Filosofia

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din
s.Grinăuți r-nul Ocnița
Referat
Disciplina: Filosofia
Tema: Filosofia din Egipt din Babilon
Elaborat: Bîlba Mihai

Grupa TPAP-4
Coordonat: Ciuntu Veaceslav
Grinăuți 2018
Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt, Babilon, Mesopotamia).

Originea filozofiei reflexive antice au fost statele sclavagiste din Orient – Egipt, Babilon,
Mesopotamia. Aici pentru prima dată au apărut elemente a gîndirii filosofice reflexive, germeni a
filozofiei naiv-materialiste. Viziuni filozofico-materialiste, încercări de a rezolva probleme conceptuale
real aveau loc aici la sfîrşitul mileniului trei – începutul mileniului doi î.e.n. În vestitele monumente
literare din acea epocă ca “Cîntecul arfistului”,”Convorbirea descurajatului cu sufletul său”,
“Covorbirea stăpînului cu sclavul” se conţin idei despre absurditatea rugăciunilor şi jertvelor, despre
netemeinicia obiceiurilor şi cerinţelor religioase, despre inexistenţa vieţii de apoi.
Împreună cu cocepţiile ateiste în aceste monumente literare se conţin şi idei despre apă ca element
primordial al lumii din care au apărut toate lucrurile şi fiinţele vii. Şi totuşi în mileniul III – II î.e.n. aici
predomina concepţia religioasă despre lume, iar elementele filozofico-materialiste menţionate mai sus
sunt numai unele momente pe fonul religiei. Concepţiile mitologice erau relativ stabile. Luna era
principalul astru în mitologia babiloneană, soarele – forţă care aprinde şi stînge corpurile cereşti, deci
este izvorul întunericului, aduce moarte. Aştrii sînt zeităţi care luminează numai noaptea şi numai luna
apărînd şi dispărînd este simbolul vieţii veşnice.
Aşa dar dintr-o parte mitologia, din alta – anumite succese în matematică, astronomie, cosmologie
etc.Aici a apărut primul calendar, a fost inventată sistema sexazecimală de calcul după care şi astăzi se
măsoară timpul. Filozofia , chiar şi reflexivă, încă nu s- a evindenţiat ca o formă specifică a
conştiinţei sociale. Caracterul nedezmembrat a mitologiei, filozofiei şi ştiinţei se explică prin aceea, că
în Egipt, Babilon şi Mesopotamia nu era atît de pronunţată diferenţierea socială (în grupuri sociale şi
clase) ca în ţările vecine.
Referat
Tema: Filosofia din Grecia Antică.Școala din

Milet și Heraclit

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Gîndirea filozofică în Grecia antică începe să se formeze în sec. VII – VI î.e.n. În acest
timp în societate aveau loc mari schimbări. Inegalitatea patrimonială duce la diferenţierea
socială, la scindarea societăţii în pături sociale şi clase. Procesul formării claselor se
accelerează datorită dezvoltării meşteşugăritului şi comerţului. Are loc declinul şi degradarea
treptată a comunei primitive, limitarea puterii nobilimii gentilice. In concepţiile sale despre
existenţă grecii foarte repede au părăsit vechile reprezentări mitologice. Cunoştinţele
acumulate, care ei le sistematizeau şi aprofundau le-au permis lor in noi condiţii sociale de a
explica lumea raţional, de a da răspunsuri referitor la problemele existenţei lumii şi omului.
Filozofia în Grecia antică se dezvoltă in legătură cu cunoştinţele ştiinţifice şi contrar mitologiei
şi religiei cum a avut loc în Orient. Aici se pun probleme referitor la natură, materie, existenţă,
om, societate şi stat.
Filozofia greacă antică era naturfilozofie, avea o orientare spre cunoaşterea naturii şi
legităţilor ei, “curăţirea” naturii de mituri. Pentru ea este caracteristic deasemenea
ontocentrism (concepţie despre existenţă) şi cosmocentrism (înţelegerea lumii ca un tot unitar,
ca un organism viu, macrocosm şi microcosm). Grecii încearcă să explice lumea nu prin mituri,
ci prin cauzalitate, prin cunoştinţe. Ei dezvoltă teoria cunoaşterii unde pun problema deosebirii
cunoştinţelor adevărate (episteme) de cunoştinţe-păreri (doxa). Filozofii din această perioadă
încearcă de a înţelege gîndirea ca proces specific şi a realiza trecerea de la gîndirea metaforică
(mitologică) la gîndirea categorială. Filozofia greacă antică conţinea idei dualiste şi politeiste.
In dependenţă de procesele şi schimbările social-economice putem evidenţia în filozofia
greacă antică următoarele perioade:
Clasica timpurie – coincide cu perioada de instaurare a societăţii sclavagiste (sec. VI -
V î.e.n.) . aici se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştilor şi Socrat.
Clasica matură – este caracteristică pentru relaţiile sclavagiste mature şi a existat în
sec. IV î.e.n. La această perioadă se referă concepţiile lui Democrit, Platon şi Aristitel.
Clasica tîrzie (sau perioada romano-elenistă) – este perioada de declin şi destrămare a
societăţii sclavagiste şi cronologic a fost în sec. III î.e.n. – V , VI e.n. La rîndul său clasica tîrzie
poate fi divizată în cîteva subperioade – elenismul timpuriu (sec. III î.e.n - I e.n.) care include
şcolile stoicismului, epicurismului şi scepticismului; elenismul mijlociu (sec.I –II e.n.) cu
neoplatonismul stoicilor; elenismul tîrziu (sec. III – V e.n.) cu neoplatonismul lui Plotin.
Esenţa filozofiei clasicii timpurii.
La filozofia clasicii timpurii se referă şcolile de la Milet, Elea, pluraliştilor, sofiştii şi
Socrat. Şcoala de la Milet sau ioniană (reprezentanţii Thales, Anaximandros şi Anaximene) este
vestită ca prima şcoală filozofică. Aici pentru prima dată se pune problema elementelor
primordiale a întregii existente, problema esenţei lumii. Temelia lumii ei o concepeau ca un
anumit principiu material. Aşa principiu Thales socotea apa, Anaximene – aerul, Anaximandros
– apeironul. Ei încercau de pe poziţiile materialismului să explice lumea şi fenomenele ei, aşa
orientare poate fi caracterizată ca naturfilozofie.
Şcoala de la Elea (reprezentanţii Xenofan, Parmenid, Zenon) pune problema existenţei,
cognoscibilităţii lumii, desvoltă aparatul categorial al filozofiei (mai ales dialectica gîndirii), s-
a pronunţat contra ideelor lui Heraclit despre veşnica mişcare şi schimbare. Xenofan expunea
viziunile sale într-o formă poetică. Ideele lui se manifestau contra reprezentărilor mitologice şi
religioase referitor la apariţia şi dezvoltarea lumii.Xenofan se pronunţa contra imoralităţii şi
antropomorfismuli religiei, considera, că nu zeii au creat oamenii, ci dimpotrivă oamenii au
creat zeii după chipul şi înfăţişarea sa. El spunea, că dacă boii şi caii ar avea mîini, caii şi-ar
desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor.
Parmenid formulează teoria despre existenţă, că existenţa este aceea ce se cunoaşte cu
raţiunea, cu alte cuvinte este o noţiune, ea este unică, veşnică, neschimbătoare, indivizibilă, iar
inexistenşa nu-i. Lumea după Parmenid este o sferă materială în care nu există gol şi deci
mişcarea este imposibilă, fiindcă spaţiul universului este umplut complet. Orice gîndire este
gîndite despre existent, ceea ce nu există, ori inexistenţa nicidecum nu poate fi gîndită.
Parmenid face deosebire clară între cunoştinţe adevărate ca rezultat al cunoaşterii raţionale şi
părere (doxa) ce se bazează pe cunoaşterea senzorială.
Zenon susţine şi apără ideele lui Parmenid. El separă cunoaşterea senzorială de cea
raţională, consideră că cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională. Cunoaşterea
senzorială duce la contradicţii irezolvabile. Zenon a devenit vestit anume prin încercarea de a
clarifica contradicţiile dintre raţiune şi senzaţii. In paradoxele ori aporiile sale (dihotomia,
Ahile, săgeata, stadionul) Zenon neagă mişcarea şi argumentează imobilitatea şi neschimbarea
existenţei, demonstrează, că dacă se admite existenţa mişcării, asta duce la contradicţii
irezolvabile. Este imposibil de a parcurge un spaţiu infinit in timp limitat.
Şcoala pluraliştuilor (Pitagora, Empedocle, Anaxagora) în explicarea lumii reeşeau din
mai multe elemente primordiale. Pitagora cu elevii săi explica esenţa lucrurilor cu ajutorul
numerelor şi raportul dintre ele, contribuind la apariţia şi dezvoltarea matematicii. Numerele
erau concepute ca esenţa reală a tuturor lucrurilor, absolutizarea lor a dus la mistică. Pitagora
formulează concepţia despre nemurirea sufletului. Empedocle (medic, fondatorul şcolii
medicale) in explicarea lumii reese din patru elemente primordiale:focul, aerul, apa şi pămîntul
care el le numeşte rădăcini a tuturor lucrurilor. La acestea Empedocle mai adaugă două forţe
contrare – iubirea şi ura. Viaţa naturii constă din unire şi divizare, amestecul şi despărţirea
cantitativă şi calitativă a elementelor care ca atare sunt neschimbătoare. In natură permanent
au loc cicluri cînd predomină iubirea care uneşte elementele primordiale, ori predomină ura
care despărţeşte aceste elemente. Anaxagora explică realitatea prin homeomerii - “seminţele”
lucrurilor, particule invariabile şi indivizibile la nesfîrşit. Totul apare şi dispare prin
intermediul unei forţe motrice, numită de el nus (inteligenţă, spirit).
La şcoala sofiştilor se referă Protagor, Gorgii, Hippias, Prodic. Trebuie de menţionat
că Socrate a fost şi reprezentantul sofiştilor şi adversarul lor. Iniţial prin cuvîntul sofist se
înţelegea acei oameni înţelepţi, iscusiţi în ceva, mai tîrziu erau numiţi nu acei care se stăruiau
să găsească adevărul, dar care încercau să redee falsul drept adevăr şi invers, superficialitatea
drept competenţă. Aceasta a devenit posibil deatîta, că ei au dus pînă la extremitate ideea
despre relativitatea oricăror cunoştinţe. Meritul sofiştilor constă in aceea că ei au reorientat
filozofia de la cercetarea naturii la cunoaşterea omului, gîndirii lui. Ideele lor pot fi exprimate
prin două maxime: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”(Parmenide) şi “Cunoaşte-te pe tine
însişi” (Socrate).
Socrate înţelegea filozofia nu ca o concepţie speculativă despre natură, ci ca o teorie
despre aceea cum trebuie de trăit. In centrul filozofiei socratiene se găseşte problema omului,
vieţii şi morţii, binelui şi răului, virtuţilor şi viciilor, libertăţii şi responsabilităţii, personalităţii
şi societăţii. Valoarea oricărei cunoaşpteri constă în aceea de a conduce raţional treburile
umane.
In filozofia clasicii timpurii întîlnim atît paradigma ontologică, cît şi gnoseoşogică.
Paradigma ontologică predomină la reprezentanţii şcolilor de la Milet, Elea şi pluraliştilor.
Paradigma gnoseologică se întîlneşte parţial la eleaţi şi mai pronunţat la sofişti şi Socrate.
Filozofii antici erau şi dialecticieni. Ei recunoşteau schimbarea şi dezvoltarea lumii.
Natura o priveau ca un tot întreg, conexiunea universală nu se demonstra, era rezultatul
contemplării nemijlocite. Dialectica spontană este totalitatea viziunilor dialectica
negeneralizate şi nesistematizate, rezultat al priceperilor geniale. Dialecticienii din acea
perioadă nu puteau să se bazeze pe datele ştiinţelor naturale şi nu puteau explica legităţile
lumii obiective. Reprezentantul dialecticii spontane este Heraclit din Efes. El considera că focul
este elementul primordial al existenţei. Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit,nu-s create
de nimeni, nici de zei, nici de oameni, dar a fost, este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse
şi stîngînduse. Nucleul filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Mersul
permanent al dezvoltării el îl compara cu curgerea unui rîu în care nu se poate întra de două
ori. Totul este dirijat de soartă ori necesitate. De ultima este legată noţiunea lege, legitate,
logos. Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreabilă şi indestructibilă. Heraclit face
deosebire între înţelepciune şi cunoştinţe, cunoştinţele încă nu-l fac pe om înţtlept. Înţelepciunea
constă în a cunoaşte natura şi proceda conform legităţilor ei. Dialectica spontană se întîlneşte
deasemenea la sofişti şi Socrate (ca dialog filozofic, discuţie, eristică).

Referat
Tema: Sistemul filosofic a lui Platon

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Platon (427 – 347 î.e.n.) filozof din Grecia antică, elevul lui Socrate. În a.387 a fondat în
Atena Academia – prima instituţie a filozofiei profesionale. Platon a scris 36 de lucrări, dintre
care Banchetul, Fedros, Fedon, Parmenid, Statul, Politica ş.a. Principalele probleme în filozofia
platoniană sunt ontologică, cosmologică, metodologică, cognoscibilităţii, etică s.a. Paradigma
ontologică se referă la înţelegerea lumii şi existenţei. În explicarea realităţii Platon reese din
recunoaşterea lumii ideelor şi lumii lucrurilor. Adevărata lume, existenţă este lumea ideelor,
lumea lucrurilor este numai umbra, copia imperfectă a lumii ideelor. Lucrurile senzoriale
permanent apar şi dispar, se schimbă şi se mişcă, în ele nu-i nimic stabil şi adevărat. Adevărata
esenţă a lumii lucrurilor, cauza lor sunt ideele acorporale şi extrasensibile, formele lucrurilor
care Platon le numeşte eidos. Ideile sunt veşnice, invariabile, indivizibile, infinite.Lumea
lucruriloa concret-senzoriale se găseşte între lumea ideelor ca adevărata existenţă şi inexistenţă
(materie ca atare).
Specific este paradigma gnoseologică la Platon. El face o deosebire clară între
cunoştinţe şi părere, cunoaştere raţională şi senzorială. Obiectul cunoaşterii senzoriale este
lumea vizibilă, lumea lucrurilor. Cunoaşterea senzorială ne dea nu cunoştinţe, ci părere (doxa).
Adevăpata cunoaştere este cunoaşterea raţională care are obiectul său lumea ideelor, aceasta
este cunoaşterea nemijlocită intuitivă care are labaza sa teoria reamintirii (anamnezis). Sufletul,
conform concepţiei lui Platon, este veşnic şi nemuritor, după moartea corpului (închisoarea
sufletului) sufletul nimereşte în lumea ideelor pure, le priveşte, iar apoi se reîncarnează în alt
corp. Deatîta cunoaşterea este reamintirea a ceea ce sufletul a privit în lumea ideelor pure.
Formele superioare a cunoaşterii ştiinţifice sunt matematica şi dialectica. Adevărata cunoaştere
nu-i accesibilă tuturor şi nu poate fi exprimată în scris, în noţiuni. Ea este accesibilă filozofilor
şi nu-i altceva decît perceperea întregului în unitatea armonioasă a părţilor sale, sinteza mistică
a gîndurilor, sentimentelor mitului şi logosului, este tinderea sufletului spre lumea ideelor.
Cunoaşterea este necesară pentru educare şi modul de trai corect.
Sufletul omului este compus din trei părţi: raţiune, voinţă şi sensibilitate. Oamenii se
deosebesc unii de alţii prin acel component a sufletului care domină la ei. Acei oameni la care
predomină raţiunea sunt filozofi, ei pot contempla frumuseţea şi armonia ideelor, ei pot fi
conducători. Iar acei la care predomină voinţa, curajul şi bărbăţia sunt ofiţeri, soldaţi şi
strajnici. Treapta inferioară a sufletului predomină la reprezentanţii muncii fizice.
Platon este vestit deasemenea prin formularea concepţiei statului ideal. Acest stat se
bazează pe cele trei caste numite mai sus: conducătorii (filozofii), militarii şi gardienii,
agricultorii şi meseriaşii. Fiecare trebuie să-şi îndeplinească stric funcţiile sale în dependenţă
de capacităţile proprii. Conduc cu ţara oamenii deştepţi, filozofii, militarii asigură ordinea
publică, iar ceilalţi produc bunurile materiale. Platon consideră că rimele două caste trebuie să
instaureze comunitatea averilor, femeielor şi copiilor pentru a îndeplini mai bine funcţiile sale.
În acest stat ideal funcţionează un sistem de educaţie bine chibzuit. Mai aproape de statul ideal
este republica aristocratică. Cele mai rele forme de guvernare, după Platon, sunt democraţia,
tirania, dictatura. În etică Platon vorbeşte despre patru virtuţi: înţelepciune, bărbăţie,
moderaţie şi echitate.

