Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Facultatea de Silvicultură
CENTRUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI FORMARE CONTINUĂ
Specializarea: Silvicultură
Anul I
TOPOGRAFIE – GEODEZIE
- Semestrul I
SUCEAVA, 2017
Topografie – geodezie – semestrul I
Topografie – geodezie – semestrul I
Introducere
Obiectivele cursului
Parcurgerea prezentului material urmărește
¾ formarea unui vocabular de specialitate;
¾ însușirea unor noțiuni cu privire la principalele produse ale muncii de topograf,
¾ descrierea unor instrumente moderne de măsurare, cele mai răspândite în practica actuală,
¾ explicarea tehnicilor de măsurare, cu sublinierea acțiunilor întreprinse pentru creșterea
acurateței măsurătorilor și reprezentărilor.
Competențe generale conferite de parcurgerea materialului de studiu
Spre deosebire de alte discipline din curricula facultății de Silvicultură din Suceava,
promovarea cursului de Topografie – geodezie (împreună cu altele din aceeași sferă de preocupări:
cadastru, teledetecție, GIS – care se studiază în anii următori), dă șansa absolvenților să capete o
competență reală înafara sau în cadrul silviculturii, având alternativa lucrului în acest domeniu ca
persoane fizice autorizate. Așa se face că nu puțini din absolvenții noștri își desfășoară activitatea
în cadrul unor firme specializate în topografie sau chiar în propria firmă.
Însă chiar dacă nu există opțiunea de a lucra ca persoană fizică autorizată, prin natura
meseriei sale, inginerul silvic care a absolvit acest modùl poate rezolva o serie de probleme cu care
vine des în contact, cum ar fi:
¾ executarea unor lucrări de investiții (toate pleacă de la reprezentări ale terenului!),
¾ citirea corectă unor planuri sau profile ale terenului sau rezolvarea unor probleme tehnice
folosind planuri și hărți,
¾ întocmirea unor caiete de sarcini pentru cei care execută astfel de lucrări pentru sectorul
forestier, prin faptul că înțeleg natura și volumul de muncă,
¾ participarea la deciziile referitoare la aplicarea legilor proprietății pentru terenurile din
fondul forestier.
1
Topografie – geodezie – semestrul I
Cerințe preliminare
Materialul prezentat pentru modulul Topografie – geodezie, partea I este prezentat
într-o forma accesibilă, făcând apel la unele cunoștințe elementare de matematică
(geometrie, aritmetică, relații trigonometrice elementare în triunghi), fizică (unde
electromagnetice, optică). Structurarea modulului s-a făcut pe unități de învățare (U.I.), astfel încât
acestea, pe cât posibil, să aibă un conținut unitar și să poată fi însușite, în medie, în 2-3 ore.
Parcurgerea cursului se poate face astfel ușor, mai ales că noțiunile noi sunt centralizate și re-definite
în finalul fiecărei unități de învățare, în cadrul unui glosar de termeni. Desăvârșirea cunoștințelor
cu caracter practic și fixarea lor se face și în cadrul activităților asistate (AA). Pentru a face legătura
cu AA, în materialul de față veți găsi și exemple de calcul, care vor fi însoțite de explicații. Pentru
clarificări suplimentare se poate consulta și bibliografia atașată.
În lucrare sunt evidențiate secțiunile importante prin însoțirea lor de pictograme sugestive,
aceleași pentru același tip de secțiune. Aceasta face posibil structurarea materialului și căutarea
rapidă a secțiunilor de interes.
Topografia este prin excelență o știință care se explică și se exprimă prin desene. Figurile
(reprezentând desene sau fotografii), ca și tabelele, care centralizează diferite date, vor fi numerotate
în cadrul fiecărei unități de învățare.
Autoevaluarea cunoștințelor
Pe parcursul şi la finalul unităților de învățare veți găsi întrebări sau exerciții care
să permită autoevaluarea cunoștințelor. Aceste teste sunt formulate în raport cu materia
parcursă în unitatea de învățare respectivă, fiind de același tip cu discuțiile ce pot avea loc la examen
de semestru sau cu cele care fac obiectul examenului de licență. Răspunsul la testele de autoevaluare
sau la alte sarcini de învățare / fixare a cunoștințelor este dat la sfârșitul fiecărei unități de învățare.
Evaluare
Modulul de Topografie – geodezie pentru semestrul I se finalizează printr-un examen
oral care conține întrebări teoretice și probleme practice.
Nota finală se compune din:
1. nota obținută în urma evaluării care are ca bază materialul actual de studiu (parte
teoretică) sau alte resurse bibliografice propuse, cu o pondere de 60%
2. media dintre nota obținută la problema rezolvată în timpul examenului și nota
pentru activitatea la AA, cu o pondere de 40%
2
Topografie – geodezie – semestrul I
3
Topografie – geodezie – semestrul I
4
Topografie – geodezie – semestrul I
Cuprins
Introducere 1
Cuprins . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Unitatea de învățare 1: Introducere în știința măsurătorilor terestre
1.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.2. Obiective, competențe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.3. Scurt istoric al măsurătorilor terestre. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
1.4. Discipline din sfera măsurătorilor terestre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.5. Elemente geometrice ale terenului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.6. Test de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.7. Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.8. Răspunsuri la testele de evaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
52
5
Topografie – geodezie – semestrul I
6
Topografie – geodezie – semestrul I
7
Topografie – geodezie – semestrul I
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
8
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 1
Introducere în știința măsurătorilor terestre
Cuprins
1.1 Introducere
1.2. Obiectivele lecției
1.3. Scurt istoric al măsurătorilor terestre
1.4. Discipline din sfera măsurătorilor terestre
1.5. Elemente geometrice ale terenului
1.6. Test de autoevaluare
1.7. Rezumat
1.8. Răspunsuri la testele de evaluare
1.1. Introducere
Orice disciplină de studiu legată de un domeniu de activitate are istoricul propriu, locul
său printre alte discipline înrudite și folosește noțiuni de bază specifice ei. Topografia
nu face excepție: are o istorie veche, care începe în antichitate și este strâns legată de evoluția
geometriei sau trigonometriei, aparține unui domeniu mai vast ce cuprinde mai multe științe înrudite
și operează cu anumite noțiuni care au denumirea și semnificația lor precisă. Fiind înrudită cu științele
amintite, explicarea și susținerea unor noțiuni sau argumente se va face prin desene, executate după
regulile acestei discipline.
1.2. Obiective, competențe
Obiectivul principal este explicarea afirmației că topografia este, împreună cu
disciplinele înrudite, una din cele mai vechi preocupări, la care și-au adus aportul
geometri și fizicieni recunoscuți. Competența dobândită se referă la informații și date care se regăsesc
în cultura tehnică generală pe care trebuie să o aibă orice inginer, dar trebuie subliniat și faptul că
majoritatea noțiunilor de bază specifice disciplinei se descriu în acest capitol.
¾ planuri și hărți, în care toate distanțele sunt proiectate în plan orizontal și sunt reduse la o
anumită scară,
¾ profile, pe care este reprezentat în plan vertical relieful sau înclinările pe anumite direcții.
Asemenea reprezentări ale terenului, ce redau conținutul cu detaliile lui naturale (ape, păduri, pășuni,
forme de relief ș.a.,) și artificiale (amenajări de orice gen), se obțin în urma unui ansamblu de lucrări
denumit, în general, ridicare în plan, ce formează obiect al științei măsurătorilor terestre. Metodele
de lucru și instrumentele folosite au evoluat în strânsă legătură cu realizările științei și tehnicii,
stimulate permanent de cerințele societății, care a avut nevoie de planuri și de evidențe tot mai precise
ale teritoriilor, obținute în timp scurt și cât mai ieftin.
În antichitate până în sec. IV î.e.n.
preocupările în domeniu au fost strâns
legate de dezvoltarea matematicii și în
special a geometriei, cunoștințe care au
stat la baza unor realizărilor importante ce
demonstrează că erau bine cunoscute și
folosite în lucrările topografice. Astfel
marea piramidă a lui Kufu din Gaza,
Figura 1.1 Refacerea limitelor cu sfori și țăruși în
Egiptul antic construită în anii 2700 î.e.n., are ca bază
un pătrat, trasat perfect, cu laturile orientate pe direcția punctelor cardinale magnetice, iar tăblițele de
lut sumeriene (cca. 1400 î.e.n.) permiteau restabilirea limitelor de proprietate după înregistrări ale
parcelelor corespunzătoare unor planuri ale terenurilor agricole. S-au găsit păstrate pietre marcând
limitele de proprietate, iar diverse picturi arată cum se desfășoară măsurători de teren prin folosirea
de sfori și țăruși pentru refacerea limitelor de proprietate după retragerea apelor Nilului (Figura 1.1).
Apare și prima hartă (600 î.e.n.) întocmită de Thales din Milet, iar în Egipt si Mesopotamia limitele
proprietăților se reconstituiau după retragerea apelor mari din luncile inundabile ale Nilului și
Eufratului prin măsurători topografice executate cu aparatură simplă. S-au conturat apoi principiile
geometrice ale măsurătorilor, coroborat cu unele evenimente importante: prima determinare a razei
Pământului considerat ca sferă (Eratostene, 276-195 î.e.n.), stabilirea bazelor trigonometriei de către
Hipparchus, (190-120 î.e.n.), primul care a determinat distanța Pământ - Lună ș.a.
În evul mediu, odată cu marile descoperiri, apar realizări remarcabile: Mercator (1515-1594)
introduce sistemul proiecțiilor cartografice în reprezentarea teritoriilor, Galileo Galilei (1564 - 1642)
construiește luneta, iar matematicianul scoțian John Napier inventează logaritmii (1614). Tot acum,
Van Royen Snellius (1580-1626) formulează metoda triangulației (16I7) ca o rețea de triunghiuri în
care se măsoară toate unghiurile și una sau două laturi (baze), iar în anul 1687 Newton formulează
10
Topografie – geodezie – semestrul I
legea atracției universale, pe baza căreia s-a dedus că Pământul are formă de elipsoid decât de sferă.
S-a conturat clar că măsurătorile terestre sunt legate de matematică, geografie și cartografie.
În epoca modernă, începând de la sfârșitul
secolului XVIII, se poate spune că problema
principală a fost determinarea dimensiunilor
elipsoidului și a sferei echivalente cu care se
asimilează Pământul. Delambre și Mechain
(1792-1799) măsoară cu precizie arcul de
meridian cuprins între Dunkerque și Barcelona, iar
Legendre (1752-1797) și Gauss (1777-1855)
Figura 1.2. Folosirea planșetei topografice introduc compensarea riguroasă prin metoda
micilor pătrate. Perioada a fost încheiată prin
recunoașterea faptului că figura proprie a Pământului, netezită la nivelul mărilor și oceanelor deschise,
nu este o forma geometrică simplă, ci una neregulată, denumită geoid, noțiune unanim acceptată și
folosită și în continuare.
Perioada contemporană a debutat cu lansarea de către URSS primului satelit artificial al Pământului
(4 octombrie 1957), deschizând noi posibilități în dezvoltarea teledetecției satelitare.
Dezvoltarea științei măsurătorilor terestre și a topografiei în special, trebuie privită și în strânsă
legătură cu apariția și perfecționarea continuă a instrumentelor topografice.
Instrumentele topografice propriu-zise, bazate pe aceleași principii de funcționare ca și cele cu care
se lucrează astăzi, dotate cu cerc gradat orizontal și vertical, au fost preconizate de matematicienii
arabi. O contribuție deosebită a avut-o Galileo Galilei (1564-1642) care a inventat luneta (1609), ce
permite vizarea la distanță.
În a doua jumătate a secolului XX realizările electronicii revoluționează tehnologia lucrărilor
topografice, iar în ultimele decenii s-au conturat două tipuri de aparate topografice propriu-zise:
¾ stațiile totale sau inteligente, care permit măsurarea rapidă și precisă a unghiurilor și a distanțelor,
afișarea și înregistrarea lor automată și transferul în memorie, având în plus incorporate
programe specializate de rezolvare a unor probleme curente chiar în teren;
¾ sisteme satelitare de poziționare, ca oportunitate de poziționare spațială rapidă a unor puncte de
pe suprafața terestră. Poziționarea satelitară se bazează, în esență, pe măsurarea distanțelor prin
unde, fiind agreată și folosită astăzi în mare măsură.
Calculatoarele și softurile specializate, ca și plotterele, scanerele și digitizoarele ce servesc la
raportarea și transformarea planurilor, completează lista mijloacelor electronice de care sectorul
lucrărilor topografice se folosește azi.
11
Topografie – geodezie – semestrul I
12
Topografie – geodezie – semestrul I
Figura 1.4. Elemente topografice ale terenului a) în plan vertical [V], b) în plan orizontal
[H]
¾ planul de proiecție, orizontal întotdeauna, pe care se proiectează punctele din teren. Poate avea
poziții diferite față de globul pământesc (considerat, simplificat, ca sferă). La noi se folosește un
plan secant, coborât cu 1,39 km față de suprafața convențională a sferei Pământului;
¾ aliniamentul dintre două puncte A și B, definit de linia ce unește punctele, linie conținută în
planul vertical care trece prin aceste două puncte;
¾ distanța înclinată, l AB AB , respectiv segmentul de dreaptă determinat de punctele A și B
situate pe suprafața fizică a Pământului (Figura 1.4.a);
¾ distanța redusă la orizont, d AB AB0 , ca proiecție a distanței înclinate pe planul orizontal ce
trece prin A, folosită întotdeauna pe planuri sau hărți (Figura 1.4.a);
¾ unghiul vertical, exprimat fie ca unghi de înclinare, MAB, format de linia AB a terenului cu
orizontala, fie ca unghi zenital, zAB, dacă este dat în raport cu verticala (fig 1.4.a);
¾ suprafața de nivel a unui punct reunește punctele cu același potențial gravitațional și, pe
porțiuni limitate, poate fi asimilată cu planul orizontal care trec prin punct (Figura1.4.a);
¾ suprafața de nivel zero, care servește ca referință pentru cote, este un corp neregulat rezultat din
prelungirea pe sub scoarța terestră a oceanelor și mărilor deschise. Se mai numește geoid și
reprezintă forma proprie a Pământului (Figura1.4.a);
¾ altitudinea sau cota absolută ZA sau ZB reprezintă distanța pe verticală (axa Z) de la suprafața
de nivel zero până la suprafața de nivel a punctului A respectiv B (Figura 1.4.a;
¾ diferența de nivel 'ZAB, distanța verticală sau cota relativă, reprezintă distanța între suprafețele
de nivel ce trec prin A și B, fiind legată de cotele absolute prin relațiile (Figura 1.4.a);
13
Topografie – geodezie – semestrul I
14
Topografie – geodezie – semestrul I
1.7. Rezumat
1.8. Răspunsuri
Tema U1:
geometrie, trigonometrie, fizică, geografie, electronică, informatică
Test autoevaluare:
U1.1. : a, c; U1.2. : c, U1.3.: b, c; U1.4.: a, b, c
15
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 2
Măsurarea unghiurilor: tipuri de unghiuri și de instrumente
Cuprins:
2.1 Introducere
2.2. Obiective
Conținutul unității de învățare
2.3. Tipuri de unghiuri
2.4. Tipuri de instrumente
2.5. Goniometre (stații totale, teodolite, tahimetre) – organe principale
2.6. Schemă constructivă, axe, mișcări
2.7. Rezumat
2.8. Test de autoevaluare
2.9 Rezultatele testului
2.1. Introducere
În prezenta lecție, ca și în următoarea, se face efectiv cunoștință cu o primă serie de
elemente importante din activitatea topografică: se definesc tipurile de unghiuri din
topografie, se explică terminologia specifică pentru unghiuri (care este ușor diferită față de ce se
folosește efectiv în geometrie sau trigonometria „clasică”). Se clasifică și se începe descrierea
instrumentelor topografice sub aspectul părților principale care le compun, a rolului pe care fiecare
parte îl are în ansamblu și a principiului de construcție (schema funcțională) a instrumentelor
topografice care măsoară unghiuri.
2.2.Obiective și competențe
Unghiurile sunt elemente geometrice și topografice de bază în cadrul măsurătorilor.
Secțiunea de față are ca scop definirea și descrierea tipurilor de unghiuri care se
întâlnesc în practica topografică și identificarea principalelor instrumente folosite în
prezent pentru măsurarea unghiurilor.
Descrierea instrumentelor și a modului de măsurare a unghiurilor este utilă în explicarea
procesului de măsurare din teren, care este esențial în activitatea topografică. În sprijinul explicării
noțiunilor referitoare la instrumente vine faptul că instrumentele cele mai folosite în prezent
măsoară atât unghiuri, cât și distanțe, așa că aceste cunoștințe sunt folositoare pentru măsurarea
tuturor elementelor geometrice ale terenului (atât unghiuri cât și distanțe).
16
Competențele dobândite prin parcurgerea lecției sunt legate de descrierea tipurilor
de unghiuri și a instrumentelor. Identificarea tipurilor de unghiuri, a părților
componente ale instrumentelor descrise și mai ales a modului de funcționare a
acestora, contribuie la clădirea unui eșafodaj solid, care se desăvârșește în competența de a executa
corect lucrări autorizate de topografie.
Durata de parcurgere a unității de învățare 2 este estimată la 3 ore
17
Tipurile de unghiuri utilizate în lucrările topografice sunt următoarele (figura 2.1.):
a) unghiul orizontal, D, definit de două vize oarecare în spațiu care pornesc
din punctul S spre direcțiile P1 și P2 și care se obține în planul orizontal Hs al care
trece prin S. Unghiul orizontal reprezintă unghiul
diedru al planelor verticale V1 și V2 care conțin
respectiv cele două vize. Reamintim că unghiul
diedru dintre două plane (în cazul de față V1 și
V2) este format de cele două perpendiculare pe
dreapta de intersecție a planelor V1 și V2. Cum
această dreaptă este verticală, perpendicularele în
S (P1, Hs și P2, Hs) sunt orizontale
Un tip aparte de unghiuri orizontale,
Figura 2.1. Unghiul orizontal (α) și unghiuri folosite în topografie în mod curent, este
în plan vertical (φ, z) orientarea, la care una din direcții este nordul.
Tij) este unghiul orizontal format cu direcția nord,
Orientarea direcției oarecare i-j (T
măsurată în sens orar pornind de la nord (figura 2.2).
Se observă că între orientarea i→j, Tij (directă) și
orientarea j→i, Tji (inversă), există relația:
19
c
Figura 2.4. a- Ambază clasică, vedere, b- ambază secțiune verticală, c- poziția
ambazei, alidadei și a furcilor în cadrul instrumentului
Ambaza, în prezentarea ei clasică, are formă de triunghi echilateral cu colțuri rotunjite.
Partea inferioară este formată din două plăci: cea de jos, rigidă, se sprijină efectiv pe trepied în
timpul lucrului, iar cea de deasupra este elastică (figura 2.4a, b). De placa elastică este legat lăcașul
filetat în care se prinde șurubul de fixare pe trepied (șurub pompă). Prin deformația elastică a
acestei plăci se asigură o bună strângere a instrumentului pe trepied în timpul lucrului. Partea
superioară este formată dintr-o placă rigidă, având rol în susținerea aparatului propriu-zis. Între
partea superioară și cea inferioară se găsesc trei șuruburi de calare. Acționarea convenabilă a lor
face posibilă orizontalizarea plăcii superioare și, odată cu ea, orizontalizarea/verticalizarea altor
părți ale instrumentului.
Alidada este porțiune din instrument care conține și protejează cercul orizontal gradat, dar
și ansambluri de dispozitive optice, mecanice sau electronice (figura 2.4.c).
Furcile alidadei sunt prelungiri ale alidadei, sub forma a două brațe, care au rolul de a
proteja cercul vertical – eclimetrul ca și alte componente optice, mecanice și electronice și de a
susține luneta (figura 2.4.c).
Cercul orizontal gradat (limbul) este un inel circular transparent, cu gradații dispuse spre
exterior. Cercul trebuie să fie orizontal, pentru că aici se măsoară direcțiile și unghiurile orizontale
(figura 2.5.a). Limbul este protejat în alidadă, gradațiile lui pot fi în grade sexagesimale sau, cel
mai adesea, centezimale, iar sensul de creștere al acestor gradații este orar (topografic).
La stațiile totale limbul este gravat cu coduri optice sau magnetice. Codurile pot fi
transformate de procesorul stației în ce unitate de măsură se dorește: grade sexagesimale,
centezimale sau radiani. Sensul de gradare poate fi, la alegerea utilizatorului, orar sau antiorar,
dar se obișnuiește să se lucreze ca și cu un limb clasic, cu sens orar de creștere a gradațiilor.
20
a b c
Figura 2.5. Limbul: a- la instrumente clasice, b – gradat cu coduri optice pe piste concentrice,
c- citirea codurilor pentru o poziție „i” pe limb de ansamblul diodă/fotodiodă
Marcarea cercurilor se poate face în mai multe variante, din care se prezintă în continuare
cea prin coduri optice pe piste concentrice (figura 2.5 b, c). Pistele conțin porțiuni alb/negru
(transparent/opac), ale căror dimensiuni sunt specifice fiecărei pistă: pista 1 modul (1= 20) de
lungime etalon, pista 2 conține alternanțe de 2 module (2=21), pista 3 de 4 module (4=22), pista 4
de 8 module (8= 23) șamd. Acest tip de marcare conduce la o codificare binară (0 sau 1) a
informației: dacă fascicolul luminos nu trece, fotodioda nu produce semnal electric (cod 0 pentru
bariera luminoasă), iar dacă lumina ajunge la fotodiodă, aceasta produce semnal electric (cod 1).
Alternanța de coduri binare pentru pistele în poziția i oarecare este unică și specifică numai unei
anumite porțiuni a limbului, astfel că instrumentul o asociază unei gradații unice.
Cercul vertical gradat (eclimetrul) este de
asemenea transparent, folosit pentru măsurarea unghiurilor
verticale. Eclimetrul este practic suspendat în una din
furcile alidadei, iar majoritatea au cu gradația 0 în dreptul
punctului de suspensie, ca în figura 2.6. Gradațiile cresc în
sens orar, astfel că diametrul dat de linia 0gon – 200gon
este vertical, iar cel dat de 100 - 300 este orizontal. Cum
cercul are poziție verticală și originea de măsurare este pe
direcția zenit, rezultă că la eclimetrele de acest tip se citește
Fig. 2.6 Eclimetrul
unghiul zenital. Eclimetrul este gradat în același fel cu
limbul, toate observațiile făcute la limb fiind valabile și aici.
Luneta este compusă din ansambluri de lentile așezate în două tuburi coaxiale.
Schema constructivă este prezentată în figura 2.7. Se evidențiază ca părți componente:
- tubul obiectiv, de dimensiuni mai mari, de lungime fixă, conținând lentilele obiectivului,
lentila de focusare, mecanismul de acționare a acesteia și planul reticul;
- tubul ocular, mai scurt, care conține lentilele ocularului și se poate deplasa în interiorul
tubului obiectiv.
