt menţionate următoarele caractere juridice ale capacităţii
civile de folosinţă:
– legalitatea – constând în faptul că este instituită prin lege;
– generalitatea – constând în faptul că nu priveşte doar anumite drepturi
şi obligaţii, ci orice drept şi obligaţie admise de lege;
– inalienabilitatea – constând în prevederea expresă a legii că „nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă sau
la cea de exerciţiu”;
– intangibilitatea, rezultând din prevederea mai sus amintită, potrivit
căreia nimeni nu poate fi îngrădit, şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea
de folosinţă. Legea admite că pot fi îngrădiri sau chiar lipsiri de capacitate, dar
numai în privinþa celei de exerciþiu, nu ºi a celei de folosinþã;
– egalitatea capacitãþii civile de folosinþã; este consacrată de Constituţie,
rezultând din chiar prevederea expresă a art.4 alin.(2), potrivit căreia „sexul,
rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire
asupra capacităţii”;
– universalitatea capacitãþii civile de folosinþã semnifică faptul că toate
persoanele au capacitate de folosinţă. Este instituită prin lege, art.4 alin.(1) al
Decretului nr.31/1954 prevăzând în acest sens: „Capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor”. Este o trăsătură aflată în strânsă legătură cu
cea a intangibilităţii – „nimeni nu poate fi îngrădit şi nici lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de folosinţă” (art.6 alin.(1), Decretul nr.31/1954).
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice este definită legal de
art.5 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia „Capacitatea de exerciţiu
este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice”.
Şi capacitatea civilă de exerciţiu are aceleaşi caracteristici ca şi
capacitatea civilă de folosinţă, respectiv:
– legalitatea;
– generalitatea;
– inalienabilitatea;
– intangibilitatea;
– egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice.
În funcţie de poziţia subiectului raportului juridic, constând în existenþa
discernãmântului, persoana fizică poate fi:
a) lipsitã de capacitate de exerciþiu – minorul sub vârsta de 14 ani şi
interzisul judecătoresc;
b) cu capacitate de exerciþiu restrânsã – minorul cu vârsta cuprinsă între
14 şi 18 ani;
c) cu capacitate deplinã de exerciþiu – persoana care a împlinit vârsta de
18 ani. Potrivit art.8 alin.(3) din Decretul nr.31/1954, „minorul care se
căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitate deplină de exerciţiu”.
a) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
Tot Decretul nr.31/1954 (art.11 alin.(1)) nominalizează persoanele lipsite

5
de capacitate de exerciţiu:
– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
– persoana pusă sub interdicţie.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac
de reprezentanţii lor legali.
Raţiunea legii în instituirea acestei lipsiri de capacitate civilă de exerciţiu
se bazează pe lipsa discernãmântului, aceasta fiind o mãsurã de protecþie a
minorului.
Tot o măsură de protecţie este şi măsura luată pe cale judecătorească de
punere sub interdicţie a persoanelor care, datorită alienaţiei ori debilităţii
mintale, nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor.
În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, reprezentarea lor
legală este făcută de pãrinþi. Art.105 din Codul familiei prevede că „Părinţii au
dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l
reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de
patrusprezece ani”.
Minorii, atât cei cu vârsta sub 14 ani, cât şi cei cu vârsta cuprinsă între 14
şi 18 ani, care au ambii părinţi morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi morţi,
precum şi copilul care este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, sunt puşi sub
tutelă (art.113 Codul familiei). Tutela mai poate fi instituită de instanţa
judecătorească în cazurile de desfacere a înfierii, această decizie urmând a fi
luată numai în interesul minorului (art.85 şi 113 din Codul familiei).
Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-l
reprezenta în actele civile până la împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul
minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, aceştia îşi exercită singuri
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a
tutorelui, în scopul apărării acestora împotriva abuzurilor din partea terţilor
(art.124 Codul familiei).
b) Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se consideră că au
discernământul în curs de formare, iar capacitatea lor de exerciţiu este una
restrânsă. Aceştia pot să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau tutorelui (art.105 alin.(2) şi art.124 alin.(2) din Codul familiei,
art.10 din Decretul nr.31/1954).
c) Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină
Art.8 al Decretului nr.31/1954 prevede că persoana fizică dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu la împlinirea vârstei de 18 ani, când devine
majoră, şi că minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină de
exerciţiu. De această din urmă prevedere nu beneficiază decât persoanele de
sex feminin, deoarece art.4 din Codul familiei prevede că bărbatul se poate
căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Acelaşi text de lege prevede că
femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi că, pentru motive
temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani.
Prin urmare, capacitatea civilă de exerciţiu o au persoanele care au
împlinit vârsta de 18 ani şi femeile care se căsătoresc înainte de a deveni majore
(peste 16 ani şi chiar 15 ani dacă, pentru motive temeinice, a fost încuviinţată

