TOPOGRAFIE SUBIECTE LICENTA

1. Elementele topografice ale terenului. Natura

unghiurilor topografice.
Consideram doua puncte topografice A si B, de pe teren, materializate sub o forma
oarecare (tarusi de lemn sau metal, borne de beton etc.).

Referitor la aceste puncte distingem urmatoarele elemente topografice:

- ALINIAMENTUL A B – ce reprezinta intersectia suprafetei topografice a terenului cu un

plan vertical ce trece prin punctele date.

In practica se geometrizeaza (aproximeaza) linia sinuoasa obtinuta cu o dreapta – ce

reprezinta directia materializata pe teren de punctele A si B.

- DISTANTA INCLINATA LAB - reprezinta segmentul de linie delimitat

de punctele A si B pe directia amintita mai sus,

DISTANTA ORIZONTALA DAB – reprezinta proiectia distantei inclinate pe un plan orizontal,

avand ca valoare segmentul orizontal cuprins intre verticalele punctelor date:
- COTELE ZA si ZB - ale punctelor A si B – reprezinta valoarea segmentului vertical cuprins
intre nivelul de referinta si punctul respectiv,

- DIFERENTA DE NIVEL ZAB – intre punctele date – reprezinta distanta verticala

masurata intre planurile orizontale ce trec prin aceste puncte, ZAB = ZB - ZA (1.3’).

ELEMENTE TOPOGRAFICE UNGHIULARE

In topografie se masoara unghiuri orizontale si verticale.

In figura 1.3 unghiul  este orizontal fiind unghiul format de proiectiile orizontale a doua linii
de vizare.

Unghiurile verticale () sunt formate de o directie oarecare, cu proiectia ei orizontala.

Unghiul vertical format de o dreapta care constituie suportul unei distante inclinate,
intre doua puncte, cu proiectia ei orizontala, este numit unghi de panta (Figura 1.3 unghiurile
A si B).

De obicei teodolitele (aparatele topografice ce servesc la masurarea unghiurilor) inregistreaza

unghiul Z, denumit unghi zenital, unghiurile verticale rezultand din calcul.

2. Sisteme de coordonate folosite în topografie. Suprafeţe

de referinţă.

Coordonatele sunt acele valori care definesc poziţia unui punct în raport de un anumit
sistem de referinţă. În topografie se folosesc în principal două sisteme de coordonate,
şi anume:

1. Coordonatele rectangulare

În acest caz sistemul de referinţă este format din două axe perpendiculare cu
originea comună în punctul O (Figura 63).

Coordonatele rectangulare

a) în sistem cartezian; b) în sistem Gauss

Poziţia punctului A în raport cu cele două axe este dată de lungimea

perpendicularelor coborâte din punct pe axele OX şi OY. Acest sistem de coordonate
este utilizat în ridicările topografice realizate prin metoda echerării.

2. Coordonatele polare

De această dată poziţia punctului se raportează la o singură direcţie de referinţă

(nordul geografic, nordul magnetic sau o direcţie oarecare de pe teren), numită axă
polară (Figura 64). Din originea direcţiei de referinţă (punctul O) se măsoară distanţa
până la punctul de pe teren (OA = d), precum şi unghiul format de dreapta respectivă
cu direcţia de referinţă (θ). Astfel, rezultă că poziţia punctului A este dată de două
valori diferite, una reprezentând distanţa exprimată în metri, iar cealaltă valoarea
unghiului exprimat în grade, minute şi secunde.

Sistemul coordonatelor polare îşi găseşte aplicabilitate în metoda radierii.

 Coordonatele polare

Sistenul de referinta= reprezintă proiecția cartografică oficială a Romaniei. Toate

lucrările topo-geodezice efectuate pe teritoriul României sunt executate in sistem de proiectie
Stereo 70 sau Stereografic 1970 : hărți si planuri cadastrale, harti topografie etc. Aceasta
proiecție cartografică a fost introdusă ca proiecție oficială prin jurul anului 1970 (de unde si
denumirea Stereo 70), inlocuind vechea proiecție Gauss-Kruger ce reprezinta teritoriul
României pe fuse de 6o sau 3o grade, urmare a Decretului numărul 305 din luna septembrie
1971. Printre altele, Decretul prevedea: "lucrările geodezice, topo-fotogrametrice si
cartografice necesare economiei nationale se execută în sistem de proiecție stereografică
1970 si sistem de cote referite la Marea Neagră". Proiecția Stereografică 1970 a fost folosită
la întocmirea planurilor topografice de bază la scările 1:2.000, 1:5.000 şi 1:10.000, precum şi
a hărţilor cadastrale la scara 1:50.000, este conforma, nu deformează unghiurile, permițănd ca
masurătorile geodezice sa fie prelucrate direct în planul de proiecție, fară a se calcula
coordonate geografice, cu condiția aplicării prealabile a unor corecții de reducere a
masurătorilor la planul de proiecție. Proiecția deformează ariile, funcție de depărtarea
acestora față de polul proiecției.
Planul de proiectie este translatat astfel incat originea sistemului distantele vor fi reduse cu
aceasta valoare, iar intersectia dintre sfera si planul de proiectie va genera un cerc cu
R=201.72 km. Linia de contact obtinuta in lungul cercului va avea coeficientul 1.

5. Instrumente de măsurat unghiuri şi distanţe: părţi

componente, dispozitive de citire unghiulară.
Teodolitul este un instrument topografic utilizat la măsurarea pe teren a direcţiilor
unghiurilare orizontale şi verticale. Teodolitul mai poate măsura şi distanţe folosind mira
printr-o metoda indirectă de măsurare.
Clasificarea teodolitelor se poate face după mai multe criterii:
- după modul de evoluţie în timp;
- după gradul de precizie oferit la determinarea direcţiilor unghiulare;
- după firma constructoare.
Clasificarea teodolitelor după modul de evoluţie în timp:
• Teodolite clasice, care au fost construite la începutul secolului al XVIII-lea. Erau
instrumente voluminoase şi greoaie, cu lunete lungi şi diametre ale limburilor destul de mari
pentru a asigura precizia necesară. Pe teren era necesar să fie rectificate des. Sistemul
constructiv, cu părţile componente la vedere, conducea rapid la ancrasarea câmpului vizual şi
a axelor.
• Teodolite moderne (optice) au aproape acelaşi principiu constructiv, dar conţin
sisteme optice interioare care permit realizarea citirilor la cele două cercuri prin intermediul
unui microscop de lectură al cărui ocular se află alături de ocularul lunetei. Datorită acestui
sistem de construcţie teodolitele moderne se mai numesc şi teodolite optice. Teodolitele
moderne au apărut la începutul anilor 1920 şi sunt perfecţionate în
continuu până astăzi. Deosebirea de teodolitele clasice constă în faptul că sunt superioare
acestora şi că sunt realizate compact, iar părţile lor componente (limburile de cristal, prismele
de lectură, indecşii, etc.) sunt acoperite de o carcasă de protecţie.
• Teodolite electronice (ultramoderne) au apărut odată cu deceniul 7 al secolului trecut
şi s-au perfecţionat rapid. Ele conţin un microprocesor care serveşte la afişarea pe un display
asemănător cu cel întâlnit la microcalculatoare (format din cristale lichide) a rezultatelor
măsurătorilor, precum şi a unei serii de elemente calculate automat (lungimea înclinată,
diferenţa de nivel, distanţa orizontală, orientarea, coordonatele, etc.)
Telemetrul electro-optic completat cu funcţiunile unui teodolit a condus la staţia totală
electronică, dotată cu afişaj digital automat al valorilor măsurate, cu posibilitatea de
înregistrare automată în memorii externe, precum şi cu „tracking”, care oferă avantajul de a
afişa direcţiile orizontale la fiecare secundă şi o nouă valoare a distanţei la fiecare 3 secunde,
existând astfel posibilitatea de a deplasa reflectorul mobil fără a întrerupe vizarea. Realizarea
carnetului electronic de teren permite cuplarea la PC şi la plotter.
Clasificarea teodolitelor după precizie.
Luând drept criteriu de clasificare cea mai mică diviziune t a dispozitivului de citire a
unghiurilor,
teodolitele (doar cele moderne şi electronice) sunt:
• De precizie slabă (de şantier), pentru care t≥10c (de exemplu Theo 080 şi Theo 120 –
Carl
Zeiss Jena, Zeiss Th 5, Kern DK1, etc).
• De precizie medie (de şantier), pentru care 20cc ≤t<10c (de exemplu Theo 020 şi
Theo 030 Carl
Zeiss Jena; Wild T16, Kern K1A şi K1S, Zeiss Th4, Sokkisha T60E, TS20A şi DT6, etc.)
• De precizie (geodezice), pentru care 2cc ≤ t <20cc.
• De înaltă precizie (astronomice), pentru care t ≤1cc.

Parti componente
1. Luneta teodolitului este dispozitivul care serveşte la vizarea semnalelor pe teren, iar
la teodolitele tahimetre serveşte şi la măsurarea indirectă a distanţelor.
Ea are trei axe:
- XX axa geometrică;
- O1O2 axa optică care uneşte centrul optic al obiectivului cu centrul optic al
ocularului;
 - rO1 axa de vizare care uneşte centrul reticulului cu centrul optic al obiectivului.
Din punct de vedere geometric cele trei axe trebuie să coincidă.
Obiectivul lunetei este un sistem optic şi are rolul de-a forma imagina obiectelor vizate.
Distanţa focală a acestora este cuprinsă între 100 – 700 mm.
Ocularul lunetei are rol de-a mări imaginea formată de obiectiv (asemeni unei lupe).
Distanţa focală este cuprinsă între 8 – 10 mm.
Reticulul lunetei este format dintr-o placă de sticlă pe care sunt gravate foarte fin firele
reticulare.Notăm intersecţia firelor reticulare cu r şi de aici derivă axa de vizare a lunetei rO
care este dată de punctul r şi centrul optic al obiectivului. Pe lângă firele reticulare reticulul
mai are trăsături reticulare scurte, simetric aşezate faţă de firul reticular orizontal numite fire
stadimetrice, deoarece servesc la determinarea stadimetrică a distanţelor. De cele mai multe
ori firul reticular vertical este jumătate fir simplu, iar cealaltă jumătate este un fir dublu, fapt
ce ajută la diverse moduri de punctare a obiectului vizat pe teren.
Mărirea lunetei M este raportul dintre unghiul sub care se vede un obiect vizat prin
lunetă şi unghiul sub care se vede acelaşi obiect cu ochiul liber.
Reglarea lunetei se face în două etape succesive:
- se clarifică firele reticulare privind prin ocularul îndreptat spre un fond alb şi rotind din
ocular până avem o imagine clară a acestora;
- se clarifică imaginea semnalului vizat prin îndreptarea lunetei spre acesta şi acţionarea
manşonului de focusare până la obţinerea unei imaginii clareCercurile teodolitului

Nivelele teodolitului
Teodolitul are două nivele: nivela sferică şi nivela torică. Acestea sunt utilizate la calarea
instrumentului.
- Nivela sferică va fi utilizată la calarea aproximativă;
- Nivela torică va fi utilizată la calarea fină.