Referat
Tema: Atomismul antic.

Democrit. Epicur.Lucretiu

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Democrit (460 – 370 î.e.n.) din Abdera, unul din cei mai mari filizofi al antichităţii,
savant-enciclopedist, fondatorul teoriei atomiste. In operele sale analizează diferite probleme a
eticii, esteticii, logicii, teoriei cunoaşterii, matematicii, astronomiei, fizicii, biologiei, tehnicii,
literaturii, poeticii, lingvisticii şi alte domenii a ştiinţei. Sa-u păstrat numirile a 60 de lucrări,
din care pînă astăzi au ajuns numai fragmente. Principalele opere sunt “Marele diacosm”,
“Micul diacosm”, “Despre logică, ori măsura”.
Democrit este întemeietorul materialismului atomist. Inceputurile existenţei sunt atomii
şi vidul. Atomii sunt invizibili fiindcă sunt foarte mici. Ei sunt invariabili, indestructibili, intern
acalitativi. Atomi sunt infinit de mulţi, ei se deosebesc între ei prin formă, ordine, orientsre.
Atomii se mişcă in vid, care este tot infinită. Apariţia lucrurilor are loc datorită unirii atomilor,
destrugerea lor – despărţirii atomilor. Atomii se unesc după principiul “asemănător cu
asemănător”. Sufletul, după Democrit, deasemenea este compus din totalitatea de atomi. Deci
sufletul este corporal şi muritor, fiindcă cu descompunerea corpului se disociază şi atomii lui.
Democrit întroduce noţiunea “microcosm” pentru om ca analog a “macrocosm” a universului.
În teoria cunoaşterii Democrit deosebea două feluri de cunoaştere: adevărată şi întunecată.
Cunoaşterea adevărată este cunoaşterea raţională, iar cunoaşterea întunecată este cunoaşterea
senzorială.
Democrit afirma, că înţelepciunea aduce trei roade: nu numai a gîndi bine, ci şi a vorbi
bine şi deasemenea a proceda bine. Fericirea omului el o vedea în buna dispoziţie a sufletului,
care depinde de cumpătare în totul.
Epicurismul – şcoală filozofică fondată în 306 î.e.n. de către Epicur (342 – 271 î.e.n.) în
împrejurimile Atenei. Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor, Ghermarh, Polistrat,
Filodem, Lucreţius ş.a. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform căreia toate lucrurile
sunt alcătuite din atomi şi vid. Însă el a devenit vestit prin concepţia sa etică care se sprijină pe
fizică şi epistemologie. Epicur considera că filozofia este o învăţătură despre înţelepciune, iar
înţelepciunea este un mod de viaţă moral. Etica lui Epicur poate fi apreciată ca hedonism. El
considera că scopul vieţii şi binele suprem este fericirea (evdemonia). Ea se atinge prin
satisfacerea necesităţilor naturale, prin delectare şi atingerea liniştei netulburate a sufletului
(ataraxia). Aceste cerinţe morale el le considera naturale, care reese din esenţa umană.
Epicurismul nu întotdeauna a fost înţeles corect. Mai des această concepţie era interpretată
superficial ca o teorie despre plăcerile corporale nelimitate. Aceasta şi concepţiile ateiste au
provocat ostilitate şi critică aspră din partea stoicilor, scepticilor şi altor filozofi a epocii
elenismului. Într-adevăr delectarea despre care vorbeau epicuriştii era o dispoziţie moderată a
sufletului, o linişte nobilă şi echlibrare raţională. Filozofia epicurismului este o activitate care
duce la o viaţă fericită a omului.
Lucretius
Cât despre viaţa sa, a trãit între 99 şi 55 BC, probabil de gintã aristocraticã. Cea mai mare parte a
existenţei şi-a desfãşurat-o la Roma, unde însã s-a ţinut departe de activitãţile politice şi s-a concentrat
pe poemul didascalic ”De rerum natura”. Lucretius îl cântã pe Epicur, cel care se debarasase de
speculaţiile mistice şi alesese plãcerile lumeşti, dar la modul foarte raţional şi echilibrat. Din poemul
sãu transpare nu dorinţa de a face artã, ci aceea de a îmbiba în poezie ideile filosofice.
Lucretius este un contemplator, limitându-se doar la condamnarea rãzboaielor civile şi la încrederea în

Caesar. Invocarea zeiţei Venus are însã mai degrabã un sens metaforic decât unul politic (apropierea
de cea din care descinde Caesar) şi cu atât mai puţin mitologic, din moment ce se declarã ostentativ
adeptul ”religiei” epicureice. Are deci şi Lucretius tot o doctrinã a plãcerii, pe care o încadreazã fizic
şi antropologic. Fizica si morala sunt intim legate. În conformitate cu ideile atomiste democritiene,
primele douã cãrţi ar fi o schiţare a bazelor universului, atomii indivizibili, eterni şi infiniţi, care cad în
vid, se ciocnesc şi declinându-se puţin dau naştere materiei. Celelalte trei cãrţi trateazã omul şi sufletul
muritor al acestuia, cu scopul eliberãrii de angoasã, precum şi senzaţiile, modul în care simţurile
reflectã realitatea, originea pasiunilor sau formarea şi istoria lumii.
În toate acestea natura ocupã locul de prim rang, cea care cuprinde într-o armonie toate formele
atomice, toate principiile şi elementele folosite pentru creaţie, creştere şi moarte. Dezvãluirea
mecanicii universale nu este menitã sã îl închidã pe om, ci dimpotrivã, sã-i înlesneascã contactul cu
natura şi cu sine prin eliminarea misticismelor şi prin uzul raţiunii eliberatoare, care produce
seninãtate şi bucurie. Regãsim la Lucretius, sub vãlul peoticii romane, un Epicur care iarãşi aduce în
discuţie echivalenţa dintre plãcere, ataraxie şi lipsa durerii, elogiul vieţii simple, îndemnul la
înţelepciune.
Deosebirea faţã de maestrul sãu rezidã în valenţele poetice, care dau fortã deosebitã mesajului, poezia
fiind capabilã sã confere un fundament estetic teoriei filosofice. În acelaşi timp, dincolo de forma
exprimãrii, Lucretius apare ca mult mai înflãcãrat decât Epicur, mai militant, mai tensionat pentru cã
pare a trãi mai din plin ideile hedoniste. Albert Camus este de pãrere cã Lucretius întruchipeazã primul
om modern revoltat...In plus, la Lucretius se remarcã şi accentele democritiene, pentru cã ştiinţa este
pentru el de primã importanţã în drumul omului cãtre echilibru.

Referat
Tema: Filosofia epocii

medievale

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV – XV,acesta este
perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Perioada evului mediu în diferite
regiuni a lumii este diferită, evul mediu european nu coincide cu cel oriental, în orient el se prelungea
încă cu 2 – 3 sec. În comparaţie cu Europa. Pînă nu demult epoca medievală era privită ca
predominată de scolastică şi obscurantism religios.Epoca medievală este o perioadă multiaspectuală şi
contradictorie, ea nea lăsat o arhitectură splendidă, o măiestrie a juvaierilor şi pictorilor. Pentru
filozofia medievală este caracteristic:
 Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe monoteism (în

comparaţie cu antichitatea unde era politeism – fiecare localitate avea zeul său, fiecare profesie
deasemanea avea zeul său, zeii erau cava obişnuit şi se găseau între oameni, în natură). In perioada
medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic, care se ridică deasupre naturii.
Dominaţia religiei şi bisericii (iar din sec XI biserica catolică formează detaşamente paramilitare
care cu sabia şi focul întroduceau credinţa şi luptau cu păgînismul) a dus la aceea, că orice
problemă era privită din punctul de vede re a religiei, se coordona cu învăţătura bisericii.
 Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de către
Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi : lumea lucrurilor, naturii şi lumea supranaturală,
divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia ontologiei medievale, iar ideea
revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul deasemenea avea o natură dublă: el avea ceva de la
Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet, iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă
păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia
suprimat şi negat. Prin aceasta se lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea
perioadă.
 Din teocentrism şi creaţionism reesă interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii, concepţia