Rolurile lunetei sunt
- apropierea aparentă (mărirea) obiectului vizat,
21
- vizarea corectă (punctare)
- măsurarea distanței, doar la tahimetrele clasice
Deși obiectivul și ocularul sunt constituite din mai multe lentile, pentru simplificare acestea
pot fi asimilate cu o singură lentilă convergentă (figura 2.8). Practic, corespunzător situației
obișnuite în topografie, obiectul vizat (AB) se află față de instrument la o distanță mai mare decât
dublul distanței focale a obiectivului (de ordinul zecilor de centimetri). Rezultă că obiectivul va
crea o imagine A’B’ reală, răsturnată și mai mică decât obiectul vizat. Sistemul de lentile obiectiv
– ocular este aranjat astfel încât imaginea creată de obiectiv (A’B’) să se formeze între ocular și
focarul ocularului. Conform regulilor de formare a imaginii prin lentile convergente, ocularul va
prelua imaginea formată de obiectiv și va forma în acest caz o imagine A”B” virtuală, la fel ca
A’B’ (adică dreaptă față de A’B’) și mai mare.
Acest tip de lunetă (lunetă astronomică) este cel mai simplu, dă o imagine răsturnată, fiind
întâlnit la instrumentele de fabricație mai veche. Instrumentele de fabricație recentă au în plus o
lentilă care redresează (întorc) imaginea. Astfel de lunete, care dau o imagine la fel ca obiectul
vizat (dreaptă în raport cu AB), se numesc lunete terestre.
Lentila de focusare se poate deplasa de-a lungul axului lunetei dacă este acționat un anumit
manșon. Rolul ei este de a crea o imagine clară într-un plan care coincide cu planul reticul.
22
Rolul de vizare corectă este asigurat de planul reticul. Acesta este constituit dintr-o lamelă
transparentă cu fețe paralele, fixată în interiorul lunetei prin intermediul unor șuruburi (figura
2.9a). Pe diafragmă sunt gravate fire reticulare unul vertical (fir principal) și celălalt orizontal
(fir nivelor). Aranjarea corectă
a planului reticul în timpul
lucrului presupune ca intersecția
firelor reticulare să se facă într-
un punct care aparține axului
Figura 2.9. Planul reticul a- poziția în tubul lunetei, optic al lunetei. În acest fel,
b,c- tipuri de fire reticulare îndreptând luneta spre punctul
dorit, se duce și axul de viză spre acel punct, întrucât axa de vizare conține ca punct vizibil
intersecția firelor reticulare. Practic, firul reticular principal este folosit pentru a viza precis
(puncta) o direcție orizontală, iar firul orizontal pentru o direcție verticală, întrucât indică
înălțimea (nivelul) la care se vizează.
Caracteristicile tehnice principale ale lunetelor sunt puterea de mărire și câmpul.
Puterea de mărirea lunetei reiese din modul de dispunere a lentilelor și de formare a
imaginii, fiecărei lunete fiindu-i proprie o putere de mărire, care reprezintă, într-un limbaj comun,
raportul dintre mărimea imaginii văzută prin lunetă și mărimea percepută cu ochiul liber.
Există în prezent o mare varietate de instrumente (teodolite, tahimetre cu citire clasică sau
digitală), datorată evoluției lor în timp și a specificului firmelor constructoare. Indiferent însă de
firmă, de precizia pe care o asigură sau de generația din care fac parte, instrumentele de acest tip
au aceleași axe, aceleași organe principale și aceleași mișcări.
24
Schema de principiu (figura
2.12) evidențiază poziția axelor și a
cercurile gradate, fiind utilă la
înțelegerea modului în care sunt
măsurate unghiurile în poziția I și a II-a
a lunetei.
Axa principală, VV’, este axa
care trebuie să indice verticala locului
în timpul măsurătorilor. Prin
construcție, axa principală este
perpendiculară pe cercul orizontal
gradat (limb), în centrul lui. În jurul axei
principale instrumentul poate să se
rotească în plan orizontal. Axa
principală este materializată prin firul
Figura 2.12. Schema de principiu cu axele și
cercurile instrumentului (în poziția I a lunetei) cu plumb sau firul laser (vezi u.i.3).
Axa secundară, H-H’, este axa care trebuie să fie orizontală în timpul măsurătorilor.
Intersectează axa principală, este perpendiculară pe ea și pe cercul vertical gradat (eclimetru), în
centrul lui. Luneta instrumentului este suspendată în două puncte care aparțin axei secundare,
astfel că, în jurul acesteia, luneta poate să se rotească în plan vertical. Vizualizarea axei se face
printr-un punct marcat în mod specific pe carcasa instrumentului.
Axa lunetei, LL’ (axa de viză, axa optică), se intersectează cu celelalte două în același
punct, este perpendiculară pe axa secundară și este definită de linia focarelor și a centrelor
geometrice a lentilelor din lunetă. Un punct vizibil pe această axă este intersecția firului reticular
vertical (frv) și a celui orizontal (fro) din planul reticul.
Instrumentul este astfel construit încât gradațiile de pe cercuri citite de operator sau de
instrument în poziția I a lunetei, sunt cele din dreptul proiecției axului lunetei pe cercuri: L-L’oriz
în planul orizontal [H] al limbului, respectiv L-L’vertic în planul vertical [V] al eclimetrului (figura
2.12 și figura 2.13). Când luneta vizează aceeași direcție în poziția a II-a, la limb se citește o
gradație diametral opusă (± 200 gon) celei din poziția I (figura 2.13a), iar la eclimetru o gradație
aflată simetric față de direcția zenit (figura 2.13b).
Din cele de mai sus rezultă relațiile de verificare între valorile citirilor făcute la cercuri:
- pentru limb : CII = CI ± 200 gon [2.51a]
- pentru eclimetru: CI +CII = 400 gon [2.51b]
25
a b
Fig 2.13. Evidențierea citirilor în poziția I și a II-a pentru: a- limb, b- eclimetru
Test 2: Desenați singuri schema instrumentului, cu perpendicularitățile care intervin între axe și
cu locul de citire a gradațiilor pe cercuri în poziția I
26
2.7. Miniglosar
cu termeni considerați noi, care apar în unitatea de învățare 2
alidadă - parte a unui goniometru care are rol în măsurarea unghiurilor orizontale (aici se află
limbul și mecanisme de blocare/mișcare/citire)
ambază – partea inferioară a unui goniometru, cu rol în prinderea și calarea instrumentului pe
trepied
ax secundar – dreaptă orizontală în jurul căreia se consideră că se rotește luneta în plan vertical
ax vertical - dreaptă care ia poziția verticalei locului, în jurul căreia se consideră că goniometrul
se rotește în plan orizontal
calare – acțiunea de a fixa în poziție orizontală anumite organe ale goniometrului (placa superioară
a ambazei, limb)
câmp (~ al lunetei )- unghiul pe care-l fac generatoarele conului de raze limită care ies din lunetă
direcție – denumire pentru una din laturile unghiului orizontal sau vertical
eclimetru – cerc gradat al goniometrului, destinat măsurării unghiurilor verticale. La fel se numesc
și unele instrumente simple, destinate măsurării unghiurilor verticale
fir reticular - oricare din cele două linii (orizontal și vertical) gravate pe planul reticul
goniometru – instrument care măsoară unghiuri
grad centezimal – măsură a unui unghi care cuprinde între laturile lui a suta parte din unghiul drept
sau a 400-a parte din circumferința cercului (notat gon)
limb – cerc gradat care la are se măsoară unghiuri orizontale
mărire (putere de ~) caracteristică a lunetei, care exprimă raportul între mărimea obiectului văzut
prin lunetă / văzut cu ochiul liber ( se mai numește grosisment)
miligon - notat mgon, unitate de măsură pentru unghiuri, reprezentând a mia parte dintr-un grad
centezimal. O secundă centezimală (1cc ) reprezintă 0,1 mgon
mișcare fină – mișcare în plan orizontal sau vertical, cu cantități mici, controlate de operator prin
intermediul unor sisteme mecanice
mișcare generală - mișcare a goniometrelor în care limbul se rotește odată cu întregul instrument
orientare – unghi orizontal la care una din direcții este spre Nord
reticul – ansamblul celor două fire (vertical respectiv orizontal), care contribuie la vizarea precisă
a direcțiilor (orizontale respectiv verticale)
sens topografic – sens de măsurare a unghiurilor, identic cu sensul acelor de ceas
stație totală – instrument folosit în măsurătorile geodezice / topografice care conține un teodolit
digital și un dispozitiv electronic pentru măsurarea distanței
tahimetru – instrument care face posibilă măsurarea rapidă a unghiurilor și a distanțelor, pe cale
optică (tahimetre clasice) sau electronică (tahimetre electronice sau digitale sau stații totale).
27
teodolit – instrument topografic capabil să măsoare numai unghiuri. Direcțiile sunt citite fie pe
cale optică (teodolit clasic), fie digital.
verticala locului – direcția dată într-un anumit loc de firul cu plumb. La distanțe mari dintre
punctele A și B, (peste 20-30 km), verticala din A nu se mai consideră paralelă cu cea din B
viză - linie formată de prelungirea axului lunetei până la un punct din teren. Termen similar:
direcție
zenit – direcție spre punctul de intersecție al verticalei locului cu sfera cerească, situat deasupra
capului observatorului (opus accelerației gravitaționale). Direcția opusă zenitului: nadir
2.8. Rezumat
Din punctul de vedere al înțelegerii măsurării unghiurilor, această unitate de
învățare este importantă pentru că definește elementele esențiale:
- tipurile de unghiuri și unitățile de măsură folosite în mod curent,
- structura instrumentelor pentru măsurat unghiuri (goniometre), prezentarea principalelor
părți componente cu arătarea rolului pe care aceste părți îl au în aparat (ambaza, limb, alidada cu
furcile ei, eclimetrul și luneta). Descrierea este cu atât mai utilă dacă ținem cont că aceleași
instrumente (de tipul stațiilor totale) se folosesc și pentru măsurarea distanțelor;
- schema instrumentului, cu axele și cercurile pentru măsurarea unghiurilor, ajută la
descrierea modului de funcționare a instrumentelor atunci când măsurăm unghiuri, explicând cum
se diferențiază citirile în cele două poziții ale lunetei.
Descrierea completă a goniometrelor va fi posibilă abia după prezentarea atât a unor părți
considerate secundare, cât și a auxiliarelor cu care lucrează goniometrele moderne. Toate acestea
vor fi prezentate în unitatea de învățare 3.
28
2.10 Rezultate le testelor
29
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 3
Cuprins:
3.1 Introducere
3.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
3.3. Organe (părți) secundare (nivele, compensator, dispozitive de centrare)
3.4. Dispozitive auxiliare (trepied, fir cu plumb, jalon + prismă, stații de emisie recepție)
3.5. Stații totale – componenta electronică (microprocesor, dispozitiv EDM, memorie
electronică, tastatura, display, baterie de acumulatori, încărcător). Mentenanță
3.6. Rezumat
3.7. Test de autoevaluare
3.8. Glosar de termeni
3.9 Rezultatele testului
3.1. Introducere
30
Topografie – geodezie – semestrul I
Părțile considerate secundare fac de asemenea parte din instrument, au rol funcțional important și
servesc la corecta funcționare a instrumentului.
Nivelele
Sunt dispozitive care servesc la sesizarea stării de calare (orizontalizare), pe care o
realizează fizic șuruburile de calare ale ambazei.
La stațiile totale mai vechi, ca și la tahimetrele clasice, nivelele sunt sferice și torice.
- nivela sferică (figura 3.1 a, b) este montată pe alidadă sau pe placa superioară a ambazei
și servește la sesizarea stării de calare aproximativă (grosieră). Este compusă dintr-un cilindru de
sticlă acoperit cu o calotă sferică, umplut incomplet cu un lichid foarte fluid, cu punct de îngheț
foarte coborât (alcool, eter, sulfură de carbon). Întreg ansamblul este protejat de o carcasă metalică
fixată de instrument (la modelele mai vechi prin șuruburi de rectificare). Pe calota sferică există
trasat un cerc reper. Umplerea incompletă a spațiului (cilindru + calotă) face posibilă apariția unei
bule de aer, de fapt un spațiu în care se află în echilibru lichidul și vaporii saturați care provin din
el. Calarea corespunde cazului în care bula de aer se găsește în interiorul cercului reper.
a a
b b
Figura 3.1 Nivela sferică: Figura 3.2 Nivela torică: c- secțiune cu vedere,
a- secțiune cu vedere, d- imaginea torului cu gradații
b- imagine nivelei calate
31
Topografie – geodezie – semestrul I
- nivela torică (figura 3.2 a, b) este mai precisă decât nivela sferică și servește la sesizarea
calării precise (riguroase). Este formată dintr-un tor de sticlă, umplut incomplet cu lichid, lăsând
loc unei bule de aer în aceleași condiții descrise la nivela sferică. Pe partea superioară a torului
sunt trasate diviziuni, de regulă din doi în doi milimetri, simetric față de cel mai înalt punct. Între
diviziuni există două mai lungi; acestea constituie reperele între care trebuie să se încadreze bula
de aer atunci când nivela indică starea de calare. Tubul din sticlă este montat într-un dispozitiv
prins de alidadă sau pe partea superioară a ambazei, prin intermediul a două șuruburi.
Stațiile totale de fabricație mai recentă sunt
dotate cu nivele sferice clasice, iar în locul celor
torice există nivele electronice. Acestea reprezintă
imagini asemănătoare cu nivela torică, operatorul
având pe display-ul stației două nivele reciproc
perpendiculare (figura 3.3). Imagina bulei trebuie
încadrată între liniile centrale. Orizontalizarea se Figura 3.3 - Nivele electronice
face pe baza unor senzori electronici. Cele două nivele calate arată că în planul lor există două
drepte orizontale perpendiculare, garantând astfel orizontalizarea aparatului.
Sensibilitatea nivelelor este principala lor caracteristică tehnică. Prin sensibilitate
se înțelege unghiul de înclinare, D, al tangentei T1 la nivelă în punctul A1, atunci
când bula se deplasează cu o diviziune, în A2 (T2, figura 3.4, A). Dacă se exprimă
lungimea ”d” a arcului de cerc A1A2 în funcție de unghiul D și de raza R a torului din sticlă (figura
3.4.b), rezultă succesiv (unghiul D este mic):
a b
Figura 3.4 -Sensibilitatea nivelei a- schemă de calcul, b- imaginea bulei, corespunzătoare
tangentei T1 în A1 (d = distanța între două diviziuni succesive)
sin D = D sin1” = D/U [3.1]
d
d RtgD | R sin D ; D U [3.2]
R
Din [3.2] rezultă că precizia unei nivele, definită prin sensibilitatea ei, crește odată cu R
(raza torului). Practic, există o limită a razei torului, peste care calarea ar deveni anevoioasă (nu
mai mare de 80m). Nivelele torice obișnuite, cu R = (40 – 80 m) au sensibilități de ordinul zecilor
32
Topografie – geodezie – semestrul I
de secunde/2mm. Mărimea “U” este un factor folosit la omogenizarea relațiilor de calcul din punct
de vedere dimensional (fiecare membru al relației trebuie să fie exprimat în aceeași unitate de
măsură) și reprezintă raportul dintre valoarea unghiulară și cea liniară a cercului care are raza
unitară. Exprimarea lui se poate face în grade, minute sau secunde:
400 g 40000c 4000000cc
Ug ; Uc ; U cc [3.3]
2S 2S 2S
Compensatorul este un dispozitiv specific stațiilor totale mai noi, capabil să corecteze
efectul neverticalității axului principal V-V’, dacă aceasta este inferioară unei anumite valori (în
medie 4’-5’). Schema unui compensator este relativ complicată. Corectarea neverticalității se face
prin descompunerea efectului ei asupra direcțiilor orizontale și verticale de către procesorul stației.
Este important de reținut că stațiile totale cu compensator nu lucrează când neverticalitatea
(datorată erorii de calare) depășește valoarea limită pe care compensatorul o poate corecta.
Dispozitivele de centrare au rol în centrarea instrumentului, adică aducerea axei principale
V-V’ la verticala punctului de stație.
Dispozitivul de centrare optică sau firul optic (figura 3.5)
se poate întâlni la stațiile totale mai vechi și se află la partea
inferioară a alidadei. Este format dintr-o lunetă, prevăzută cu un
plan reticul (cu fire reticulare sau cercuri concentrice) și o prismă
deviatoare la 450 așezată pe axul vertical V - V’. Prisma deviază
cu un unghi drept privirea operatorului prin lunetă astfel încât,
când luneta este orizontală, privirea este deviată de-a lungul axului
vertical V-V’. Când aparatul este corect calat, prin lunetă trebuie
Figura 3.5. Dispozitiv
centrare optică (fir optic) să se vadă punctul de la sol (vezi și u4).
Stațiile totale de generație mai nouă folosesc pentru
centrare un dispozitiv care emite un fascicul laser. Sistemul
s-a dovedit mai rapid și mai precis în centrare, neavând
oscilațiile firului cu plumb dinaintea stabilizării sau cele
provocate de vânt. Fascicolul, în general sub 2 mm grosime,
este vizibil și în lumina puternică a zilei. Precizia obținută la
centrare este sub 1-2 mm. Întrucât performanțele centrării cu
laser – introdusă de firma Leica - sunt bune, majoritatea
firmelor construiesc separat și ambaze cu fascicul laser
Figura 3.6. Ambaza înglobat (figura 3.6), care se pot atașa la instrumentele din
cu fir laser
generațiile mai vechi.
33
Topografie – geodezie – semestrul I
Dispozitivele considerate auxiliare nu fac efectiv parte din instrumentul propriu-zis, dar
contribuie la operațiunile necesare măsurării. Acestea sunt: trepied, fir cu plumb, jaloane cu prismă
reflectoare, stații de emisie - recepție.
Trepiedul servește ca suport aparatului la o înălțime convenabilă pentru fiecare operator.
Poate fi din lemn ușor sau un aliaj ușor din aluminiu (figura 3.7). Cele trei picioare sunt culisante
și se termină la partea inferioară cu câte un sabot metalic. La partea superioară, picioarele sunt
articulate de o platformă orizontală (masa trepiedului), care are în centrul ei un locaș circular prin
care trece șurubul pompă, ce fixează ambaza de trepied și implicit stația totală.
Firul cu plumb (figura 1.17b) se compune dintr-un fir de suspensie și o greutate în formă
de vârf de con. Firul cu plumb materializează axul principal al instrumentului și lungimea lui se
potrivește astfel încât vârful de con să fie cât mai aproape de punctul matematic marcat la sol.
c
Figura 3.7 Trepied: a- din lemn, b- detaliu platformă (masă) – șurub pompă- fir cu
plumb, c- trepied din aliaj de aluminiu
Jalonul și prisma reflectoare constituie auxiliarul specific stațiilor totale, fiind folosit atât
pentru măsurarea unghiurilor, cât și a distanțelor.
Jalonul (suportul) servește la determinarea direcției de vizare. Este instalat vertical în
punctul vizat cu ajutorul unei nivele sferice (figura 3.8a, b). Folosirea jalonului este simplă și
avantajoasă în lucrările de topografie. Jalonul este telescopic (lungime variabilă), astfel că este
important de determinat înălțimea prismei, hp, definită până în centrul prismei sau al panoului de
vizare (figura 3.8 a, c). Înălțimea prismei poate fi egală sau nu cu înălțimea instrumentului în stație.
Prisma propriu-zisă se obține tăind colțurile unui cub din sticlă, calitatea ei depinzând de
planeitatea și perpendicularitatea reciprocă a planelor rezultate. În acest fel, ea poate concentra și
reflecta radiațiile emise de stația totală. În momentul vizării, axa prismei trebuie îndreptată spre
aparat prin răsucirea ei în plan orizontal și/sau înclinarea în plan vertical pe suportul de prindere,
34
Topografie – geodezie – semestrul I
pentru a permite recepționarea semnalelor trimise din poziții mai joase sau mai înalte, mai ales în
cazul distanțelor mici (figura 3.8c).
a b c
Figura 3.8.: a – jalon + prismă, susținut pe trepied, cu indicarea înălțimii, b - ansamblul
prismă + jalon, c- prismă pe jalon, rotită în plan vertical (vedere din față și laterală)
a b c d
Figura 3.9. Prisme reflectoare: a- set de 3, montate pe panouri, pentru distanțe mari, b- prismă
3600, care poate fi vizată din mai multe direcții, c, panou pe ambază, d- constanta prismei
- la distanțe mari, datorită divergenței fascicolului de unde emis din stația totală, poate fi
necesară montarea mai multe prisme (3, 5, 7, 9…) pe panouri de vizare, astfel încât să preia o
suprafață mai mare din fluxul incident (figura 3.9.a);
- la vizarea simultană a unui punct din mai multe direcții În acest caz pot fi folosite prisme
speciale (figura 3.9.b), capabile să primească și să reflecte unde din toate direcțiile (prisme 3600);
- la punctele importante (din rețeaua de îndesire sau de ridicare), când se recomandă
montarea prismei sau a panoului pe o ambază și apoi pe trepied obișnuit (figura 3.0 c) sau
susținerea jalonului cu un trepied special (figura 3.8. a).
Unele prisme sunt caracterizate de o constantă c (figura 3.9d), care reprezintă distanța de
la centrul ei (definit ca punct în care se concentrează radiațiile recepționate de la stație) până la
35
Topografie – geodezie – semestrul I
axa jalonului (aflată la verticala punctului vizat). Dacă prisma are constanta diferită de zero, în
funcție de modul de prindere pe jalon (de ex.: 30 mm), aceasta trebuie adunată la distanta măsurată.
Stațiile de emisie–recepție (figura 3.10) sunt perechi de
radio-emițătoare bidirecționale, portabile. Au mai multe canale și
lucrează în regim semi duplex, adică la un moment dat doar unul din
operatori poate transmite, iar celălalt poate doar recepționa.
Variantele de putere mică sunt scutite de licență de
transmisie. Frecvența de funcționare este înaltă, de tip CB (CB -
citizen’s band = frecvență civilă). Mărimea este comparabilă cu a
Figura 3.10 Stații de
emisie – recepție unui telefon mobil, au antenă, microfon, receptor, diverse butoane
(on/off, activare emițător, schimbătoare de canal) și reglaje (volum, stanb-by etc). Alimentarea cu
energie se face de regulă la 12 – 14 V, ceea ce permite încărcarea acumulatorului la bateria auto,
autonomia este de câteva ore, iar distanța pe care sunt utile este de ordinul câtorva kilometri.
36
Topografie – geodezie – semestrul I
presiune atmosferică se măsoară valorile instantanee și implicit o serie de corecții care se aduc
elementelor măsurate.
Dispozitivul EDM (Electronic Distance Measurement) realizează măsurarea electronică a
distanțelor folosind unde din spectrul electromagnetic. Dispozitivul EDM sau DEM (Dispozitiv
Electronic de Măsurare) folosește unde cu lungimi de undă mici ca purtătoare de semnal și unde
cu lungimi de undă mare ca semnale pe care se realizează măsurătorile, fiind amplasat și emițând
de regulă de-a lungul axului de viză. În principiu, pentru determinarea distanței se poate măsura:
- diferența de fază între unda emisă și cea receptată (procedeul fazic),
- timpul în care semnalul revine în instrument (procedeul cu impulsuri)
Există stații totale care măsoară în unul sau chiar în ambele moduri de mai sus. Principiul
de măsurare va fi expus la capitolul dedicat măsurării distanțelor, în unitatea de învățare 6 (§ 6.5).
