Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat ,,Alecu Russo’’ din Bălţi

Facultatea de Ştiinţe Reale,Economice şi ale Mediului

Catedra de Ştiinţe Economice

Referat la cursul

Geografia economiei mondiale : Caracteristica economico-geografică

comparativă a țărilor Bolivia și Peru

Elaborat :Rusanovschi Mihail gr.BA12R

Controlat: Buga Oleg

Bălţi, 2019
 Cuprins

1.Evaluarea economico-geografica a așezării

2.Aprecierea resurselor naturale
3.Populația și procesele demografice
4.Caracteristica ramurală a economiei
4.1Energetica
4.2.Metalurgia
4.3.Industria Chimică
4.3.Industria ușoară
5.Agricultura
6.Geografia transporturilor
 1.Evaluarea economico-geografica a așezării

Bolivia oficial denumită Statul Plurinațional al Boliviei este o țară din America de
Sud, mărginită cu Brazilia în nord și est, Paraguay și Argentina la sud, Chile în sud-vest
și Peru la vest. Cu o suprafață de 1.098.581 km² și o populație de 8,8 milioane de locuitori,
Bolivia își are conducerea administrativă împărțită între două orașe
importante: Sucre (capitala legală și sediul puterii judiciare) și La Paz (sediul guvernului).

Peru (spaniolă Perú), oficial Republica Peru (spaniolă Republica del Perú), este
o țară situată în vestul Americii de Sud. La nord se învecinează cu Ecuador și Columbia, la est
cu Brazilia, la sud-est cu Bolivia, la sud are hotar cu Chile, iar la vest se află Oceanul Pacific.

Peru este a treia mare națiune a Americii de Sud și poate fi împărțită în trei regiuni
geografice, pornind de la Vest spre Est. Prima dintre ele este coasta, o regiune de depresiuni
deșertice lungă și îngustă, a doua este regiunea muntoasă Sierra, porțiune peruviană a Anziilor,
iar ultima este reprezentată de Montana, câmpiile vaste și dealuri estice, acoperite în principal de
pădurile tropicale ale bazinului fluviului Amazon.

Peru este o țară multietnică, având o bogăție culturală și arheologică deosebită, fiind
cunoscută ca locul de baștină al Imperiului Inca. Sediul Comunității Andine și a Comunității
Sud-Americane a Națiunilor se află în capitala statului peruvian, Lima.

2.Aprecierea resurselor naturale

Cum Bolivia are resurse naturale abundente și resurse de minereuri bogate, care se
exploatează tot mai mult, trebuie avută grijă să nu se ajungă la distrugerea acestor bogății ale
mediului. Aproximativ 8 % din teritoriu este protejat, 800 000 de ha, majoritatea acoperit cu
păduri tropicale. Aproape aceeași suprafață este pierdută anual datorită defrișărilor. Pădurile
tropicale ale Boliviei sunt bogate în diversitate biologică și conțin un număr neobișnuit de
mare de specii de plante. Există de asemenea o mare varietate de animale, începând de la
rozătoare, mamifere ierbivore: lama, căprioara, alpaca, vicuna pe platourile andine, până la
cele ale pădurii ecuatoriale: tapirul, puma, jaguarul, leneșul , furnicarul, maimuțe, diverse
specii de păsări și reptile (iguane) și șerpi (boa, anaconda).

Resursele naturale din Peru Ele se bazează în principal pe cupru, argint, aur, petrol,
lemn, pescuit, minereu de fier, cărbune, fosfat, potasă, energie pe apă și gaze naturale.
 Peru este situat la vest de America de Sud mărginit la vest de Oceanul Pacific, la nord cu
Ecuador și Columbia, la est și sud Brazilia, cu Bolivia și Chile; Coordonatele sale geografice
sunt 1000º S, 7600º W, cu o altitudine medie de 1.555 de metri deasupra nivelului mãrii.

Are o suprafață totală de 1'285,216 km2, dintre care 1 279 996 km2 și 5 220 km2 apă.

Din teritoriul maritim țara are 200 nm; 18,8% din terenurile sale sunt destinate agriculturii,
în timp ce 53% în păduri și 28,2% în zonele urbane și altele; împreună cu Bolivia ambele țări
împărtășesc controlul asupra lacului Titicaca. (CIA, 2015)

Clima sa este tropicală în est, desert uscat în vest și temperaturi înghețate în Anzi. Acesta
include următoarele regiuni ecologice: câmpia de coastă de vest, în centrul munților Andeni și
jungla inferioară a bazinului Amazonului; cel mai jos punct este în Oceanul Pacific, la 0 m și cea
mai mare în zăpadă masivul Huascaran, care este de 6,768 metri (CIA, 2015) punct.

În vederea protejării resurselor sale, țara are mai multe acorduri internaționale, printre care:
mediu de protocol din Antarctica, resurse ale vieții marine din Antarctica, Tratatul asupra
Antarcticii, biodiversitatea, schimbările climatice, schimbările de protocol climatice Kyoto,
desertificarii, specii pe cale de dispariție, deșeuri periculoase, resturi marine, protecția stratului
de ozon, poluarea cauzată de nave, lemn tropical 83, lemn tropical 94, zone umede, vânătoarea
de balene (CIA, 2015).

3.Populația și procesele demografice

Peru are o populație de 28.220.764 de locuitori, conform recensământului din 2007, fiind a
cincea țară din America de Sud după populație.[37] Densitatea populației este de 22 de locuitori
pe km², iar rata anuală de creștere este de 1,6%.[38] 54,6% din peruvieni trăiesc în zona de coastă,
32,0% în sierra (regiuni înalte), iar 13,4% în junglă.[39]

Populația urbană este echivalentă cu 76% din numărul total al locuitorilor, iar populația
rurală este de 24%. Cele mai mari orașe sunt situate în zona costală, printre acestea numărându-
se Piura, Chiclayo, Trujillo, Chimbote, Lima și Ica. În zonele muntoase se găsesc
orașele Arequipa, Cajamarca, Ayacucho, Huancayo și Cuzco. Nu în ultimul rând, Iquitos este cel
mai important oraș în junglă, urmat de Pucallpa, Tarapoto și Moyobamba.