6
căsătoria).
Existenţa capacităţii depline, aşa cum am mai arătat, constă în capacitatea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice. Spre deosebire de capacitatea de exerciţiu restrânsă, capacitatea civilă
deplină de exerciţiu nu mai necesită încuviinţarea prealabilă şi nici
reprezentarea cerută pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.
Persoana care are capacitate civilă deplină de exerciţiu încheie acte juridice
personal şi singurã.
Capacitatea deplină de exerciţiu reprezintă regula, iar incapacitatea
reprezintă excepţia.
Persoanelor fizice le încetează capacitatea civilă în următoarele moduri şi
situaţii:
– la data morþii. O dată cu aceasta încetează şi capacitatea de folosinţă.
Această încetare este definitivă;
– la data declarãrii judecãtoreºti a morþii. Art.16-20 din Decretul
nr.31/1954 reglementează procedura declarării judecătoreşti a morţii. Persoana
care lipseşte de la domiciliul său o perioadă mai mare de un an, socotită de la
data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă, poate fi declarată dispãrutã,
prin hotărâre judecătorească. Dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viaţă au trecut 4 ani, persoana declarată dispărută prin hotărâre
judecătorească poate fi declarată moartă. Această hotărâre de declarare a morţii
nu poate fi dată înaintea împlinirii unui termen de 6 luni de la data afişărilor şi
publicării extrasului de pe hotărârea judecătorească prin care s-a declarat
dispariţia. Când dispariţia persoanei a survenit în timpul unor fapte de război,
într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau în altă împrejurare
asemănătoare care îndreptăţeşte formarea presupunerii că a decedat, declararea
judecătorească a morţii poate fi făcută după cel puţin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia. Data morţii se stabileşte prin hotărâre
judecătorească, potrivit cu împrejurările. Legea prevede că, în lipsă de indicii
îndestulătoare, data morţii va fi stabilită a fi ultima zi a termenului după care se
poate cere declararea judecătorească a morţii. În situaţia în care cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative a morţii;
– prin punerea sub interdicþie judecãtoreascã;
– în caz de anulare a cãsãtoriei. Femeia care nu are vârsta de
18 ani pierde capacitatea civilă de exerciţiu până la împlinirea acestei vârste

III.2.3. Capacitatea civilã a persoanelor juridice

a) Elementele constitutive ale persoanei juridice

Pentru a putea exista şi funcţiona, persoanele juridice trebuie să
îndeplinească anumite condiţii. Condiţiile sunt atât de fond, cât şi de formă.
În doctrină, condiþiile de fond mai sunt numite şi elementele esenþiale ale
persoanelor juridice. Acestea sunt:
– organizare de sine stătătoare;
– un scop în acord cu interesul obştesc;
– un patrimoniu propriu afectat acestui scop.
Din analiza elementelor constitutive, deducem caracterele lor, care au

