ACTIVITĂŢI ECONOMICE SUPUSE FISCALIZĂRII:

STUDIU COMPARATIV EUROPEAN

Enea Constantin, lect. univ. drd.

Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Tg-Jiu

Abstract: This paper develops the increasing reluctance of western Europeans to

accept quick admissions into the EU, or a defined calendar, is a reflection of the growing
discrepancy between the rhetoric of Enlargement and what happens in reality, under the
spell of pragmatic considerations. For policy-makers calculate costs and benefits, and they
need hard data to this end; it goes without saying that they have a very difficult time in
incorporating the soft variables of Enlargement, such as the costs of non-enlargement.
Therefore, the conclusions and decisions they reach are skewed by leaving aside what is
not clear, or hard to estimate, like political or geopolitical consequences of integration,
which, over the longer term do have an economic impact. To all this conundrum one has to
add the Balkans quagmire, which mirrors ghosts of the past and the present, and, also, the
inability of Europeans to identify a way out at the very moment of trying to achieve a
united Europe.

Punerea în practică a sistemului fiscal presupune găsirea celor mai adecvate măsuri
de administrare fiscală, cu instituţii bine organizate, personal specializat, legislaţie şi
norme fiscale bine definite care sunt puse în practică prin intermediul unor proceduri
coerente. În felul acesta, fiscalizarea se poate defini ca fiind acea operaţiune efectivă de
aplicare a fiscalităţii în scopul realizării obiectivelor politicii fiscale.
Dicţionarul de neologisme al limbii române defineşte fiscalizarea ca fiind „acţiunea
de a supune impozitului”, respectiv „acţiunea de a finanţa prin impozit”. Aceasta
presupune perceperea impozitelor şi taxelor prin fisc, stabilirea sarcinilor fiscale,
ansamblul de legi care reglementează impozitele, mijloacele de evaluare şi impunere,
controlul şi urmărirea executării silite, activităţile economice asupra cărora se aplică
impozitele.
Activitatea economică este definită ca fiind „acel proces economic care reflectă
faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor prin care au loc atragerea şi
utilizarea resurselor pentru a produce bunuri şi servicii în scopul satisfacerii intereselor
economice”[1]. O altă definiţie a conceptului de activitate economică este dată de
reglementările financiar – fiscale conform cărora „activitatea economică este ansamblul
faptelor şi actelor referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea
producerii, distribuţiei, circulaţiei şi consumului de bunuri sau de servicii, în funcţie de
nevoi şi de interes, în scopul obţinerii de profit” [2]. Activităţile economice pot fi definite
şi ca reprezentând “ansamblul acţiunilor umane prin care se urmăreşte obţinerea de bunuri
materiale şi servicii de orice fel, necesare satisfacerii trebuinţelor de viaţă normală, în
condiţiile unor resurse limitate”[3].
Activităţile economice în cadrul Sistemului Conturilor Naţionale se împart în patru
grupe fundamentale:
¾ cele care creează venituri din producţia de bunuri economice;
¾ cele care folosesc veniturile pentru consum;

435
 ¾ cele care folosesc veniturile pentru creşterea patrimoniului;
¾ cele care sunt legate de acordarea, respectiv, angajarea de credite[4].
Activităţile economice producătoare de bunuri se derulează în cadrul unor entităţi
organizaţionale, individualizate şi autonome, a căror apariţie, existenţă şi dispariţie sunt
determinate de factori economici, tehnico-ştiinţifici, socio-umani, politici etc., determinaţi
de mediul creat de om şi de mediul natural[5].
Serviciile sunt utilităţi nepalpabile care fie satisfac nevoile personale ale oamenilor
– servicii personale de consum, fie parte din organizarea şi desfăşurarea producţiei –
servicii de producţie, fie în calitate de servicii comerciale – transport, comerţ, bănci,
comunicaţii, asigurări etc.
Producţia necesită achiziţia, prelucrarea şi comercializarea rezultatelor în vederea
obţinerii resurselor necesare reluării unui nou ciclu de activitate.
Clasificarea activităţilor economice din România a fost elaborată în concordanţă cu
Standardul Internaţional CITI/ISIC, emis de Organizaţia Naţiunilor unite şi nomenclatorul
Activităţilor din Comunitatea Europeană, NACE, emis în baza recomandării
nr.696/1993[6].
Structura standard a activităţilor economice se prezintă ca în figura nr.

