Transportul energiei la tensiune continuă (HVDC)

1. Introducere
Utilizarea tehnologiei High-Voltage Direct Current (HVDC) reprezintă o modalitate
alternativă modernă pentru transportul electricităţii; aşa cum îi indică numele, HVDC
utilizează tensiunea continuă pentru transportul energiei electrice, aceasta fiind de fapt prima
aplicaţie a electronicii de putere în transportul electricităţii. Tehnologia HVDC este utilizată
pentru transportul electricităţii la distanţe mari prin linii aeriene sau cabluri submarine; se
utilizează de asemenea pentru interconectarea unor sisteme de putere separate. In mod uzual,
un sistem HVDC are o putere nominală de peste 100 MW, multe fiind în gama 1000 la 3000
MW.
Dezvoltarea tehnologiei HVDC a început spre sfârşitul anilor 1920, iar prima schemă
funcţională a fost realizată în 1954, după numai 25 de ani de studii şi dezvoltări; aceasta făcea
legătura dintre Suedia şi insula Gotland în Marea Baltică şi avea puterea nominală de 20 MW,
la o tensiune de 100 kV. Aplicaţiile iniţiale au utilizat dispozitive de redresare cu mercur şi
tuburi electronice pentru sistemul de control dar, începând cu anii 1970, tiristoarele au devenit
principalele dispozitive electronice utilizate; în acest fel, dimensiunile şi complexitatea
staţiilor de conversie au fost reduse în mod substanţial.
Se poate afirma că rezultatele spectaculoase obţinute în ultimii 30 de ani în tehnica
semiconductoarelor de putere şi în domeniile asociate sunt principalii factori care au
determinat accelerarea implementării sistemelor HVDC. In 1995, ASEA Brown Bover (ABB)
a anunţat o nouă generaţie de staţii de conversie pentru HVDC, HVDC 2000, care a
îmbunătăţit şi mai mult performanţele transportului HVDC; în 1997, ABB a introdus
tehnologia denumită HVDC Light, bazată pe voltage-source converter (VSC) cu IGBT şi
cabluri de t.c. îmbunătăţite. Aceasta este mai economică la puteri reduse decât tehnologia
clasică, fiind potrivită în special pentru aplicaţii de generare/transport la scară redusă şi
diminuează gama de puteri în care transportul HVDC este economic până la câteva zeci de
MW. Recent, Siemens a oferit tehnologia HVDC Plus, varianta sa pentru tehnologia HVDC
Light a ABB.
Evoluţia puterilor instalate în sisteme HVDC este prezentată în Figura 1.

Figura 1. Capacitatea instalată la nivel mondial în sisteme HVDC

 Tehnologia HVDC bazată pe VSC poate fi adaptată să funcţioneze cu câteva terminale
pe partea de t.c., astfel încât puterea poate fi injectată sau extrasă după dorinţă la fiecare
terminal. Acest mod de funcţionare a încurajat studii de fezabilitate pentru o suprareţea de t.c.
europeană; datorită concentrării de resurse eoliene în Atlantic, Marea Nordului şi Marea
Baltică, s-a sugerat că o astfel de reţea ar fi foarte utilă - Figura 2. Costul acestei acţiuni ar fi
substanţial dar s-a calculat el ar fi totuşi mai redus decât cel cerut de modernizarea reţelelor
continentale actuale pentru a putea absorbi potenţialul offshore existent. Un alt avantaj constă
în agregarea resurselor de pe o arie geografică extrem de largă, rezultând resurse mult mai
ferme în ciuda variaţiilor locale; în plus, sistemul ar putea furniza energie ţărilor cu cea mai
mare cerere la un moment dat şi ar servi ca interconector între pieţele naţionale pentru a
îmbunătăţi comerţul de energie. Aceasta este în mod particular atractiv datorită diferenţelor
orare şi deci decalării în timp a vârfurilor de cerere în ţările interconectate.

Figura 2. Structura de principiu a suprareţelei europene la t.c.

1.1. Aspecte generale

Cu deregularizarea pieţelor de energie, există un interes crescând pentru utilizarea
tehnologiilor HVDC, pentru a facilita accesul pe noile pieţe aflate la distanţe mari de sursele
de energie electrică. Deoarece HVDC asigură controlul direct al circulaţiei de putere,
introducerea sa reprezintă cea mai bună cale pentru a asigura serviciile contractuale de
transport.
Pe de altă parte, avantajele transportului la tensiune continuă (t.c.) faţă de cel la
tensiune alternativă (t.a.) nu trebuie înţelese greşit, fiind evident că transportul la t.a. nu va fi
înlocuit de cel la t.c. In energetică, este general acceptat faptul că cele două soluţii trebuie
utilizate în mod complementar; integrarea celor două tipuri de transport îmbunătăţeşte
calităţile fiecăruia şi permite realizarea unor reţele care asigură alimentarea fiabilă şi de bună
calitate a consumatorilor.
Deşi sistemele de transport HVAC (High-Voltage Alternating Current) sunt preferate
în mod normal pentru flexibilitatea lor, există o serie de aplicaţii unde tehnologiile HVDC
prezintă avantaje:
• transmiterea unor puteri ridicate (>500 MW) la distanţe mari (>500km), situaţie în
care valorile mari ale unghiului electric pentru liniile HVAC (datorită impedanţelor
proprii) ar conduce la sisteme instabile (exemple: Nelson River Project, unde 1800
MW sunt transportaţi la Winnipeg, Canada, pe o distanţă de cca. 930 km; Three
Gorges Project în Shanghai unde se transportă 3000 MW pe cca. 1000 km; linia lungă
de 1456 km între Cabora Bassa, Mozambique şi Apollo, South Africa, pe care se
transportă 1920 MW; în United States, Pacific HVDC Intertie (PDCI) transportă 3100
MW de la Pacific Northwest (Celilo Converter Station) în zona Los Angeles (Sylmar
Converter Station) printr-o linie de 1361 km);
• transmiterea energiei electrice pe distanţe mari peste apă, în acest caz neexistând nici
o metodă pentru a asigura compensarea intermediară a tensiunii cerută de sistemele
HVAC (un exemplu este sistemul de interconectare Moyle de 64 km, între Irlanda de
Nord şi Scoţia);
• linia de interconectare HVAC nu are destulă capacitate pentru a suporta oscilaţiile
electrice care apar între cele două sisteme (un exemplu este linia de la Hydro Quebec,
Canada, în Statele Unite);
• necesitatea de a conecta două sisteme existente într.un mod asincron, pentru a preveni
pierderea unui bloc generator dintr-un sistem din cauza transmiterii de suprasarcină în
celălalt sistem, aşa cum este cazul conectării prin HVAC (exemplu, legătura în HVDC
între Texas şi alte sisteme regionale);
• conectarea sistemelor care funcţionează la frecvenţe diferite (aceste aplicaţii sunt
cunoscute drept conexiuni back-to-back);
• asigurarea unei izolări faţă de sursele din sistemele adiacente ce alimentează un
scurtcircuit din sistemul AC (deoarece legătura în DC nu transmite curenţi de
scurtcircuit de la un sistem la altul).
Sistemele HVDC sunt în realitate sisteme redresoare back to back, interconectate prin
reţele de t.c. ce poate atinge 400–600 kV; sisteme de tensiuni mai mari sunt de asemenea în
funcţiune. Liniile de transport HVDC pot fi unipolare sau bipolare, dar majoritatea sunt
bipolare, adică ele utilizează două conductoare funcţionând la polarităţi diferite, de exemplu
+/-500kV. Puterile transmise sunt de peste 1000 MW, pe plan mondial existând câteva
sisteme ce transportă aproape 3500 MW prin linii bipolare. Majoritatea tiristoarelor utilizate
în sistemele HVDC de putere sunt răcite cu lichid pentru creşterea performanţelor.
Terminalul ce trimite constă de obicei dintr-o punte cu tiristoare cu 12 sau 24 de
pulsuri, în timp ce capătul receptor are o configuraţie similară, dar în sens opus, funcţionând
ca invertor. Configuraţia cu 12 pulsuri se obţine conectând în derie două punţi cu 6 pulsuri, în
timp ce cea cu 24 pulsuri necesită 4 punţi cu 6 pulsuri conectate în serie. O schemă de
principiu a unui sistem redresor-invertor utilizând o schemă cu 12 pulsuri este dată în Figura
3.
 Figura 3. Schema de principiu a unui sistem HVDC bipolar cu redresare/inversare
pe 12 pulsuri