7
importante consecinţe juridice:
– caracterul legal, decurgând din stabilirea lor prin lege (art.25
lit. e din Decretul nr.31/1954): „Nimeni nu poate stabili o altă cerinţă sau
formalitate juridică de natura elementului constitutiv, în afara legiuitorului”;
– caracterul cumulativ, constând în faptul că toate aceste trei elemente
constitutive sunt obligatorii, lipsa unuia dintre ele inducând consecinţa lipsei
personalităţii juridice;
– caracterul exclusiv, constând în faptul că nu este admisibil ca, pe cale de
interpretare a normei legale, să mai fie deduse şi alte condiţii.
Condiþia formalã a existenţei persoanei juridice constă în îndeplinirea
formalităţilor prevăzute de lege pentru înregistrarea ei legală („Persoanele
juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii dacă legile care le sunt aplicabile
reglementează această înregistrare sau înscriere” – art.32 Decretul nr.31/1954).
b) Clasificarea generală a persoanei juridice
În doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale persoanelor juridice,
având la bază diferite criterii, după cum urmează:
– dupã naþionalitatea persoanei juridice, acestea pot fi:
– persoane juridice române;
– persoane juridice străine;
– persoane juridice multinaţionale;
– dupã locul sediului:
– persoane juridice cu sediul în ţară;
– persoane juridice cu sediul în străinătate;
– dupã forma proprietãþii:
– persoane juridice de stat;
– persoane juridice obşteşti;
– persoane juridice private;
– persoane juridice mixte;
– dupã modul de înfiinþare:
– înfiinţate prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
– înfiinţate prin actul celor ce le alcătuiesc (actul constitutiv),
recunoscut de organul competent să verifice numai dacă sunt îndeplinite
cerinţele legii pentru a lua fiinţă;
– prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila
autorizare a organului de stat competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
– printr-un alt mod – reglementat de lege (art.28 din Decretul din
31/1954).
Au fost formulate şi alte clasificări.
c) Capacitatea civilă a persoanei juridice desemnează aptitudinea
generală a acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile. Momentul de la care
dobândeşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii este reglementat, cu
caracter de principiu, de art.33 din Decretul din 31/1954, dar şi de alte texte de
lege, după cum urmează:
– cele supuse înregistrării dobândesc capacitate civilă de la momentul
îndeplinirii acestei formalităţi (art.33 alin.(1) din Decretul din 31/1954);
– celelalte persoane juridice dobândesc capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii: 1) de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează; 2) de la data

8
recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau 3) de la data îndeplinirii oricărei
alte cerinţe prevăzute de lege (art.33 din Decretul din 31/1954).
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce pot lua naştere înainte de
dobândirea personalităţii juridice, legea prevede că persoana juridică „are
capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, dar numai cât priveşte drepturile
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art.33 alin.(3) din Decretul din
31/1954). Această capacitate este numită în doctrină capacitate de folosinþã
anticipatã.
Este necesar să mai subliniem că legea instituie limite ale capacităţii civile
a persoanei juridice, aceasta neputând avea generalitatea capacităţii civile a
persoanei fizice. Art.34 din Decretul din 31/1954 prevede că persoana juridică
are numai „drepturile ce corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut” şi declară nul orice act care nu este făcut în realizarea
acestui scop. Această limitare are valoare de principiu: principiul specialitãþii
capacitãþii de folosinþã.
Se impune sublinierea că limitarea se referă doar la latura activă a
capacităţii, precizând expres că este vorba numai de drepturi, nu şi de obligaţii
(latura pasivă a capacităţii).
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit în momentul
încetării persoanei juridice însăşi. Pot constitui cauze de încetare a existenţei
persoanei juridice:
– împlinirea termenului pentru care a fost constituită;
– îndeplinirea scopului sau constatarea imposibilităţii îndeplinirii
scopului;
– dizolvarea, comasarea (fuziunea), divizarea.
Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice poate fi definită
ca
partea capacităţii civile constând în aptitudinea de a dobândi drepturi civile şi
de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice. Sediul materiei îl
constituie art.35 din Decretul nr.31/1954, având următorul conţinut:
„Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele ce le-au
fost conferite, sunt actele juridice ale persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana
juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât
faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea”.
Din prevederea potrivit căreia actele juridice făcute de organele de
conducere ale persoanei juridice sunt actele ei însăşi, desprindem concluzia că
persoanei juridice îi aparţine capacitatea de exerciţiu, şi nu organelor de
conducere. Mai mult chiar, următorul articol (art.36 din Decretul din 31/1954)
prevede expres că raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc
organele de conducere sunt supuse regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut,
altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.

9
Începutul capacităţii de exerciţiu este acelaşi cu cel al dobândirii
capacităţii de folosinţă. Au fost exprimate şi opinii conform cărora momentul
dobândirii capacităţii de exerciţiu este cel al desemnării organelor de conducere
ale persoanei juridice.
La fel ca şi capacitatea de folosinţă, şi capacitatea civilă de exerciţiu a
persoanei juridice este supusă unor limitări. Acestea sunt: 1) limita dată de
principiul specialitãþii capacitãþii de folosinþã şi 2) limita naturalã a
capacitãþii
de folosinþã, persoana juridicã neputând avea şi nici exercita drepturi specifice
persoanei fizice care sunt incompatibile cu calitatea de subiect colectiv de
drepturi şi obligaţii. Faptele săvârşite cu depăşirea competenţelor de către
organele de conducere sunt fapte ilicite şi atrag atât răspunderea personală a
persoanei care le-a săvârşit, cât şi pe cea a persoanei juridice. Acest din urmă
aspect va fi dezvoltat cu ocazia prezentării răspunderii civile delictuale
(răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor).

