Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Theodor Leontescu
Editura Vergiliu
Bucureşti, 2016
1
Coperta 1:
Dumnezeu Geometrul – anluminură din Biblia moralizatoare Codex
Vindobonensis 2554 (cca. 1250), Österreichische Nationalbibliothek, Viena
Coperta 2:
Sus pe fond luminos, de la stânga la dreapta: Reprezentarea constelaţiilor Ursa
Mică şi Dragonul în lucrarea Astra a lui Zacharias Bornmann (Breslau 1596),
icoană a Sfântului Efrem Sirul
Jos pe fond întunecos:
Rândul întâi, de la stânga la dreapta: Hiparh, Nicolaus Copernic, Tycho Brahe,
Galileo Galilei, Johannes Kepler
Rândul al doilea, de la stânga la dreapta: Claudius Ptolemeu, reprezentarea
constelaţiilor Ursa Mică şi Dragonul în lucrarea lui Henric Decimator, Libellus
de stellis fixis et erraticis (Magdeburg 1587), Isaac Newton
Rândul al treilea, de la stânga la dreapta: Albert Einstein, Edwin Hubble,
Stephen Hawking
2
Partea I
3
4
Prolog
5
Totuşi, pentru majoritatea oamenilor din jurul nostru, faptul că Pământul
stă nemişcat în centrul universului nu este chiar atât de evident. Dimpotrivă,
dacă afirmăm credinţa geocentrică acum, la începutul celui de-al treilea
mileniu al creştinătăţii, majoritatea oamenilor se uită la noi ca şi cum nu am fi
în toate minţile. Cum să-i facem să creadă ceea ce vedem cu ochiul liber?
Mi-am zis că, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să demonstrăm şi logic şi
fenomenologic că Pământul se află nemişcat în centrul universului, cu toate
consecinţele care rezultă din acest fapt. Aceasta este miza cărţii de faţă.
6
1. Peisajul înainte de bătălie. Goliatul modern.
«În vremea aceea Filistenii şi-au strâns oştile pentru război şi au tăbărât la
Soco cel din Iuda şi şi-au aşezat tabăra între Soco şi Azeca, la Efes-Damim. Iar
Saul cu Israeliţii s-au adunat şi şi-au aşezat tabăra la Valea Stejarului şi s-au
pregătit de luptă cu Filistenii. Filistenii stăteau pe munte de o parte şi Israeliţii
stăteau pe munte de altă parte, iar la mijloc era valea.
Atunci a ieşit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat.
Acesta era la statură de şase coţi şi o palmă. Pe cap avea coif de aramă şi era
îmbrăcat cu platoşă în solzi; greutatea platoşei lui cântărea cinci mii de sicli de
aramă. În picioare avea cizme cu tureci de aramă şi la umăr purta un scut de
aramă. Coada suliţei lui era ca sulul de la războaiele de ţesut, iar fierul suliţei era
de şase sute sicli de fier, şi înaintea lui mergea purtătorul lui de arme.
Şi a început acesta să strige către cetele lui Israel şi să le zică: "De ce aţi ieşit
voi să vă războiţi? Nu sunt eu oare filistean, iar voi robii lui Saul? Alegeţi dintre
voi un om să se coboare la mine! De se va putea acela lupta cu mine şi mă va
ucide, atunci noi să fim robii voştri; iar de-l voi birui eu şi-l voi ucide, atunci voi să
fiţi robii noştri şi să ne slujiţi nouă". Şi a mai zis filisteanul: "Astăzi voi ruşina
tabăra lui Israel. Daţi-ne un om şi ne vom lupta în doi."
Şi a auzit Saul şi toţi Israeliţii cuvintele acestea ale filisteanului şi s-au speriat
şi s-au temut foarte tare.» (1 Regi 17, 1-11)
«David era feciorul unui efraimit din Betleemul lui Iuda, anume Iesei, care
avea opt feciori. Acest om în zilele lui Saul ajunsese la bătrâneţe şi era cel mai
bătrân între ceilalţi oameni. Cei trei feciori mai mari ai lui Iesei plecaseră cu Saul
la război. Numele acestor feciori mai mari ai lui, care se duseră la război, erau:
cel mai mare Eliab, al doilea după el Aminadab şi al treilea Şama. David însă era
cel mai mic. Când cei trei mai mari plecaseră cu Saul, David se întorsese de la
Saul, ca să pască oile tatălui său în Betleem.
Filisteanul acela însă ieşea dimineaţa şi seara şi s-a arătat patruzeci de zile.
Atunci a zis Iesei către David, fiul său: "Ia pentru fraţii tăi o efă de grăunţe
uscate şi aceste zece pâini şi du-le cât mai degrabă în tabără la fraţii tăi; iar
aceşti zece caşi du-i căpeteniei celei peste mia lor; cercetează de sănătatea lor şi
află ce nevoi au".
Atunci Saul şi ei şi toţi Israeliţii se aflau în Valea Stejarului şi se pregăteau de
luptă cu Filistenii.
9
S-a sculat deci David dis-de-dimineaţă şi, încredinţând oile unui păstor, a luat
sacul şi a plecat, cum îi zisese Iesei, şi a ajuns în tabără când oştirea era aşezată
în linie de bătaie şi se gătea cu strigăte de război. Şi şi-au aşezat Israeliţii şi
Filistenii rândurile unii în faţa altora. Iar David, lăsându-şi lucrurile unei străji
din tabără, a alergat între rânduri şi, ajungând, a întrebat pe fraţii săi de
sănătate.
Şi iată, pe când vorbea el cu ei, luptătorul cu numele de Goliat, filistean din
Gat, a ieşit din rândurile Filistenilor şi a spus aceste cuvinte, şi David le-a auzit.
Toţi Israeliţii, văzând pe omul acela, fugeau de el, temându-se foarte tare; şi
ziceau Israeliţii: "Vedeţi pe omul acesta care a ieşit înainte? Iese ca să înfrunte pe
Israel. De l-ar ucide cineva, regele ar răsplăti pe acela cu mari bogăţii şi ar da pe
fiica sa după el, iar casa tatălui aceluia ar ajunge liberă în Israel". David a zis
către oamenii care stăteau cu el: "Ce se va face aceluia care va ucide pe acest
filistean şi va şterge ocara de pe Israel? Căci cine este acest filistean netăiat
împrejur, de batjocoreşte aşa oştirea Dumnezeului celui viu?" Şi i-a spus
mulţimea aceleaşi cuvinte, zicând: "Iată ce se va face omului aceluia care-l va
ucide". Şi auzind Eliab, fratele cel mai mare al lui David, ce vorbea acesta cu
oamenii, s-a mâniat Eliab pe David şi a zis: "Pentru ce ai venit aici şi cu cine ai
lăsat acele puţine oi în pustiu? Eu cunosc mândria ta şi inima ta cea rea. Ai venit
să priveşti la luptă". Iar David a zis: "Dar ce am făcut eu? Au nu sunt acestea
numai nişte vorbe?" Şi s-a întors de la el către altul şi a spus aceleaşi vorbe, iar
mulţimea i-a răspuns ca şi mai înainte.
Auzindu-se cuvintele pe care le grăise David, s-au spus lui Saul şi acesta l-a
chemat. Atunci David a zis către Saul: "Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din
pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean!" A zis Saul către
David: "Tu nu vei putea să mergi împotriva acestui filistean, ca să te baţi cu el,
căci eşti încă un copilandru, iar acesta este ostaş din tinereţile lui". David însă a
zis către Saul: "Robul tău a păscut oile tatălui său şi când se întâmpla să vină
leul sau ursul să ia vreo oaie din turmă, atunci eu alergam după el şi i-o luam din
gura lui; iar dacă el se arunca asupra mea, eu îl apucam de coamă şi-l loveam
până-l ucideam. Şi urşi şi lei a ucis robul tău; şi cu acest filistean netăiat împrejur
se va întâmpla acelaşi lucru ca şi cu aceia, pentru că huleşte aşa oştirea
Dumnezeului celui viu. Să mă duc dar şi să-l lovesc, ca să spăl ruşinea lui Israel?