Memoria electronică (colectorul de date) este componenta cu rol de păstrare a
informațiilor (meniul de funcții, programe de lucru în teren, date măsurate) și înlocuiește carnetul
de teren folosit la tahimetrele clasice. Datele măsurate și codurile specifice ale punctelor sunt
introduse automat, printr-o simplă acționare de tastă, de obicei ENT (enter).
După poziția lor față de instrument, memoriile pot fi:
- incorporate, când sunt conținute în carcasa ST. Comunică cu calculatorul prin intermediul
unui cablu special sau, dacă sunt sub formă de card sau stick detașabil, se descarcă într-un cititor
și apoi în calculator (figura 3.11). Memoriile interne conțin de obicei aplicațiile – program;
- externe, prinse de trepied și legate prin cablu de instrument. În acest caz, memoriile pot
să facă și mult mai mult decât să stocheze date, ele fiind în fapt microcalculatoare complexe.
- încărcarea memoriei (upload), prin care se urmărește transferul din computer a unor
aplicații software sau a unor date necesare măsurătorilor în teren.
Tastatura și display-ul sunt grupate de regulă într-un panou orientat spre operator.
Tastatura este o grupare de taste, fiecare având una sau mai multe funcții, ce servesc
pentru transmiterea comenzilor de la operator către ST (figura 3.12). Comenzile se referă la:
pornire/oprire (ON/OFF), selectarea modului de lucru, a funcțiilor, meniurilor și submeniurilor
stației, introducerea de valori numerice sau text și altele. Numărul tastelor este variabil de la un
instrument la altul, tendința fiind de a folosi taste multifuncționale.
Display- ul (ecranul de afișare) reprezintă interfața de comunicare între operator și stația
totală. A fost realizat la început pe bază de LED–uri (Light Emitting Diode = diode emițătoare de
lumină), iar acum exclusiv pe LCD (Liquid Crystal Display = display cu cristale lichide). Unele
stații totale au două ecrane de afișare, corespunzătoare poziției I și a II-a a lunetei. Un ecran este
caracterizat de numărul de linii afișate și de numărul de caractere/linie (fig. 3.12).
Afișajul constă în mesaje care se referă la: valorile măsurate (unghi orizontal, vertical, distanță),
meniul folosit, modul de lucru, coordonatele punctului vizat, coduri, constanta prismei, corecția
atmosferică, starea bateriei, autodiagnoză în cazul unor probleme în funcționare, erori apărute în
comunicarea microprocesorului cu diferite componente (EDM, compensator automat, senzori
pentru unghi, memorie ROM, transmiterea datelor etc).
c d
Figura 3.12. Tastatura și display: a- stația totală R100 Pentax, 1- indicator de funcționare
EDM laser, 2- buton ON-OFF, 3- buton HELP (ajutor)/ ESC (escape = părăsire), 4- comanda ENT (enter =
validare/introducere date sau comenzi) 5- taste pentru funcțiile F1 ÷ F5, 6- buton iluminare display b- statia
totală Set 600 Sokiksha; c, d- stații totale Leica 1- tastatură, 2- display
38
Topografie – geodezie – semestrul I
39
Topografie – geodezie – semestrul I
3.6. Rezumat
40
Topografie – geodezie – semestrul I
calare – fixare în poziție orizontală a unor părți (și implicit în poziție verticală a altora)
compensator – dispozitiv capabil să preia și să elimine efectul erorii de calare, dacă eroarea se
încadrează într-o anumită limită,
constanta prismei – exprimă distanța dintre axul jalonului de care este prinsă prisma și centrul
prismei. Poate avea valori de la zero la 30-40 mm. Este înscrisă pe prismă și se introduce în
memoria stației totale,
jalon – element rectiliniu din lemn sau metal, colorat alternativ în culori contrastante (de ex alb-
roșu), de lungime fixă sau variabilă, care servește la indicarea poziției unor puncte (semnalizare)
din teren în lucrări topografice
laser – instalație pentru obținerea unor radiații luminoase cu aceeași lungime de undă, foarte
intense și care se propagă într-un fascicul îngust (cu divergență foarte mică)
mentenanța (pentru ST) - ansamblu de măsuri luate pentru păstrarea caracteristicilor tehnice de
măsurare la parametrii prevăzuți în cartea tehnică și pentru o exploatare rațională și sigură
microprocesor – dispozitiv electronic complex, sub forma unui circuit integrat, specializat pentru
calcul, comandă și control (în cazul de față pentru ST)
nivelă – dispozitiv atașat instrumentelor topografice care arată dacă instrumentul este calat sau nu
panou de vizare – panou metalic cu desene ce conduc la o vizare corectă a direcției verticale și
orizontale,
șurub - pompă – șurub montat pe trepied, care prinde aparatul și susține firul cu plumb
tor - corp care rezultă din rotirea unui cerc în jurul unei axe din planul cercului, dar care nu trece
prin centrul cercului; în contextul nivelei torice se poate considera că este un cilindru curbat după
o generatoare,
41
Topografie – geodezie – semestrul I
1. sensibilitatea este: unghiul pe care-l fac tangentele la nivelă când bula se deplasează cu o
diviziune sau: unghiul dintre razele torului care cuprind o diviziune de 2 mm.
2 dispozitive auxiliare: trepied, fir cu plumb, jaloane cu prismă reflectoare, stații de emisie –
recepție
3. pentru a se putea adapta la înălțimea fiecărui operator.
4. de la vârful jalonului până în centrul prismei sau al panoului de vizare.
5. sunt utile pentru comunicarea operatorilor când distanțele fac grea sau imposibilă comunicarea
directă
6. prin număr de ore de funcționare sau prin numărul de măsurători ce se poate efectua;
7. se referă la măsurile ce trebuie luate pentru păstrarea caracteristicilor tehnice ale ST la parametrii
prevăzuți și pentru o exploatare sigură
42
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 4
Cuprins:
4.1 Introducere
4.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
4.3. Instalarea în stație
4.4. Măsurarea unghiurilor orizontale
4.4.1 Prinderea și punctarea semnalelor
4.4.2. Măsurarea unui unghi orizontal izolat
4.4.3. Măsurarea unghiurilor adiacente
4.5. Măsurarea unghiurilor verticale
4.5.1. Măsurarea cu ST, teodolite sau tahimetre
4.5.2. Măsurarea expeditivă
4.6. Precizia măsurării unghiurilor
4.7. Rezumat
4.8. Test de autoevaluare
4.9. Glosar de termeni
4.10 Rezultatele testelor
4.1. Introducere
Dacă în lecțiile precedente s-au prezentat goniometrele în principiu, cu precădere
stația totală (ST), în această lecție se trece efectiv la măsurarea unghiurilor orizontale și verticale.
Pentru început, măsurarea unghiurilor necesită și explicarea unor operațiuni specifice, de care
depinde reușita determinării.
43
Topografie – geodezie – semestrul I
a b c
Figura 4.1 Exemple de puncte de stație: a- bornă de beton (punctul matematic este axul
piesei din fier de la partea superioară), b- cui (bulon) metalic bătut în beton sau asfalt
(punctul matematic este centru găurii ștanțate la partea superioară), c- țeavă de metal cu
dop din lemn (punctul matematic este axul cuiului bătut în dop)
Stațiile totale, teodolitele sau tahimetrele sau sunt gata pentru a măsura unghiuri atunci
când sunt instalate în stație, ceea ce înseamnă că axa principală, V-V’, este în poziție verticală
(este calată) și trece prin punctul matematic al stației, marcat la sol (este centrată). Aceasta se
realizează prin operațiile de calare și centrare.
Există mai multe modalități practice de instalare în stație, dar se descrie cea valabilă pentru
goniometrele de toate tipurile. În acest caz, folosind și dispozitivele anexă, se parcurg etapele:
- centrarea aproximativă, prin aducerea trepiedului cu masa cât mai orizontală astfel ca
firul cu plumb să vină deasupra punctului marcat la sol. Când terenul este în pantă pronunțată,
pentru siguranță, se dispun două picioare în aval, a căror lungime se ajustează convenabil astfel
încât să permită lucrul în condiții ergonomice. Se apasă pe saboții picioarelor pentru fixarea
temeinică și se prinde aparatul cu șurubul pompă, fără a-l strânge însă definitiv (figura 4.2a);
44
Topografie – geodezie – semestrul I
- calarea aproximativă,
folosind nivela sferică, a cărei
bulă se aduce în cercul reper
acționând șurubul situat pe
direcția deplasării bulei;
- centrarea definitivă,
cu dispozitivul optic amplasat
a b c
pe ambază sau cu firul laser. Figura 4.2. Instalarea în stație: a- centrare aproximativă, b-
Prin ușoare translații ale ST pe centrare definitivă, c- calare definitivă (precisă)
masa trepiedului, cercul reper sau spotul laser se suprapune peste punctul matematic (figura 4.2b);
- calarea definitivă se face cu nivela torică plasată într-o primă poziție paralelă cu linia a
două șuruburi de calare (S1 și S2), din care se acționează simultan și în sensuri contrare până când
bula nivelei se aduce între repere (figura 4.2c, I). Se rotește apoi alidada aducând nivela în poziția
a II-a, perpendiculară pe prima, respectiv pe direcția șurubului S3 din care, prin mișcări
convenabile, bula se centrează între repere (figura 4.2c, II). În aceste condiții, planul definit de
cele două direcții perpendiculare devine orizontal și implicit axul principal VV’ este adus în poziție
verticală, de lucru. Cele două operații se repetă, iar pentru control se trece nivela torică în poziția
a III-a, paralelă cu prima, când bula ei trebuie să rămână între repere (figura 4.2c, III).
Un instrument instalat în stație este apt să
măsoare unghiuri orizontale (limbul este orizontal
prin calare), cu vârful în punctul de stație (centrul
limbului, prin care trece axa principală, este adus prin
centrare la verticala punctului de stație - figura 4.3).
Stațiile totale cu nivele electronice realizează
calarea mai simplu. Se aduce nivela de lângă afișaj
paralelă cu două șuruburi de calare și se urmează
indicațiile de pe display privitoare la sensul de rotație
al șuruburilor. Odată calat pe această direcție, se
urmează indicațiile de calare pentru al treilea șurub,
care acționează asupra celei de a doua nivele. Atunci
Figura 4.3. Aparat instalat în stație: a-
când se realizează calarea ambelor nivele, vedere laterală: H-H’ = orizontal, V-V’ =
compensatorul menține calarea dacă eroarea de vertical (calare), b- vedere de sus: centrul
cercului suprapune punctul matematic
calare este sub 3’-4’. (centrare)
Sarcină de învățare: Enumerați etapele instalării în stație și desenați, fără a privi cursul, un
goniometru instalat în stație (vedere în plan vertical și orizontal)
45
Topografie – geodezie – semestrul I
corectă impune ca și laturile unghiului (direcții) să treacă exact prin punctele vizate. Acest lucru
se realizează prin prinderea și apoi punctarea semnalului.
Pentru prinderea (vizarea) și punctarea unui semnal se parcurg etapele:
- se îndreaptă luneta spre un fond deschis și se clarează imaginea firelor reticulare prin
rotirea manșonului ocularului. Odată văzute clar, operațiunea nu se va repeta cât timp lucrează
același operator;
- se îndreaptă luneta spre semnal, folosind colimatorul lunetei. Când reperul colimatorului
se suprapune peste imaginea semnalului (figura 4.5a), se face imaginea clară prin acționarea
lentilei de focusare (vizarea sau prinderea semnalului). Semnalul la care dorim să vizăm se află
prins în câmpul lunetei,
- folosind mișcările fine în plan orizontal se aduce firul reticular vertical (dă direcția
orizontală de vizare) pe direcția semnalului („punctarea semnalului” figura 4.5 b).
Figura 4.5. Prinderea și punctarea: a- semnal prins în câmpul lunetei, b- semnal punctat
corect pentru măsurarea direcției orizontale și verticale, c- punctarea direcției orizontale
spre jalon, d- punctarea prismei în centru (pentru direcție orizontală și verticală)
a b c d
Figura 4.6: Punctarea unor semnale: a- piramidă topografică (firul vertical pe
popul piramidei, firul orizontal la partea de sus a fluturelui), b, c- biserică catolică/
ortodoxă (fir vertical pe axul crucii, fir orizontal în locul de prindere a crucii în acoperiș),
d- coș de fum (fir vertical tangent în stânga și în dreapta)
47
Topografie – geodezie – semestrul I
- dacă direcția de viză este semnalizată de o turlă de biserică (figura 4.6 b, c), pentru citirea
la limb se așază firul vertical pe axul vertical al crucii, iar pentru citirea la eclimetru se așază firul
nivelor la baza crucii;
- dacă direcția este dată de axul vertical al unui coș de fum (figura 1.35 d), se așază pe rând
firul vertical tangent în stânga și în dreapta, se fac citirile și se determină citirea medie, cm :
cm = (cs + cd)/2 [4.3]
Unghiurile orizontale se măsoară prin metode care se diferențiază funcție de tipul unghiului
(unul sau mai multe) și de numărul de măsurători (una sau mai multe).
Sarcină de învățare: Explicați noțiunile vizare și punctare. Desenați, fără a privi cursul,
punctarea unor semnale (biserică, prismă și jalon, priamidă topografică )
D cBm c Am ; c Am
c AI c AII r 200
c I cBII r 200
; cBm B
2 2 ! [4.4]
Exemplu:
Tabelul 4.1. Date din teren și calculul unghiului D
48
Topografie – geodezie – semestrul I
De mai multe ori un unghi izolat se poate măsura prin metoda repetiției. Unghiul D (figura
4.7) se măsoară folosind alternativ mișcarea înregistratoare și cea generală. Cu luneta în poziția I
și mișcarea înregistratoare se vizează și se reține citirea spre A (cA), apoi spre B (cB). Cu mișcarea
generală, păstrând la limb (cB), se vizează din nou spre A, se eliberează mișcarea înregistratoare și
se înregistrează a doua citire spre B (cB2), după care operația se repetă de un număr de ori (tabelul
4.2.), la a „n”-a citire obținând valoarea (cB)n. Se face observația că valorile care depășesc un cerc
(400 gon) sunt considerate în continuare (citirea + 400 gon). Valoarea unghiului rezultă cu relația:
( c B ) n (c A )
D [4.5]
n
Exemplu: Tabelul 4.2. Calculul unghiului orizontal prin metoda repetiției
Stația Viză Citire la limb Formule, rezultate
A 317.74.50
B1 350.99.20 D = [(cB)5 – cA]/5
B2 384.23.80
S
B3 (4)17.48.40 D = (483.97.60 – 317.74.50)/5 =
B4 (4)50.72.90 = 33.24.62
B5 (4)83.97.60
Stațiile totale au în meniul lor și metoda repetiției, care se aplică în mai mulți pași respectiv
(figura 4.8):
- apelarea funcției din meniu (spre ex.
REP – repetition), apariția afișajului
specific, în care plecarea se face automat
de la 0,000gon și numărul repetițiilor
(Reps) este 0;
- punctarea semnalului din A, ca viză de
origine, folosind tasta corespunzătoare
Figura 4.8 Măsurarea unui unghi izolat de mai multe
ori: a- etape parcurse, b- afișaje corespunzătoare pe (de ex. Take BS =vizați înapoi);
display (HARp - Horizontal Angle Repetition, Reps = - afișarea gradației și înregistrarea ei,
repetiția nr…, Ave = average =media, Take BS = Take
Back Sight = vizați înapoi) urmată de OK;
- vizarea semnalului din B și declanșarea comenzilor necesare încheierii primei măsurători;
- repetarea operațiilor pornind din A, cu afișarea mediei unghiului (Ave) funcție de numărul
de măsurători (Reps).
Test 1: să se calculeze prin diferența citirilor, folosind notațiile din figura 4.7 și
exemplul din tabelul 4.1., unghiul orizontal cu următoarele citiri din teren:
a) b
I
cA = 171.48.78 cAI = 286.52.76
cBI = 312.84.60 cBI = 75.54.16
cBII = 112.84.45 cBII = 275.54.32
cAII = 371.49.04 cAII = 86.52.64
49
Topografie – geodezie – semestrul I
Figura 4.9 Metoda turului de orizont a turului de orizont un punct bine luminat, cu
soarele în spatele operatorului, îndepărtat și
clar, eventual proiectat pe fond deschis (de ex.: Biserica Ortodoxă Deleni, notată și cu A),
- se aduce luneta în poziția I, se vizează și se punctează semnalul și se memorează citirea:
(de ex. 178.34.40, tabelul 4.3., coloana 2) împreună cu codul atribuit punctului (de ex. BDEL),
- se rotește aparatul în sens orar, se vizează și se punctează semnalele următoare, în
succesiunea lor dată de sensul orar de parcurgere, memorând citirea,
- se vizează din nou punctul ales ca referință (A), pentru control: trebuie ca eroarea eD,
definită ca diferență între citirea de control (de închidere) și citirea inițială (de plecare), să nu
depășească o anumită valoare maximă admisă (toleranță), dată de relația:
√ [4.6]
unde mo reprezintă precizia de măsurare a instrumentului și „n” este numărul de vize din turul de
orizont. Pentru exemplul prezentat: m0 = r 20cc, n=7, rezultă T = r 53cc,
- se trece luneta în poziția a II-a, se vizează și se punctează spre punctul ales ca referință.
Se repetă operația succesiv pentru toate vizele, parcurgând turul de orizont în sens invers orar
(tabelul 4.3, coloana 3). Turul se termină prin vizarea punctului inițial (A), când se verifică dacă
eroarea este tolerabilă,
la birou
- se calculează mediile citirilor, luând gradele de la poziția I (tabelul 4.3, coloana 4),
- se calculează eroarea turului de orizont, comparând valorile de plecare șiu cele de
închidere: eD = - 20cc T = r 53cc,
- se determină corecția totală și cea unitară (ce revine fiecărui unghi): cD = - eD = + 20cc, cuD
= - eD/n = 20cc/7 # 3cc;
50
Topografie – geodezie – semestrul I
Exemplu:
Tabelul 4.3. Date din teren și compensarea turului de orizont
Obs.: Aparat Sokkisha SDM3F, (m0 = r 20 ), I= 1,67m , timp senin, cald, vizibilitate foarte bună
cc
51
Topografie – geodezie – semestrul I
Operațiile din teren și calculele sunt la fel cu cele descrise anterior pentru fiecare tur de
orizont. Media corectată se reduce la zero prin scăderea din toate vizele a valorii citirii medii de
origine (tabelul 4.4., coloana 7). Unghiurile pentru fiecare tur de orizont se obțin prin diferența
citirilor pentru două vize consecutive, iar valorile finale sunt date de media unghiurilor din fiecare
tur de orizont. În tabelul 4.4 se prezintă o serie formată din două tururi de orizont, măsurată cu
stația Sokkisha SDF3R (precizia = r 20cc).
Sarcină de învățare: Urmăriți datele din teren și calculul turului de orizont / seriei din tabelul
4.3. / 4.4. pe măsură ce parcurgeți explicațiile teoretice
Unghiurile verticale se măsoară dintr-o singură viză, întrucât cealaltă este întotdeauna
realizată de aparat (obișnuit direcția zenit, conform figurilor 2.3, 2.6, 2.12 sau 2.13). Instrumentele
sunt, în general, cele descrise mai sus, dar există situații în care, în funcție de precizia care se cere,
unghiurile verticale se pot măsura și cu instrumente mult mai simple (expeditiv sau rapid).
a b
Figura 4.10. Măsurarea unghiurilor verticale la distanțe mici: a- cu tahimetru și stadie,
b- cu ST și jalon + prismă
În aceste cazuri, măsurarea unghiurilor verticale se face în poziția I și a II-a a lunetei.
În cazul măsurării la distanțe mici, (sub 400m) cu un tahimetru clasic, se folosește o
stadie (miră) verticală (vezi u.6). Etapele de măsurare sunt: (figura 4.10a):
- se instalează aparatul în A și se măsoară înălțimea I (de ex. I = 1,73m);
- cu luneta în poziția I se vizează stadia verticală din B, ducând firul nivelor pe gradația
stadiei egală cu I (1,73), linia de viză devenind astfel paralelă cu linia terenului,
- se repetă operația cu luneta în poziția a II-a (suma valorilor din cele două poziții trebuie
să fie aproximativ 400 gon)
Folosind stația totală (ST) și un ansamblu jalon + prismă (figura 4.10b), etapele sunt:
52
Topografie – geodezie – semestrul I
53
Topografie – geodezie – semestrul I
Măsurarea unghiului orizontal este afectată de o serie de erori, cu efect asupra valorii
obținute. Efectul cel mai important asupra valorilor rezultate din măsurători îl au: eroarea de
centrare în stație (mcs), de vizare (mv), de citire a gradațiilor (mc) și de instalare a semnalului (ms).
Eroarea totală comisă la o vizare, mD, este dată de relația:
Întrucât unghiul orizontal rezultă din două vize, eroarea se propagă după relația:
Pentru unghiul măsurat în poziția I și a II-a a lunetei, eroarea se reduce, după relația:
mu
mu , 2 [4.9]
2
Efectul erorii de centrare în stație scade odată cu creșterea distanței la punctul vizat. Eroarea
de vizare depinde de puterea de mărire a lunetei și de distanța până la punctul vizat: ea scade pe
măsură ce punctul este mai îndepărtat. Eroarea de citire a gradațiilor, valabilă numai pentru cazul
instrumentelor clasice, la care citirea este făcută de operator, depinde în mare măsură de experiența
acestuia și este legată direct de sistemul de citire a gradațiilor.
Figura 4.12 Eroarea de instalare a semnalului față de bornă: a- bornă + semnal centrate, b-
semnal excentric față de bornă, c- elemente de calcul a erorii de instalare a semnalului
Privitor la eroarea ms, aceasta se referă la faptul că proiecția la sol a popului semnalului
topografic, pe direcția căruia se vizează, poate fi diferită de verticala punctului matematic al bornei,
care reprezintă direcția căutată (figura 4.12a, b). Dacă în punctul B este cunoscută orientarea
direcției semnal - bornă, θ S-B (figura 1.40c) și excentricitatea bornă - semnal, DB-S, valoarea erorii
ε se poate determina, iar efectul ei asupra mărimii unghiului orizontal se poate elimina prin trecerea
direcției de pe semnal pe bornă. Dacă, de exemplu semnalul din B se vizează din A, cu elementele
geometrice evidențiate se poate determina mărimea erorii. Valoarea corecției de adus vizei din A
spre B rezultă din teorema sinusului în triunghiul A-Bs-Bb (Bs = semnalul în B, Bb = borna din B):
54
Topografie – geodezie – semestrul I
sin H sin E DB S cc
; H cc U sin E , [4.10]
DB S D D
unde DB-S reprezintă distanța dintre borna din B și proiecția semnalului BS, măsurată în teren cu o
ruletă, D este distanța între punctele A și B (calculată din coordonate), E rezultă din diferența de
orientări determinate cu o busolă de buzunar: E = θB-A - θB-S, Ucc este factorul de omogenizare a
relații (Ucc = 636620cc).