III.2.4. Conþinutul raportului juridic civil

Am arătat la începutul acestei secţiuni că raportul juridic este alcătuit din

trei elemente: subiectele sau părţile (element prezentat deja), obiectul şi
conţinutul.
Am definit conţinutul raportului juridic ca fiind ansamblul drepturilor
subiective şi obligaţiilor corelative ale părţilor (subiectelor) acestui raport.
La raportul juridic participă un subiect activ, numit creditor, căruia îi
revin drepturile subiective, şi un subiect pasiv, numit debitor, căruia îi revin
obligaţiile corelative. Trebuie menţionat că în acelaşi raport juridic părţile pot fi
atât subiect activ, cât şi subiect pasiv. Spre exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare, vânzătorul este subiect activ (creditor) privind încasarea
preţului vânzării şi subiect pasiv (debitor) privind predarea bunului vândut. La
rândul său, cumpărătorul este subiect pasiv (debitor) privind plata preţului
vânzării şi subiect activ (creditor) privind obligaţia vânzătorului de a preda
bunul vândut, el având dreptul să i se predea acest bun.
Dreptul subiectiv se numeşte astfel deoarece aparţine subiectului
raportului juridic şi constă în posibilitatea, prerogativa, facultatea, conferită
acestuia de către lege, de a avea o anumită conduită şi, totodată, de a pretinde
celorlalţi membri ai societăţii să adopte conduita prescrisă de lege în sensul de a
face sau a nu face ceva ori să dea ceva. Faptul că dreptul subiectiv rezultă din
lege îi conferă posesorului dreptului subiectiv posibilitatea de a cere intervenţia
forţei de constrângere a statului, în caz de neconformare din partea debitorului.
„Au calitatea de drepturi subiective numai acele prerogative ale indivizilor care le
sunt recunoscute prin lege şi care pot fi valorificate numai în societate şi prin
societate”17. Numai acele drepturi subiective care rezultă din lege pot fi
valorificate în justiţie.
Obligaţia civilă este un corespondent al dreptului civil, fapt pentru care, în
cazurile raporturilor juridice civile concrete, mai este numită şi obligaţie
corelativă. Constă în îndatorirea subiectului pasiv (debitorului) al raportului
juridic de a avea o anumită conduită în relaţia cu subiectul activ (creditorul),

10
constând în a da, a face sau a nu face ceva, obligaţie care, la nevoie, poate fi
adusă la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

III.2.5. Clasificarea drepturilor subiective civile

Clasificarea drepturilor şi obligaţiilor civile prezintă importanţă atât

teoretică, cât şi practică, fiind făcută în funcţie de diferite criterii:
a) Clasificarea drepturilor subiectiv civile în funcţie de
opozabilitatea
lor (sau după sfera persoanelor obligate)
După acest criteriu, drepturile subiective civile se divid în:
– drepturi absolute sau opozabile erga omnes;
– drepturi relative.
Drepturile absolute sau opozabile tuturor sunt cele care se execută numai
de titularul lor, fără a mai fi necesară o altă persoană. Toate celelalte persoane
au o obligaţie generală de a nu întreprinde nici o acţiune de natură să aducă o
atingere dreptului absolut (obligaţie generală negativă). Sunt astfel de drepturi
drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale (urmează a fi prezentate
în următoarele clasificări).
În cazul raporturilor juridice civile având în conţinut drepturi absolute, se
individualizează numai titularul dreptului, subiectul pasiv fiind nedeterminat şi
alcătuit din totalitatea celorlalte persoane cărora le revine obligaţia de a nu face
nimic de natură să aducă atingere sau să încalce dreptul subiectului activ.
Subiectul pasiv nu este individualizat decât în momentul încălcării unui drept
absolut.
Drepturile relative sunt opozabile numai anumitor persoane. În raporturile
juridice având în conţinut drepturi relative, sunt cunoscute de la început atât
subiectele active, cât şi cele pasive. Obligaţia corelativă nu mai este una
generală negativă, ci una concretă, care poate fi atât pozitivă (a da, a face), cât
şi negativă (a nu face). Într-un contract de prestări de servicii, beneficiarul este
subiect activ în raport cu lucrarea contractată şi are un drept subiectiv de a i se
asigura prestaţia convenită numai de către cel cu care a contractat, neputând
pretinde îndeplinirea obligaţiei de către altă persoană. La rândul său, prestatorul
are calitatea de subiect activ şi titular al unui drept subiectiv constând în plata
prestaţiei pe care a efectuat-o, de către beneficiarul acesteia.
b) Clasificarea după criteriul conţinutului sau posibilitatea
exprimării lor băneşti
După acest criteriu, drepturile subiective civile se împart în:
• drepturi patrimoniale:
– drepturi reale (jus in re);
– drepturi de creanþã (jus in personam);
• drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt cele care pot fi exprimate băneşte şi au un
conţinut economic. Se numesc patrimoniale pentru că fac parte din patrimoniul
persoanei, împreună cu obligaţiile acesteia. La rândul lor, tot în funcţie de
conţinut, drepturile patrimoniale se subdivid în drepturi reale şi drepturi de
creanþã.

