Sunteți pe pagina 1din 6

ŢESUTURILE EPITELIALE

Definiţie. Ţesuturile epiteliale sunt structuri avasculare alcătuite din celule, ce


acoperă corpul la exterior şi tapetează cavităţile care comunică direct sau indirect cu
exteriorul (epitelii de acoperire). Epiteliile alcătuiesc de asemenea adenomerele
glandulare (epitelii glandulare) şi pot intra în alcătuirea regiunii receptoare ale unor
organe de simţ (epitelii senzoriale).
Celulele epiteliale sunt asezate pe o membrană bazală, o structură acelulară,
proteică şi polizaharidică, ce desparte ţesutul epitelial de ţesutul conjunctiv subjacent.
Celulele aderă între ele şi la membrana bazală prin complexe joncţionale.

Epiteliile de acoperire
În funcţie de criteriul citoarhitectonic (numărul de straturi celulare care intră
în alcătuirea lor), epiteliile pot fi unistratificate (simple), alcătuite dinr-un singur rând
celular şi pluristratificate, alcătuite din 2 sau mai multe rânduri celulare.
Epiteliile simple se clasifică în funcţie de criteriul citologic, astfel:
1. epitelii simple pavimentoase. Localizările tipice pentru aceste epitelii sunt:
foiţa externă a capsulei Bowman, epiteliul alveolelor pulmonare, alcătuiesc endoteliile
(epitelii ce tapetează lumenul vascular), mezoteliile (epitelii ce căptusesc membranele
seroase: pleura, pericardul, peritoneul). Principala funcţie asociată epiteliilor simple
este aceea de a asigura schimburile de substanţe între două medii diferite, dar ele
îndeplinesc şi un rol de lubrefiere (mezoteliile).

Fig. 1 Epiteliu simplu pavimentos

2. epitelii simple cubice. Sunt localizate în ductele excretorii mici ale glandelor
exocrine, la nivelul canaliculului biliar din spaţiul Kiernan, pe suprafaţa ovarului
(epiteliul germinativ) şi la nivelul tubilor uriniferi. Pot îndeplini funcţie de absorbţie,
de transport sau de barieră.

Fig. 2 Epiteliu simplu cubic

3. epitelii simple cilindrice. Tapetează lumenul tractului digestiv


subdiafragmatic : stomac, intestin subţire, colon. Formează de asemenea epiteliul de
acoperire al veziculei biliare, precum şi al uterului şi trompei uterine. Principalele
funcţii asociate acestui tip de epiteliu sunt secreţia şi absorbţia.

Fig. 3 Epiteliu simplu cilindric

Epiteliul pseudostratificat este de fapt un epiteliu simplu, alcătuit din mai


multe tipuri celulare, de forme şi înălţimi diferite, cu nuclei situaţi pe diferite niveluri,
dând astfel falsa impresie de stratificare. Printre tipurile celulare ce intră în alcătuirea
acestui epiteliu se numără: celule cilindrice cu cili, celule caliciforme - secretoare de
mucus, celule bazale de talie mică, pluripotente. Epiteliul pseudostratificat tapetează
căile respiratorii superioare: trahee, bronhii mari (se mai numeşte şi epiteliu de tip
respirator), dar este prezent şi în canalul deferent sau la nivelul ducturilor eferente al
epididimului. Funcţiile îndeplinite de acest epiteliu sunt transportul diferitelor
materiale pe suprafaţa acestuia, prin mişcarea coordonată a cililor şi secreţia.

Fig.4 Epiteliu pseudostratificat

Epiteliile stratificate au în alcătuire mai multe straturi celulare, acestea


modificându-şi forma dinspre stratul bazal spre cel superficial. Ele se clasifică în
funcţie de criteriul citologic, luându-se în considerare numai aspectul celulelor din
stratul superficial, astfel:
1. epitelii stratificate pavimentoase. Acestea se pot prezenta sub două forme:
a) cu cheratinizare – sunt epitelii ale căror celule produc cheratina, ca factor de
protecţie împotriva deshidratării. Indicativul microscopic pentru acest tip de epiteliu
este absenţa nucleului la celulele din ultimul strat, acesta dezintegrându-se pe măsură
ce cheratina se acumulează în celule. Epiteliile stratificate pavimentoase cu
cheratinizare sunt prezente în zonele înconjurate de un mediu uscat (aerul), acoperă
suprafaţa corpului şi formează epidermul.