Activităţi Activităţi
industriale agricole

Alte activităţi Activităţi de

construcţii
Activităţi
economice
Activităţi de Activităţi de
prestări comerţ
servicii

Hoteluri şi Activităţi
restaurante de transport

Fiscalizarea activităţilor economice din România după anul 1989, presupune

abordarea activităţilor economice în condiţiile producerii unor mutaţii în structura
economiei bazată pe cunoştinţe şi informaţii în care un rol important revine activităţilor de
cercetare-dezvoltare, comerţ electronic, învăţământ, telecomunicaţii, informatică etc.
Fiscalizarea activităţilor economice ale persoanelor fizice individuale, asociaţiilor
familiale sau a persoanelor juridice, la nivelul economiei reale, antrenează fie efecte de
stimulare a funcţiilor de investiţii, de finanţare sau de producţie a acestora, fie efecte
inhibare concretizate în blocaje financiare, arierate, evaziune fiscală.
La nivel macroeconomic, gradul de fiscalizare a activităţilor economice
influenţează creşterea economică, inflaţia, eficienţa şi competitivitatea.
Deoarece gradul de fiscalizare, prin prelevările fiscale nu se poate cuantifica în
totalitate, puterile publice, stabilesc bazele de raportare a sarcinii fiscale, fie la nivel
macroeconomic, fie la nivel microeconomic, fie la nivel individual.

STUDIU COMPARATIV EUROPEAN

436
 Din analiza totalului veniturilor realizate pe ansamblul Uniunii Europene în anul
1997 (an pentru care există datele necesare) se constată că [7] impozitele directe participau
cu 68,6%, iar cele indirecte cu 31,4%. Dintre impozitele directe, cele mai mari ponderi le
aveau: impozitele pe venit şi impozitul pe profit (34,5% din totalul veniturilor) şi
contribuţiile la securitatea socială (28,6%); iar dintre impozitele indirecte, cele percepute
pe bunuri şi servicii – 39,9%. Celelalte impozite aveau ponderi insignifiante. Pe feluri de
impozite, de la o ţară la alta se înregistrează disparităţi deloc neglijabile.
In România impozitele directe sunt precumpănitoare: în anul 2000 ele au procurat
60,4% din totalul veniturilor fiscale, faţă de 39,6% cele specifice impozitelor indirecte.
Urmărind mutaţiile intervenite în structura veniturilor fiscale din România se
constată o creştere a ponderii impozitelor directe în primii trei ani ai tranziţiei – de la 64%
în 1990 la 74,7% în 1992 – după care a urmat o descreştere sistematică a acesteia – până la
60,4% în anul 2000. Această evoluţie reflectă orientarea politicii fiscale spre majorarea
impozitelor indirecte – în principal taxa pe valoarea adăugată şi accizele, care sunt, aşa
cum spune academicianul Iulian Văcărel, mai comode decât cele directe, în ceea ce
priveşte aşezarea şi perceperea lor.
Referitor la impozitele pe bunuri şi servicii, acestea şi-au diminuat ponderea în
ţările membre ale Uniunii Europene – în perioada 1965 – 1997, de la 38,2% în anul 1965 la
31,0% în 1980, stabilizându-se aproximativ la acest nivel până în 1997. În consecinţă,
afirmaţia că în ţările dezvoltate impozitele indirecte şi-ar fi majorat contribuţia la totalul
veniturilor fiscale, pe ansamblul ţărilor comunitare, nu se verifică. Majorarea ponderii
impozitelor pe bunuri şi servicii cu aplicabilitate limitată şi numai în câteva ţări comunitare
nu constituie un argument pentru România să procedeze la lărgirea sferei de aplicare a
taxei pe valoarea adăugată şi a accizelor şi la majorarea cotelor acestora. Majorarea
impozitelor pe bunuri şi servicii diminuează cererea de consum a populaţiei şi îi afectează
nivelul de trai; în plus, induce efecte inflaţioniste greu de ţinut sub control.
Statele membre ale Uniunii Europene urmăresc evitarea concurenţei neloiale între
ele. De aceea, Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde prevederi referitoare la
regimul de impozitare a mărfurilor ţinând seama de reglementările GATT. În acest sens,
nici un stat membru nu stabileşte direct sau indirect pentru produsele unui alt stat membru
impuneri interne de orice natură superioare celor care se aplică, direct sau indirect, pentru
produsele naţionale similare.
Totodată, produsele exportate în alte state membre nu pot beneficia de nici o
restituire de impozite interne superioară impozitelor la care acestea sunt supuse în mod
direct sau indirect.
Pentru a se crea condiţii de funcţionare corespunzătoare a pieţei interne, se impune
armonizarea legislaţiei în celelalte domenii economico-sociale, inclusiv a legislaţiei
privind impozitele indirecte. Ca atare, Tratatul de la Maastricht împuterniceşte Consiliul
European să emită directive pentru apropierea prevederilor legislative, reglementare, şi
administrative ale statelor membre care au o legătură directă cu crearea şi funcţionarea
pieţei comune. Astfel de decizii se adoptă de către Consiliu în unanimitate de voturi, pe
baza propunerii Comisiei Europene şi după consultarea prealabilă a Parlamentului
European şi a Comitetului Economic şi Social. Astfel de prevederi sunt cuprinse şi în
versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, adoptată la Amsterdam.
Statele care doresc să adere la Uniunea Europeană au obligaţia să respecte
dispoziţiile de mai sus privind impozitele indirecte şi, în consecinţă, trebuie să adopte din
timp măsurile legislative corespunzătoare.

