ŢESUTURILE EPITELIALE

Definiţie. Ţesuturile epiteliale sunt structuri avasculare alcătuite din celule, ce

acoperă corpul la exterior şi tapetează cavităţile care comunică direct sau indirect cu
exteriorul (epitelii de acoperire). Epiteliile alcătuiesc de asemenea adenomerele
glandulare (epitelii glandulare) şi pot intra în alcătuirea regiunii receptoare ale unor
organe de simţ (epitelii senzoriale).
Celulele epiteliale sunt asezate pe o membrană bazală, o structură acelulară,
proteică şi polizaharidică, ce desparte ţesutul epitelial de ţesutul conjunctiv subjacent.
Celulele aderă între ele şi la membrana bazală prin complexe joncţionale.

Epiteliile de acoperire
În funcţie de criteriul citoarhitectonic (numărul de straturi celulare care intră în
alcătuirea lor), epiteliile pot fi unistratificate (simple), alcătuite dinr-un singur rând
celular şi pluristratificate, alcătuite din 2 sau mai multe rânduri celulare.
Epiteliile simple se clasifică în funcţie de criteriul citologic, astfel:
1. epitelii simple pavimentoase. Localizările tipice pentru aceste epitelii sunt: foiţa
externă a capsulei Bowman, epiteliul alveolelor pulmonare, alcătuiesc endoteliile (epitelii
ce tapetează lumenul vascular), mezoteliile (epitelii ce căptusesc membranele seroase:
pleura, pericardul, peritoneul). Principala funcţie asociată epiteliilor simple este aceea de
a asigura schimburile de substanţe între două medii diferite, dar ele îndeplinesc şi un rol
de lubrefiere (mezoteliile).

2. epitelii simple cubice. Sunt localizate în ductele excretorii mici ale glandelor
exocrine, la nivelul canaliculului biliar din spaţiul Kiernan, pe suprafaţa ovarului
(epiteliul germinativ) şi la nivelul tubilor uriniferi. Pot îndeplini funcţie de absorbţie, de
transport sau de barieră.

3. epitelii simple cilindrice. Tapetează lumenul tractului digestiv subdiafragmatic :

stomac, intestin subţire, colon. Formează de asemenea epiteliul de acoperire al veziculei
biliare, precum şi al uterului şi trompei uterine. Principalele funcţii asociate acestui tip de
epiteliu sunt secreţia şi absorbţia.

Epiteliul pseudostratificat este de fapt un epiteliu simplu, alcătuit din mai multe
tipuri celulare, de forme şi înălţimi diferite, cu nuclei situaţi pe diferite niveluri, dând
astfel falsa impresie de stratificare. Printre tipurile celulare ce intră în alcătuirea acestui
epiteliu se numără: celule cilindrice cu cili, celule caliciforme - secretoare de mucus,
celule bazale de talie mică, pluripotente. Epiteliul pseudostratificat tapetează căile
respiratorii superioare: trahee, bronhii mari (se mai numeşte şi epiteliu de tip respirator),
dar este prezent şi în canalul deferent sau la nivelul ducturilor eferente al epididimului.
Funcţiile îndeplinite de acest epiteliu sunt transportul diferitelor materiale pe suprafaţa
acestuia, prin mişcarea coordonată a cililor şi secreţia.

sub:Epiteliile stratificate au în alcătuire mai multe straturi celulare, acestea

modificându-şi forma dinspre stratul bazal spre cel superficial. Ele se clasifică în funcţie
de criteriul citologic, luându-se în considerare numai aspectul celulelor din stratul
superficial, astfel:
1. epitelii stratificate pavimentoase. Acestea se pot prezenta sub două forme:
a) cu cheratinizare – sunt epitelii ale căror celule produc cheratina, ca factor de protecţie
împotriva deshidratării. Indicativul microscopic pentru acest tip de epiteliu este absenţa
nucleului la celulele din ultimul strat, acesta dezintegrându-se pe măsură ce cheratina se
acumulează în celule. Epiteliile stratificate pavimentoase cu cheratinizare sunt prezente în
zonele înconjurate de un mediu uscat (aerul), acoperă suprafaţa corpului şi formează
epidermul.

b) fără cheratinizare – sunt epitelii ce se dezvoltă în zone supuse acţiunii diferitelor forţe
mecanice, înconjurate de un mediu umed. De aceea celulele acestui tip de epiteliu nu
produc cheratină, nefiind necesară protecţia împotriva deshidratării. Microscopic, ele pot
fi recunoscute după prezenţa nucleului în celulele ce alcătuiesc stratul superficial. Aceste
epitelii tapetează mucoasa bucală, esofagiană, rectală şi vaginală.