Fig. 5 Epiteliu stratificat pavimentos cu cheratinizare

b) fără cheratinizare – sunt epitelii ce se dezvoltă în zone supuse acţiunii diferitelor


forţe mecanice, înconjurate de un mediu umed. De aceea celulele acestui tip de
epiteliu nu produc cheratină, nefiind necesară protecţia împotriva deshidratării.
Microscopic, ele pot fi recunoscute după prezenţa nucleului în celulele ce alcătuiesc
stratul superficial. Aceste epitelii tapetează mucoasa bucală, esofagiană, rectală şi
vaginală.

Fig. 6 Epiteliu stratificat pavimentos fara cheratinizare

Principala funcţie îndeplinită de epiteliile statificate pavimentoase este aceea


de protecţie mecanică şi de barieră.
2. epitelii stratificate cubice – sunt localizate în ductele excretorii mari ale
glandelor exocrine (ex.: glande salivare, glande sudoripare), la nivelul epiteliului
anterior al corneei, la nivelul joncţiunii ano-rectale.
3. epitelii stratificate cilindrice – tapetează porţiunea proximală a uretrei
masculine. Funcţia acestor tipuri de epitelii este aceea de a crea o barieră de protecţie
pentru interstiţiul subjacent.
Epiteliul de tranziţie (uroteliul) – este epiteliul ce tapetează pelvisul renal,
ureterele, vezica urinară şi parte din uretră. Este un epiteliu stratificat adaptat
capacităţii de distensie. El tranzitează de la aspectul pluristratificat la cel
paucistratificat, în funcţie de starea de vacuitate/plenitudine a organului pe care îl
tapetează. În structura sa intră mai multe rânduri celulare grupate în 3 straturi: bazal –
alcătuit dintr-un rând de celule cubice, intermediar – alcătuit din mai multe rânduri de
celule piriforme şi superficial – format dintr-un rând de celule mari, frecvent
binucleate (celule umbeliforme). Ele prezintă o îngroşare a membranei apicale –
cuticula, care impermeabilizează uroteliul, făcând imposibilă reabsorbţia produşilor
toxici din urină înapoi în interstiţiu.

Fig. 7 Epiteliu de tranzitie


Membrana bazală (MB)
Este o structură complexă ce se dezvoltă la graniţa dintre epiteliu şi ţesutul
conjunctiv subjacent, la formarea căreia participă ambele ţesuturi. Ea serveşte ca
structură de ataşament între epiteliu şi ţesutul conjunctiv. Membrane bazale sunt
descrise şi în jurul adipocitelor, fibrelor musculare şi nevrogliilor.
În microscopia optică, în coloraţia de rutină cu hematoxilină şi eozină este
vizibilă numai când prezintă o grosime apreciabilă, pe secţiunile de trahee, vezică
urinară şi, uneori pe cele de ureter. Coloraţiile speciale care se folosesc pentru
evidenţierea MB sunt : coloraţia cu acid periodic Schiff (PAS), cu afinitate pentru
grupările zaharidice din moleculele de proteoglicani - determină colorarea în roz a
MB şi tehnicile de colorare prin impregnare argentică – care determină colorarea în
negru a MB (prin reducerea sărurilor de argint de grupările zaharidice).
În microscopia electronică, MB prezintă un apect trilaminat, astfel:
- la polul bazal al celulelor epiteliale este prezent un spaţiu îngust, electron-clar,
numit lamina lucida. Aceasta conţine filamente subţiri care au rolul de a ataşa celulele
epiteliale de MB.
- zona mijlocie este electron densă – lamina densa (lamina bazală). De aici
pornesc fibrile de ancoraj formate din colagen de tip IX, care ataşează MB de firele de
reticulina din ţesutul conjunctiv subjacent
- zona profundă este formată dintr-o reţea de fibre de reticulină – lamina
reticularis, ale cărei componente aparţin ţesutului conjunctiv.
La nivel biochimic, componentele principale ale MB sunt:
- colagenul de tip IV - o varietate de colagen nefibrilar, produs al celulelor
epiteliale, asigură integritate structurală laminei bazale.
- proteoglicani - macromolecule cu accentuat caracter anionic, puternic
hidratate, reprezentate în special de heparan-sulfat şi condroitin-sulfat,
formează cea mai mare parte a laminei bazale. Au un rol major în reglarea
transportului ionic prin lamina bazală.
- laminina – o moleculă glicoproteică, cu configuratie spaţială încrucişată, are
rolul de a face legătura dintre lamina bazală şi polul bazal al celulelor
epiteliale.
- entactina şi fibronectina – sunt molecule glicoproteice ajută la aderarea
celulelor epiteliale de lamina bazală.
- fibrilele de ancoraj – alcătuite din colagen de tip VII, asigură o stabilitate
crescută a legăturilor dintre lamina bazală şi lamina reticularis.
Funcţiile MB sunt multiple. Ea serveşte ca structură de legătură şi ataşament
între ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv; asigură filtrarea selectivă a substanţelor ce
o traversează, prin încărcătura ionică specifică; induce o polaritate funcţională
membranară caracteristică celulelor epiteliale; orientează şi ghidează formarea
epiteliului în decursul embriogenezei şi regenerarea epitelială pe parcursul vindecării
plăgilor.

