Sfânta Treime, structura supremei iubiri.

Purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi relaţia Lui cu

Fiul

Key: Sfânta Treime taină a intersubiectivității divine.

A. Taina Sfintei Treimi în viața oamenilor

1. Sfinta Treime sau iubirea divină

 Fă ră existența unei iubiri desă vâ rșite și veșnice nu se

poate explica iubirea din lume, nici scopul ei.
 Iubirea nu poduce Persoanele divine, ci le presupune.
 Taina Sfintei Treimi vine din iubirea desă vâ rșită a
Persoanelor dumnezeiești.
 Numai un Dumnezeu, Care este Tată și Fiu, explică toată
paternitatea și filiația pă mâ ntească (Sf. Dionisie
Areopagitul). Iar aceste relații pă mâ ntești se
înduhovnicesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfâ nt.
 Numai în comunitatea veșnică a Persoanelor
dumnezeiești, subzistă supra-esența dumnezeirii, este
dată desă vâ rșirea vieții iubitoate a Treimii și a fiecă rei
Persoane.
 Sfânta Treime ca iubire de Persoane constituie baza,
rezerva infinită, puterea și modelul pentru comuniunea
noastră progresivă eternă.
 Certitudinea deosebirii ireductibile a celor trei Persoane
divine în unitatea ființei, câ t și caracterul acesteia, de
mister inaccesibil, reprezintă temeiul comuniunii
supreme și tot mai profunde cu Dumnezeu și semenii.

2. Sfânta Treime, baza mântuirii noastre

 Mâ ntuirea și îndumnezeirea noastră : este extinderea

relațiilor de iubire ale Persoanelor Sfintei Treimi că tre
oameni.
  Revelația Sfintei Treimi nu se face în chip demonstrativ
sau neutru, ci în legă tură cu mâ ntuirea noastră .
 Fiul lui Dumnezeu descoperă Sfâ nta Treime descoperind
omului capacitatea sa de a fi fiu împreună cu El. Fiul se
întrupează și devine ca om frate cu oamenii și Fiu al lui
Dumnezeu, ridicâ nd din nou omul la starea de fiu.
 ”Împăcați-vă cu Dumnezeu și Duhul să nu-l stingeți. Dacă
voi persistați în vrajbă noi ne păstrăm Treimea și vom fi
mântuiți de Treime”. Sf. Grigorie Teologul.
 Prin Fiul întrupat intră m în comuniune filială cu Tată l, iar
prin Duhul ne rugă m și vorbim ca niște fii Tată lui.
 Fiul întrupat ne mijlcește starea de fii, iar Duhul elimină
prin har distanța dintre noi și El, creând prin har aceeași
relație pe care o are El după ființă cu Tatăl și cu Fiul.Dacă
în Fiul am devenit fii prin har, în Duhul Sfânt dobândim
conștiința și îndrăznirea de fii” D. Stăniloae.
 Fiul cu iubirea cu care iubește pe Tată l, se manifestă că tre
om, descoperind acestuia pe Tată l pe Care-L iubește
desă vâ rșit.
 Descoperirea Sfintei Treimii prin lucrarea iconomică a
Fiului: atragera noastră după har, sau prin Duhul Sfâ nt în
relație filială a Fiului cu Tată l.
 Orice act de descoperire și revelare al Sfintei Treimi este
un act mâ ntuitor și îndumnezeitor, o ridicare a noastră în
comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi.
 Hristos e Fiul egal în ființă cu Tată l, dar într-o relație de
Fiu față de Tată l și, în același timp, Omul care Se roagă și
se jertfește pentru frații în umanitate cu Sine.

