Povara bunătăţii noastre

În prozele sale de întindere , „Povara bunătăţii noastre”, „Biserica albă”, „Clopotniţa”, Ion Druţă
abordează teme şi motive precum muca, continuitatea generaţiilor, iubirea, sacrul şi profanul, pămîntul şi
ţăranul, relaţiile dintre părinţi şi copii, istoria, satul agresat de istorie etc.
„Povara bunătăţii noastre” este considerată o proză „întemeitoare”. Prima parte a romanului,
intitulată „Balade din cîmpie, apare în 1963, iar partea a doua- în 1968. Integral, în ediţie completă,
romanul apare în 1960.
Criticul Vasile Coroban defineşte romanul drept „o epopee lirică a satului moldovenesc surprins
în momentele sale cruciale”. Aparent, romanul are trăsăturile unei epopei: acţiunea cuprinde o perioadă
întinsă de timp (de la primul război mondial pînă în anii 60 ai sec.XX), momentele istorice cruciale se
derulează caleidoscopic, evidenţiind o galerie impunătoare de personaje, mai multe linii de subiect etc. În
acest sens Onache Cărăbuş, protagonistul, are un destin împlinit: va parcurge etapele fundamentale ale
vieţii-tinereţea, maturitatea, bătrîneţea şi moartea.
În opinia autorului, „Povara bunătăţii noastre” este opera cu cel mai dramatic destin dintre operele
sale: „Din tot ce mi-a fost dat să scriu, acest roman a fost cartea cea mai persecutată, cea mai prigonită,
cea mai nedreptăţită. De la apariţia primelor capitole, cum au luat-o din urmă, cei mari şi tari, n-au mai
lăsat-o să răsufle ani şi ani”.
Spaţiul-cadru al acţiunii din roman nu ţine de harta unei geografii concrete. Instrumentînd viziuni
panoramice, autorul ilustrează un univers mito-poetic încărcat de simboluri- Cîmpia Sorocii. Satul
Ciutura, suprapersonaj şi spaţiu securizant, ne oferă, de asemenea, o lume prin excelenţă ficţională. Deşi
universul e ficţional, Ion Duţă ilustrează în roman evenimente concrete:primul război mondial, perioada
postbelică etc.
Ion Druţă utilizează în roman mai multe tehnici narative: retrospecţia, stilul indirect, anticiparea,
fluxul memoriei.
Autorul tinde să construiască un personaj cu o mare putere de reprezentare, care acceptă să poarte
cu obidienţă povara bunătăţii umane, asumîndu-şi riscurile, eşecurile şi izbînzile. Personaj memorabil,
Onache Cărăbuş se remarcă prin calităţi de gînditor, surprinzîndu-ne deseori prin reflecţii interesante
despre rosturile existenţei. Miruit de Dumnezeu ca şi ciobanul din „Toiagul păstoriei”, onache Cărăbuş
meditează deseori asupra cosmosului, sufletului şi turpului. Celelalte personaje ale romanului: Tincuţa,
Haralambie, Nuţa, Mircea Moraru, Nică, Micu Miculescu, Safta, Nicolae şi Grigore Moraru, Costache
Mihai, Focşa, nu au fireşte, profunzimea vizionarului Onache Cărăbuş, dar fiecare este purtătorul unei
lumi aparte, plină de taină, iar toţi împreună alcătuiesc „cosmosul” Ciuturei şi al Câmpiei Sorocii.
Onache e cel mai dezinteresat om dintre ciutureni. Nu caută să adune avuţii, nu se supără pe cei
care-l vorbesc de rău. Spre deosebire de consătenii săi „bolnavi de pămînt”, pentru Onache pămîntul nu e
o sursă de îmbogăţire, ci este un dar, o certitudine a dăinuirii: „Ţărîna era cea mai mare dragoste a lui
Cărăbuş, era cel mai frumos cîntec al lui, un cîntec ce se cerea cîntatcu măsură şi trebuia ţinut minte
cuvînt cu cuvînt."