Emigrarea masivă a provincialilor către capitală, în care se concentrează o treime din

populație, a cauzat mari probleme sociale. O mare parte din populația majoritară indigenă din
Lima trăiește la limita sau sub limita subzistenței.
 Peru este, alături de Bolivia și Guatemala, una din cele trei țări cu populație majoritar
indigenă. Aproximativ 45% din locuitori sunt descendenți indigeni, aparținând în special
populației quechua (40%) și aymara (5%). 37% din locuitori sunt de origine metisă, 15% sunt de
origine europeană și restul de 3% sunt de origine africană și asiatică.

Bolivia are 8,8 milioane de locuitori, cu o densitate a populației de 8 persoane pe km

pătrat, din care 60,8 % populație urbană și 39,2 % populație rurală. Sporul natural este de 2,4 %.
Aproape 70 % din populația Boliviei e compusă din nativi americani, dintre care Quechua 30 %
și Aymara 25 %. Alte grupuri de indigeni cuprind Guarani, Mojeno și Chimane. Aproximativ
25 % din locuitori sunt metiși (moștenitorii amestecului rasei europene cu indigenii), iar 5 % din
populație îl reprezintă urmașii europenilor. Principalele orașe sunt: La Paz (1.200.000
locuitori), Santa Cruz (694.616), Cochabamba (404.102), Oruro (183.194), Sucre (120.000)
și Potosí (112.291). Există trei limbi oficiale: spaniola (folosită în administrație, învățământ și
afaceri și vorbită ca primă limbă de 30 % din locuitori), Quechua și aymara.

Conform ultimelor două recensări efectuate de Institutul Național de Statistică

Bolivian (Instituto Nacional de Estadística , INE), populația a crescut de la 8.274.325 (din care
4.123.850 au fost bărbați și 4.150.475 femei) în 2001 la 10.027.254 în 2012. [105]

În ultimii cincizeci de ani, populația boliviană s-a triplat, ajungând la o rată de creștere a
populației de 2,25%. Creșterea populației în perioadele inter-recensământ (1950–1976 și 1976–
1992) a fost de aproximativ 2,05%, în timp ce în ultima perioadă, 1992–2001, a ajuns la 2,74%
anual.

Aproximativ 62,43% dintre bolivieni locuiesc în mediul urban, în timp ce restul de 37,57%
în mediul rural. Cea mai mare parte a populației (70%) este concentrată în departamentele din La
Paz , Santa Cruz și Cochabamba . În regiunea Altiplano andină , departamentele La Paz
și Oruro dețin cel mai mare procent din populație, în regiunea văii cel mai mare procent este
deținut de departamentele Cochabamba și Chuquisaca , în timp ce în regiunea Llanos de Santa
Cruz și Beni . La nivel național, densitatea populației este de 8,49, cu variații marcate între 0,8
( Departamentul Pando ) și 26,2 (Departamentul Cochabamba).

Cel mai mare centru de populație este situat în așa-numita „axă centrală” și în regiunea
Llanos. Bolivia are o populație tânără. Conform recensământului din 2011, 59% din populație
are între 15 și 59 de ani, 39% are mai puțin de 15 ani. Aproape 60% din populație are vârsta mai
mică de 25 de ani.
 4.Caracteristica ramurală a economiei

Bolivia este una din cele mai sărace națiuni din America de Sud, cu o adâncă prăpastie
între elita bogată și miile de țărani care practică o agricultură de subzistență pe majoritatea
ținuturilor înalte, sterile, din jurul La Pazului. Începând cu 1985 s-au luat măsuri de reducere a
cheltuielilor guvernamentale și de liberalizare a comerțului, astfel că a început o perioadă dificilă
de restructurări. Creșterea economică actuală este încurajatoare.

Bolivia are suficiente resurse de petrol și gaze naturale pentru necesitățile proprii și exportă
chiar gaze în Argentina și Brazilia. Alte resurse ale Boliviei
sunt: cositor, zinc, argint, aur, plumb, stibiu și wolfram. Industria minieră este una dintre cele
mai importante. Alte ramuri includ industria alimentară și în special pe cea producătoare
de cafea, industria textilă și a lemnului, a confecțiilor, tutunului și artizanatul. Industria ilicită de
droguri (există plantații de coca din care se obține cocaina) furnizează 15 % din venituri.
Agricultura (inclusiv fondul forestier și piscicol) furnizează 21% din PIB. Principalele culturi
sunt: cafeaua, coca, bumbacul, porumbul, trestia de zahăr, orezul, cartoful, lemnul. Resursele
provenite din agricultură sunt suficiente pentru a asigura alimentarea populației. Bolivia exportă
metale, hidrocarburi, cafea, soia, zahăr și lemn, în principal în Argentina, SUA, Marea
Britanie, Peru și Brazilia, importând alimente, petrol și bunuri de consum
din SUA, Brazilia, Japonia, Argentina, Germania și Chile.

Peru este o țară în curs de dezvoltare cu o economie orientată spre piață; pentru anul 2010.
venitul pe cap de locuitor este estimat de FMI la 10.593 de dolari americani,[1] cu un scor
al IDU de 0,723 (bazat pe informațiile din 2010).[31]

De-a lungul timpului, performanța economică a țării a fost legată de exporturi, care oferă
valută forte pentru finanțarea importurilor și a plăților datoriei externe.[32] Chiar dacă exporturile
au produs venituri substanțiale, creșterea autosusținută și distribuția uniformă a veniturilor s-au
dovedit evazive.[33]

Potrivit datelor publicate de către instituția elvețiană IMD, în anul 2008, Peru ocupa poziția
35 într-un clasament mondial al competitivității.[34]

Începând cu anul 2010, economia Perului are o rată considerabilă de creștere, remarcabilă
în comparație cu alte economii din lume și comparabilă cu cea a Chinei.[necesită citare] În 2010,
economia țării a crescut cu 9,84 la sută față de 2007,[35] după 10 ani de creștere continuă, potrivit
Institutului Național de Statistică și de Informare al acestei țări, INEI.

