Bataille și tentația păcatului

articol [ Carte ]
Erotismul

-------------------------
de heghedus camelia [cam ]

2007-10-26 | |

“trăim prin procură ceea ce n-avem energia să trăim noi înșine” (Georges Bataille)

Nu poți vorbi despre odihnă dacă n-ai cunoscut neastâmpărul. Nu poți cunoaște prețul păcii dacă
n-ai trecut prin focurile războiului. Lăsând la o parte oamenii - de altfel atât de puțini încât pot fi
incluși în categoria excepției - cuminți prin însăși natura lor, putem aduce în discuție două stadii
ale stării de cumințenie: unul bazat pe interdict și amenințat în permanență cu dezechilibrul, ce
poate fi asociat, plasându-ne într-un limbaj al limitelor, etapei vegetale; și un altul, bazat pe
cunoașterea efectelor necumințeniei în urma unor experiențe proprii, de regulă de nezdruncinat,
capabil a se înscrie pe o treaptă avansată a vieții spirituale. E greu a viza o oarecare stare de
sfințenie, fără a fi trecut în prealabil prin gheena păcatului.

Dificilă operațiune aceea de a extrage esențialul din Erotismul lui Georges Bataille! Tot ce-mi
stă în putere e să spicuiesc câte ceva după o secerare cu unealta-mi prea puțin ascuțită. Ceea ce
frapează în primul rând la acest scriitor este concentrarea operelor sale în semnificații și
argumente. Mereu dai peste formulări, nu cu valoare de axiomă deși ar suna mai elegant, ci cu
valoare de teoremă. Abil în schimbarea planurilor în care își plasează enunțurile, susceptibile de
a fi clasificate drept subterfugii - manevrele folosite în demonstrarea lor au la bază o inteligență
ieșită din comun și o bogată experiență interioară, calități cărora li se alătură o permanentă
raportare la timpuri străvechi și obiceiuri arhaice. De asemenea, Bataille face adesea referire la
diverse studii pe teme similare. Cu alte cuvinte, tot ce afirmă el se întemeiază pe demonstrație.

Chiar dacă ceea ce-i urmează este, cam în egală măsură, clarificare și cursă, înainte de a ne da
drumul în împletitura cărții, conformă unui păienjeniș, autorul ne oferă o prețioasă și meticuloasă
introducere, în care face apel la nostalgia continuității ființei. “Între o ființă și alta există un abis,
există o discontinuitate”, vine el în confirmarea a ceea ce noi am simțit deja. Nostalgia
continuității pierdute determină existența, la toți oamenii, a trei forme de erotism: al trupurilor, al
sufletelor și erotismul sacru. Continuitatea ființei e incognoscibilă, însă în forme “aleatorii și
contestabile”, fiecare are o experiență a ei. Puterea de a vedea în moarte o deschidere către
continuitate este un secret ce aparține în exclusivitate erotismului și care se exercită dincolo de
tulburarea erotică imediată.

“Trupurile se deschid continuității prin acele canale tainice care ne dau sentimentul
obscenității. Obscenitatea înseamnă tulburarea care strică o stare a trupurilor conformă cu
posesia de sine, cu posesia individualității durabile și garantate”. Punerea în aplicare a
erotismului are ca scop atingerea ființei în ce are ea mai intim, până la tăierea răsuflării.
Dezgolirea trupurilor reprezintă un echivalent, chiar dacă mai puțin grav, al uciderii. Dacă
erotismul trupurilor, pe cât de greoi pe atât de sinistru, este o violare “vecină cu moartea” a
ființei celuilalt, erotismul sufletelor este oarecum mai liber. El purcede din cel al trupurilor, însă
permite conturarea fuziunii mult dorite dintre ființe. Erotismul sufletelor violează aproape în
întregime izolarea individuală, fiindcă pentru cel ce iubește, ființa iubită prețuiește cât tot ceea ce
există, este însăși transparența lumii. Dispărând astfel complexitatea lumii, cel care iubește
trăiește revelația temeiului ființei, care e simplitatea ei. Erotismul al cărui obiect se situează
dincolo de realul imediat, departe de a fi reductibil doar la dragostea pentru Dumnezeu, este
erotismul sacru, iar prin sacru se înțelege tocmai continuitatea ființei. Sfidarea morții, prin
indiferență, apare în toate tipurile de erotism, ca o aprobare a vieții dincolo de viață.

Inteligența omenească fiind tentată să ia în seamă ceea este simplu și definibil, Bataille încearcă
să formuleze și să lămurească ceea ce este vag și variabil, încearcă să pună accent tocmai pe
mișcările interioare, greu sesizabile și mai ales greu conștientizabile, ale ființei umane. Fiindcă
erotismul este un aspect al vieții interioare, chiar dacă omul își caută necontenit în afară un
obiect al dorinței. Iar acest obiect trebuie neapărat să vină în atingere cu ființa-i interioară, să
facă apel “la acea mobilitate interioară, infinit complexă, ce-i este specifică omului”. Activitatea
sexuală este erotică oricând nu e rudimentară, animalică.