11
Drepturile reale (jus in re) îşi trag numele din limba latină (res, rei = bun,
lucru). Prin urmare, acestea sunt drepturi legate de un anumit bun. Se impune
precizarea că dreptul real este un drept absolut şi că numai subiectul activ
(titularul) dreptului este determinat. Subiectul pasiv se individualizează abia în
momentul încălcării sau negării dreptului real. Dreptul de proprietate este un
drept real pe care trebuie să-l respecte toate celelalte persoane.
Drepturile de creanţă sunt, în acelaşi timp, drepturi relative. Aparţin
subiectului activ, care, în virtutea lor, poate să efectueze o anumită prestaţie.
Încălcarea obligaţiei corelative dreptului real, care este un drept absolut,
generează însă un nou raport juridic în care dreptul se particularizează,
devenind unul relativ, opozabil numai persoanei care a încălcat dreptul absolut.
Acesteia îi revine obligaţia de a face, constând în repararea prejudiciului, sau de
a nu face, constând în încetarea încălcării dreptului sau în întoarcerea acestuia
în patrimoniul păgubitului.
Drepturile nepatrimoniale, în opoziţie cu cele patrimoniale, nu au un
conţinut evaluabil în bani şi nici natură economică. Ele sunt legate de persoană
– dreptul la nume, domiciliu, reşedinţă, sănătate, integritate fizică etc. Uneori,
aceste drepturi nepatrimoniale se suprapun pe drepturi patrimoniale. Drepturile
de autor, brevetele de invenţie sunt drepturi nepatrimoniale care însă pot fi
valorificate. Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi absolute.
c) Clasificarea după criteriul raportului ce poate lua naştere
între
drepturi
În funcţie de dependenţa lor, unele faţă de altele, pot fi:
– drepturi principale;
– drepturi accesorii.
Drepturile principale sunt drepturile care nu depind de existenţa altor
drepturi, existând de sine stătătoare.
Drepturile accesorii sunt cele a căror existenţă (naştere, modificare,
stingere) depinde de existenţa altor drepturi. Sunt astfel de drepturi dreptul de
ipotecă şi dreptul de gaj, a căror existenţă depinde de creanţa pe care o garantează.
Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna drepturi principale. Drepturile
de creanţă pot fi atât principale, cât şi accesorii.
d) Clasificarea după criteriul gradului de dezvoltare
În funcţie de stadiul de dezvoltare, drepturile subiective pot fi:
– drepturi eventuale;
– drepturi condiþionate;
– drepturi în curs de formare;
– drepturi câºtigate.
Drepturile eventuale sunt drepturi care ar putea să ia naştere în viitor, dar
formarea sau transmiterea lor este incertă. Exemplu: dobândirea unei moşteniri.
Drepturile condiţionate sunt acele drepturi deja formate, dar a căror
existenţă depinde de îndeplinirea unei condiţii care poate fi suspensivã sau
rezolutorie.
Condiþia suspensivã suspendă efectele până la îndeplinirea ei, iar condiþia
rezolutorie, dacă se îndeplineşte, anulează acel drept care este efectiv, dar

12
provizoriu.
Drepturile în curs de formare sunt cele din sfera asigurărilor, inclusiv
sociale. Dreptul la pensie sau asigurări sociale de sănătate se formează prin
plata unei contribuţii periodice (lunare), devenind efectiv la data împlinirii
vârstei de pensie, sau intervenirii unei boli care îl face pe asigurat inapt de
muncă sau, în cazul asigurărilor sociale de sănătate, apariţia unei afecţiuni
medicale a asiguratului, moment din care ia naştere dreptul de a beneficia de
asistenţă medicală gratuită.
Drepturile câştigate sunt cele complet formate, diferite de cele eventuale,
condiţionate sau în curs de formare. Regula este că legea nouă nu poate aduce
atingere drepturilor câştigate sub regimul juridic al legii vechi.