437
 Aderarea poate avea loc numai când ţara asociată va fi capabilă să-şi asume
obligaţiile ce decurg din actul aderării, respectiv să îndeplinească condiţiile politice şi
economice.
În ceea ce priveşte ţările din Europa Centrală şi de Est, printre care şi România [8],
care doresc să adere la Uniunea Europeană, pot să o facă şi să devină membre ale Uniunii,
aşa cum s-a hotărât de Consiliul European la Copenhaga – în iunie 1993 – dacă îndeplinesc
condiţiile menţionate.
Pregătirea în vederea aderării, inclusiv în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei
fiscale, se face conform Strategiei aprobate de Consiliul European reunit la Essen [9] – în
decembrie 1993.
În acest scop, una dintre prevederile Strategiei naţionale de dezvoltare economică a
României pe termen mediu din martie 2000, se referă la crearea unei economii de piaţă
funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile
Uniunii Europene. Totodată, strategia se referă în mod concret la armonizarea legislaţiei
fiscale române cu cea comunitară, prezăvând că impozitele indirecte – respectiv, taxa pe
valoarea adăugată şi accizele – se vor alinia la exigenţele participării la piaţa unică. Pe
măsura creşterii gradului de colectare, cotele impozitării, în primul rând, pentru taxa pe
valoarea adăugată, dar şi pentru accize, vor fi reduse la niveluri compatibile cu obiectivele
integrării.
În concluzie, în urma analizei efectuate se constată existenţa unor diferenţele
semnificative între nivelul accizelor din statele Uniunii Europene şi cele aplicate în
România. Aceste diferenţe evidenţiază pe de o parte existenţa unor rezerve mari de venituri
bugetare şi pe de altă parte dificultăţi sporite apărute în procesul de armonizare a legislaţiei
României cu cea a Uniunii Europene.

Bibliografie:
1. Anca Streinu - Dicţionar de Economie, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001,
pag.16
2. Codul fiscal roman – Legea nr. 571/2003
3. D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu – Economie, Editura Economică, Bucureşti,
1999, pag.16
4. Ordinul al preşedintelui INS privind actualizarea Clasificării Activităţilor din
economia naţională – CAEN, nr. 601/2002.
5. *** - H.G. nr.402/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind Metodologia
de calcul a impozitului pe profit, art.1, pct.e
6. publicat în MO. Nr.908/2002
7. I. Văcărel - Sistemul impozitelor şi taxelor în U.E. şi în România, Editura
Academia română, 2001, pag.11-12
8. Declaraţie mass-media, Bucureşti, martie, 2000, pag.5
9. www. uniuneaeuropeană. yahoo.com, adoptată la Consiliul european de la
Essen în dec.1993, cap.III

438