religioasă obliga de a vedea în toate obiectele şi fenomenele lumii înţelepciunea şi creaţia lui
Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca o încercare ori
pedeapsă.
 Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea şi cu cît
mai vechi, cu atăt mai important. De aici conţinutul ei scolastic. Suprema autoritate se considera
cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor bisericii.
 În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei. Ultima se înţelegea
ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora. Noi nu cunoaştem pe
autorii multor icoane, sculpturi, biserici ş.a. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui Dumnezeu.
 Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter sentenţios,
propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv.
Filozofia medievală există ca o totalitate de idei şi concepţii care pot fi condiţional numite ca
filozofia bizantină, arabă, evreiască şi occidental-europeană. Bizantia era partea răsăriteană a
imperiului Roman, care a scăpat de năvălirile barbare şi se dezvolta specific. În filozofia bizantină
continue să se dezvolte tradiţiile antice, principala orientare a fost neoplatonismul – doctrina
sistematizată a lui Platon despre ideile inteligibile ca esenţe sinestătătoare şi adevărată existenţă.
Principalii reprezentanţi a neoplatonismului au fost Plotin (205-270), Iamblichos (245-330), Proclos
(412-485). Conform neoplatonismului lumea prezintă un sistem ierarhic cu mai multe trepte unde cea
inferioară treaptă se datorează celei superioare. Treapta superioară este Unicul care-i incognoscibil şi
cauza întregii existenţe. A doua treaptă este Raţiunea ca atare şi ideile inteligibile, care sunt generate
de unicul. A treia treaptă – Sufletul care-i repartizat organismelor vii şi este izvorul mişcării,
pasiunilor. Cea mai inferioară treaptă sunt corpurile materiale care capătă formă de la suflet. Materia
ca substrat al lucrurilor concret-senzoriale este inertă şi pasivă. Unicul prin emanaţie (ca lumina)
străbate toate sferele inclusiv si materia şi corpurile materiale. Alţi reprezentanţi a filozofiei bizantine
medievale au fost Pseudo-Dionisii Areopagul (sec.V), Ioan Damaschin (sec.VII), Mihail Pselos (sec.XI).
Pentru filozofia creştină bizantină sunt caracteristice două tendinţe: raţionalist-dogmatică şi mistico-
etică.
Filozofia medievală evreiască se dezvoltă paralel cu cea creştină şi islamică avînd conţinutul
principal neoplatonismul şi aristotelismul. În dezvoltarea sa a suferit o influenţă din partea elementelor
mistice a învăţăturii iudaice kabbala, care alegoric interpretau Vechiul testament. Reprezentanţii
filozofiei evreieşti au fost Ibn Gabirol (1020-1057) care dezvolta teoria emanaţiei divine şi Mozes
Maimonid (1135-1204). Ultimul încearcă să împace credinţa şi raţiunea, să unească kabbalistica cu
filozofia raţionalistă a lui Aristotel.
Filozofia arabă apare în ţările vorbitoare de limbă arabă. După unirea triburilor nomade arabe
sub drapelul islamului se formează califatul Arab care era mai mare decît imperiul Roman şi se
extindea de la Turchestan pînă în Spania. Au existat cîteva centre culturale în Mekka, Bagdad,
Cordoba. Filozofia, arta şi ştiinţa în occident în această perioadă se dezvoltau foarte slab, practic se
stopează. Se explică aceasta prin nivelul scăzut al modului de producţie, ruperea cu tradiţiile
antichităţii şi supunerea deplină intereselor bisericii feudale. De aceea ştiinţa şi cultura europeană
rămînea cu mult în urmă faţă de cea arabă. Datorită cugetătorilor arabi ştiinţa şi cultura în ţările
arabe depăşea ştiinţa europeană şi după volum şi după problematică şi interese. Aproape pînă în sec.
XIII aici se dezvolta puternic trigonometria, algebra, optica, psihologia, astronomia, chimia, geografia,
zoologia, botanica, medicina. Filozofia arabă era o punte între filozofia greacă antică şi filozofia
europeană scolastică. În ea se dezvoltă mai departe ideile lui Platon şi neoplatonismul, concepţiile
filozofice ale lui Aristotel referitor la ştiinţele naturii şi logică.
Principalii reprezentanţi a filozofiei arabe au fost medicul Al-Kindi (800-870) – traducătorul şi
comentatorul lui Aristotel, al-Farabi (870-950) – succesorul lui Aristotel. Este vestit nu numai în lumea
arabă medicul Ibn Sina (980-1037) (latinizat Avicenna). El definea filozofia ca ştiinţa despre existenţa
absolută care-i compusă din trei compartimente: fizica – învăţătura despre naturp, logica – toeria
despre metodele cunoaşterii naturii şi omului, metafizica – teoria despre cunoaşterea existenţei. Actuale
sunt şi astăzi operele lui Avicenna “Canonul medicinei”, “Cartea tămăduirii”, “Cartea cunoştinţelor”
ş.a. Avicenna recunoaşte existenţa materiei ca ceva necreabil, veşnic şi infinit. O atenţie deosebită el
atrăgea dezvoltării formelor logice de gîndire. Dacă Avicenna era patriarhul filozofiei şi ştiinţei în
orientul arab, atunci aşa figură în occident era medicul Ibn Rushd (1126-1196) (numele latinizat
Averroes). El este cunoscut ca comentatorul lui Aristotel, a scris “Despre primul motor”, “Discurs
despre raţiune”, “Incoerenţa incoerenţei”, “Despre acordul religiei şi filozofiei”. Ibn Rushd considera,
că lumea materială este veşnică, infinită, diminua rolul lui Dumnezeu în calitate de creator al materiei,
depăşea “ruptura” aristotelică dintre formă şi materie, dezvolta teotia ciunoaşterii. La filozofia arabă
medievală se referă şi al-Ghazali (1059-1111) – reprezentantul misticismului şi scepticismului. El
afirma că filozofia trebuie să contribuie la dezvoltarea religiei, că lumea este creată de atotputernicul
Dumnezeu.
Filozofia medievală occidental-europeană are apariţia sa în creştinismul timpuriu, se dezvoltă
simultan cu religia, formează împreună cu teologia un tot întreg, se preda nu numai în şcolile şi
universităţile laice, dar şi în mănăstiri şi ordine religioase. În dezvoltarea ei deosebim două perioade –
patristica (sec.IV – V pînă în sec. VIII) şi scolastica (secIX – XV).
Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile
dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. La patristică se referă Tertulian (150-222), Climent
Alexandrinul (150-215), Origen(185-254), Augustin Fericitul (354-430). Toţi ei declarau
incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă).
Tertulian este cunoscut prin maxima “cred pentru că este absurd”, că credinţa nu poate fi înţeleasă,
fundamentat raţional, el contrapunea filozofia religiei, ştiinţa – credinţei creştine, contra raţiunii el
punea revelaşia divină. Augustin Fericitul critică scepticismul şi concepţiile eretice, filozofia lui este o
îmbinare a creştinismului, platonismului şi neiplatonismului, Dumnezeu este esenţa supremă şi
creatorul lumii. Scopul vieţii este fericirea care poate fi atinsă în Unicul – în Dumnezeu. Realizarea
fericirii umane presupune cunoaşterea lui Dumnezeu şi încercarea sufletului. Augustin Fericitul
declară prioritatea credinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul
creştin este inaccesibil pentru cunoaştere, dar poate fi cunoscut prin cărţile sfinte, Biblie şi tălmăcirea
lor.
Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de
teologie. Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din ceea ce se conţinea în
cărţile sfinte şi a o întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul), atunci scolastica trebuia să facă
aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă lupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei
creştine. Scopul scolasticii consta nu în cercetarea şi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a
demonstra adevărurile declarate de credinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu
trebuia să caute adevărul, el era dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi
demonstreze acest adevăr cu ajutorul raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au
fost Ioan Scot Eriugena (810-877), Ioan Roscelin, Anselm de Canterburi (1033-1109), P. Abelard
(1079-1142), Toma d'Aquino (1225-1274), Ioan Duns Scot (1265-1308), Albertus Magnus (1207-1280),
W.Occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau unitatea credinţei şi raţiunii, filozofiei şi teologiei, că
natura este creată de Dumnezeu, că el este esenţa supremă, începutul şi scopul tuturor lucrurilor, că
Dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul cosmosului. Eriugena considera, că adevărul este ascuns
în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor care trebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor
sfinte raţiunea trebuie să se conducă de părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de
Canterburi afirma, că credinţa catolică trebuie să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de
orice dubiu, nu de aceea trebuie să înţelegi ca să crezi, dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.
Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune, religie şi
ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei adevărului dublu:
sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale credinţei, religiei, ceea ce este adevărat în una
poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă,
dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită
să o recunoască. Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai
presus. Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori
veşnice, sacre.Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.
Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoate Toma d'Aquino.
Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmatica creştină. Dumnezeu
este cauza primară şi începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi credinţa nu se contrazic, credinţa nu-i
iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa sunt treptele inferioare a cunoaşterii. Treapta
superioară a cunoaşterii este credinţa. Toma d'Aquino în explicarea lumii evidenţiază patru trepte,
cauze a existenţei lucrurilor: treapta inferioară – cauza materială, a doua treaptă – cauza formală, a
treia – cauza eficientă şi treapta superioară – cauza finală, sau forma ca atare, sufletul. El dezvoltă mai
departe categoriile posibilitate şi realitate, materia şi forma. Materia el o priveşte ca posibilitate, iat
forma – ca realitate. În operele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia raţiunii filozofice,
de a corela raţiunea şi credinţa. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional concepute
(Dumnezeu există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi de neconceput (crearea lumii, trinitatea lui Dumnezeu ş.a.).
Primele sunt obiectul şi teologiei şi filozofiei, celelalte – obiectul numai teologiei. Filozofia, după
părerea lui Toma d'Aquino, trebuie să servească credinţei, teologiei, fiindcă ea adevărurile religiei le
interpretează în categoriile raţiunii şi respinge argumentele false contra credinţei. El deasemanea a
formulat cinci demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu.
Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şi realism.
Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni. Reprezentanţii realismului
au fost Anselm de Canterburi , Toma d'Aquino. Realism – concepţie conform cărei universaliile,
noţiunile generale există real, precedă lucrurile concrete, singulare. După părerea realiştilor medievali
universaliile există pînă la lucruri ca noţiuni şi idei în raţiunea divină, în lucruri ca esenţe şi după
lucruri ca rezultat al cunoaşterii. Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot,
W.Occam. Nominalism - concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina),
că ele nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurile singulare,
concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice unilaterale, limitate.

Referat
Tema: Filosofia engleză

din sec.XVII-XVIII

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec.
XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o explozie
informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli demonstrează
presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newton descoperă legile
fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic. W. Harvey descoperă
circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şi fiziologiei au adus R.Descartes
şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului natural. Sec. XVII este nu numai secolul
ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost
efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes.
În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea
bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate a
cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.
Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul cercetărilor filozofice
devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această
perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În
legătură cu aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism.
Pentru filozofia din această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea
naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.
În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice.Apar noi forţe
sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie
la aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o
întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale. În filozofia epocii moderne se
evidenţiază două paradigme: ontologică şi gnoseologică.
Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a ştiinţei şi
filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii. De aceea în centru cercetărilor
filozofice era paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile
naturii. Însă această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi filozofi.
Întemeietorul materialismului englez F.Bacon (1561-1626) reeşea din aceea că la baza lumii se
găseşte materia multicalitativă. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul combinării acestor calităţi
diverse. Materia are formă şi mişcare. Mişcarea este o proprietate inalienabilă a materiei, cum este
veşnică materia aşa-i veşnică şi mişcarea. Alt filozof englez T.Hobbes (1588-1679) considera materia
ca unica substanţă a lumii, iar toate lucrurile, fenomenele şi procesele - forme de manifestare a acestei
substanţe. Gîndeşte numai materia, iar gîndirea nu se poate separa de materie. T.Hobbes considera, că
materia este ceva omogen, ea este lipsită de caracteristici calitative. Acestor concepţii moniste filozoful
francez R.Descartes (1596- 1650) contrapune viziunea sa dualistă. La baza lumii el pune două
substanţe – materială şi spirituală. Substanţa materială are însuşirea de întindere, iar cea spirituală –
gîndirea. Ambele substanţe există paralel. Substanţa materială posedă mişcare, capacitate creatoare,
însă cauza primară a fost Dumnezeu, care a creat lumea şi menţine cantitatea de mişcare întrodusă
iniţial. B.Spinoza (1632-1677) depăşeşte dualismul lui R.Descartes şi pune la baza lumii o substanţă
care are două însuşiri – întindere şi gîndire. Monismul lui se manifestă ca panteism unde Dumnezeu şi
natura se contopesc. Lucrurile sunt moduri a substanţei materiale. G.Leibniz (1646-1716) explică
lumea cu ajutorul monadelor – particule indivizibile şi nemateriale, microlumi în miniatură. Monadele
sunt veşnice şi indistructibile, însuşirea lor este mişcarea şi activitatea. Orice monadă este unitatea
sufletului şi corpului.
Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi avea ca
scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea acestor probleme se
formulează două curente: empirism şi raţionalism.
Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii
ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se
bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. Conţinutul cunoştinţelor se reduc
direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se
întroduce în noţiunea de experienţă se distinge empirism materialist şi idealist. Empirismul materialist
reprezentant de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18 consideră că sursa
experienţei senzoriale este lumea exterioară, care există obiectiv. Empirismul idealist în persoana lui
G.Berkeley, D.Hume, reduce experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd faptul că
la baza experienţei se află lumea obiectivă. Empirismul este aproape de sensualism şi opus
raţionalismului. Contradicţia dintre empirism şi raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce
caracaterul general şi necesar al cunoştinţelor nu din minte, ci din experienţă. Empirismul subevalua
rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa relativă a gîndirii.
Trebuie de menţionat deosebit concepăia lui F.Bacon care foarte înalt aprecia ştiinţele
experimentale, observaţia şi experimentul. În lucrarea sa “Noul organon” F.Bacon propune noi
metode de cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi inducţia. Pînă la F.Bacon în ştiinţă domina
deducţia, care în principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le precizează. Ştiinţa trebuie să fie orientată
spre cunoaşterea naturii, să se bazeze pe experiment şi să meargă de la singular la general, de la fapte
spre teorie. Raţiunea trebuie să fie curăţită de diferite superstiţii şi erori (cele 4 fantome – peşterii,
pieţii, teatrului şi genului). Cunoaşterea este o reflectare pasivă a activităţii lumii înconjurătoare în
creerul uman, cunoaşterea în întregime depinde de obiect, de precizia întipăririi lui în memorie.
Raţionalism (reprezentanţii R.Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant, L.G.Fichte,
F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care
recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află
numai prin raţiune. Izvorul cunoştinţelor şi criteriul verdicităţiilor se găseşte în raţiune, dar nu în
lumea exterioară cum cosidera empirismul. Este contrar empirismului şi sensualismului.
Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa
senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) ori se neagă, ori se priveşte ca
imperfectă. Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice.
Momentul iniţial al cunoaşterii este, după R.Descartes, intuiţia şi gîndirea. Toate ideile
el le considera apărute din senzaţii şi înnăscute (ideea despre Dumnezeu, axiomele matematice
ş.a.). numai ultimile el le socotea adevărate. Unica metodă veridică de cunoaştere este îndoiala –
“Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist” (Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum). Cunoaşterea,
după R.Descartes, este o activitate intelectuală a subiectului de a reproduce realitatea obiectivă
în construcţii mintale, ăn noţiuni. Cunoaşterea în întregime depinde de subiect. B.Spinoza
evidenţia trei feluri de cunoaştere: cunoaşterea senzorială care dă cunoştinţe neclare,
cunoaşterea raţională ce dă cunoştinţe despre modurile substanţei şi cunoaşterea intuitivă care
ne dă adevărul. G.Leibniz împărţeşte toate adevărurile în adevăruri necesare (adevăruri a
raţiunii) şi întîmplătoare (adevăruri a faptelor). Ca adevăruri necesare el consideră noţiunile
substanţie, existenţă, cauzalitate, principiile logice şi morale ş.a.
Unii raţionalişti au înaintat concepţia despre “ideile înnăscute”(R.Descartes,
G.W.Leibnitz), ori învăţătura despre “a priori” şi a “posteriori” (în lat. “din ceea ce se află
înainte; “din ceea ce vine după“)(I.Kant). Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale
cunoaşterii. Astfel în psihologie pune pe primul loc funcţiile psihice intelectuale, în etică -
motivele şi principiile raţionale ale activităţii morale, în estetică - caracterul raţional (intelectual)
al creaţiei, în teologie - orientarea spre acceptarea acelor dogme pe care mintea le consideră
armonioase cu logica şi cu argumentele raţiunii. Raţionalismul este în opoziţie cu iraţionalismul
(vezi). }n filosofia sec.19 şi 20 credinţa în forţa nemărginită a raţiunii a decăzut (pozitivismul,
neopozitivismul etc.). Se dezvoltă o critică a raţionalismului clasic de pe poziţiile curentelor
iraţionaliste (freudism, intuitivism, pragmatism, existenţialism)
Idealismul englez al sec. XVIII era prezentat de G.Berkeley şi D.Hume.
Berkeley George (1685-1753) - filosof englez, idealist subiectiv, episcop. În opera sa principală
“Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti” (1710) a pus sarcina de a combate
materialismul şi cu ajutorul argumentelor filosofice de a întări poziţiile religiei. Prelucrează în
mod idealist sensualismul şi empirismul lui Locke. G.Berkeley considera, că obiectele
înconjurătoare nu există obiectiv, independent de om, ci sunt nişte senzaţii (idei) ale omului.
Obiectele există numai în măsura în care sunt percepute. A exista înseamnă a fi perceput (esse
est percipi). Logica lui e logica solipsismului, conform căreia în lume există numai subiectul care
percepe, iar realitatea obiectivă, inclusiv şi oamenii, nu există decît în conştiinţa “eului” care
percepe. Pentru a evita concluzii solipsiste G.Berkeley e nevoit să treacă pe poziţiile idealismului
obiectiv şi să recunoască, că lucrurile sunt o combinaţie ale senzaţiilor (ideilor) iar izvorul
senzaţiilor este Dumnezeu. Prin urmare, lumea nu este o reprezentare a “eului” ci consecinţa
unei cauze spirituale supreme. Filosofia lui G.Berkeley e orientată împotriva materialismului şi
ateismului, între care el vede o conexiune directă, interpretînd materialismul ca temelie filosofică
a ateismului. Concepţiile lui au fost dezvoltate ulterior în machism, pragmatism şi alte
numeroase şcoli idealiste.
Hume David1711 - 1776), filosof, istoric, economist şi publicist scoţian. A formulat

principiile directoare ale agnosticismului european modern; precursorul pozitivismului. Teoria
cunoaşterii a lui D.Hume s-a format sub influenţa empirismului lui Locke şi Berkeley. El afirmă
că toate cunoştinţele noastre se prezintă ca o totalitate de “impresii”, problema surselor
acestora(ale senzaţiilor şi percepţiilor noastre) nu este însă rezolvabilă, întrucît cunoaşterea nu
poate depăşi limitele “impresiilor”. Experienţa nu poate demonstra cauza apariţiei senzaţiilor
noastre. Dacă J.Locke vedea izvorul senzaţiilor în realitate, în lumea exterioară, iar G.Berkeley
- în spirit, ori Dumnezeu, atunci D.Hume neagă ambele aceste reprezentări. Noi nu putem
demonstra cî ele provin din lumea reală, cum susţin materialiştii, şi nici nu putem demonstra că
ele provin din raţiune, cum afirmă idealiştii. Categoriile cauzalităţii şi substanţei au fost supuse
unei critici sceptice din partea lui D.Hume. Cauzalitatea nu este, după el, un fapt obiectiv, ci are
un temei pur psihologic. Experienţa ne arată numai faptul că un eveniment este urmat de altul,
dar nu şi faptul că primul îl produce cu necesitate pe al doilea. Într-un mod similar a negat
D.Hume şi experienţa unei substanţe materiale sau a uneia spirituale, căutînd originea noţiunii
de substanţă în asociaţiile psihologice. D.Hume considera că misiunea cunoaşterii constă nu în
pătrunderea existenţei. Ea este o probabilitate care ne permite să ne orientăm în viaţa practică.
Unicul obiect al cunoaşterii autentice îl constituie, după D.Hume obiectele matematicii; toate
celelalte obiecte de cercetare se referă la fapte care nu pot fi demonstrate în mod logic, dar care
provin numai din experienţă. D.Hume şi-a extins scepticismul şi asupra religiei, afirmînd că
existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. La baza eticii lui stă concepţia naturii umane
neschimbate. Omul, după D.Hume - este fiinţă slabă predispusă erorilor şi capriciilor. Estetica
lui D.Hume se reducea la psihologia percepţiei artistice: frumosul el îl trata preponderent ca o
reacţie emoţională a subiectului la faptul oportunităţii practice a obiectului. în sociologie
D.Hume a fost adversarul atît a ideii feudal-aristocratice a “puterii de la Dumnezeu”, cît şi
concepţiilor contractuale de provinienţă a statului.