În aprilie 2008, creșterea produsului intern brut a fost de 13,25%, cea mai mare începând
cu 1995. În mod similar, rata sărăciei a scăzut de la 49% în 2006 la 39,3%.[36]
 4.1Energetica

Bolivia, cu o populație de aproape 11 milioane de locuitori, este considerată una dintre cele
mai sărace țări din America Latină. În timp ce zonele urbane, cum ar fi La Paz și Santa Cruz,
sunt orașe moderne cu o ofertă relativ bună de servicii de energie moderne, majoritatea zonelor
rurale din Bolivia se confruntă încă cu lipsa celor mai multe servicii de bază, inclusiv acces fiabil
și accesibil la electricitate și sobe de gătit îmbunătățite cu biomasă . Astfel, rata de electrificare
națională în 2014 a fost de 88%, în prezent 98% în zonele urbane și doar 57% în zonele rurale
(conform Institutului de Statistică Bolivian). Mai mult, 43% din populația rurală folosește
combustibili pentru biomasă pentru nevoile lor zilnice de gătit și încălzire. În ciuda progreselor
înregistrate în ultimii ani pentru reducerea sărăciei rurale, există încă regiuni care au un acces
redus la piețe, servicii publice de bază și energie. Din cauza topografiei dificile a Boliviei,
comunicarea și transportul reprezintă o provocare în general și există regiuni care sunt complet
izolate în timpul sezonului ploios. Această situație se agravează treptat din cauza impactului
schimbărilor climatice în Bolivia.

Bolivia este un important exportator de hidrocarburi, în special de gaze naturale. Datorită

nivelului scăzut de investiții în sectoarele de energie electrică și petrol și gaze, aprovizionarea cu
energie a început să fie o problemă. Disponibilitatea limitată a gazelor poate întârzia investițiile
necesare în generarea termo-generației. În plus, nivelul scăzut de investiții în sectorul petrolier
poate duce la lipsa furnizării de motorină, gaz petrolier lichefiat (GPL) și alți derivați ai
petrolului. Această situație ar putea avea un efect negativ asupra capacității Boliviei de a respecta
angajamentele de export către Argentina și Brazilia. Din cauza absenței rafinăriilor, Bolivia
trebuie să importe și produse petroliere rafinate.

Energia electrică este aproape exclusiv generată de companii private din hidroenergetică
(36,3%) și centrale termice bazate în principal pe gaz (59,7%). Capacitatea totală instalată este
de 1645 MW (Balance energético nacional 2000-2010), capacitatea instalată conectată la
Sistemul Național de Grilă (SIN) în 2011 a fost de 1,31 GW (Memoria CNDC 2011), iar
contribuția altor surse regenerabile decât hidroenergia este aproape neglijabile. 85% din energia
electrică a fost produsă în Sistemul Interconectado Nacional (SIN - National Grid System), în
timp ce 15% au fost produse în sisteme izolate (în principal generatoare diesel). Cererea de
energie electrică a crescut în ultimii 20 de ani în mod dramatic și a dus la o serie de întreruperi și
cereri nesatisfăcute. A existat o creștere semnificativă în sectorul gospodăriei.
 Situația energetică

Electrificarea rurală

Bolivia are una dintre cele mai scăzute rate de electrificare rurală din America
Latină. Accesul urban este estimat a fi de 98%, accesul rural este estimat a fi de 50% în 2007.
Mai multe date recente de la Institutul de Statistică indică bolivian precum și de 98% pentru
zonele urbane, dar o creștere de până la 75% pentru zonele RUAL în 2015. [2]
Președintele a
comunicat o acoperire electrică în zonele rurale de 73% pentru 2016. [3]

Biomasă tradițională (lemn, bălegar, cărbune și reziduuri verzi) reprezintă încă 16% din
producția de energie primară și 16,4% din consumul final de energie. Prin urmare, este a treia
sursă de energie cea mai importantă după gazul natural și petrolul (derivate). Acest lucru se
datorează în principal rolului important al biomasei pentru aprovizionarea cu energie în zonele
rurale ale țării. În 2007, 70,1% din gospodăriile rurale foloseau încă biomasă (lemne de foc sau
bălegar) ca combustibil pentru gătit (INE 2010).

Situația electricității

Ca și în alte țări, sectorul electric al Boliviei este format din Sistemul Național
Interconectat (SIN) și sisteme off-grid (cunoscute sub numele de „Aislados”). Piața de energie
electrică boliviană este împărțită strict în trei domenii: generare, transmisie, distribuție. O
companie nu are voie să lucreze în mai multe dintre aceste domenii. Cu toate acestea, există o
excepție pentru sistemele off-grid. Majoritatea companiilor de energie electrică au fost
naționalizate.

Generarea de energie electrică

În 2011 au fost generate aproximativ 6.611 GWh în rețeaua națională. În prezent, există
opt companii de generație în sistemul interconectat. Cele mai mari trei companii reprezintă doar
70% din generația totală. Cea mai mare companie care servește SIN este Compañia Boliviana de
Energía Eléctrica (COBEE) , care servește regiunea din jurul La Paz. Mai mult, COBEE este
singura companie, care are atât centrale termice, cât și hidroelectrice. Celelalte două companii
mai mari sunt Empresa Eléctrica Guarachi (EGSA; termică) și Empresa Eléctrica
Corani (CORANI; hidroenergie).
 Transmisie