1.2. Avantage şi dezavantaje

Cea mai uşoară cale de a interconecta sisteme de putere mari, care sunt deja puternic
încărcate, este de a utiliza tehnologia HVDC. Principalul avantaj al legăturii HVDC este
abilitatea sa de a controla circulaţia de putere şi flexibilitatea de a se adapta la diferite
caracteristici ale sistemelor de t.a., la ambele capete ale sistemului de interconectare. Din
această cauză, HVDC oferă avantaje semnificative, prezentate în continuare; ele sunt general
valabile şi nu depind de mărimea sistemelor interconectate:
1. puterea sistemului de interconectare este determinată numai de cerinţele reale de
transport ale puterii (la transportul la t.a., din considerente de stabilitate, puterea
nominală (aparentă) trebuie să fie mai mare decât cererea reală de transport;
2. nu există probleme de stabilitate din cauza lungimii liniei deoarece nu trebuie
transmisă putere reactivă;
3. nu există o limitare a lungimii cablurilor subterane sau submarine deoarece nu
trebuie realizată o compensare a puterii transmise;
4. aşa cum s-a văzut anterior, nu există limite tehnice pentru distanţa de transport,
însă pierderile de putere impun o limită economică. Totuşi, pe măsura dezvoltării
tehnologiei, distanţa la care se poate trece de la linii HVAC la cele HVDC a
scăzut, unele studii indicând chiar o lungime de numai 60 km pentru tehnologiile
HVDC moderne;
5. sistemele de t.a. pot fi interconectate printr-o legătură în t.c. fără referire la
tensiunile sistemelor, putere de scurtcircuit, etc.;
6. o legătură HVDC nu măreşte curenţii de scurtcircuit în punctele de conectare, deci
nu va fi necesară înlocuirea întreruptoarelor existente în reţea;
7. poate fi asigurat un control rapid şi exact al puterii transmise la t.c. (deoarece
unghiul de control al tiristoarelor α are o constantă de timp relativ redusă), fapt ce
asigură îmbunătăţirea stabilităţii sistemului;
8. linia HVDC poate transporta mai multă putere decât cea HVAC pentru o secţiune
dată a conductoarelor;
9. izolarea faţă de defectele între cele două capete poate fi realizată dinamic datorită
controlului eficient şi rapid al tensiunii în circuitul de t.c.;
 10. se asigură un bun control al tensiunii şi se amortizează oscilaţiile de putere;
11. reprezintă o barieră contra problemelor de stabilitate şi colapsul tensiunii (distanţa
de transport este determinată de căderea de tensiune, fiind puţin influenţată de
încărcarea liniei şi inductivitatea acesteia);
12. utilizarea eficientă a conductoarelor, deoarece liniile de t.a. nu lucrează la valoarea
de vârf a tensiunii (ci la valoarea efectivă), pe când liniile de t.c. utilizează
întotdeauna valoarea maximă a tensiunii;
13. direcţia de circulaţie poate fi schimbată rapid printr-un sistem simplu de control.
Aceasta poate servi la satisfacerea cerinţelor la vârf de sarcină la oricare dintre cele
două staţii;
14. coridorul necesar pentru HVDC este mult mai redus decât pentru transportul
aceleiaşi puteri la t.a.
Principalul dezavantaj al HVDC sunt costurile ridicate şi faptul că aceasta rămâne o
tehnologie ce poate fi aplicată doar în aplicaţii punctuale din cauza lipsei unor întreruptoare
de HVDC economice şi fiabile. Pe de altă parte, fiabilitatea este mai redusă, din cauza multor
componente auxiliare necesare pentru funcţionarea normală, precum sisteme de răcire, filtre
active, etc.

2. Analiza comparativă a sistemelor HVAC şi HVDC aeriene

Această analiză este în primul rând economică, avantajele tehnice ale sistemelor
HVDC fiind evidenţiate anterior. In general, costul construcţiei liniilor propriu-zise la t.a.,
pentru aceeaşi putere transportată şi aceeaşi izolaţie a liniilor este mult mai ridicat decât în
cazul tehnologiei la t.c. Acest lucru se datorează faptului că pentru aceeaşi tensiune nominală
Un a liniei, nivelul de izolaţie este mai mare la t.a. decât la t.c.; pe de altă parte, puterea
transportată la t.a., pentru pierderi specifice egale, este jumătate din cea transportată la t.c.
Aceste afirmaţii vor fi justificate în continuare.
Cazul I: se consideră o linie trifazată simplu circuit şi o linie bipolară la t.c. în diferite
ipoteze – Figura 4:

Figura 4. Linie trifazată simplu circuit(a) şi linie bipolară la t.c. (b)

a) pentru aceeaşi putere tranzitată şi aceeaşi tensiune de fază ca valoare de vârf,

raportul dintre pierderile de putere pe linia de t.a. şi pe cea de t.c. este 1.33

Puterea activă trifazată transportată pe linia de t.a. este:

 Pta = 3 ⋅ U fa ⋅ I ta
unde U fa = U ra / 2 (Ura fiind tensiunea maximă a liniei de t.a.); s-a considerat un factor de
putere unitar.
Puterea activă pe linia bipolară la t.c. se calculează cu relaţia:
Ptc = 2 ⋅ U d ⋅ I d
unde Ud = Urc este tensiunea cea mai ridicată a liniei de t.c. In ipoteza Pta= Ptc se obţine:
3 ⋅ U fa ⋅ I ta = 2 ⋅ U d ⋅ I d
adică
(3 / 2 ) ⋅ U ra ⋅ I ta = 2 ⋅ U rc ⋅ I d .
Presupunând Ura = Urc rezultă
I d = (3 / 2 2 ) ⋅ I ta .
Pierderile de putere în fiecare caz sunt date prin:
ΔPta = 3 ⋅ I ta2 ⋅ R; ΔPtc = 2 ⋅ I d2 ⋅ R,
unde
R = Rca = Rcc este rezistenţa ohmică a unei faze. Ca urmare, raportul dintre pierderile
de putere este:
2
ΔPta 3 ⎛ 1 ⎞
= ⋅⎜ ⎟ = 1.33 .
ΔPtc 2 ⎝ 1.06 ⎠

b) pentru aceeaşi putere tranzitată şi considerând aceleaşi pierderi de putere şi aceeaşi

secţiune a conductorului, nivelul izolaţiei la t.c. va fi de numai 87% faţă de cel al
liniei la t.a.

