Studiu privind necesitatea implicării familiei în educaţia copilului

Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul
şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Astfel, legătura copilului
cu familia este extrem de puternică şi, din multe puncte de vedere, de neînlocuit.
Mediul familial influenţează în mare măsură, pozitiv sau negativ, dezvoltarea fizică
şi intelectuală a copilului, în funcţie de caracteristicile sale: familie armonioasă, cu nivel
cultural ridicat sau dimpotrivă – cu dizarmonie în cuplul parental, certuri, divorţ,
maltratarea copiilor, etc. De regulă, familia se plasează undeva între pozitiv şi negativ,
influenţele putând fi şi de un fel şi de altul. Copilul este deosebit de receptiv la atitudinile,
comportamentele, limbajul, relaţiile părinţilor sau la relaţiile dintre părinţi şi copiii. De
aceea creşterea şi educarea copiilor reprezintă îndatoriri şi responsabilităţi deosebit de
importante ale familiei, oricare ar fi dificultăţile economice sau de altă natură.
Mediul educogen familial are influenţe deosebit de puternice asupra formării
personalităţii copilului, a comportamentului lui, care îşi menţin forţa educativă uneori
toată viaţa. De aceea poporul român acordă o importanţă deosebită educaţiei “celor 7 ani
de-acasă”.
După intarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu
încetează, ci ea continuă cu aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o ipostază nouă,
de interacţiune a funcţiei educative din familie, cu funcţia educativă a instituţiilor de
învăţământ. De altfel, funcţia socio-educativă nu încetează toată viaţa, căci şi atunci când
au ajuns adulţi şi si-au întemeiat o familie, părinţii îi consideră tot copiii lor şi pot,
oricând, să vină cu un sfat bun pentru ei.
Familia trebuie să ofere copilului acel sentiment de siguranţă care apare tot
mai mult astăzi drept condiţie fundamentală a dezvoltării şi echilibrului său
interior.
Familia constituie un cadru relativ stabil şi coerent în care anxietatea provocată
în copil de incapacitatea sa de a face faţă numeroşilor stimuli interni şi externi ce
îl asaltează este redusă considerabil. Această acţiune securizantă care, la început,
este exercitată mai ales de mamă, permite copilului să se instaleze în viaţa
curentă.
Temelie a autocontrolului de mai târziu, autoritatea părinţilor constituie un
instrument de socializare de primă importanţă.
Pentru copil, a trăi înseamnă a creşte, a acumula experienţe, a se diferenţia de
ceilalţi şi a deveni el însuşi.
A accepta copilul, a-l iubi înseamnă şi a accepta caracteristicile lui proprii şi
mai cu seamă starea lui nematură, ignoranţa, slăbiciunea, pornirea sa spre zgomot
şi mişcare, trebuinţa sa de experienţe fără număr.
A accepta copilul înseamnă a accepta această dorinţă aprinsă de a explora şi
de a face încercări cu mâinile lui, a accepta acest efort de descoperire şi invenţie
care începe chiar din leagăn şi nu se termină niciodată; înseamnă a accepta şi
riscurile pe care şi le asumă copilul în setea lui de aventură! Pe alt plan,
înseamnă a accepta setea lui neistovită de a înţelege şi nenumăratele lui întrebări
prin care se exprimă această trebuinţă şi deci a-i da răspunsurile pe care el le
aşteaptă, nu glume sau refuzuri care aduc pe copil în lumea lui de nonvaloare şi
ignoranţă, şi lămuriri întemeiate pe un efort continuu de iniţiere pentru viaţa reală
care să ţină seama de posibilităţile lui de asimilare.
Sentimentul lui de siguranţă cere într-adevăr ca el să-şi facă o imagine cât
mai corectă despre lumea în care trăieşte, pentru a învăţa să facă treptat faţă
exigenţelor ei.
Sentimentul de siguranţă este dat şi de libertatea acordată acestuia. Veşnic
însoţit, condus, ţinut sub control, copleşit de interdicţii, directive, sfaturi sau