Referat
Tema: Apariția filosofiei

clasice germane Im.Kant

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Filosofia clasică germană

În epoca modernă tot mai mult se despart drumurile filosofiei şi ştiinţelor naturaliste. Ele au
diferite obiecte de studii (natura nemijlocit dată în experiment la ştiinţele naturii şi formele abstracte de
gîndire la filosofie). Se deosebesc ele şi prin metodele sale (experimentul în ştiinţele naturii şi logica,
abstracţia în filosofie). Însă ştiinţele naturaliste permanent cereau de la filosofie formularea şi
justificarea metodelor generale de cunoaştere, formelor universale de gîndire. Pentru rezolvarea lor
filosofia din nou pune în centrul cercetărilor sale omul, esenţa lui, modurile activităţii vitale şi de
cunoaştere ale lui. Aseste probleme devin obiectul de studii a filosofiei clasice germane.
Filosofia clasică germană ocupă o perioadă relativ scurtă, care este mărginită cu anii 80 a
sec XVIII dintr-o parte şi anul 1831 (anul morţii lui Hegel ) din altă parte. Însă din punct de vedere
teoretic ea este culmea dezvoltării gîndirii filosifice din acea perioadă. La sfîrşitul sec. XVIII lichidînd
rămînerea în urmă economică şi politică, Germania se apropia de revoluţia burgheză, la fel ca şi în
Franţa veacului XVIII, în Germania din veacul XIX revoluţia filosofică a precedat revoluţiei politice.
Filosofia clasică germană a fost ca o teorie germană a revoluţiei franceze. Pentru ea este caracteristic:
 Generalizarea tuturor ideilor filosofice precedente.
 Divizarea existenţei în lumea naturii şi lumea omului.
 Se studiază nu numai istoria umană, dar şi esenţa omului. Principala problemă este
problema omului, trecerea de la cultul omului abstract la oameni reali consideraţi în
acţiunea lor istorică.
 Se subliniază rolul filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.
 Înţelegerea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii şi idei.
 Formularea dialecticii ca concepţie integrală.
Reprezentanţii filosofiei clasice germane au fost Kant, Fichte, Schelling, Hegel, L.Feuerbach.
pînă nu demult în filosofia sovietică concepţia lui K. Marx şi F.Engels era interpretată ca ceva
sinestătător, ca o etapă calitativ nouă în dezvoltarea gîndirii filosofice. Dacă să fim obiectivi, ideile
filosifice a acestor mari gînditori întocmai se înscriu în tradiţia filosifiei clasice germane şi nu-s
altceva decît finalizarea ei.
KANT IMMANUEL (1724-1804) mare filosof şi savant german, fondatorul filosofiei clasice germane.
S-a născut şi a trăit toată viaţa în or. Konigsberg. În 1745 a absolvit universitatea din Konigsberg.
Activează la această universitate în anii 1755-1770 ca privat-docent, iar din 1770 pînă în 1796
profesor. În 1794 a fost ales membru al Academiei din S-Petersburg. A citit o mulţime de cursuri
(logica, metafizica, geografia fizică, etica, antropologia, fizica, mecanica, matematica, dreptul ş.a.). În
activitatea lui K. deosebim două perioade: precriticistă şi (după 1770) criticistă. În prima el se ocupă
mai mult cu ştiinţele naturii, se manifestă ca astronom, fizic,geograf, scrie un şir de lucrări în care
afirmă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor naturii ce există ca atare. Kant formulează o ipoteză
cosmogonică foarte importantă despre apariţia planetelor sistemului solar dintr-o nebuloasă
primordială confrom legilor naturale. Această realizare a astronomiei a respins ideea cum că natura
nare istorie în timp. Cu cercetările sale naturalist-ştiinţifice şi naturfilosofice Kant fundamentează un
nou tablou al lumii –tabloul nemecanicist. În deceniul 60 se începe trecerea de pe poziţiile
raţionalismului dogmatic la empirismul sceptic şi de la el raţionalismul critic. În anii 70 el trece de la
naturfilosofie la filosofia teoretică. Concepţia lui filosofică este numită încă şi idealism transcendental.
Multitidinea de probleme ce le abordează Kant se reduc la 4 principale: 1) ce eu pot să ştiu?; 2) ce eu
trebuie să fac?; 3) la ce eu pot să sper?; 4) ce este omul? Răspunsul la prima întrebare are scop de a
preciza posibilităţile şi limitele cunoaşterii umane. A doua întrebare se referă la problemele naturii
moralei. A treia - la problemele esenţei religiei. Aceste întrebări trebuie să răspundă şi la a patra -
locul şi rolul omului ţn lume.
A doua perioadă a activităţii lui Kant – criticistă – este legată cu publicarea de către el a trei
lucrări: “Critica raţiunii pure” (1781), “Critica raţiunii practice” (1788) şi “Critica capacităţii de
judecată”(1790). În aceste lucrări el dă o analiză critică filosofiei precedente.Kant socotea că obiectul
filosofiei teoretice trebuie să fie nu lucrurile, fenomenele şi procesele naturii, ci cercetarea activităţii de
cunoaştere a omului, stabilirea legilor raţiunii umane şi limitele ei.
Meritul lui Kant constă în aceea, că baza cunoaşterii ştiinţifice el o vedea nu în contemplarea
esenţei inteligibile a obiectelor, ci în activitatea de construire a ei, pe baza cărei se formează obiecte
idealizate. Cunoaşterea este activitate intelectuală a subiectului, proces de reflectare a lumii în
construcţii logice. În problema centrală a gnoseologiei – interacţiunea subiectului şi obiectului –
filosofia prekantiană atenţia principală atrăgea analizei obiectului cunoaşterii. Kant face obiect a
filosofiei specificul subiectului cunoscător, care determină modul cunoaşterii şi controlează obiectul
cunoştinţelor. În filosofia prekantiană subiectivitatea era privită ca un obstacol în calea adevăratei
cunoaşteri, ca ceea ce denaturează starea lucrurilor (teoria despre fantome a lui F.Bacon).
Kant pune problema de a preciza deosebirea dintre elementele subiective şi obiective a
cunoştinţelor în subiect însăşi, în diferite nivele şi structuri a subiectului. În subiect el evidenţiază două
niveluri: empiric şi transcedental (ce se găseşte dincolo de experienşă). Nivelul empiric cuprinde
particularităţile individual-psihologice ale omului, specificul organelor de simţ, sistemului nervos. La
nivelul transcedental se referă acele noţiuni şi categorii universale care apriori se găsesc în intelectul
şi raţiunea omului. Structura transcedentală formează începutul supraindividual în om.
Una din cele mai importante probleme asupra căreia lucra Kant era problema cum sunt
posibile cunoştinţele ştiinţifice veridice? Cunoştinţele veridice sunt cunoştinţele obiective ce au
caracter universal şi necesar. Această problemă a veridicităţii cunoştinţelor ştiinţifice la Kant se
concretizează ca: “Cum e posibilă matematica?”, “Cum e posibilă fizica?”, “Cum e posibilă
metafizica?”.El neagă atît sensualismul cît şi raţionalismul, care în diferit mod priveau izvorul
cunoştinţelor. Kant considera că cunoştinţele se bazează pe experienţă, însă nu toate cunoştinţele
reiesă din experienţă, există ceva ce precedă experienţa, există pînă la experienţă (a priori). În procesul
cunoaşterii el evidenţiază trei etape: 1) sensibilitatea, 2) intelectul analitic, judecata şi 3) raţiunea.
Sensibilitatea este capacitatea senzaţiilor şi percepţiilor. La sensibilitate se referă spaţiul şi timpul.
Intelectul este gîndirea ce operează cu noţiuni şi categorii. Aici Kant include categoriile cantitate,
calitate, relaţie şi modalitate. Raţiunea este proprietatea de a formula raţionamente, este cea mai
superioară capacitate a subiectului care dirigează şi controlează intelectul. Senzaţiile noi le primim din
experienţă interacţionînd cu obiectele singulare, dar ele nu au caracterul generalităţii. Caracter
general şi universal au noţiunile, dar ele există în noi apriori, sunt date pînă la experienţă. Cunoştinţele
ştiinţifice pot fi concepute numai ca sinteza acestor două elemente diferite. Problema constă în aceea
cum poate exista această sinteză?
Procesul cunoaşterii, după Kant, se realizează în felul următor.Obiectele realităţii care există
ca atare acţionează asupra organelor de simţ, provocînd o mulţime de senzaţii. Ceea ce noi reflectăm
prin senzaţii nu constituie lucrurile ca atare aşa cum sunt în sine, ci numai cum ele ni se dau nouă.
Lucrurile în sine nu pot fi cunoscute. Kant numeşte lucrul în sine “obiect transcendental” ori noumen
(spre deosebire de fenomen pe care noi îl putem cunoaşte). Intelectul cu ajutorul categoriilor apriorice
grupează şi sintetizează reprezentările senzoriale într-o imagine integrală - percepţia. Ultima este ceva
strict individual şi subiectiv. Ca să devină uni-versale aceste precepţii individuale trebuie să treacă prin
gîndire, intelect, care operează cu noţiuni şi categorii. Intelectul formulează categorii şi judecăţi,
construieşte obiectele în corespundere cu formele apriorice ale gîndirii. Noi cunoaştem numai aceea ce
singuri construim cu ajutorul intelectului. Însă intelectul este dirijat de treapta superioară - raţiune. Ea
operează cu judecăţi şi raţionamente şi priveşte lumea fenomenală global. Numai cu ajutorul raţiunii se
nasc ideile care sunt călăuze pentru cunoaştere. Deci cunoaşterea, după Kant este o activitatea
intelectuală de construire şi reflectare a realităţii în construcţii logice, mintale, după anumite legi
proprii gîndirii.
Concepţia morală a lui Kant reiesă din convingerea că fiecare personalitate este un scop în
sine. Nici o personalitate nu trebuie să fie mijloc pentru realizarea altor scopuri, chiar dacă ele reiesă
din intenţii nobile. Baza concepţiei morale o constituie imperativul categoric. Orice faptă este morală
dacă în temelia sa conţine tendinţă spre fericire, dragoste, simpatie. Fapta devine morală dacă ea se
bazează pe datorie şi stimă legilor şi normelor morale. În caz de conflict moral noi trebuie
necondiţionat să ne supunem datoriei morale.

Referat
Tema: Sistemul filosofic a lui

F.Hegel și L.Feuerbach

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
FEUERBACH LUDWIG (1804-1872) - filosof materialist şi ateu german. Concepţiile filosofice ale lui
s-au format sub influenţa filosofiei lui Hegel, adeptul înflăcărat al căruia a fost la începutul cărierei
sale, ca mai apoi în cartea “Contribuţii la critica filosofiei hegeliene”(1839) să supună unei critici
serioase idealismul lui Hegel ca bază teoretică a religiei. În alte lucrări - “Esenţa
creştinismului”(1841); “Teze preliminare cu privire la reforma filosofiei”(1842); “Principiile filosofiei
viitorului”(1843) L.Feuerbach argumentează, că religia şi idealismul au o temelie comună, unele şi
aceleaşi rădăcini: atribuire gîndirii umane o esenţă sinestătătoare, care numai în fantezie şi nu în
realitate pot fi rupte de om şi contrapuse lui. Idealismul este pentru el o construcţie speculativă despre
suprasenzorial, iar religia este un idealism raţionalizat.
L.Feuerbach consideră, că obiectul filosofiei trebuie să fie nu spiritul contrar naturii şi nu
natura contrară spiritului, ci omul în unitatea esenţei sale corporale şi spirituale. În centrul filosofiei
trebuie să fie omul, sau filosofia trebuie să fie antropologie. Toate enigmele idealismului vor dispărea
dacă noi vom înţelege natura lor – absolutuzarea şi zeificarea capacităţilor umane.
În concepţia lui L.Feuerbach cît pozitiv, atît şi negativ. El critică idealismul lui Hegel, dar n-a
putut păstra pozitivul, împreună cu idealismul L.Feuerbach a înlăturat şi dialectica din filosofia
hegeliană. El este materialist, dar materialismul lui este metafizic şi mecanicist. Pune în centrul
filosofiei sale omul, dar îl priveşte ca fiinţă biologică (şi nu socială), ca individ abstract. Omul este o
fiinţă naturală şi relaţiile între oameni sunt tot naturale. L.Feuerbach critică religia, arată rădăcinile ei
sociale şi totodată propune o nouă religie care trebuie să zeifice omul, să se bazeze pe iubirea
generală şi interacţiunea dintre “Eu” şi “Tu”. Tendinţa omului spre fericire ca forţă motrică a voinţei
umane duce inevitabil la conştientizerea datoriei morale, deoarece “Eul” nu poate fi fericit şi exista
fără “Tu”. Tendinţa spre fericirea personală depăşeşete limitele egoismului, ea este nerealizabilă în
afara comunităţii umane.
În teoria cunoaşterii L.Feuerbach s-a pronunţat în calitate de adept al empiris-mului şi
senzualismului, afirmînd cognoscibilitatea lumii şi criticînd agnosticismul lui Kant. Dar ca şi
materialismul în întregime, teoria cunoaşterii lui L.Feuerbach purta un caracter metafizic,
contemplativ.
În interpretarea fenomenelor sociale el a rămas pe poziţiile idealismului. L.Feuerbach afirma,
că orînduirile sociale se schimbă odată cu schimbarea formelor religiei, iar societatea este doar o
comunitate de numeroşi indivizi, uniţi între ei prin legături naturale.
HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) - filosof idealist obiectiv şi dialectician, cel mai
mare reprezentant al filosofiei clasice germane. La începutul activităţii sale filosofice Hegel a fost
adeptul lui Kant şi Fichte ca mai apoi, sub influenţa lui Schelling, să treacă de la idealismul
transcendental, subiectiv la cel absolut, obiectiv. Concepţia lui este cea mai profundă şi multilaterală
dezvoltare a metodei dialectice de gîndire şi concepere a lumii. Marele merit a lui Hegel constă în
aceea, că el pentru prima dată a prezentat toată lumea naturală, istorică şi spirituală în formă de
proces, în permanentă mişcare, schimbare şi dezvoltare şi a încercat de a stabili legăturile interne a
acestor schimbări.
Hegel a creat sistemul idealismului obiectiv original la temelia căruia a pus teza despre
identitatea dintre existenţă şi gîndire, despre lume ca o manifestare a ideii absolute. Iar aceasta
înseamnă, că existenţa este gîndire, că tot ce-i real este raţional şi tot ce-i raţional este real. Conform
concepţiei lui Hegel baza lumii o constituie ideea absolută, spiritul universal care după natura sa e
contradictoriu şi de aceea se află într-o permanentă automişcare, autodezvoltare. Ideea absolută,
potrivit lui Hegel , nu-i altceva decît raţiunea, gîndirea, substanţa ce formează esenţa şi baza
primordială a tuturor lucrurilor, ea există veşnic şi conţine în sine în formă potenţială toate
determinările fenomenelor naturale, sociale şi spirituale. “Logica”, “Filozofia naturii” şi “Filozofia
spiritului” sunt trei părţi componente a “Enciclopediei ştiinţelor filosifice” care prezintă un scurt eseu
a sistemului filosofic a lui Hegel.
În procesul dezvoltării sale ideea absolută trece prin diferite etape, iar dezvoltarea ca atare are
forma de triadă: teză, antiteză şi sinteză. Prima în dezvoltarea ideei absolute e etapa logică, cînd
ideea există în starea sa pură, înaintea naturii, în “stihia gîndirii pure”. La această etapă ea se
desfăşoară prin aşa categorii ca existenţă, esenţă, noţiune.La a doua etapă ideea absolută se
transformă în natură, care este o “exteriorizare a ideii absolute”. Ideea se obiectivizează în natură, se
înstrăinează de la adevărata sa esenţă şi se manifestă în formă de obiecte corporale singulare. A treia
etapă a dezvoltării ideei este filosofia spiritului ce se realizează prin spiritul subiectiv, spiritul obiectiv
şi spiritul absolut. Spiritul subiectiv reflectă esenţa omului, lumii lui spirituale, dezvoltarea conştiinţei
lui. Spiritul obiectiv cuprinde sfera vieţii sociale, se manifestă ca o integritate supraindividuală şi se
realizează prin drept, morală şi stat. Spiritul absolut este activitatea spirituală comună a mai multor
generaţii şi se realizează prin artă, religie, filosofie. În filosifie ideea se cunoaşte pe sine insăşi şi cu
aceaste procesul dezvoltării se termină.
Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică, interpretată de el ca teorie
universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat legile cele mai generale ale
dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar dialectica lui Hegel purta un
caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale, potrivit lui Hegel , se află
ideea absolută.
În ansamblu filosofia lui Hegel este contradictorie. Contradicţia dintre sistemul filosofic
metafizic, conservativ şi metoda dialectică progresivă, revoluţionară îl făceau pe Hegel sa cedeze
permanent în favoarea sistemului, sau a metodei. Încă în secolul trecut filozofia lui Hegel a fost
criticată atît de materialism (L. Feuerbach, K.Marx) cît şi de idealism şi iraţionalism (A.Schopenhauer,
S.Kierkegaard, F.Nietzsche).
În teoria cuinoaşterii Hegel s-a manifestat împotriva agnosticismului, acceptînd
cognoscibilitatea lumii. Dar cunoaşterea la el e orientată în trecut, deoarece prin lucruri omul cunoaşte
ideea absolută.