Din condiţia de egalitate a pierderilor calculate la punctul anterior rezultă

I d = 3 ⋅ I ta = 1.225 ⋅ I ta .
2
Din egalitatea puterilor tranzitate
3 ⋅ U fa ⋅ I ta = 2 ⋅ U d ⋅ I d
şi ţinând cont de ralaţia anterioară, se obţine:
U d = ( 3 / 2 ) ⋅ U fa
Presupunând că tensiunea de străpungere la t.c. a unui izolator este egală cu valoarea
de vârf a t.a. care produce străpungerea, rezultă că nivelul de izolaţie al liniei la t.a. este
2 ⋅ U fa (k1 ) iar cel la t.c. este Ud(k2), unde k1 şi k2 sunt factori de multiplicare. Presupunând
k1 = k2, se obţine:

Nivelul izolatiei la tc Ud
= , respectiv
Nivelul izolatiei la ta 2 ⋅ U fa
Nivelul izolatiei la tc 3
= = 0.87 .
Nivelul izolatiei la ta 2
Rezultă ca linia la t.c. este mai economică; pe lângă faptul că are numai două
conductoare faţă de cele trei câte are cea la t.a., ea prezintă un nivel de izolaţie de 87% din cel
al liniei la t.a.

c) dacă y este raportul dintre pierderile de putere la t.c. şi cele la t.a.

 y = ΔPtc / ΔPta ,
pentru Rcc = Rca se obţine
Id 3⋅ y
= .
I ta 2
Pentru λ = 1 şi în ipoteza tranzitării aceleiaşi puteri, se poate scrie:
3 ⋅ U fa ⋅ I ta = 2 ⋅ U d ⋅ I d .
Din combinarea celor două relaţii rezultă:
Ud 3
= .
U fa 2⋅ y
In aceste condiţii, raportul dintre nivelurile de izolaţie este
Nivelul izolatiei la tc 3 0.87
= = .
Nivelul izolatiei la ta 2 ⋅ y y

Cazul II: O linie trifazată dublu circuit în vederea transformării sale în trei
circuite la tensiune continuă, având acelaşi nivel de izolaţie

Puterea tranzitată prin linia dublu circuit la t.a. (presupunând λ = 1) este:

Pta = 2 ⋅ 3 ⋅ U fa ⋅ I ta .
Linia dublu circuit se transformă în trei circuite la t.c., fiecare având câte două
conductoare de polaritate (+), respectiv (-) şi potenţialul Ud faţă de pământ. Puterea tranzitată
prin cele trei circuite este:
Ptc = 6 ⋅ U d ⋅ I d
a) pentru cazul Ita = Id şi considerând acelaşi nivel de tensiune U d = 2 ⋅ U ta , raportul
între puterile tranzitate este
Ptc 3 ⋅ 2 ⋅ U d ⋅ I d U d
= = = 2.
Pta 2 ⋅ 3 ⋅ U ta ⋅ I ta U ta

Raportul dintre pierderile de putere procentuale este

Pierderile % in tc ΔPtc Pta
= ⋅ ,
Pierderile % in ta Ptc ΔPta
adică
ΔPtc [%] 6 ⋅ R ⋅ I d2 1
= ⋅ = 0.71
ΔPta [%] 6 ⋅ R ⋅ I ta2 2
şi deci
ΔPtc [%] = 0.71 ⋅ ΔPta [%] .

b) dacă se consideră aceleaşi pierderi procentuale de putere şi acelaşi nivel de izolaţie

ΔPtc ΔPta
= ; U d = 2 ⋅ U ta .
Ptc Pta
Rezultă
6 ⋅ R ⋅ I d2 6 ⋅ R ⋅ I ta2
=
6 ⋅ U d ⋅ I d 6 ⋅ U ta ⋅ I ta
sau
 Id Ud
= = 2.
I ta U ta

In acest caz, raportul dintre puterile transportate este

Ptc 3 ⋅ 2 ⋅ U d ⋅ I d
= = 2,
Pta 2 ⋅ 3 ⋅ U ta ⋅ I ta

adică
Ptc = 2 Pta.
Din cele de mai sus rezultă că pentru aceeaşi tensiune nominală liniile de t.c. conduc
la investiţii mai mici, respectiv la construcţii mult mai uşoare decât în t.a.: mai puţine
conductoare şi izolatoare iar stâlpii vor fi mai uşori (fig. 5). In schimb, costul staţiilor
terminale de conversie fiind mult mai ridicat decât cel al celor la t.a., costurile totale devin
comparabile în jurul distanţelor de echilibru (fig. 6). In prezent, valoarea investiţiilor la LEA
pentru puteri mai mari de 100 MW şi la distanţe de transport de 500-800 km sunt de acelaşi
ordin pentru sisteme la t.c. şi t.a. Totuşi, distanţele la care HVDC devine economic scad în
permanenţă datorită reducerii costurilor în electronica de putere.

Figura 5. Stâlpi pentru linii de 800 kV şi Figura 6. Investiţiile totale pentru o LEA la
±500 kV cu aceeaşi capacitate de transport t.a. şi una la t.c. în funcţie de lungime

Liniile la t.c. au o capacitate de transport mai mare pentru acelaşi culoar ocupat (fig.
7). O comparaţie între capacităţile de transport în cele două cazuri este dată în tabelul 1.

Tabelul 1. Capacităţile de transport ale unor linii de t.a. şi de t.c.

Incărcarea economică la o Linie echivalentă de t.c.

linie de t.a. Cu acelaşi nivel de izolaţie Cu acelaşi culoar ocupat
[kV] [MW] [kV] [MW] [kV] [MW]
230 240 ±200 400 ±300 900
345 580 ±300 900 ±500 2500
500 1280 ±400 1600 ±700 4500
765 2700 ±600 3600 ±1000 8000

In Figura 8 se prezintă soluţii posibile de modificare a unei linii trifazate simplu sau
dublu circuit într-o configuraţie de linie la t.c. In prima variantă, faza centrală este folosită
drept conductor permanent de întoarcere. O modificare interesantă, care permite dublarea
limitei termice şi a capacităţii de transport constă în folosirea unui număr dublu de
subconductoare la faza centrală (care constituie polul II), în timp ce fazele laterale,
funcţionând în paralel, constituie polul I. In general, capacitatea de transport poate creşte de
peste 3 ori prin trecerea liniilor de t.a. la t.c.

Figura 7. Compararea puterii transportate în funcţie de lărgimea culoarelor pentru LEA

Figura 8. Soluţii de modificare a unor linii trifazate simplu sau dublu circuit într-o
configuraţie de linie de t.c.