Nivela torică - este o fiolă de sticlă umplută incomplet cu eter sau alcool, care prin
vaporizare
formează o bulă de gaz, denumită bulă de aer curbată după o rază de cubură „r”.
Nivela sferică - este formată dintr-o fiolă de sticlă de formă cilindrică având partea
superioară sub forma unei calote sferice. Raza de curbură la nivelele sferice este cuprinsă
între: 0,5 – 3 m. Fiola este umplută cu eter sau alcool şi este închisă ermetic. Este montată
într-o cutie de protecţie metalică care este prinsă de suport cu trei şuruburi. Partea cea mai de
sus a calotei sferice reprezintă punctul central al nivelei prin care trece axa VsVs care este
perpendiculara la planul tangent în punctul central al nivelei. Gradaţiile nivelei sunt cercuri
concentrice cu centrul şi distanţate între ele la 2 mm.
6. Metode de măsurare a unghiurilor orizontale.
Măsurarea unghiurilor verticale.

Măsurarea unghiurilor verticale

Prin unghi vertical se înţelege unghiul format de o direcţie înclinată cu proiecţia ei

pe orizontală. Unghiurile verticale se citesc pe cercul vertical al aparatelor topografice, iar
viza se face cu firul reticul vertical fie la înălţimea instrumentului, fie la înălţimea
semnalului.

13.8.2. Măsurarea unghiurilor orizontale

Pentru determinarea pe teren a unui astfel de unghi se procedează în felul următor:

- se face staţie cu teodolitul în punctul A, iar în punctele M şi N se instalează câte un

jalon (Figura 84);

Măsurarea unui unghi orizontal

- se vizează cu firul reticul vertical pe jalonul ţinut în punctul M şi se face citirea C1 pe

cercul orizontal al aparatului;
- se roteşte aparatul în sensul acelor de ceasornic şi se vizează jalonul din punctul N,
înregistrându-se citirea C2;
- valoarea unghiului ω dintre cele două direcţii AM şi AN se calculează astfel:
α = C2 – C1
 Unele teodolite permit ca viza spre primul punct să se facă cu valoarea 0 în aparat. Prin
urmare, în această situaţie citirea C2 reprezintă mărimea unghiului orizontal.

În cazul teodolitelor de construcţie modernă vizele se fac pe dispozitivele cu prismă

reflectorizantă, iar valoarea unghiului orizontal este afişată automat pe ecranul teodolitului.

Metode de măsurarea unghiurilor orizontale

Măsurarea unghiurilor în lucrările topografice se face potrivit scopurilor şi precizărilor pe

care le urmăresc aceste lucrări: de mare precizie, în oraşe, mine etc.; de precizie obişnuită în
extravilane sau numai cu scop informativ, documentar.

În funcţie de precizia ce ni se cere în efectuarea măsurării unghiurilor, putem folosi

una din următoarele metode:

- metoda simplă sau directă;

- metoda repetiţiei;
- metoda reiteraţiei;
- metoda orientărilor directe;
- metoda orientărilor cu busola.
Măsurarea unghiurilor prin metoda repetiţiilor. S-a numit metoda repetiţiei pentru
că unghiul se măsoară de mai multe ori, având de fiecare dată drept origine de citire, valoarea
unghiulară obţinută prin operaţia anterioară de măsurare.

În funcţie de precizia ce se cere, vom alege numărul repetiţiilor. În lucrările topografice

sunt suficiente 3 – 4 repetiţii.

Executarea observaţiilor prin această metodă comportă următoarele faze:

- instalarea şi calarea aparatului în punctul de staţie;

- aducerea zero-ului în coincidenţă (zero de la vernier cu zero de pe limb);
- cu mişcarea generală (neînregistratoare) liberă se vizează punctul B (fig.2);
- se blochează apoi mişcarea generală şi cu ajutorul şurubului de fină mişcare
neînregistratoare se aduce imaginea semnalului pe firul vertical reticular. Se fac
citirile la vernierul I şi II şi se notează în carnet;
- se deblochează mişcarea înregistratoare şi se vizează punctul C, înregistrându-se
în aparat valoarea unghiului BAC = α;
- se deblochează mişcarea generală neînregistratoare şi în sens invers acelor de
ceasornic se vizează punctul B (punctul iniţial vizat);
- se blochează mişcarea generală neînregistratoare şi se acţionează de şurubul de
fină mişcare a mişcării generale neînregistratoare până aducem imaginea
semnalului perfect pe imaginea firului vertical al reticulului,
- deblocăm mişcarea generală înregistratoare şi vizăm din nou punctul C după
aceleaşi reguli arătate mai înainte.
 Fig.2. Măsurarea unghiurilor prin metoda repetiţiei
Pe limbul gradat (orizontal) s-a înregistrat valoarea unghiului BAC de două ori. Nu
facem însă nici o citire.

Blocăm iarăşi mişcarea înregistratoare şi dăm drumul mişcării neînregistratoare

(mişcării generale) şi tot în sens retrograd vizăm semnalul din B la fel ca mai înainte. Deblocăm
mişcarea înregistratoare şi respectând aceleaşi reguli vizăm punctul C.

Dacă ne oprim la trei repetiţii, facem citirea la cele două verniere I şi II în prima poziţie
a lunetei.

Operaţia de măsurare a unghiului se face identic în poziţia a doua a lunetei (peste cap)
notându-se valorile existente la cele două verniere. Sensul de citire a unghiurilor va fi de data
aceasta invers acelor de ceasornic sau invers primului tur (cu luneta în poziţia I). După ce
repetarea a fost făcută tot de acelaşi număr de ori (în cazul de mai sus de trei ori), facem şi
ultima citire la ambele verniere (I şi II).

Efectuăm calculul pentru aflarea valorii unghiului în poziţia I a lunetei.

Se face media citirilor iniţiale

citireI  citireII
 C1
2

citireI  citireII
şi media citirilor finale  C2 .
2

În poziţia a doua a lunetei.

- Se face media citirilor iniţiale,

citireI  citireII
 C1
2
 VernierI  VernierII
şi media citirilor finale  C2 .
2

C1  C1` C 2  C 2`
 U1 ;  U2
2 2

Valoarea unghiului   U 2  U 1 (în cazul a trei repetiţii).

3

Metoda reiteraţiei. Această metodă de măsurare a unghiurilor orizontale, se

aseamănă întrucâtva cu metoda repetiţiei, deoarece unghiurile se pot măsura de mai multe ori,
deosebindu-se totuşi prin faptul că originile se stabilesc în funcţie de numărul reiteraţiilor.
Originile se stabilesc cu formula:

400 g
I 
g

mr
în care:

I este intervalul între origini;

m – numărul microscoapelor;

r – numărul reiteraţiilor.

Originile cu care începem măsurarea unghiurilor se obţin înmulţind intervalul I cu şirul

numerelor consecutive 0, 1, 2…(n-1).

Exemplu: Lucrând cu un aparat cu două microscoape şi dorind să efectuăm două

reiteraţii, originile acestor reiteraţii vor fi date cu ajutorul intervalului I

400 g
I  g
 100 g
2 2
 100 g  0  0 g reiteraţia întâi

100 g  1  100 g reiteraţia a doua.

Aflând intervalul I trecem la măsurarea unghiurilor astfel:

- se aduce în coincidenţă zero de pe vernier cu zero de pe limb;

- se fixează mişcarea generală înregistratoare, se deblochează mişcarea generală
neînregistratoare şi se vizează punctul B. Blocând mişcarea generală
neînregistratoare acţionăm asupra şurubului de fină mişcare al mişcării
neînregistratoare până aducem imaginea semnalului pe firul vertical al reticolului;
- se fac lecturile la cele două verniere şi se notează în carnetul de teren;
- deblocăm mişcarea înregistratoare şi vizăm punctele din turul de orizont ca la
celelalte metode. Se dă luneta peste cap şi se vizează punctele din turul de orizont
în sensul invers acelor de ceasornic. Operaţiile de măsurare a unghiurilor decurg
în mod asemănător şi pentru reiteraţia a doua înn care originea turului de orizont
în poziţia întâi a lunetei este 100g (fig.3).

Metoda orientărilor directe. Scopul pentru care se culeg unghiurile şi distanţele din
teren este acela de a determina coordonatele punctelor ce delimitează o suprafaţă spre a o
calcula şi a o pune în valoare. Cum însă pentru calculul coordonatelor nu avem nevoie de
unghiurile ce le fac aliniamentele între ele, ci de orientările acestora şi de distanţe, vom studia
procedeul de determinare direct pe teren a orientărilor.

Pentru obţinerea orientărilor laturilor unei drumuiri se procedează în felul următor:

- se calculează orientarea dreptei determinate de punctul de plecare a unei drumuiri şi un alt

punct cunoscut în teren. Fie în teren punctul de plecare al unei drumuiri A şi punctul pe care ne
orientăm H de coordonate cunoscute

X AH
tg AH 
YAH

sau

YAH
ctg AH 
X AH
 - staţionăm în punctul A cu aparatul şi introducem pe cercul orizontal orientarea θAH în
aparat, se blochează mişcarea înregistratoare şi se dă drumul mişcării generale neînregistratoare

Fig.4. Măsurarea unghiurilor prin metoda orientărilor directe

rotind luneta până când aducem imaginea semnalului în câmpul ei. Fixăm mişcarea generală
neînregistratoare şi acţionăm de şurubul de fină mişcare până realizăm suprapunerea firului
reticular vertical peste imaginea semnalului vizat (H). În acest moment (fig.4) dăm drumul
mişcării înregistratoare şi vizăm primul punct din drumuire B.
Prin operaţia de introducere a orientării în aparat şi a vizării unui punct cunoscut din
teren realizăm introducerea diviziunii zero de pe limb pe direcţia nord. S-a obţinut în felul
acesta orientarea laturii AB . După ce efectuăm închiderea pe direcţiunea de origine AH ne
deplasăm cu instrumentul în punctul B. Staţionând punctul B, introducem în instrument
orientarea  BA   AB  200 g şi vizăm punctul din urmă A.

Rotind luneta în tur de orizont, vom citi către punctul următor C a drumuirii orientarea
 BC . Se face apoi închiderea turului de orizont pe punctul A. Operaţiile continuă în mod analog
pentru toate staţiile drumuirii inclusiv punctul E de închidere.

- Staţionând în E, efectuăm închiderea pe direcţia determinată de punctele E şi K,

de coordonate cunoscute.

Comparând orientarea citită în teren cu orientarea calculată din coordonate la închiderea

drumuirii se va semnala o nepotrivire, numită eroare de închidere, pe orientări.

 EK (din coordonate) -  EK (din observaţii) = E0 (eroare de închidere pe orientări).

Metoda orientărilor directe cu ajutorul busolei. Spre deosebire de metoda

orientărilor directe faţă de meridianul geografic orientările magnetice cu ajutorul busolei, se
referă la unghiul ce-l face meridianul magnetic ce trece printr-un punct, cu o direcţie oarecare
din teren.