3. Sfânta Treime, taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte

 Constituția unitar-distinct a realită ților dumnezeiești ne

așează în fața paradoxului suprarațional al Sfintei Treimi.
 Această înțelegere nu se poate realiza decâ t prin
participare și prin cultivarea unei câ t mai mari unită ți
dintre noi ca persoane distincte.
 Cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi este este unitatea
de ființă și distincția personală a oamenilor.
 Este absolut necesat pentru a depă și antinomiile trinitare,
harul dumnezeiesc, care întă rește unitatea dintre noi ca
unitate neconfundată a persoanelor umane.
 Celor care spun că așa cum sunt mai mulți oameni, tot
astfel trebuie să fie mai mulți dumnezei Sf. Grigorie de
Nazianz le spune:„ La oameni comunul se poate sesiza
numai prin contemplarea minții. Căci cele singulare sunt
divizate foarte mult prin timp, prin afecte, prin putere.
 Unitatea lui Dumnezeu în Treime nu înseamnă politeism:
”Pentru noi Dumnezeu este unul, pentru că una este
Dumnezeirea și toate cele din El se referă la această
unitate, chiar dacă e crezută a fi întreită. Căci nu e Unul
mai mult Dumnezeu și Altul mai puțin. Nici unul mai întâi
și altul mai târziu. Nu se taie prin voință, nici nu se
divizează în putere, nici nu e ceva în Dumnezeu din cele
propri divizate, ci Dumnezeirea e neîmpărțită în cele
deosebite dacă vrem să grăim pe scurt.” Sf. Grigorie de
Nazianz
 Unitatea umană ca icoană și chip al unită ții treimice
trebuie să fie gâ ndită astfel doar în planul comuniunii
desă vâ rșite dintre oameni, că ci în realitate ființa umană
este disparata, iar în ipostasurile umane vedem ființa
disparată /împră știată (διασκεδασμένη). Sf. Vasile cel
Mare.
 În cazul Sfintei Treimi ”nu există nici o gradație, care să
fie ca un spațiu între Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Pentru că
nu este nimic care să se intercaleze în mijlocul lor, nici
vreun alt lucru subzistent, afară de firea dumnezeiască,
încât să o poată împărți..., nici golul vreunei exeistenței
fără subzitență, care ar produce o fisură în întregul ființei
divine”. Sf. Vasile cel Mare.
 În Sfâ nta Treime nu se poate ”admite decât o negrăită și
neînțeleasă comunitate și distincție, nici deosebirea
ipostasurilor netăind continuitatea firii, nici continuitatea
neconfundând particularitățile ipostatice” Sf. Vasile cel
Mare
 Noi mă rturism că ”Persoanele Sfintei Treimi sunt unite în
chip nemijlocit și nedistant și sunt nedespărțiți între Ele.
Întreg Tatăl Îl are pe Fiul întreg în sânul Său și întreg Fiul e
 împreună concrescut cu Tatăl și se odihnește neîncetat în
sânurile părintești”Sf. Atanasie cel Mare
 Prezența și revelația fiecă rei Persoane Treimice în lume
este, așadar, este și prezența celorlate Două ,
manifestâ ndu-se astfel unitatea desă vâ șită prin
deoființimea dumnezeirii și comuniunea ipostatică
absolută . Noi suntem chemați să creștem în această
unitate între noi și cu Dumnezeu, prin energiile
dumnezeiești necreate,”care reprezintă unitatea de ființă
a lui Dumnezeu adusă între noi, pentru a mări unitatea
ființei noastre umane” Dumitru Stăniloae