3. Structura unui sistem HVDC

In principiu, un sistem de transport la t.c. cuprinde două staţii convertoare conectate
printr-o linie de t.c. aeriană sau în cablu – Figura 9.

Figura 9. Schema de principiu a unui sistem HVDC

Cele mai importante componente, explicitate pe baza Figurii 10, sunt următoarele:
 Figura 10. Principalele componente ale unui sistem HVDC

a) punţile de conversie 4 şi 9, putând funcţiona atât ca redresor cât şi ca invertor,

permiţând tranzitul de putere în ambele direcţii;
b) transformatoarele staţiilor de conversie 2, care adaptează tensiunea de lucru a
sistemelor de t.a. la valoarea cerută de punţile de conversie;
c) filtrele de armonici din sistemul de t.a. 11, care asigură şi o mare parte din puterea
reactivă necesară staţiei de conversie;
d) filtrele din sistemul de t.c. 5 şi 6;
e) sistemul de control determină unghiurile de comandă ale punţilor redresoare şi
invertoare (între cele două staţii există o reţea de telecomunicaţii);
f) bateriile de condensatoare 10 pentru furnizarea puterii reactive;
g) linia de t.c. 8, care funcţionează în principiu cu doar două conductoare, + şi -, acestea
formând un circuit (în anumite cazuri pot exista şi alte conductoare);
h) protecţiile convenţionale pentru transformatoare, filtre, etc.;
i) protecţii specializate pentru electronica de putere.

4. Configuraţii ale sistemelor HVDC

Există trei configuraţii tipice pentru sistemele HVDC şi anume transportul între două
staţii, sistemele back-to-back (B2B) şi sistemele multi-terminal.

4.1. Transportul între două staţii (point to point)

Transportul point-to-point este principala categorie de aplicaţii HVDC şi poate fi
împărţit în două tipuri diferite, în funcţie de numărul de linii: sisteme monopolare şi sisteme
bipolare.
Sistemul monopolar, prezentat în Figura 11, este compus dintr-un singur conductor, de
preferinţă de polaritate negativă, iar drept conductor de întoarcere se foloseşte fie pământul
sau marea, fie un conductor metalic. Soluţia se utilizează pentru puteri de până la 1500 MW,
schema cea mai des folosită fiind cea indicată în Figura 12.
In cazul întoarcerii prin pământ, la cele două capete ale liniei este necesar să se
monteze câte un electrod de linie şi un electrod de legare la pământ – Figura 13. Sistemul cu
întoarcere prin conductor neutral se foloseşte atunci când întoarcerea prin pământ afectează
alte instalaţii, când rezistivitatea solului este mare sau la linii relativ scurte.
 Figura 11. Sisteme monopolare de transport la t.c.: a– cu întoarcere prin pământ;
b- cu legătură neutrală; c- cu 2 unităţi de 12 pulsuri în paralel; d- idem, în serie

Figura 12. Sistem HVDC monopolar bazat pe convertoare de 12 pulsuri

Figura 13. Sistemele de electrozi la un sistem HVDC monopolar

Electrodul trebuie să asigure o suprafaţă mare de contact pentru a minimiza densitatea

de curent şi gradientul de potenţial la suprafaţa pământului. De obicei, el este amplasat la
câţiva kilometri de staţia de conversie, astfel încât curentul continuu să nu circule prin solul
staţiei sau să influenţeze liniile de transport la t.a. ce pleacă din staţie. Linia de legătură dintre
convertoare şi electrodul special montat în pământ se numeşte linie de electrod.
 Anodul este punctul în care curentul intră în pământ, iar catodul locul în care curentul
iese din pământ; practic, anodul este puternic corodat în timpul funcţionării
Sistemul bipolar, prezentat în Figura 14, are două conductoare, unul de polaritate
pozitivă şi unul de polaritate negativă faţă de pământ, cu sau fără întoarcere prin pămînt; se
foloseşte pentru puteri de până la 3000 MW.

Figura 14. Sistem HVDC bipolar; a- cu întoarcere prin pământ; b- cu legătură neutrală

La fiecare extremitate se află două punţi de conversie pentru o aceeaşi tensiune,

conectate în serie pe partea de t.c. O asemenea schemă reduce interferenţa armonică a liniei în
comparaţie cu funcţionarea monopolară, iar curentul prin pământ are o valoare relativ redusă.
O schemă mai detaliată este przentată în Figura 15.

Figura 15. Sistem HVDC bipolar bazat pe convertoare cu 12 pulsuri la fiecare pol

Dacă ambele puncte neutre sunt legate la pământ, cei doi poli pot lucra independent,
ca două linii monopolare. Mai mult, dacă curentul prin cei doi poli este acelaşi (situaţie ce se
poate obţine prin controlul în curent al liniei), nu există curent de întoarcere prin pământ. In
caz de avarie pe unul din poli, celălalt pol poate funcţiona în continuare la jumătate din
capacitatea nominală – Figura 16.

4.2. Sistemul back-to-back

Sistemul back-to-back reprezintă o aplicaţie HVDC în care nu există linie de t.c.; altfel
spus, cele două convertoare sunt amplasate în aceeaşi staţie – Figura 17.
 Figura 17. Sisteme HVDC: a- cu linie bipolară; b- cu două linii monopolare
formând un sistem bipolar

O staţie HVDC back-to-back este utilizată de obicei pentru a crea o interconectare

asincronă între două sisteme de t.a. ce pot avea aceeaşi frecvenţă sau frecvenţe diferite; se pot
interconecta două sisteme diferite care au aceeaşi frecvenţă dar nu sunt sincronizate sau au
frecvenţe diferite (50 Hz, 60 Hz), ca în Japonia sau America de Sud.

Figura 17. Sistem HVDC back-to-back

Aceste sisteme pot fi realizate în diferite configuraţii – Figura 18.

Figura 18. Configuraţii utilizate pentru sistemele back-to-back

Avantajele interconectării de tip B2B sunt:

• schimbul de putere este independent de frecvenţa şi tensiunea celor două sisteme de
t.a.;
• menţine la acelaşi nivel curenţii de scurtcircuit în sistemele interconectate;
• posibilitate de extindere independentă a reţelelor electrice în cele două sisteme de t.a.;
 • nu necesită legături lungi de teletransmisie, telereglaj şi teelcomandă între staţiile de
conversie pentru asigurarea reglării parametrilor de funcţionare (tensiune, frecvenţă,
curent).

4.3. Sisteme multi-terminal

Un sistem multi-terminal este un sistem HVDC care are mai mult de două staţii de
conversie separate geographic dar interconectate prin linii sau cabluri de transport - Figurile
19 şi 20; mult mai complexă decât sistemele obişnuite point-to-point, soluţia impune sisteme
de control mai elaborate, iar necesităţile de comunicaţii între staţii se multiplică semnificativ.