Principala funcţie îndeplinită de epiteliile statificate pavimentoase este aceea de

protecţie mecanică şi de barieră.
2. epitelii stratificate cubice – sunt localizate în ductele excretorii mari ale glandelor
exocrine (ex.: glande salivare, glande sudoripare), la nivelul epiteliului anterior al
corneei, la nivelul joncţiunii ano-rectale.
3. epitelii stratificate cilindrice – tapetează porţiunea proximală a uretrei masculine.
Funcţia acestor tipuri de epitelii este aceea de a crea o barieră de protecţie pentru
interstiţiul subjacent.
Epiteliul de tranziţie (uroteliul) – este epiteliul ce tapetează pelvisul renal,
ureterele, vezica urinară şi parte din uretră. Este un epiteliu stratificat adaptat capacităţii
de distensie. El tranzitează de la aspectul pluristratificat la cel paucistratificat, în funcţie
de starea de vacuitate/plenitudine a organului pe care îl tapetează. În structura sa intră mai
multe rânduri celulare grupate în 3 straturi: bazal – alcătuit dintr-un rând de celule cubice,
intermediar – alcătuit din mai multe rânduri de celule piriforme şi superficial – format
dintr-un rând de celule mari, frecvent binucleate (celule umbeliforme). Ele prezintă o
îngroşare a membranei apicale – cuticula, care impermeabilizează uroteliul, făcând
imposibilă reabsorbţia produşilor toxici din urină înapoi în interstiţiu.
sub:Membrana bazală (MB)
Este o structură complexă ce se dezvoltă la graniţa dintre epiteliu şi ţesutul
conjunctiv subjacent, la formarea căreia participă ambele ţesuturi. Ea serveşte ca
structură de ataşament între epiteliu şi ţesutul conjunctiv. Membrane bazale sunt descrise
şi în jurul adipocitelor, fibrelor musculare şi nevrogliilor.
În microscopia optică, în coloraţia de rutină cu hematoxilină şi eozină este
vizibilă numai când prezintă o grosime apreciabilă, pe secţiunile de trahee, vezică urinară
şi, uneori pe cele de ureter. Coloraţiile speciale care se folosesc pentru evidenţierea MB
sunt : coloraţia cu acid periodic Schiff (PAS), cu afinitate pentru grupările zaharidice din
moleculele de proteoglicani - determină colorarea în roz a MB şi tehnicile de colorare
prin impregnare argentică – care determină colorarea în negru a MB (prin reducerea
sărurilor de argint de grupările zaharidice).
În microscopia electronică, MB prezintă un apect trilaminat, astfel:
- la polul bazal al celulelor epiteliale este prezent un spaţiu îngust, electron-clar,
numit lamina lucida. Aceasta conţine filamente subţiri care au rolul de a ataşa celulele
epiteliale de MB.
- zona mijlocie este electron densă – lamina densa (lamina bazală). De aici pornesc
fibrile de ancoraj formate din colagen de tip IX, care ataşează MB de firele de reticulina
din ţesutul conjunctiv subjacent
- zona profundă este formată dintr-o reţea de fibre de reticulină – lamina
reticularis, ale cărei componente aparţin ţesutului conjunctiv.
La nivel biochimic, componentele principale ale MB sunt:
- colagenul de tip IV - o varietate de colagen nefibrilar, produs al celulelor
epiteliale, asigură integritate structurală laminei bazale.
- proteoglicani - macromolecule cu accentuat caracter anionic, puternic hidratate,
reprezentate în special de heparan-sulfat şi condroitin-sulfat, formează cea mai
mare parte a laminei bazale. Au un rol major în reglarea transportului ionic prin
lamina bazală.
- laminina – o moleculă glicoproteică, cu configuratie spaţială încrucişată, are rolul
de a face legătura dintre lamina bazală şi polul bazal al celulelor epiteliale.
- entactina şi fibronectina – sunt molecule glicoproteice ajută la aderarea celulelor
epiteliale de lamina bazală.
- fibrilele de ancoraj – alcătuite din colagen de tip VII, asigură o stabilitate crescută
a legăturilor dintre lamina bazală şi lamina reticularis.
Funcţiile MB sunt multiple. Ea serveşte ca structură de legătură şi ataşament între
ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv; asigură filtrarea selectivă a substanţelor ce o
traversează, prin încărcătura ionică specifică; induce o polaritate funcţională membranară
caracteristică celulelor epiteliale; orientează şi ghidează formarea epiteliului în decursul
embriogenezei şi regenerarea epitelială pe parcursul vindecării plăgilor.