Toate orașele primare - cu excepția Tarija și Trinidad - sunt conectate la rețeaua

națională. O linie pentru conectarea Tarija este în construcție.
În prezent, există două companii de transport în SIN, Transportadora de Electricitate (TDE) ,
fostă deținută de Red Eléctrica de España (REE) din Spania și recent naționalizată, și ISA
Bolivia , care a fost creată în 2005. ISA Bolivia, care conduce cu 53% a rețelei de transport din
Bolivia, este o filială a Interconexión Eléctrica SA (ISA), o corporație controlată de guvernul
Columbia. Numărul companiilor este limitat din cauza existenței barierelor instituționale de
intrare în acest sector.

distribuire

În Bolivia, cele șapte companii de distribuție existente se bucură de un monopol geografic

în zonele lor de concesiune. Cea mai mare companie (în ceea ce privește kWh vândută) este
Electropaz, deținută în majoritate de Iberdrola din Spania. Al doilea loc este ocupat de Empresa
de Luz y Fuerza Eléctrica Cochabamba (ELFEC), care a fost deținută de americanul PPL Global
până în 2007;

Edegel este cea mai mare companie privată de producere a energiei

electrice din Peru . Compania are o capacitate totală instalată de peste 1.400 megawati (MW) și
este furnizată rețelei naționale peruviene, în care administrează mai multe centrale
hidroelectrice din Lima .

Electro Oriente este o companie privată de energie electrică care

furnizează departamentul Loreto și San Martín . 3 Compania și-a început funcția la 1 iulie 1984,
iar sediul central se află în Iquitos , Peru. 4

Compania a demarat un proiect de extindere a centralei termice în august 2012, prin

achiziția a trei generatoare Wärtsilä cu o putere totală de 23 megavati , pentru a evita zgomotul și
pentru a facilita acoperirea sa electrică în Iquitos. 5 Împreună cu acest proiect, Electro Oriente se
așteaptă să-și extindă serviciul la Cajamarca și Amazonas , 6 și să achiziționeze electricitate de la
o companie privată în 2013 pentru a-și îmbunătăți performanța. 7

Electro Oriente a cunoscut o stare nefavorabilă în august 2011, după ce Primăria Punchana
a realizat prezența deversărilor de petrol în râul Itaya. 8 Compania și-a asumat responsabilitatea
pentru incident, după ce a fost acuzată de „crime împotriva ecologiei”. 9 Pentru a contracara
impactul asupra mediului, Electro Oriente a folosit o „barieră din plastic” pentru a reține uleiul .
 Fenix Power este o centrală termoelectrică (CT) situată în Las Salinas, un oraș din
districtul Chilca , care face parte din provincia Cañete , în Lima ( Peru ). Centrala se află la 64
km de orașul Lima , iar zona constituie polul energetic din sudul Peruului. Locația sa strategică,
în apropierea conductei Camisea și a stației electrice Chilca, permite generarea de energie
ecologică responsabilă și la costuri mai eficiente.

A început operațiunile în decembrie 2014, fiind primul CT din Peru care a funcționat, încă
de la înființare, într-un ciclu combinat. Adică funcționează pe baza gazelor naturale (cel mai
curat combustibil fosil disponibil în prezent în industrie) și a vaporilor de apă . Principalele
echipamente de generare ale instalației sunt: 2 turbine cu combustie de gaze naturale, 1 turbină
cu abur și 2 cazane de recuperare a căldurii.

Fenix Power are o capacitate instalată de 570 Mw și a necesitat o investiție de aproximativ

900 de milioane de dolari .

În plus, operațiunea CT, a avut în vedere construcția unei instalații care desalinizează și
purifică apa de mare, a cărei investiție se ridica la peste 4 milioane de dolari. Astfel, în prezent
produce 2500 m3, din care este capabil să livreze 2000 m3 autorității raionale pentru distribuire
în beneficiul populației locale.

În decembrie 2015 , Fenix Power a fost achiziționată de un consorțiu condus de Colbun ,

la care participă și Blue Bolt A 2015 Limited (o filială controlată de Abu Dhabi Investment
Authority - ADIA) și Fondul de investiții pentru infrastructură gestionat de Sigma din Peru.

4.2.Metalurgia

Industria minieră . Caracteristici generale. În Peru se extrag petrolul și gazele, cărbunele,