Practic, odată cu instalarea aparatului în staţie se fixează pe aparat o busolă topografică

şi se citeşte pentru fiecare direcţie în parte orientarea directă şi inversă încât pentru fiecare
latură vom avea două valori, care vor diferi cu 200g. Unghiul de orientare definitiv va fi media
aritmetică a acestor valori.
 Pentru determinarea azimutului geografic, orientările
magnetice trebuie corectate cu unghiul de declinaţie δ, calculat
pentru locul respectiv în timpul când se efectuează lucrarea (fig.5).
Calculul unghiului de declinaţie δ se poate face de orice operator
topografic, dacă în teren se cunosc două puncte de coordonate
geodezice.

Pentru aceasta se calculează din coordonatele punctelor

Fig.5. Metoda măsurării cunoscute orientarea  g şi se determină orientarea  m a aceleiaşi
directe a unghiurilor cu direcţii cu ajutorul busolei. Diferenţa acestor două orientări va fi
ajutorul busolei
declinaţia magnetică

g m   .

7. Metode de măsurare a distanţelor.

Măsurarea directă a distanţelor

Distanţele dintre puncte pot fi determinate în mod direct cu ajutorul unor instrumente
relativ simple cum sunt: ruleta, panglica de oţel, firul de invar şi firul Ciurileanu.

Ruleta este un instrument de măsură alcătuit dintr-o bandă de metal cu lungime

variabilă, divizată în metri, decimetri, centimetri şi milimetri.

Panglica de oţel este înfăşurată pe un suport metalic sau de lemn. De obicei, ea are o
lungime de 50 m şi este divizată în metri, jumătăţi de metru şi decimetri, iar centimetrii se
aproximează.

Firul de invar este instrumentul utilizat îndeosebi pentru măsurarea bazelor de

triangulaţie, întrucât asigură o precizie foarte mare ca urmare a faptului că este alcătuit dintr-
un aliaj rezistent la variaţiile de temperatură (oţel şi nichel).

Măsurarea distanţelor cu ajutorul teodolitului-tahimetru

În cazul aparatelor clasice formula de calcul a distanţei, atunci când se lucrează pe suprafeţe
cvasiorizontale, este:

D = KH

unde:

D = distanţa orizontală dintre cele două puncte

K = constanta stadimetrică (cu valoarea de 100)

H = diferenţa citirilor făcute la cele două fire stadimetrice

Pentru a determina distanţa dintre două puncte pe cale optică se procedează în felul
următor:
- se face staţie cu teodolitul într-unul din puncte;
- se vizează pe mira ţinută de un operator pe cel de-al doilea punct, având luneta fixată la
orizontală (Figura 81);

Figura 81 – Măsurarea distanţelor cu teodolitul

- se fac citiri la firele stadimetrice şi se verifică dacă media lor aritmetică este egală cu
valoarea citită la firul reticul orizontal;
- se calculează termenul H din formulă pe baza diferenţei dintre valorile citite la firele
stadimetrice;
- se aplică formula de calcul şi se află valoarea distanţei exprimată în milimetri.

Măsurarea distanţelor pe terenuri înclinate impune ca viza să se facă pe miră cu

firul reticul orizontal la înălţimea instrumentului (Figura 83) pentru a se putea determina
astfel şi unghiul de pantă al terenului (α).
 Măsurarea distanţelor înclinate

L = distanţa înclinată; D = distanţa redusă la orizont;

α = unghiul de pantă al terenului

Prin înălţimea instrumentului se înţelege distanţa măsurată pe verticală de la

punctul matematic al punctului topografic până la axa orizontală a lunetei. Formula de
calcul a distanţei reduse la orizont (D) dintre cele două puncte este dată de relaţia:
D = KH cos2α

8. Intersecţia înainte: principiul;rezolvarea trigonometrică

şi analitică.
Intersecţia este o metodă care contribuie la îndesirea reţelei de puncte de
sprijin. Ea prezintă două variante: intersecţia înainte şi intersecţia înapoi.
Intersecţia înainte
Determinarea în plan a punctelor inaccesibile se face cu ajutorul a cel puţin
două puncte A şi B de coordonate cunoscute. Succesiunea operaţiilor de pe teren
este următoarea:
- se face staţie cu teodolitul în punctul A şi se vizează spre punctul necunoscut
M (Figura 91) determinându-se orientarea direcţiei AM (θ1);
- se deplasează aparatul în punctul B de unde se vizează din nou spre M pentru
a se afla orientarea direcţiei BM (θ2).
 Intersecţia înainte Odată încheiată etapa de teren se trece la calculul

coordonatelor punctului M pe baza unor formule cu tangenta şi cotangenta

orientării.

Formulele de calcul cu tangenta orientării:

Y  YB  X B tg 2  X A tg1
XM  A
tg 2  tg1

sau:

Y  YA  X A tg1  X B tg 2
XM  B
tg1  tg 2

iar:

YM  (XM  XA )tg1  YA

sau:

YM  (XM  XB )tg2  YB

Formulele de calcul cu cotangenta orientării:

X A  X B  YBctg 2  YA ctg1
YM 
ctg 2  ctg1

sau:

X B  X A  YA ctg1  YBctg 2
YM 
ctg1  ctg 2
iar:

X M  (YM  YA )ctg1  X A

sau:

X M  (YM  YB )ctg2  X B

Calculul coordonatelor punctului P se poate face pe cale trigonometrică sau analitică.

1.Calculul unghiurilor orizontale ca diferenţe dintre direcţiile unghiulare orizontale măsurate

α, β
2.Calculul unghiului interior „a”
a = 200 – (α+ β)
3.Calculul distanţei dintre punctele vechi
D12  ( X 1  X 2 ) 2  (Y1  Y2 ) 2
4.Se aplică teorema sinusului pentru calculul distanţelor dintre punctele vechi şi punctul nou
D12 D D
 1P  2 P
sin a sin  sin 
D12 sin 
D1P 
sin a
D sin 
D2 P  12
sin a
5.Calculul orientărilor
Y Y
12  arctg 2 1
X 2  X1
1P  12  
 2 P   21  
 21  12  200 G
6.Calculul coordonatelor absolute
XP=X1+D1Pcos θ1P
YP=Y1+D1Psinθ1P
Sau
XP=X2+D2Pcos θ2P
YP=Y2+D2Psinθ2P
Dacă între coordonatele punctului P sunt diferenţe la centimentri se va lua ca valoare finală
media aritmetică a celor două valori.
9. Principiul intersecţiei înapoi.
Această metodă se aplică în cazul punctelor accesibile şi stabile, în care se poate face
staţie cu teodolitul. Astfel, determinarea poziţiei în plan a punctului necunoscut (M) se face
prin vize succesive spre minimum trei puncte de coordonate cunoscute

Se dau: coordonatele punctelor vechi 1, 2, 3, 4

Figura 5.10 Schema vizelor la intersecţia înapoi

Se cer: coordonatele punctului P
Se măsoară: direcţiile unghiulare orizontale din punctul nou P către punctele vechi
1.Calculul unghiurilor orizontale , ,  din diferenţa direcţiilor unghiulare orizontale
2.Calculul orientării 1
Pentru rezolvare se face un artificiu de calcul, notând cu 1 orientarea dreptei 1P. Ducem apoi
paralele prin punctele 2 şi 3 la direcţia 1P se constată că orientarea dreptei 2P, notată cu 2
este 1 + , iar 3 este 1 + . De aici se scriu ecuaţiile dreptelor 1P, 2P şi 3P

YP  Y1
tg1P   tg1
X P  X1
YP  Y2
tg 2 P   tg 1   
XP  X2
YP  Y3
tg 3 P   tg 1   
X P X 3
Rezolvând acest sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute se ajunge la relaţia
Y  Y ctg  Y1  Y3 ctg  X 3  X 2
tg1  2 1
 X 2  X 1 ctg   X 1  X 3 ctg  Y3  Y2
3.Calculul orientărilor 2 şi 3
2 = 1 + 
3 = 1 + 

4. Calculul coordonatelor punctului P prin intersecţie înainte din triunghiul 12P

Aplicând rezolvarea analitică se porneşte de la faptul că 1 =1P iar
2 =2P
Scriem ecuaţiile
 YP  Y1
tg 1P 
X P  X1
Y P  Y2
tg 2 P 
XP  X2
şi obţinem
Y  Y1  X 1tg1P  X 2 tg 2 P
XP  2
tg1P  tg 2 P
YP`  Y1  ( X P  X 1 )tg1P
YP``  Y2  ( X P  X 2 )tg 2 P

Dacă pentru YP se obţin 2 valori ce diferă între ele mm, valoarea finală va fi media aritmetică
a celor două.
Verificarea calculelor se poate face şi din altă combinaţie de puncte, de exemplu din punctele
2, 3, 4.
1.Calculul unghiurilor orizontale , , din diferenţa direcţiilor unghiulare orizontale
2.Calculul orientării 1
Y  Y2
tg 2 P  P  tg1
XP  X2
YP  Y3
tg 3 p   tg 1   
XP  X3
YP  Y4
tg 4 P   tg 1   
X P X 4
Y  Y2 ctg  Y2  Y4 ctg  X 4  X 3
tg1  3
 X 3  X 2 ctg   X 2  X 4 ctg  Y4  Y3
3.Calculul orientărilor 2 şi 3
2 = 1 + 
3 = 1 + 

4. Calculul coordonatelor punctului P prin intersecţie înainte din triunghiul 23P

Aplicând rezolvarea analitică se porneşte de la faptul că 1 =2P iar
2 =3P
Scriem ecuaţiile
Y  Y2
tg 2 P  P
XP  X2
YP  Y3
tg 3 P 
XP  X3
şi obţinem
Y  Y  X 2 tg 2 P  X 3tg 3P
XP  3 2
tg 2 P  tg 3P
YP`  Y2  ( X P  X 2 )tg 2 P
 YP``  Y3  ( X P  X 3 )tg 3 P

10. Intersecţia înapoi – rezolvare prin procedeul Delambre

11. Intersecţia înapoi – rezolvare prin metoda Collins
Se dau: trei puncte vechi: 1(X1,Y1), 2(X2,Y2), 3(X3,Y3)
Se cer: coordonatele punctului nou P(Xp,Yp)
Se măsoară: direcţii unghiulare orizontale din punctul P către punctele 1,2,3

Figura 5.11 Principiul intersecţiei înapoi – rezolvarea Collins

Pentru rezolvare s-a construit un cerc ce trece prin punctele 1, P şi 3 şi s-a obţinut punctul
C prin prelungirea dreptei P2 până la intersecţia cu cercul.
Ca urmare a acestui artificiu rezolvarea se va face în două etape: în prima se vor calcula
coordonatele punctului C din triunghiul 13C, prin metoda intersecţiei înainte, în a doua parte
se vor calcula coordonatele punctului P din triunghiul 1CP sau 3CP tot prin intersecţie
înainte.