Aducând în miezul discuției interdictul, în toate formele și gradele lui, Bataille încearcă o
lămurire în ceea ce privește necesitatea transgresării acestuia. Chiar dacă îl caracterizează un
oarecare libertinism spiritual, autorul evocă totuși limite ale transgresiunii.

Comunicarea experienței interioare este cu atât mai dificilă cu cât ea conciliază ceva ce în
principiu e de neconciliat, adică interdictul cu transgresarea acestuia. Spre deosebire de animal,
în care nu “mijește” nici o interogație chiar dacă sexualitatea îi provoacă un dezechilibru, în
cazul omului sexualitatea, și mai ales erotismul, este ceea ce îi pune în cumpănă ființa.
Interminabile milenii “corespund năpârlirii prin care omul s-a desprins de animalitatea dintâi”.
L-a desprins de ea munca, întrebările legate de moarte și alunecarea de la sexualitatea lipsită de
rușine la sexualitatea rușinoasă, din care s-a tras erotismul. Acesta din urmă este o experiență a
vieții interioare. În erotism, ființa se pierde. Destrămarea voluntară implicată aici e una
“flagrantă”. Pentru a pătrunde sensul erotismului, este necesară o experiență personală, egală și
contradictorie, a interdictului și transgresiunii. Transgresiunea este un soi de “reîntoarcere la
natură”, ce are loc fără a suprima interdictul ci doar prin a-l ridica. Există o complicitate între
interdict și transgresiune, la fel ca între lege și violarea ei. Experiența păcatului este angoasa fără
de care interdictul nu ar mai exista. În toiul angoasei se transgresează interdictul, prin “clipa
suspendată în care el mai ține și în care noi cedăm totuși impulsului căruia el i se opunea”.
Experiența interioară a erotismului cere o sensibilitate religioasă, care “leagă întotdeauna strâns
dorința și spaima, plăcerea intensă și angoasa”, care se petrece însă în afara religiilor definite.

Între interdict și transgresiune viața omului este sfâșiată. Există în natură și subzistă în om niște
mișcări ce depășesc mereu anumite limite și care nu pot fi reduse decât parțial. Este în ele ceva
de care nu ne putem da seama. Unele dintre aceste mișcări descriu abandonul în voia excesului
contagios. Omul s-a răzvrătit, s-a străduit să nu le mai urmeze, dar n-a izbutit decât să le
grăbească. Transgresiunea nu e negarea interdictului, ci depășirea și completarea lui. Ceea ce
extrem ne stânjenește în cazul interdictului, este caracterul ilogic al acestuia. Afirmația:
“interdictul există pentru a fi violat” este un enunț care descrie raportul inevitabil între emoții de
sens contrar.

“Refuzăm să vedem că viața este cursa întinsă echilibrului, că ea este în întregime instabilitatea,
dezechilibrul la care împinge. E o mișcare tumultuoasă ce cheamă necontenit explozia. Însă
explozia necurmată nepregetând să o epuizeze, ea nu continuă decât cu o condiție: ca dintre
ființele pe care le-a zămislit, cele a căror forță de explozie este epuizată să cedeze locul unor noi
ființe, gata să intre în horă cu o forță proaspătă”. Viața omenească aspiră la irosire până la
angoasă, restul e vorbărie de moralist, pretinde Bataille. Lumea profană e lumea interdictelor.
Lumea sacră se deschide transgresiunilor limitate. “E lumea sărbătorii, a suveranilor și a
zeilor”. Exuberanța e transgresiune. Însă forța ce aruncă în exuberanță e sentimentul neantului.

Jocul alternativ al interdictului și transgresiunii e cel mai evident în erotism. E imposibil să avem
o vedere coerentă asupra erotismului fără să pornim de la acest joc alternativ, chiar dacă în
ansamblu el este caracteristic domeniului religios. Obiectele sexuale sunt prilej al alternanței
neîntrerupte între stări de atracție și repulsie. Autorul ne face cunoscută opinia lui Freud, aceea
că interdictul e o necesitate primitivă de a pune bariere excesului de dorințe care se poartă asupra
obiectelor a căror lipsă de rezistență e evidentă.

Legat de interdictul de a ucide, Bataille face referire la duel, vendetă și război, ca fiind acte
violându-l, dar în conformitate cu o regulă. Așadar, interdictul nu presupune neapărat abținere, ci
practicare ca transgresiune. Omul angoasat este acela care refuză viața și totuși o împlinește în
depășirea miraculoasă a refuzului său. “Amantul nu-și dezagregă mai puțin femeia iubită decât
sacrificatorul sângeros omul sau animalul ucis. În mâinile celui care o asaltează, femeia e
deposedată de ființa ei. O dată cu pudoarea, ea își pierde acea barieră fermă care, separând-o
de ceilalți, o făcea impenetrabilă: brusc, ea se deschide către violența jocului sexual dezlănțuit
în organele de reproducere, se deschide către violența impersonală ce o năpădește din afară”.