minereurile de fier, cupru, plumb, zinc, argint, aur, fosforite și alte tipuri de minerale (tabelul 2,
hartă). În producția brută a industriei miniere, combustibilul și materiile prime energetice
reprezintă 55%, minereu - 41%, minerit și chimic - 4%. Aproximativ 35% din produsele din
industrie sunt produse de întreprinderi mici și mijlocii, numărul acestora atingând 600 (1984). 74
de mii de persoane sunt angajate în industria minieră (1,2% din numărul total de persoane
angajate în industrie), dintre care 50% sunt în întreprinderi mici și mijlocii.
Rolul de lider în industrie îl joacă companiile de stat: „Empresa Minera del Centro del
Peru” („CENTROMIN”) - extracția și prelucrarea minereurilor de cupru, plumb, zinc, argint și
altele; "Empresa Minera del Peru" ("MINEROPERU") - exploatarea minereurilor de cupru,
producția de zinc rafinat și cupru; "Empresa Minera del Hierro del Peru" ("HIERROPERU") -
exploatarea minereului de fier; "Petroleos del Peru" - extracția și rafinarea uleiului, precum și
compania americană "Southern Peru Copper Corporation" - extracția minereurilor de cupru,
molibdenul și topirea cuprului blister.
Din totalul investițiilor străine directe în Peru, peste 50% sunt în industria minieră. De la
începutul anilor 80. se urmărește o politică de atragere de capital străin către industrie. Se preferă
companiile mixte cu capital de stat. În cazuri excepționale, este permisă crearea de întreprinderi
deținute integral de capital străin.
Exportul de materii prime minerale (1986) în valoare este de 1,3 miliarde USD (54% din
totalul exporturilor), importuri - 0,05 miliarde dolari. În structura exporturilor (1986), produsele
petroliere și petrol reprezintă 18%, argint - 9%, cupru - 36%, zinc - 16%, plumb - 10%, minereu
de fier - 4%, etc. - 7%. Principalele piețe de vânzare sunt SUA , Japonia și țările Europei de
Vest.
Industria minereului de fier . Exploatarea minereului de fier a început comercial în 1952.
În 1975, proprietatea companiei a fost naționalizată și transferată companiei de stat creată recent
HIERROPERU, care dezvoltă zăcământul Marcona (Departamentul Ica), care este singurul
centru de exploatare a minereurilor de fier din Peru. În anii de exploatare maximă, peste 900 de
persoane au fost implicate direct în dezvoltarea minereului de fier. Capacitatea totală de
proiectare a carierei Marcon este de 36 de milioane de tone pe an de masă de rocă (din care 7,5
milioane de tone de minereu). Minereul este turnat folosind o metodă de sablare. Principalele
echipamente miniere - excavatoare, basculante (capacitate de încărcare de până la 120
t). Minereul este livrat de basculante la 2 uzine de concasare (capacitate de 1000 și 2000 t / h),
apoi de autobasculante la o bandă transportoare (15,3 km lungime și o capacitate de 2 mii tone
de minereu / h), care furnizează minereu la uzina de prelucrare . După îmbogățire, concentratele
de minereu de fier (65%; 65,5%; 67,5%; 68,5%) sunt transportate la dig și încărcate pe navele
maritime. Majoritatea produselor sunt exportate prin portul San Nicolae, unde există o uzină de
îmbogățire și o fabrică pentru producerea de pelete de minereu de fier .
Concentratele de minereu de fier sunt exportate în Coreea de Sud (1,5 milioane tone;
1986), Japonia (1 milion tone), precum și în unele țări europene.
În Peru există 2 fabrici metalurgice: compania de stat Siderperu (capacitate de 300 mii tone
de oțel pe an) și compania privată Laminadora del Pacifico (200 mii tone).
 4.3.Industria chimică
Uleiul a fost comercializat în Peru încă din a doua jumătate a secolului XIX. Țara are
peste 2500 de puțuri cu o rată medie de producție zilnică de 9,2 tone (1985). Zona principală
de producție este Selva, situată în nord-est, în bazinul petrolier și gazon amazonian
superiorunde se extrage 2/3 din tot uleiul. Dintre acestea, peste 80% sunt reprezentate de
compania americană Occidental Petroleum, restul este compania de stat Petroleos del Peru,
care dezvoltă și câmpuri în nord-vestul țării. Depozitele raftului continental, a cărui unică
concesionară este compania americană Belso Petroleum Corporation del Peru, produc
aproximativ 10% din petrol (1985). Compania de stat Petryleos del Peru, înființată în 1969,
este responsabilă de explorarea geologică , producția de petrol, producția și distribuția
produselor petroliere în toată țara. Companiile străine participă la explorarea și producția de
petrol pe baza contractelor de servicii. Companii "Petroles del Peru"3 / zi, lungime 852 km), o
conductă de ulei pentru pomparea uleiului din secțiunile situate în Selva (15 900 m 3 / zi),
precum și o rafinărie de petrol cu o capacitate de 10 653 m 3 / zi, incluzând o unitate catalitică
de fisurare a uleiului din orașul Talera, Refinăriile din La Pampiglia, Iquitos și Conchin.
Industria de rafinare a petrolului este relativ dezvoltată în Bolivia, reprezentată de cinci
rafinării mici din Cochabamba, Camiri, Sucre, Santa Cruz și Sanandita, cu o capacitate totală
pentru distilarea directă a 1,1 milioane de tone de țiței pe an la începutul anului 1974. La
aceste întreprinderi nu există rafinări. și, prin urmare, Bolivia este obligată să importe anumite
produse petroliere. Toate cele cinci uzine sunt deținute de YPFB.
4.3.Industria ușoară
Industria textilă este cea mai dezvoltată în industria ușoară. Are tradiții străvechi sub
formă de producție artizanală indiană, dar în prezent, întreprinderile mari asigură cea mai
mare parte a producției. Producția de țesături de bumbac este de aproximativ 12 milioane m,
lână - peste 2 milioane m pe an.

5.Agricultura
Bolivia exportă coca, precum și o cantitate mică de cafea, cacao, zahăr și migdale. În
producția de frunze de coca, țara, împreună cu Peru, ocupă o poziție de frunte în lume. Coca,
planta sacră a Inca, este principala cultură agricolă din Yungas. Arbustul Coca de 2-3 m înălțime
este cultivat pe terase de munte și, cu o cultivare atentă, trăiește între 30 și 50 de ani. Un tufiș dă
în medie 5 kg de frunze uscate pe an, care sunt colectate în mai multe etape. Pentru mestecat, se
folosesc frunzele de coca care cresc pe terasele superioare. Frunzele de pe terasele inferioare
conțin mai multă cocaină. Sunt exportate pentru a produce cocaină folosită în medicină. Înainte
de a fi trimise consumatorului, frunzele de coca sunt fermentate și uscate. Cultura alimentară
specifică din Oriente și partea inferioară a văilor estice este manioca.

Altiplano este dominat de fermele mici de consum. Fermele de mărfuri sunt situate în
principal în apropierea lacurilor Titicaca și Poopo. Agricultură Altiplano nu poate hrăni
populația, iar mulți țărani pleacă în orașe, spre mine, se angajează în latrină sau pleacă în
Argentina, unde peste 200 de mii de bolivieni locuiesc permanent, pentru a recolta. Altiplano
este caracterizat de lipsa cronică de alimente. Nici măcar un produs suficient - cartofii. Pe lângă
acesta, pe Altiplano sunt cultivate orz, porumb, grâu, leguminoase, quinoa de mei și kanyaua,
legume anu și oka. Înainte de sosirea spaniolilor în Altiplano, au fost cultivate 240 de specii de
cartofi. Aici puteți vedea cartofii de negru, violet, roșu, alb și galben.