sub:Epiteliile glandulare

Definiţie. Epiteliile glandulare (glandele) sunt ţesuturi specializate pentru funcţia

de secreţie (elaborarea unui produs de secreţie) şi excreţie (eliminarea produsului de
secreţie).
 Clasificare. În funcţie de locul în care este eliminat produsul de secreţie, glandele
se împart în două mari categorii:
1. Glande exocrine – eliberează produsul de secreţie la suprafaţa corpului sau într-o
cavitate, prin intermediul unui duct excretor.
2. Glande endocrine - sunt lipsite de ducte excretorii, iar produsul de secreţie, numit
hormon, este eliberat direct în sânge. El acţionează selectiv numai asupra
anumitor celule, numite celule ţintă.

sub:Glandele exocrine
Glandelor exocrine li se descriu 2 părţi componente: a) componenta secretorie –
adenomerul, alcătuit din celule capabile de procese de sinteză, este delimitat la exterior
de o MB, numită glandilem şi b) componenta excretorie, reprezentată de canalul (ductul)
excretor.
În funcţie de numărul de celule care alcătuiesc adenomerul, glandele exocrine pot
fi unicelulare sau pluricelulare.
Glandele exocrine unicelulare au adenomerul format dintr-o singură celulă
secretorie, localizată între celule epiteliale nesecretorii. O astfel de glandă este celula
caliciformă. Este o celulă prezentă în epiteliul intestinal şi în epiteliul respirator. Are
polul apical dilatat şi baza îngustă. Nucleul hipercrom este situat în polul bazal al celulei.
Citoplasma localizată în jurul nucleului este intens bazofilă, conţine RER bine dezvoltat,
ribozomi şi mitocondrii. Restul celulei este ocupat de granule de mucigen care determină
dilatarea polului apical. Aparatul Golgi este prezent printre granulele secretorii. În
coloraţia cu HE, celula are un aspect palid,vacuolar, mucusul fiind dizolvat în timpul
preparării histologice. Pentru a evidenţia conţinutul celular se folosesc coloraţii spaeciale
pentru mucus (ex.: mucicarmin, PAS). Membrana apicală a celulei poate prezenta
microvili scurti, puţini numeroşi. Funcţia celulei caliciforme este producţia de mucus.
Acesta are rol protector şi lubrefiant pentru mucoasele pe suprafaţa cărora este eliberat.
Glandele exocrine pluricelulare sunt clasificate în funcţie de diverse criterii.
În funcţie de aspectul canalului excretor glandele exocrine se clasifică în glande
simple – cu canal excretor neramificat, şi glande compuse – cu canal excretor ramificat.
În funcţie de forma adenomerului, glandele se clasifică in următoarele tipuri:
- glande tubulare – au adenomer tubular. În aceasta categorie sunt incluse: glandele
tubulare drepte, ex.: glandele intestinale Liebekuhn, glandele endometriale în faza
proliferativă, glandele tubulare sinuoase, ex.: glandele pilorice, glandele endometriale în
faza secretorie, glande tubulare ramificate, ex.: glandele Brunner din submucoasa
esofagiană, glandele tubulo-glomerulate, ex.: glandele sudoripare.
- glande acinoase – au adenomerul format din unităţi secretorii rotund-ovalare, numite
acini. În funcţie de natura produsului de secreţie elaborat, acinul poate fi seros, mucos
sau mixt.
Acinul seros are formă sferică, lumen îngust, stelat, dificil de identificat în MO.
Este delimitat de un gladilem pe care sunt aşezate celulele secretorii. Acestea au formă
piramidală, cu polul bazal aşezat pe glandilem, iar polul apical delimitează lumenul
acinului. Nucleul este rotund, situat în 1/3 bazală a celulei. Citoplasma perinucleară este
intens bazofilă deoarece concentrează organite implicate în sinteza proteică: ribozomi,
RER, aparat Golgi, iar citoplasma apicală este acidofilă. Aici sunt localizate granule
secretorii de zimogen. Zimogenul este produsul de secreţie al acinului seros, reprezintă o
secreţie fluidă, bogată în protein-enzime. Membrana plasmatică laterală a celulelor
secretorii este prevăzută cu complexe joncţionale, iar bazal prezintă numeroase
invaginaţii.