Referat
Tema: Filosofia rusă în a doua jumătate

a sec XIX-lea începutul sec XX-lea

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice, economice şi social-politice, formulate iniţial de

Marx şi Engels şi dezvoltate mai departe de către V.Lenin. În marxism se abordează un şir de probleme
extrem de importante referitor la existenţă, conştiinţă, legităţile dezvoltării şi funcţionării societăţii.
Pentru prima dată a fost dată interpretarea materialistă a istoriei şi societăţii, se formulează dialectica
materialistă, ideea practicii. Apariţia marxismului a fost condiţionată de următoarele premise:
 Social-economice –generalizarea mişcării revoluţionare din acea perioadă (răscoalele din
Silezia, Lion, mişcarea ciartistă).
 Naturalist-ştiinţifice – formularea teoriei celulare, legii conservării şi păstrării energiei şi
teoria evoluţionistă a lui Darvin.
 Izvoarele teoretice – socialismul utopist francez, economia politică engleză şi filosofia
clasică germană .
Dezvoltarea societăţii conform marxismului are loc ca rezultat al luptei de clasă şi
contradicţiilor modului de producţie. Lupta de clasă duce la lichidarea societăţii cu clase antagoniste şi
respectiv lichidarea exploatării, la eliberarea proletariatului. V.Lenin completează marxismul cu ideea
posibilităţii revoluţiilor socialiste în ţările înapoiate, predominant agrare. Ideile lui Lenin au stimulat
revoluţiile şi schimbările sociale în ţările subdezvoltate ca Rusia, China, Iugoslavia, democraţiile
populare ş.a. Marxismul a influenţat puternic dezvoltarea gîndirii filosofice, economice şi social-politice
a sec.XX.
Astăzi există o multitudine de păreri referitor la esenţa şi rolul marxismului şi aceasta este
condiţionat de aceea, că marxismul nu-i o concepţie omogenă, nu-i numai o construcţie teoretică, ci şi
un sistem de idei conceptuale şi abordări ideologice. Aici se referă marxismul clasic, ideile formulate
de K.Marx şi F.Engels. Aici se referă şi interpretarea şi dezvoltarea marxismului de către Lenin şi
aplicarea lui la realitatea rusă. Tot aici se include şi varianta totalitaristă a lui Stalin. Mai există
varianta social-democratică a marxismului precum şi neomarxismul. Deci dacă criticăm marxismul,
atunci trebuie să avem în vedere anumite idei concrete ce s-au învechit şi nu corespund realităţii.

Referat
Tema: Filosofia existenței,ființei.

Formele și nivelurile existenței,
unitatea lor didactică

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Existenţa – categorie filosofică care desemnează lumea obiectivă, materia, natura ce există
independent de conştiinţă, de asemenea procesul vieţii materiale a oamenilor. Existenţa este noţiunea
cea mai generală care cuprinde tot ce fiinţează independent de voinţa omului, tot ce există: realitatea
material-obiectivă, valorile spirituale şi existenţa omului. Această noţiune des se confundă cu aşa
expresii ca lumea, realitatea, universul. Existenţa este o caracteristică integrală a lumii, reflectă
totalitatea lumii prin fiinţarea, existenţa ei.
În sensul larg al cuvîntului a exista înseamnă a fiinţa. A exista este echivalent cu a fi. Existenţa
este unitatea realităţii obiective şi subiective. Prima concepţie filosofică despre existenţă au formulat-o
reprezentanţii şcolii de la Milet, pentru care existenţa coincidea cu cosmosul material. Parmenid
înţelege existenţa ca ceva ideal, unic, neschimbător şi veşnic. Heraclit dimpotrivă considera existenţa
ca o veşnică schimbare şi dezvoltare. Filozofia medievală contrapunea existenţa divină (adevărată) cu
existenţa creată (neadevărată). În filozofia epocii moderne se formulează înţelegerea naturalistă a
existenţei ca realitate fizică ce exclude din ea conştiinţa. Însă deacum R.Descartes şi Leibniz definesc
existenţa ca ceea ce include şi conştiinşa.Filosofia clasică germană evidenţiază aşa nivel ca existenţa
ideal-obiectivă.
În filozofia dialectico-materialistă existenţa se înţelege ca unitatea realităţii obiective şi
subiective, ea are mai multe niveluri – natura organică şi neorganică, biosfera, existenţa socială,
existenţa personalităţii, valorilor culturale, principiilor şi categoriilor cunoaşterii ştiinţifice.Lumea
există ca o multitudine de obiecte, fenomene şi procese, are un caracter contradictoriu, este unitatea
dintre veşnic şi trecător.
Problema existenţei presupune cîteva momente. Ce există? Lumea. Unde există? Aici şi peste
totul. Cît de mult există? Acum şi totdeauna. Lumea a fost, este şi va fi, ea este netrecătoare. Lucrurile
concrete sunt finite, trecătoare. Problema existenţei constă în unitatea contradictorie a existenţei
naturii ca netrecătoare şi existenţa trecătoare a lucrurilor. Lumea este unitatea a tot ce există. Această
unitate se manifestă ca totalitatea, unitatea multitudinii şi multitudinea unicităţii, totul este în unicul şi
unicul este în totul. Lumea ca totalitatea a tot ce există se deosebeşte din punct de vedere a existenţei
numai prin modurile, sau tipurile de a fi. Deosebim următoarele tipuri de existenţă:
 Existenţa naturii şi lucrurilor în natură. Natura ca totalitate este veşnică şi netrecătoare, ea
este infinită în timp şi spaţiu, iar componentele naturii – finite, schimbătoare şi trecătoare.
Existenţa naturii este independentă de voinţa oamenilor, ea există ca atare, nemijlocit şi este
egală cu sine insăşi ce se exprimă prin noţiunea “existenţa în sine”. Analizînd existenţa
naturii e important de a evidenţia natura primară (reală) şi secundară (artificială), creată
de oameni. Ultima este o entitate complexă, o realitate socio-culturală. Astăzi tot mai mult şi
mai mult avem de a face cu natura creată de oameni, tot mai puţine locuri au rămas unde nu
s-a implicat omul. Problema constă în aceea cum trebuie să fie natura artificială. Ea trebuie
să fie creată după analogie cu natura primară şi după legile ei. Ignorarea acestor cerinţe
duce la dezechilibru dintre natură si societate, la probleme ecologice.
 Existenţa omului. El este ca organism viu, ca reprezentant a speciei Homo sapiens, ca fiinţă
cugetătoare, ca fiinţă social-istorică. Specificul existenţei umane – în activitatea de muncă,
în muncă şi prin muncă omul se formează şi se manifestă.
 Existenţa spiritualului cuprinde diferite procese psihice şi conştiente a activităţii umane,
cunoştinţele materializate în limbă şi sistemele simbolice. La spiritual deasemenea se referă
normele şi principiile comunicării umane, valorile ştiinţifice, literare, artistice ş.a.
Spiritualul există la nivelul individului (ca procese ideale, psihice, ca lumea spirituală,
internă a individului) şi ca materializat în diferite forme a culturii umane.
 Existenţa socială – este procesul real al activităţii vitale a oamenilor, procesul de
reproducere a vieţii materiale a oamenilor. Ea se divizează în existenţa individuală
(existenţa unui individ în societate şi istorie) şi existenţa sociumului, a societăţii în
întregime.
Deci, existenţa nu trebuie redusă numai la componentul material ori numai la ceva spiritual.
Existenţa este tot ce există obiectiv, ce există real, în afară şi independent de conştiinţa umană.

Referat
Tema: Categorii ,,materie”.

Concepțiile cosmologice contemporane
despre structura Universului.

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
MATERIA - categorie filosofică pentru desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului
în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată, reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de
ele (V.I.Lenin). Materia este multitudinea infinită de obiecte şi sisteme care există în lume, există real,
independent de conştiinţa omului.
Încă din antichitate filosofii se stăruiau să deie definiţia materiei pentru a explica lumea
înconjurătoare, însă această noţiune avea diferit conţinut în diferite perioade istorice. Prima etapă era
reprezentarea concret-senzorială a materiei. În Grecia Antică ea era ca temelia, substratul, începutul
tuturor lucrurilor şi se înţelegea ca ceva omogen, nechimbător, necreabil şi indiscutabil. Gîndirea
filosofică se dezvoltă în direcţia abstractizării de la însuşirile şi calităţile exterioare, neesenţiale ale
lucrurilor spre evidenţierea unui obiect comun pentru toată realitatea, ori unui substrat universal. Aşa
promaterie era apa, aerul, focul ş.a. A doua etapă – înţelegerea materiei ca substrat (substanţă).
Aristotel înţelegea materia ca substrat, ca ceva pasiv, amorf, acalitativ, ca material pentru obiecte şi
fenomene. În epoca medievală idealismul şi religia care dominau nu contribuia la studierea
experimentală a naturii. Progresul în teoria despre structura materială a lumii se observă în epoca
modernă(sec.XVII-XVIII), cînd se dezvoltă ştiinţele experimentale a naturii. În concepţiile
materialismului mecanicist, metafizic din acea perioadă materia se înţelegea ca o totalitate de însuşiri
a corpurilor (întindere, formă, greutate, mişcare) care acţionează asupra organelor de simţ. În această
noţiune rolul principal îi revine corporalităţii ce se baza pe categoriile ştiinţei din acel timp - atom,
substanţă, masă. A treia etapă – reprezentarea filosofico-gnoseologică a materiei. Materialiştii francezi
Diderot, Holbach, Helveţius ş.a. neagă concepţia despre materie ca o substanţă omogenă şi inertă.
După părerea lor materia în general este tot aceia ce corespunde realităţii obiective şi afectează
simţurile noastre într-un mod oarecare. Această idee o dezvoltă mai departe F.Engels, care arată că
materia ca atare este o pură creaţie a gîndirii şi o abstracţie, noi nu ţinem seama de deosebirile
calitative ale lucrurilor, atunci cînd le unim în noţiunea de materie. Materia ca atare nu există ca ceva
corporal în mod sensibil.
Noţiunea ştiinţifică de materie a fost dată de către V.Lenin (categorie filosofică pentru
desemnarea realităţii obiective, care îi este dată omului în sensaţiile lui, care este copiată, fotografiată,
reflectată de sensaţiile noastre, existînd independent de ele). Ea a fost elaborată avînd în vedere critica
materialismului mecanicist şi metafizic şi noile tendinţe în dezvoltarea ştiinţei. La sfîrşitul sec.XIX în
fizică au loc un şir de descoperiri(electronul, radioactivitatea, razele Rontghen) care au revoluţionizat
ştiinţa, au dus la schimbarea radicală a concepţiilor despre lume. Odată cu revoluţia în fizică, apare şi
o criză, care nu-i altceva decît concluziile greşite, idealiste din aceste descoperiri revoluţionare (cum
că materia dispare, rămîn numai energia, formulele). Revoluţia în ştiinţele naturaliste a arătat că în
natură nu există ultimul nivel, că cunoştinţele despre ea nu-s depline şi definitive. Neajunsul principal a
noţiunii de materie, care a existat în istoria filosofiei, constă în aceia că această noţiune se confundă cu
caracteristica unui nivel specific a materiei, cu reprezentările concrete despre structura ei, care se
schimbă cu dezvoltarea cunoştinţelor. Nu trebuie de confundat noţiunea filosofică despre materie cu
noţiunea naturalist-ştiinţifică despre realitate. Noţiunea filosofică - materia este categorie pentru
desemnarea realităţii obiective, a tot ce există independent de conştiinţa omului, independent de aceea
cunoaştem noi această realitate ori nu. Noţiunea naturalist-ştiinţifică reflectă cumeste însăşi această
realitate obiectivă.
Materia este obiectivă, universală, necreabilă şi indiscutabilă, se găseşte în mişcare, timp şi
spaţiu. Ea există ca substanţă şi cîmp. Materia ca substanţă este realitatea obiectivă corporală, tot ce
are masă de repaos. Cîmpul este o varietate a materiei, care n-are masă de repaos şi depinde de
diferite interacţiuni şi relaţii a corpurilor materiale. Materia ca substanţă există ca diferite tipuri de
sisteme materiale cu anumite niveluri structurale: particulele elementare, atomii, moleculele, corpurile
macroscopice, organismele vii, biocenozele, societatea umană, sistemele geologice, Pămîntul şi alte
planete, aştrii, galaxia, sistemul de galaxii, metagalaxia ş.a. Materia ca realitate obiectivă este
caracterizată prin diferite forme de existenţă, însuşiri şi legături universale: timp, spaţiu, mişcare,
cauzalitate, legitate, structuralitate ş.a.