Figura 19. Sisteme HVDC multi-terminal: a- cu conexiuni radiale; b- cu conectare

de tip plasă sau inel; c- cu conexiuni serie

Figura 20. Sistem HVDC multi-terminal cu convertoare de 12 pulsuri

la fiecare pol conectat în paralel

Dacă toate staţiile sunt legate la aceeaşi tensiune, sistemul este multi-terminal paralel; dacă
una sau mai multe punţi convertoare sunt adăugate în serie pe unul sau ambii poli, sistemul este multi-
terminal serie. O combinaţie de conectări ale unor punţi în paralel şi serie dau un sistem multi-terminal
hibrid. Un sistem multi-terminal este mai greu de justificat economic din cauza costului staţiilor
suplimentare; totuşi, astfel de soluţii sunt implementate în conexiunea Sardinia-Corsica-Italia
(SACOI), legătura Pacific Intertie în SUA şi la conexiunea Hydro Quebec-New England Hydro dintre
Canada şi SUA.

5. Sisteme HVDC clasice

5.1. Configuraţie
Un sistem HVDC clasic funcţionând în modul bipolar este prezentat în Figura 21;
principalele sale elemente sunt filtrele pe partea de t.a., bateriile de condensatoare şunt sau
alte echipamente pentru compensarea puterii reactive, transformatoarele convertoarelor,
convertoarele electronice, bobinele şi filtrele pe partea de t.c. şi liniile/cablurile de t.c.

Figura 21. Structura de bază a unui sistem HVDC clasic

Convertoarele
Convertoarele reprezintă elementele fundamentale ale sistemului HVDC; ele
realizează conversia ac/dc la capătul de injecţie şi dc/ac la capătul de primire, fiind legate la
sistemul de t.a. prin transformatoare. Convertoarele HVDC clasice sunt de tip sursă de curent
(CSC), curentul continuu fiind menţinut constant; amplitudinea şi direcţia circulaţiei de putere
sunt controlate prin schimbarea valorii şi polarităţii tensiunii continue.
Componentele electronice utilizate sunt tiristoarele, iar ca unitate de conversie de bază
se foloseşte puntea cu şase pulsuri din Figura 22, utilizată atât ca redresor cât şi ca invertor.

Figura 22. Configuraţia convertorului cu 6 pulsuri cu tiristoare

Inductanţa de intrare este, de obicei, cea a transformatorului de alimentare. O punte

convertoare cu 12 pulsuri poate fi obţinută prin cuplarea în serie sau paralel a două punţi cu
şase pulsuri; fiecare punte este formată dintr-un anumit număr de tiristoare înseriate (pentru a
se putea atinge tensiunea de lucru necesară), cu circuitele lor auxiliare: Punţile sunt apoi
conectate separat la sistemul de t.a. prin două transformatoare, unul cu conexiune Y-Y şi
celălalt cu conexiune Y-Δ, aşa cum este indicat în Figura 21. In acest fel, curenţii armonici de
ordin 5 şi 7 prin cele două transformatoare sunt în opoziţie de fază şi se anulează în sistemul
de alimentare, fapt ce reduce semnificativ distorsiunea produsă de convertoarele HVDC în
sistemul de t.a.

Transformatoarele
Transformatoarele conectează punţile semiconductoare la reţeaua de t.a. şi aduc
nivelul tensiunii la terminalele redresorului la o valoare corespunzătoare celei necesare în
circuitul de t.c. (utilizată pentru transport). Ele pot fi de diferite tipuri, depinzând de
configuraţia convertoarelor, puterea ce trebuie transmisă şi de eventuale cerinţe speciale de
transport.

Filtre de armonici pe partea de t.a.

Convertoarele HVDC produc curenţi armonici pe partea de t.a., curenţi ce trebuie
împiedecaţi să intre în reţea prin filtre corespunzătoare. De exemplu, pe partea de intrare a
unui convertor cu 12 pulsuri sunt generaţi curenţi armonici de rang 11, 13, 23, 25 etc., filtrele
fiind instalate pentru a limita cantitatea de armonici la un nivel admis de reţea (sau impus de
normele în vigoare).
In procesul de conversie, convertorul consumă şi putere reactivă; aceasta este
compensată parţial de filter, iar restul de bateria de condensatoare. In cazul utilizării CCC
(capacitor commutated converter) – Figura 23, puterea reactivă este compensată de
condensatoare serie instalate între convertor şi transformatorul acestuia. Eliminarea
echipamentelor comutabile de compensare a puterii reactive simplifică comutaţia pe partea de
t.a. şi reduce numărul întreruptoarelor necesare, fapt ce va reduce aria necesară pentru o staţie
HVDC realizată cu CCC.

Figura 23. Schema de principiu a unui sistem HVDC monopolar

utilizând un convertor comutat prin condensator

Filtre pe partea de t.c.

Convertoarele HVDC produc ondulaţii în tensiunea continuă, iar variaţiile de tensiune
cu frecvenţa în banda cuprinsă între câteva sute de Hz şi câţiva kHz produc interferenţe în
circuitele telefonice din apropierea liniei de t.c.; de aceea, trebuie prevăzute filtre special
proiectate pe partea de c.c. pentru a reduce aceste ondulaţii.
In mod normal, filtrele nu sunt necesare dacă transmisia se face în cablu sau în cazul
staţiilor B2B; totuşi, este necesar să se instaleze filtre de c.c. dacă se utilizează linii aeriene în
întregul sau doar într-o parte a sistemului de transport. Acestea sunt considerabil mai mici şi
mai ieftine decât filtrele pe partea de t.a., putând fi utilizate atât filtre pasive cât şi active.
Filtrele active sunt considerate mult mai flexibile decât cele pasive şi devin chiar mai ieftine
în cazurile când este nevoie de realizarea unor sarcini mai complexe.

Sistemul de control
Puterea transferată printr-o legătură HVDC este controlată cu ajutorul unui sistem de
comandă în care unul dintre convertoare controlează tensiunea continuă, iar celălalt
controlează curentul prin linia de t.c. Sistemul de control acţionează prin modificarea
unghiului de aprindere al tiristoarelor şi prin comutatorul de ploturi al transformatorului
convertorului pentru a obţine combinaţia dorită de tensiune şi curent. Sistemele de control din
cele două staţii ale unui sistem HVDC bipolar comunică între ele printr-o legătură de
telecomunicaţii special dedicată.

Sistemul de protecţie
Staţiile de convertoare formează o parte integrală cu sistemul de t.a. astfel încât
filozofia de protecţie a acestora este puternic influenţată de principiile de protecţie din
sistemele de t.a. Totuşi, limitările întreruptoarelor de c.c. şi viteza controlabilităţii
convertoarelor HVDC determină o oarecare îndepărtare de filosofia de protecţie
convenţională. Mai mult, conectarea serie a convertoarelor pune şi ea unele probleme speciale
ce nu se întâlnesc în mod normal în staţiile de c.a.
Configuraţia unei staţii de conversie HVDC tipice de 500–600 MW este prezentată în
Figura 24.