Dacă, de exemplu: DB-S = 0,12 m, E = 122g31c , D = 9670m, rezultă:
0,15
H cc 636620 sin 122.31 # 9 cc .
9670
Așadar, pentru a trece viza de pe semnalul din B (vizat din A) pe borna din B (cu
coordonate cunoscute), direcția trebuie modificată cu + 9 secunde.
4.7. Rezumat
Această unitate de învățare are mai curând un caracter aplicativ, în sensul că după
descrierea anterioară a goniometrelor și a rolului pe care-l au diverse componente în măsurarea
unghiurilor, se trece acum la explicarea metodelor prin car se măsoară unghiurile.
Se descrie modul în care instrumentele se pregătesc de lucru prin instalarea în stație și ce
înseamnă îndeplinirea / neîndeplinirea unei corecte instalări din punctul de vedere al măsurării
unghiurilor orizontale și verticale.
Se explică apoi cele mai utilizate metode de măsurare a unui singur unghi sau a mai multor
unghiuri orizontale, odată sau de mai multe ori. Pentru a veni în sprijinul explicațiilor sunt date
exemple numerice, care pot fi efectiv urmărite pentru o mai bună înțelegere.
Este descrisă și măsurarea unghiurilor verticale în diferite situații practice, cu diferite
instrumente, inclusiv măsurarea expeditivă, acolo unde situația se pretează.
În final sunt explicate principalele surse de erori în măsurarea unghiurilor și care ar fi
modalitățile de reducere a acestor erori.
55
Topografie – geodezie – semestrul I
56
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 5
Cuprins:
5.1 Introducere
5.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
5.3. Magnetismul terestru
5.4. Busole
5.5. Verificarea busolelor, precauții la folosirea lor. Măsurarea orientărilor
5.6. Echere topografice (goniometre pentru unghiuri fixe )
5.7. Rezumat
5.8. Test de autoevaluare
5.9. Glosar de termeni
5.10 Rezultatele testelor
5.1 Introducere
Măsurarea unghiurilor în topografie poate să fie făcută și în alte situații decât cele
descrise mai sus. Aceste situații apar cu o frecvență mai mică în activitatea curentă a
topografilor, dar trebuie cunoscute și folosite la nevoie, ca singure soluții sau ca soluții
simplificate. În acest context se înscrie busola topografică – instrument folosit până nu demult
exclusiv în sectorul forestier și echerul topografic –instrument de buzunar, care poate fi util pentru
măsurarea sau construirea de unghiuri drepte.
57
Topografie – geodezie – semestrul I
Experiența a arătat că, în ansamblul său, Pământul se comportă ca un magnet uriaș cu doi
poli, N și S (fig. 5.1). Direcția liniilor de câmp magnetic este dată de meridianele magnetice care
unesc polii. Acest fenomen a făcut posibilă apariția unor instrumente capabile să folosească
câmpul magnetic – busolele. Acestea conțin un ac sensibil la câmpul magnetic, care este capabil
să se orienteze în lungul liniilor de câmp.
Datorită convergenței meridianelor
magnetice spre cei doi poli, și direcțiile
indicate de acul magnetic sunt convergente.
Însă pentru distanțe mici de-a lungul
paralelei, de ordinul câtorva km, se poate
aproxima că acul magnetic rămâne paralel
cu el însuși. Astfel folosirea busolei este
posibilă, admițând că pentru aceste distanțe
Figura 5.1 Pământul ca un magnet, cu poziția acul indică aceeași direcție spre nordul
polilor magnetici și geografici
magnetic, apropiat de polul geografic.
În planul orizontal al unui punct P de pe suprafața pământului se găsesc (figura 5.2.a):
- meridianul geografic (Mg), determinat de planul meridian care trece prin cei doi poli
geografici și punctul considerat,
- meridianul magnetic (Mm), determinat de planul care trece prin axul acului
magnetic instalat în punctul P și polii magnetici. Cu notațiile din figură se definește
declinația magnetică, G, ca unghi orizontal format în P de meridianul geografic și
cel magnetic.
58
Topografie – geodezie – semestrul I
În plan vertical, asupra acului magnetic suspendat (figura 5.2b), acționează intensitatea
câmpului magnetic, I, cu componenta orizontală H, (care dirijează acul pe direcția meridianului
magnetic) și verticală, V, care tinde să încline acul magnetic cu un unghi „i” față de
orizontala din punctul P. Unghiul vertical „i” dintre orizontală și vectorul intensitate
magnetică se numește unghi de înclinație magnetică.
Atât unghiul de declinație cât și cel de înclinație magnetică au valori variabile.
Declinația magnetică prezintă variații:
- seculare, lente în timp, care în timpul unei măsurători pot fi neglijate;
- anuale, importante mai ales în anii în cu fenomene de pete solare, când pot atinge valori
de cca 70 minute/an);
- lunare, date de caracteristicile variabile ale intensității câmpului magnetic, valorile
maxime fiind în luna iulie, iar minimele în aprilie, cu valori de circa 10c;
- diurne, cele mai importante, întrucât influențează ca precizie determinările făcute în
aceeași zi de lucru. Valorile maxime sunt atinse vara, între orele 8-14, ajungând la 20-30c;
- accidentale, provocate de furtuni magnetice, de prezența unor minereuri feroase în zona
de lucru sau obiecte care conțin fier (căi ferate, stâlpi electrici, linii electrice aeriene și subterane,
construcții metalice sau din beton armat etc). În aceste cazuri, busola devine inutilizabilă.
În figura 5.3. se prezintă variația declinației magnetice la nivelul Europei. Se observă că,
în condiții normale, la nivelul țării noastre, se poate conta pe o valoare medie de 40 est.
Înclinația magnetică prezintă variație în raport cu latitudinea, componenta verticală fiind
minimă la poli și maximă la Ecuator. Întrucât acul magnetic trebuie să oscileze în planul orizontal
al locului, forța V care acționează asupra părții nord (n) a acului (variabilă cu latitudinea) se
echilibrează cu o contragreutate, culisantă pe partea sud (s).
Sarcină de învățare Explicați, cu ajutorul desenului pe care-l faceți, semnificația termenilor de
declinație și înclinație magnetică
59
Topografie – geodezie – semestrul I
5.4. Busole
a b
Figura 5.4. Busola de buzunar: a- imagine de ansamblu, b- secțiune cu vedere
1-geam protecție, 2-cutie, 3- ac magnetic, 4- cadranul cercului 5- contragreutate, 6- șapă,
7- pivot, 8- pârghie de blocare, 9, 10 elemente ale colimatorului
Busolele clasice de buzunar sunt larg răspândite. Se folosesc în topografie pentru
orientarea operatorului în teren, pentru orientarea planurilor sau hărților sau pentru orientarea
direcției bornă- proiecție semnal în cazul semnalelor care nu se proiectează la sol pe punctul
matematic (vezi cap. 4.6). Schema de principiu a unei astfel de busole se prezintă în figura 5.4.
Acul este suspendat centric pe un pivot cu vârf bine ascuțit și dur (șapă de diamant) și oscilează în
fața unui cadran fix, gradat. Acul este lăsat pe pivot să oscileze numai în timpul măsurătorilor; în
rest, prin acționarea unei pârghii, acul este protejat, fiind presat pe geamul de protecție.
Modelele electronice
(digitale) au în componență
șiruri de senzori magnetici
rezistivi MR și un
microprocesor capabil să
detecteze componenta liniilor
de câmp pe direcția senzorilor
Figura 5.5. Busole electronice (digitale): a- principiul magnetici. (figura 5.5a). Pe
constructiv, b, c- diferite moduri de afișare a orientării
display apare orientarea, sub
formă numerică, sau de săgeată orientată (fig. 5.5b, c).
Toate busolele au nivelă sferică pentru orizontalizarea cadranului în timpul măsurătorilor.
60
Topografie – geodezie – semestrul I
Este important ca în timpul lucrului busolele de buzunar să fie orizontale, fiecare grad de
înclinare putând introduce două grade eroare la citirea direcției.
Precizia de determinare a orientării cu busolele digitale depinde de sensibilitatea
senzorilor, deseori atingând r 10c (0,1gon).
Busolele topografice sunt instrumente
care au ca organe principale ambază, lunetă,
eclimetru și busola propriu-zisă. Cel mai folosit tip
a fost tahimetrul-busolă Wild TO (figura 5.6),
denumit astfel pentru că poate fi folosit și ca
tahimetru, atunci când condițiile externe nu permit
folosirea ca busolă. Acest instrument a fost mult
timp folosit în măsurătorile din fondul forestier, în
special la separarea arboretelor în cadrul lucrărilor
de amenajare a pădurilor, întrucât precizia de
Figura 5.6 Busola Wild TO 1- placa flexibilă,
2-șurub calare, 3- pârghie blocare a discului, 4- măsurare a orientărilor și distanțelor era suficientă
comutator imagine, 5- șurub rectificare eclimetru,
6-microscop citire, 7- fereastră iluminare disc, 8- pentru astfel de lucrări.
șurub fină mișcare lunetă, 9- lunetă, 10- nivela
eclimetrului, 11-șurub blocare lunetă, 12- colimator
61
Topografie – geodezie – semestrul I
Dacă revenirea acului în poziția inițială se face prin oscilații lente, puțin amortizate,
înseamnă că acul nu este îndeajuns de sensibil, din acuză că s-a demagnetizat.
Dacă oscilațiile acului sunt bruște, cu discontinuități sau în salturi, înseamnă că acul nu este
îndeajuns de mobil, din cauza suspensiei pe pivot. Pentru a preveni deteriorarea contactului ac /
pivot, este obligatoriu ca în timpul transportului instrumentului acul să fie blocat.
Dacă, în timpul oscilațiilor de revenire, acul nu rămâne la același nivel față de cadranul
busolei, atunci busola nu este perfect orizontală sau acul nu este bine echilibrat. În acest ultim caz
se acționează cursorul de pe brațul sud (poziția 5 în figura 5.4) până la echilibrare.
Măsurarea orientărilor cu o busolă de buzunar, pentru direcția oarecare SA, se poate
face în următoarele etape (figura 5.7):
- se așază busola orizontală în S,
- se privește direcția SA prin colimator, se
rotește cadranul gradat până ce gradația „0” (Nord)
este dusă de asemenea spre punctul A;
- se citește orientarea la capătul nord al acului.
Pentru că gradarea cadranului se face în sens invers
topografic, valoarea citită reprezintă chiar orientarea
Figura 5.7. Măsurarea orientării
magnetice cu busola de buzunar magnetică a direcției SA.
Orientarea hărților sau a planurilor în teren presupune rotirea lor până când direcțiile de
a b
Figura 5.8 Orientarea hărții cu busola: a- înscrierile din subsolul hărții, unde se află
declinația magnetică (2014’) și unghiul de convergență a meridianelor (1043’), b- hartă
orientată (acul busolei paralel cu meridianul magnetic)
pe hartă devin paralele cu omoloagele lor din teren. În lipsa unor detalii care să facă corespondența
teren-hartă, orientarea se poate face cu busola, folosind înscrierile din subsolul hărții, unde este
menționat unghiul pe care-l face chenarul hărții (identic cu meridianul geografic) cu direcția
meridianului magnetic (figura 5.8a, unde acest unghi este 1043’+2014’ = 3057’ în anul 1978). Harta
adusă în poziția în care meridianul magnetic este paralel cu acul busolei este orientată (figura 5.8b).
62
Topografie – geodezie – semestrul I
În ce privește orientarea în teren cu busola a unei persoane, aceasta poate urma orice
direcție dacă cunoaște orientarea acesteia. Orientarea cu busola este în prezent depășită, locul
busolei fiind luat în mare măsură de sistemul satelitar de navigație.
63
Topografie – geodezie – semestrul I
rezultă că i = H. Suma unghiurilor din patrulaterul AEMI (M este la intersecția direcției incidentei
cu direcția emergentei) se scrie:
90o + (90o –i ) + (180o - K) + (90o + H) = 360o [5.3]
Cum i = H, rezultă că raza incidentă și cea emergentă fac unghi drept (K = 90o).
Operațiile topografice ce se pot executa cu echerul sunt aranjarea unui punct pe un
aliniament dat, coborârea și ridicarea de perpendiculare.
Aranjarea unui punct D pe aliniamentul AB dat se face prin deplasarea operatorului, cu
echerul, transversal pe această direcție, până când imaginile jaloanelor din A și B apar suprapuse
în cele două prisme, pe aceeași verticală (figura 5.10a).
64
Topografie – geodezie – semestrul I
lucrările de trasare a construcțiilor, nefiind excluse nici în cele simple de ridicare (arpentaj). În
ambele cazuri utilizarea echerelor este limitată la condițiile amintite (sub 80m, teren orizontal).
Sarcină de învățare: Desenați schemele corespunzătoare aranjării pe aliniament și ridicării
unei perpendiculare cu echerul topografic.
5.7. Rezumat
65
Topografie – geodezie – semestrul I
ac echilibrat – situația în care acul busolei este rămas la același nivel față de cadranul gradat al
busolei, atunci când busola este orizontală
ac mobil – acul magnetic care oscilează cu mișcare continuă, fără salturi bruște
ac sensibil – situația în care acul busolei revine la poziția de echilibru cu mișcări rapid amortizate
arpentaj - metodă de întocmire a unui plan topografic, în anumite condiții, folosind doar
instrumente de măsurat lungimi
declinație magnetică - unghi orizontal format într-un punct dat de meridianul geografic și cel
magnetic
înclinație magnetică – unghi vertical dintre orizontala locului și vectorul intensitate magnetică
magnetism terestru = totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice Pământului,
meridian magnetic – linie imaginară care rezultă din intersecția suprafeței terestre cu un plan care
trece prin cei doi poli magnetici,
pol geografic - fiecare dintre cele două extremități ale axei de rotație a Pământului
pol magnetic = punct pe suprafața Pământului în care acul magnetic are poziția verticală (înclinația
magnetică este de 90°).
66
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 6
Măsurarea distanțelor
Cuprins:
6.1 Introducere
6.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
6.3. Măsurarea directă a distanțelor
6.3.1. Instrumente pentru măsurarea directă a distanțelor
6.3.2. Măsurarea distanțelor cu ruleta sau panglica
6.3.3. Precizia măsurării directe
6.4. Măsurarea indirectă a distanțelor pe cale optică
6.5. Măsurarea indirectă a distanțelor prin unde
6.5.1. Radiații electromagnetice
6.5.2. Principiul măsurării distanțelor cu stații totale (ST)
6.5.3. Etape în măsurarea efectivă a distanței
6.5.4. Alte instrumente de măsurare prin unde
6.6. Rezumat
6.7. Test de autoevaluare
6.8. Glosar de termeni
6.9 Rezultatele testelor
6.1 Introducere
Distanța este celălalt element geometric care, împreună cu unghiurile, fac posibilă
poziționarea punctelor în topografie. Dintre elementele geometrice indicate în partea introductivă
(cap.1.5, figura 1.4), în cele mai multe cazuri în teren se măsoară distanța înclinată, urmând ca,
pornind de la aceasta, să se determine ulterior distanța orizontală – necesară întotdeauna întocmirii
reprezentărilor topografice (planuri) sau distanța verticală, necesară reprezentării reliefului.
Cunoștințele vor fi structurate în funcție de modalitățile de măsurare a distanței:
- măsurarea directă, folosită puțin pentru distanțe mari, dar utilă pentru distanțe mici și o
serie de operații specifice poziționării detaliilor,
- măsurarea indirectă, în varianta folosirii instrumentelor optice și mai ales a celor care
măsoară prin unde.
67
Topografie – geodezie – semestrul I
De-a lungul timpului, distanța a fost măsurată folosind diferite dispozitive, din ce în ce mai
ingenioase, mai precise și cu randament mai bun. Cunoștințele care vor fi prezentate se referă la
activitatea modernă, curentă, de măsurare a distanțelor (prin unde), făcând doar puține referiri la
alte modalități de măsurare (direct, optic), depășite din cauza preciziei reduse pe care o oferă sau
a randamentului slab, chiar dacă sunt legate de perioade importante în activitatea topografică.
68
Topografie – geodezie – semestrul I
Panglicile sunt din bandă de oțel lată de 2cm, înfășurate pe un cadru metalic în formă de
cruce și cu inel de întindere la capăt. Au lungimea de 50m sau 100m, garantată la 200C.
a b c d
Figura 6.1 Rulete și panglici: a- ruletă, b, c- panglici metalice - modele vechi (I, II, III – posibile
poziții ale gradației zero), d- panglică model nou (50m)
În cazul distanțelor mari, pe care ruleta sau panglica se aplică de mai multe ori, condiția
de bază care trebuie îndeplinită la măsurarea directă a distanțelor este ca operația să se facă numai
pe porțiuni de pantă continuă. Practic, măsurarea directă se face în scopul de a determina distanța
redusă la orizont, parcurgând în teren următoarele etape:
a) jalonarea aliniamentelor - este
[V] 2 1
3
obligatorie pentru lungimi care depășesc 2- 7
6 5 4
B
8
300m sau lungimea a două rulete și constă în
aranjarea de jaloane, aflate în planul vertical al
punctelor de capăt. Rolul jalonării este ca în A
timpul măsurătorii să se păstreze direcția dată de
punctele de capăt, evitând ieșirile din
aliniament. Dacă operatorul se plasează în unul Figura 6.2. Jalonarea spre sine (din B spre A)
a aliniamentelor lungi.
din capetele distanței de măsurat, marcate prin
jaloane verticale, jalonarea se face spre sine (de exemplu din B spre A – în figura 6.2), așa încât
jaloanele verticale din 1, 2, … să fie în același plan.
b) degajarea terenului pe aliniament - constă în eventuala îndepărtare a unor obstacole
(vegetație arbustivă sau ierboasă, obstacole mici), în scopul de a se putea realiza o bună întindere
a panglicii;
c) împărțirea distanței în porțiuni de pantă continuă (figura 6.3). Delimitarea tronsoanelor
pentru un teren oarecare se face prin picheții 1, 2 .., realizând astfel cerința de bază enunțată.
d) măsurarea elementelor necesare: lungimi înclinate și unghiuri verticale- se face pentru
fiecare panou delimitat anterior. Distanțele se măsoară de două ori (înainte și înapoi), întinzând
69
Topografie – geodezie – semestrul I
Corecția care trebuie adusă pentru îndepărtarea efectului erorii asupra rezultatului este:
ct = - es.t. , [6.3]
iar lungimea corectată se determină cu relația:
lcor = l + ct [6.4]
Corecția de temperatură se aplică în cazul unor măsurători de precizie ridicată, când
temperatura - considerată constantă pe parcursul măsurătorii - este diferită de cea de etalonare
(200C). Alungirea panglicii (corecția) la o altă temperatură este dată de relația:
'l = Dl0(t – to) [6.5]
unde D este coeficientul de dilatare termică (la oțelul=1,23x10-5grad-1), l0 este lungimea la
temperatura to de etalonare, t este temperatura de lucru. Relația de mai sus scrisă pentru cazul unei
panglici de oțel de 50m este:
t t0
'l >mm@ 3 [6.6]
50
adică panglica se deformează cu 3mm pentru fiecare 50C diferență față de temperatura de etalonare
(200C). Corecția totală de adus la măsurarea întregii distanțe „l” este:
70
Topografie – geodezie – semestrul I
t t0 l
ct = n ' l >mm @ 0
3 , [6.7]
5 L pang
71
Topografie – geodezie – semestrul I
72
Topografie – geodezie – semestrul I
simetric față de firul orizontal reticular –c; O = centrul optic al obiectivului, h = distanța dintre
firele stadimetrice în planul reticul, V-V’ = axul principal, f2 = distanța plan reticul – centru optic
, A, B, C = puncte care corespund proiecției pe stadie a firelor de pe planul reticul, AB = H distanța
pe stadie între proiecția firelor stadimetrice (număr generator), f1 = distanța centru optic – stadie,
d- distanța centru optic – axa verticală, D = distanța S-R.
a b
Figura 6.6 Măsurarea optică a distanței: a- planul reticul cu fire stadimetrice, b- elemente
geometrice implicate în măsurare
73
Topografie – geodezie – semestrul I
pe viză (M’N’ în figura 6.7c). Dar acest număr generator se poate scrie în funcție de cel citit pe
stadia verticală (MN) și de unghiul M dintre stadia reală și cea virtuală:
Figura 6.7. Măsurarea distanței cu tahimetre stadimetre într-un teren oarecare: a- poziția firelor
stadimetrice și a celui reticular orizontal când se măsoară unghiul vertical, b- poziția firelor
stadimetrice pentru determinarea numărului generator, c- elemente de calcul în plan vertical
74
Topografie – geodezie – semestrul I
în funcție de presiune, temperatură, presiunea vaporilor de apă, lungime de undă. Raportul n = c0/c
se numește indice de refracție.
Propagarea undelor electromagnetice și o serie de caracteristici ale lor sunt influențate de
mediul de propagare printr-o serie de fenomene, din care amintim:
¾ divergența fascicolului de unde, care conduce la scăderea intensității semnalului pe măsura
creșterii distanței față de sursă;
¾ indicele de refracție, n, care nu are valori constante de-a lungul traseului, fiind dependent
de frecvența semnalului și de structura mediului străbătut;
¾ dispersia și absorbția, provocate de impuritățile din atmosferă (praf, molecule de gaz,
vapori de apă), care împrăștie și respectiv rețin o parte din radiații;
¾ efectul Doppler, prin care se modifică frecvența și lungimea undei recepționate atunci când
sursa și receptorul de radiații se află în mișcare relativă. Undele sunt recepționate cu frecvența
mărită când sursa se apropie și cu frecvența mai mică în cazul depărtării sursei.
Ca purtător al semnalului de măsurare, unda
se comportă ca un mediu excelent, cu condiția ca unul
din parametrii care o definesc – amplitudinea, pulsația
sau faza - să se modifice după anumite reguli (figura
6.9). În acest caz, se spune că unda este modulată,
putând exista modulații de amplitudine, fază sau
Figura 6.9 Modularea unei unde
în amplitudine pulsație dacă unul din acești parametri este modulat în
ritmul semnalului de modulație.
Spectrul undelor electromagnetice cuprinde ansamblul radiațiilor, ordonate fie crescător,
funcție de λ, fie descrescător, funcție de f. Din ansamblul spectrului, pentru măsurarea distanței
prin unde prezintă interes radiațiile din vizibil și infraroșu apropiat, cu lungimi de undă de 0,4 –
1,3 10-6m (10-6m = micron = 0,0000001m = 0,001mm) și din domeniul microundelor, cu lungimi
de undă de la 1 mm la 1 m.