Referat
Tema: Problema sensului vieții umane

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Problema vieţii şi morţii este “veşnică”, ea se discută începînd din antichitate şi pînă în zilele
noastre. Filozofia marxistă considera, că pentru noi este tot clar în această problemă, că noi construim
viitorul luminos, ne conducem de idealuri măreţe şi nu pot să fie discuţii în privinţa sensului vieţii şi
morţii. Această problemă era abordată mai mult în concepţiile religioase. Viaţa şi moartea sunt noţiuni
ce stau în centrul oricărei religii. Viaţa de pe pămînt a fost considerată întotdeaune un mister, o taină,
iar moartea fizică ca trecerea într-o viaţă mai perfectă, superioară. Însă vrem noi ori nu problema
sensului vieţii, valorii ei îi intereseză pe toţi oamenii deoarece de ea depinde activitatea omului,
relaţiile dintre om şi om, om şi societate, comportamentul lui.
Viaţa omului este la urma urmei satisfacerea necesităţilor lui, pe baza căror se desfăşoară
diferite acte de activitate vitală şi socială, acte de comunicare şi muncă. Orice activitate, reeşind din
anumite necesităţi şi bazîndu-se pe ele, depinde de unele sau altele sisteme de valori, pe care omul le
produce ori se foloseşte de ele.Sensul vieţii nu există de la sine însăşi ca un atribut al realităţii în
genere, el este o manifestare a personalităţii umane, constă în conştientizarea de către individ a
propriei sale existenţe. Kant considera, că sensul vieţii constă în supunerea benevolă a individului
legilor morale şi asta îl ridică pe om deasupra naturii sale. Conştientizarea de către individ a propriei
sale existenţe este o condiţie şi formă spirituală de ridicare a omului deasupra naturii sale. Din aceste
considerente exprimarea sensului vieţii capătă formă de concepţie despre lume. Fichte afirma, că
adevăratul sens al vieţii umane constă în realizarea de către individ a acordului deplin cu sine însăşi, în
raţiune, în libertate, în activitate. Omul din produs al naturii devine fiinţă raţională liberă. Sensul vieţii
este dezvoltarea adecvată a omului cu natura sa proprie, formarea personalităţii. Hegel socotea, că
sensul vieţii în esenţă şi după conţinut este ceva supraindividual, suprapersonal, unind viaţa individului
cu această sistemă supraindividuală, supunînd individualul acestei sisteme. În concepţiile religioase
viaţa are o valoare oarecare dacă ea are careva sens. Sensul vieţii fiecărui om aparte este determinat
de o forţă supremă, exterioară omului, care la urma urmei este Dumnezeu. Viaţa omului este un mijloc
de supunere şi servire acestui absolut, viaţa de pe pămînt este numai o pregătire către viaţa de apoi.
Filozofia apelează la raţiunea omului şi socoate că el singur trebuie să caute răspuns la aceste
probleme, folosind pentru asta forţele spirituale proprii. Acumulînd experienţa umană filozofia poate
să-i ajute omului în căutarea sensului vieţii. În rezolvarea acestei probleme filozofia materialistă reesă
din aceea, că fiecare viaţă omenească este o autovaloare şi scop în sine şi este dată individului nu
întîmplător (cum li s-ar părea unora) şi nu fără sens, deoarece omul, individul, personalitatea sunt
părţi componente a societăţii umane. Cu alte cuvinte, în determinarea sensului vieţii trebuie să reeşim
dintr-un sistem de valori.
Sensul vieţii omului are două aspecte – individual şi social, viaţa “pentru sine” şi viaţa “pentru
alţii”. Viaţa fiecărui individ este, dintr-o parte, autorealizarea omului, manifestarea capacităţilor,
necesităţilor, posibilităţilor creatoare a lui şi, din altă parte, această realizare are loc în lumea
extracorporală, obiectivă, mai întîi de toate într-un anumit mediu social, care formează anumite cerinţe
către individ. Sensul vieţii este un scop strategic conştient al vieţii omului, o problemă pe o perioadă
destul de îndelungată ori pe toată viaţa. Sensul vieţii presupune coordonarea vieţii personale cu o sferă
mai largă a realităţii şi în primul rînd cu viaţa poporului său, grupurilor sociale, societăţii ţn întregime,
ori coordonarea vieţii personale cu viaţa unor persoane eminente. Sensul vieţii în conştiinţa şi
comportamentul individului capătă formă de datorii şi idealuri care nu i se impun forţat individului, ci
sunt primite de el benevol şi se manifestă ca libertatea voinţei.
Sensul vieţii se realizează într-o mulţime de moduri de activitate – în muncă, în viaţa familiară,
în educarea copiilor, în ocuparea cu ştiinţa, literatura şi arta, în activitatea obştească ş.a. Însă munca
şi producerea nu-s scopuri în sine, dar sunt primize necesare şi bază obiectivă pentru creiarea
condiţiilor în care orice individ ar putea să se autorealizeze. Conceperea justă a sensului vieţii se
formează atunci, cînd omul poate deosebi valorile adevărate de false, cînd înţelege zădărnicia poziţiei
individualismului, absurditatea vieţii numai pentru sine. Cel mai important sens al vieţii este atunci,
cînd omul dezvoltă toate capacităţile sale şi le realizează în activitatea sa pentru binele oamenilor,
societăţii. Anume aşa sens al vieţii are cea mai mare recunoştinţă a societăţii şi în acelaşi timp aduce
omului cea mai mare satisfacţie sufletească şi fericire personală. Însă în viaţa sa individuală omul
niciodată nu atinge scopurile vieţii omenirii şi în acest sens el este o fiinţă care veşnic nu-şi realizează
adecvat scopurile sale. Acest moment de veşnică nesatisfacţie a scopurilor sale îl impune pe individ la o
activitate creatoare, la o perfecţionare a capacităţilor sale. Anume în aceasta şi constă destinul omului,
sensul vieţii lui – de a dezvolta multilateral toate aptitudinile sale, de a aduce aportul său personal în
istorie, în progresul societăţii, culturii ei. În asta şi constă sensul vieţii unei personalităţi aparte, care
se realizează prin societate, şi în principiu tot acesta este şi sensul vieţii societăţii, omenirii în
întregime.Aşa concepţie despre sensul şi valoarea vieţii umane reesă din teoria filosofică despre esenţa
socială a omului. Încercările de a deduce sensul vieţii din sfera biologicului sunt sortite la eşec,
deoarece viaţa omului este determinată de o multitudine de factori sociali, care sunt regulatorii ei.
Conceperea sensului vieţii este imposibilă fără a pătrunde în taina morţii. Moartea este sfîrşitul
vieţii, este negarea ei ca o valoare supremă. Toată viaţa conştientă a omului este pătrunsă de o
contradicţie între intenţia nemuririi şi mortalitatea lui reală, conştientizată de el. Această contradicţie
se rezolvă prin crearea concepţiilor nemuririi omului şi respectiv concepţii despre valoarea vieţii, care
sunt două elemente principale în viaţa omului. Concepţiile religioase promit nemurirea sufletului şi
deci o viaţă veşnică (în rai sau iad) în lumea cealaltă. Filosofii din trecut (M. Montaigne, B.Spinoza,
Kant ) subliniau, că ideea nemuririi sufletului este o iluzie, dar ea este necesară pentru întărirea
moralităţii în societate. Omul ca organism viu nu-i veşnic, el se naşte, îmbătrîneşte şi moare, aşa-s
legile biologice. Viaţa omului este unică, unicală, irepetabilă, nu se reînnoieşte şi deatîta ea capătă o
valoare extraordinară.
Sensul morţii şi depăşirea ei depinde de aceea cum noi înţelegem sensul vieţii. Cercetările
cazurilor de suicid arată, că viaţa devine insuportabilă numai pentru acei oameni care nu văd nici un
scop în viaţă, nici aşa ceva datorită căruia are sens să trăieşti, nu văd nici un sens a vieţii. Dacă sensul
vieţii este conceput în aspectul ei social, atunci şi moartea poate fi depăşită. Poetul tatar Musa Djalil
spunea, că trebuie de trăit aşa, ca şi după moarte să nu mori. În structura vitală a omului putem
deosebi patru grupuri de necesităţi care formează strategia activităţii şi respectiv intenţia imortalităţii:
- omului îi este propriu intenţia imortalităţii individuale, care se exprimă în tendinţa de autopăstrare,
de a ocoli moartea;
- intenţia imortalităţii omului ca reprezentant al speciei Homo sapiens şi se exprimă în tendinţa de a
se continua pe sine în viaţa urmaşilor proprii;
- intenţia imortalităţii ca tendinţă de a se păstra pe sine în creaţiile sale materiale şi spirituale;
- intenţia imortalităţii în aspectul social – tendinţa de a sluji poporului său, altor oameni.
Cu alte cuvinte nemurirea trebuie concepută nu în sens individual, biologic, ci într-un sens
social, însă toate aceste intenţii a imortalităţii încă o dată dau dovadă, că problema morţii nu-i altceva
decît problema constituirii adevărator valori şi fundamentarea sensului vieţii. Numai găsindu-ne faţă-n
faţă cu moartea noi putem concepe şi aprecia adevăratele valori şi sensul vieşii.

Referat
Tema: Valoare și acțiune.

Filosofia acțiunii

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018

Referat
Tema: Concepțiile filosofice ale cronicarilor

români.Concepțiile filosofice ale lui
N.Milescu-Spătaru,D.Cantemir

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1636 - 1707)
Personalitate de prim rang în cultura românească din a doua jumătate a

secolului XVII - începutul secolului XVIII. N. Milescu s-a născut în familia unui boier
moldovean. După unii cercetători, la început el şi-a făcut studiile la Academia slavo-
greco-latină din Iaşi, apoi a continuat la Academia de pe lângă Patriarhia de la
Constantinopol, instituţii în care a studiat limbile slavonă, greacă veche, neogreacă,
latină, turcă, arabă, apoi istoria, diverse discipline filosofice, literatura şi teologia.
Întorcându-se în patrie pe la mijlocul anilor ‘50 ai secolului XVII, N. Milescu devine o
persoană influentă la curtea domnitorilor moldoveni, ajungând la rangul de spătar.
După cum reiese din unele izvoare, N. Milescu a participat la un complot împotriva
domnului Ştefăniţă Lupu, după descoperirea căruia cărturarul a fost nevoit să
părăsească ţara.
Nicolae Milescu, prin activitatea sa cărturărească, a avut un mare aport la dezvoltarea

gândirii social-politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia.
În perioada de până la stabilirea sa în Ţara Moscului, N. Milescu a manifestat un viu
interes faţă de diverse probleme legate de istoria bisericii şi de teologie, scriind şi
traducând câteva lucrări, între care menţionăm traducerea cel puţin a unor părţi a
BIBLIEI, în acelaşi timp a studiat intens prin multe biblioteci europene în Austria,
Suedia, Germania, Franţa, Imperiul Otoman. A efectuat de asemenea traducerea din
limbile greacă şi latină a unui şir de lucrări din cultura antică şi medievală europeană,
dintre acestea făcând parte opere religioase, filozofice etc. Toate aceste lucrări s-au
bucurat de mare popularitate, fiind copiate în zeci de exemplare, atât în Rusia, cât şi în
Moldova, în Orientul Apropiat etc. În 1672 el alcătuieşte, de exemplu, un dicţionar ruso-
greco-latin. În anii următori scrie un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca
"Aritmologhion", "Povestirea despre sabile", "Cartea aleasă pe scurt despre nouă muze
şi despre şapte arte liverale", în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi
are muza ei, apoi "Hrismologhion" sau cartea celor patru monarhii. Un amestec de
istorie şi legendă găsim în "Povestirea despre zidirea bisericii Sfânta Sofia de la
Constantinopol".
În expoziţia permanentă a Muzeului Naţional

de Arheologie şi Istorie a Moldovei sunt prezente două dintre lucrările marelui cărturar
Aritmologhion, 1662 şi Hrismologhion, 1662.
Opera lui Nicolae Milescu Spătarul a căpătat o largă răspândire în manuscrise în timpul
secolelor XVII-XIX în Rusia, în ţările româneşti, în Orientul Apropiat şi chiar în Europa
Occidentală. De la sfârşitul secolului XX lucrările sale au început să fie valorificate şi
tipărite la început în Rusia, apoi şi în alte ţări, cum ar fi cele dedicate Siberiei şi Chinei.
În anii ’50-’80 ai sec. XX ele au văzut lumina tiparului şi în Republica Moldova.