Figura 24. Configuraţia unei staţii HVDC clasice

 5.2. Avantaje şi domenii de aplicare
Este important de remarcat că sistemele HVDC nu numai că transportă putere
electrică, dar au o serie de caracteristici care ar trebui rezolvate prin alte mijloace în cazul
utilizării sistemelor convenţionale de transport la t.a. Câteva dintre aceste aspecte sunt:
• nu există limite în distanţa de transport (aceasta este adevărat atât pentru linii aeriene
cât şi pentru cabluri);
• permit un control rapid şi precis al circulaţiei de putere, ceea ce determină îmbunătăţiri
în stabilitate, nu numai pentru legătura HVDC dar şi pentru sistemele de tensiune
alternativă înconjurătoare;
• asigură bi-directionalitate în circulaţia de putere;
• deoarece au nevoie de un coridor mai redus, se reduce impactul asupra mediului
ambient iar permisiunea de construcţie va fi obţinută mult mai rapid.
Prima aplicaţie a sistemelor HVDC clasice a fost asigurarea unei interconectări point
to point între reţele asincrone de t.a. Alte aplicaţii includ:
• livrarea energiei de la surse îndepărtate, de exemplu de la hidrocentrale izolate la
centrele de consum;
• importul energiei electrice într-o zonă cu congestii: în zonele unde este imposibilă
instalarea de noi grupuri de generare pentru a acoperi creşterea consumului sau a
înlocui centralele ineficiente sau dezafectate, transmisia în cablu la t.c. constituie o
soluţie viabilă pentru importul electricităţii;
• creşterea capacităţii liniilor de transport la t.a. existente prin conversie la t.c. Noi
drepturi de trecere pentru liniile de transport sunt uneori imposibil de obţinut, astfel
încât conversia la t.c. sau adăugarea unor linii de t.c. pe aceiaşi stâlpi poate mări
capacitatea de transfer pe coridoarele existente;
• controlul circulaţiei de putere;
• stabilizarea reţelelor electrice: unele sisteme energetice de t.a. extinse funcţionează la
limita de stabilitate, mult sub capacitatea de transport admisă de limita termică a
conductoarelor. Transportul HVDC este în aceste cazuri o opţiune pentru a creşte
gradul de utilizare al conductoarelor reţelei, alături de diferitele dispozitive FACTS ce
pot fi utilizate în sistemele de transport la t.a.;
• o linie HVDC are pierderi de putere mai reduse la aceeaşi putere vehiculată. Pierderile
în staţiile de conversie trebuie desigur adăugate, dar peste o anumită lungime a liniei,
pierderile totale în transportul HVDC devin mai mici decât pierderile în t.a.; pierderile
în cablurile de c.c. sunt de asemenea mai mici decât în cele de c.a.
Deşi sistemele HVDC cu tiristoare reprezintă în prezent o tehnologie matură, există
încă dezvoltări care merită atenţie precum:
• filtrarea activă în c.a. şi c.c.;
• sisteme bazate pe capacitor commutated converters (CCC). O îmbunătăţire în
sistemele de comutaţie cu tiristoare, conceptul CCC este caracterizat prin utilizarea
unor condensatoare pentru comutaţie înseriate între transformatorul convertorului şi
dispozitivele tiristoare. Acestea reduc riscul unor comutări incorecte în cazul
convertoarelor racordate la reţele slabe;
• tiristoare pentru exterior izolate în aer;
• noi tehnologii avansate pentru cablar;
• conectarea directă a generatoarelor la convertoarele HVDC.
6. Sisteme HVDC moderne

Sistemele HVDC moderne înlocuiesc convertoarele cu comutaţie de la reţea prin

convertoare de tip VSC (voltage source converters); aşa cum se ştie, această tehnologie a
devenit operaţională odată cu dezvoltarea tranzistoarelor IGBT de mare putere.

6.1. Principiu
Cunoscută şi sub denumirea de HVDC-Light, această tehnologie conţine două VSC,
unul funcţionând ca redresor iar celălalt ca invertor; acestea sunt conectate back-to-back sau
sunt interconectate printr-un cablu de c.c., depinzând de aplicaţie. Funcţia sa principală este
de a transmite o putere constantă la t.c., cu controlabilitate ridicată, de la redresor la invertor;
reprezentarea schematică a HVDC-light şi a circuitului echivalent este dată în Figura 25 . Un
VSC controlează tensiunea continuă, iar al doilea puterea activă transmisă prin legătura la t.c.;
presupunând convertoare ideale (fără pierderi), puterea activă care intră în circuitul de t.c.
trebuie să fie egală cu puterea activă transmisă sistemului de t.a. de către invertor minus
pierderile pe cablul de t.c. In timpul funcţionării normale, ambele convertoare au un control
independent al puterii reactive.

Figura 25. Schema de principiu (a) şi echivalentă (b) a sistemului HVDC Light

Modelul circulaţiei de putere poate fi bazat pe utilizarea unei surse de tensiune pentru
redresor şi a unei alte surse pentru invertor, interconectate prin ecuaţia circulaţiei de putere ce
trebuie respectată. Controlul de tip PWM al VSC-HVDC permite să se obţină o formă dorită a
tensiunii (cu anumite limite impuse de frecvenţa de comutaţie), orice unghi de fază şi
amplitudine a componentei fundamentale. Modificări în forma de undă, unghiul de fază şi
amplitudine pot fi obţinute prin schimbare referinţei PWM, şi pot fi realizate aproape
instantaneu.
Ca urmare, VSC poate fi considerat o sursă controlabilă de tensiune; această
controlabilitate asigură un domeniu larg de aplicaţii. Din punct de vedere al sistemului, VSC-
HVDC acţionează ca şi o maşină sincronă fără masă, care poate controla foarte rapid (aproape
instantaneu) puterile activă şi reactivă, cu o valoare instantanee a tensiunii de fază (V2i în
Figura 26) dată de ecuaţia:

1
V2 i = ⋅ U dc ⋅ M ⋅ sin(ωt + ϕ ) + componente armonice
2
unde M este factorul de modulaţie, definit ca raport dintre valoarea maximă a semnalului de
referinţă (sinusoidal) şi valoarea maximă a semnalului triunghiular; ω este pulsaţia
fundamentală, iar φ este defazajul tensiunii de ieşire, depinzând de poziţia undei de modulare.

Figura 26. Topologia unui sistem VSC-HVDC

Variabilele M şi φ pot fi modificate independent de controlerul convertorului VSC

pentru a asigura orice combinaţie între amplitudinea şi defazajul fundamentalei tensiunii în
sistemul de t.a. Ca urmare, căderea de tensiune (ΔV în Figura 26) pe bobină (Xv în Figura 26)
poate fi variată pentru a controla circulaţiile de putere activă şi reactivă. Figura 27 indică
reprezentarea fazorială a tensiunii fundamentale pentru un VSC funcţionând ca invertor şi
furnizând putere reactivă sistemului de t.a. In acest caz, tensiunea de ieşire a VSC are o
amplitude mai mare, defazată înainte faţă de sistemul de t.a.