Radiația unidirecțională este un caz special, în care fascicolul nu este emis în toate
direcțiile, ci rămâne constrâns într-un cilindru strâmt și se obține practic printr-o emisie stimulată
de radiații de către un anumit mediu sub influența unei energii stimulatoare exterioare (de exemplu
cea a curentului electric). Este cazul radiațiilor laser (dacă unda este din domeniul vizibil), maser
(pentru microunde) sau ir-laser (cazul radiațiilor din infraroșu). Radiațiile laser au o serie de
proprietăți importante, dintre care reținem:
- coerența, ca urmare a emisiei de radiații în fază cu radiația stimulatoare,
- intensitatea mare, asigurată de coerență și care face ca undele să nu interfereze haotic,
ci numai prin adunare;
76
Topografie – geodezie – semestrul I
77
Topografie – geodezie – semestrul I
Figura 6.11a Măsurare prin unde a distanțelor: a- modul de lucru cu EDM incorporat,
b- principiul procedeului fazic, c- principiul procedeului cu impulsuri
2D v2S n M
2S n M 2S f m ; D [6.18]
v 4S f m
La procedeul cu impulsuri, acestea parcurg dus-întors distanța 2D (figura 6.11c), astfel că:
2D n W c0
W 2D , de unde D [2.25]
v c0 2 n
Impulsul generat de emițător are o durată foarte scurtă, iar măsurarea timpului τ se
realizează cu un contor electronic. Energia impulsurilor fiind ridicată, semnalul poate fi
recepționat și prin reflexia de pe alte suprafețe decât ale prismelor reflectoare. Unele stații totale
au montate două EDM, iar distanța poate fi măsurată folosind prisma reflectoare pentru întoarcerea
fasciculului de unde (procedeul fazic), sau chiar suprafața vizată (procedeul cu impulsuri).
Impulsul reflectat este cu atât mai intens cu cât netezimea suprafeței este mai mare.
78
Topografie – geodezie – semestrul I
amplasat în punctul A de un operator, culege prin fasciculul de raze rotativ datele de pe trei mire
cu coduri de bare și calculează rapid coordonatele punctului xA, yA.
Telemetrul sau „ruleta” laser (figura 6.15) este un dispozitiv portabil, de dimensiuni
comparabile cu ale unui telefon mobil, ce permite măsurarea distanțelor scurte, sub 100m, folosind
un fascicul laser vizibil, a cărui urmă se vede punctiform (spot luminos) pe detaliul până la care se
măsoară distanța (perete, arbore etc).
6.6. Rezumat
Unitatea de învățare parcursă a avut ca scop prezentarea tuturor instrumentelor
pentru măsurat distanța, ca element de bază în poziționarea punctelor în topografie.
S-a prezentat pe scurt măsurarea distanței pe cale directă (suprapunând peste distanța de
măsurat un instrument etalonat: ruletă sau panglică), puțin folosită în prezent, care asigură precizii
în medie de 2 -3 cm la 100m.
Măsurarea indirectă pe cale optică, considerată de bază în trecut, a fost prezentată în
principiu, dintre zecile de tipuri de instrumente fiind păstrat cel mai răspândit tahimetru stadimetru.
Și acest tip de măsurare este puțin folosit în prezent. Precizia pe care o asigură, pentru distanțe de
maxim 120-150m, este în medie de ± 20 – 30 cm /100m.
Măsurarea distanței prin unde, considerată de bază acum, a fost prezentată în detaliu,
pornind de la noțiuni și principii cunoscute din fizică și amintite aici doar sumar (principiul fazic
și cu impulsuri). S-a prezentat modul de măsurare cu stația totală, cu etapele de măsurare, sursele
de erori și măsurile pentru micșorarea lor, dar s-au prezentat și alte instrumente, unele larg
81
Topografie – geodezie – semestrul I
răspândite în practica curentă (ruleta laser). Pe ansamblu, măsurarea prin unde asigură precizii de
ordinul unui cm la 1.000 m
82
Topografie – geodezie – semestrul I
83
Topografie – geodezie – semestrul I
Test autoevaluare:
1: a, b; 2: a, b; 3: a, b; 4: b, c; 5: a; 6: a, b, c; 7: a, b;
84
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 7
Cuprins:
7.1 Introducere
7.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
7.3. Suprafețe de nivel, cote, diferențe de nivel
7.4. Influența curburii pământului și a refracției atmosferice asupra diferenței de nivel
7.5 Principii de nivelment (modalități de determinare a diferenței de nivel)
7.6. Nivelmentul geometric (direct)
7.6.1. Nivelmetre fără lunetă
7.6.2. Nivelmetre cu lunetă
7.6.3. Dispozitive anexă. Verificarea și rectificarea nivelmetrelor
7.6.4. Modul de lucru în nivelmentul direct
7.7. Precizia determinării diferențelor de nivel prin nivelment direct
7.8. Rezumat
7.9. Test de autoevaluare
7.10. Glosar de termeni
7.11 Rezultatele testelor
7.1 Introducere
85
Topografie – geodezie – semestrul I
de nivel și cotele unor puncte alese în mod specific, pentru a putea întocmi în final planuri
topografice cu relieful redat prin curbe de nivel sau, pe anumite direcții, prin profile.
86
Topografie – geodezie – semestrul I
Așa cum s-a arătat, în măsurătorile topografice curente, extinse pe distanțe ordinul zecilor
de kilometri, suprafețele de nivel se pot aproxima ca fiind sfere paralele și concentrice (figura
7.3a), verticalele fiind convergente spre centrul sferei cu care Pământul este aproximat. Pe zone
încă mai mici, de ordinul kilometrilor, suprafețele de nivel se consideră plane orizontale, iar
verticalele paralele între ele (figura 7.3b); acesta est cazul curent al lucrărilor topografice.
a b
Figura 7.3. Aproximări care se fac pentru suprafețele de nivel: a- prin sfere concentrice,
b- prin plane paralele – cazul curent de lucru
Diferența de nivel servește în acest caz la determinarea poziției în înălțime a punctelor,
întrucât cota unui punct nou se află din cota unuia vechi la care se adaugă diferența de nivel,
conform relației [7.3]. Semnul diferenței de nivel se consideră pozitiv când terenul urcă între
punctele considerate (de la A la B în figura 7.3) și negativ când terenul coboară (de la B la A).
ZA + 'zAB = ZB [7.3]
To do (Temă): Fără a privi cursul, definiți (cu desen!) suprafețele de nivel și cotele (absolute,
relative) în cazul unor zone mari (țări, continente) și a altora mai mici (zeci de km, km)
d2 d2
R A2 d 2 ( R A c1 ) 2 ; c1 (c1 2 R A ) d 2 ; c1 c1 [7.4]
2 R A c1 2R
88
Topografie – geodezie – semestrul I
89
Topografie – geodezie – semestrul I
valoarea corecției nu se mai neglijează. În tabelul 7.1. sunt date valori ale corecției de ansamblu,
c, valabile între orele arătate și pentru vize înalte (Boș, 1993).
Tabelul 7.1. Valorile corecției „c” de adus diferenței de nivel în funcție de distanța
orizontală dintre puncte (după Boș, 1993)
Orele 10-14, k = 0,115 Orele 7-9 și 15-17, k = 0,145
d (m) c (m) d (m) c (m) d (m) c (m) d (m) c (m)
300 0,006 3500 0,850 300 0006 3500 0,821
400 0,011 4000 1,110 400 0011 4000 1,072
500 0,017 4500 1,405 500 0017 4500 1,357
600 0,025 5000 1,734 600 0024 5000 1,675
800 0,044 5500 2,198 800 0043 5500 2,027
1000 0,069 6000 2,497 1000 0067 6000 2,413
1500 0,156 7000 3,399 1500 0151 7000 3,284
2000 0,277 8000 4,440 2000 0268 8000 4,280
2500 0,434 9000 5,619 2500 0419 9000 5,428
3000 0,624 10000 6,937 3000 0603 10000 6,702
Diferența de nivel dintre două puncte A și B, definită pe zone mici ca distanța între planele
orizontale care conțin cele două puncte, se poate determina pe mai multe căi, care se prezintă în
continuare la nivel de principiu.
Nivelmentul direct (geometric) este cazul în care diferența de nivel se determină cu
ajutorul unui instrument (nivel sau nivelmetru), care asigură o viză orizontală, și a două stadii
verticale în punctele A și B (figura 7.6a). Valoarea diferenței de nivel este dată de relația:
'z AB ab [7.7]
90
Topografie – geodezie – semestrul I
înclinată) și unghi vertical (de înclinare, MAB sau zenital, zAB ). Pentru cazul simplificat în care
instrumentul și prisma reflectoare sunt la aceeași înălțime (hi = hp) se poate scrie (figura 7.6 b):
d AB
'z AB d AB tg M AB d AB ctgz AB [7.8a]
tgz AB
'z AB l AB sin M AB l AB cos z AB [7.8b]
Acest tip se poate aplica în orice fel de teren, dar asigură precizii mai slabe decât cel direct.
Nivelmentul barometric are la bază corelația existentă între presiunea atmosferică și
altitudinea față de nivelul mării, considerat ca referință (la noi, nivelul Mării Negre). Instrumentele
folosite pot fi barometre (în cazul când acestea indică doar valoarea presiunii atmosferice) sau
altimetre (în cazul în care indică altitudinea deasupra mării, pe baza corelației existente între
presiune și altitudine). Dacă înălțimea nu depășește 3000m, presiunea atmosferică la înălțimea „h”
se determină funcție de presiunea „Po” la nivelul Mării cu relația liniară:
P = Po(1-0,0001138·h)
Nivelmentul barometric este un procedeu foarte ușor și rapid de determinare a cotelor si a
diferențelor de nivel, dar preciziile atinse (de ordin metric) îl fac utilizabil în topografie doar ca
determinare expeditivă, cu titlu informativ. El poate fi folosit în acele situații tehnice, sau în acele
etape de proiectare, unde precizia amintită este suficientă.
Nivelmentul hidrostatic are la bază principiul vaselor comunicante (în două incinte aflate
sub presiune atmosferică și care comunică între ele, lichidul se află la același nivel). Instrumentele
construite pe acest principiu se compun în general din două tuburi din sticlă, legate între ele printr-
un tub de cauciuc. Instrumentele, folosite în mod curent pentru transmiterea de cote (mai ales în
lucrări de construcții), asigură precizii milimetrice.
Nivelmentul fotogrammetric este o operație în care cotele sau diferențele de nivel se
determină pe un model virtual tridimensional (3D) al terenului, creat cu ajutorul a două imagini
fotografice preluate asupra aceluiași peisaj, din locuri diferite. Este o operațiune de mare
randament și se execută cu ajutorul unor instrumente specializate, numite stereorestitutoare.
Nivelmentul fotogrammetric este modul curent folosit pentru trasarea curbelor de nivel pe planuri
sau hărți obținute fotogrammetric. Preciziile obținute depind în principal de scara reprezentării și
de înălțimea „h” de la care sunt preluate fotografiile, fiind de ordinul a r(0,01 – 0,02 %) h.
To do: Fără a avea cursul în faţă, definiți prin desene şi relații de calcul nivelmentul direct
şi cel indirect
91
Topografie – geodezie – semestrul I
construiască o viză orizontală sau, prin rotirea acesteia, un plan orizontal. Instrumentele sunt
denumite niveluri sau nivelmetre și sunt diferențiate după precizie și tipul constructiv în:
instrumente simple (fără lunetă) și niveluri topografice propriu-zise, cu lunetă.
a b
Figura 7.7. Folosirea latei de nivelment: a- la distanțe mici, b- la distanțe mari
Lata de nivelment este o riglă gradată de 2- 4 m, de care este prinsă, pe o muchie, o nivelă
torică. Nivela este astfel montată încât direcția orizontalei (când bula este între repere) să fie
paralelă cu muchia pe care este amplasată. Un asemenea instrument se poate construi rapid și ușor
dintr-o nivelă de zidar (cumpănă, boloboc) atașată la o scândură care este la rîndul ei cu gradații
decimetrice și centimetrice (figura 7.7a). Instrumentul se poate folosi pentru determinarea
diferențelor de nivel în profile transversale de drumuri, torenți, șanțuri de colectare și evacuare a
apei, folosind o altă riglă gradată (sau o stadie) în poziție verticală. Lata se poate folosi și pentru
distanțe mai mari, repetând operația de mai multe ori (figura 7.7b). Pentru întocmirea profilului,
datele se înscriu într-un tabel, cuprinzând distanțe orizontale și diferențe de nivel.
a b c
Figura 7.8. Furtunul de nivel: a- furtun transparent cu 2 fiole gradate pentru capete,
b- transmiterea unei cote, când unul din capete e fix, c- măsurarea diferenței de nivel
între două puncte M și N cu o riglă verticală
Furtunul de nivel este compus din două fiole de sticlă, legate printr-un tub de cauciuc,
având până la 50m lungime (figura 7.8a). Funcționează pe principiul vaselor comunicante și
servește cel mai adesea transmiterii unor cote, mai ales în construcții (figura 7.8b). Întrucât apa se
ridică la același nivel în ambele fiole, se poate construi, prin puncte, un plan de aceeași cotă atunci
92
Topografie – geodezie – semestrul I
când unul din capete rămâne fix și celălalt este dus pe diverse părți ale construcției (de ex. trasarea
cotei unei fundații, a centurilor peste etaje, a nivelului betonului în cofraje etc). Pentru a funcționa
corect, trebuie avut grijă ca, la umplerea cu apă, să nu pătrundă aer în tubul de cauciuc. Folosind
același principiu se poate determina și diferența de nivel dintre două puncte M și N (figura 7.8c)
construind orizontala punctului N și măsurând cu o riglă verticală distanța verticală MN
1. Nivelmetre clasice
Un nivelmetru (nivel) clasic este unul la care orizontalizarea riguroasă (precisă) a axei
lunetei se face cu ajutorul nivelei torice, fie sub forma ei simplă (figura 3.2), fie ca nivelă de contact
(cu coincidență). Aceasta este specifică nivelmetrelor, fiind în fapt tot o nivelă torică, dar prevăzută
cu un sistem de prisme, care aduce față în față extremitățile bulei. (figura 7.9a) Aparatul este calat
când cele două extremități se văd aparent în coincidență (figura 7.9b). În acest fel, nivela realizează
orizontala mai precis decât una torică fără sistem optic atașat (de circa 8 ori) datorită modului mai
exact în care se face coincidența, comparativ cu încadrarea bulei între repere.
a b c
Figura 7.9. Nivelmetru clasic: a- schema optică a nivelei de contact, cu nivela necalată,
b- imaginea nivelei calate (capetele bulei în coincidență), c- schema unui nivelmetru clasic
93
Topografie – geodezie – semestrul I
94
Topografie – geodezie – semestrul I
a b
Figura 7.14. a – Nivelul automat Ni 050 Zeiss, b – Nivelul automat Koni 007 Zeiss
a) 1: colimator, 2: lunetă, 3: manșon de focusare, 4: ocular, 5: fereastră de citire la limb, 6: pene de
calare, 7: ambaza, 8: pârghie de acționar pene, 9: șurub de fină mișcare orizontală, 10: limb;
b) 1: obiectiv, 2: ocular, 3: manșon de focusare a imaginii, 4: tambur gradat cuplat cu lamelă cu fețe
plane, paralele, 5: blocarea mișcării orizontale, 6: șurub de fină mișcare
3. Niveluri digitale
În principiu nivelurile digitale (denumite și numerice sau electronice) sunt instrumente
care asigură citirea și înregistrarea automată a înălțimii și a distanței orizontale la stadie.
Efectiv, aparatul este de fapt un nivelmetru compensator, la care s-a atașat o cameră
digitală, instrumentul fiind însoțit de stadii speciale, care sunt gradate pe o față normal, iar pe
cealaltă au coduri de bare.
Prin modul de lucru simplificat, automatizat, prin siguranța lucrărilor, garantată de
eliminarea greșelilor, a erorilor de citire și în final prin precizia lor, aceste tipuri s-au impus în
practica topografică. Din cauza prețului încă ridicat, dar și a ponderii mai scăzute pe care lucrările
de nivelment o au în ansamblul lucrărilor topografice, introducerea lor la noi se află încă la început.
În structura unui nivel digital sunt incluse aceleași părți ca și la cele compensatoare: axul
principal VV’, care în poziție de lucru trebuie să fie adus vertical, axa de viză orizontalizată
automat cu ajutorul compensatorului optic și partea mecanică cu ambaza, carcasa aparatului,
96
Topografie – geodezie – semestrul I
șurubul de fixare a mișcării în plan orizontal, de fină mișcare ș.a (figura 7.15). Se adaugă evident
trepiedul, stadiile și dispozitivele anexă.
97
Topografie – geodezie – semestrul I
98
Topografie – geodezie – semestrul I
s-a arătat, acestea pot fi de 3m sau de 4m, din lemn sau din aluminiu, pliate sau telescopice. Toate
sunt numerotate decimetric și sunt gradate în centimetri grupați câte cinci pentru facilitarea citirii.
Nivelurile de înaltă precizie apelează la mire speciale, din metal, cu benzi de invar. Acestea asigură
egalitatea diviziunilor de pe stadie, stabilitatea gradațiilor la variațiile de temperatură și umiditate
asigurată (benzile de invar au coeficient de dilatare practic nul) și au scală dublă, adică două
rânduri de gradații alăturate, dar decalate cu o cantitate constantă, ce asigură controlul
măsurătorilor dintr-o singură viză și identificarea erorilor de lectură.
Se recomandă ca, în interesul preciziei de măsurare, operatorul să aleagă și să folosească
mire de o calitate corespunzătoare instrumentului propriu-zis de nivelment.
Dispozitivele anexă utilizate în lucrările de nivelment geometric, mai ales în cele care cer
o precizie ridicată, au rolul de a asigura menținerea mirei în poziție verticală în momentul citirii
gradațiilor. În acest scop se apelează la (figura 7.18):
- contrafișe, care asigură stabilitatea verticală,
verificată cu ajutorul nivelei sferice montate pe miră;
- broaște sau saboți pentru menținerea la aceeași
înălțime a mirei pentru citirile înapoi și înainte. Un astfel
de suport este din metal, portabil, având pe partea
superioară un reper de instalare a mirei și pe fața
inferioară colți pentru fixare în teren prin apăsare;
- umbrela parasolar, folosită în zilele cu arșiță și
Figura 7.18. Auxiliare ale nivelurilor: variații mari de temperatură, dar și cu stări de umezeală,
a- montajul nivelei sferice,
b- miră pe broască și contrafișe pentru protecția aparatului și a operatorului.
Asemenea auxiliare, ce pot îmbunătăți simțitor siguranța determinărilor de nivelment
geometric, se vor folosi ca atare în special în lucrări de precizie și înaltă precizie.
Verificarea și rectificarea nivelurilor este legată de realizarea unei vize orizontale.
Principalele condiții de îndeplinit sunt:
1. Axa de viză a lunetei trebuie să fie paralelă cu tangenta la nivela torică, când bula este
între repere. Pentru a verifica această condiție se parcurg următoarele etape:
a) se staționează cu nivelul într-un teren aproximativ orizontal, exact la mijlocul distanței
dintre A și B și se efectuează citirile a1 și b1 pe stadiile ținute vertical (figura 7.19a). Dacă este
îndeplinită condiția enunțată, valoarea diferenței de nivel va rezulta:
'( a ) z AB a1 b1 [7.12]
Dacă viza nu este perfect orizontală, ci face un unghi H cu orizontala, eroarea liniară e pe
cele două stadii va fi egală (distanțele sunt egale), iar diferența de nivel va fi
'(1) z AB ( a1 e) ( b1 e) a1 b1 [7.13]
99
Topografie – geodezie – semestrul I
Figura 7.19. Verificarea nivelurilor: a- nivelul la distanțe egale de cele două stadii, b-
nivelul lângă una din stadii
b) pentru a evidenția dacă există o neorizontalitate a vizei, se staționează cât mai aproape
de una din stadii, atât cât permite vizarea ei, adică la distanța minimă de focusare a lunetei. Se fac
citirile a2 și b2 la cele două stadii, admițând că pe stadia apropiată efectul erorii unghiulare H este
neglijabil, iar pe stadia depărtată este dublu, 2e.
Dacă diferența de nivel, dată de relația:
'( 2 ) z AB a 2 b2 [7.14]
este egală cu cea din prima etapă, atunci viza este orizontală, condiția din enunț fiind îndeplinită.
Dacă valorile sunt diferite, atunci eroarea H există și se poate scrie:
'(1) z AB '( 2) z AB 2e a2 (b2 2e) [7.15]
În acest caz, se va acționa de șuruburile antagoniste verticale ale reticulului lunetei până
când la stadia îndepărtată se citește valoarea:
b2' a2 '(1) z AB [7.16]
În acest fel, pe stadie s-a eliminat valoarea 2e datorată neorizontalității vizei. Deși aparent
simplă, operația cere meticulozitate și trebuie neapărat repetată de câteva ori. Instrumentele sunt
destul de robuste și puțin susceptibile la rectificare, așa încât operația nu trebuie repetată des.
Dacă nivelul este automat, verificarea orizontalității liniei de vizare se face în mod similar,
adică staționând la mijlocul distanței și apoi la un capăt al aliniamentului.
Este de reținut că, dacă se staționează cu nivelul la egală distanță de cele două stadii,
diferența de nivel este cea reală, neafectată de eventuala neorizontalitate a vizei.
2. Axa principală să fie verticală. La determinarea diferenței de nivel este necesar ca V-V’
să fie verticală, pentru că înclinarea axei de rotație VV’ atrage după sine o deplasare verticală a
axei de vizare a lunetei. Această eroare este adesea neglijată, întrucât o calare corectă asigură
verticalitatea axului principal. Eventualele erori pot să apară și din dereglarea nivelei sferice. Dacă
nivelul este prevăzut și cu nivelă torică, se verifică și se rectifică mai întâi nivela torică și apoi se
verifică și eventual se rectifică nivela sferică.
100
Topografie – geodezie – semestrul I
3. Firele reticulare trebuie să fie corect aranjate. Această operație se face fie verificând
orizontalitatea firului nivelor, fie verticalitatea firului principal. În cazul în care rectificarea poziției
planului reticul este dificilă, se poate lucra cu el și dereglat, dar trebuie avut grijă ca toate citirile
pe stadie să se facă în dreptul intersecției firelor reticulare.
101
Topografie – geodezie – semestrul I
Dacă distanța între A și B este mare (figura 7.21), atunci diferența de nivel se poate
determina folosind puncte intermediare (1, 2, …) și diferențe de nivel parțiale ('z1 ,'z2 , …).
Măsurarea fiecărei diferențe de nivel de tipul 'zi se face printr-o staționare cu instrumentul la
portee egale, iar diferența de nivel totală se obține ca sumă algebrică a celor parțiale:
'zAB = 'z1 + 'z2 + 'z3 [7.18]
102
Topografie – geodezie – semestrul I
m2 = r 2c/M, [7.19b]
unde 2c reprezintă acuitatea vederii normale, adică unghiul minim sub care ochiul mai poate
distinge două linii paralele apropiate. Cu aceste relații, eroarea de orizontalitate datorată
instrumentului devine:
Aceasta reprezintă o eroare unghiulară în plan vertical. Dacă se dau valori obișnuite pentru
nivelurile cele mai folosite în practică, de exemplu D = r50cc și M = 24X, se obțin valorile erorilor
m1 # r 8cc, m2 # r 8cc și o eroare unghiulară în plan vertical, mv # r 11cc.