III.2.6. Clasificarea obligaþiilor civile

a) Clasificarea după criteriul sancţiunii

În funcţie de acest criteriu, obligaţiile civile se împart în:
– obligaþii perfecte;
– obligaþii imperfecte (obligaþii naturale).
Obligaţiile civile se deosebesc de alte obligaţii sociale ce pot rezulta din
reguli de comportament care nu au caracter juridic, cum sunt regulile moralei,
regulile religioase şi altele. Deosebirea constă în faptul că numai obligaţiile
civile se bucură de sancţiune juridică şi uneori nici acestea, cum este cazul
obligaţiilor naturale (obligaţii civile imperfecte).
Obligaţiile civile perfecte sunt obligaţii de natură juridică ce beneficiază de
sancţiune juridică. Acestea, la nevoie, pot fi aduse la îndeplinire cu sprijinul forţei
de constrângere a statului. Titularul dreptului subiectiv, în baza hotărârii
judecătoreşti, poate obţine executarea silită a obligaţiei civile perfecte.
Obligaţia civilă imperfectă, zisă şi obligaţie naturală, este acea
obligaţie civilă, de natură juridică, a cărei îndeplinire nu se mai poate face pe
calea executării silite, dar care, dacă a fost îndeplinită de bunăvoie de către
debitor, nu poate să îndreptăţească pe debitor la înapoierea ei (restituirea sau
repetiţiunea ei). Exemplu: o datorie bănească prescrisă. Creditorul nu mai poate
cere în instanţă plata acesteia. Dacă debitorul face plata, el nu poate să ceară
restituirea ei, pe motivul că era prescrisă şi că nu mai era obligat.
b) Clasificarea după criteriul opozabilităţii lor
Obligaţiile, în funcţie de acest criteriu, pot fi:
– obligaþii obiºnuite (opozabile numai între părţi);
– obligaþii opozabile ºi terþilor (scriptae in rem);
– obligaþii reale (propter in rem).
Obligaţiile obişnuite sau opozabile între părţi sunt obligaţiile cele mai
des întâlnite şi revin numai debitorului faţă de care au luat naştere. Sunt
obligaţiile corespondente (corelative) drepturilor relative.
Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţii ce ţin de
un anumit bun, titularului unui drept real revenindu-i o obligaţie care a luat
naştere înainte de dobândirea de către acesta a dreptului real. Exemplu: o
persoană cumpără un imobil închiriat, devenind astfel titularul unui drept real.
Art.1441 Cod civil prevede că dobânditorul (cumpărătorul) unui bun, închiriat