1.Calculăm unghiurile α şi β din diferenţa direcţiilor unghiulare

măsurate în P către 1,2,3. Aceste unghiuri le regăsim în punctul 3 unghiul α, iar în 1 unghiul β
deoarece sunt unghiuri cu vârful pe cerc şi subântind acelaşi arc de cerc.
2.Calculăm unghiul „a” din vârful triunghiului 13C
a = 200 – (α + β )
3.Calculăm distanţa D13
D13  ( X1  X 3 )2  (Y1  Y3 )2
4.Aplicăm teorema sinusului în triunghiul 13C
D13 D D
 1C  3C
sin a sin  sin 
D sin 
D1C  13
sin a
D sin 
D3C  13
sin a
5.Calculăm orientările
 Y3  Y1
13  arctg
X 3  X1
1C  13  
3C  31  
31  13  200 g
6.Calculăm coordonatele punctului C
XC=X1+D1Ccos θ1C
YC=Y1+D1Csinθ1C
Sau
XC=X3+D3Ccos θ3C
YC=Y3+D3Csinθ3C

1. Calculăm orientările θC2 şi θC3

2. Calculăm unghiul γ = θC2 - θC3
3. Calculăm unghiul ν = 200 – ( β+ γ)
4. Calculăm P prin intersecţie înainte din triunghiul C3P
X tg  X 3 tg 3 P  Y3  YC
X P  C CP
tg CP  tg 3 P
YP  ( X P  X 3 )tg 3 P  Y3

12. Intersectia înapoi – metoda punctelor duble (Hansen)

Descriere metodă de calcul

Principial, problema constă în determinarea coordonatelor a două puncte noi, P(XP,YP) şi

Q(XP,YP), prin vize date exclusiv din aceste puncte. Practic, acest procedeu Hansen, aparţine
de metoda intersecţiei simple înapoi.
Trebuie menţionat că, aceste coordonate ale punctelor noi sunt doar nişte coordonate
provizorii. Este recomandat a se executa mai multe măsurători decât strictul necesar, acestea
fiind introduse ulterior într-un program de prelucrare

1. Date iniţiale:

Punctele vechi de coordonate cunoscute A şi B (figura 1) sunt marcate, şi semnalizate, au

fost recunoscute şi identificate pe teren. Punctul P este marcat şi eventual semnalizat pe teren,
nu are coordonate cunoscute, pentru el dorim să determinăm coordonatele X şi Y. Există
vizibilitate din punctul nou P către punctele vechi A şi B.
Pentru determinarea coordonatelor punctului nou P este necesar să marcăm şi să
semnalizăm pe teren un punct ajutător Q. Trebuie să existe vizibilitate între punctele noi,
precum şi între punctele noi şi cele vechi (vezi figura 1). De asemenea se recomandă ca:

(1)
 2. Măsurători:

Sunt folosite instrumente de precizie şi metode adecvate triangulaţiei pentru măsurarea

direcţiilor din punctul nou P şi din punctul ajutător Q, atât între ele, cât şi către punctele vechi
A şi B, de coordonate cunoscute. Între punctele P şi Q se măsoară distanţa DPQ.
Cu ajutorul direcţiilor măsurate determinăm unghiurile α1, α2, β1, β2.
Dorim să determinăm, pe baza coordonatelor punctelor vechi vizate, a unghiurilor
determinate şi a distanţei măsurate DPQ, coordonatele punctelor P(XP,YP) şi Q(XQ,YQ).

Figura 1. Procedeul Hansen.

3. Relaţii utilizate:

Din coordonate determinăm distanţa şi orientarea între punctele vechi A şi B:

(2)

(3)

Din triunghiul APQ se poate determina unghiul γ2:

(4)

Din triunghiul BPQ se poate determina unghiul φ1:

(5)

În triunghiul APQ se poate aplica teorema sinusului pentru a determina latura r1:
 (6)

Facem următoarea notaţie:

(7)

Cunoscând din relaţia (6) latura r1, putem determina unghiul φ dacă aplicăm în triunghiul
AQB teorema sinusului:

(8)

După ce s-a determinat unghiul φ, cu uşurinţă se poate determina şi φ2:

(9)

Unghiul γ1 poate fi obţinut din triunghiul ABQ, astfel:

(10)

În acest moment, putem determina orientările de la punctele vechi la cele noi:

(11)
(12)
(13)
(14)

Pentru a obţine coordonatele punctelor P şi Q, este necesar să determinăm următoarele

distanţe: d1 - distanţa de la A la P; r1 - distanţa de la A la Q; d2 - distanţa de la B la Q şi r2 -
distanţa de la B la P.
În triunghiul APQ se aplică teorema sinusului şi obţinem d1:

(15)

În triunghiul BPQ se aplică teorema sinusului şi obţinem d2:

(16)

În acelaşi triunghi BPQ se aplică teorema sinusului şi obţinem r2:

(17)
 Coordonatele punctelor noi se vor determina atât din punctul A, cât şi din punctul B. Vom
obţine două seturi de coordonate pentru ambele puncte noi; facem media şi astfel se vor
obţine coordonatele punctelor P şi Q.

(18)
(19)

(20)

(21)
(22)

(23)

(24)
(25)

(26)

(27)
(28)

14. Transmiterea la sol a punctelor de triangulaţie şi

îndesire – cazul când punctele sunt
staţionabile şi nestaţionabile
Transmiterea la sol a unui punct staţionabil
Se dau: punctul P situat pe construcţie, şi punctele A, B de coordonate cunoscute
Se cer coordonatele punctelor 1,2,3
Se măsoară direcţii unghiulare orizontale din P către A, 1,2,3, B, din 1 către P şi 2, din 2 către
1,P şi 3, din 3 către 2 şi P. De asemenea se vor măsura distanţele dintre punctele 12 şi 23.
Punctele 1,2,3 sunt materializate la sol astfel încât să formeze 2 triunghiuri aproximativ
echilaterale cu pctul P.
Figura Transmiterea la sol a unui punct staţionabil
Se calculează unghiurile orizontale din punctul P prin diferenţa direcţiilor măsurate: ε1, ε2, ε3,
ε4
Se calculează unghiurile orizontale din triunghiurile 12P şi 23P:α1, α2, α3, α4
Verificare : Se calculează distanţele între punctele 12 şi 23 din coordonatele calculate, iar
rezultatul trebuie să fie identic cu distanţele măsurate iniţial între aceste puncte.

Transmiterea la sol a unui punct nestaţionabi

Se dau: punctul P situat pe construcţie, şi punctele A, B de coordonate cunoscute

Se cer coordonatele punctelor 1,2,3
Se măsoară direcţii unghiulare orizontale din 1 către A, P şi 2, din 2 către 1,A,P,B şi 3, din 3
către 2, P, B. De asemenea se vor măsura distanţele dintre punctele 12 şi 23. Punctele 1,2,3
sunt materializate la sol astfel încât să formeze 2 triunghiuri aproximativ echilaterale cu
punctul P, iar punctul P nu poate fi staţionat.

Figura Transmiterea la sol a unui punct nestaţionabil

Etapa de calcule
1.Calculăm unghiurile orizontale αi din triunghiurile 12P şi 23P
2. Calculăm unghiurile β tot din triunghiurile 12P şi 23P
β1=200-(α1+α2)
β2=200-(α3+α4)
3. În triunghiul 12P calculăm D1P şi D2P
 D1P d1 D
  2P
sin  2 sin 1 sin  1
d1 sin  2
D1P 
sin 1
d1 sin  1
D2 P 
sin 1
4. În triunghiul 23P calculăm distanţele D2P şi D3P
DP 2 d2 D
  P3
sin  4 sin  2 sin  3
d 2 sin  4
DP 2 
sin  2
d 2 sin  3
DP 3 
sin  2
5.Calculăm distanţele DAP şi DPB
D AP  ( X A  X P ) 2  (Y A  YP ) 2
DBP  ( X B  X P ) 2  (YB  YP ) 2
6. În triunghiurile AP2 şi P2B calculăm unghiurile ε
D AP D D sin  1 D sin  1
 P 2  sin  1  P 2   1  arcsin P 2
sin  1 sin  1 D AP D AP
DP 2 sin  2
 2  arcsin
DPB
7.Calculăm unghiurile δ1 şi δ2
δ1=200-(ε1+γ1)
δ2=200-(ε2+γ2)
8.Calculul orientărilor
Y  YP
 PA  arctg A
XA  XP
Y  YP
 PB  arctg B
XB  XP
 P1   PA  ( 1  1 )
 P 2   PA   1
 P 3   PA  ( 1   2 )

9.Calculul coordonatelor
X1=XP+DP1cosθP1
Y1=YP+DP1sinθP1
X2=XP+DP2cosθP2
Y2=YP+DP2sinθP2
X3=XP+DP3cosθP3
Y3=YP+DP3sinθP3
10.Verificare
Se vor calcula distanţele dintre punctele 12 şi 23 cu ajutorul coordonatelor obţinute la punctul
9 şi se vor compara cu cele măsurate pe teren.

15. Reţeaua de ridicare planimetrică – metoda drumuirii.

Clasificarea drumuirilor planimetrice; Condiţii de
proiectare a drumuirilor planimetrice. Operaţii de teren la
execuţia unei drumuiri planimetrice
Metoda drumuirii este un procedeu de îndesire a reţelei geodezice în vederea ridicării
detaliilor topografice din teren.
Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziţia reciprocă a punctelor este determinată
prin măsurători de distanţe între punctele de frângere şi măsurători unghiulare în punctele de
frângere a traseului poligonal.
În funcţie de elementele de constrângere de care se dispune în teren, dar şi a obiectivelor
topografice care trebuie ridicate se pot face următoarele clasificări ale drumuirilor:
- Drumuire liberă (neconstrânsă)
- Drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute
- Drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute şi orientări cunoscute
(pe laturi cunoscute)
- Drumuirea închisă pe punctul de plecare
- Drumuire cu punct nodal.
Executarea unei drumuiri este condiţionată de respectarea unor condiţii şi anume:
• punctele de drumuire să fie fixe, între ele să existe vizibilitateareciprocă ş i să fie situate cât
mai în
apropierea punctelor de detalii ce urmează a fi ridicate;
• distanţa între punctele de drumuire poate varia între 30şi 300 m însă în medie între 80-120
mşi
150 m;
• lungimea tuturor laturilor unei drumuiri să nu depăşească 2 000 m în intravilan (în zonele cu
clădiri)şi 3 000 m în extravilan (zone în care nu există construcţii);
• numărul laturilor unei drumuiri variază între 15-18, dar în mod excepţional poate ajunge
până la 30.
Operaţiuni de teren
- Măsurarea direcţiei de referinţă către cel puţin un punct al reţelei geodezice de stat;
- Măsurarea lungimii laturilor de drumuire se realizează cu aparatura electrooptică, distanţele
se
măsoară, dus-întors, eroarea de măsurare admisă fiind în funcţie de precizia instrumentului
folosit (de regulă nu trebuie sa depăşească 2-3 pe, unde pe = precizia de măsurare a
instrumentului
- Măsurarea unghiurilor verticale: Unghiurile verticale se măsoară în fiecare punct de staţie în
ambele poziţii ale lunetei, atât spre punctul din spate, cât şi spre punctul din fată al traseului
poligonal.
- Unghiurile orizontale se determină din direcţiile măsurate în fiecare punct de staţie.
- Din punctele de staţie de pe traseul drumuirii se poate aplica metoda radierii în vederea
ridicării
topografice a punctelor de detaliu;
Operaţiuni de birou
Compensarea unei drumuiri planimetrice se realizează astfel:
- Compensarea orientărilor – prin care se determină eroarea de neînchidere unghiulară pe
orientări, corecţia unghiulară şi aplicarea acesteia în mod progresiv. În final se calculează
orientările definitiv compensate.
- Compensarea coordonatelor relative ∆ şi ∆ – se calculează neînchiderile pe axele X şi
Y,
corecţia de neînchidere în funcţie de lungimea totală a drumuirii care se aplică apoi
coordonatelor relative pentru fiecare latură a drumuirii rezultând coordonatele relative
definitiv
compensate;
- Calculul coordonatelor absolute definitive ale punctelor de drumuire (staţie) – se calculează
pe
baza coordonatelor punctului de sprijin din care se construieşte drumuirea planimetrică şi a
coordonatelor relative definitive.