Mărimea porteii influențează precizia determinării diferenței de nivel prin mărimea erorii
liniare de citire pe stadie, r mc, datorată efectului erorii unghiulare r mv la distanța „d”. Conform
figurii 7.26, pentru unghiuri mici, rezultă:
mc = d tgmv | d sinmv = d mv sin1cc = d mv/ U [7.21]
Din [7.21] rezultă că, pentru un instrument dat
(mv) și pentru o eroare de citire maximă pe stadie
(mc,max), se poate determina mărimea maximă a
porteii care să asigure nedepășirea erorii maxime.
Dacă se continuă exemplul anterior, (mv= r11cc)
și se consideră mc,max=r 2mm (cazul lucrărilor
Figura 7.26. Erori în nivelmentul geometric curente), rezultă mărimea maximă a porteii, dmax :
U mc , max
d max | 115 m [7.22]
mv
Practic, întrucât intervin și alte erori (neverticalitatea stadiei, refracția, portee inegale), se
recomandă ca să nu se adopte mai mult de 80m pentru mărimea porteii. Chiar și pentru instrumente
mai precise, cu caracteristici tehnice superioare, nu se recomandă folosirea în teren a unor portei
mai mari de 100m. Conform legii de propagare a erorilor, dacă se determină precizia pentru o
diferență de nivel, mdn (care rezultă din două citiri), rezultă:
m dn r mc 2 , [7.23]
d
iar dacă determinarea se face din două măsurători (cu stații duble), eroarea mdn va fi:
mdn
d
mdn r r mc [7.35]
2
În ansamblu, folosind procedeul de lucru cu stații duble, cu stadii gradate centimetric, se
ajunge la precizii de ordinul centimetrului/1km de traseu, iar cu nivelmetre de precizie se ating
valori milimetrice sau submilimetrice, de ordinul r (0,2 – 0,7) mm / 1km.
103
Topografie – geodezie – semestrul I
7.8. Rezumat
În lecție sunt date noțiunile de bază despre nivelment, ca operațiune topografică ce
are ca scop final determinarea reliefului zonei în care se fac măsurători. Astfel, este definită
suprafața de nivel, ca suprafață echipotențială gravitațională și suprafața de referință (de nivel zero)
pentru cote, geoidul. Se definește și noțiunea de cotă, ca distanță între două suprafețe de nivel, și
perturbările ce apar la determinarea diferențelor de nivel, datorate curburii terestre și refracției
atmosferice.
Dintre toate modalitățile de determinare practică a diferenței de nivel, este prezentată cea
a nivelmentului direct (geometric), folosită în lucrările la care se cere precizie mare de determinare.
Sunt prezentate diferite aparate, de la cele simple, din șantiere, până la nivelmetrele propriu-zise,
(clasice, automate sau digitale), modul de lucru și precizia determinărilor pentru fiecare caz.
104
Topografie – geodezie – semestrul I
105
Topografie – geodezie – semestrul I
106
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 8
8.1. Introducere
Lecția de față reprezintă o continuare a celei precedente, detaliind o altă metodă de
determinare a diferențelor de nivel, prin măsurători indirecte: nivelmentul trigonometric, amintit
doar la nivel de principiu în cap. 7.5. Dacă nu se pune problema determinărilor de precizie pentru
diferențe de nivel și cote, nivelmentul trigonometric reprezintă calea curentă de determinare.
Măsurarea elementelor geometrice (unghiuri verticale și distanțe) este deja cunoscută, ca și
instrumentele folosite (tahimetre clasice, stații totale ST).
108
Cota punctului B rezultă:
zB = zA + dtgM +I – S + (c1 – c2) sau: [8.2a]
zB = zA + dctgz +I – S + (c1 – c2) [8.2 b]
Cota relativă a punctului B față de A (diferența de nivel) rezultă:
zB - zA = 'zAB = dtgM + I – S + c = dctgz + I – S + c [8.3]
În această relație distanța orizontală dintre A și B se consideră cunoscută (se determină din
coordonatele plane, cunoscute, ale lui A și B):
d AB ( xB x A ) 2 ( y B y A ) 2 [8.4]
a b
Figura 8.2 Nivelment trigonometric la distanțe mari: a – unghi de înclinare pozitiv,
b – unghi de înclinare negativ
Putem scrie pentru cazul general:
'zAB = r dtgM + I – S r c = d·ctgz + I – S r c [8.6]
109
'z AB l AB cos z AB hi hp r c și zB z A 'z AB [8.7]
Test 1: Să se specifice semnul diferenței de nivel măsurate cu ST pentru cazul hi = hp, dacă
unghiul zenital este:
a) z = 107,355gon; b) z = 97035’50”; c) z = 900, d) z = 90 gon
110
>'z @ >'z @
2
§ d mM ·
dtgM ' tgM md 2 ¨¨
2 2
mtrig r
'
d md
'
M mM r ¸¸ [8.11]
© cos M U ¹
2
8.5. Rezumat
111
2. Nivelmentul trigonometric la distanțe mari este:
a.- efectuat corect, dacă unghiurile verticale se măsoară dimineața, pe cer senin,
b.- efectuat corect, dacă unghiurile verticale se măsoară la prânz, între orele 10-14,
c.- afectat de corecția datorată curburii terestre.
3. Nivelmentul trigonometric la distanțe mici se poate face:
a.- cu un tahimetru clasic și o stadie,
b.- cu o stație totală,
c.- fără a considera corecțiile datorate curburii terestre și refracției atmosferice.
4. Precizia nivelmentului trigonometric:
a.- nu depinde de panta terenului,
b.- scade odată cu creșterea pantei,
c.- crește odată cu creșterea pantei.
5. Precizia în nivelmentul trigonometric este funcție de:
a.- precizia de măsurare a distanței dintre puncte,
b.- precizia de măsurare a unghiurilor,
c. precizia de măsurare a înălțimii semnalului.
Test 1: a: - ; b: -; c: zero, d: +
Test de autoevaluare
1: c, 2: b, c; 3: a, b, c; 4: b; 5: a, b, c.
112
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 9
Cuprins:
9.1 Introducere
9.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
9.3. Generalități. Tipuri de măsurători și de rezultate
9.4.Erori: definire, clasificări
9.5. Erori întâmplătoare în măsurători directe de aceeași pondere
9.5.1. Proprietățile erorilor aparente (reziduale)
9.5.2. Eroarea medie pătratică a unei singure măsurători
9.5.3. Eroarea medie pătratică a mediei aritmetice
9.5.4. Reducerea erorilor întâmplătoare cu numărul de măsurători
9.5.5. Distribuția erorilor întâmplătoare: curba lui Gauss
9.6 Propagarea erorilor în măsurători indirecte și directe
9.7 Glosar de termeni
9.8. Rezumat
9.9.Test de autoevaluare
9.10 Rezultatele testelor
9.1. Introducere
113
Topografie – geodezie – semestrul I
Este un exemplu tipic de îmbinare a cunoștințelor teoretice cu cele practice și acesta este
unul din obiective: în teorie se prezintă modele de calcul a erorilor și se explică modul în care
propagarea erorilor afectează rezultatul măsurătorilor, iar în practică se evită, în cunoștință de
cauză, acele acțiuni care au ca efect propagarea nefastă sau apariția unor erori de valori mari.
Având și un caracter teoretic, în această secțiune sunt prezentate și demonstrații matematice, venite
să sprijine aspecte specifice erorilor. Nu întotdeauna ele reprezintă ținta expunerii, ci doar modul
convingător de a ajunge la concluziile practice referitoare la problema tratată.
114
Topografie – geodezie – semestrul I
M 1 M 2 . . . M i ... M n ¦M
i 1
i
M [9.2]
n n
115
Topografie – geodezie – semestrul I
Dacă măsurătorile au ponderi (încrederi) diferite, media valorilor este cea ponderată:
n
M 1 p1 M 2 p2 ... M n pn ¦M
i 1
i pi
Mp [9.3]
p1 p2 ... pn n
¦p i 1
i
Exemplu:
- măsurarea unei mărimi de către același operator, cu aceeași metodă, același instrument și în aceleași
condiții de mediu reprezintă măsurători de aceeași pondere (încredere). Rezultatul în acest caz se exprimă prin media
aritmetică a valorilor, dacă acestea sunt suficient de apropiate unele de altele (în toleranță)
- măsurarea unei mărimi de un număr diferit de ori, dar prin aceeași metodă, cu același instrument, operator
și în aceleași condiții, reprezintă o măsurătoare ponderată. Rezultatul final va da o încredere mai mare cazului cu
mai multe măsurători. Să presupunem o distanță care s-a măsurat în două rânduri, obținându-se rezultatele:
175,414m din 3 măsurători și 175,426m din 5 măsurători. În cest caz, media rezultatelor este una ponderată, calculată
după relația:
M 1 p1 M 2 p2 3 u175,415 5 u175,426
M 175,422m
p1 p2 3 5
116
Topografie – geodezie – semestrul I
a b c d
Figura 9.1 Asimilarea acurateței și preciziei măsurătorilor cu tragerea la țintă:
a- precizie și acuratețe bună b- precizie slabă, acuratețe bună, c- precizie bună,
acuratețe slabă, d- precizie și acuratețe slabe
Temă 1: Fără a avea cursul în față, clasificați tipurile de măsurători după diferite criterii!
117
Topografie – geodezie – semestrul I
- de mediu, care arată influența mediului exterior asupra rezultatelor măsurătorii (existența
soarelui puternic, a ceții, a temperaturilor scăzute etc).
Măsurătorile sunt afectate deopotrivă de toate categoriile de erori menționate. Unele pot
avea însă, în anumite condiții, influențe nefaste, ce pot conduce la depășirea toleranței.
Din punctul de vedere al mărimii lor, erorile pot fi:
- mari (greșeli), care sunt nepotriviri grosolane, ce pot denatura mărimea rezultatelor
măsurătorii. Șansa lor de apariție este mică din punct de vedere statistic și această șansă se poate
încă micșora prin adoptarea de măsuri corespunzătoare fiecărei metode de lucru (repetarea
măsurătorii, determinarea printr-o altă metodă), motiv pentru care se mai numesc și erori evitabile.
În topografie sunt extrem de puține determinări care să nu fie însoțite de verificări, ceea ce face
posibilă, pe de o parte evitarea greșelilor, iar pe de alta, obținerea unor rezultate superioare ca
precizie, date de media determinărilor. Dacă într-un șir de măsurători există greșeli (adică există
valori individuale care ies din intervalul de toleranță) și acestea sunt depistate, valorile respective
se îndepărtează din șir și nu participă la medie. În cazul în care greșelile nu sunt depistate, este
obligatorie repetarea măsurătorilor. Greșelile au ca sursă de apariție: neatenția operatorului,
defecțiuni ale instrumentului de măsură, necunoașterea metodei de lucru sau a instrumentului. În
special cele datorate factorului uman sunt cel mai des întâlnite, ele provenind din oboseală sau pe
fondul unei monotonii prelungite.
- mici (propriu – zise), fiind nepotriviri tolerabile, inerente procesului de măsurare.
Cunoașterea erorilor și a modului lor de propagare conduce la diminuarea efectului lor asupra
măsurătorilor.
Dacă valoarea erorii este cunoscută, calculele pot fi corectate prin adoptarea unei mărimi
egale și de semna contrar, denumită corecție:
c=-e [9.7]
Aplicarea de corecții se face în cadrul operației de compensare.
Trebuie reținut, ca foarte important, că:
1. prin corectarea valorilor din măsurători nu înseamnă că s-au îndepărtat erorile comise,
ci doar s-au ajustat valorile convenabil, astfel încât rezultatele să îndeplinească anumite
condiții;
2. valorile erorilor într-un șir de măsurători se calculează numai dacă rezultatele
măsurătorilor sunt suficient de apropiate între ele (dacă sunt în intervalul de toleranță)
După sursa care le provoacă și legea de propagare, erorile pot fi:
- sistematice, la care sursa de eroare rămâne aceeași în decursul măsurătorilor. În acest caz,
sursa provoacă erori de aceeași mărime și de același semn. De aceea, erorile sistematice sunt foarte
118
Topografie – geodezie – semestrul I
periculoase, întrucât se propagă după legea înmulțirii (au un efect cumulativ), putându-se ajunge
rapid la depășirea toleranțelor:
est = esu ·n [9.8]
unde esu reprezintă eroarea sistematică unitară (care apare la o singură măsurătoare), est este
eroarea sistematică totală, iar n reprezintă numărul de măsurători. În cazul în care erorile
sistematice sunt depistate, efectul lor poate fi eliminat total sau parțial din măsurătoare. Dacă
erorile sistematice sunt datorate instrumentului, eliminarea lor se poate face prin etalonare
(compararea instrumentului de lucru cu unul considerat etalon).
- accidentale (aleatoare), la care cauzele ce le provoacă sunt multiple și variabile în timpul
măsurătorilor, erorile având mărimi și semne diferite și prin urmare o parte din ele au șansa să se
reducă, efectul lor diminuându-se. În ansamblu, propagarea acestor erori se supune legilor
probabilităților.
Temă 2: Fără a avea cursul în față, clasificați erorile după diferite criterii!
Test 1: Să se afle valoarea corectă, Dc, a unei distanțe D = 145,90 m, măsurată cu o ruletă de
oțel de 20m, care la etalonare s-a dovedit a avea 20,01m.
Măsurătorile s-au făcut la 200C.
119
Topografie – geodezie – semestrul I
v1 + v2 +. . . + vi + . . . + vn = M1 + M2 + . . . + Mi + . . . +Mn - nM [9.9b]
Dacă relația [9.9b] se împarte prin n rezultă:
n
¦v i
M1 M 2 . . . M i . . . M n
1
M [9.10]
n n
În membrul al doilea cei doi termeni sunt egali, conform [9.2], deci diferența lor este zero,
ceea ce înseamnă că ¦v i 0 întrucât n (numărul măsurătorilor) ≠ 0 . Această proprietate este
¦v
i 1
2
i min [9.11a]
Relația se poate scrie ca o funcție în care variabilă este valoarea de referință în raport cu
care se calculează erorile, M:
f(M) = (M1 – M)2 + (M2 – M)2 + . . . +(Mi – M)2 + . . . + (Mn – M)2 [9.11b]
Minimul funcției se obține când derivata I este zero și derivata a doua este pozitivă:
f ’(M) = -2(M1 –M) -2(M2–M) - . . . -2(Mi –M) - . . . -2(Mn –M) [9.12a]
f ”(M) = 2n ! 0[9.12a] [9.12b]
Din relația [9.12a] rezultă că derivata I a funcției se anulează pentru valoarea:
M1 M 2 . . . M i . . . M n
M ,
n
adică tocmai relația de definiție a mediei aritmetice. Aceasta ne arată că suma pătratelor erorilor
reziduale este minimă numai când acestea sunt raportate la valoarea mediei aritmetice. Cu alte
cuvinte, orice altă valoare s-ar considera drept referință, ar rezulta erori reziduale mai mari. În
teoria erorilor, cea mai probabilă valoare a unui șir de măsurători este aceea pentru care suma
pătratelor erorilor reziduale este minimă; s-a demonstrat așadar că aceasta este media aritmetică.
Această proprietate stă la baza principiului de compensare riguroasă prin metoda celor mai mici
pătrate (MCMP). În urma compensării prin această metodă, se obțin cele mai probabile rezultate.
Test 2: Să se determine, pornind de la valorile individuale de mai jos, erorile aparente (reziduale)
produse la măsurarea unui unghi orizontal de 6 ori, în aceleași condiții. Se dă toleranța
măsurătorilor T = ±20cc. [M1 = 22.45.63, M2 = 22.43.50, M3 = 22.45.68, M4 = 22.45.67,
M5 = 22.45.62, M6 = 22.45.65]
Precizia nu se poate caracteriza folosind suma erorilor reziduale sau media lor, întrucât
aceasta este zero, conform primei proprietăți (§ 9.5.1). De asemenea, nu se poate caracteriza nici
prin suma modulelor erorilor aparente, deoarece această sumă nu pune în evidență erorile cu
valoare absolută mare față de cele cu valoare absolută mică, acordând la toate aceeași importanță.
De aceea, s-a introdus o valoare care caracterizează eroarea unei singure valori dintr-o serie de
măsurători, numită eroare standard (este reglementată de STAS 2872/74) sau eroare medie
pătratică a unei singure măsurători:
mo r
¦v 2
i
[9.13]
n 1
Întrucât caracterizează precizia unei măsurători, eroarea standard se poate considera
echivalentă cu precizia instrumentului de măsură. Practic, ea reprezintă eroarea pe care o
comitem dacă admitem drept referință una din valorile individuale dintr-un șir de măsurători.
m2
H 12 H 22 ... H i2 ... H n2 ¦H i
2
n2 n2
¦ H i2 n 2 m 2 [9.16]
Cu relațiile de definiție a erorilor adevărate și reziduale [9.5] și [9.6a], rezultă succesiv:
121
Topografie – geodezie – semestrul I
m r
¦v 2
i
[9.19]
n (n 1)
Relația [9.19] se folosește pentru calculul erorii medii pătratice a mediei aritmetice.
Practic, aceasta reprezintă eroarea pe care o comitem dacă se consideră drept justă valoarea
mediei aritmetice a șirului de măsurători.
Test 3: Să se analizeze din punctul de vedere al preciziei exemplul dat în Testul 2
122
Topografie – geodezie – semestrul I
Test 5: Câte măsurători sunt necesare pentru a obține o eroare medie a mediei aritmetice de
±10cc, dacă se folosește un goniometru care are precizia de măsurare a unghiurilor de ±20cc?
123
Topografie – geodezie – semestrul I
a b
Figura 9.3. Curba Lui Gauss: a- legătura între histograma frecvențelor și curba
înfășurătoare; b – alura curbei în funcție de precizia măsurătorilor, descrisă de factorul
de precizie h
În formula de mai sus „C” și „h” sunt constante, „v” este eroarea întâmplătoare, iar „e” este
baza logaritmului natural (ln e = 1). Curba prezintă un maxim pe axa ordonatelor și are două
puncte de inflexiune. Se poate demonstra că pentru „v” = 0, (mărimea ordonatei curbei
√
la origine), iar pentru „v” = ± f rezultă y → 0 (curba este asimptotică la axa absciselor). Valoarea
„h” se numește indice de precizie a măsurătorii: cu cât valoarea h este mai mare, cu atât se
alungește curba și invers. Curbele mai alungite denotă o grupare accentuată a erorilor în jurul
valorii zero, adică o măsurătoare precisă, executată îngrijit, întrucât erorile foarte mici au frecvența
cea mai mare. Curbele mai aplatizate, tipice pentru valori mai mici ale lui „h”, denotă măsurători
mai puțin îngrijite (frecvența erorilor mici este apropiată de aceea a erorilor mai mari - figura 9.4b).
Relația [9.21] permite și determinarea probabilității ca eroarea să aibă valoarea în intervalul
a-b, dat:
b b
h
³ ydv ³e
h 2v
Pab dv [9.22]
a S a
Pe baza funcției de distribuție și a graficului ei, s-au putut stabili că distribuția erorilor se
face conform următoarelor caracteristici (principii, legi):
- principiul limitativ: erorile întâmplătoare nu pot depăși, în valoare absolută, o anumită
limită, care corespunde erorii produse de acțiunea simultană a tuturor cauzelor care produc erori,
- principiul cauzalist: erorile întâmplătoare cu valoare absolută mică sunt mai numeroase
(sau mai frecvente, cu probabilitate de apariție mai mare) decât erorile cu valoare absolută mare,
- principiul distributiv: dacă numărul de măsurători este mare, erorile pozitive sunt la fel
de numeroase ca acelea negative,
124
Topografie – geodezie – semestrul I
- principiul probabilistic: media aritmetică a erorilor aleatorii tinde către zero atunci când
numărul de măsurători este mare.
Studiul distribuției erorilor permite aprecierea șanselor de apariție a unor erori
întâmplătoare, care interesează practica măsurătorilor pentru stabilirea toleranțelor. În tabelul 9.1
sunt date astfel de valori în funcție de precizia aparatului de măsură și probabilitatea de apariție.
125
Topografie – geodezie – semestrul I
Se consideră cazul unei măsurători indirecte asupra unei mărimi, u, care se deduce din
alte elemente măsurate direct (de exemplu din 2 elemente, „x” și „y”):
u = f( x, y) [9.26]
Fiecare din mărimile măsurate direct „x” și „y” sunt măsurate cu erori; în acest context se
pune problema determinării erorii „'u”, ce afectează valoarea „u”. Se fac notațiile:
'x, 'y – eroarea care însoțește determinarea mărimilor „x” respectiv „y”
'u – este eroarea ce însoțește determinare mărimii „u”.
Cu aceste notații, relația se poate scrie:
u + 'u = f(x+'x, y+'y) [9.27]
Funcția „f” se dezvoltă în serie Taylor și se reține din dezvoltare termenul de ordin 1.
Termenii de ordin 2 și mai mare se pot neglija pentru că valorile „'x” și „'y” sunt mici
1 § wf wf · 1 § w2 f w2 f ·
f(x+'x, y+'y) = f(x, y) + ¨¨ 'x 'y ¸¸ ¨¨ 2 'x 2 2 'y 2 ¸¸ . . .
1! © wx wy ¹ 2! © wx wx ¹
wf wf
f(x+'x, y+'y) = u + 'u | f(x, y) + 'x 'y [9.28]
wx wy
Ținând cont de relația [9.26], rezultă:
wf wf
'u 'x 'y [9.29]
wx wy
Creșterile „'x” și „'y” sunt de fapt erori întâmplătoare și nu sunt cunoscute ca mărime și
semn, așa încât le putem înlocui cu erorile medii rmx și rmy. Pentru a scăpa de semnele alternante
se ridică la pătrat, iar eroarea „'u” o putem considera ca o eroare medie totală, mt:
2 2
§ wf · § wf ·
mt r ¨ m x ¸ ¨ m y ¸ [9.30]
© wx ¹ © wx ¹
Relația [9.30] reprezintă legea de propagare a erorilor întâmplătoare în măsurători
indirecte.
Dacă mărimile „x” și „y” sunt măsurate în aceleași condiții, atunci diferențialele din relația
[9.30] devin:
wf wf
1, 1 [9.31]
wx wy
În acest caz, relația precedentă devine legea propagării erorilor întâmplătoare în
măsurători directe:
mt r mx2 m 2y [9.32]
126
Topografie – geodezie – semestrul I
Dacă erorile de măsurare sunt egale între ele, adică mx = my, se ajunge la legea de propagare
a erorilor în măsurători directe de ponderi egale:
mt m 2 [9.33]
Se face observația că relația [9.26] s-a considerat sub forma cea mai simplă, a unei funcții
de două variabile. Relațiile sunt asemănătoare și dacă mărimeaTastați ecuația aici. „u” este
funcție de mai multe variabile (x, y, z, t, . . . ).
Test 7. Să se determine eroarea de determinare a suprafeței unui triunghi, pentru care s-a
măsurat direct cu o ruletă baza (b=121,13m) și înălțimea (h=79,66m), erorile medii pătratice
ale acestor două elemente fiind mb = mh = ± 3cm = 0,03m.
