Moartea unui parinte si procesul de doliu

Moartea unui parinte nu este un eveniment pe care sa-l acceptam usor in viata noastra, nici
macar atunci cand anumite aspecte precum varsta inaintata, boala pot prevesti ca se poate
intampla. Chiar si asa, tot nu suntem pregatiti sa acceptam situatia tragica.
Reactia cea mai intalnita este cea de furie, iar in spatele ei se ascunde culpabilizarea pentru
ceea ce s-ar fi putut face si nu s-a facut. Alteori apare supararea ca cel/cea care ne-a fost
alaturi tot timpul, care ne-a oferit mangaieri, protectie si sfaturi atunci cand aveam nevoie,
acum nu mai este.

Despartirea este grea si doar trecerea timpului mai atenueaza din durere.
Pentru fiecare dintre noi, moartea unui parinte nu este o simpla trecere in nefiinta a cuiva drag, ci
este pierderea depozitarului primelor amintiri. Parintele isi aminteste cel mai bine de primii
nostri pasi... ne-a suportat supararea la aparitia primului dinte... ne-a incurajat in prima zi de
scoala... etc. A stiut ce vorbe sa ne spuna de fiecare data cand avem nevoie. Tot parintelui ne-am
confesat, adulti fiind, cand in viata noastra apareau tot felul de piedici.

Este o parte a trecutului de care ne despartim odata cu primul pumn de pamant aruncat pe
capacul inchis deasupra trupului celui/celei care a fost alaturi de noi pentru o buna perioada de
timp. Asa ca, atunci cand ne moare un parinte, este natural sa jelim, sa ne doara, sa fim suparati,
furiosi, sa ne invinovatim, sa nu toleram usor ce se intampla, sa simtim o tristete profunda. Toate
acestea sunt reactii care ne ajuta sa intelegem si sa acceptam realitatea.

A nega ceea ce simtim si a ne ascunde sub o masca impenetrabila, nu face altceva decat sa
prelungeasca travaliul de doliu. Prin participarea la funeraliile de inmormantare are loc
internalizarea simbolurilor asociate mortii, inlocuindu-se abstractul cu concretetea separarii.
Literatura de specialitate descrie doliu ca fiind un proces care se deruleaza in patru etape
distincte. Este indicat sa se treaca prin fiecare etapa, pentru a-i permite psihicului sa integreze
toate informatiile asociate acestui eveniment trist.

La inceput este NEGAREA ca persoana draga nu mai este, practic ne confruntam cu

incapacitatea de a crede ca este real ceea ce se intampla. In unele cazuri apar diverse temeri,
intretinute mai ales prin evitarea de a vizita locurile care amintesc de persoana disparuta.

In a doua faza apare PROTESTUL ca urmare a constientizarii mortii si se incearca reconstituirea

persoanei decedate prin povestiri, prin cautarea obiectelor care i-au apartinut, prin intalniri cu
persoanele care au cunoscut-o.

In faza urmatoare se instaleaza incet-incet ACCEPTAREA disparitiei persoanei dragi. Acum este
inteles faptul ca parintele (in cazul acesta) nu o sa ne mai fie alaturi. Imaginatia nu ne mai
permite sa-l plasam intr-un context din viitor, nu mai poate participa la aniversarile din familie
sau la evenimentele importante ale vietii noastre, cel putin nu real. Insa, in mod sigur, la fiecare
dintre acestea, un gand se va indrepta spre parintele disparut.
In ultima faza a procesului de doliu se petrece RECONSIDERAREA situatiei, a scopurilor. Are
loc incheierea relatiei cu persoana decedata, raman doar amintirile placute. Invatam sa traim cu
pierderea suferita.

Prin cunosterea acestor etape, apropiatii persoanei care sufera pierderea vor stie cum sa-i ofere
sprijinul de care are nevoie. Vor fi alaturi de ea atunci cand sufera si plange, dar fara a-i intrerupe
jelania. Vor sta de vorba de cate ori aceasta doreste sa evoce amintiri dragi, si nu vor schimba
subiectul discutiei de teama ca va suferi din nou. Vor rasfoi albumul cu fotografii si o vor ajuta
sa-si aminteasca detaliile fiecarei imagini, respectandu-i durerea si oferindu-i timpul necesar de a
integra pierderea.

Cand procesul de doliu se complica cu simptome specifice unui episod depresiv major, este
indicat sa se solicite ajutorul unui specialist.

Articol realizat de Gabriela Diaconescu, psiholog