Dacă ai dat click pe articol pentru că ți-a plăcut titlul, te-a făcut curios, să știi că acesta este

motivul pentru care am deschis și eu această carte.

”O singurătate prea zgomotoasă” scrisă de autorul ceh Bohumil Hrabal este probabil una
dintre cele mai frumoase cărți cu și despre acestea.

Inițial am crezut că această carte este despre o poveste de dragoste neîmplinită, despre un el
ce o așteaptă în singurătate, ceva clișeic.
E prima carte a acestui autor pe care o devorez din scoarță în scoarță și a cărui ”idei le
savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că
ideea se răspândește în mine, ca alcoolul.”

E o carte atipică cu un foarte vag fir narativ. Mai atipic decât cartea în sine este personajul,
domnul Hanta, un om ce lucrează de 35 de ani într-un beci plin cu șoricei, în care presează tot
felul de hârtii, cărți, albume și altele.
El se dedică trup și suflet serviciului său deși șeful nu îl apreciază și îl desconsideră numindu-
l ”lepădătură”.
Are o dragoste nemărginită pentru munca sa și pentru volumele de cărți ce îi sunt aruncate în
beci. La finalul orelor de muncă el ia fiecare volum ce se vrea a fi șters din analele omenirii și
îl duce în casa lui plină de alte sute de volume, casă ce îl poate ucide, pentru că la o mișcare
necalculată toate ”kintalele” de cărți se vor prăbuși asupra lui.

”O singurătate prea zgomotoasă”, este o carte mică de doar 138 de pagini și 8 capitole dar cu
o multitudine de metafore și simboluri.
Laitmotivele ce vor apărea la începutul fiecărui capitol dar și în desfășurarea acestuia sunt:
”De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi…”
”Cerul nu este uman, dar eu am fost uman atunci…”

În continuare vă las cu câteva citate cu speranța că ve-ți descoperin singuri drama prin care
trece personajul nostru Hanta.
- " Creierul nu este nimic altceva decât gânduri strivite de o presă hidraulică."
- ”Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compasiunea și
dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.”
- “Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe
bomboane.”
- ” Toate acestea m-au uimit și m-au sfințit, am devenit mai frumos, pentru că am avut
puterea să nu înnebunesc de tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă, cu trup
și spirit am trăit și am supraviețuit, mă trec amintiri uluitoare, care mi-au proiectat
munca în câmpul atotputerniciei.”
- ”Atunci când dau peste o carte adevărată, când înlătur cuvintele tipărite în text, nu
rămân decât ideile imaterialului, ideile ce zboară în aer, se sprijină pe el, se hrănesc cu
aer și se întorc tot în el, pentru că totul este la urma urmelor, numai aer, așa cum
sângele este și în același timp nu este în sfânta hostie (împărtășanie).”

P.S – cartea o găsiți aici și aici

Cu drag,
Adelena