- acuratețe- mod de estimare a apropierii unei valori măsurate de valoarea considerată referință,
- corecție - cantitate egală și de semn contrar cu eroarea, care trebuie adăugată / sau scăzută din
rezultatul măsurătorii
- distribuția normală – model simetric de repartizare a mulțimii unor date experimentale (de ex.
rezultatele unei măsurători sau erorile reziduale), în jurul unei valori centrale maxime,
reprezentând media valorilor
- ecart (al unui șir de valori) - diferența între două valori oarecare ale șirului
- ecart maxim (al unui șir de valori) - diferența între valoarea maximă și cea minimă din șir
- eroare - diferența dintre o valoare rezultată din măsurători și o alta considerată referință,
- eroare accidentală – eroare la care cauzele ce o provoacă sunt multiple și variabile pe durata
măsurătorilor,
- eroare aparentă (reziduală) - diferența dintre o valoare individuală rezultată din măsurători și
media măsurătorilor:
- eroare de mediu – eroare datorată influenței mediului asupra rezultatelor (soare puternic, ceață,
temperaturi scăzute / ridicate etc
- eroare instrumentală – eroare datorată unor mici imperfecțiuni apărute în timpul exploatării sau
în construcția aparatului de măsură,
- eroare personală - eroare provocată de imperfecțiunea simțurilor operatorului,
- eroare relativă – mod de exprimare a erorii, prin raportarea ei la valoarea absolută măsurată
- eroare sistematică – eroare la care sursa ce o produce rămâne aceeași pe durata măsurătorilor,
- eroare standard (eroare medie pătratică a unei singure măsurători) - eroare pe care o comitem
dacă admitem drept referință o valoare individuală oarecare dintr-un șir de măsurători.
127
Topografie – geodezie – semestrul I
- eroarea limită – eroare corespunzătoare unei probabilități de apariție de o dată la 500 măsurători
(1/500), fiind cea mai mare eroare la care ne putem aștepta în decursul unei măsurători
- eroarea probabilă – eroare corespunzătoare probabilității de apariție de odată la două măsurători
(50%),
- greșeli – sunt nepotriviri grosolane, care depășesc limitele toleranței și pot denatura valoarea
rezultatelor măsurătorii,
- histogramă - grafic alcătuit din dreptunghiuri alăturate, având baza pe axa absciselor și înălțimea
proporțională cu cantitatea pe care o reprezintă într-un interval,
- încredere (a unui rezultat) – v. pondere
- măsurare condiționată este un caz particular al măsurătorilor directe, atunci când rezultatul
trebuie să îndeplinească anumite condiții,
- măsurare directă – măsurătoare la care rezultatul obține prin aplicarea unui etalon (sau
instrument etalonat) peste mărimea de măsurat,
- măsurare este procesul experimental prin care se află un raport numeric între valoarea mărimii
măsurate și valoarea unui etalon sau a unui instrument etalonat,
- măsurare indirectă - măsurătoare la care rezultatul se obține funcție de alte elemente măsurate
direct, prin intermediul unei relații matematice de dependență,
- medie aritmetică – valoare rezultată din împărțirea sumei mai multor mărimi la numărul lor,
- medie ponderată – valoare rezultată din produsul dintre mărime și pondere, raportat la suma
ponderilor,
- pondere (a unui rezultat) – importanță care se acordă unui rezultat în cadrul unui ansamblu de
rezultate care se referă la aceeași măsurătoare
- precizia (sau repetabilitate, reproductibilitate) este gradul de apropiere al rezultatelor
măsurătorii, repetate în aceleași condiții,
- toleranța - ecartul maxim admisibil în care trebuie să se încadreze rezultatele măsurătorilor
acceptate.
9.8 Rezumat
În această unitate de învățare sunt prezentate cunoștințe minime despre măsurători și erori
în măsurătorile topografice. Sunt prezentate tipurile de măsurători, clasificate după modul de
obținere a rezultatului și după condițiile în care au fost executate, ca și tipurile de erori, sursele
care le produc și propagarea lor în măsurători. Se prezintă sumar caracterizarea valorilor din șirul
de măsurători / a mediei aritmetice prin eroarea medie pătratică a unei singure măsurători / eroarea
medie a mediei aritmetice. În final este prezentat modul de distribuire a erorilor aleatoare, util
128
Topografie – geodezie – semestrul I
pentru stabilirea șanselor de apariție a erorilor cu diferite valori. Testele propuse exprimă situații
reale din problematica erorilor.
129
Topografie – geodezie – semestrul I
8. Eroarea este:
a- diferența dintre o valoare rezultată din măsurători și o alta considerată justă,
b- diferența dintre o valoare considerată justă și o alta, rezultată din măsurători,
c- aparentă (reziduală), dacă se determină față de media determinărilor
9. Erorile sunt provocate de:
a- neatenția operatorului,
b- defecțiuni ale instrumentului de măsură,
c- necunoașterea metodei de măsurare
10. Obținerea unei precizii cerute într-o măsurătoare este indicat să se facă prin:
a- alegerea unui instrument de precizie bună,
b- efectuarea unui număr mare de măsurători,
c- folosirea unui instrument etalonat
Test 1.
x se determină eroarea sistematică, esu (comisă la o aplicare a ruletei):
esu = (valoarea măsurată) – (valoarea justă) = 20m-20,01m = -0,01m = -1 cm
x numărul de aplicări a ruletei, n (de câte ori s-a comis eroarea în total)
145,9
≅7
20
x eroarea totală, et = esu·n = (-1)·7 = -7cm = -0,07m
x se află corecția totală, ct = - et = 7cm = 0,07m
x distanța corectată, Dc = 145,90m + 0,07m = 145,97m
Test 2.
x se determină ecartul maxim și se compară cu toleranța dată
Δmax = Mmax - Mmin = M3 – M2=22.45.68 - 22.43.50 = 0.02.18 = 218cc >T = ± 20cc;
în prelucrarea statistică a datelor există tehnici de eliminare a valorii netolerabile
din șirul de măsurători; aici se observă că M2 este o valoare greșită și se elimină
x pentru valorile rămase se recalculează ecartul maxim și se compară cu toleranța
Δmax = Mmax - Mmin = M3 – M2=22.45.68 - 22.45.62 = 0.02.18 = 6cc <T = ± 20cc;
x cu valorile rămase se determină erorile (calculul s-a organizat tabelar):
Medie Erori, vi
Mi Valoare
aritmetică [cc]
M1 22.45.63 -2 4
M3 22.45.68 3 9
22.45.65
M4 22.45.67 2 4
M5 22.45.62 -3 9
M6 22.45.65 0 0
∑ 122.28.25 0 26
Test 3
x se calculează pătratele erorilor reziduale (ultima coloană din tabelul de la testul 2)
x se determină eroarea standard cu relația [9.13]
mo r
¦v 2
i 26
r 2,5cc
n 1 5 1
130
Topografie – geodezie – semestrul I
m r
¦v 2
i 26
r 1,1cc
n (n 1) 54
Test 4.
x se determină eroarea medie a unei măsurători, folosind eroarea relativă
2 0,02
2 10
100 100
x se determină eroarea medie a mediei aritmetice
2 ∙ 10
10
√ √4
Test 5
∙
; ∙
4 măsurători
√
Test 6
→ √ 10 √5 22
√
Test 7
x se exprimă aria triunghiului, ca o funcție de elementele măsurate direct:
∙ = 121,13 ∙ 79,66 4.824,61m2
x se determină derivatele parțiale ale suprafeței în raport cu b și h:
;
x se scrie eroarea medie pătratică de determinare a suprafeței (relația [9.30]):
1
∙ ∙ ∙ ∙
4 4 2
x se determină eroarea medie pătratică a suprafeței:
79,66 ∙ 0,03 121,13 ∙ 0,03 4,35
Test de autoevaluare
1:-; 2: a; 3: a, b, c; 4: a, b; 5:a, b, c; 6: -; 7: a, c ; 8: a, c; 9: - ; 10: a
131
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 10
Cuprins:
10.1 Introducere
10.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
10.3. Geodezia și cartografia. Forma și dimensiunile Pământului
10.4 Suprafețe de referință
10.5 Sisteme de coordonate
10.6. Reducerea unor observații geodezice la suprafața de referință
10.6.1. Excesul sferic
10.6.2. Convergența meridianelor
10.7 Noțiuni privind proiecțiile cartografice
10.7.1. Clasificarea proiecțiilor
10.7.2. Proiecția stereografică 70 pe plan secant unic
10.7.3. Proiecția Stereografică 2010
10.8 Glosar de termeni
10.9. Rezumat
10.10.Test de autoevaluare
10.11 Rezultatele testelor
10.1 Introducere
Sfera măsurătorilor terestre cuprinde și alte discipline, cum ar fi geodezia și
cartografia, despre a căror preocupări s-a amintit în § 1.4. Topografia folosește o parte din
rezultatele obținute în cadrul acestor discipline și acesta este motivul pentru care, în această unitate
de învățare, sunt introduse cele mai comune noțiuni. Topografia are ca obiect de activitate
măsurătorile pe suprafețe mici de teren, pentru care se face presupunerea că se poate neglija
curbura terestră, aproximând calota sferică sau elipsoidală cu un plan. Geodezia are ca obiect
lucrările extinse pe suprafețe mari, afectate de curbura terestră, principalele scopuri fiind stabilirea
formei și dimensiunilor Pământului, a sistemelor de referință (geoid, elipsoid, sferă) și a rețelelor
geodezice. Ultimele sunt rețele de puncte care servesc ca suport obligatoriu pentru măsurătorile
topografice. Cartografia, a cărei definiție clasică este de știință a întocmirii hărților, are ca obiect
132
Topografie – geodezie – semestrul I
găsirea regulilor de reprezentare a suprafețelor curbe pe un plan sau pe o suprafață care se poate
desfășura în plan. Cunoașterea regulilor folosite la noi, ca și denumirea și localizarea hărților la
diferite scări reprezintă cele mai elementare cunoștințe cu care topograful intră în contact.
133
Topografie – geodezie – semestrul I
arunca la sol o umbră a cărei mărime i-a permis să calculeze unghiul „α” făcut de razele Soarelui cu verticala locului.
Mărimea acestui unghi, de 7012’ (=7,20 în scriere zecimală), reprezenta a 50-a parte dintr-un cerc (= 3600/5). Aceasta
înseamnă că unghiul „α” la centrul sferei Pământului cuprinde între laturile lui a 50-a parte din circumferință. Distanța
Siena – Alexandria era cunoscută, fiind de aproape 800km (l = 794 km), ceea ce înseamnă o circumferință de
aproximativ 794x50 = 39.700km, rezultând o rază de 6.320km. În prezent, la noi se utilizează R = 6379km, eroarea
relativă fiind sub 1%.
În jurul anului 1600 Snellius a folosit pentru prima
dată metoda triangulației, prin care diverse lungimi se
determinau folosind teorema sinusului în lanțuri de
triunghiuri care au măcar o latură comună. Newton a
demonstrat (1687) că forma Pământului nu poate fi
decât un elipsoid de rotație.
Întrucât Pământul nu este un corp
omogen, având pe diverse direcții densități
Fig. 10.1. Determinarea razei
Pământului (Eratostene, 246 î.e.n) diferite, forma lui este una proprie,
denumită geoid. Acesta se poate defini ca o suprafață de același potențial gravitațional,
aproximată cu suprafața liniștită a mărilor și oceanelor deschise și caracterizată de faptul că
direcția accelerației gravitaționale (dată de firul cu plumb) este perpendiculară în fiecare punct
al suprafeței. Geoidul (noțiune introdusă în 1873 de Listing) desemnează o suprafață complexă,
care nu poate fi exprimată printr-o ecuație matematică. Pornind de la această realitate, a fost
necesară adoptarea altor suprafețe de referință mai simple, care să aproximeze cât mai bine
suprafața terestră, și care să poată fi exprimate matematic.
Suprafața geoidului (numită și suprafață de referință sau de nivel zero) servește drept
referință pentru cote. De asemenea, pe geoid se transpune suprafața topografică a terenului
(suprafața reală, care face obiectul măsurătorilor și al reprezentărilor) prin proiectante verticale.
a b
f [10.2]
a
La noi în țară, de-a lungul timpului, s-au folosit diverși elipsoizi, criteriul de alegere fiind
acela al aproximării cât mai bune a geoidului în zona teritoriului național (tabelul 10.1).
Tabelul 10.1. Parametrii elipsoizilor folosiți în România
Denumirea Anul Semiaxa mare Turtirea, f Utilizarea
elipsoidului determinării a, [m] în România
Bessel 1841 6377397,115 1/299.1 1873 – 1916
Clarke 1880 6378243,000 1/293.5 1916 – 1930
Hayford 1909 6378388,000 1/297.0 1930 – 1951
Krasovski 1940 6378245,000 1/298.3 1951 – prezent
WGS 1984 1984 6378137,000 1/298,257 poziționare GNSS
GRS 1980 1980 6378137,000 1/298,2572 propus (Stereo 2010)
În zona uscatului, suprafața geoidului este peste cea a elipsoidului, iar pe suprafața mărilor
sau oceanelor suprafața geoidului este sub elipsoid (figura 10.3.a). Suprafața elipsoidului servește
ca referință pentru determinarea coordonatelor geografice – geodezice ale punctelor de triangulație
din rețeaua geodezică de ordinul I. Aceste puncte sunt proiectate de pe suprafața topografică prin
intermediul normalei la elipsoid.
a b
Figura 10.3. a- Suprafață topografică, geoid și elipsoid, b- raportul elipsoid - geoid
135
Topografie – geodezie – semestrul I
cu o sferă medie, care este, geometric vorbind, o suprafață mai convenabilă pentru o serie de
calcule. Pentru această sferă, se poate determina o rază medie, care este variabilă cu latitudinea,
crescând de la ecuator spre poli. La nivelul țării noastre raza se consideră 6379 km (figura 10.4).
Pentru această sferă, se poate determina o rază medie, care este variabilă cu latitudinea, crescând
de la ecuator spre poli. La nivelul țării noastre raza se consideră 6379 km (figura 10.4).
Cota (Z) a unui punct se determină în raport cu suprafața geoidului, considerată ca suprafață
de referință (de nivel zero).
Longitudinea și latitudinea geodezică (LP și BP) se definesc asemănător, pe elipsoidul de
referință. Înălțimea unui punct față de elipsoid, H, se obține adăugând la cota punctului, Z, distanța
h între geoid și elipsoid. Coordonatele astronomice și geodezice au valori foarte apropiate.
Diferența se datorează unghiului făcut între verticala dusă prin același punct la elipsoid și la geoid,
diferență denumită deviația verticalei. Dacă se notează cu [ componenta deviației pe latitudine și
cu K componenta pe longitudine, relațiile de trecere de la coordonatele astronomice la cele
geodezice se pot scrie:
B=M-[ ; L = O - KsecM [10.3]
137
Topografie – geodezie – semestrul I
că fiecare elipsoid adoptat ca referință are un set de axe de coordonate unice și un sistem cartezian
de coordonate propriu, ce nu pot fi asociate unui alt elipsoid fără o transformare prealabilă.
Sistemul de coordonate polare permite poziționarea grafică a unui punct în plan, în funcție
de unghiul polar, orizontal, (α), dat în raport cu o direcție de referință și raza vectoare, respectiv
distanța „d” de la punctul vechi spre cel nou (vezi §1, figura 1.6a).
To do: desenați și definiți latitudinea și longitudinea unui punct situat pe o sferă.
Unele mărimi, măsurate între puncte de pe suprafața terestră aflate la distanțe mari, trebuie
corectate, adică aduse la suprafața de referință (la elipsoid sau în planul de proiecție). Alte mărimi
se determină prin substituirea elipsoidului cu sfera. Printre aceste corecții, unele pot prezenta
importanță și în lucrările topografice, ca de exemplu excesul sferic și convergența meridianelor.
138
Topografie – geodezie – semestrul I
văzută dau naștere suprafețelor S1 (aria triunghiului ABC), S2, S3, S4. Fiecărui unghi măsurat îi
corespunde în emisfera văzută câte un fus, a cărui suprafață este funcție de unghi (figura 10.7) :
D E J
2SR 2 S1 S 2 ; 2SR 2 S1 S3 ; 2SR 2 S1 S 4 [10.5]
200 200 200
Aria întregii emisfere văzute (jumătate din aria sferei) este dată de relația:
S1 + S2, + S3 + S4 = 2SR2 [10.6]
Dacă se însumează relațiile [10.5] și se împarte prin 2SR2 rezultă succesiv:
2SR 2 2SR 2
S1 S 2 S3 S 4 2S1 D E J ; 2SR 2 2S1 D E J ;
200 g 200 g
200 g S1 2000000 cc S1
D E J 200 g ;
S R2 S R2
S1 cc
de unde : U H cc [10.7]
R2
Așadar, excesul sferic H, exprimat în secunde, este proporțional cu mărimea suprafeței
triunghiului ABC de pe sferă (S1). Cu ajutorul excesului sferic, direcțiile lungi, determinate pe
suprafața fizică a Pământului, pot fi trecute pe planul de proiecție.
139
Topografie – geodezie – semestrul I
lungime l se poate exprima prin diferența de longitudine, 'O, dar se și în funcție de distanța MV
și unghiul de convergență J.
2Sr 2S MN
l 0
'O și l J [10.9]
360 360 0
Valoarea lungimii MN se poate înlocui prin r/sinM folosind triunghiul dreptunghic VMO
(cu unghi drept în M). Dacă se înlocuiește în [10.9] această valoare, se egalează relațiile [10.9]
între ele și se ține cont că unghiul de convergență și diferența de longitudine sunt mici, rezultă:
2Sr 2SrJ
l 'O și J’’ = 'O’’sinM [10.10]
360 0
3600 sin M
Relația [10.10] ne arată că, pentru distanțe sub 40 km, convergența meridianelor este
funcție de diferența de longitudine dintre punctele M și N ('O) și de latitudinea medie, M, a
punctelor. Din punctul de vedere al latitudinii, se observă că, pentru o aceeași diferență de
longitudine, valoarea convergenței este minimă la Ecuator (sinM = 0) și crește spre poli.
Reprezentarea într-un plan a suprafețelor curbe se face prin intermediul unui sistem de
proiecție. Această problemă a fost din timpuri vechi o preocupare pentru oamenii de știință, care
au căutat să stabilească legile matematice ale trecerii elementelor măsurate pe suprafețe curbe (în
cazul nostru pe sfera echivalentă sau pe elipsoid) pe plan sau pe o altă suprafață desfășurabilă în
plan (con, cilindru). Adoptarea unei proiecții cartografice, adică a modului de trecere de la
suprafața curbă a Pământului la o suprafață plană, conduce la deformarea elementelor măsurate
(unghiuri, distanțe, suprafețe). Indiferent de sistemul de proiecție ales, nu se poate păstra
nedeformat decât unul sau cel mult două din elementele măsurate. Punctele și liniile unde nu se
produc deformații se numesc puncte sau linii de deformație nulă. În mod practic, mai întâi se face
trecerea punctelor de pe suprafața topografică a terenului pe elipsoidul de referință sau pe sfera
echivalentă și apoi se face trecerea punctelor de pe suprafața elipsoidului pe o suprafață plană sau
desfășurabilă în plan, prin adoptarea unei proiecții cartografice. Proiecția punctelor de pe elipsoid
pe plan se numește proiecție geodezică, iar de pe sfera echivalentă pe plan – proiecție cartografică
- arbitrare (echidistante) - rămân nedeformate distanțele numai după anumite direcții, dar
modifică unghiurile și suprafețele.
După tipul suprafeței geometrice cu ajutorul cărora se face trecerea în plan, există proiecții
azimutale, cilindrice, conice, policonice, poliedrice ș. a. Aceste proiecții se pot recunoaște după
aspectul rețelelor, adică imaginea pe care o dă în proiecție rețeaua de meridiane și paralele.
Proiecțiile azimutale sunt acelea la care trecerea punctelor se face direct pe un plan, care
poate fi secant sau tangent la sfera echivalentă. În funcție de punctul de vedere ales (punctul din
care pleacă razele proiectante), proiecțiile azimutale pot fi ( 10.9a):
- gnomonice (Pg) - când punctul (C)este în centrul sferei,
- stereografice (Ps) - dacă punctul (S) este diametral opus celui de tangență,
- ortografice (Po), când proiectantele își au originea la infinit, adică sunt perpendiculare pe
planul de proiecție. Se observă că, în cazul proiecției azimutale, direcțiile care trec prin punctul de
tangență se păstrează la trecerea de pe sferă pe plan, iar distanțele se deformează cu atât mai mult
cu cât sunt mai îndepărtate de punctul de tangență.
141
Topografie – geodezie – semestrul I
142
Topografie – geodezie – semestrul I
liniare) și conformă (păstrează unghiurile). Planul de proiecție este secant, fiind coborât cu
3.189,478m # 3,2km față de planul tangent la sfera echivalentă.
Figura 10.12. Deformația distanțelor în funcția tgZ în serie McLaurin (este o variantă a
proiecție stereografică pe plan tangent seriei Taylor, în cazul particular în care funcția este
continuă și are derivată continuă în zero, așa cum este cazul funcției tg). Dezvoltarea în serie
McLaurin se face, în cazul general al funcției f(x), cu ajutorul valorilor funcției și a derivatelor de
ordin superior în zero:
143
Topografie – geodezie – semestrul I
x x2 x3 x n (n)
f ( x) f ( 0)
f ' ( 0) f ' ' ( 0) f ' ' ' (0) ... f (0) ... [10.12]
1! 2! 3! n!
Dacă se dezvoltă în serie McLaurin funcția tgZ din relația [10.11] se poate scrie succesiv,
ținând cont că sin0 =0 și cos0 = 1:
1 Z Z 2 2 sin 0 Z3 1 2 sin 2 0
tgZ tg (0) 2u .... #
1 cos 0 1u 2 cos 0 1 u 2 u 3
2 3
cos 4 0
Z3 2 Z5
#Z ... [10.13]
3 3 5
Din dezvoltare s-au reținut doar primii doi termeni întrucât, cu cât este mai mare rangul
termenului, cu atât este mai mic aportul lui în valoarea sumei. Ținând cont de aceasta și de relația
[10.11] rezultă succesiv:
Z3 Z3
' 2 R (Z Z) 2R [10.14]
3 3
Relația [10.14] exprimă valoarea deformației funcție de unghiul Z; a cărui valoare este,
practic, foarte dificil de determinat. De aceea se exprimă Z funcție de valori mai ușor de determinat
(d, R) și apoi se înlocuiește în [10.14]:
d d3 d3
d 2 RZ ; Z ' 2R [10.15]
2R 3 u 8 R 3 12 R 2
Relația [10.15b] oferă valoarea deformației distanței d la trecerea ei de pe sfera echivalentă
pe planul tangent. Dacă ne interesează deformația unității de distanță (1km) la trecerea pe plan
('u), această valoare se obține diferențiind funcția de distanță definită prin [10.15].
'
§ 3d 2 · d2
'u ¨¨ ¸
2 ¸ 2
[10.16]
© 12 R ¹( d ) 4 R
Relația de mai sus ne arată că 1km se deformează proporțional cu pătratul distanței până la
punctul de tangență (O). În țara noastră, pentru diferite valori ale distanței d rezultă:
d = 0 km 'u = 0; d = 100 km 'u = 7,1 cm/km; d= 200km 'u = 25,6 cm/km;
d = 300 km 'u = 56,3 cm/km ; d = 400 km 'u = 98,3 cm/km
Aceste valori indică deformația unitară pentru un plan tangent la sfera echivalentă.