Căci cine e oare acest filistean?" Apoi a mai zis David: "Domnul, Cel ce m-a
scăpat de la lei şi urşi, mă va scăpa şi din mâna acestui filistean!" Atunci Saul a
zis lui David: "Du-te şi Domnul să fie cu tine".» (1Regi 17, 12-37)
Dacă Scriptura cu David şi Goliat cei din vechime este adevărată, atunci şi
noi îl vom doborî pe Goliatul modern şi-i vom tăia capul. Trebuie să dovedim că
heliocentrismul nu este ştiinţă, ci o minciună şi să arătăm că aceia care l-au
ridicat şi îl menţin la rang de teorie ştiau şi ştiu că este minciună. Dacă
desfiinţăm heliocentrismul ca ştiinţă, vor pieri şi alte ”ştiinţe” care au răsărit
din această rădăcină, printre care astronomia modernă acentrică,
evoluţionismul, teoria relativităţii şi multe alte ”ştiinţe” evoluţioniste înrudite cu
acestea, căci Goliat cel modern ni se înfăţişează în fruntea unei armate de
”filisteni”, adică are în spate o mulţime de ”ştiinţe” de factură evoluţionistă
hulitoare de Dumnezeu.
Dacă l-am identificat pe Goliat cel modern cu astronomia heliocentrică,
atunci David este cu siguranţă adevărul indiscutabil venit de la Dumnezeu,
adică teologia. De vreme ce Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul şi toate câte
există, este logic ca El şi numai El să cunoască tot adevărul despre toate şi
numai prin El să se împărtăşească oamenilor tot ceea ce este adevărat. Or, a-L
10
include pe Dumnezeu în aflarea adevărului şi a accepta de la El adevărul
folositor omului, aceasta înseamnă legătură cu Dumnezeu, dialog cu
Dumnezeu, adică teologie. Prin raportare la realitate, noi vom arăta că ştiinţa
heliocentrică ne îndeamnă să credem în ”fenomene” contrare realităţii, în vreme
ce teologia reflectă fidel realitatea pe care o percepem cu propriile noastre
simţuri, simţuri cu care tot Dumnezeu ne-a înzestrat.
Oare nu cumva această întreprindere este nebunească şi fără sorţi de
izbândă? Nu trebuie să ne temem. Vom învinge pentru că Dumnezeu îl va da pe
Goliat în mâinile noastre. Nu degeaba am ales drept fir călăuzitor lupta care a
avut loc în realitate între David şi Goliat, luptă relatată în Sfânta Scriptură a
Vechiului Testament. Aşa cum a învins David în acea luptă, când nimeni nu-i
dădea nici o şansă, şi l-a umilit pe Goliat cel înarmat până în dinţi doborându-l
cu o pietricică, aşa vom învinge şi noi în această luptă, căci vom urma întocmai
strategia lui David. Tot ceea ce ne trebuie este să luăm aminte la credinţa pe
care a avut-o David în Dumnezeu, la nădejdea lui David că Dumnezeu îl va
ajuta să-l învingă pe Goliat şi, nu în ultimul rând, la iubirea lui David pentru
Dumnezeu şi pentru poporul său. Toate acestea le-am văzut în cuvintele pe
care le-a rostit David când a ajuns în faţa lui Saul, regele său de la care a
primit binecuvântarea de a merge la luptă:
«Atunci David a zis către Saul: "Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din
pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean! (...) Şi urşi şi lei a
ucis robul tău; şi cu acest filistean netăiat împrejur se va întâmpla acelaşi lucru
ca şi cu aceia, pentru că huleşte aşa oştirea Dumnezeului celui viu. Să mă duc
dar şi să-l lovesc, ca să spăl ruşinea lui Israel? Căci cine e oare acest filistean?"»
Aşadar îl vom urma pe David transpunând în plan duhovnicesc lupta lui
şi ne vom folosi de indicaţiile pe care ni le dă Scriptura. Noi nu dorim dialogul
teologiei cu ştiinţa modernă întemeiată pe heliocentrism astfel încât teologii să
ajungă robii ei, precum ar fi ajuns israeliţii robi ai filistenilor dacă nu ar fi ieşit
David la luptă, ci credem cu tărie că teologia va doborî această ştiinţă
mincinoasă cu arma adevărului venit de la Dumnezeu.
Şi a îmbrăcat Saul pe David cu hainele sale, a pus pe capul lui coif de aramă
şi l-a îmbrăcat cu zale. Şi s-a încins David cu sabia lui peste haine şi a început să
umble, căci nu era deprins cu astfel de armură; apoi a zis David către Saul:
"Nu pot să umblu cu acestea, că nu sunt deprins". Şi s-a dezbrăcat David de
toate acestea, şi şi-a luat toiagul în mână, a ales cinci pietricele lucii din pârâu şi
le-a pus în traista sa de păstor; şi cu traista şi cu praştia în mână a ieşit înaintea
filisteanului. (1Regi 17, 38-40)
Să fim atenţi la tactica lui David, căci trebuie să o urmăm şi noi. Saul i-a dat
lui David coiful, zalele, armura şi sabia lui ca să-l înfrunte pe Goliat, iar David,
după ce le-a încercat, văzând că nu s-a deprins cu ele, s-a dezbrăcat de
acestea. De ce a făcut aşa ceva? Pentru că şi-a dat seama că, dacă-l va înfrunta
pe Goliat cu astfel de arme, ar fi urmat mai mult ca sigur să fie învins. Cum să
se lupte cu Goliat cu aceleaşi arme ca ale lui, când acesta avea nu numai arme
performante ci şi o experienţă de luptă excepţională cu aceste arme, căci era
ostaş din tinereţile lui? Dacă David ar fi purtat lupta cu armele date de Saul,
confruntarea urma să fie cu totul inegală, căci în aceste condiţii Goliat era de
neînvins. Din acest motiv David s-a debarasat de armele care mai mult îl
11
îngreunau şi şi-a ales ca armă de luptă praştia, căci cu aceasta era deprins.
Astfel înarmat, dar şi cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a pornit fără frică
la luptă, căci a pornit în grabă.
Acum Dumnezeu ne cheamă la o faptă asemănătoare, ba chiar mult mai
mare decât cea a lui David. Goliat cel modern, heliocentrismul, este mult mai
înfricoşător decât Goliat în carne şi oase. Născut în vremea lui Copernic,
antrenat la şcoala lui Galilei şi Kepler şi desăvârşit la şcoala lui Newton, Darwin
şi Einstein, heliocentrismul, prin faptul că a generat ştiinţa evoluţionistă care
ne face să credem că nu există Dumnezeu, sau, în caz că există, se trage din
maimuţă, a târât şi târăşte după el în nemântuire miliarde de suflete, an de an
tot mai multe, mai multe decât au târât toate nenorocirile abătute asupra
umanităţii în istoria ei. O simplă comparaţie între cei doi Goliaţi este
edificatoare. Goliat, cel cu care s-a confruntat David, i-a umilit pe israeliţi timp
de 40 de zile, în vreme ce Goliat cel modern îi umileşte pe creştini de peste
300 de ani, mai cu seamă de la Revoluţia franceză încoace. Dacă primul Goliat
a ucis trupeşte sute de oameni, cel de-al doilea a ucis duhovniceşte miliarde.
Dacă primul Goliat se ajuta doar de un scut şi un singur purtător de armă,
Goliatul din faţa noastră se ajută, prin forţe necunoscute nouă, de toate
guvernele lumii şi de tot învăţământul public. Primul Goliat, hulind pe
Dumnezeul necunoscut, doar îi batjocorea şi îi umilea pe israeliţi, fără însă să
atragă de partea lui vreunul, în vreme ce Goliatul din faţa noastră, hulind pe
Dumnezeul cunoscut, adică pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îi transformă
pe creştinii noştri în alţi, la rândul lor Goliaţi, îndoiţi ucenici ai gheenei, de
vreme ce a ajuns să smintescă sufletele tinere chiar de la catedrele facultăţilor
de teologie şi din amvonul bisericilor.