DIMITRIE CANTEMIR
Face parte din constelaţia spiritelor care sunt actuale nu numai în generaţia lor, ci şi în
cele următoare, crescând prin secole. Om de geniu, D. Cantemir a deschis seria
personalităţilor noastre de formaţie enciclopedică, continuată de Ion Heliade Rădulescu,
B.P.Hasdeu, M. Eminescu, N. Iorga, George Călinescu, Mircea Eliade.
Precursori
Adevărat om al Renaşterii, cu o structură davinciană (Leonardo da Vinci este o

întruchipare a tipului de "om universal"), Dimitrie Cantemir a fost preocupat de
cercetare şi creaţie în domenii variate: literatură, lingvistică, filozofie, religie, istorie,
logică, geografie, etnografie, muzicologie. Avea cunoştinţe bogate în domeniile
medicinei, botanicii, zoologiei. Era poliglot. În cultura română el încheie epoca
umanismului şi prefigurează iluminismul, iar pe fundalul culturii din întregul răsărit
european de tradiţie bizantină se profilează drept cea mai puternică personalitate
culturală a epocii. Numele său figurează între învăţaţii lumii, ale căror portrete sunt pe
pereţii Bibliotecii Saint-Genovieve din Paris. Personalitatea enciclopedică şi gloria lui
Dimitrie Cantemir s-au înfiripat din realităţile social-culturale ale patriei sale. El nu e
un Ceahlău ridicat din câmpie, ci un vârf înălţat din încreţiturile în trepte ale aceluiaşi
sol pe care au trăit şi au creat înaintaşii şi contemporanii săi. D. Cantemir vine în
cultura română după câteva generaţii de străluciţi cărturari. Începem menţionarea
acestora cu cel apreciat astăzi ca fiind "Sfântul voievod Neagoe Basarab - domn al Ţării
Româneşti" (1512-1521) - autorul cărţii "Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie", apreciată de B.P.Hasdeu ca fiind "un falnic monument de literatură,
politică, filozofie şi elocvenţă la străbunii noştri", o adevărată enciclopedie moral-
politică, filozofică şi pedagogică, sinteză a gândirii şi a experienţei româneşti de la
începutul sec. al XVI-lea. Cartea acestui principe umanist stă cu cinste alături de scrieri
similare renascentiste europene şi este comparabilă cu "Principele", de Niccolo
Machiavelli. În ordine cronologică urmează Nicolaus Olahus - primul umanist de
origine română şi primul poet român de limbă latină (1493-1568), un descendent din
familia voievozilor Drăculeşti. Opera fundamentală a lui Olahus - "Hungaria"- este o
lucrare cu caracter istorico-etnografic în care prezintă şi informaţii despre ţările
române. El este primul învăţat român care afirmă pentru prima dată unitatea de neam,
de origine şi de limbă a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
O figură de prim rang între cărturarii Europei din secolul al XVIII-lea a fost Nicolae
Milescu Spătarul (1636-1708) – poliglot, savant teolog, geograf. A peregrinat prin
Germania, Franţa, Suedia unde a scris un tratat de teologie în latineşte - prima lucrare
a unui român tipărită la Paris. S-a stabilit în Rusia unde, în perioada 1675-1678 a
îndeplinit o misiune diplomatică în China din însărcinarea ţarului Aleksei Mihailovici.
În urma acestei misiuni a scris cărţile "Jurnal de călătorie în China" şi "Descrierea
Chinei" - opere de mare importanţă geografică, etnografică şi istorică, scrise în stil
literar. "Jurnalul …" este primul memorial de călătorie scris de un român. A tradus şi a
prelucrat în limba română opere cu caracter istoric, filologic, religios, printre care
"Vechiul Testament" şi "Catehismul Ortodox" al Patriarhului Athanasie al Alexandriei.
Tot în ordine cronologică urmează cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion
Neculce, în Moldova şi stolnicul Cantacuzino, în Ţara Românească. Contribuţia
acestora la dezvoltarea culturii române este, în primul rând, de ordin istoriografic. Ei au
pus bazele procesului de constituire a istoriografiei româneşti, la capătul căreia apar, în
perioada paşoptistă, primii istorici în accepţia modernă a cuvântului : N. Bălcescu şi
Mihail Kogălniceanu. Cronicile conţin primele exerciţii de comunicare în limba
naţională, în ele găsindu-se şi cele dintâi forme ale literaturii originale româneşti.
Deschidere spre universalitate
Continuându-i, dar depăşindu-i mult pe cronicari, D. Cantemir s-a străduit să ridice

limba română literară la nivelul celorlalte limbi literare existente atunci în Europa - o
limbă capabilă să exprime cele mai abstracte noţiuni filozofice şi ştiinţifice. El este
sinteza genială a preocupărilor şi a creaţiilor înaintaşilor săi şi, în acelaşi timp,
anticipaţia destinelor culturii române moderne, animate de voinţa unei universalităţi. În
tânărul fiu de domn răzbate pentru prima oară acea febră creatoare, pe care o vom
reîntâlni, peste două veacuri, la poetul-filozof Lucian Blaga. Această febră creatoare a
dat culturii române aripile spre a se ridica în marile spaţii ale culturii universale.
Parcurgând scrierile lui Cantemir simţi succesiunea anotimpurilor vieţii, de la
contemplarea lacomă a lumii la experienţa oamenilor şi a vieţii, generând opere de
vastă explorare documentară şi de profundă gândire. Opera lui D. Cantemir, bogată ca
tematică, are o importanţă egală în planul culturii naţionale şi al celei universale. Este
de ajuns să menţionăm "Istoria Imperiului Otoman" - scrisă în limba latină, operă care
i-a creat autorului o faimă mondială, fiind tradusă şi tipărită în limbile franceză,
germană şi engleză. Lucrarea are două părţi. Partea I cuprinde Istoria creşterii
Imperiului Otoman de la înfiinţarea lui în anul 1300, sub Osman - primul împărat al
turcilor şi se încheie odată cu cucerirea Cetăţii Cameniţa, de sub polonezi, în anul 1672.
Este ultima biruinţă răsunătoare a Imperiului Otoman. În această perioadă s-au
succedat la domnie nouăsprezece sultani, printre care Baiazid Ildirîm, Mahomed al II-
lea - cuceritorul Constantinopolului, în anul1453 - Soliman şi Mahomed al IV-lea.
Partea a II-a a operei cuprinde descreşterea Imperiului Otoman şi este marcată de
pierderea Bătăliei de sub zidurile Vienei, în anul 1683, sub Mahomed al IV-lea şi se
încheie cu Războiul ruso-turc din 1711. În acest timp s-au perindat la domnie cinci
sultani.
La cererea Academiei din Berlin, D. Cantemir a scris, tot în limba latină, lucrarea
"Descrierea Moldovei" (1716). Cartea cuprinde trei părţi: Prima parte este o descriere
geografică a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor, a faunei şi a florei. În partea
a doua este prezentată organizarea politică şi administrativă a ţării, cu referiri detaliate
la forma de stat, la alegerea şi scoaterea din Scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite
de înscăunarea sau de mazilirea acestora, obiceiuri de logodnă, nunţi şi înmormântări.
Partea a III-a cuprinde bogate informaţii cu privire la graiul moldovenilor, la religie şi
la mitologia lor, la ierarhia bisericească şi la organizarea mânăstirilor. Cartea descrie
obiceiuri şi tradiţii precum: drăgaica, sânzienele, joimăriţele, paparudele, zburătorul
ş.a. Se subliniază faptul că "valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii, cu mici
deosebiri în pronunţare". În limba română cartea a fost publicată în anul 1825. Tot
Dimitrie Cantemir a elaborat şi prima hartă a Moldovei.
Primul eseu filozofic în limba română
O altă lucrare de referinţă este "Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul
sufletului cu trupul". Este primul eseu scris în limba română şi, în acelaşi timp, primul
eseu filozofic din cultura română. Eseul a fost scris în greceşte şi în româneşte şi a
apărut în anul 1698, fiind structurat în trei părţi. Partea I cuprinde un dialog (divan)
imaginat între omul înţelept şi lumea superficială înclinată spre deşertăciuni. Este un
procedeu prin care filozoful Cantemir exprimă ideile sale morale. Cele două personaje
ale dialogului sunt simbolice: Lumea/Trupul - înfăţişează tendinţa spre plăcerile egoiste
şi trecătoare ale omului, în timp ce Înţeleptul întruchipează cerinţele superioare ale
omului supus eticii creştine, care se eliberează prin renunţare la plăcerile şi la
desfătările vieţii, pentru a se ridica până la adevărata fericire. Cercetătorii operei au
considerat că punctul de plecare al eseului se găseşte în "Epistola lui Pavel către
galateeni", în care se arată opoziţia radicală dintre aspiraţiile înalte ale spiritului şi
pornirile josnice ale trupului. S-au făcut apropieri şi de "Dioptra" ("Oglinda"- lucrare a
lui Filip Solitarul), scriitor ascetic bizantin din secolul al XI-lea. Spre deosebire de
"Dioptra", în "Divanul…" lui Cantemir, poziţiile celor două personaje nu sunt total
ireconciliabile, întrucât, prin unele sentinţe, Înţeleptul acceptă şi bucurii aici, pe
pământ, trăind însă în conformitate cu principiile eticii creştine. Partea a II-a este un
comentariu al dialogului dintre Înţelept şi Lume, autorul urmărind punct cu punct, prin
citate din Vechiul şi Noul Testament, să demonstreze adevărul celor afirmate de Înţelept.
Se citează, de pildă, textul din Matei în legătură cu parabola talanţilor, dând sfaturi de
preţuire a muncii - izvorul tuturor bucuriilor în viaţă. Partea a III-a este o pledoarie
despre împăcarea Înţeleptului cu Lumea prin trăirea vieţii pământeşti în cumpătare.
Deschizător de drumuri în istoriografia modernă
Prin lucrarea „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”, D. Cantemir ocupă, în

panteonul istoriografiei moderne româneşti, locul de deschizător de drumuri, locul celui
care a pus piatra de temelie în cercetarea ştiinţifică a istoriei. Reluând o temă a
cronicarilor moldoveni, lucrarea lui Cantemir înfăţişează trecutul îndepărtat al
poporului român, originea comună a tuturor românilor. Cu toate că scriitorul greşeşte
susţinând originea pur romană a poporului nostru, lucrarea este valoroasă prin vasta ei
documentare, prin interpretarea istoriei dând atenţie cauzalităţii, prin afirmarea originii
romane a poporului nostru în spiritul ideilor umaniste şi prin imboldul patriotic cu care
a fost scrisă, ţintind scopuri educative, asemenea cronicarilor.
De o valoare literară incontestabilă este "Istoria ieroglifică"- o lucrare alegorică scrisă

sub forma unei fabule de vaste proporţii. Această scriere este apreciată ca fiind "cel
dintâi roman românesc pe temeiuri de realitate istorică" (N. Iorga). Roman alegoric şi
pamflet politic, deopotrivă, în această lucrare găsim un vast tablou al societăţii feudale
din Moldova şi Ţara Românească din anii 1703-1705. Personajele sunt animale sau
păsări, care participă la o acţiune cu intrigi, perfidie şi lăcomie. La sfârşitul cărţii se
află cheia prin care se arată numele personajelor reale, după cum urmează: Leul este
simbolul Moldovei, care e ţara patrupedelor; Vulturul e simbolul Munteniei - ţara
păsărilor; Imperiul Otoman e ţara peştilor (sugerând lăcomia); Corbul e Constantin
Brâncoveanu, Inorogul e Dimitrie Cantemir; Boierimea mare e întruchipată prin
animale şi păsări de pradă, Muştele reprezintă slugile boiereşti, Trântorii - pe cei scutiţi
de biruri, iar Albinele îi reprezintă pe ţărani. Lucrarea înfăţişează lupta dintre
Constantin Brâncoveanu şi Cantemireşti, cu intrigi la Poartă, pentru ocuparea
tronurilor celor două ţări româneşti.
Sintetizând străduinţele lui Dimitrie Cantemir în domeniul culturii naţionale, acad. Emil
Petrovici i-a făcut o strălucitoare caracterizare: "Dimitrie Cantemir a fost nu numai
primul nostru istoric, primul nostru geograf, primul nostru etnograf, în oarecare măsură
primul nostru lingvist şi dialectolog, ci el a fost şi primul cărturar român care a încercat
să creeze pentru limba noastră literară un stil ştiinţific, o terminologie ştiinţifică,
filozofică şi politică". Spirit enciclopedic, reprezentant de frunte al umanismului şi al
Renaşterii româneşti, D. Cantemir este un premergător al Iluminismului şi al Şcolii
Ardelene în cultura română. Aşa se explică înalta apreciere pe care i-a dat-o cel mai de
seamă reprezentant al filozofiei luminilor din Franţa, Voltaire (1694-1778), care spunea
că Dimitrie Cantemir "unea talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a
armelor".

Referat
Tema: Filosofia română în a doua jumătate a

sec.al XIX-lea sec.al XX-lea

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018
Filosofie românească
Prin expresia filosofie românească se desemnează atât filosofia scrisă în România sau
de români, cât și o concepție despre lume, viață, gastronomie, folclor, arhitectură, alte
trăsături lingvistice și culturale, izvorând direct din sânul poporului român -
un Weltanschauung românesc.
Specificul filosofiei românești

Discuția privind existența filosofiei românești a cunoscut trei etape. Între cele două
războaie mondiale, după formarea României Mari, identitatea românească a trecut
printr-o criză. Întrucât nu mai era centrată pe scopuri politice imediate (drepturi
naționale, independență, unitate națională etc.), idea a avut de acum un caracter mai
pronunțat cultural. Așadar, abordarea temei specificului național în istoriografie,
literatură și filosofie au devenit un lucru obișnuit. Prima istorie a filosofiei românești a
fost publicată în 1922 de Marin Ștefănescu, arătând că gândirea filosofică din România
a atins nivelul autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea a devenit conștientă de ea însăși.
Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în care a fost implicat aproape fiecare
filosof notabil, a fost că există ceva propriu filosofiei românești, cu un profil distinct
printre alte filosofii naționale. Constantin Noica, care a devenit unul dintre cei mai
proeminenți filosofi români, gândea că filosofia românească se caracterizează
prin păgânism, cosmicism (adică lipsa undei separări acute a lumii oamenilor de
transcendență) și determinism (sau mai curând, „fatalism”).
În timpul perioadei comuniste de după 1965, existența unei filosofii românești specifice a
devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale, puternic influențate de doctrina
național-comunistă, așa-zisa ideologie protocronistă, vorbeau chair despre
„filosofia geto-dacilor”. Ele au afirmat continuitatea viziunii filosofice de la daci, prin
folclor, spre autorii contemporani. Inutil de spus că caracterul „materialist” al filosofiei
românești și alte pretenții de dogmă oficială erau inexistente sau extravagant exagerate.
În orice caz, unii autori importanți nemarxiști, precum Noica, de asemenea au accentuat
singularitatea gândirii filosofice românești. Noica chiar a scris o carte
întitulată Sentimentul românesc al ființei.
După căderea regimului comunist în 1989, această discuție a reapărut. O opinie este că
sunt filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte cuvinte, noțiunea „filosofie
românească” are doar un sens istorico-geografic. Punctul de vedere opus constă din
două teze: 1) nu toate națiunile europene au propria lor filosofie națională; 2) națiunea
română are propria sa filosofie națională distinctă, ce continuă la un nivel mai înalt
viziunea sa tradițională asupra lumii. Articolul din Enciclopedia Routledge de filosofie,
care se concentrează pe filosofia din România, pare să adopte mai curând o versiune
mai firavă a celei de-a doua poziții. Existența unei filosofii românești este recunoscută,
dar nu este asociată ethosului național, nici substanței etnice a românilor. Așadar,
autorii spun: „La culmea dezvoltării sale dintre cele două războaie mondiale, filosofia
românească a avut următoarele trăsături caracteristice: era strâns legată de literatură,
în sensul că cei mai mulți filosofi români erau de asemenea scriitori importanți; a arătat
o preocupare excesivă în chestiunea identității românești; a fost implicată în dezbaterile
istorice, politice și ideologice din România, stimulând atitudini în favoarea sau
împotriva occidentalizării și modernizării; s-a sincronizat repede cu gândirea filosofică
occidentală; și a avut (și încă are) lipsuri în gândirea etică”. (Marta Petreu, Mircea
Flonta, Ioan Lucian Muntean, „România, Filosofia în” din Enciclopedia Routledge de
filosofie, 2004)
Schiță istorică
Prinţul Neagoe Basarab și fiul său, Teodosie
Primele texte filosofice atestate pe teritoriul românesc sunt scrierile patristice. Din