a. Deosebirea între deofiinţimea divină şi cea umană

 Deoființimea treimică reprezintă deținerea deplină ,

ipostatică a întregii ființe dumnezeiești.
 Deoființimea umană, subzitentă în mai multe ipostasuri: ca
un fir pe care apar, unul după altul, ipostasurile ca diverse
noduri.
 Între ipostasuri nu e un gol total, ci o subțiere a naturii, care
apare în ipostasuri ca o realitate îngroșată , cu virtualită țile
ei ce urmează a fi actualizate.
 Fă ră firul deoființial nu se poate face legă tura între diversele
ipostasuri ale firii umane.
 Nu există mai întâ i nodurile și apoi firul, sau invers. Sau că
firul nu mai aparține unui ipostas sau altul.
 Persoanele umane nu aparțin unui firi liniar, pentru că astfel
nici o persoană nu ar putea fi în comuniune cu alte
persoane, ci de la fiecare persoană duce un fir la toate
ipostasurile umane. Sunt tot atâ te fire câ te relații inter-
ipostatice se realizează între oameni: „Fiecare persoană e
centrul atâtor fire actuale, câte persoane se află în relație cu
ea și centrul atâtor fire virtuale câte persoane pot fi în relație
cu ea”. D. Stăniloae
 Deoființialitatea umană nu presupune unitatea naturii din
generarea ei de că tre ipostasuri. Fiecare ipostas uman
poartă toată natura, realizeată în nodurile ipostatice și în
firul ce le unește. De aceea nu putem vorbi de indivizi în
mod propriu.
 Prin relațiile pozitive firul dintre ele se poate îngroșa, prin
distanță firul se poate subția pâ nă aproape de rupere.
  Deoființialitatea umană nu este numai identitate a unei
naturi posedate de persoane distanțate, ci este unică ființă
purtată de toate ipostasurile: firea umană este un paradox al
unității în pluralitate.
 Deofințialitatea Sfintei Treimi : Ipostasurile nu ipostasiază
firea dumnezeiască așa cu ipostasiază omul aceeași natură
umană . Între ele nu există nici o subțiere, nici o distanță nu
poate fi cugetată între ele în chipul de a asuma și ipostasiaza
ființa dumnezeisca.
 Deoființialitatea treimică presupune posedarea în chip
deplin a întregii naturi divine, de că tre Ipostasurile Treimice
care petrec desă vâ rșit Unul în Altul.
 Ființa dumnezeiască este spirituală , supra-spirituală = poate
fi ipostasiată deplin fă ră a exista vreo limitare de orice fel.
 Ipostasurile divine sunt total transparente Unul, Altuia și în
interioritatea iubirii lor desă vâ rșite. Deoființialitatea lor
este una desă vâ rșită , de natură exprimată prin comuniune
desă vâ rșită .
 Infinitatea Fiecă rui Ipostas nu lasă posibilitatea unei
subțieri a firii: ”Cine cugetă la chipul Fiului, și-a întipărit în
sine pecetea Ipostasului părintesc...” Sf. Vasile cel Mare
 Dacă vorbim de ipostasurile divine ca subiecte nu înseamnă
că reducem natura divină la o realitate nesubiectivă .
Persoana nu introduce caracterul de subiect ca ceva nou în
natura divină ; nici nu este o realitate impersonală : „Ființa
nu există real decât în ipostas”. Sf. Maxim Mărturisitorul
 Esența spirituală ipostasiată în subiecte presupune o relație
conștientă o transparență perfectă a
persoanelor=perihoreză. În unitatea desă vâ rșită a Treimii,
în conștiința fiecă rui Subiect sunt cuprinse perfect și
trasparente conștiințele celorlalte două Subiecte.
 Deoființialitatea Treimii Persoanelor divine ține de esența
divină , fă ră ca cele trei Persoane să Se confunde în unitatea
esenței.

b. Fiinţă şi Persoane în Sfânta Treime

 Ființa nu poate fi separată de Persoană , nu confundă prin

aceasta Persoanele. Fiecare Persoană manifestă însușirile
comune ale ființei divine din poziția proprie.
 Plenitudinea existenței, proprie ființei divine, nu poate fi
tră ită de un singur ipostas.
  În iubirea deplină a persoanelor, ele nu doar se dă ruiesc
reciproc, ci se și afirmă reciproc și personal, se pun în
existență prin dă ruire și primire.
 Tată l pune pe Fiul din veci în existență , prin dă ruirea
integrală a Sa; iar Fiul afirmă pe Tată l din veci continuu ca
Tată , prin aceea că acceptă că are ființa de la Tată l, prin
faptul că Se dă ruiește Tată lui ca Fiu.
 Afirmâ ndu-se reciproc în unire prin iubire perfectă , se
disting prin actele lor perfect personale, deși sunt acte și
lucră ri ce se fac în deplină comuniune.
 Iubirea în Dumnezeu ține ființial de El, dar este în același
timp și un act de relație de aceea pentru a se manifesta
trebuie să existe un Tată , un Fiul și Duhul Sfâ nt.
 Sfâ nta Treime nu poate fi înțeleasă decâ t ca unitate
ființială și distincție de relație. Unitatea ca relație și relația
în sâ nul unită ții, în planuri distincte și concomitente.
 Raportare ipostatică este un act ființial în Dumnezeu:
”Subiectul adevărat este o raportare a Celor trei, dar o
raportare care apare ca esență, o raportare esențială”. Sf.
Grigorie de Nyssa.