Cum să-l doborâm pe acest Goliat modern? Ne învaţă David. Aşa cum el,
după ce a încercat şi a văzut că nu i se potrivesc arme asemănătoare cu cele ale
lui Goliat, ca platoşa, coiful şi sabia, şi le-a lepădat, aşa va trebui să lepădăm şi
noi orice armă folosită de Goliatul cel modern, astronomia heliocentrică, adică
să nu mai credem apriori orice ipoteză ştiinţifică astronomică pe care orice om
normal de pe Pământ nu o poate verifica singur, prin propriile sale simţuri. Prin
urmare, noi nu vom lupta cu argumentele ”ştiinţifice” găsite de ”savanţi
geniali”, experimentabile numai de către ei în mintea lor sau în anumite
laboratoare ultrasofisticate, argumente pe care noi ceilalţi, neavând
posibilitatea de a le experimenta, trebuie să le credem pe cuvânt, ci vom lupta
numai cu argumente logice, argumente aflate la îndemâna fiecărui om care se
poate ajuta în mod normal de bunul său simţ logic şi de celelalte cinci simţuri
cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Noi nu ne vom folosi de ecuaţii şi formule, ci
doar de adevăruri care pot fi experimentate de către toţi oamenii.
Pentru a-l doborî pe supraînarmatul Goliat, lui David i-a fost suficientă
doar o pietricică, tocmai pentru a-l face de râsul lumii pe acest hulitor de
Dumnezeu. Ce-ar însemna o astfel de piatră în cazul luptei noastre? Credem că
ar însemna să găsim, cu ajutorul informaţiilor culese nemijlocit prin simţuri din
natura înconjurătoare, un argument logic cu ajutorul căruia să reducem la absurd
heliocentrismul. Numai astfel am putea să dovedim tuturor, fără posibilitate de
tăgadă, că ştiinţa astronomică de azi e mincinoasă, hulitoare de Dumnezeu şi
susţinută de o politică de manipulare asumată în cunoştinţă de cauză de către
conducătorii de astăzi ai lumii.
12
4. Armele de luptă. Între argumentul credinţei şi argumentele
logice şi experimentale.
15
5. Confruntarea văzută
„Şi îşi vârî David mâna în traistă, luă de acolo o pietricică, o repezi cu praştia
şi lovi pe filistean în frunte, aşa încât piatra se înfipse în fruntea lui şi el căzu cu
faţa la pământ.
Aşa a biruit David pe filistean, cu praştia şi cu piatra, lovind pe filistean şi
ucigându-l; sabie nu se afla în mâna lui David.” (1 Regi 17, 49-50)
17
Dar dacă ne uităm la Lună cu ochii noştri nu mai putem înghiţi acest soi de
afirmaţii. Astronomii moderni afirmă că vedem aceeaşi faţă a Lunii pentru că ea
se roteşte în jurul unei axe proprii, în vreme ce bunul nostru simţ ne spune că,
dacă un corp descrie un drum circular în jurul nostru şi se roteşte pe acest
drum şi în jurul unei axe proprii, noi trebuie să-i vedem cu necesitate şi faţa
cealaltă. Nu suntem singuri în această confruntare. În tratatul său Despre cer,
apărut la editura Paideea, Bucureşti, în 2005, în traducerea lui Şerban Nicolau,
la pagina 235, Aristotel afirmă:
„Altfel, desigur, este evident că astrele nici nu se rostogolesc, căci ceea ce se
rostogoleşte este necesar să se rotească, pe când totdeauna este văzut ceea ce
se numeşte faţa Lunii.”
În textul de mai sus Aristotel afirmă exact faptul că Luna doar se
translatează pe un drum circular în jurul Pământului, fără să se mai şi
rotească în jurul vreunei axe proprii de rotaţie aproape perpendiculare pe acest
drum.
Îl avem de partea noastră pe Aristotel. Prin urmare, reţinem că avem două
afirmaţii diametral opuse: Aristotel zice că vedem aceeaşi faţă a Lunii pentru că
Luna nu se roteşte în jurul axei sale, iar astronomii moderni spun că vedem
aceeaşi faţă a Lunii pentru că Luna se roteşte în jurul axei sale. „Nu se roteşte”
este exact opusul lui „se roteşte”. Este la fel ca la ispita şarpelui. Dumnezeu i-a
zis lui Adam că va muri dacă nu-L ascultă: "Din toţi pomii din rai poţi să
mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2,16-17) iar şarpele a
zis: „"Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3,4).
Ne-am hotărît ca în cazul acestei probleme să nu mai înghiţim pe
nemestecate tot ce ni se predă în astronomiile moderne, ci să demonstrăm fără
posibilitate de tăgadă cine are dreptate: Aristotel sau astronomii moderni?
Credem că dacă ne străduim puţin, cu ajutorul lui Dumnezeu putem
demonstra pe înţelesul tuturor, inclusiv al oricărui astronom de bună credinţă
şi dornic să afle adevărul, cine are dreptate.
1
„Spinning the Moon
Bad astronomy: The Moon only shows one face to us because it is not rotating.
Better astronomy: The Moon only shows one face to us because it is rotating, once every time
it revolves around the Earth.
Best astronomy: The Moon does not appear to rotate in the reference frame where the Earth –
Moon line is fixed in direction, but it does rotate as seen by an outside observer.
How it works: If you go on several different nights and look at the Moon, you will always see
the same features, at about the same position. It looks as if the Moon doesn’t rotate! Ah, but it
does.
This can be seen using a model. Grab two oranges (or apples, or baseballs, or whatever
roughly spherical objects you have handy). Mark one with an “X”; this represents a feature on
the Moon. Now put the other one down on a table; this is the Earth. Place the Moon model on
20
Acesta ni s-a părut a fi un site mai onest de pe internet întrucât afirmă că,
văzută din interiorul traiectoriei sale, Luna nu se roteşte în jurul ei, în timp ce
văzută din exteriorul traiectoriei sale, Luna apare ca rotindu-se în jurul propriei
axe. Imediat ne putem pune întrebarea: Dacă noi stăm pe Pământ şi tot timpul
vieţii noastre privim şi vom privi Luna dintr-un loc aflat în interiorul traiectoriei
ei, atunci de ce în astronomiile moderne suntem forţaţi întotdeauna să privim
Luna ca şi cum ne-am afla în afara traiectoriei ei? Autorul textului de pe site
este cinstit şi spune că, dacă observăm Luna de pe Pământ, ceea ce vedem cu
ochiul liber e în concordanţă cu ceea ce afirmă Aristotel. Atunci să ilustrăm şi
punctul 3 din afirmaţiile de pe acest site, adică faptul că Luna şi-ar arăta şi
faţa nevăzută numai în cazul în care nu s-ar roti în jurul axei sale. A rezultat
figura 2.
the table about 30 centimetres (one foot) away with the X facing the Earth model. Now move the
Moon model as if it were orbiting the Earth, taking care to make sure that the X faces the Earth
model at all times.
Surprise! You’ll see that to keep the X facing the Earth model, you have to rotate the Moon
model as it goes around the Earth model. Furthermore, you can see you have to spin it exactly
once every orbit to keep the X facing the Earth model. If you don’t rotate it, the Moon model will
show all of its “sides” to the Earth model as it goes around.
Now, I have been a bit tricky here. We are talking about two different frames of reference;
one of the surface of the Earth looking out at the Moon, and one outside the Earth-Moon
system looking in. You performed the experiment from the latter frame, and saw the Moon
rotating. From the former, however, you can see for yourself the Moon does not rotate. What is
being argued here is that in one frame the Moon rotates, in another it does not.
We’ve actually learned three things:
1) the Moon rotates as it orbits the Earth (as seen by an outside observer);
2) it rotates one time for every orbit (to that observer); and
3) if it didn’t rotate, we would eventually see all of the Moon as it orbited the Earth.”
21
În figura 3, am alăturat figurile 1 şi 2 ca să vedem în care dintre ele Luna se
roteşte de fapt în jurul unei axe proprii.
a) b)
22
5.3 Rezolvarea paradoxului
Hai să rezolvăm problema încet şi sigur. Parcurge Luna un drum, sau nu?
Parcurge, că doar o vedem pe cer cum se mişcă. Suntem cu toţii de acord că
drumul ei în jurul Pământului este cam ca o curbă închisă, care se apropie de
forma unui cerc, deci o putem considera, fără a altera problema, drept un cerc?