Viața este un produs al descompunerii vieții. Este în primul rând tributară morții, care îi face loc.
“Dacă vedem în interdictele esențiale refuzul opus de ființă naturii considerate ca un dezmăț de
energie vie și ca o orgie a nimicirii, nu mai putem face diferența între moarte și sexualitate".
Între sacrificiu și actul de iubire există o similitudine. Menirea sacrificiului este de a pune în
acord viața și moartea: “de a da morții țâșnirea vieții, iar vieții greutatea, vertijul și deschiderea
morții”. Carnea dezvăluie atât sacrificiul cât și actul de iubire, mișcarea cărnii excede o limită,
este excesul ce se opune legii decenței. Ea este supusă mișcărilor animale în convulsia erotică. Și
ce e convulsia erotică dacă nu acea violență ce scapă controlului rațiunii, care tensionează către
explozie atât organele umflate de sânge cât și bucuria de suflet.

Erotismul este o infracțiune la regula interdictelor, afirmă Bataille. Activitatea sexuală este un
moment de criză a izolării, în care slăbește sentimentul de sine. Este o criză în care ambii părtași
își ies din fire. Unitatea ființei se rupe din primul moment al crizei sexuale: “viața pletorică a
cărnii se lovește de rezistența spiritului”, astfel încât nici măcar un acord aparent între acestea nu
e de ajuns. O turbare ia în stăpânire ființa, răzvrătirea sângelui răstoarnă echilibrul pe care se
întemeia viața. Adevărul erotismului este trădarea. El presupune irosirea fără de măsură a
forțelor, iar noi, cuprinși de violența pasiunii, delapidăm fără profit resurse considerabile:
“Voluptatea e atât de apropiată de delapidarea ruinatoare, încât numim momentul paroxismului
ei o “mică moarte”.” Nu suntem cu adevărat fericiți decât cheltuind în zadar, “ca și cum o rană
s-ar deschide în noi: vrem să fim siguri de inutilitatea, câteodată de caracterul ruinator al
cheltuielilor noastre. [...] Vrem o lume răsturnată, vrem o lume pe dos”. Bataille evocă, printre
multe altele, opinia lui Sade, anume că viața e o permanentă căutare a plăcerii, iar plăcerea e
proporțională cu distrugerea vieții. În concepția autorului, moartea și depășirea limitelor
reprezintă unul și același lucru. Însă mereu căutăm să ne înșelăm, susține Bataille: “ne sforțăm
să accedem la perspectiva continuității, care presupune limita depășită, fără să ieșim din
limitele acestei vieți discontinue. Vrem să accedem dincolo fără să trecem pragul, menținându-
ne cuminți dincoace de el.”

“Erotismul e cel puțin ceva despre care e dificil de vorbit”, așadar, el mână la singurătate. Este
“problema problemelor”, este “deschiderea spre tot ce-i posibil”, o așteptare pe care satisfacția
materială n-o poate potoli, iar jocul limbajului n-o poate înșela. Experiența erotică îndeamnă la
tăcere, ea reprezintă ceva vecin cu sfințenia. Asta nu înseamnă deloc că ar avea aceeași natură,
doar că ambele aceste experiențe pot atinge intensitatea extremă, având la bază principiul
“scoaterii din fire”. Trecerea de la erotism la sfințenie are un înțeles adânc. Este trecerea de la
“blestemat și lepădat” la “fast și binecuvântat”. Consider de o importanță majoră citatul care
urmează:

“Pe de o parte, erotismul e greșeala solitară, ceea ce nu ne mântuiește decât opunându-ne

tuturor celorlalți, ceea ce nu ne mântuiește decât în euforia unei iluzii, de vreme ce, în
definitiv, ceea ce, în erotism, ne-a dus la gradul extrem al intensității, ne lovește în același
timp cu blestemul singurătății. Pe de altă parte, sfințenia ne scoate din singurătate, cu
condiția însă de a accepta acest paradox – Felix culpa! – fericita greșeală! – al cărui exces
însuși ne răscumpără.”

Pentru omul modern, lumea sacră este o realitate ambiguă. Faptele de ordin religios frământă
doar într-un chip cu totul exterior conștiința omului rațional. Și totuși, viața omului are un
caracter sacru. Oricât de decăzut ar fi, în om rămâne o demnitate și o noblețe fundamentală care-l
afirmă ca ireductibil noțiunii de mijloc. Rămâne în el ceva inalienabil, ceva ce păstrează
importanța suverană a unui scop, și anume acela de “contemplare a ființei aflate pe culmea
ființei”.

Consider o sărbătoare nelipsită de importanță, aceea a împlinirii a 50 de ani de la prima ediție în

limba franceză a cărții (L’Érotisme, Les Éditions de Minuit) și a 10 ani de la prima ediție în
limba română (Erotismul, Editura Nemira & Co, în traducerea lui Dan Petrescu).