16. Drumuirea planimetrică sprijinită la capete.

Drumuirea sprijinită pe două puncte de coordonate cunoscute

Etapa de teren

Fie drumuirea din Figura 94 sprijinită pe punctele de triangulaţie A şi B, operaţiile

care se execută pe teren sunt următoarele:

- se face marcarea şi semnalizarea punctelor 101, 102, 103 şi 104;

- se măsoară unghiurile ωA, ω101, ω102, ω103, ω104 şi ωB;
- se măsoară unghiurile de pantă ale laturilor de drumuire;
- se măsoară lungimile laturilor de drumuire direct pe teren.
 Figura 94 – Drumuirea sprijinită pe două puncte

de coordonate cunoscute

Etapa de birou

Scopul final al acestei etape îl reprezintă aflarea coordonatelor absolute ale

punctelor de drumuire. Pentru aceasta este necesar mai întâi ca distanţele măsurate pe
teren să fie reduse la orizont. În primul rând trebuie calculate şi compensate orientările
laturilor de drumuire, iar apoi se va face calculul şi compensarea coordonatelor
relative ale punctelor.

Calculul orientărilor

În cazul drumuirii din Figura 94, orientarea primei laturi (A-101) poate fi
calculată pe baza orientării cunoscute θA-64 şi a unghiului ωA, astfel:

θA-101 = θA-64 + ωA

De menţionat că punctul de triangulaţie A şi punctul de intersecţie 64 sunt

puncte de coordonate cunoscute, ceea ce face posibilă determinarea prin calcul a
orientării θA-64.

Orientările celorlalte laturi se obţin cu ajutorul formulelor:

θ101-102 = θA-101 ± 200g + ω101

θ102-103 = θ101-102 ± 200g + ω102

θ103-104 = θ102-103 ± 200g + ω103

θ104-B = θ103-104 ± 200g + ω104

θB-C = θ104-B ± 200g + ωB

(Punctul C este un punct ajutător, care face parte din reţeaua de triangulaţie).

Când orientarea anterioară este mai mare de 200g atunci se scad 200g din
valoarea respectivă, iar când orientarea este mai mică de 200g se adună 200g la acea
valoare.
 Orientarea direcţiei de referinţă B-C se calculează pentru verificare, deoarece ea
este deja cunoscută, fiind determinată anterior din coordonatele punctelor B şi C. Cu
alte cuvinte, valoarea rezultată din calcule reprezintă valoarea eronată, în timp ce
valoarea provenită din coordonate este considerată a fi valoarea justă sau corectă.
Dacă diferenţa dintre ele se încadrează în toleranţă atunci se trece mai departe la
calculul coordonatelor relative ale punctelor, în caz contrar este necesar să se elimine
eroarea unghiulară prin aplicarea unor corecţii.

Toleranţa unghiulară pentru calculul orientărilor se determină cu relaţia

Tu  150 cc n

unde:

Tu = toleranţa unghiulară

n = numărul laturilor de drumuire

Calculul coordonatelor relative

Formulele de calcul ale coordonatelor relative în funcţie de cadranul în care se găseşte

orientarea au fost deja discutate la metoda triangulaţiei. Pentru cazul analizat
coordonatele relative se determină astfel:

δxA-101 = DA-101 cosθ

δyA-101 = DA-101 sinθ

δx101-102 = D101-102 sinθ

δy101-102 = D101-102 cosθ

δx102-103 = D102-103 cosθ

δy102-103 = - D102-103 sinθ

 δx103-104 = D103-104 cosθ

δy103-104 = - D103-104 sinθ

δx104-B = D104-B sinθ

δy104-B = D104-B cosθ

Verificarea rezultatelor obţinute se face cu ajutorul relaţiilor:

x  X

y  Y

unde:

ΔX = XB - XA

ΔY = YB - YA

De cele mai multe ori aceste egalităţi nu sunt satisfăcute, ceea ce indică faptul
că s-au produs erori. Prin urmare, corecţiile se calculează în felul următor:

Cx  X  x

Cy  Y  y

Pentru ca aceste corecţii să poată fi aplicate în continuare coordonatelor

relative eronate va trebui să se verifice dacă ele se încadrează în toleranţă (C ≤ T). În
acest scop este necesar să se calculeze corecţia totală:

C  (C x ) 2  (C y ) 2
 Valoarea toleranţei se determină cu relaţia:

D
T  0,003 D 
2600

unde:
D = lungimea totală a drumuirii
În cazul în care erorile se încadrează în toleranţă se trece la corectarea
valorilor δx şi δy. Corecţiile se aplică proporţional cu lungimea laturii de drumuire sau
cu valoarea coordonatelor relative. În ambele situaţii este necesar să se calculeze un
coeficient de repartiţie (q), cu ajutorul căruia se vor determina corecţiile propriu-zise
(Qx şi Qy). Aceste corecţii se aplică în continuare coordonatelor relative eronate:

δx'A-101= δxA-101 + QxA-101

δy'A-101 = δyA-101 + QyA-101

δx'101-102 = δx101-102 + Qx101-102

δy'101-102 = δy101-102 + Qy101-102

δx'102-103 = δx102-103 + Qx102-103

δy'102-103 = δy102-103 + Qy102-103

δx'103-104 = δx103-104 + Qx103-104

δy'103-104 = δy103-104 + Qy103-104

δx'104-B = δx104-B + Qx104-B

δy'104-B = δy104-B + Qy104-B

 Calculul coordonatelor absolute
Pornindu-se de la coordonatele absolute ale punctului A (XA şi YA) din reţeaua
de triangulaţie pot fi determinate coordonatele absolute ale punctelor de drumuire:

X101 = XA + δx'A-101 Y101 = YA - δy'A-101

X102 = X101 + δx'101-102 Y102 = Y101 + δy'101-102

X103 = X102 + δx'102-103 Y103 = Y102 - δy'102-103

X104 = X103 + δx'103-104 Y104 = Y103 - δx'103-104

XB = X104 + δx'104-B YB = Y104 + δy'104-B

Coordonatele punctului B rezultate din calcul trebuie să fie egale cu cele

cunoscute.

17. Drumuirea planimetrică în circuit închis.

Drumuirea în circuit închis

Cunoscută şi sub denumirea de drumuire închisă pe punctul de plecare această

metodă se utilizează pentru realizarea independentă a unei reţele de puncte de sprijin
în cazul suprafeţelor mai mici de 200 ha, unde punctele de triangulaţie sau intersecţie
lipsesc. Pentru a înţelege care este modalitatea de calcul a unei astfel de drumuiri să
considerăm exemplul din Figura 95.
 Figura 95 – Drumuire în circuit închis
Elementele măsurate pe teren sunt aceleaşi ca şi la drumuirea sprijinită pe două
puncte de coordonate cunoscute, respectiv lungimile laturilor, unghiurile de pantă ale
acestora şi unghiurile orizontale formate de laturile de drumuire. În plus, se măsoară
pe teren şi orientarea unei laturi, de exemplu 101-102.

În etapa de birou, după ce s-au calculat valorile medii ale elementelor măsurate
iar distanţele au fost reduse la orizont se trece la verificarea condiţiei geometrice de
închidere a poligonului:

  200g (n  2)

unde:
n = numărul laturilor poligonului

Cum în majoritatea situaţiilor această condiţie nu este îndeplinită din cauza

erorilor produse în timpul măsurătorilor unghiurile ω vor trebui compensate.

Compensarea unghiurilor orizontale

Corecţia unghiulară totală va fi:

C u  200g (n  2)  
 Această corecţie se aplică în mod egal unghiurilor ω rezultând în exemplul
nostru:

Cu Cu
101
'
 101  104
'
 104 
6 6

Cu Cu
102
'
 102  105
'
 105 
6 6

Cu Cu
103
'
 103  106
'
 106 
6 6

În continuare, folosind unghiurile compensate, se calculează orientarea

laturilor de drumuire pornindu-se de la orientarea laturii 101-102.

Calculul orientărilor

θ101-102 = cunoscută (măsurată pe teren)

θ102-103 = θ101-102 + 200g - ω'102

θ103-104 = θ102-103 + 200g - ω'103

θ104-105 = θ103-104 + 200g - ω'104

θ105-106 = θ104-105 + 200g - ω'105

θ106-101 = θ105-106 + 200g - ω'106

θ101-102 = θ106-101 + 200g - ω'101

Orientarea laturii 101-102 se calculează pentru verificare, deşi este deja

cunoscută, fiind măsurată pe teren.