Indiferent că admitem sistemul lui Ptolemeu, al lui Tycho Brache sau al lui
Copernic, trebuie să admitem şi faptul că putem considera că Luna parcurge
un drum de formă circulară în jurul Pământului. Mai jos am făcut şi nişte figuri
cu desenele reproduse după cele de la sfârşitul cărţii Discursus astronomicus,
tipărită de către Erhard Friedrich Strohen în anul 1662, întrucât ni s-au părut
că ilustrează cel mai bine fenomenul mişcării Lunii pe un drum circular în jurul
Pământului, drum prezentat identic în toate cele 3 sisteme ale lumii.
24
E ca şi cum Luna s-ar mişca în jurul Pământului sudată de o locomotivă
care merge pe şine sau ca o bilă găurită care se mişcă pe o vergea metalică
destul de groasă trecută prin gaura bilei, atât şinele cât şi vergeaua descriind
un drum în formă de cerc şi împiedicând rotaţia în jurul axei aproape
perpendiculare pe acest drum, după cum este ilustrat în figura 5.
a)
b) c)
26
Fig. 6 Traiectorie circulară închisă cu puncte de observaţie în
univers interioare şi exterioare
Pasul 3:
Dacă desfăşurăm traiectoria şi o facem, în loc de cerc, o linie dreaptă de
lungime L echivalentă cu cea a cercului de mai înainte, nu am modificat nimic
în ceea ce priveşte caracterul mişcării, care rămâne tot de translaţie combinată
sau nu cu o eventuală rotaţie în jurul unei axe proprii, în schimb nu mai avem
în univers puncte de observaţie exterioare şi interioare traiectoriei, ci toate sunt
echivalente, ca în figura 7.
29
Fig. 9 Demonstraţie a faptului că, de vreme ce de pe Pământ i
se vede aceeaşi faţă, Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe
proprii în timp ce se translatează pe traiectoria ei în jurul
Pământului.
32
11 c) Translaţie pe cerc cu rotaţie în jurul unei axe proprii în
acelaşi sens cu sensul translaţiei
Pentru a-l căuta şi a-l găsi pe marele şarlatan ne vom folosi de metoda
restrângerii intervalului în care poate avea loc un fenomen, până la
surprinderea fenomenului. În acest scop trebuie să stabilim precis atât
fenomenul cât şi intervalul în care s-a petrecut acesta. Totul ţine de logica cea
mai simplă, pornind de la nişte date pe care le avem deja. Pe de-o parte, avem
în tratatul Despre cer al lui Arisotel mărturie scrisă că, în timpul lui, astronomii
credeau că Luna nu se roteşte în jurul axei sale. Pe de altă parte, în micul
compendiu de astronomie apărut la editura All în 2007 (pe care l-am procurat
printr-o mare şansă la deschiderea unui târg de carte, că nu prea se mai găsesc
cărţi de astronomie pe piaţă) avem mărturie scrisă că astronomii de astăzi cred
că Luna se roteşte în jurul axei sale. Din aceste date contradictorii deducem
fenomenul: dacă lumea credea de demult ceva şi acum crede exact opusul
acelui ceva, înseamnă că a existat cândva cineva care a modificat credinţa în
acel ceva de demult în credinţa de azi în opusul acelui ceva. Hai să-l băgăm la
menghina istoriei până recunoaşte cine este.
La început, menghina are fălcile cam depărtate. De vreme ce Aristotel a
murit în anul 322 î.H. credem că nu vom greşi prea mult, dacă vom afirma că
tratatul său Despre cer fusese deja scris în anul 330 î.H. Diferenţa este 2007
d.H. – 330 î.H., adică 2337 de ani. Acesta este intervalul. Cam larg. Hai să-i
apropiem fălcile.
Vom începe cu falca din stânga, adică cu capătul din vechime al
intervalului. Cea mai importantă restrângere a acestui interval o vom face dacă
vom accepta ipoteza că oamenii au crezut adevărate afirmaţiile lui Aristotel în
legătură cu universul geocentric până la apariţia presupunerilor heliocentrice
ale lui Copernic. De revolutionibus orbium coelesticum, marea operă a lui
Copernic, este o carte de necitit, în afară de micul capitol 11 în care Copernic
îşi expune sistemul heliocentric. Cu toate acestea, dacă o frunzărim cu atenţie,
nu vom găsi în ea vreo afirmaţie a lui Copernic că Luna s-ar învârti în jurul
unei axe proprii. Aşadar, dacă operăm această restrângere a intervalului, falca
din stânga a menghinei se mută la anul 1543 d.H., anul apariţiei lucrării lui
Copernic. Totuşi, ne-am putea gândi că dacă nu spune nimic, nu putem şti
precis ce gândea Copernic despre o eventuală mişcare de rotaţie a Lunii în jurul
ei înseşi. Ba da. Dacă nu spune nimic despre o eventuală rotaţie în jurul ei a
Lunii, însemnă că el încă mai gândea cu logica aristoteliană în legătură cu
acest subiect. Prin urmare, putem merge liniştiţi înainte şi considera că am
obţinut o reducere drastică a intervalului de la 2337 de ani la 464 de ani.
Hai să mai strângem la falca din stânga a menghinei. După Copernic
urmează Kepler. În cartea sa, Epitomes Astronomiae Copernicanae (Extrase din
astronomia copernicană), Cartea a IV-a, Partea a 2-a, apărută în anul 1622, la
paginile 555-556, Kepler afirmă:
„ Soarele şi Pământul se învârtesc în jurul axelor lor, ceea ce este sigur din
experienţă, despre Soare prin sine, despre Pământ cel puţin după Copernic,
încât, de bună seamă, prin această învârtire pricinuiesc planetelor aşezate în
jurul lor mişcare, Soarele celor 6 planete primare, iar Pământul Lunii. La
rândul ei, Luna nu se învârteşte în jurul axei corpului ei, petele lunare
demonstrând acest lucru. Dar de ce aceasta? Pentru că, dacă nu se mai vede în
jurul Lunii nici o planetă că o înconjoară, căreia să-i provoace mişcarea prin
36
învârtirea corpului ei, rezultă că învârtirea în cazul Lunii a fost omisă ca fiind
nenecesară.”2
Dacă însuşi Kepler afirmă că Luna nu se roteşte în jurul axei sale, şi mai
dă şi argumentul forte că petele lunare demonstrează că Luna nu se roteşte în
jurul ei, înseamnă că la 1622, anul apariţiei volumului al 4-lea al Epitomelor,
lumea încă mai credea în adevărul arătat de Aristotel. Falca menghinei se mai
poate restrânge cu 79 de ani, iar intervalul în care-l căutăm pe plăsmuitorul
minciunii ajunge la 385 de ani.
Mai găsim problema rotaţiei proprii a Lunii şi în celebrele Dialoguri ale lui
Galileo Galilei, o lucrare apărută cu 10 ani mai tîrziu faţă de Epitomele lui
Kepler, în 1632. În ediţia de la Florenţa din 1711 a Dialogurilor, la pagina 57,
găsim pasajul în care Galilei vorbea despre problema rotaţiei Lunii în jurul
propriei axe:
„SAGREDO: Totuşi într-o singură chestiune aceste acţiuni reciproce (n.n. -
cum se vede de pe Pământ iluminarea produsă pe Lună de Soare, şi cum s-ar
vedea de pe Lună iluminarea produsă de Soare pe Pământ) par să difere în
viziunea mea, şi anume, presupunând, şi nu garantând, că cineva fiind plasat
pe Lună pentru a observa Pământul, el ar vedea întreaga suprafaţă terestră în
fiecare zi datorită faptului că Luna înconjură Pământul în 24 sau 25 de ore; dar
noi niciodată nu vedem decât jumătate din Lună, de vreme ce ea nu se roteşte în
jurul ei înseşi, cum ar trebui să facă pentru a fi văzută în totalitate.