Între polul bazal al celulelor secretorii şi glandilem sunt prezente celule

mioepiteliale. În citoplasma acestora sunt prezente miofilamente de actină, care prin
contracţie, ajută la eliminarea produsului de secreţie în lumenul acinului.
Există glande al căror parenchim conţine exclusiv acini de tip seros, ex.: glanda
parotidă, pancreasul exocrin şi glanda lacrimală. De asemenea, glandele salivare mici -
Ebner au adenomerul format din acini seroşi. Acinii seroşi pot fi prezenţi şi în structura
glandelor mixte.
Acinul mucos este sferic, de talie mai mare decât acinul seros. Lumenul acinului
este larg, de formă rotundă, uşor identificabil în MO. Acinul este format din celule
secretorii de formă trapezoidală, aşezate pe glandilem. Nucleul acestor celule este
pavimentos, situat în polul bazal al celulei. Citoplasma, localizată perinuclear, conţine
organite celulare: RER, mitocondrii. Porţiunea apicală a celulei este ocupată de vezicule
secretorii de mucigen. Fiind hidrosolubile, în coloraţia HE acestea se dizolvă, iar celula
secretorie are un aspect palid, vacuolar. Printre veziculele secretorii se află cisterne bine
dezvoltate ale aparatului Golgi. Membrana celulară este prevăzută pe feţele laterale cu
complexe joncţionale.

Produsul de secreţie al acestor celule este mucusul, o moleculă de natură

glicoproteică. Celulele mioepiteliale sunt prezente şi în structura acinului mucos.
Glandele al căror adenomer este format exclusiv din acini mucoşi sunt glandele
salivare mici - Weber. Acini mucoşi intră şi alcătuirea parenchimului glandelor mixte.
Acinul mixt este o unitate secretorie în alcătuirea căreia există o componentă cu
tip de secreţie mucoasă (celulele produc mucus), la care se adaugă un grup de formă
semilunară de celule cu secreţie seroasă (celulele produc zimogen). Acest grup celular din
acinul mixt se numeşte semiluna lui Gianuzzi. Este acinul cel mai voluminos şi prezintă
formă neregulată.
Celulele mucoase, cât şi cele seroase, îşi varsă produsul de secreţie într-un lumen
comun. Acinul mixt este prevăzut de asemenea cu celule mioepiteliale. Acinii micşti sunt
localizaţi în parenchimul glandelor salivare mixte: glanda submaxilară şi glanda
sublinguală.
- glande alveolare au adenomerul sacciform, prevăzut cu un gât scurt ce formează canalul
excretor al glandei. Glanda sebacee din dermul pielii este un exemplu de glandă
alveolară.
Sunt descrise şi combinaţii între tipurile de glande descrise anterior, ex.: glande
tubuloacinoase (glanda mamară în repaus fiziologic), glande tubuloalveolare (glanda
mamară in lactaţie).
sub:Glandele endocrine
Pot fi clasificate după criteriul citoarhitectonic (modalitatea de aranjare a celulelor
secretorii) în următoarele categorii:
- glande cordonale – cu celule aşezate în şiruri sau cordoane. Exemple:
adenohipofiza, paratiroidele, epifiza, glandele suprarenale, insulele Langerhans
- glande veziculoase (foliculare) – cu celulele secretorii dispuse în foliculi, ex.:
tiroida
- glandele interstiţiale – ale căror celule secretorii sunt dispuse în parenchimul unor
organe, altele decât glandele endocrine, ex.: glanda interstiţală a testiculului,
glanda interstiţală a ovarului.