Cultivarea quinoei, asemănătoare cu quinoa noastră, este deosebit de caracteristică pentru

partea de sud, cea mai uscată a Altiplano. Porci, faina si bautura alcoolica chicola sunt preparate
din boabele sale (desi, de regula, sunt facute din porumb tocat), iar din frunze - supa. Kanyua are
boabe mai închise și mai fine decât quinoa. Studiile efectuate asupra acestor două culturi au
arătat că sunt superioare celor mai multe alte boabe în ceea ce privește valoarea lor nutritivă și
conținutul de vitamine (aceasta din urmă este deosebit de importantă în condițiile Altiplano). În
afară de cartofi, Altuplano cultivă anu (un tip de nasturtiu cu tuberculi comestibili) și un fel de
pere de pământ, leguma rădăcină, care este un fel de mâncare preferat al indienilor.

Creșterea animalelor reprezintă peste 25% din valoarea tuturor produselor

agricole. Agricultura zootehnică în Bolivia este extinsă și neproductivă. Baza sa este
pășunatul. În țară sunt crescute bovine, oi, cai, catâri, măgari, porci, capre, lama, alpaca și păsări
de curte. Locul conducător aparține bovinelor și oilor. În 1972 numărul de animale a fost (mii de
capete): bovine - 2300, oi - 6320, cai - 300, măgari - 660, catâri - 90, porci - 618, capre - 791,
lama și alpaca - 400.

Bovinul predomină în departamentele Santa Cruz, Beni, Cochabamba și Pando, și oile și

caprinele din Altiplano. Pe pășunile vaste ale departamentelor Santa Cruz și Beni, pasc turme
mari de vite semisalbatice. Aici rareori vezi vite cu pedigree. Creșterea animalelor locale este
greu, dar acest lucru nu îl salvează de moarte în timpul secetei din departamentul Santa Cruz sau
inundațiile din Beni. Începuturile producției de lapte încep să apară doar în apropierea celor mai
mari orașe ale țării (Cochabamba, Santa Cruz și La Paz).

Turmele de lama și alpacele lor sunt inseparabile de peisajul Altiplano. Turmele de lamă
sunt deosebit de numeroase. Lama este puțin mai mare decât strămoșul său Guanaco. Greutatea
sa ajunge la 110 kg. Altiplano o protejează de vânturile reci de o haină lungă (până la 30 cm) și
densă de diverse culori, de la alb și roșiatic până la negru. Rolul lamailor în viața indienilor din
Altiplano este imens. La munte și pe platou este un animal de ambalaj indispensabil. Lama
masculilor adulți pot face treceri de douăzeci de zile pe traseele cele mai inaccesibile, cu o
încărcătură de până la 60 kg; trecând zilnic până la 30 km. Piei de acest animal se duc la haine și
paturi, carnea este un produs alimentar tradițional al indienilor, iar piei brute și lână sunt utilizate
pe scară largă în gospodărie. Țesăturile și pătrundele groase sunt făcute din părul mai moale al
femelelor și al lamelor tinere.

Llamele sunt animale foarte nepretențioase. Ele pot trăi la altitudini mari printre roci goale,
unde la prima vedere nu există vegetație. Nici oile sau capre nu supraviețuiesc în aceste
locuri. Unul dintre călătorii care au urmărit lama chiar s-a gândit că „au picat pietre”. Iată ce
scrie Bolivian X. Camacho despre Lama: „Lama! Frumos animal pașnic! Nu are nevoie de
călăreți sau de șoferi care să-l împingă, nu are nevoie de niciun halter, nici leashes, nici
potcoave, nici pulovere, nici șa sau șezuturi ... Acest rumegător, obișnuit cu traversările lungi,
este un purtător invariabil de o mulțime de sare - magie "a indienilor Kolyaimar de la minele de
sare ale Koipas și Uyuni până la pitorescul văi Cochabamba, Chukisaki și Tarihi."

Alpaca este mai mică decât o lama (greutate de până la 80 kg). Este crescută în special
pentru părul lung, în special în acele locuri în care creșterea oilor este imposibilă. Dintre
animalele de fermă rămase, Altiplano este cel mai bine tolerat de ovine și caprine. Lâna este
singurul produs agricol de export din zonă.

Agricultura Peru
Aproximativ 30% din terenurile cultivate din Peru se află în Costa, 60% în Sierra, restul
de 10% se află în Selva. Deși 40% din populația activă economic este angajată în agricultură,
producția agricolă reprezintă 13,2% din PIB. Principalele culturi din zonele de coastă sunt
orezul, bumbacul și zahărul. Tot aici se cultivă porumb, tutun și fructe. Principalele culturi
din munți sunt cartofii, porumbul, orzul, manișa (manioca) și iaurturile, iar în văi și în partea
de jos a versanților estici ai Anilor se numără cafea, fasole, cacao, ceai și coca.
Arbustul de cocaină, din frunzele cărora este produsă cocaina, este o cultură cultivată în
mod tradițional de indienii americani. La sfârșitul anilor '70, când coca a fost exportată în
Bolivia și Columbia, sub forma unei paste semifinite sau a cocainei care a fost deja complet
rafinată, cultivarea coca a devenit o afacere profitabilă. Conform estimărilor pentru 1996,
suprafața plantațiilor de coca era de 94,4 mii de hectare și cca. 300 de mii de țărani. Se
consideră că plantațiile din Peru reprezintă două treimi din producția mondială de cocaină,
veniturile anuale din activitatea de cocaină variind între 600 și 800 milioane dolari.
 Aproximativ o cincime din pământ este ocupat de pășuni, dar producția de carne și
produse lactate nu satisface nevoile populației. Creșterea animalelor joacă un rol semnificativ
în regiunile muntoase, iar creșterea ovinelor are o importanță economică primară. Peru
exportă păr, piele și piele de animale.
Suprafața totală însămânțată de 1,36 milioane hectare, inclusiv sub orez 173 mii ha, sub
porumb 404, sub cartof 212, sub grâu 90, bumbac 42 mii ha. Pastoralism (vite, oi, lama,
alpaca). Principalele culturi de numerar: bumbac, cană de zahăr, cafea, cacao. Culturi
alimentare - orez (2,1 milioane tone în 2002), cartofi (3,3 milioane tone), porumb. Pescuitul
(sardină, macrou, hamsie, etc.), axat pe prelucrarea bio-surselor marine în ulei de pește și
făină de pește, se confruntă cu o criză cauzată de o scădere a volumului de capturi din cauza
deteriorării condițiilor naturale (fenomenul climatic El Niño) și a politicii protecționiste a
statului. Captura de ancore în 2002 - 8,1 milioane tone.
Anii '50 au cunoscut dezvoltarea activă a pescuitului, iar la începutul anilor '60, Peru a
ocupat o poziție de lider în lume în ceea ce privește capturile comerciale. Suprapescarea și
schimbările periodice ale curenților din Oceanul Pacific au determinat o scădere a capturilor
de la 11,5 milioane de tone în perioada 1969-1967 la 2,3 milioane de tone în 1980-
1963. Până în 1991, capturile au crescut din nou la 6,9 milioane de tone, majoritatea peștilor
comerciali fiind sardine și hamsii, care sunt exportate și procesate parțial în făină de pește.
6.Geografia transporturilor
Transportul este blocajul economiei Boliviei. În întreaga țară, rutele de transport sunt
foarte distribuite inegal. Marea majoritate a drumurilor sunt concentrate în zona muntoasă a
țării. Oriente este marginea impasabilității. Abia după cel de-al doilea război mondial, drumurile
de la Altiplano încep să fie puse aici. Acest lucru ne-a permis să începem dezvoltarea economică
a celor mai bogate resurse naturale ale estului.