Figura 27. Diagrama fazorială ataşată invertorului din sistemul VSC-HVDC

 Circulaţia de putere activă între convertor şi reţea poate fi controlată prin modificarea
unghiului de fază (φ) între tensiunea fundamentală generată de convertor (V2i) şi tensiunea
(V1i) pe bară. Negljând pierderiler de putere activă în bobină, puterea activă vehiculată se
poate calcula cu relaţia:

V2i ⋅ V1i ⋅ sin ϕ

P= .
Xv
Valoarea maximă a tensiunii fundamentale la ieşirea convertorului depinde de
valoarea tensiunii în circuitul de t.c. Circulaţia de putere reactivă este determinată de
amplitudinea tensiunii V2i, controlată de lăţimea pulsurilor care vin de la puntea convertoare,
şi poate fi determinată cu relaţia de mai jos:

V2i ⋅ (V2i − V1i ⋅ cos ϕ )

Q= .
Xv

Diagrama fazorială din Figura 28 indică modul în care semnul puterilor activă şi
reactivă depinde de faza şi amplitudinea tensiunii convertorului, atunci când tensiunea liniei
este considerată constantă. De exemplu, dacă tensiunea de linie V1i este înaintea tensiunii
convertorului V2i, puterea activă circulă din reţeaua de t.a. spre convertor. In conexiunile
VSC-HVDC, puterea activă în partea de t.a. este egală cu puterea transmisă de partea de t.c. în
regim permanent (pierderile se neglijează). Aceasta se poate realiza dacă unul dintre cele două
convertoare controlează puterea transmisă, iar celălalt controlează tensiunea alternativă.
Generarea şi consumul de putere reactivă pot fi utilizate pentru compensarea cerinţelor reţelei
conectate.

Figura 28. Diagrama fazorială (pe fundamentală) şi direcţia de circulaţie

a puterilor (poziţia fazorului V2i determină modul de operare- redresor/invertor)

Performanţele privind transferul de putere activă/reactivă pot fi uşor remarcate în

diagrama P-Q dată în Figura 29. Pentru simplificare, caracteristicile P-Q sunt indicate în per
unit, cu asumarea faptului că sistemele de t.a. de la ambele capete operează la tensiunea
nominală (1.0 p.u.). Sistemele VSC-HVDC pot funcţiona în orice punct din interiorul
cercului, raza acestuia reprezentând puterea nominală a convertorului. Capabilităţile de putere
reactivă pot fi utilizate pentru a controla valoarea tensiunii în reţelele de t.a. conectate la
convertor; pe de altă parte, o putere activă controlabilă poate fi transferată în ambele direcţii,
valoarea sa maximă fiind limitată doar de puterea nominală a echipamentelor de electronică
de putere.
 Figura 29. Caracteristica P-Q a unui sistem VSC-HVDC

6.2. Configuraţie
Figura 30 indică elementele principale ale unui terminal HVDC bazat pe VSC; un
terminal în oglindă al acestuia este conectat la celălalt capăt al liniei de transport pentru a
completa sistemul. Elementul principal al terminalului este puntea trifazată utilizând
tranzistoare IGBT; din cauza valorilor limitate ale curenţilor şi tensiunilor nominale pentru
dispozitivele existente, fiecare dintre cele şase module constă dintr-un număr de tranzistoare
conectate serie-paralel pentru a creşte capacitatea în putere a terminalului.

Figura 30. Schema unui sistem HVDC utilizând VSC

Dacă t.c. dorită nu corespunde tensiunii sistemului alternativ, se pot utiliza

transformatoare normale montate în serie cu reactanţa convertorului; frecvenţa de comutaţie
PWM este de 2 kHz, astfel încât armonicile generate în partea de t.a. sunt de frecvenţă ridicată
şi poate fi utilizat un filtru simplu trece-sus. Pe partea de t.c., există un condensator ce
serveşte şi ca filtru de c.c. Configuraţia bipolară prezentată în Figura 30, unde mijlocul
sistemului bipolar de t.c. este legat la pământ, îmbunătăţeşte siguranţa transportului: dacă
apare un defect pe un pol, celălalt poate continua provizoriu transportul, cu întoarcere prin
pământ.
 Tehnologia HVDC bazată pe VSC avansează foarte rapid astfel că în curând vor fi
posibile legături care să vehiculeze 1 GW, cu tensiuni de ± 300 kV pe partea de c.c.

6.3. Avantaje şi domenii de aplicare

Noua tehnologie are un potenţial tehnic foarte mare, limitările prezente fiind mai ales
de ordin economic. Principala diferenţă în funcţionare între sistemele HVDC clasice şi cele
VSC-HVDC o reprezintă ridicata controlabilitate a ultimului, ceea ce conduce la noi avantaje
şi aplicaţii:
• controlul independent al puterii active şi reactive, fără a fi necesare echipamente
suplimentare de compensare. Prin tehnica PWM, VSC-HVDC oferă posibilitatea unui
control independent al celor două puteri, astfel încât, pentru o putere activă transmisă
constantă, regulatorul de putere reactivă poate asigura controlul automat al tensiunii în
reţeaua de t.a. Generarea şi consumul de putere reactivă la convertorul VSC-HVDC
pot fi utilizate pentru nevoile de compensare ale reţelei conectate, în limitele puterii
nominale a convertorului – Figura 31;
• reducerea perturbaţiilor de calitate: capabilitatea în putere reactivă a VSC-HVDC
poate fi utilizată pentru controlul tensiunilor în reţeaua de t.a., contribuind în acest fel
la o calitate îmbunătăţită. Mai mult, răspunsul mai rapid determinat de creşterea
frecvenţei de comutaţie (PWM) oferă noi niveluri de performanţă privind controlul
calităţii energiei cum ar fi reducerea armonicilor, a flickerului, a golurilor de tensiune,
etc. Problemele de calitate sunt aspecte prioritare pentru proprietarii uzinelor
industriale, operatorii de reţea dar şi pentru publicul general;

Figura 31. Circulaţiile de putere în sistemele HVDC: a- clasic; b- cu VSC

• contribuţie zero la curenţii de scurtcircuit: convertorul lucrează independent de orice

sursă de t.a. ceea ce îl face mai puţin sensibil la perturbaţiile din reţeaua de t.a. şi
defectele în reţea nu afectează semnificativ partea de t.c. Dacă în reţeaua de t.a. apar
puneri la pământ sau alte scurtcircuite care determină scăderea tensiunii, puterea
transmisă pe partea de t.c. este automat redusă la o valoare predeterminată;
 • risc redus de erori la comutaţie: perturbaţiile în sistemele de t.a. pot duce la erori de
comutaţie în sistemele HVDC clasice. Deoarece VSC-HVDC utilizează dispozitive
semiconductoare auto-comutate, prezenţa unei t.a. destul de ridicate nu mai este
necesară. Aceasta reduce semnificativ riscul unor erori de comutaţie şi extinde
utilizarea sistemelor HVDC în controlul stabilităţii;
• nu este nevoie de un sistem de comunicaţii: sistemele de control ale redresorului şi
invertorului operează independent unul de altul aşa că nu depind de o legătură de
comunicaţie (aceasta îmbunătăţeşte viteza şi fiabilitatea sistemului de control);
• alimentarea reţelelor de t.a. izolate şi pasive: convertorul VSC este capabil să creeze
propria tensiune alternativă, la orice frecvenţă predeterminată, fără necesitatea
existenţei unor maşini rotative. Sistemul poate fi deci utilizat pentru alimentarea unor
reţele industriale sau la fermele eoliene de putere mare;
• reţele de t.c. multi-terminal: convertoarele VSC sunt foarte potrivite pentru a crea
reţele de t.c. cu un mare număr de convertoare, deoarece este necesară doar o foarte
redusă coordonare între convertoarele VSC-HVDC interconectate.