îndemnuri, copilul nu se mai simte acceptat în realitatea lui individuală decât atunci
când nu are sprijinul autorităţii părinteşti.
Pentru a devenii el însuşi, copilul are nevoie de respectul nostru şi de
discreţia noastră; constrângerile sigure nu favorizează înflorirea personalităţii lui şi
nici autonomia ce i se va cere mai târziu.
Locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el
să fie in stare să facă o asemenea distincţie, este deci cadrul familial. Aici este
cadrul în care copilul îşi va putea investi toate resursele emoţionale şi va învăţa
treptat să le controleze, făcând încetul cu încetul experienţa întregii game a
sentimentelor.
Fiindcă este un mediu mai ales afectiv, familia constituie o adevărată şcoală a
sentimentelor : în acest fel familia modelează personalitatea în dinamismele sale
fundamentale.
Prin diferenţele pe care le înmănunchiază, familia dă copilului cele mai mari
semne de a se defini pe sine, punându-i în acelaşi timp la dispoziţie şi modelele
la care se poate referi individualitatea sa născândă.. Tocmai de aceea, datorită
apropierii dintre fiinţele care o compun, familia este favorabilă mai mult decât
oricare alt mediu, jocului identificărilor, al căutării conformităţii cu altul şi aceluia
al diferenţierii şi al deosebirii de altul, familia este mediul din care va ieşi la
iveală în cele din urmă personalitatea adolescentului, afirmându-se în unicitatea sa.
Grupul familial joacă deci un rol important în achiziţionarea, de către individ, a
coerenţei personale.
Familiile sunt „fabricile” care produc personalităţile umane. Încorporând copilul
într-un anumit cadru cultural, familia îi propune şi îi impune căile de realizare a
naturii sale umane ; el va deveni uman potrivit cu formele de cultură pe care i se
prezintă mediul familial.
Şcoală a sentimentului, şcoală a relaţiilor individuale, loc de individualizare,
fiecare din aceşti termeni implică de la sine prezenţa unui cadru de referinţă, a
unui sistem de valori pe care familia îl prezintă copilului şi care este inevitabil
expresia unei culturi.
Familia îl ajută să trăiască, să stabilească schimburi cu mediul ambiant. Pe de
altă parte, ea îi oferă un cadru de referinţă afectiv, social, material, cadru
impregnat profund de o cultură după care el îşi va organiza aceste schimburi.
Familia îi propune, pe deasupra, modelele umane pe care el le va imita şi de care
se va diferenţia, devenind astfel, treptat, nu numai uman, dar si personalitate
autonomă caracteristică.
Această triplă funcţie : reglatoare, socializatoare, şi individualizatoare, pare să
fie atribuţia specifică a familiei în mai mare măsură decât a oricărui alt mediu,
pentru că ea se sprijină pe strânsa dependenţă afectivă şi materială care leagă pe
toţi membrii celulei familiale.
Abandonarea sau diminuarea funcţiei educative a familiei constituie cauza
primordială a neîmplinirii copiilor şi adolescenţilor, a apariţiei şi amplificării delincvenţei
juvenile, a tuturor deviaţiilor şi infracţiunilor săvârşite de copii şi tineri.
În încheiere, iată câteva idei semnificative ale lui Dorothy Lavo Nolte, potrivit
cărora copiii învaţă din ceea ce trăiesc: “Dacă un copil trăieşte în laudă, învaţă să
aprecieze; Dacă trăieşte în corectitudine, învaţă dreptatea; Dacă trăieşte în siguranţă,
învaţă să aibă încredere; Dacă un copil trăieşte în aprobare, învaţă să autoaprecieze; Dacă
un copil trăieşte în acceptare şi prietenie, învaţă să descopere dragostea în lume.”

Bibliografie:

- Bontaş, Ioan, Pedagogie, Editura All, Bucureşti, 1994

- Constantinescu, Maria, Familia românească între tradiţie şi modernitate, Editura
Universităţii din Piteşti, 2008
- Muntean, Ana, Responsabilităţile cuplului parental, Editura Ştiinţifică şi Tehnică,
Bucureşti, 1993