Ca şi ciobanul din „Toiagul păstoriei”, Onache îşi construieşte casa pe dealul cel mare al Ciuturei,
putînd interpreta acest amănunt ca un semn de superioritate a lui Cărăbuş faţă de ceilalţi ciutureni.
Onache are propriile sale concepţii despre iubire, moarte, ură, demnitate. Debordanta vitalitate şi voie
bună, discursurile memorabile, replicile usturătoare, şiretenia nativă, comportamentul neordinar ale lui
Onache Cărăbuş fac din el un personaj viu, spiritual, care se impune în ochii cititorului drept un model de
etică şi morală ţărănească.
Gienerelui lui Onache Cărăbuş, Mircea Moraru, este personajul care se bucură mai puţin de
simpatia autorului, fiind caracterizat ca o natură rebelă, îndîrjită: „Avea o fire încăpăţînată, îndărătnică,...
la un moment dat, se răzvrătea, le întorcea pe toate pe dos, făcînd tocmai ceea ce nu trebuia să facă”. Însă
nici el nu rezistă forţei de atracţie a lui Onache. Cărăbuş este pentru el modelul pe care ar dori să-l
urmeze: „Oricîte şi oricum s-ar fi schimbat, în sufletul lui era un om care stătea ca un munte. Stătea ca un
destin, stătea ani şi ani, privindu-l molcom, nu atît în ochi, cît în suflet. Era, fireşte, Onache Cărăbuş”.
On harnic, Mircea va suferi de patima pămîntului. Mai apoi va face carieră exemplară în sat.
Renunţarea la valorile morale împărtăşite de Onache îl va situa într-un conflict de nereparat cu acesta.
Faptul că nu l-a invitat pe Onache la petrecerea băiatului nou-născut displace întregii Ciuturi, care-i
întoarce spatele.
 Deşi stă, de cele mai multe ori, în umbra lui Onache, soţia lui Tincuţa nu-i cedează prin calităţile
cu care o înzestrează autorul-narator. Aceste două personaje formează un cuplu care se compeltează
reciproc, vieţuind într-o armonie deplină. Tincuţa întruchipează fidelitatea, dragostea feminină,
demnitatea, hărnicia, cumsecădenia. Cu alte cuvinte, prin ea se realizează menirea femeii pe pămînt.
Pe de altă parte, Nuşa şi Mircea sunt cuplul care parcurge pînă la un anume punct traseul
existenţial al familiei Cărăbuş. Nuţa moşteneşte de la părinţii săi frumuseţea interioară şi fizică, hărnicia,
înţelepciunea, dragostea pentru tradiţii şi datini. Ea va încerca să „corecteze” firea lui Mircea, pe care îl
iubeşte mult. Dar ostilitatea dintre Onache şi Mircea va avea impact şi asupra ei şi va deveni pragmatică
şi conformistă, distanţîndu-se treptat de tatăl său.
În finalul romanului, Onache Cărăbuş trăieşte filozofic senzaţia prăbuşirii lumii sale: „O, scurta
noastră, o nesfîrşita noastră viaţă de om! Printre văi, printre dealuri se zbat noapte în lumini sate făcute de
iznoavă, sate cu lume nouă, iar badea Onache, cu lumea lui, era de acum pe ducă”. Însă Onache Cărăbuş
nu este un învins, pentru că el şi-a dus la bun sfîrşit rostul pămîntesc, reuşind să-şi păstreze integritatea
morală pe tot parcursul vieţii sale: „...drumul a fost lung şi viaţa a fost mare. Două războaie mondiale, o
revoluţie, un Nistru revărsat de primăvară, un cîmp trudit din primăvară pînă în toamnă, an de an, o
vrednică şi cuminte femeie, trei copii,-şi toate acestea în numai o singură viaţă de om”.
Romanul „Povara bunătăţii noastre” rămîne a fi un valoros document artistic al unei epoci istorice
triste, o tentativă de epopee basarabeană în mare parte realizată.