SALVIATI: Numai să nu se întâmple tocmai pe dos, adică din cauza faptului
că se roteşte în jurul ei să se explice faptul că noi nu-i vedem niciodată cealaltă
jumătate; pentru că aşa ar trebui să se întâmple dacă ea ar avea epiciclu.”3
E limpede că şi Galilei împărtăşeşte aceeaşi viziune aristoteliană prin
personajele sale Sagredo şi Salviati. Ba mai mult, prin intermediul lui Salviati,
el recunoaşte că singurul mod de a vedea aceeaşi faţă a Lunii, iar Luna
totodată să se şi rotească în jurul axei sale, ar fi acela de a o vedea în acest fel
din afara traiectoriei sale, adică din afara unui eventual epiciclu despre care
ştim cu siguranţă că Luna nu-l descrie pe traiectoria sa în jurul Pământului.
Totuşi, se observă un potenţial pericol în afirmaţia lui Salviati despre rotaţia în
cazul unui epiciclu, anume că, dacă este smulsă din contextul validităţii ei
numai în cazul observării din afara epiciclului, ar putea sugera minciuna
rotaţiei absolute a Lunii în jurul propriei axe pe traiectoria ei indiferent de
epiciclu. Galilei este însă de bună credinţă în această problemă, raportând o
eventuală rotaţie a Lunii numai la un ipotetic epiciclu, epiciclu care nu se
regăseşte în mişcarea ilustrată a Lunii în jurul Pământului în niciunul dintre
cele trei sisteme cunoscute în istoria astronomiei. Astfel, intervalul nostru se
mai reduce cu 10 ani, ajungând la 375 de ani.
2
„Sol & Tellus gyrantur circa suos axes, quod experientia certum est, de Sole per se, de Terra
saltem apud Copernicam, scilicet ut hac gyratione planetis circa se positis motum inferant, Sol
sex primariis, Tellus Lunae: Luna vicissim non gyratur circa sui corporis axem, maculis id
arguentibus. Cur autem hoc? Nisi quia circa Lunam nullus amplius planeta circumire cernitur;
nullum igitur habet Lunam planetam, cui motum inferat, gyratione sui corporis: gyratio igitur
in Luna, ut supervacua, fuit omissa.”
3
„SAGREDO: In una cosa mi par, che diferiscano queste scambievoli operazioni; & e che duto, e
non concesso, che nella Luna fusse chi di la potesse rimirar la Terra, vedrebbe ogni giorno tutto
la superficie terrestre, mediante il moto di essa Luna intorno alla Terra in ventiquatro, o
venticinque horema noi non veggiamo mai altro, che la metta della Luna, poiche ella non si
rivolge in se stessa, come bisognorebbe, per potercisi tutta mostrare.
SALVIATI: Purche questo non accagia per il contrario, cioe, che il rigirarsi ella in se stessa,
sia cagione, che noi non vengiammo mai l’altro metta, che cosi sarebbe necessario, che fusse,
quando ella havesse l’Epiciclo.”
37
Gata, am terminat cu falca din stânga a menghinei. Dacă şi Kepler şi Galilei
susţin că Luna nu se roteşte în jurul ei, în mod cert am dovedit faptul că la
anul 1632 oamenii nu credeau în nici un fel că ar putea-o face.
Acum să deplasăm falca din dreapta a menghinei. Vom începe reducerea
faţă de anul 2007 a intervalului în care apar cărţi în care se vorbeşte despre
rotaţia combinată a Lunii, adică despre faptul că aceasta s-ar roti în jurul unei
axe proprii. Am luat ca margine a intervalului anul 2007, an în care a fost
tipărit micul compendiu de astronomie de la editura All, cea mai recentă carte
de astronomie pe care o avem, unde se aminteşte de rotaţia combinată a Lunii,
la 375 de ani distanţă de Dialogurile lui Galilei, în care se specifică faptul că
Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii.
Avem şi un manual de astronomie mai vechi, cel al lui Nicolae Abramescu,
Astronomie pentru clasa a VII-a pentru licee, şcoli normale şi seminarii, Ed.
Cartea Românească, Bucureşti, 1942, manual aprobat de Ministerul Educaţiei
Naţionale încă din 1941, unde la pag. 80-81 putem găsi şi ”explicaţii” pur
geometrice date despre rotaţia combinată a Lunii. Mai scădem 66 de ani din
interval. Rămân 309 de ani. Încurajaţi de această reducere mai mare a
intervalului, suntem tentaţi să căutăm şi cărţi mai vechi de astronomie, din
secolul al XIX-lea, care să trateze problema rotaţiei combinate a Lunii. Se
găsesc foarte uşor. În toate, autorii lor susţin că Luna se roteşte în jurul unei
axe proprii în cadrul rotaţiei combinate. Iată doar câteva din ele, apărute în
Anglia şi SUA:
- Dyonisius Lardner, Handbook of Astronomy, Ed. Edwin Dunkin, Londra,
1867, p. 132-133:
„În vreme ce Luna se mişcă astfel în jurul Pământului în traiectoria ei
lunară, noi constatăm prin observaţii ale aspectului ei, făcute chiar fără
ajutorul telescoapelor, că aceeaşi emisferă este tot timpul îndreptată spre noi.
Recunoaştem acest fapt observând că aceleaşi semne sunt totdeauna văzute în
aceeaşi poziţie pe ea. Însă, pentru ca o sferă care are o mişcare de revoluţie pe
un cerc în jurul unui centru să arate tot timpul aceeaşi emisferă către centru,
este necesar ca ea să facă o rotaţie în jurul axei sale în acelaşi timp cât îi
trebuie pentru respectiva mişcare de revoluţie (...)
Se pare, deci, că rotaţia Lunii în jurul axei sale, fiind egală cu revoluţia ei pe
orbită, este de 27 zile 7 ore 43 minute sau 655 ore 43 minute.”4
- John F. W. Herschel, K.H. Barth, Outlines of Astronomy, Ed. Longmen, Brown,
Green and Longmans, 1851, p. 262:
„Vara şi iarna lunară se nasc de fapt din rotaţia Lunii în jurul propriei axe,
durata acestei rotaţii fiind exact egală cu cea a revoluţiei ei siderale în jurul
Pământului (...).”5
- Denison Olmsted, A. M., An Introduction to Astronomy – textbook for the
students of Yale College, Ed. Collins, Keese & Co, New York, 1839, p. 120:
„218. Luna se roteşte în jurul axei sale în acelaşi timp în care face o revoluţie
în jurul Pământului.
4
„While the moon moves round the earth thus in its monthly course, we find by observations of
its appearance, made even without the aid of telescopes, that the same hemisphere is always
turned towards us. We recognise this fact by observing that the same marks are always seen in
the same position upon it. Now in order that a globe which revolves in a circle around a center
should turn continually the same hemisphere towards that centre, it is necessary that it should
make one revolution upon its axis in the same time it takes so to revolve. (...)
It appears, then, that the rotation of the moon upon its axis, being equal to that of its
revolution in its orbit, is 27d 7h 432m or 655 h 43m.”
5
„The lunar summer and winter arise, in fact, from the rotation of the moon on its own axis, the
period of which rotation is exactly equal to its sidereal revolution about the earth (...).”
38
Acest lucru se ştie din faptul că Luna ne arată tot timpul aproape aceeaşi
faţă, cum arată telescopul, ceea ce nu s-ar putea petrece dacă rotaţia în jurul
axei ei n-ar fi în armonie cu mişcarea ei pe orbită.”6
Ni se par suficiente cărţi ca să putem afirma că în secolul al XIX-lea se
ducea o intensă campanie de popularizare a astronomiei heliocentrice, în care
rotaţia Lunii în jurul propriei axe era presupusă ca adevărată. Dacă luăm ca
reper ultima carte amintită, intervalul se reduce cu încă 102 ani, ajungând la
207 ani ceea ce ne îndeamnă să căutăm cu încredere informaţii despre rotaţia
combinată a Lunii şi în cărţi de astronomie tipărite în secolul al XVIII–lea. Nu
greşim. Şi în secolul al XVIII-lea găsim tipărite suficiente cărţi de astronomie
care susţin aceeaşi rotaţie a Lunii în jurul propriei axe, ca să putem trage
concluzia că acest neadevăr era monedă curentă pentru astronomii de atunci:
- M. L’Aibé De La Caille, Leçons élémentaires d’astronomie géométrique et
physique, Ed. H.L. Guerin & L.F. Delatour, Paris, 1755, p. 307:
„703. IX. Luna face o rotaţie în jurul axei sale în 27 zile 7 ore 43 minute
5 secunde, adică în timpul fiecăreia dintre revoluţiile ei periodice.”7
- Institutions Astronomiques, traducere şi completare realizată de Grandjean de
Fouchi a cărţii Lessons of Astronomy a lui John Kiell, Ed. Hippolyte-Louis &
Jacques Guerin, Paris, 1746, p. 133. E de remarcat faptul că, în această carte,
Luna este considerată planetă:
„Singura mişcare regulată şi uniformă pe care o observăm în raport cu Luna
este aceea de rotaţie în jurul axei sale: ea se desfăşoară în exact acelaşi interval
de timp ca acela al revoluţiei acestei planete în jurul Pământului.”8
Lucrarea din 1740 a lui Jacques Cassini, fiul astronomului italian Giovanni
Domenico Cassini, intitulată Éléments d’astronomie, L’ Imprimerie Royale,
Paris, 1740, ne atrage atenţia în mod special. Spre deosebire de afirmaţiile seci
şi apodictice din toate celelalte lucrări, aici, la paginile 255-257, găsim
următorul fragment:
„Prin observarea asiduă a petelor Lunii, s-a recunoscut că această planetă
ne arată întotdeauna aceeaşi faţă, cu singura diferenţă că petele ei păstrează
între ele aceeaşi situaţie, părând când că se apropie puţin de marginea discului
ei aparent şi când că se depărtează cu aproximativ aceeaşi câtime.