Calculul coordonatelor relative

Pentru calcularea coordonatelor relative δx şi δy se procedează aşa cum s-a
văzut în cazul drumuirii sprijinite pe două puncte de coordonate cunoscute.
Verificarea se face însă cu ajutorul următoarei egalităţi:
 x  0
y  0

Din cauza erorilor inerente aceste egalităţi se realizează doar în forma:

x  Cx  0

y  Cy  0

unde:
Cx şi Cy reprezintă corecţiile care trebuie aplicate coordonatelor relative

Astfel, corecţiile totale vor fi :

Cx  x
Cy  y

Repartiţia acestor corecţii se face proporţional ceea ce impune calcularea unor

coeficienţi de corecţie:
Cx
qx  ;
x
Cy
qy 
y

Prin urmare, corecţiile ce vor fi aplicate coordonatelor relative δx şi δy se vor

determina astfel:
Qx  qx  x i
Qy  qy  y i
 Calculul coordonatelor absolute
Dacă, aşa cum am arătat, în regiune nu există nici un punct de coordonate
cunoscute se vor da punctului 101 nişte coordonate arbitrare în funcţie de care se vor
calcula şi coordonatele celorlalte puncte de drumuire. Pentru aceasta se vor folosi
coordonatele relative δx şi δy compensate (adică δx' şi δy'). Deci:

X102 = X101 + δx'101-102 Y102 = Y101 + δy'101-102

X103 = X102 + δx'102-103 Y103 = Y102 + δy'102-103

X104 = X103 + δx'103-104 Y104 = Y103 - δx'103-104

X105 = X104 - δx'104 -105 Y105 = Y104 - δy'104-105

X106 = X105 - δx'105-106 Y106 = Y105 + δy'105-106

18. Drumuirea planimetrică cu punct nodal.

Se dau coordonatele punctelor vechi: A, B, C, D, E, F (Xi, Yi, Hi)
Se cer: coordonatele punctelor noi: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 (Xj, Yj, Hj)
Se măsoară: direcţii unghiulare orizontale, unghiuri verticale şi lungimile laturilor de
drumuire

Figura 7.11 Drumuirea cu punct nodal

Etapa de calcule
1.Calculul orientărilor laturilor de sprijin
 AB  arctg B
Y  YA Y Y
 CD  arctg D C YF  YE
 EF  arctg
XB  XA X D  XC XF  XE

2.Calculul orientărilor provizorii ale laturilor de drumuire

Drumuirea 1 Drumuirea 2 Drumuirea 3
  A 1   AB   A  C 3   CD  C  E 5   EF   E
12  1A  1  34   3 C  3  56   5 E  5
 2 N   21   2  4 N   43   4  67   65   6
1
 NS   N 2   N1 2 
 NS   N 4   N2  7 N   76   7
3 
 NS   N 7   N3

3.Calculul orientării ponderate

1 2  3
p1 NS  p 2 NS  p3 NS
 NS 
p1  p 2  p3
Unde
1 1
p1    0.250 n1 este numărul de staţii în drumuirea 1
n1 4
1 1
p2    0.250 n2 este numărul de staţii în drumuirea 2
n2 4
1 1
p3    0.200 n3 este numărul de staţii în drumuirea 3
n3 5
5.Calculul orientărilor compensate

5.Calculul coordonatelor relative provizorii

Drumuirea 1

6.Calculul coordonatelor provizorii ale punctului N

Drumuirea 1
X 1
N  X A   X
YN1  YA   Y 1
H N1  H A   H 1
Drumuirea 2 Drumuirea 3
1
X 2
N  X C   X 2
X N3  X E   X 3
YN2  YC   Y 2 YN3  YE   Y 3
H N2  H A   H 2 H N3  H A   H 3

9.Calculul coordonatelor relative compensate

10.Calculul coordonatelor absolute

19. Ridicarea detaliilor planimetrice. Metoda radierii (a

coordonatelor polare) şi a punctelor echerice (a
coordonatelor rectangulare).
Metoda radierii
 Radierea este o metodă de determinare a punctelor de detaliu. Ea presupune să se facă
staţie cu teodolitul într-un punct de coordonate cunoscute de unde să se execute vize sub
formă de raze spre punctele ce urmează a fi ridicate (Figura 96). Elementele ce se măsoară pe
teren sunt distanţele şi orientările.

Figura 96 – Metoda radierii

Prin metoda radierii se determină coordonatele polare ale punctelor, şi anume: 581
(d1, θ1), 582 (d2, θ2), 583 (d3, θ3), 584 (d4, θ4).

Pe baza coordonatelor absolute ale punctului de staţie (X102 şi Y102) pot fi determinate,
atunci când este cazul, şi coordonatele rectangulare ale punctelor de detaliu ridicate prin
radiere, după cum urmează:

X581 = X102 + d1sin θ1 Y581 = Y102 + d1sin θ1

X582 = X102 + d2sin θ2 Y582 = Y102 + d2sin θ2

X583 = X102 + d3sin θ3 Y583 = Y102 + d3sin θ3

X584 = X102 + d4sin θ4 Y584 = Y102 + d4sin θ

2. Metoda echerării

Metoda echerării sau metoda coordonatelor rectangulare se utilizează cu precădere

atunci când punctele de detaliu sunt dispuse aproximativ în lungul unui aliniament în linie
dreaptă (Figura 97).
 Operaţiile de teren constau în următoarele:

- se întinde o panglică de oţel de-a lungul aliniamentului 120-121 (care constituie o

latură de drumuire);
- cu ajutorul echerului topografic se coboară perpendiculare din punctele de detaliu
pe aliniament;
- se măsoară lungimile acestor perpendiculare (ce reprezintă coordona-tele Y),
precum şi distanţele de la punctul 120 până la piciorul fiecărei perpendiculare
(respectiv coordonatele X).

Acest procedeu mai poartă şi denumirea de ridicare prin abscise şi ordonate.

Figura 97 – Metoda echerării

20. Instrumente de nivelment geometric

Instrumentele de nivel cu lunetă trebuie să realizeze în mod riguros orizontalizarea
axei de vizare a lunetei, în dreptul căreia se efectuează citirile pe mirele verticale. Principala
caracteristică a instrumentelor de nivel constă în faptul că, luneta se roteşte numai în plan
orizontal, ceea ce asigură realizarea vizelor orizontale, pe baza cărora se determină diferenţa
de nivel dintre două puncte.
• După modul de realizare a vizelor orizontale, se disting următoarele treigrupe de
instrumente de nivel:
− nivele clasice cu orizontalizare manuală, fără şurub de fină calare şi cu şurub de fină calare;
− nivele moderne cu orizontalizare automată, ce se efectuează cu ajutorul unui compensator
optic;
− nivele electronice digitale, care asigură automatizarea înregistrării citirilor pe miră şi
efectuarea observaţiilor de nivelment.

a. Nivele clasice rigide cu orizontalizare manuală şi cu şurub de fină

calare Instrumentele de nivel clasice rigide cu şurub de fină calare, s-au conceput în diferite
tipuri constructive, fiind realizate cu o serie de modernizări ale sistemului mecanic şi, în
special, ale sistemului optic. În schema de principiuNivele clasice cu şurub de fină calare.
Se precizează că aproape toate nivelele din această grupă sunt realizate cu cercuri
orizontale gradate (400g) sau (360°). Cele patru axe ale unui nivel clasic, cu şurub de fină
calare, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

− condiţia de verticalitate: axa principală VV′ a instrumentului să fie

verticală;
− condiţia de perpendicularitate: directricea nivelei torice să fie
perpendiculară pe axa principală DD′ ⊥ VV′;

b. Nivele moderne cu orizontalizare automată a axei de vizare

În vederea creşterii randamentului ridicărilor nivelitice s-au conceput şi realizat instrumente
de nivelment geometric fără nivelă torică de contact. La aceste instrumente se realizează
orizontalizarea automată a axei de vizare cu ajutorul unui compensator, după ce în prealabil
se efectuează o calare aproximativă cu nivela sferică şi şuruburile de calare. Din punct de
vedere constructiv, se disting, trei categorii de compensatoare: cu pendul, cu nivelă şi cu
lichid. Precizia nivelelor cu orizontalizare automată a axei de vizare este determinată de
puterea de mărire a lunetei şi de precizia compensatorului folosit. În funcţie de precizia de
măsurare a diferenţelor de nivel, se consideră următoarele tipuri constructive:
• Nivele automate cu compensatoare cu pendul, de precizie medie (≤ ± 6 mm / km

c. Nivele electronice digitale

Pentru execuţia reţelelor de nivelment geometric de înaltă precizie şi a măsurării unor
deformaţii ale diferitelor construcţii, s-au realizat, o serie nouă de nivele digitale. În acest
scop, s-a implementat în nivelă un detector electronic integrat, iar mira clasică de nivelment a
fost înlocuită cu o miră, care poartă o riglă codificată. Din punct de vedere principial, valorile
culese de pe rigla codificată sunt sesizate cu o precizie ridicată, analizate de un calculator
integrat şi apoi stocate într-o memorie internă. Se menţionează, că prin utilizarea nivelelor
digitale de diferite tipuri constructive: Zeiss, Wild, Leika şi altele, se ating precizii cuprinse
între ±0,3 mm şi ±0,7 mm pe kilometru de nivelment dublu.

21. Drumuirea de nivelment geometric: drumuirea

sprijinită la capete, drumuirea în circuit
închis, drumuirea cu punct nodal; modul de lucru pe
teren, calculul cotelor
Prin aceasta metoda se urmareste determinarea cotelor unor puncte intermediare situate între
doua puncte de cota cunoscuta. Daca masuratorile se efectueaza cu determin 818e49i area
numai o singura data a diferentelor de nivel, drumuirea va fi una simpla de nivelment; daca
diferentele de nivel se determina de doua ori ( fie prin schimbarea altitudinii planului de
vizare fie prin efectuarea masuratorilor "dus-întors" atunci spunem ca se executa o drumuire
de dublu nivelment. Pentru a se putea vedea modul de calcul al unei drumuiri, se vor analiza
datele prezentate în figura 7.9.

Figura 7.9 - Drumuirea de nivelment geometric sprijinita la capete.

Operatiile de teren la o astfel de lucrare constau din alegerea pozitiei si marcarea punctelor
intermediare 1,2, 3, instalarea de mire pe punctele A si 1 si alegerea si asezarea în statie a
instrumentului de nivelment în statia S1. Din aceasta statie se fac citirile a1 si b1 pe cele doua
mire. Se muta apoi mira din A în punctul 2, aparatul se instaleaza în statia S2, iar mira din
punctul 1 se orienteaza cu fata catre aparatul din statia S2. Se vor efectua citirile a2 si b2.
Operatiunile se repeta pâna la terminarea traseului pe punctul B. Ca date initiale cunoscute se
considera cotele punctelor A si B, respectiv HA si HB. Pe teren se vor efectua citirile pe mirele
amplasate pe punctele A, 1, 2, 3, B, notate cu ai respectiv bi.
Calculul diferentelor de nivel functie de citirile pe mira se face cu relatiile:

[7.23]
În acelasi timp însa se poate calcula diferenta de nivel între A si B din cotele punctelor care
sunt valori cunoscute:

[7.24]
Din punct de vedere matematic, daca masuratorile nu ar fi însotite de erorile de masurare,
între relatiile [7.23] si [7.24] s-ar putea pune semnul egalitatii. Din punct de vedere topografic
însa, aparitia erorilor de masurare conduce la nerespectarea conditiei matematice. Pentru
calculul erorii vom folosi valoarea obtinuta prin relatia [7.23] ca valoare afectata de erori,
fiind rezultata din valorile citite pe mire si valoarea obtinuta din relatia [7.24] ca valoare justa,
obtinuta din valori considerate neafectate de erori. În aceasta situatie, eroarea drumuirii va fi
data de relatia:

[7.25]

Daca valoarea este mai mica cel mult egala cu toleranta , unde :
ekm - eroarea pe kilometru conform cartii tehnice a aparatului,
Dkm - lungimea în kilometrii a traseului de nivelment,
se calculeaza corectia totala :

[7.26]

respectiv corectia unitara . Pentru un niveleu cu lungimea di corectia ce se va aplica

diferentei de nivel va fi data de relatia :

[7.27]
iar pentru o diferenta de nivel compensata, dhicomp. , relatia de calcul va fi:
dhicomp. = dhi + ci [7.28]
Cu valorile astfel calculate se vor obtine cotele definitive (compensate) ale punctelor
drumuirii de nivelment:
H1comp = HA + dh1comp
H2comp = H1 + dh2comp
............... [7.29]
HBcomp = Hn + dhncomp = HBdat ( control)
Compensarea se poate face însa si pe cote, nu numai pe diferente de nivel; în acest caz:
H1comp = HA + dh1 + c1
H2comp = H1comp + dh2 + c2
............... [7.30]
HBcomp = Hncomp + dhn + cn = HBdat ( control)

22. Metoda radierii de nivelment geometric

Metoda complexa a nivelmentului geometric, drumuirea cu radieri, deserveste doua
scopuri si anume:indesirea retelei de sprijin altimetrica si ridicarea punctelor caracteristice
necesare intocmirii unui plan cotat, al unui teritoriu.
 In primul caz, este vorba de drumuirea propriu zisa, iar in cel de al doilea de radierile
de nivelment.