Epiteliile glandulare

Definiţie. Epiteliile glandulare (glandele) sunt ţesuturi specializate pentru


funcţia de secreţie (elaborarea unui produs de secreţie) şi excreţie (eliminarea
produsului de secreţie).
Clasificare. În funcţie de locul în care este eliminat produsul de secreţie,
glandele se împart în două mari categorii:
1. Glande exocrine – eliberează produsul de secreţie la suprafaţa corpului sau
într-o cavitate, prin intermediul unui duct excretor.
2. Glande endocrine - sunt lipsite de ducte excretorii, iar produsul de secreţie,
numit hormon, este eliberat direct în sânge. El acţionează selectiv numai
asupra anumitor celule, numite celule ţintă.

Glandele exocrine
Glandelor exocrine li se descriu 2 părţi componente: a) componenta secretorie
– adenomerul, alcătuit din celule capabile de procese de sinteză, este delimitat la
exterior de o MB, numită glandilem şi b) componenta excretorie, reprezentată de
canalul (ductul) excretor.
În funcţie de numărul de celule care alcătuiesc adenomerul, glandele exocrine
pot fi unicelulare sau pluricelulare.
Glandele exocrine unicelulare au adenomerul format dintr-o singură celulă
secretorie, localizată între celule epiteliale nesecretorii. O astfel de glandă este celula
caliciformă. Este o celulă prezentă în epiteliul intestinal şi în epiteliul respirator. Are
polul apical dilatat şi baza îngustă. Nucleul hipercrom este situat în polul bazal al
celulei. Citoplasma localizată în jurul nucleului este intens bazofilă, conţine RER bine
dezvoltat, ribozomi şi mitocondrii. Restul celulei este ocupat de granule de mucigen
care determină dilatarea polului apical. Aparatul Golgi este prezent printre granulele
secretorii. În coloraţia cu HE, celula are un aspect palid,vacuolar, mucusul fiind
dizolvat în timpul preparării histologice. Pentru a evidenţia conţinutul celular se
folosesc coloraţii spaeciale pentru mucus (ex.: mucicarmin, PAS). Membrana apicală
a celulei poate prezenta microvili scurti, puţini numeroşi. Funcţia celulei caliciforme
este producţia de mucus. Acesta are rol protector şi lubrefiant pentru mucoasele pe
suprafaţa cărora este eliberat.
Glandele exocrine pluricelulare sunt clasificate în funcţie de diverse criterii.
În funcţie de aspectul canalului excretor glandele exocrine se clasifică în
glande simple – cu canal excretor neramificat, şi glande compuse – cu canal excretor
ramificat.
În funcţie de forma adenomerului, glandele se clasifică in următoarele tipuri:
- glande tubulare – au adenomer tubular. În aceasta categorie sunt incluse: glandele
tubulare drepte, ex.: glandele intestinale Liebekuhn, glandele endometriale în faza
proliferativă, glandele tubulare sinuoase, ex.: glandele pilorice, glandele endometriale
în faza secretorie, glande tubulare ramificate, ex.: glandele Brunner din submucoasa
esofagiană, glandele tubulo-glomerulate, ex.: glandele sudoripare.
- glande acinoase – au adenomerul format din unităţi secretorii rotund-ovalare,
numite acini. În funcţie de natura produsului de secreţie elaborat, acinul poate fi seros,
mucos sau mixt.
Acinul seros are formă sferică, lumen îngust, stelat, dificil de identificat în
MO. Este delimitat de un gladilem pe care sunt aşezate celulele secretorii. Acestea au
formă piramidală, cu polul bazal aşezat pe glandilem, iar polul apical delimitează
lumenul acinului. Nucleul este rotund, situat în 1/3 bazală a celulei. Citoplasma
perinucleară este intens bazofilă deoarece concentrează organite implicate în sinteza
proteică: ribozomi, RER, aparat Golgi, iar citoplasma apicală este acidofilă. Aici sunt
localizate granule secretorii de zimogen. Zimogenul este produsul de secreţie al
acinului seros, reprezintă o secreţie fluidă, bogată în protein-enzime. Membrana
plasmatică laterală a celulelor secretorii este prevăzută cu complexe joncţionale, iar
bazal prezintă numeroase invaginaţii.
Fig. 8 Acini serosi