Această aparenţă a făcut să apreciem că globul Lunii nu face o mişcare de
rotaţie în jurul axei sale, ci este supus numai unor oscilări asemănătoare celor
pe care le observăm la un glob care îşi schimbă centrul de greutate, fapt ce a
făcut să le fie dat numele de libraţii.
Aceste mişcări, neregulate în aparenţă şi diferite de cele care au fost
descoperite la majoritatea celorlaltor planete care îşi fac mişcările de rotaţie în
jurul axelor lor, au dat ocazia tatălui meu să considere că această libraţie a
Lunii este produsă de combinarea a două mişcări, din care una este cea a Lunii
în jurul Pământului şi cealaltă este rotaţia în jurul propriei axe.
Pentru a ne da seama de efectul acestor două mişcări trebuie să considerăm
că în globul Lunii există, la fel ca şi în cel al Soarelui, o axă care trece
întotdeauna prin aceleaşi pete fixe de pe suprafaţa Lunii, la extremităţile căreia
6
„218. The moon turns on its axis in the same time in which it revolves around the earth.
This is known by the moon’s always keeping nearly the same face towards us, as indicated by
the telescope, which could not happen unless her revolution on her axis kept pace with her
motion in her orbit.”
7 „703. IX. La Lune fait une rotation sur son axe en 27 jours 7 h 43’ 5’’, c’est-à-dire, pendant
Rotation autour de son axe: il s’achève précisément dans le même espace de tems que celui de
la révolution de cette Planète autour de la Terre.”
39
sunt plasaţi doi poli ridicaţi pe planul eclipticii, la 87°½, şi pe planul orbitei
Lunii, la 82°½, de unde rezultă că ecuatorul Lunii, care este depărtat de fiecare
din aceşti poli la 90° şi care trece şi el întotdeauna prin aceleaşi pete, este
înclinat faţă de ecliptică cu 2°½ şi faţă de orbita Lunii cu 7°½.
Se va considera în al doilea rând că polii Lunii se află întotdeauna pe o
circumferinţă a globului acestei planete, paralelă cu circumferinţa care trece
prin polii orbitei şi prin cei ai eclipticii, pe care o putem numi meridianul Lunii,
din acelaşi motiv pentru care numim meridian al solstiţiilor circumferinţa care
trece prin polii echinocţiului şi eclipticii, la o distanţă de 90° de intersecţia
acestor cercuri.
Vom presupune în ultimul rând că globul Lunii se învârte în jurul axei sale de
la vest la est în intervalul de 27 de zile şi 5 ore cu o perioadă egală celei de
întoarcere a Lunii în nodul orbitei sale cu ecliptica. Mişcarea este analoagă
mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, care se face de la vest la est
şi înapoi la acelaşi meridian în interval de 23 de ore şi 56 minute.
Aceste ipoteze sunt suficiente pentru a explica toate felurile de libraţie
aparente ale Lunii.”9
Credem că începem să ne apropiem de prima operă astronomică în care se
vorbeşte despre rotaţia Lunii în jurul propriei axe. Se observă încă de la început
că Jacques Cassini afirmă că rotaţia Lunii în jurul propriei sale axe este doar o
ipoteză prin care se încearcă să se explice în viziune heliocentrică fenomenul
diferitelor tipuri de libraţie ale Lunii observate de pe Pământ şi nu reprezintă
nicidecum ”adevărul imuabil” care ni se serveşte astăzi. Totodată, Cassini jr. îl
indică drept autor al acestor ipoteze pe tatăl său, Giovanni Domenico Cassini.
9
„Par l’observation assiduë des Taches de la Lune, on a reconnu que cette Planète nous
présentoit toujours la même face, avec la seule différence que ses Taches conservent entr’elles
la même situation, paroissent tantôt s’approcher un peu du bord de son disque apparent, &
tantôt s’en éloigner à peu-prés de la même quantité.
Cette apparence a fait d’abord juger que le globe de la Lune ne faisoit point de révolution
autour de son axe, mais qu’il étoit seulement sujet à quelques balancements sembables à ceux
que l’on apperçoit dans une boule dont a changé le centre de pesanteur, ce qui lui a fait donner
le nom de Librations.
Ces mouvements irréguliers en apparence, & différents de ceux qu’on a découverts dans la
plûpart des autres Planètes qui font leurs révolutions autour de leur axe, ont donné lieu à mon
Pere de juger que cette libration de la Lune étoit produite par la combinaison de deux
mouvements, dont l’un est celui de la Lune autour de la Terre, & l’autre est la révolution autour
de son axe.
Pour discerner l’effet de ces deux mouvements, il faut considérer qu’il y a dans la globe de la
Lune, de même que dans celui de Soleil, une axe qui passe toûjours par les mêmes Taches fixes
sur la surface de la Lune, à l’extrémité duquel sont placés deux Poles élevés sur le plan de
l’Écliptique, de 87 degrés 1/2 , & sur le plan de l’Orbite de la Lune, de 82 degrés ½; d’oû il fuit
que l’Écuateur de la Lune, qui est éloigné de chacun de ces Poles, de 90 degrés, & qui passe
toûjours par les mêmes Taches, est incliné à l’Écliptique, de 2 degrés ½ , et a l’Orbite de la
Lune, de 7 degrés ½.
On considérera en second lieu, que les Poles de la Lune sont toûjours dans un grande cercle
du globe de cette Planete, parallele au grand cercle qui passe par les Poles de l’Orbite, & par
ceux de l’Écliptique, qu’on peut nommer Colûre de la Lune, par la même raison qu’on appelle
Colûre des Solstices, le grand cercle qui passe par les Poles de l’Équinoctial & de l’Écliptique, à
la distance de 90 degrés de l’intersection de ces deux cercles.
On supposera en dernier lieu, que le globe de la Lune tourne de son axe d’Occident en
Orient dans l’espace de 27 jours & 5 heures, par une période égale à celle du retour de la Lune
au Noeud de son orbite avec l’Écliptique. Ce mouvement est analogue à la révolution de la Terre
autour de son axe qui se fait d’Occident en Orient, & retourne au même Colûre dans l’espace de
23 heurs 56 minutes.
Ces hypotheses suffisent pour expliquer toutes les variétés de la libration apparente de la
Lune.”