Prezentam in cele ce urmeaza, problemele teoretice si rezolvarea practica a unui caz de

drumuire cu radieri, prin nivelment geometric de mijloc.

Lucrari de teren – masuratori ce se efectueaza la drumuirea simpla de nivelment

geometric de mijloc, sprijinita la capete.

Vom prezenta in continuare un exemplu din aceasta categorie mentionand urmatoarele:

- masuratorile de teren se efectueaza intr-un singur sens,

- pentru controlul masuratorilor si pentru calculul distantelor ce vor inteveni la

compensarea erorilor produse din masuratori, se fac citiri la cele trei fire reticulare
orizontale (doua stadimetrice sus si jos si cel nivelor),

- in fiecare punct de statie se face un control al masurarilor, verificandu-se datele inscrise

in carnetul de masuratori.

Se dau, deci, punctele A si B de cota cunoscuta (fig.1) si se cer cotele punctelor

drumuirii 1,2,3,4 si ale punctelor radiate 1001-1009.

Datele masurate vor fi trecute in CARNETUL DE NIVELMENT

In fiecare statie se fac urmatoarele operatii de teren:

- asezarea nivelului intr-o statie aflata la distante (vize) egale de punctele masurate, (de
exemplu S1),

- efectuarea masuratorilor privind punctele ce fac parte din drumuire si scrierea lor in
carnet.

In cazul statiei S1 se procedeaza astfel:

- se vizeaza mira – inapoi (din punctul A) si se fac citirile la cele trei fire reticulare:

- se verifica prin formula cunoscuta ,

 - se noteaza in carnetul de nivelment in coloana 3,

- se vireaza mira – inainte (din punctul 1) citind valorile:

- se verifica si se noteaza in carnet (la col.7) aceste valori. Urmeaza efectuarea

masuratorilor ce vizeaza punctele radiate pe rand vizand mirele din punctele 1001,
1001, 1002 si 1003 si procedand la fel ca la punctele A si 1 datele inscriindu-se in
coloana5.

Dupa terminarea si acestor masuratori nivelul se demonstreaza si se transporta in S2 –

unde se respecta aceleasi reguli.

Mira din A este dusa in punctul 3 iar mira din 2 ramane pe loc.
 de drumuire

4. Operatii de birou

Calculul incepe cu drumuirea tot in tabelul 1, succesiv rezolvand urmatoarele probleme:

a) calcularea citirilor medii – in general se pastreaza citirea medie inregistrata in coloana

3 (respectiv 7) – cu conditia ca sa fie respectata formula , daca diferenta este

de 2;3 mm se face media termenilor din stanga inecuatiei – aceasta valoare inregistrandu-se in
coloana 4 respectiv 8,

b) calcularea diferentelor de nivel provizoriu (zt) cu relatia:

analog:

(1)

unde mA, m1’,….,m4’se gasesc in coloana 4 in dreptul punctului A,1,…4, iar m1,….mB se gasesc
in coloana 8 in dreptul punctelor 1,…B.

c) fiecare pagina de nivelment se controleaza cu relatia:

sau altfel spus: suma citirilor medii – inapoi minus suma citirilor medii – inainte trebuie sa fie
egala cu suma diferentelor de nivel provizoriu ce sunt trecute pe acea foaie la coloana 10 (cele
pozitive) si col.11 (cele negative).

d) se calculeaza lungimea porteelor cu relatia:

s.a.m.d.
 calculand lungimea niveleelor:

(se trece in col.12)

- se calculeaza si lungimea totala a drumuirii:

e) se face compensarea diferentelor de nivel pe baza conditiei:

(2)

unde:

iar

Se calculeaza eroarea totala (et) din relatia:

(3)

care trebuie sa fie mai mica decat toleranta:

(4)

si deci et<T.

Se determina corectia totala Ct din relatia:

(5)

Se calculeaza corectiile partiale:

(6)
deci

(care se trec in coloana 13).

Se controleaza cu relatia: (7)

Corectitudinea calculului:

Se calculeaza diferentele de nivel corectate:

(8)

(se trece in coloana 14 sau 15 dupa semn).

Se verifica daca:

(9)

si se calculeaza din aproape in aproape cotele punctelor:

(10)

(se trece in coloana 16)

f) Se trece la calcularea altitudinilor punctelor radiate cu ajutorul cotei planului de viza

(Zi)calculat pentru fiecare statie cu relatia:

(11)

deci (coloana 9), prin analogie vom avea: s.a.m.d.

Cunoscand cota se calculeaza cotele punctelor radiate “

deci: (12)

unde m1001 este citirea media (din coloana 6).

Se calculeaza pentru fiecare statie relatia:

unde este suma cotelor punctelor radiate din acea statie,

n - numarul de puncte radiate din statie,

- cota planului de viza al statiei,

mi – suma citirilor medii (col.6) din acea statie, pentru punctele radiate.

In general, deoarece determinarea cotelor punctelor radiate nu are un control se cere

acordarea unei atentii sporite.

Se aplică în cazul în care vrem să determinăm cotele mai multor puncte dintr-un
singur punct de staţie.
Se dau: cota reperului RN1
Se măsoară: citirile pe miră în punctul cunoscut şi în cele necunoscute
Se calculează: cotele punctelor necunoscute

Modul de lucru pe teren

Se instalează aparatul la mijlocul distanţei dintre punctul cunoscut şi cel mai îndepărtat punct
necunoscut.

Modul de calcul al diferenţelor de nivel şi cotelor

Pentru determinarea cotelor punctelor noi există trei modalităţi de calcul a cotelor:
►metoda cotei punctului de plecare
►metoda cotei de la punct la punct
►metoda cotei planului de vizare

Metoda cotei punctului de plecare

Presupune determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor în funcţie de primul punct astfel:
1. Calculul diferenţelor de nivel
HRN1-1=CRN1 – C1
HRN1-2=CRN1 – C2
HRN1-3=CRN1 – C3
2. Calculul cotelor
H1 = HRN1+HRN1-1
H2 = HRN1+HRN1-2
H3 = HRN1+HRN1-3
Figura 10.3 Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc – metoda punctului de capăt

23. Nivelmentul suprafeţelor

Daca metodele descrise pâna acum se pot aplica în terenuri cu o accidentatie mare la
fel de bine ca si în terenuri aproximativ plane, în cele ce urmeaza se vor prezenta posibilitati
de executare a nivelmentului pe suprafete cu a accidentare nesemnificativa, pe care urmeaza
sa se amplaseze constructii industriale, civile sau agricole ce necesita o sistematizare
verticala. Functie de pre 727m1211h cizia ceruta, marimea suprafetei sau de relief, nivelmetul
suprafetelor se poate executa pe patrate mici sau mari.
1.1.1 Nivelmentul suprafetelor prin patrate mici.
Acest procedeu se foloseste la suprafete relativ mici ( sub 5 ha), când terenul nu are o panta
mai mare de 5° si fara o acoperire mare.
Metoda presupune realizarea unei retele de patrate cu latura pâna la 50m (figura 7.12),
colturile patratelor urmând a se folosi drept puncte carora li se va determina cota. În zona de
lucru se presupune ca exista un punct RN, de cota cunoscuta HRN, sau în lipsa lui se va
efectua o drumuire de nivelment de la un reper la unul din punctele retelei de patrate (de
exemplu la punctul 1). Daca lungimea vizelor (maxim 200m) permite, se va instala aparatul
în statia S1 din care se vor efectua citirile pe mirele amplasate pe punctele 1, 2, ... etc. Se vor
obtine lecturile c1, c2, ..., cn.
Se muta aparatul pe un nou amplasament, S2, din care se fac citirile c1', c2', ..., cn'. Daca
diferentele ci - ci' sunt constante, cu variatii în limita a maximum 4 mm, atunci se poate trece
la calculul cotelor punctelor. Pentru aceasta, se va calcula pentru fiecare punct media celor
doua citiri, ci si ci', valoarea cu care se vor calcula cotele punctelor din reteaua de patrate.

[7.37]
unde cm1 reprezinta media citirilor pe punctul 1.
 Figura 7.12 - Nivelmentul suprafetelor prin patrate mici.
Cotele punctelor se calculeaza, functie de altitudinea planului de vizare, cu formula:

[7.38]
Daca suprafata este la limita superioara a conditiei de panta medie a terenului sau acoperirea
terenului este mare, cotele punctelor se vor determina printr-o drumuire de nivelment cu
puncte radiate.
1.1.2 Nivelmentul suprafetelor prin patrate mari.
Calculul cotelor punctelor este functie de metoda aleasa pentru efectuarea lucrarilor de teren:
fie se determina citirile pe mirele amplasate în colturile fiecarui patrat, fie se executa o
drumuire de nivelment închisa pe punctul de plecare.

Figura 7.13 - Nivelmentul suprafetelor prin patrate mari.

Patratele vor avea laturile de pâna la 200 de metri, iar constructia se va realiza cu ajutorul
unui teodolit sau a unui tahimetru.
Ridicarea altimetrica în patrate izolate se efectueaza instalând instrumentul de nivelment la
intersectia diagonalelor patratului (cu abatere de 2-3m). Din aceasta statie se radiaza toate
cele patru colturi ale patratului. Din figura 7.13, se observa ca nu este necesara stationarea în
toate patratele ci numai în cele care asigura determinarea cotei colturilor. Punctul 8 este
determinat din statiile S2 si S3, astfel ca nu mai este necesara stationarea în patratul delimitat
de punctele 8, 9, 12 si 13.
Controlul citirilor se face pe diagonala, fata de o latura si anume :

[7.38]
Aceasta egalitate, daca este satisfacuta cu o toleranta de ± 3mm, masuratorile se considera
bune si se pot folosi la calculul cotelor. Cotele se determina prin drumuire închisa pe punctul
de plecare pentru punctele situate pe conturul suprafetei si prin drumuire sprijinita la capete
pentru punctele situate în interiorul suprafetei.
Un alt mod de efectuarea masuratorilor este si cel în care pe colturile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 15,
16,17, 18, 19, 20, 11 si 10 se executa o drumuire închisa, iar cotele punctelor 7,8,9,12,13,14
se determina ca puncte radiate.