Sistemul de proiecție
Stereografic 70 utilizează însă un plan
secant la sferă, la o adâncime de
~3,2km, dând naștere prin intersecție
unui cerc care are o rază de 201,72km
(figura 10.13). Pe acest cerc
Figura 10.13. Poziția planului secant stereo ’70
deformațiile unitare (pentru 1 km) sunt
zero, de aceea se mai numește cercul deformațiilor nule.
Pentru cazul planului secant, cu observațiile de mai sus, deformația unitară devine:
144
Topografie – geodezie – semestrul I
d2
'u 0,256 m [10.17]
4R 2
Înlocuind diverse valori ale distanței, rezultă următoarele deformații unitare:
d=0km 'u=-25,6cm/km; d=100km 'u =-18,5cm/km; d=200km 'u#0cm/km (cercul
deformațiilor are raza ~200 km); d = 300 km 'u # 31 cm/km; d = 400km 'u # 73 cm/km.
Din relația [10.17] și din figura 10.13 se observă că deformațiile unitare sunt negative în
interiorul cercului de deformații nule (distanțele trecute de pe sferă pe plan se micșorează) și
pozitive în exterior (distanțele se trec mai mari de pe sferă pe plan). Pe ansamblul teritoriului
valoarea deformațiilor este mai mică decât în cazul planului tangent, dar și decât în vechiul sistem
de proiecție Gauss – Kruger.
145
Topografie – geodezie – semestrul I
coordonatele punctelor 1 și 2 din relația [10.20] sunt cele reale, care nu sunt afectate de translarea
originii cu 500km pe direcția sud și vest.
Figura 10.15. Aspectul rețelei: a- nomenclatura foilor (1:1.000.000), b- fuse (34, 35) și
zone (K, L, M) care se suprapun peste teritoriul României
La scara 1:1.000.000 întreg globul se împarte în fuse de 6o de-a lungul meridianelor și în
zone de 40 de-a lungul paralelelor. Fusele sunt numerotate cu cifre arabe, spre est, începând cu 1
de la meridianul opus meridianului Greenwich, iar zonele cu litere mari de la ecuator spre nord.
În dreptul României nomenclatura foilor ce cuprind teritoriul național este: K-34, K-35, L-34, L-
35, M-34, M-35 (figura 10.15)
Pentru scările imediat inferioare, nomenclatura se creează plecând de la 1:1.000.00,
respectând următoarele reguli (figura 10.16):
146
Topografie – geodezie – semestrul I
Tema1: Folosind schema de împărțire, scrieţi foile vecine (N, S, E, V) foii L – 35-17
(scara 1:100.000) şi L-35-17-A-b (scara 1:25.000)
147
Topografie – geodezie – semestrul I
În prezent, așa cum s-a arătat, la noi este oficială proiecția stereo ’70. Pentru alinierea
noastră la cerințele comunității europene, se așteaptă legiferarea unui nou sistem de referință și
coordonate, având cele două componente:
- sistemul de referință terestru european (ETRS 89), bazat pe elipsoidul GRS 80;
- sistemul de proiecție stereografic 2010 prezentat sub formă de proiect de ANCPI
(Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară) în octombrie 2010.
Implementarea și realizarea practică a avut inițial ca termen de finalizare octombrie 2012
– dată deja depășită. Noul sistem va reuși integrarea deplină a rețelelor geodezice naționale și a
tuturor proiectelor, în sistemul european de referință și coordonate, cu avantaje evidente de
operabilitate, deschizând noi facilități în special pentru poziționarea cu ajutorul sistemelor de
navigație satelitare.
Principalele caracteristici ale proiecției stereografice 2010, sunt:
- denumire oficială: „proiecție cvasistereografică oblică stereo 2010”;
- elipsoidul de referință: GRS 89, adoptat de țările comunității europene;
- polul proiecției O, în coordonate geografice, are poziția φ = 460; λ = 250;
- planul de proiecție este secant;
- cercul de deformații nule (intersecția planului de proiecție cu sfera) are centrul în proiecția
plană a polului O și raza = 201,718km;
- originea sistemului plan de coordonate este la nord de orașul Făgăraș;
- axele de coordonate ale sistemului plan sunt: ON ({ OX) cu sensul pozitiv spre Nord și
OE ({ OY) cu sensul pozitiv spre Est;
Pentru a avea coordonate pozitive pe întreg cuprinsul țării, se alege un sistem de coordonate
(„coordonate false”) cu originea la 500.000,0m spre Sud și 500.000,0m spre Vest.
Evidențierea acestor caracteristici arată că, făcând abstracție de elipsoidul de referință,
există o identitate a celor mai importante caracteristici cu acelea ale proiecției stereo ’70. Una din
diferențele importante se referă la împărțirea hărții în foi, care va vi detaliată în continuare.
Împărțirea hărții în foi
Într-o concepție nouă, diferită de stereo 70, se înlocuiesc trapezele curbe delimitate de
meridiane și paralele cu pătrate cu laturile paralele cu axele de coordonate.
Punctul de plecare îl constituie axele de coordonate ON și OE, care împart harta României
în patru cadrane notate funcție de punctele cardinale: NE, NV, SV și SE (figura 10.18). Foile de
plan sunt definite prin paralele duse la direcțiile E-V și N-S, generând linii și coloane și secțiuni
pătrate de dimensiuni specifice scării.
148
Topografie – geodezie – semestrul I
149
Topografie – geodezie – semestrul I
Foile la scara 1:50.000 (figura 10.19a) rezultă din împărțirea în patru a celor la scara
1:100.000 (sunt pătrate cu latura de 25km), sunt notate de la stânga la dreapta A, B, C, D, iar
fiecare secțiune are 50cmx50cm (NE-4-II-B).
Foile 1:25.000 (figura 10.19a) se obțin prin divizarea în jumătate a foilor precedente
(pătrate de 12,5kmx12,5km) și notarea de la stânga la dreapta cu a, b, c, d (NE-4-II-D-c).
La scara de bază 1:10.000 secțiunile se obțin împărțind în cinci laturile foii la 1:50.000
(rezultă pătrate de 5kmx5km). Se obțin 25 de foi notate 11, 12, ..., 55, ca și elementele unei matrice
(figura 10.19b), cu denumirea plecând de la foaia 1:50.000 + celula respectivă (NE-4-II-B-32).
To do: explicați principiile împărțirii hărții în foi în proiecție stereo 2010 și principalele
diferențe față de proiecția stereo ’70
Tema 2: Folosind schema de împărțire, scrieţi foile vecine (N, S, E, V) foii NE-4-II-A-d
(scara 1:25.000) şi NE-4-II-A-22 (scara 1:10.000)
- ANCPI (Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară) - instituție de stat ce are rolul
de a gestiona și de a ține evidența lucrările topografice cadastrale
- cartografia - disciplină care se ocupă cu reprezentarea suprafeței terestre pe o suprafață plană
sau desfășurabilă în plan
- convergența meridianelor – diferența dintre azimutul direct și azimutul invers al unei direcții
oarecare ij. Este funcție de diferența de longitudine dintre punctele i și j și de latitudinea
medie a lor
- coordonate astronomice - coordonate pe geoid
- coordonate geodezice – coordonate pe elipsoid
- deformația unitară a distanței – deformația unui km la trecerea de pe sferă pe planul de proiecție
- elipsă meridiană – elipsă ce generează un elipsoid prin rotația în jurul unei axe
- elipsoid internațional – elipsoid ales astfel încât să aproximeze optim geoidul în ansamblul său.
- elipsoid local (regional) – elipsoid ales pentru a aproxima cât mai bine un teritoriu limitat (țară,
grup de țări)
- elipsoidul de referință - suprafață geometrică convențională, față de care se definește suprafața
geoidului
- Eratostene (~276 - ~195 î.e.n) - matematician, poet, geograf și astronom antic grec, considerat
fondatorul geografiei matematice. A introdus un sistem de latitudine și longitudine, a
calculat circumferința și înclinarea axei Pământului, distanța Pământ – Soare
- excesul sferic – mărime prin care suma unghiurilor unui triunghi pe sferă depășește suma
unghiurilor unui triunghi plan (180°),
- fus (în contextul împărțirii hărții în foi) – porțiune de pe sferă delimitată de două meridiane
- geodezia - este știința care se ocupă cu măsurarea și reprezentarea suprafeței Pământului,
- geoid – corp geometric reprezentând forma teoretică a Pământului, redusă aproximativ la nivelul
mărilor și oceanelor care cuminică între ele, astfel încât direcția accelerației gravitaționale
este perpendiculară în fiecare punct al geoidului,
- latitudine - unghi format de verticala locului cu planul ecuatorial,
151
Topografie – geodezie – semestrul I
- longitudinea - unghi diedru format de planul meridianului zero cu meridianul care trece printr-
un punct
- meridiane –cerc imaginar care trec prin polii globului pământesc
- nomenclatură (a planurilor și a hărților) - regulile unice care stau la baza denumirii foilor de hartă
sau de plan, la diferite scări, pentru teritoriul național,
- paralele - cercuri paralele cu Ecuatorul terestru, la nord și la sud de acesta,
- proiecție azimutală - proiecție la care trecerea punctelor se face de pe sferă direct pe un plan,
- proiecție conformă - păstrează unghiurile, dar deformează suprafețele și distanțele,
- proiecție conică – proiecție care folosește un con tangent la sferă drept suprafață intermediară
între sferă și plan,
- proiecție echidistantă –care păstrează nedeformate distanțele după anumite direcții, dar
deformează unghiurile și suprafețele
- proiecție echivalentă – conservă mărimea suprafeței, dar modifică unghiurile și distanțele,
- proiecție gnomonice – proiecție azimutală la care centrul de proiecție este în centrul sferei,
- proiecție ortografică - proiecție azimutală la care centrul de proiecție este la infinit (proiectantele
sunt perpendiculare pe planul de proiecție)
- proiecție stereografică - proiecție azimutală la care centrul de proiecție este în punctul diametral
opus celui de tangență,
- proiecțiile cilindrice – proiecție la care porțiunea de pe sferă care urmează a fi reprezentată se
proiectează mai întâi pe un cilindru tangent la sferă, apoi cilindrul se desfășoară în plan,
- rețea geodezică - o rețea de puncte de referință, care sunt determinate prin măsurători precise,
- suprafața topografică – suprafața care este obiectul măsurătorilor topografice
- suprafețe de referință – suprafețe simple, exprimabile prin relații matematice, care aproximează
cât mai bine suprafața geoidului,
- trapez – denumire dată unei foi de hartă/plan în stereo ’70, pentru că reprezentarea este delimitată
de meridiane și paralele care, proiectate în plan, sunt trapeze cu laturile paralele curbe
- turtirea – caracteristică a elipsei, dată de diferența între semiaxe raportată la semiaxa mare,
- zonă – (în contextul împărțirii hărții în foi) – porțiune din globul terestru delimitată de paralele
cu latitudinea din 40 în 40
10.9. Rezumat
Lecția prezintă cunoștințe foarte sumare despre geodezie și cartografie, necesare pentru
activitatea curentă a topografului.
152
Topografie – geodezie – semestrul I
4. Geoidul are:
a- o formă care poate fi descrisă prin ecuații matematice simple,
b- rolul de a servi ca referință pentru cote,
c- o suprafață perpendiculară în orice punct pe firul cu plumb
153
Topografie – geodezie – semestrul I
Test autoevaluare
1: b, c; 2: b, c; 3: a, b, c; 4: b, c; 5: - ; 6: -; 7: a, b, c; 8: -; 9: b, c; 10: a, c.
154
Topografie – geodezie – semestrul I
Unitatea de învățare 11
Rețele geodezice
Cuprins:
11.1 Introducere. Generalități
11.2. Obiective și competențe dobândite
Conținutul unității de învățare
11.3. Rețeaua de triangulație
11.4. Rețeaua geodezică națională spațială (RGNS)
11.5. Rețele geodezice de nivelment
11.6 Glosar de termeni
11.7. Rezumat
11.8.Test de autoevaluare
11.9 Rezultatele testelor
155
Topografie – geodezie – semestrul I
156
Topografie – geodezie – semestrul I
geodezică este utilă pentru demararea corectă a tuturor măsurătorilor, prin folosirea
punctelor din rețeaua geodezică pentru încadrarea în sistemul de proiecție stereo ’70.
Durata medie de studiu individual – 1,5 ore
Denumită și triangulația geodezică „de stat”, rețeaua a fost realizată începând cu anul 1951,
ca rețea compactă, mai întâi în sistemele de proiecție Gauss-Krüger și zero Marea Baltică (pentru
cote), iar după 1975 în Stereo ’70 și Marea Neagră – Constanța 1975.
Ca structură, rețeaua geodezică de stat, devenită între timp „clasică”, dispunea de puncte
răspândite pe întreg teritoriul țării, grupate în patru ordine:
- triangulația geodezică de ordin I, ca rețea de bază, cuprindea 374 de puncte reunite în
657 de triunghiuri și 6 patrulatere, poziționate prin măsurarea tuturor unghiurilor, a anumitor
laturi prin unde, ținând cont și de unele elemente astronomice și mărimi gravimetrice,
calculată și compensată în bloc, prin metode riguroase (figura 11.1);
- rețele geodezice de ordin II, III și IV, rezultate prin îndesirea succesivă a celei de ordin
I, compensate riguros, fiind constrânse pe punctele de ordin superior.
A rezultat astfel o
rețea geodezică națională,
unitară și omogenă, cu o
densitate de 1 punct / 20
km2, respectiv 5 puncte
geodezice pe o foaie de
hartă la scara 1: 25.000.
Precizia de determinare a
punctelor este de asemenea
uniformă, acreditată la ±
15-20 cm.
Figura 11.1 Triangulația geodezică de ordin I
157
Topografie – geodezie – semestrul I
După 1990 și după integrarea în comunitatea europeană, s-a pus problema realizării și la
noi a unei rețele geodezice moderne. Această cerință a devenit necesară pentru că bornele și
semnalele rețelei de triangulație sunt deteriorate sau dispărute, precizia rețelei nu mai corespunde
cerințelor actuale, trebuind respectate și standardele europene la care am aderat. În plus, au pătruns
și la noi tehnologiile moderne, oferite de folosirea sistemului satelitar și a stațiilor totale.
Pe plan european a fost recomandată pentru țările comunitare adoptarea Sistemului
European Terestru de Referință ETRS 89 (European Terrestrial Reference System). Efectiv,
sistemul ETRS 89 este reprezentat prin Rețeaua Europeană de Stații GNSS Permanente EUREF -
EPN (European Permanent Network).
Începutul l-a constituit instalarea primei stații permanente GPS la Universitatea Tehnică de
Construcții București (1999), după care s-a trecut la poziționarea a șapte puncte de bază de primă
importanță (de tip A), legate de cele mai importante puncte din țările vecine. Pentru aceste puncte
s-a ajuns la precizii de poziționare subcentimetrice (± 2-5 mm).
158
Topografie – geodezie – semestrul I
I) Rețeaua RGNS activă constituită din stațiile permanente, în care se execută continuu
înregistrări, având o eroare medie pătratică (EMP) de poziționare sub ±1cm, cu două componente:
- RGNS - clasa AA, care cuprinde stația BUCU(REȘTI) și patru stații permanente din rețeaua
EUREF – EPN, respectiv BACA(U), BAIA (MARE), COST (CONSTANȚA) și DEVA;
RGNS – clasa A, ce grupează restul stațiilor permanente (până la cele 73 în 2012).
II) Rețeaua RGNS pasivă, constituită din punctele de îndesire, bornate la sol, cu o precizie
de poziționare între ± 2-5 cm, care alcătuiesc rețelele geodezice din clasa B, C și D și ale căror
trăsături principale sunt cunoscute.
159
Topografie – geodezie – semestrul I
160
Topografie – geodezie – semestrul I
amplasamentul efectiv s-a stabilit pe teren respectând anumite condiții specifice poziționării
satelitare.
Ridicările de orice gen presupun determinări tridimensionale x,y,z (3D); în acest fel
planurile și hărțile redau poziția planimetrică și altimetrică a detaliilor, devenind mai utile (cu
excepția planurile cadastrale, care nu conțin elemente de relief).
Rețeaua geodezică de nivelment (sau rețeaua nivelmentului de stat) este alcătuită dintr-o
serie de puncte ale căror cote au fost determinate riguros, uniform răspândite pe teritoriul național,
care constituie baza determinărilor altimetrice. Principalele trăsături ale acestei rețele sunt:
- independența față de triangulația de stat și rețeaua satelitară, întrucât punctele lor nu
coincid, fiind proiectate și realizate într-un datum geodezic separat;
- cotele sunt determinare cu exactitate, în timp ce poziția în plan este aproximativă;
- cotele sunt date în sistemul Marea Neagră 1975, cu punctul zero fundamental în județul
Constanța;
- traseele care pleacă de la acest reper sunt dezvoltate, de regulă, în lungul căilor ferate
(figura 11.4). Punctele de pe aceste trasee sunt reunite în rețele de diferite ordine, materializate
corespunzător normelor specifice;
- măsurătorile efective se fac prin nivelment geometric (rețeaua de nivelment geometric
geodezic) sau trigonometric (rețeaua de nivelment trigonometric geodezic). În rețeaua de
nivelment geometric se lucrează cu portee de egală distanță, pe drumuiri controlate, cu nivelmetre
de precizie și stadii de invar;
- ansamblul traseelor și rețelelor nivelitice constituie rețeaua de nivelment geodezic. Aceasta
stă la baza ridicărilor topografice, indiferent de scară și de modul în care se execută.
Se face observația că rețelele geodezice de triangulație și/sau satelitare au determinări
specifice tridimensionale (coordonate x, y, z) de precizie omogenă. Cotele acestor puncte se
determină plecând din rețeaua geodezică de nivelment ori de câte ori este posibil.
De asemenea este util de cunoscut că înaintea sistemului de cote Marea Neagră 1975 în
România s-a folosit sistemul de cote Marea Baltică, cu reperul zero în portul Kronstadt, iar cotele
se dădeau în „metri deasupra Mării Baltice” (mdMB). Diferența dintre reperul din județul
Constanța și reperul Kronstadt (nordul Rusiei) s-a determinat prin nivelment de precizie, reieșind
că „zero Marea Neagră 1975”este mai jos ca „zero Marea Baltică” cu 0,3124m. Astfel se poate
161
Topografie – geodezie – semestrul I
face trecerea de la cote din lucrările / hărțile / planurile mai vechi (față de Marea Baltică, în mdMB)
la cote față de Marea Neagră (date în mdMN), aşa cum s-a arătat şi în § 7 (relaţia [7.2]).
0 MN = 0 MB – 0,3124m
162
Topografie – geodezie – semestrul I
Există instrucțiuni tehnice care prevăd, pentru fiecare ordin, executarea măsurătorilor, de
marcarea punctelor, ecartul citirilor în stație, toleranțe, caracteristicile nivelmetrului definite de
puterea de mărire a lunetei și de sensibilitatea nivelei etc (tabelul 11.2)
Rețeaua de nivelment trigonometric geodezic reunește punctele de triangulație,
trilaterație, intersecții, unde determinările prin nivelment geometric sunt dificile. Efectiv în această
rețea sunt cuprinse puncte de triangulație de ordinul III, IV cu laturi sub 6-7 km lungime,
unghiurile verticale se măsoară la prânz, iar cotele se obțin prin nivelment trigonometric la distanțe
mari, ținând cont de curbura Pământului și de refracția atmosferică. Precizia este mai scăzută decât
în cazul rețelei de nivelment geometric-geodezic, fiind acreditată cu valori sub ±10cm/km
Din cele de mai sus rezultă că, în zonele de șes sau ori de câte ori este posibil, se impune
crearea unor rețele de nivelment geometric-geodezic.
Rețeaua altimetrică a României, dată în sistemul de cote Marea Neagră zero 1975, are
19.040 km lungime și însumează peste 14.000 de repere. În prezent se urmărește colaborarea în
cadrul proiectului privind Rețeaua Europeană de Nivelment (EUVN) și integrarea rețelelor
geodezice de triangulație și nivelment într-o singură rețea de referință tridimensională, în vederea
sporirii randamentului și a preciziei măsurătorilor.
To do: Enumerați tipurile de puncte din rețeaua de nivelment și principalele lor caracteristici
163
Topografie – geodezie – semestrul I
datum geodezic – set de mărimi care definesc dimensiunea și forma Pământului, originea și
orientarea sistemelor de coordonate utilizate pentru cartografierea suprafeței terestre.
datum orizontal – set de mărimi care dau poziția în plan orizontal a punctelor (la noi: în prezent =
elipsoidul Krasovski și proiecția stereo 70; pe viitor: elipsoidului GRS80 și proiecția Stereo 2010)
datum vertical – cota reperului de nivelment „0 Marea Neagră 1975”, pe baza căruia s-a realizat
întregul sistem de cote
ETRS 89 (European Terrestrial Reference System = Sistemului European Terestru de Referință)
- este un sistem geodezic de referință, cartezian, oficial adoptat în Europa.
EUREF – (European Reference Frame = sistemul de referință european) – rețea de puncte
geodezice la nivel continental
EUREF – EPN- (European Permanent Network) - rețea europeană de stații permanente
încadrare (în rețeaua geodezică) – conducerea măsurătorilor topografice astfel încât să plece din
/ să se închidă în puncte ale rețelei geodezice
rețea geodezică - ansamblu de puncte situate pe suprafața Pământului, marcate durabil, a căror
poziție este determinată cu precizie
ROMPOS – (Romanian Position Determination System = sistemul rămân de poziționare) - sistem
românesc de determinare a poziției punctzelor, care asigură poziționări precise în sistemul de
referință și coordonate european ETRS89. Se bazează pe poziționare în sistem satelitar (prin
sateliți GPS, Glonass, Galileo și pe baza rețelei de stații permanente)
11.7. Rezumat
În lecție sunt prezentate rețelele geodezice, cu un minim de informații. Aceste rețele stau
la baza tuturor măsurătorilor topografice, pentru că lucrările încep și se termină în aceste puncte,
considerate cunoscute.
Sunt date noțiuni elementare despre rețeaua de triangulație, ale cărei puncte sunt
determinate, în medie, cu o precizie de ±15-20cm. Este descrisă și rețeaua națională spațială, de
dată mai recentă, completată încă prin puncte de diferite clase, determinată prin intermediul
sistemului sateliților de poziționare. Se dau informații și despre punctele rețelei de nivelment,
referitoare la condițiile de execuție și la preciziile de determinare pentru punctele aparținând
diverselor ordine.
11.8.Test de autoevaluare
164
Topografie – geodezie – semestrul I
1: b, c; 2: c; 3: b, c; 4: b; 5: b, 6: b
165
Bibliografie
BOŞ, N., IACOBESCU, O, N.C. BOŞ, 2015, Topografie digitală, Ed. CH Beck Bucureşti
* * *
ANCPI – Ordinul 212/2007 privind sistemul de referinţă şi coordonate RO-ETRS89 Stereo 2010
166