c. Fiecărui Subiect treimic Îi sunt interioare Celelalte două

 Fiecă rui Subiect treimic Îi sunt interioare Celelalte, fiind

desă vâ rșit transparente.
 Fiul apare în conștiința Tată lui prin actul nașterii ca un alt
Sine.
 Fiul îi aduce Tată lui nu numai o existență Alta decâ t Sine,
dar și oglinga conștiinței de Sine, vă zută în Fiul.
 Fiul nu aduce Tată lui conștiință de Sine din afara Sa, pe
care o are numai prin ipostasierea ființei dumnezeiești, ci
prin aceea că este nă scă tor și Tată al Fiului, Se cunoaște
pe Sine ca Tată .
 Fiul se cunoaște pe Sine privindu-se în Tată l ca model al
Să u, iar Tată l naște o imagine a Sa, ca prin ea să Se
cunoască pe Sine.
 Tată l se cunoaște pe Sine în Fiul și prin Fiul, ca într-un
Ipostas deplin unit cu El, dinamic și activ în Sine.
 Nașterea Fiului de că tre Tată l e premisa cunoașterii de
Sine a Tată lui, realizată în mod comun cu Fiul.
 În Sfâ nta Treime nici un Ipostas nu provine din două
Ipostasuri. Fiecare Ipostas ipostasiază în mod unic și
 propriu ființa dumnezeiească : nenă scut, nă scut și purces.
Nu poate un ipostas să fie și purces și nă scut.
 Tatăl are toată natura ipostasiată numai în Fiul și în Duhul
Sfânt, pentru că între Ei nu există nici o distanță.

B. Intersubiectivitatea divină în sânul Sfintei Treimi

1. Intersubiectivitatea treimică, ca lipsă a oricărei pasivităţi
în Dumnezeu.

 Caracterul spiritual al transparenței dumnezeiești sau al

întrepă trunderii Persoanelor divine = o com-penetrare a conștiințelor
Lor = intersubiectivitate.
 Dumnezeu este subiect pur, sau Treime de subiecte pure. Prin
comunicarea dintre ele ca subiecte pure, fiecare subiect tră iește
desă vâ rșit viața celuilalt.
 Nașterea Fiului din Tată l ca nă scă tor, este un act etern pe care cele
două Subiecte îl tră iesc în comun, într-o intersubiectivitate dinamică
lipsită de orice pasivitate.
 Teologia catolică vorbește de generația activa și generația pasiva =
Tată l și Fiul. În teologia ortodoxă Fiul nu este pasiv prin nașterea Sa,
nici Duhul Sfâ nt prin purcedere; câ tă vreme actele nașterii și al
pucederii sunt eterne și taine dumnezeiești, ele nu permit ca Fiul și
Duhul Sfâ nt să fie circumscrise ca obiecte pasive, determinate de
acțiunea unilaterală și externă a Tată lui. Tă tă l naște și Fiul se naște
din veci, și Duhul asemenea.
 Intersubiectivitatea pune accentul pe comuniunea dintre Persoanele
Sfintei Treimi, ce vine atâ t din ființă , câ t și din „opoziția” personală ,
specificul fiecă rei persoane treimice. Este modul prin care o Persoană
comunică cu alta, dâ nd și primind, ceea ce este și ceea ce nu este.
 Dumnezeu prin intersubiectivitatea treimică ră mâ ne desă vâ rșit unul
și subzistă în trei moduri personale, fiecare mod cuprinzâ nd în chip
perfect în sine și celelalte moduri; se realizează un dialog ontologic în
trei; fiecare are totul divin infinit în comuniune dialogică cu Celelalte
Eu-ri.

2. Intersubiectivitatea treimică sau putinţa înlocuirii reciproce a Eu-

rilor.

 Una din antinomiile trinitare foarte greu de înțeles este aceea care
pune împreună realitatea conștiinței de sine și înlocuirea Eu-rilor în
acțiunile lor.
  Este ca și cum un alt Eu ar fi titular la tot ceea ce sunt Eu, ră mâ nâ nd
totodată cu o profundă și reală conștiință de Sine.
 Aceasta pentru că la Dumnezeu nu este posibil ca un Eu să se afirme
în fața Celuilalt, toate ale Unuia sunt și ale Altuia.
 Fiecare se vede numai în legă tură cu Celă lă lalt, se vede în Celă lalt.
 În Sfâ nta Treime se realizează din eternitate mișcare fiecă rui Eu în
jurul Altuia ca centru (perihoreza). Fiecare Persoană descoperă în
Celă lalt nu un simplu Eu al Să u, ci două în una. De aceea în fiecare
ipostas treimic se pot vedea și Celelalte două .
 „Uneori Tatăl descoperă pe Fiul, alteori Fiul pe Tatăl. Deci toată
dumnezeirea ți se arată uneori în Tatăl, alteori în Fiul și în Duhul Sfânt”
Sf. Vasile cel Mare

C. Purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul

1. Treimea Persoanelor, condiţie a deplinului Lor caracter

personal şi a comuniunii depline
 Dumnezeu este în chip desă vâ rșit Unu și Trei. Cele trei
Persoane sunt atâ t de interioare în unitatea Lor de ființă , încâ t
nu pot fi despă rțite, nici numă rate ca trei entită ți: „Noi nu
socotim prin compunere, plecând de la unu la multiplu prin
adaos, spunând unu, doi, trei, sau primul, al doilea, al treilea. Căci
Eu sunt Dumnezeu primul și Eu după aceea” (Is. 44, 6). De un al
doilea Dumnezeu n-am auzit nici azi. Căci închinându-ne lui
Dumnezeu din Dumnezeu, mărturisim și proprietatea deosebită a
Ipostasurilor și monarhia…” Sf. Vasile cel Mare
 Numă rul care reprezintă prin excelență distincția în unitate
este trei. Doi nu ne spune ce se gă sește exact în unitate.
 Iubirea între două persoane este limitată . Celălalt este și
fereastră, dar și zid pentru mine. Numai al treilea ne scoate din
egoism și monotonie.
 Numai prin cel de-al treilea iubirea dintre doi se deschide
infinit, eliberâ ndu-i pe cei doi de egoism. Prin Duhul Sfâ nt cei
Doi, se împlinesc în iubirea lor prin privirea că tre al Treilea

2. Treimea Persoanelor, condiţie a menţinerii distincte a persoanelor în

comuniune. Contrazicerea ei prin Filioque.

 Treimea ca subiectivitate pură se află în afara orică rui obiect

sau pasivitate suferită ca factor exterior, Dumnezeu este
absolut liber de a fi prin Sine și de a decide prin Sine.
 Dumnezeu este o subiectivitate obiectivă sau o obiectivitate
subiectivă, este dincolo orice subiectivitate sau obiectivitate.
 O singură persoană este izolată , două se cufundă în
comuniunea lor exclusivă și ies din realitate, trei asigură
obiectivitatea, și adevă rul existenței lui Dumnezeu.
 Duhul Sfâ nt este Duhul adevă rului, întă rește existența
adevă rată și deplină a lui Dumnezeu ca Treime de Persoane:
”Și Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea Cuvântului”.
 În Dumnezeu Duhul nu poate avea rolul de a atrage alternativ
pe unul din doi la o relație cu Tată l, ci pentru a menține
distincția iposttică a iubirii lor.
 Al treilea deschide și împlinește comuniunea dintre doi, iar al
patrulea ar dispersa, și limita rolul celui de-al treilea.
 Învă ță tura catolică despre purcederea Duhul Sfâ nt de la Tată l
și de la Fiul, pervertește iubirea dintre Tată l și Fiul, mai apare
un al treilea care iubește pe Tată l ca Tată , și pe Fiul tot ca
Tată . Se pierd distincțiile ipostatice. Duhul Sfâ nt are două
principii, diferit de celelalte două persoane.
 Această lipsă a disticției ipostatice, face imposibilă iubirea
dintre cele Trei Persoane. Duhul Sfâ nt ar iubi două principii,
Fiul numai unul, Fiul și Tată l nu s-ar mai putea iubi
desă vâ rșit, dacă Duhul nu ar pecetlui iubirea Lor ca un al
Treilea, ce purcede din Tată l.
 Tată l și Fiul se contopesc într-o persoană duală , impersonală .
Astfel Duhul Sfâ nt apare ca un act comun, și nu ca o Persoană :
„este actul comun al Tată lui și al Fiului”, ”relația inter-
trinitară noi”.
 Tată l este deci pesoana care asigură caracterul personal al
tuturor Persoanelor, nu ființa comună ar care face relativă și
ambiguă relațiile dintre Persoane.