Între polul bazal al celulelor secretorii şi glandilem sunt prezente celule


mioepiteliale. În citoplasma acestora sunt prezente miofilamente de actină, care prin
contracţie, ajută la eliminarea produsului de secreţie în lumenul acinului.
Există glande al căror parenchim conţine exclusiv acini de tip seros, ex.:
glanda parotidă, pancreasul exocrin şi glanda lacrimală. De asemenea, glandele
salivare mici - Ebner au adenomerul format din acini seroşi. Acinii seroşi pot fi
prezenţi şi în structura glandelor mixte.
Acinul mucos este sferic, de talie mai mare decât acinul seros. Lumenul
acinului este larg, de formă rotundă, uşor identificabil în MO. Acinul este format din
celule secretorii de formă trapezoidală, aşezate pe glandilem. Nucleul acestor celule
este pavimentos, situat în polul bazal al celulei. Citoplasma, localizată perinuclear,
conţine organite celulare: RER, mitocondrii. Porţiunea apicală a celulei este ocupată
de vezicule secretorii de mucigen. Fiind hidrosolubile, în coloraţia HE acestea se
dizolvă, iar celula secretorie are un aspect palid, vacuolar. Printre veziculele secretorii
se află cisterne bine dezvoltate ale aparatului Golgi. Membrana celulară este
prevăzută pe feţele laterale cu complexe joncţionale.

Fig. 9 Acini mucosi

Produsul de secreţie al acestor celule este mucusul, o moleculă de natură


glicoproteică. Celulele mioepiteliale sunt prezente şi în structura acinului mucos.
Glandele al căror adenomer este format exclusiv din acini mucoşi sunt
glandele salivare mici - Weber. Acini mucoşi intră şi alcătuirea parenchimului
glandelor mixte.
Acinul mixt este o unitate secretorie în alcătuirea căreia există o componentă
cu tip de secreţie mucoasă (celulele produc mucus), la care se adaugă un grup de
formă semilunară de celule cu secreţie seroasă (celulele produc zimogen). Acest grup
celular din acinul mixt se numeşte semiluna lui Gianuzzi. Este acinul cel mai
voluminos şi prezintă formă neregulată.
Celulele mucoase, cât şi cele seroase, îşi varsă produsul de secreţie într-un
lumen comun. Acinul mixt este prevăzut de asemenea cu celule mioepiteliale. Acinii
micşti sunt localizaţi în parenchimul glandelor salivare mixte: glanda submaxilară şi
glanda sublinguală.
- glande alveolare au adenomerul sacciform, prevăzut cu un gât scurt ce formează
canalul excretor al glandei. Glanda sebacee din dermul pielii este un exemplu de
glandă alveolară.
Sunt descrise şi combinaţii între tipurile de glande descrise anterior, ex.:
glande tubuloacinoase (glanda mamară în repaus fiziologic), glande tubuloalveolare
(glanda mamară in lactaţie).

Glandele endocrine
Pot fi clasificate după criteriul citoarhitectonic (modalitatea de aranjare a
celulelor secretorii) în următoarele categorii:
- glande cordonale – cu celule aşezate în şiruri sau cordoane. Exemple:
adenohipofiza, paratiroidele, epifiza, glandele suprarenale, insulele
Langerhans
- glande veziculoase (foliculare) – cu celulele secretorii dispuse în foliculi, ex.:
tiroida
- glandele interstiţiale – ale căror celule secretorii sunt dispuse în parenchimul
unor organe, altele decât glandele endocrine, ex.: glanda interstiţală a
testiculului, glanda interstiţală a ovarului.

S-ar putea să vă placă și