Lungimea căilor ferate în 1971 s-a ridicat la 3524 km, dar o parte semnificativă a acestora
sunt ramuri neconectate cu o cale foarte diferită construită de companii străine. Conform legii
din 1964, căile ferate au fost preluate sub controlul statului, cu excepția căii ferate a portului
Guaci (pe Lacul Titicaca) - La Paz, deținută de compania peruană, calea ferată Corumba - Santa
Cruz, operată de comisia mixtă brazilian-boliviană și continuarea acesteia - Santa Cruz -
Yacuiba controlată de Comisia Mixtă Argentina-Boliviană. Căile ferate principale: La Paz -
Oruro - Uyuni - Chiguana și mai departe prin Chile până la Antofagasta (lungimea tronsonului
bolivian este de aproximativ 1200 km) și La Paz - Kalakoto - Charanya (237 km) și mai departe
până la portul chilian Arica, precum și Santa Cruz - Puerto Suarez - Corumba drum de 680 km
lungime, mergând mai departe prin Brazilia până la portul său principal, Santos, șoseaua Santa
Cruz-Yacuiba care face legătura între Bolivia și Argentina. O importanță deosebită pentru
Bolivia este calea ferată peruană de la portul Puno de pe Lacul Titicaca până la porturile
Pacificului din Peru, Mollendo și Matarani. Marfurile din portul lacului bolivian Guaki ajung la
gara Puno. O cale ferată importantă este în prezent în construcție de la Santa Cruz până la
centrul departamentului Beni din Trinidad.

Materialul rulant al drumurilor boliviene este foarte uzat, iar intensitatea traficului este
neglijabilă. În ultimii ani, 1,6 milioane de pasageri și 1,3 milioane de tone de marfă au fost
transportate anual de căile ferate boliviene.

Lungimea totală a drumurilor auto în 1971 a fost de 25,6 mii km, din care doar 890 km
au fost asfaltate. Majoritatea drumurilor (în special în Orient) devin impasibile pentru mașini în
timpul sezonului ploios. În 1955, s-a finalizat construcția autostrăzii asfaltate Santa Cruz -
Cochabamba, cu o lungime de 499 km, care este foarte importantă pentru țară. Această
autostradă a asigurat livrări regulate de materii prime agricole de la Santa Cruz la Cochabamba
și Altiplano. De o importanță deosebită este Autostrada Pan Americană, care circulă din Peru
prin Guaki - La Paz - Oruro - Potosi - Villason până în Argentina. Dintre celelalte rute, este
important drumul Villason - Tarija - Villa Montes. Două autostrăzi sunt construite de la
Cochabamba la râurile Chapare și Ichilo, care vor conecta acest oraș cu noua zonă de colonizare
a terenurilor din Orient și p. Mamore. Drumurile montane sunt extrem de înguste și
buclate. Păreau că s-au lipit de stânci și s-au scăpat parțial chiar în ele, atârnând peste hamsuri
imense la sute de metri adâncime. Accidentele auto pe aceste drumuri sunt frecvente. În 1970, în
țară existau 52,6 mii de mașini.

Transportul fluvial și lac în Bolivia este slab dezvoltat. Pe Lacul Titicaca, între porturile
Guaki și Puno, bărcile cu aburi aparținând companiei peruviene efectuează zboruri
regulate. Râurile din Bolivia (în principal sistemele râurilor Beni, Mamor și Pilcomayo, precum
și râul Desaguadero) sunt navigabile pentru navele mici. Transportul pe ele este de importanță
locală. Utilizarea rețelei fluviale este îngreunată de faptul că principalele râuri navigabile circulă
prin zone foarte slab dezvoltate economic. După cum sa menționat deja, dezvoltarea
transportului maritim este de asemenea împiedicată de rapizi („cachuelas”) situate în partea
inferioară a celor mai mari râuri din Oriente și în zona superioară a Madeira. Se așteaptă ca după
începerea dezvoltării zăcământului de minereu de fier Mutun, transportul de-a lungul râului va fi
de o importanță deosebită pentru Bolivia. Paraguay.