aceste culegeri de texte, care sunt traduceri în slavona bisericească, cele mai importante
sunt lucrările lui Pseudo-Dionisie Areopagitul și Dialectica de Sf. Ioan Damaschin. De
asemenea, au circulat extrase din filosofii antici. Singurul produs indigen notabil al
epocii este Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scris în jurul lui
1521. Cartea este o compilație de surse biblice și patristice, cu multe reflecții morale și
politice, dintr-un punct de vedere ascetic. Ea ilustrează teocrația bizantină și propune un
model de prinț-călugăr.
Secolul 17
Dimitrie Cantemir, prinț filosof
La mijlocul secolului 17, româna dobândește statul de limbă liturgică pe lângă greacă și
slavonă, și începe să-și dezvolte vocabularul filosofic. Nicolae Milescu (1638–1708) a
făcut prima traducere în română a unui text filosofic (tratatul Despre rațiunea
dominantă de Pseudo-Iosif Flaviu, tradusă în jurul 1688). Miron Costin (1633–1691) a
scris primul poem filosofic în română, „Viața lumii” (1672), o reflecție etică asupra
fericirii pământești. Cea mai importantă alcătuire filosofică a acestui secol
este Divanul (1698) de Dimitrie Cantemir (1673–1723), tratat filosofic care susține
etica ortodoxă cu argumente raționale. Tratatul a fost tradus în arabă pentru a fi folosit
de creștinii sirieni și, mai târziu, în bulgară.
Unele texte filosofice au fost scrise în latină. Gavril Ivul (1619–1678), un iezuit care a
predat filosofia la Universitatea din Viena, a scris un tratat logic, Propositiones ex
universa logica (1654). Cantemir a scris un manual de logică și un tratat teologo-
fizic, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (1700) care, afară de faptul că
abordează natura timpului și problema universalelor, încearcă să justifice cosmologia
biblică cu argumente neteologice, folosind filosofia lui Jan Baptist van Helmont. El de
asemenea a lăsat un text de filosofie a istoriei, Monarchiarum physica examinatio.
Secolul 18
În secolul 18, filosofia dominantă în Moldova și Valahia este neoaristotelismul
lui Teophilos Korydalleus, ce a fost în fapt neoaristotelismul paduan a
lui Zabarella, Pomponazzi și Cremonini. Către ultimul sfert al secolului, acest curent a
fost recuzat datorită răspândirii raționalismului (Christian Wolff) și empirismului (John
Locke). Importante personaje ale secolului pot fi considerate Samuel Micu (1745–1806)
în Transilvania, și Iosif Moisiodax (1730–1800) în Moldova. Primul a tradus intenisiv
din Wolffian Baumeister, promovând implicit iluminismul german. Ultimul a contribuit
în mod decisiv la modernizarea curriculumului filosofic în Academiile Princiare. El a
scris eseul numit Apologia, o pledoarie în favoarea filosofiei europeane moderne și
împotriva scolasticii korydaleiane aristotelice. Limba filosofică a acestul secol a fost mai
mult greaca. O excepție notabilă a fost clucerul Ioan Geanetu, care a publicat în 1787,
în greacă și franceză, un tratat numit Réfutation du traité d'Ocellus de la nature de
l'univers. În el a criticat o concepție antică cu privire la eternitatea universului, cu
scoput de la întări credința coreligionarilor săi.
Secolul 19
Secolul 19 poate fi divizat din punct de vedere al istoriei filosofiei în trei perioade: cea a
zilelor finale a regimului fanariot, cea a reinstaurării dinastiilor românești și, în final,
cea a lui Carol I, care provine dintr-o dinastie străină (Hohenzollern).
Sfârșitul regimului fanariot
În primele două decenii ale secolului 19, cei mai proeminenți filosofii de pe teritoriul
voivodatelor românești, erau încă profesori greci la Academiile Princiare. Printre ei, îi
putem menționa pe Lambros Photiades, Konstantinos Vardalachos, Neophyte
Doucas și Benjamin Lesvios în București, precum și pe Daniel Philippidis, Stephanos
Doungas și Dimitrios Panayotou Govdelas în Iași. Unii dintre ei au fost absolvenți ai
Academiilor din principate, precum Vardalachos, care a studiat cu Photiades, el însuși
vechi student al Academiei Princiare din București. Daniel Philippidis a studiat de
asemenea la această Academie în anii 1780, sub îndrumarea cunoscutului
filolog Neophyte Cavsocalyvitis. Dar ei au studiat de asemenea (cu excepția lui
Photiades) în universitățile occidentale majore. Doungas, de exemplu, a fost student al
lui Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. În Fizica, a încercat să împace teologia
dogmatică ortodoxă cu științele naturii, urmând sistemul lui Schelling.
Ei n-au fost doar promotori ai filosofiei moderne și a științelor naturii, dar de asemenea
a ideilor iluministe. Filosofia „filosofilor” francezi a avut așadar un impact major
asupra intelighenției românești prin cursurile lor și cărțile publicate. Filosofic, cel mai
interesant dintre acești autori a fost Beniamin Lesvios, Metafizica căruia conține,
printre altele, o teorie a percepției în care e implicată discuția despre posibilitatea
conceptuală a inversiei culorilor. De asemenea, este important de menționat că
Philippides este primul adept al lui Kant în cadrul voievodatelor românești.
Epoca dinastiilor autohtone restaurate
După 1821, voievozii vor fi din nou aleși de boierii locali (decizia fiind validată de
sultani). Grecii vor fi înlocuiți în Academii cu români. A fost o epocă de patriotism
exaltat și deelenizare culturii și obiceiurilor românești. Românii încep să meargă direct
la sursele occidentale și să practice filosofia în propria lor limbă.
Gheorghe Lazăr, un kantian timpuriu
În jurul anului 1818, transilvăneanul Gheorghe Lazăr (1779–1821), care a studiat la

Viena, a început să predea filosofia în română la Academia de limbă greacă. Nu avem
nici unul din cursurile lui, dar știm că a fost adept la lui Kant. Este discutabil dacă l-a
cunoscut sau nu personal pe Kant. Știm că în scopuri didactice, a decis să facă o
traducere românească a unora dintre lucrările lui Krug, pe le-a folosit ulterior ca
manual. Manualul de filosofie și literatură filosofică a lui Krug a fost tradus în prima
periodă a secolului 19, de trei ori, de August Treboniu Laurian (1810–1881), Timotei
Cipariu (1805–1887) și Simeon Bărnuțiu (1808–1864). Ei au fost toți transilvăneni și au
studiat la Viena. Ciprariu a fost profesor de filosofie la Colegiul Român din Blaj, unde a
predat folosirea lucrărilor lui Krug în jurul anului 1828. Ca atare, crica filosofică a fost
în principal o specialitate transilvăneană.
Un filosof important al acestei perioade este Eufrosin Poteca (1786–1858). El a studiat

la Academia Domnească din București alături de Vardalachos, Doukas și Lesvios,
precum și la universitățile din Pisa și Paris (1820–1825). Eufrosin Poteca a predat
filosofia la Academia Sfântul Sava și a fost un traducător prolific de lucrări filosofice și
teologice. Propria sa filosofie a fost puternic influențată de senzualismul lui Condillac,
de Tracy și Soave, de filosofia politică a lui Rousseau și de puternicele sale credințe
creștine. El a susținut că trei principii metafizice principale, corpul, sufletul și spiritul,
studiate de trei științe distincte: fizica (studiul corpurilor neînsuflețite), psihologia
(studiul corpurilor însuflețite) și ideologia (în sensul lui de Tracy, știința ideilor). Tot
universul afișează această structură triadică, ce este străbătură de materie, viață și
logos. El identifică legile naturii cu legile lui Dumnezeu și a tras din această concepție
multe concluzii morale, de exemplu, lipsa fundamentului celibatului. De asemenea, a
susținut că baza a toată morala, politica și dreptul, este regula de aur. De aici
argumentația sa împotriva sclaviei, fapt pentru care a fost exilat la o mănăstire izolată
unde a locuit până la sfârșitul vieții.
Un alt nume important este cel al lui Ionică Tăutu (1798–1828), boier moldovean. A fost
educat acasă de niște refugiați francezi, dobândind o cunoaștere amplă a filosofiei
politice. Îi citează pe Locke, Rousseau, Montesquieu, Voltaire, dar și autori obscuri
precum Sabatier de Castre. Ideile sale s-au răspândit mai mult prin corespondența sa și
pamfletele sale politice. Dar a lăsat și anumite lucrări interesante, precum Socotințele
mele asupra meșteșugului ocârmuirii sau Cercare împotriva deiștilor și materialiștilor.
Intenția sa a fost să construiască o teorie politică începând cu antropologia creștină a
condiției firii. Sistemul politic este justificat de un procedeu precum „republica aristo-
democratică”. Al doilea eseu, al cărui titlu este în mod evident inspirat de la Mersenne,
critică viziunea materialistă a omului-mașină (La Mettrie) pe baza unei doctrine
întrucâtva paulinice despre caracterul amfibiu al omului, caracter care se distinge în
mod clar de lumea naturală.
Un filosof important a fost de asemenea Alexandru Hâjdeu (1811–1872), student al

lui Friedrich Wilhelm Joseph Schelling la Berlin. Acest om, de altfel foarte mândru de
originea sa moldovenească, a fost un ardent patriot rus, de când a locuit în Basarabia,
teritoriul moldovenesc anexat de Rusia. Filosofia sa se preocupă de destinul Rusiei. Este
slavofil și mesianist. Argumentează în favoarea dezvoltării unei filosofii pur rusești, care
să se ivească din studiul minuțios al limbii ruse. Potrivit lui, doar o astfel de filosofie
poate fi națională și doar în acest fel elementul rusesc poate să se ridice la
universalitate. Singura cale de a atinge o atare filosofie este continuarea gândirii
lui Skovoroda, singurul filosof rus autentic de până atunci. Aceasta va împlini existența
națiunii ruse.
Ioan Zalomit (1820–1885) a studiat filosofia în Franța și în Germania, la Berlin, alături

de Victor Cousin și Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. El a obținut acolo titlul de
doctor în filosofie cu o teză despre Kant(1848). În teza sa, încearcă să învingă opoziția
kantiană între legile naturii și legile morale. El afirmă că libertatea este inerentă naturii,
așa că legile morale sunt în fapt legi ale naturii. Așadar, toate acțiunile morale sunt
rezultatul datoriilor față de natură. Este singura cale din care poate rezulta o teodicee
rațională.
Simeon Bărnuțiu (1808–1864) a predat filosofia la Colegiul de la Blaj, la Academia

Mihăileană și, în final, la Universitatea din Iași. Cursurile sale publice care ne-au
rămas sunt mai mult adaptări după Krug, Beck, Rottek și Niemeyers. Cele mai
interesante contribuții ale sale se găsesc în filosofia dreptului. Ca revoluționar, Bărnuțiu
a vrut să apere dreptul la autodeterminare a românilor transilvăneni. A găsit idei
convenabile pentru intenția sa în filosofia lui Krug, difuzată pe scară largă în
Transilvania de exponenții maghiari ai „filosofiei armoniei” - Samuel Köteles, János
Hetény și Gusztáv Szontágh. Alte influențe au venit de la Savigny. În al său Dreptul
public al românilor (1867), Bărnuțiu a dorit să arate că dreptul românesc este în fapt
drept roman, ce s-a perpetuat pe parcursul istoriei. În plus, îi părea că dreptul roman
respectă drepturile naturale ale indivizilor, formulate în teoriile iluministe ale legii
naturale.
Ion Heliade Rădulescu
La sfârșitul acestei perioade, cel mai important și original gânditor este Ion Heliade
Rădulescu (1802–1872). Rădulescu a studiat la Academia Domnescă din București, sub
îndrumarea lui Neogit Doukas, iar din 1818 a trecut la clasele românești ale
lui Gheorghe Lazăr. După moartea lui Lazăr, a devenit profesor la Academie și a avut o
activitate prodigioasă ca animator cultural. În 1828 a publicat Gramatica românească,
influențată de Condillac, pe care l-a cunoscut prin profesorii săi greci. După tumultul
revoluției din 1848, Heliade Rădulescu a creat un sistem filosofic, inspirat din Kabala și
socialismului lui Proudhon și Fourier. Filosofia sa a fost influențată de Hegel, dar nu
de pe urma citirii directe (l-a cunoscut probabil din lucrările lui Cousin). Două cele mai
importante lucrări ale sale sunt Istoria critică universală și Echilibru între antiteze.
Heliade Rădulescu propune, împotriva monismelor și dualismelor de toate felurile, o

filosofie trinitară. El afirmă că toate conceptele filosofice cad în dualități, ce pot fi
clasificate în două categorii: simpatetice (sau paralele) și contradictorii. O dualitate
simpatetică este formată din doi termeni „pozitivi”, ce indică o existență: timp / spațiu;
spirit / materie; drept / obligație etc. O dualitate contradctorie conține un termen pozitiv
și unul negativ: viață / moarte; mișcare / inerție; bine / rău etc. Fiecare dualitate
simpatetică produce un al treilea termen, prin care dualismul este învins. Aici sunt
câteva exemple: spirit / materie / univers; formă / substanță / corp; progres /
conservare / perfectibilitate; om spiritual / om psihic / om moral. Începând de aici,
Heliade Rădulescu dezvoltă un fel de cosmologie, prin considerații geometrice
ingenioase, deși naive. El intenționează așadar să ofere o explicație metafizică pentru
progres și apoi, înarmat cu această metafizică, să lupte contra liberalismului. Poziția sa
politică s-a numit „conservatorism progresiv”. Celor ce replică că aceasta este o poziție
inconsistentă, el le răsunde că dualitatea progres / conservare nu este contradictorie, ci
simpatetică, și că doar conservatorismul progresiv este perfectibil.

Portofoliu

Grupa TPAP-4
Grinăuți 2018

Filosofia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Filosofia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

s.Grinăuți r-nul Ocnița

Tema: Filosofia din Egipt din Babilon

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Filozofica în ţările Orientului apropiat (Egipt, Babilon, Mesopotamia).

Tema: Filosofia din Grecia Antică.Școala din

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Sistemul filosofic a lui Platon

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Atomismul antic.

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Lucretius este un contemplator, limitându-se doar la condamnarea rãzboaielor civile şi la încrederea în

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Filosofia epocii

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

 Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe monoteism (în

 Din teocentrism şi creaţionism reesă interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii, concepţia

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Filosofia engleză

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Hume David1711 - 1776), filosof, istoric, economist şi publicist scoţian. A formulat

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Apariția filosofiei

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Filosofia clasică germană

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Sistemul filosofic a lui

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Filosofia rusă în a doua jumătate

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

MARXISMUL este totalitatea de idei filosofice, economice şi social-politice, formulate iniţial de

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Filosofia existenței,ființei.

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Categorii ,,materie”.

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Problema sensului vieții umane

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Valoare și acțiune.

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav

Colegiul Agroindustrial ,,Gheorghe Răducan” din

Tema: Concepțiile filosofice ale cronicarilor

Elaborat: Bîlba Mihai

Coordonat: Ciuntu Veaceslav