Arta bizantină

După căderea Imperiului Roman de Apus, partea de răsărit a vechiului imperiu roman şi-a
continuat existenţa sub numele de Imperiul Bizantin. Termenul “bizantin” este preluat de la
denumirea vechii cetăţi a Bizanţului (astăzi Istanbul), devenită ulterior Constantinopol, după ce
împăratul Constantin a mutat acolo capitala imperiului, în secolul al IV-lea. Cultul religios şi artistic
al imperiului se concentrează în capitală, la Bizanţ, oraşul în care se va elabora viitoarea artă
creştină - arta bizantină.
In cursul secolelor IV si V, elementele si formele multiple si variate ale primelor constructii
crestine, de proveniente diverse, se combina, se contopesc si dau nastere, in Rasarit,
unui mod unitar de a construi, adica unui nou stil arhitectonic, rezultat din amestecul
formelor de arta-clasica cu cele de provenienta orientala : stilul bizantin, care, va ramane
pana astazi stilul unic si oficial al bisericilor ortodoxe din toate partile lumii, realizat, intr-o
bogata diversitate de variante (substiluri), regionale, nationale sau locale.

Trei elemente, conceptii sau curente diferite de cultura se combina in formatia noii arte :
elenismul, Orientul si crestinismul.

Principalele tendinte si elemente de origine elenistica si orientala adoptate de

arta bizantina:

a) Din Siria provin in arhitectura si sculptura bizantina : forme de ornamentatie

sculpturala (foaia de acant, frunza dreapta, foi groase dantelate, forme geometrice :
cercuri, rozete, stele si figuri de animale), folosirea pietrelor cizelate si a contrastelor de
culori in ornamentatia externa, iar in pictura o noua traditie iconografica, opusa celei
eleniste, o traditie mai realista, mai dramatica si care cauta sa se apropie mai mult de
natura, sa redea in chipurile umane expresia individuala, iar in scenele istorice si in
compozitii, reprezentarea mai mult veridica decat simbolica sau conventionala.

b) Din Egipt arta bizantina a luat altarul triconc (treflat) si ornamentatia bogata, mai
ales cea sculpturala si picturala. De la Alexandria, celebru centru al culturii eleniste
Bizantul mosteneste in pictura gustul decoratiei pitoresti, cu peisajele, motivele
arhitectonice, cu scenele genului, cu figurile sale alegorice si probabil gustul decoratiei
policrome (multicolore) ; indeosebi iconografia bizantina pastreaza din traditia
alexandrina atitudinile nobile ale portretelor, liniile clasice ale draperiilor vestimentare,
gesturile masurate, compozitia echilibrata si simpla, pe care o consacrase arta greaca.

c) Alaturi de Siria, Asia Mica si Armenia joaca un rol esential mai ales in formarea
arhitecturii bizantine ; aci se realizeaza mai intai fuziunea intre elementele elenistice si
cele orientale, carora li se adauga de timpuriu influenta crestinismului. O creatie proprie a
Asiei Mici si a Armeniei este basilica acoperita cu bolti si basilica cu cupola, care face
tranzitia de la tipul basilical pur la cel bizantin. Mestesugul savant al arhitectilor anatolieni
inlocuieste cupola persana, sprijinita pe conuri de unghi (importata din Armenia), cu
cupola pe pandantive, forma specifica a arhitecturii bizantine.

Doua curente sau tendinte contradictorii se pot constata in timp in istoria artei
bizantine:

a) Una a artei imperiale, oficiale si savante, cultivata la curtile imperiale, in lumea

demnitarilor, a varfurilor eclesiastice, a savantilor si a teologilor si caracterizata prin
predominarea elementului clasic (elenist) ;

b) Alta, a artei populare si monastice, reprezentata indeosebi de monahi si preferata in

cadrul maselor populare (militari, comercianti, mestesugari si tarani), caracterizata prin
predominarea elementului oriental (tehnica mai putin luxoasa, pictura murala in loc de
mozaic, cautarea pitorescului, a realismului, a emotiei dramatice etc).
Împăratul Constantin cel Mare, mozaic, detaliu, Catedrala Sf. Sofia, cca 1000

Sursele au fost diverse şi numeroase. Meritul Bizanţului a fost acela că din elementele

orientale (venite din Persia sasanidă, de la semiţii din Asia şi de la egipteni, prin provinciile

răsăritene ale imperiului), cele clasice de tip antic şi cele de tip elenistic a putut forma ceva

unitar, o sinteză. De la exemplele clasice rămân atitudinile nobile şi draperiile ce cad

armonios, stilul şi simplitatea care durează în arta bizantină mult timp după ce aceste calităţi

dispăruseră din restul Europei. Curentul oriental îi trimite forme şi tehnici noi, nevoia de o

realitate concretă, sensul pentru ceea ce este monumental.

Arta bizantină cunoaşte două perioade culminante: prima, de la începutul sec. al IV-lea până la

sfârşitul sec. al VII-lea, şi al cărei moment suprem este în legătură cu domnia lui Justinian; a

doua, între sec. al IX-lea şi al XII-lea, atunci când la Constantinopol domnesc împăraţii

Macedoneni şi Comnenii. Între aceste date, arta bizantină cunoaşte o perioadă de decadenţă

din cauză că Persia şi slavii atacă neîncetat statul, islamul începe să-şi extindă dominaţia

asupra provinciilor mai excentrice (Asia Mică şi Egipt), iar la Constantinopol se produce

mişcarea iconoclastă, pe care unii împăraţi şi biserica o îndreaptă împotriva cultului icoanelor.