În condiții de off-road (în special în Orient), dezvoltarea transportului aerian este foarte
importantă. Chiar și cauciucul din departamentele Pando și Beni este scos în principal de
avioane mici, care pot ateriza pe câmpurile aeriene fără acoperire de beton. Cea mai mare parte a
călătoriilor aeriene este realizată de campania mixtă Lloyd Aero Boliviano cu predominanță a
capitalului bolivian. Acesta controlează liniile interne și operează zboruri regulate de la
Aeroportul La Paz către Lima, Sao Paulo, Salta (Argentina) și Arica. La dispoziție sunt 50 de
aeronave. Comunicarea aeriană La Paz cu Statele Unite și capitalele mai multor țări din America
Latină este realizată de compania străină Braniff International Airlines, și cu Europa - Lufthansa
(Germania) și Iberia (Spania).

Transportul prin conducte în Bolivia prevede exportul de petrol și furnizarea acestuia

către rafinăriile din țară. Conducta de petrol Karanda-Santa Cruz-Camiri-Sanandita și conducta
de gaz care se desfășoară paralel cu aceasta furnizează petrol și gaze către Argentina, iar
conductele Camiri-Cochabamba-Oruro și Camiri-Sucre-Oruro-La Paz furnizează petrol pentru
La Paz și rafinăriile de petrol în Cochabamba și Sucre. La secțiunea Oruro-La Paz, o conductă
petrolieră pleacă de la ea prin Sikasika spre portul chinez Arica.

Transport Peru
Lungimea căilor ferate este de 2102 km, incl. cu o cale standard de 1695 km, drumuri
de 72 900 km (inclusiv cu o suprafață dură de 8700 km). Transportul conductelor: conducte
de petrol (lungime 800 km), conducte de gaz (64 km). 9 porturi de mare (principal - Callao)
și 3 râuri (principal - Iquitos). Există 49 de aeroporturi cu o pistă asfaltată, cu 1,8 milioane de
linii telefonice fixe. În 2001, existau 136,6 linii telefonice fixe și telefoane mobile la 1000 de
locuitori. Aproximativ 3 milioane de utilizatori de internet.
Există un sistem de căi ferate în jurul Lima, și încă două linii de cale ferată, Central și
Sud. Calea ferată centrală pornește din Lima și traversează Anzii, atingând 4818 m deasupra
nivelului mării .; este calea ferată cu ecartamentul cel mai înalt din lume cu un ecartament
standard. Conectează capitala cu centrele miniere din Sierra și se termină în valea de înaltă
munte a râului Mantaro din est - unul dintre grenierele din Peru. Drumul sudic pleacă de pe
portul maritim Mollendo, depășind un teren montan disecat, prin oaza în care se află orașul
Arequipa, până la Lacul Titicaca (3812 m deasupra nivelului mării) și mai departe spre
Cuzco. În 1994, lungimea totală a căilor ferate din Peru a fost de aproximativ 2.400 km.
În anii 90, lungimea drumurilor a ajuns la 71,4 mii km, dar doar 10% dintre acestea au
fost asfaltate. Una dintre principalele autostrăzi este lungimea de 2.500 de kilometri a
Autostrăzii Pan American, care traversează Peru de-a lungul coastei de la nord la sud - de la
granița Ecuadorului prin Lima și Arequipa și mai departe până la granița cu Chile. Un alt
drum, care este foarte important - autostrada Transanda - a fost construit în 1943 și rămâne în
continuare singura autostradă care leagă direct estul și vestul Peru. Autostrada centrală face
legătura între Lima și orașele Oroya, Huancayo, Ayacucho, Cuzco și Puno.
Companiile aeriene interne și internaționale servesc toate zonele republicii și oferă
legături cu alte țări din America Latină și Statele Unite. În Peru există trei aeroporturi
internaționale. Comerțul exterior din Peru Peru exportă în principal materii prime și
semifabricate și importă produse industriale. Productivitatea agricolă scăzută și dezvoltarea
insuficientă a sistemului de transport necesită importuri.
Principalele exporturi din Peru sunt ulei, cupru, zinc, făină de pește, aur, plumb, cafea și
argint. Resursele minerale reprezintă 52% din veniturile din export. Profiturile din
exporturile de cocaină nu sunt înregistrate oficial, dar se poate presupune că coca produce
aceleași profituri ca toate celelalte articole de export combinate. Importurile alimentare
domină în importuri, în principal grâu și orez, echipamente industriale, produse chimice și
automobile. Statele Unite continuă să fie principalul partener comercial al Peru, care
achiziționează 22% din mărfurile exportate oficial din Peru (cu excepția cocainei) și asigură
30% din importurile sale; Crește și importanța relațiilor comerciale externe cu Japonia,
Germania, Italia și Marea Britanie.
Întrucât balanța comercială din Peru depinde de exportul de produse primare, valoarea
sa variază foarte mult și depinde de ascensiunile economiei mondiale. Astfel, perioadele de
redresare economică (de exemplu, în 1968-1973) au fost marcate de o balanță comercială
activă din Peru, în timp ce în perioada recesiunii economice (1974-1977 și după 1982) s-a
observat un deficit bugetar semnificativ, care se ridica la 1,5 miliarde USD în 1996. Peru
plătește dobândă pentru datoriile externe și dividende investitorilor străini Aceste plăți
depășesc în mod semnificativ câștigurile în schimburi din turism, iar Peru trebuie să apeleze
la împrumuturi de la bănci străine pentru a acoperi deficitul. Datoria externă din Peru a fost
estimată la 23,4 miliarde USD în 1996.
Concluzia
 Referinte bibliografice

1.https://www.indiansworld.org/ekonomika-vozmozhnosti-i-deystvitelnost.html#.Xe55c1UzaUk

2.http://www.gecont.ru/articles/econ/peru.htm

3.http://www.mining-enc.ru/p/peru/

4.https://es.wikipedia.org/wiki/Lima

5.https://ro.wikipedia.org/wiki/Bolivia

6.https://ro.wikipedia.org/wiki/Peru

7.https://ro.thpanorama.com/blog/medio-ambiente/cules-son-los-recursos-naturales-de-per.html