40
Căutând informaţii depre Giovanni Domenico Cassini, aflăm din cartea lui
Willy Ley, Observatorii cerului, Ed. Tineretului, 1968, că acesta s-a născut în
anul 1625, iar în 1650 la numai 25 de ani a fost numit profesor de astronomie
(evident geocentrică, de vreme ce pe teritoriul italian funcţiona interdicţia
papală în ceea ce priveşte heliocentrismul) la Universitatea din Bologna. După
19 ani de carieră universitară, în jurul anului 1670 este invitat la Paris de către
regele Ludovic al XIV-lea al Franţei, care-l numeşte academician şi îi oferă
onoarea de a fi primul director al Observatorului astronomic din Paris, funcţie
pe care o deţine până în anul 1710, cu doi ani înainte de moartea sa, când îi
succede în această funcţie chiar fiul său, Jacques Cassini. Aflat în competiţie
cu Cristiaan Huygens şi cu Jan Hevelius, Cassini senior este cel care a pus în
fruntea preocupărilor sale astronomice, între anii 1666-1673, determinarea
experimentală a ”perioadei de rotaţie” a Soarelui şi a unor planete ca Saturn,
Jupiter şi Venus în jurul propriilor axe. Chiar dacă am găsi vreun document
aparţinând lui Cassini tatăl, în care acesta să relateze ceva cu privire la rotaţia
Lunii în jurul axei sale, ceva ne spune că nu el este cel care a afirmat cu
adevărat acest lucru pentru prima dată. Mai degrabă practicianul decât
teoreticianul Domenico Cassini ne apare ca un nume mai puţin semnificativ,
pierdut în oceanul astronomiei heliocentrice, pe când nouă ne trebuie să
descoperim un nume cu rezonanţa unui continent, aidoma celor ale lui
Copernic, Kepler sau Galilei.
Odată cu această astronomie a lui Cassini jr., metoda de restrângere
treptată a fălcilor menghinei istoriei astronomiei şi-a atins limitele. Intervalul de
căutare s-a mai redus cu 99 de ani, ajungând la 108 ani, cei cuprinşi în
perioada 1632–1740. De acum încolo, ca să-l putem descoperi pe cel pe care îl
căutăm, trebuie să cercetăm astronomii de seamă şi lucrările lor consemnate în
acest interval de istorie.
Ne este clar că, pentru a se trece într-un timp atât de scurt de la
paradigma Lunii care nu se roteşte în jurul ei, la paradigma Lunii care se
roteşte în jurul ei, este absolut necesar ca în această perioadă să fi trăit şi
acţionat în sensul schimbării paradigmei o mare personalitate a astronomiei
heliocentrice, un nume scris pe toate gardurile, un nume tabu. Un glas lăuntric
parcă ne îndeamnă să facem o medie aritmetică şi să ne concentrăm atenţia în
jurul anului aflat la jumătatea acestui interval. (1632+1740):2=1686. 1686 este
anul în care a fost predată tiparului celebra Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica a lui Isaac Newton.
Căutăm febril în singura traducere în limba română a Principiilor matematice
ale filozofiei naturale, cea realizată de profesorul Victor Marian în anul 1956,
după ediţia a III-a, cea din anul 1726, ediţie care a fost supervizată şi
completată de însuşi Newton cu un an înaintea morţii sale, şi, la pagina 332,
găsim următorul fragment:
„PROPOZIŢIA XVII. TEOREMA XV
Mişcările diurne ale planetelor sunt uniforme, şi vibraţia Lunii provine din
mişcarea ei diurnă.
(n.n. prin mişcare diurnă a unei planete se înţelege chiar mişcarea de rotaţie
în jurul unei axe proprii)
Propoziţia se demonstrează prin legea I a mişcării şi corolarul 22, propoziţia
LXVI, Cartea I. Jupiter faţă de stelele fixe se roteşte în 9 ore, 56 minute, Marte
în 24 ore, 39 minute, Venus în circa 23 ore, Pământul în 223 ore, 56 minute,
Soarele în 25 ½ zile şi Luna în 27 zile, 7 ore şi 43 minute.
Aceasta se vede din fenomene. Petele din corpul Soarelui se întorc în aceeaşi
poziţie pe discul Soarelui în circa 27 ½ zile, faţă de Pământ; şi deci faţă de
41
stelele fixe Soarele se învârteşte în circa 25 ½ zile. Dar fiindcă ziua Lunii ce se
învârte uniform în jurul axei sale este de o lună: aceeaşi faţă a acesteia
totdeauna va privi aproximativ spre focarul mai îndepărtat al orbitei sale, şi de
aceea din cauza situaţiei acelui focar va devia încoace şi încolo de la Pământ.
Aceasta este libraţia Lunii în longitudine: căci libraţia Lunii în latitudine s-a
născut din latitudinea Lunii şi înclinarea axei ei faţă de planul eclipticei.
Această teorie a libraţiei lunare a expus-o mai pe larg în baza scrisorilor mele d-l
N. Mercator în Astronomia sa editată la începutul anului 1676.”
Primul lucru pe care trebuie să-l facem după ce am descoperit textul de
mai sus, este să verificăm dacă el se păstrează şi în cele două ediţii anterioare,
în prima ediţie, cea din 1687 şi în cea de-a doua, cea din 1714. Cercetându-le
şi pe acestea, observăm că textul este mai sărac decât în ediţia adăugită din
1726 şi este identic în ambele ediţii ale Principia; în cea de la Londra din 1687
textul apare la pagina 421, iar în cea de la Amsterdam din 1714, textul apare la
pagina 377. Iată-l:
„PROPOZIŢIA XVII. TEOREMA XV
Mişcările diurne ale planetelor sunt uniforme, şi vibraţia Lunii provine din
mişcarea ei diurnă.
Mişcarea se arată clar prin legea I a mişcării şi corolarul 22, propoziţia
LXVI, Cartea I.
Dar fiindcă ziua Lunii ce se învârte uniform în jurul axei sale este de o lună:
aceeaşi faţă a acesteia totdeauna va privi aproximativ spre focarul mai
îndepărtat al orbitei sale, şi de aceea din cauza situaţiei acelui focar va devia
încoace şi încolo de la Pământ. Aceasta este libraţia Lunii în longitudine. Căci
libraţia Lunii în latitudine s-a născut din înclinarea axei Lunii faţă de planul
orbitei. În plus, se vede din fenomene că lucrurile stau astfel.”10
Următorul pas pe care trebuie să-l facem acum este să vedem mai întâi
cum arată clar Newton că Luna se roteşte în jurul ei cu ajutorul legii I a
mişcării şi a corolarului 22 de la propoziţia LXVI din Cartea I.
În Principia tradusă în româneşte de Victor Marian în anul 1956, legea I a
mişcării este enunţată la pagina 37 şi sună astfel:
„Orice corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare uniformă în linie
dreaptă, dacă nu este constrâns de forţe imprimate să-şi schimbe starea.”
Propoziţia LXVI se găseşte în aceeaşi carte, la pagina 154:
„Dacă trei corpuri ale căror forţe descresc în raport cu pătratul
distanţelor, se atrag reciproc; şi atracţiile acceleratoare a oricăror două dintre
ele spre un al treilea sunt în raport invers cu pătratele distanţelor; iar cele mai
mici se rotesc în jurul celui mai mare: zic că corpul interior va descrie în jurul
celui mai dinlăuntru şi celui mai mare, cu razele duse la el arii mai
proporţionale cu timpul şi o figură mai apropiată de forma elipsei având focarul
la întâlnirea razelor, dacă corpul cel mai mare va fi agitat de aceste atracţii,
decât dacă corpul cel mai mare sau nefiind atras de cele mai mici este în
repaus, sau atras fiind cu mult mai puţin sau cu mult mai mult, va fi agitat cu
mult mai puţin sau cu mult mai mult.”
10
„PROPOSITIO XVII. THEOREMA XV.
Planetarum motus diurnos uniformes esse, & librationem Lunae ex ipsius motu diurno oriri.
Patet per motus Legem I, & Corol. 22. Prop LXVI. Lib I.
Quoniam vero Lunae, circa axem suum uniformiter revolventis, dies menstruu est; hujus
facies eadem ulteriorem umbilicum orbis ipsius semper respiciet, & propterea pro situ umbilici
illius deviabit hinc inde a Terra. Haec est libratio in longitudinem. Nam libratio in latitudinem
orta est ex inclinatione axis Lunaris ad planum orbis. Porro haec ita se habere, ex Phaenomenis
manifestum est.”