6.4. Structură
Aşa cum rezultă din Figura 32, un sistem VSC-HVDC conţine cele două convertoare,
din condensatorul de legătură în t.c. Cdc, filtrul pasiv trece-sus, bobinele de linie,
transformatoarele şi cablurile de t.c.

Figura 32. Topologia unui sistem VSC-HVDC

Convertoarele
Convertoarele utilizate până acum în aplicaţiile în transportul energiei electrice sunt
compuse dintr-un număr de convertoare elementare, precum puntea cu şase pulsuri prezentată
în Figura 33, cu două niveluri de tensiune, sau redresorul cu 12 pulsuri, trei niveluri de
tensiune - Figura 33.
 Figura 33. Convertor VSC cu două niveluri de tensiune

Puntea trifazată este cea mai simplă configuraţie care poate fi utilizată pentru a realiza
un convertor VSC trifazat cu comutaţie forţată; ea a fost utilizată în multe aplicaţii, într-o
gamă largă de puteri. Aşa cum se vede din Figura 33, acest convertor este capabil să genereze
două niveluri de tensiune: -0.5UdcN şi +0.5UdcN.
Această punte conţine şase comutatoare, fiecare dintre acestea constând dintr-un
dispozitiv IGBT şi o diodă în antiparalel. Pentru a utiliza puntea în aplicaţii de mare putere,
poate fi necesară conectarea în serie a mai multor dispozitive, fiecare dintre acestea constând
dintr-un număr de tranzistoare şi diode antiparalel. Numărul de dispozitive este determinat de
puterea nominală a convertorului şi de performanţele dispozitivelor semiconductoare. La
tehnologia IGBT existentă, o tensiune nominală de 2.5 kV a devenit recent disponibilă pe
piaţă, iar tensiuni mai ridicate sunt de aşteptat. IGBT poate fi comutat cu o frecvenţă
constantă de cca. 2 kHz; tranzistoarele IGBT pot bloca până la 150 kV. Un VSC echipat cu
aceste dispozitive pot suporta până la 800 A (rms) c.a. Aceasta conduce la puteri nominale de
cca. 140 MVA/VSC şi până la 200 MW pentru sisteme bipolare de transport cu tensiunea de
±150kV.

Figura 34. Convertor VSC cu trei niveluri de tensiune

Transformatoarele
Normal, convertoarele sunt racordate la sistemul de t.a. prin transformatoare, cea mai
importantă funcţie a acestora fiind de a transforma tensiunea sistemului la o valoare
convenabilă convertorului. Reactanţa de scăpări este uzual în domeniul 0.1-0.2 p.u.

Bobinele de linie
Reactanţele de linie sunt utilizate pentru a controla circulaţia puterilor activă şi
reactivă prin reglarea curentului care le parcurge; ele funcţionează şi ca filtre de c.a. pentru a
reduce conţinutul armonic în curentul absorbit din reţea, determinat de funcţionarea în
comutaţie a VSC. Bobinele sunt esenţiale pentru circulaţia de putere activă şi reactivă
deoarece proprietăţile convertoarelor sunt determinate de căderea de tensiune pe bobine;
bobinele au o impedanţă de 0.15 p.u.

Filtre de c.a.
Tensiunea alternativă de ieşire conţine componente armonice, derivate de la comutaţia
IGBT. Aceste armonici trebuie împiedecate să ajungă în sistemul de t.a. unde pot determina
funcţionarea necorespunzătoare a echipamentelor sistemului sau perturbaţii radio şi de
telecomunicaţii; pentru aceasta, se montează filtre trece-sus. Pentru convertoarele VSC nu
este necesară compensarea puterii reactive consumate de convertor iar curenţii armonici pe
partea de t.a. sunt legaţi direct de frecvenţa de comutaţie impusă de PWM. Cantitatea de
armonici de rang mic este redusă; ca urmare, numărul de filtre este redus semnificativ
comparativ cu situaţia convertoarele având comutaţie naturală.

Condensatoarele de t.c.
Pe partea de t.c. există două baterii de condensatoare de aceeaşi valoare; mărimea
acestora depinde de valoarea cerută pentru t.c. Rolul principal al condensatoarelor este de a
oferi o cale cu inductivitate redusă pentru curentul de închidere şi un mijloc de stocare capabil
să controleze circulaţia de putere; condensatoarele reduc de asemenea ondulaţia tensiunii în
circuitul de t.c.

Cablurile de c.c.
Cablurile utilizate în aplicaţiile VSC-HVDC sunt de un tip nou, cu izolaţie din polimer
extrudat, mai rezistent la t.c. Cablurile polimerice sunt alegerea preferată pentru HVDC, în
special pentru rezistenţa mecanică ridicată, flexibilitate bună şi greutate redusă.

6.5. Sisteme back-to-back cu VSC

Sistemele HVDC back-to-back convenţionale conţinând convertoare cu tiristoare sunt
utilizate în special când este necesară interconectarea a două reţele asincrone sau în aplicaţii
legate de transportul puterii la distanţe foarte mari. VSC-HVDC oferă beneficii şi în operarea
reţelelor sincrone; în varianta B2B, este vorba despre interconectarea unor unităţi STATCOM
printr- o sursă comună de t.c. funcţionând ca legătura de t.c. a sistemului.
Această configuraţie permite controlul circulaţiei de putere activă prin legătură,
compensarea dinamică a puterii reactive şi controlul continuu al tensiunii la cele două
extremităţi ale legăturii. Utilizarea tehnologiei bazate pe VSC permite o proiectare mai
compactă şi o reducere semnificativă a spaţiului ocupat, în comparaţie cu tehnologia clasică
de t.c., respectiv asigură controlabilitatea completă a tensiunii la ambele capete ale reţelei,
putând fi de aceea utilizate complementar pentru controlul circulaţiei de putere, ca şi două
dispozitive STATCOM. La ambele capete este asigurată o diagramă de funcţionare în patru
cadrane, iar posibilitatea de a furniza putere reactivă poate fi utilizată pentru a creşte
capacitatea de transfer a liniilor de transport din apropiere şi echilibrarea circulaţiilor de
puteri. Figura 35 prezintă schema de principiu a HVDC B2B cu VSC; o implementare
practică, bazată pe principiul a două convertoare STATCOM cu IGBT, este arătată în Figura
36.

Figura 35. Schema de principiu a unei staţii VSC-HVDC B2B

Prin proprietatea de a avea terminale multiple în paralel pe fiecare parte a legăturii,

VSC-B2B asigură atât flexibilitate în funcţionare cât şi posibilitatea extinderii viitoare pentru
alte legături la t.c. între reţelele de t.a. Pe scurt, utilizarea configuraţiei B2B pentru a crea o
legătură la t.c. reprezintă o importantă aplicaţie a dispozitivelor FACTS pentru funcţionarea
HVDC; comparativ cu tehnologiile HVDC convenţionale, noua structură se caracterizează
prin performanţe tehnice superioare şi avantaje în control.
Instalarea unităţilor VSC în configuraţie B2B oferă o altă abordare pentru
interconectarea reţelelor de mari dimensiuni care sunt asincrone, au o capacitate scăzută de
scurtcircuit sau sunt limitate de alte constrângeri de sistem.

Figura 36. Staţie VSC-HVDC B2B, 2 x 36 MVA