13
sau dat în arendă, trebuie să respecte locaţiunea făcută. Cumpărătorul este terţ
în raportul juridic ce ia naştere prin contractul de închiriere, dar obligaţiile
decurgând din acest contract, la care nu a fost parte, îi sunt opozabile şi lui.
Obligaţiile reale (propter in rem) sunt corelative unor drepturi reale şi
decurg din importanţa deosebită a bunului asupra căruia se aplică. Exemplu:
obligaţia proprietarului unui autovehicul rutier de a face inspecţia tehnică
periodică a autovehiculului.
c) Clasificarea după criteriul naturii prestaţiei
În funcţie de acest criteriu, au fost construite mai multe clasificări:
1) obligaþii de a da, a face ºi a nu face;
2) obligaþii pozitive ºi obligaþii negative;
3) obligaþii de mijloace (de diligenþã) şi obligaþii de rezultat.
Obligaţia de a da (aut dare) constă în obligaţia civilă de a constitui sau
transmite un drept real. Exemplu: obligaţia împrumutatului de a constitui, în
favoarea împrumutătorului, garanţiile reale sau persoanele cerute, sau a
vânzătorului de a transmite proprietatea.
Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a îndeplini o
anumită prestaţie în favoarea creditorului.
Obligaţiile pozitive sunt cele care impun o acţiune, un fapt pozitiv,
constând în a da sau a face ceva.
Obligaţiile negative impun debitorului să se abţină de la orice acţiune de
natură să aducă atingere dreptului subiectiv al altuia.
Obligaţiile de mijloace sunt cele în care debitorul se obligă să depună
toată stăruinţa în scopul ajungerii la un anume rezultat, fără însă să se oblige la
obţinerea acestuia. Exemple: profesorul care meditează o persoană în vederea
admiterii la liceu sau facultate; doctorul care îngrijeşte un bolnav.
Obligaţiile de rezultat sunt cele în care debitorul se obligă la obţinerea
rezultatului contractat în funcţie de care se produce şi liberarea sa de obligaţie.
Exemplu: meseriaşul care s-a obligat să construiască o sobă.
d) Clasificarea obligaţiilor în funcţie de structura lor
Sunt:
– obligaþii pure ºi simple;
– obligaþii complexe;
– obligaþii afectate de modalitãþi.
Obligaţiile pure şi simple sunt obligaţiile decurgând din raporturile
juridice în care există un singur subiect activ, un singur subiect pasiv, un singur
obiect şi care nu sunt afectate de modalităţi.
Obligaţiile complexe sunt cele în care există o pluralitate de subiecte ori
o pluralitate de obiecte.
Pluralitatea de subiecte poate fi: pluralitate activă, pluralitate pasivă sau
pluralitate mixtă.
Obligaþiile complexe, la rândul lor, pot fi:
– obligaţii conjuncte (sau divizibile), care leagă mai mulţi creditori sau
mai mulţi debitori, iar creanţa este divizibilă. În acest caz, fiecare debitor sau
fiecare creditor nu poate fi urmărit şi, respectiv, nu poate urmări, decât pentru
partea sa;

14
– obligaţii solidare, care se particularizează prin faptul că fiecare creditor
poate cere debitorului întreaga sumă (solidaritate activã) sau fiecare debitor
poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivã). Obligaţiile de acest
tip pot izvorî fie din acte juridice între vii (convenţii), fie din acte pentru cauză
de moarte (testamente). În cazul convenţiilor, dacă există mai mulţi creditori şi un
singur debitor, părţile pot conveni ca oricare dintre creditori să ceară debitorului
întreaga sumă (solidaritate activă). Dacă este o convenţie cu mai mulţi debitori,
se poate stipula că oricare dintre aceştia poate fi obligat la plata întregii sume
(solidaritate pasivă). Debitorul care a plătit se subrogă în drepturile creditorilor
plătiţi şi dobândeşte dreptul de a cere de la ceilalţi codebitori partea lor de datorie;
– obligaţia indivizibilă poate să producă efecte între creditori
(indivizibilitate activã) sau între debitori (indivizibilitate pasivã).
Indivizibilitatea
poate fi generată de natura obiectului (indivizibilitate naturalã) sau poate
să rezulte din voinţa părţilor (indivizibilitate convenþionalã). În cazul
indivizibilităţii
naturale, aceasta există atunci când, datorită particularităţilor sale naturale,
obiectul nu poate fi divizat pentru a putea obliga pe fiecare dintre codebitori
să dea o fracţiune din acesta. Spre exemplu, codebitorii trebuie să predea un ceas
sau un televizor. În ce priveşte indivizibilitatea convenţională, deşi obiectul este
divizibil, totuşi, părţile au convenit să se execute obligaţia ca şi cum ar fi
indivizibilă.
Obligaţiile afectate de modalităţi, cea de-a treia categorie de obligaţii în
clasificarea după structura lor, sunt cele care în conţinutul lor pot avea o
condiţie un termen sau o sarcină.
III.2.7. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil se desemnează conduita părţilor,
constând în acţiunile sau inacţiunile care le revin acestora şi care rezultă din
conţinutul raportului juridic concret. Se mai poate spune că obiectul raportului
juridic constă în prestaţia la care se îndatorează subiectul pasiv (debitorul) către
subiectul activ (creditorul), sau ceea ce poate pretinde creditorul de la debitor în
virtutea drepturilor sale legitime. Unii autori afirmă că, în timp ce conţinutul
raportului juridic cuprinde posibilităţi şi îndatoriri juridice, obiectul raportului
juridic cuprinde realizarea acestora19.
Pentru că, de cele mai multe ori, raportul juridic priveşte un bun care
formează obiectul acţiunii sau inacţiunii, bunul, în dreptul civil, este luat în
considerare ca obiect extern sau obiect derivat al raportului juridic civil.

15