24. Întocmirea profilelor longitudinale şi transversale

Nivelmentul longitudinal si transversal prin profíle are ca scop realizarea profilului
longitudinal si transversal al unei fasii de teren pe care urmeaza a se proiecta si realiza o cale
de comunicatie. Profilul este o sectiune verticala imaginara prin suprafata topografica a
pamantului realizată cu ajutorul datelor obtinute din masuratorile efectuate in acea zona.

Ridicarile ce se fac, trebuie sa fie corespunzatoare din punct de vedere al preciziei,

deoarece vor servi la realizarea proiectului si la aplicarea sa in teren. Profilele transversale
sunt dispuse perpendicular pe axul longitudinal, din 50 in 50 sau 100 in 100 m, in general
dupa configuratia terenului (schimbari de panta) si dupa natura lucrarii proiectate.
Efectuarea masuratorilor pe teren
Operatiile din teren se desfasoara la fel ca la drumuirea cu radieri, considerand punctele
intermediare si cele de pe profilul transversal ca puncte radiate.
a) Redactarea profilului longitudinal se realizeaza in urmatoarele etape:
- se alege scara distantelor orizontale (1:500, 1:1000, 1:2000), scara inaltimilor se alege de
obicei de 10-100 ori mai mare pentru a scoate mai bine in evidenta relieful,
- se traseaza pe o hartie de dimensiuni convenabile (recomandata utilizarea hartiei
milimetrice), axele profilului: axa OX - orizontala pe care
- se vor marca lungimile si axa OZ - a cotelor, se alege un orizont conventional, care sa
coincida cu axa OX si sa se gaseasca cu 1-5 m mai jos de cea mai mica cota a profilului
longitudinal,
- se realizeaza liniatura profilului cu rubricile mentionate în fig. 11.2 (in functie de destinatia
profilului acestea pot fi modificate),
- se transforma la scara distantele dintre picheti si dintre picheti si punctele intermediare,
- se marcheaza pe axa OX pozitia acestora la abscisa corespunzatoare, in linia 1 se trece
denumirea pichetilor, se trece in linia a doua cota fiecarui punct ce apare in profil,
- distantele partiale sunt distantele calculate dintre doua puncte vecine pe profil, (linia 3),
- distantele cumulate sunt: egale cu distanta totala de la primul punct al profilului la un punct
oarecare,
- panta terenului se calculeaza intre punctele intre care se schimba vizibil declivitatea, fiind
egala cu raportul dintre diferenta de nivel dintre aceste puncte si distanta intre aceste puncte,
- se ridica fata de orizontul conventional cotele tuturor punctelor ce apar in profil, la scara
aleasa,
- unind punctele obtinute anterior, se obtine profilul longitudinal (exagerat in acest caz de 10
de ori - prin raportul dintre cele doua scari alese a inaltimilor si lungimilor).
b) Redactarea profilului transversal se realizeaza la fel ca cel longitudinal, pastrand
doar primele trei rubrici - pe linii.
Pentru profilul longitudinal in teren punctele au fost culese odata cu radierea tuturor
celorlalte puncte de detaliu in sensul de avans al ridicarii. Punctele de ax au fost luate astfel
incat sa evidentieze configuratia plana a axului drumului la distante de 25 de metri in
aliniamente, iar in curbe s-a luat un numar de puncte necesare pentru a realiza configuratia
curbelor.
In plan vertical s-a urmarit sa se radieze toate punctele de schimbare a pantei de ax
longitudinal. In teren distantele si detaliile ridicate au fost stabilite in functie de scara de
intocmire a planului. La birou s-a realizat selectia punctelor pe profile transversale si
longitudinale. S-a realizat profilul longitudinal cu evidentierea elementelor, inclusiv pozitia
kilometrica a fiecarui profil transversal in parte. Scara de intocmire a profilului longitudinal
este de 1:1000 pentru distante si 1:100 pentru inaltimi.

25. Nivelment trigonometric la distanţă mică şi mare.

Metoda se caracterizează prin faptul că se vor determina diferenţe de nivel prin măsurarea
distanţei dintre puncte şi a unghiului vertical. Instrumentul utilizat este teodolitul cu ajutorul
căruia se vor măsura unghiurile verticale şi distanţele. Distanţele pot fi determinate şi prin
calcul din coordonate dacă acestea au fost determinate anterior.

Principiul nivelmentului trigonometric constă în determinarea diferenţei de nivel funcţie

de distanţa orizontală şi unghiul vertical.
În cadrul acestei metode se disting două cazuri:
►viza ascendentă;
►viza descendentă.

Viza ascendentă
Se dau: cota punctului de staţie HA
Se măsoară: unghiul vertical, înălţimea aparatului, distanţa dintre punctul de staţie şi punctul
nou;
Se calculează: cota punctului nou HB

Modul de lucru pe teren

Se instalează teodolitul deasupra punctului de cotă cunoscută A (se centrează, se calează), se

măsoară înălţimea I a aparatului şi apoi se vizează semnalul aflat pe punctul nou B. se citeşte
unghiul vertical (zenital z, sau de pantă ).
Modul de calcul
HAB +s = DAB tg + I
sau
HAB +s = DAB ctgz + I
rezultă
HAB = DABtg + I - s= DAB ctgz + I – s
HB = HA + HAB

Figura 10.6 Nivelment trigonometric cu viză ascendentă

Viza descendentă
Se dau: cota punctului de staţie HA
Se măsoară: unghiul vertical, înălţimea aparatului, distanţa dintre punctul de staţie şi punctul
nou;
Se calculează: cota punctului nou HB
Modul de lucru pe teren
Se instalează teodolitul deasupra punctului de cotă cunoscută A (se centrează, se calează), se
măsoară înălţimea I a aparatului şi apoi se vizează semnalul aflat pe punctul nou B. se citeşte
unghiul vertical ( zenital z, sau de pantă ).
Modul de calcul
HAB +I = DAB tg + s
sau
HAB +I = DAB ctgz + s
Unghiul de pantă este negativ, iar unghiul zenital este mai mare de 100g, fapt ce conduce la
valori negative pentru tangentă şi cotangentă.
HAB = DABtg - I+ s= DAB ctgz - I + s
HB = HA + HAB
Dacă punctul B poate fi vizat la înălţimea aparatului termenii: I-s şi s-I devin zero, iar
calculele se vor efectua după relaţiile:
HAB = DAB ctgz = DABtg viza ascendentă
HAB = -DAB ctgz = -DABtg viza descendentă

Figura 10.7 Nivelment trigonometric cu viză descendentă

26. Reprezentarea pe hărţi şi planuri a reliefului prin

curbe de nivel. Echidistanţa. Clasificarea curbelor de
nivel. Forme tipice de relief reprezentate în plan prin
curbe de nivel.

Suprafaţa terestră poate fi reprezentată, prin simplificare, la un număr redus de forme

caracteristice de relief care se pot grupa în: şesuri, înălţimi şi depresiuni.
Şesurile sunt suprafeţe plane, cu diferenţe de nivel mici, lipsite de ridicături sau adâncituri
prea mari. Dacă şesul este la înălţimi cuprinse între 0 şi 200 m faţă de nivelul mării, se
numeşte câmpie, iar dacă înălţimea este mai mare de 200 m, forma de relief respectivă se
numeşte podiş. Principalele forme tip de înălţimi sunt: mamelonul, dealul şi şeaua.
Mamelonul forma de relief cu înălţimea între 50 -150 m faţă de terenul pe care se află, cu
vârf rotunjit, valorile cotelor crescând de la exterior spre interior.

Dealul o formă de nivel cu doi versanţi ce se unesc de-a lungul unei linii de pantă numită
creastă

Se reprezintă pe planuri sau hărţi prin curbe de nivel alungite. Elementele caracteristice ale
acestei forme de relief sunt: vârful, linia de creastă şi piciorul crestei.
Şeaua o formă de relief complexă formată din două dealuri racordate printr-o creastă mai
joasă. Gâtul şeii „G” formează originea a două văi dispuse transversal pe linia de creastă.
Elementele caracteristice ale acesteia sunt: vârfurile, liniile de crestă şi gâtul şeii.

Principalele forme tip de adâncimi sunt: căldarea sau pâlnia, valea şi bazinul hidografic.
Căldarea sau pâlnia este o depresiune închisă din toate părţile şi este forma de relief opusă
mamelonului. Ea se reprezintă prin curbe de nivel închise ale căror valori descresc de la
exterior spre interior.
Valea o depresiune formată din doi versanţi care se unesc pe linia de strângere a apelor
numită talveg. Ea este o formă concavă opusă dealului. Valea se reprezintă prin curbe de
nivel deschise, alungite, care au concavitatea orientată în sensul de curgere a apelor. Valorile
cotelor descresc de la exterori spre interior. Elementele caracteristice sunt: originea văii, firul
văii (talveg), gura văii şi cei doi versanţi.

Echidistanţa. Clasificarea curbelor de nivel

Curba de nivel este proiecţia în plan orizontal a liniei ce uneşte puncte de aceeaşi cotă de
pe suprafaţa topografică. Curbele de nivel se obţin prin secţionarea formei de relief cu
suprafeţe de nivel perpendiculare pe direcţia gravitaţiei. Pe suprafeţe mici, suprafeţele de
nivel pot fi asimilate cu suprafeţe orizontale. Pentru o rprezentare riguroasă a reliefului se va
alege o distanţă constantă numită echidistanţă „E” în funcţie de scara planului. Echidistanţa
este distanţa pe verticală dintre suprafaţele de nivel generatoare de curbe de nivel. Aceasta
este o mărime constantă şi depinde de precizia dorită, de accidentaţia terenului şi de scara
planului sau hărţii.
Clasificarea curbelor de nivel se poate face :

- curbe de nivel normale trasate la distanţa egală cu E;

- curbe de nivel principale trasate la distanţa egală cu 5E;
- curbe de nivel ajutătoare trasate la distanşa egală cu E/2;
- curbe de nivel accidentale trasate la distanţa egală cu E/4.

Curbele de nivel normale se trasează pe plan sau hartă cu o linie subţire, continuă la
echidistanţa E uniformă pentru întregul plan sau hartă.
 Curbele de nivel principale sunt curbe de nivel normale îngroşate, ce se trasează la valori
de cote rotunde. De obicei fiecare a 5 – a curbă se consideră principală pentru echidistanţele
de 1 m, 2 m, 5 m, 10 m, 20 m.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează pe plan sau hartă prin linii punctate la o echidistanţă
egală cu E/2. Acestea sunt folosite în cazul terenurilor plane pentru a da o imagine mai
sugestivă a reliefului, deoarece curbele de nivel normale sunt prea rare la un teren plan.
Curbele de nivel accidentale sunt curbe de nivel ce se trasează la o echidistanţă egală cu
E/4 prin linii punctate mai scurte decât cele ajutătoare. Ele sunt utilizate numai dacă relieful
nu poate fi reprezentat prin curbe de nivel normale şi ajutătoare.