42
Evident, nici din legea I, nici din propoziţia LXVI nu se poate face vreo
legătură cu faptul că Luna s-ar roti în jurul unei axe proprii. Poate înţelegem
ceva din corolarul 22, pe care îl putem găsi în aceeaşi traducere la paginile
163-164:
„Şi de aici la rândul său, din mişcarea nodurilor se cunoaşte constituţia
sferei. Anume dacă sfera păstrează în mod constant aceiaşi poli, şi mişcarea
este retrogradă, materia abundă lângă ecuator; dacă este progresivă, este în
lipsă. Să presupunem că o sferă uniformă şi perfect rotunjită în spaţii libere
mai întâi este în repaus apoi este împinsă înainte printr-un impuls oblic asupra
suprafeţei sale, şi deci primeşte o mişcare parte circulară, parte rectilinie.
Deoarece această sferă se comportă indiferent faţă de toate axele ce trec prin
centrul ei, şi nici nu este mai înclinată către vreo axă, sau către o poziţie a axei,
decât către vreo alta; este evident că ea niciodată nu-şi va schimba axa şi
înclinarea axei prin forţa proprie. Căci fie împinsă sfera în mod oblic, în aceeaşi
parte a suprafeţei, ca mai sus, printr-un impuls oarecare nou; şi cum un
impuls mai repede sau mai încet nu schimbă efectul, este evident că aceste
două impulsuri imprimate succesiv produc aceeaşi mişcare, ca şi când ar fi fost
imprimate simultan, adică, aceeaşi ca şi când sfera ar fi fost împinsă cu o forţă
simplă compusă (potrivit corolarului II al legilor) din amândouă, şi deci simplă
în jurul unei axe de înclinaţie dată. Şi la fel este cazul impulsului al doilea făcut
într-un alt loc oarecare în ecuatorul primei mişcări; precum şi al primului
impuls făcut într-un loc oarecare în ecuatorul mişcării, pe care ar genera-o al
doilea impuls fără cel dintâi; şi deci al ambelor impulsuri făcute într-un loc
oarecare: acestea vor naşte aceeaşi mişcare circulară ca şi când ar fi fost
imprimate împreună şi o dată în locul de intersecţie al ecuatorilor acelor
mişcări pe care le-ar naşte separat. Prin urmare, o sferă omogenă şi perfectă nu
reţine mai multe mişcări deosebite, ci toate cele imprimate le compune şi le
reduce la una, şi întrucât depinde de ea, se învârte într-una cu o mişcare
simplă şi uniformă în jurul unei axe unice, dată cu o înclinare totdeauna
invariabilă. Dar nici forţa centripetă nu poate schimba înclinarea axei sau
vitezei de rotaţie. Dacă ne închipuim sfera tăiată în două emisfere cu un plan
oarecare ce trece prin centrul său şi centrul spre care este îndreptată forţa;
acea forţă va acţiona totdeauna fiecare emisferă în mod egal, şi, de aceea, sfera
în ce priveşte mişcarea de rotaţie nu se va înclina în nici o parte. Dacă
presupunem că se adună undeva între pol şi ecuator o materie nouă acumulată
sub forma unui munte, aceasta printr-o tendinţă perpetuă de îndepărtare de la
centrul mişcării sale va perturba mişcarea sferei şi va face ca polii ei să
rătăcească pe suprafaţa ei şi să descrie încontinuu cercuri în jurul său şi al
punctului opus lui. Şi nici nu se poate corecta această enormitate de rătăcire
decât aşezând acel munte sau într-unul din poli, în care caz (potrivit
corolarului 21) nodurile ecuatorului vor înainta; sau în ecuator, în care caz
(potrivit corolarului 20) nodurile vor regresa; sau, în sfârşit, adunând din
cealaltă parte a axei materie nouă, prin care muntele va oscila în mişcarea sa şi
în acest caz nodurile sau vor progresa, sau vor regresa, după cum muntele şi
această materie nouă sunt mai aproape de pol sau de ecuator.”
Nici din acest corolar, deşi aici se vorbeşte despre impulsuri care ar
provoca mişcarea de rotaţie a unei sfere în jurul axei sale, nu înţelegem de ce
este absolut necesar ca Luna să se rotească şi ea în jurul unei axe proprii.
Trebuie să reţinem însă singura frază de bun simţ din acest corolar:
„Prin urmare, o sferă omogenă şi perfectă nu reţine mai multe mişcări
deosebite, ci toate cele imprimate le compune şi le reduce la una, şi întrucât
43
depinde de ea, se învârte într-una cu o mişcare simplă şi uniformă în jurul unei
axe unice, dată cu o înclinare totdeauna invariabilă.”
Totuşi, în ediţia a III-a, cea din 1726, când trage concluzia că Luna s-ar
roti în jurul unei axe proprii, Newton ne trimite către o teorie a libraţiei lunare
care a fost expusă pentru prima dată, pe baza unor scrisori primite de la el, de
către Mercator în Astronomia sa, publicată în anul 1676 la Londra. Hai să
vedem ce se spune despre rotaţia Lunii în jurul ei în cartea lui Nicolaus
Mercator, Institutionum astronomicarum libri duo, care se traduce Două cărţi de
reguli astronomice. La sfârşitul lucrării se observă expuse într-un supliment
ataşat, dovadă că cele ce urmează reprezintă noutăţi, ipotezele la zi despre
rotaţia în jurul axelor proprii a Soarelui şi a planetelor Saturn, Jupiter, Marte,
Venus şi Mercur şi, în sfârşit, la finalul suplimentului, dovada că era noutate de
ultimă oră, informaţia referitoare la mişcarea Lunii prin care s-ar explica
libraţiile ei. Acolo, între paginile 285-287 Mercator spune:
„Cauzele acestor atât de felurite, dar şi implicite libraţii, ni le-a explicat nouă
printr-o ipoteză foarte elegantă renumitul om Isaac Newton, pentru a cărui
bunăvoinţă în legătură cu acest lucru şi cu alţi termeni mărturisesc cu plăcere că
îi datorez foarte mult. Aşadar, spre plăcerea cititorului, aş expune această
ipoteză în cuvinte cum voi putea, căci desenele în plan cu greu fac faţă acestei
chestiuni, dincolo de faptul că acest manual abundă deja în ele. Şi astfel,
revenind la sfera în care se mişcă Luna, cugetă acum că aceea reprezintă o
sferă al cărei centru l-ar ocupa Pământul. Iar Luna să o consideri pe însăşi
sfera prevăzută cu polii şi cu axa ei, de jur împrejurul căreia se învârte prin
mişcare uniformă o dată într-o lună siderală, în timp ce se învârte în jurul ei
înseşi, depărtată de ceva fix, şi ecuatorul lunar continuat spre bolta cerească se
înţelege că se întâlneşte cu planul liniei de orizont şi polul ecuatorului lunar se
înalţă în firmament deasupra polului nordic al sferei ridicat spre zenit. Şi să-ţi
închipui că orbita Lunii este înălţată o parte deasupra liniei de orizont, iar că
cealaltă parte este lăsată mai jos de aceeaşi linie precum în această poziţie a
globului se observă Ecliptica (chiar dacă unghiul dintre ecuatorul lunar şi
orbita ei poate să nu fie tot atât de mare, totuşi acesta este cel pe care globul îl
lasă să se vadă). După aceea confecţionează-ţi 2 globuleţe egale ale căror fiecare
dintre poli, ecuator şi meridian unic principal este marcat şi să le legi pe fiecare
dintre cele 2 cu un fir ca să fie suspendat prin unul sau altul dintre poli. Dintre
acestea, unul să reproducă o Lună imaginară rotită în mişcare uniformă după
traseul liniei de orizont, dar şi în acelaşi timp răsucită înapoi în jurul axei sale în
raport cu bolta cerească, astfel încât planul meridianului principal al Lunii să
treacă mereu prin centrul Pământului. Iar celălalt globuleţ, asemănător cu Luna
reală să fie purtat pe orbita sa cu o mişcare neuniformă, când ridicându-se
deasupra liniei de orizont, când coborându-se înapoi sub aceeaşi linie, astfel
încât planul ecuatorului acestei Luni adevărate să rămână mereu paralel cu
planul liniei de orizont, iar planul meridianului principal al aceleiaşi Luni reale
să rămână mereu paralel cu planul meridianului principal al Lunii imaginare.
Astfel, se va face că Luna imaginară, întorcându-şi către noi mereu aceeaşi
faţă, nu ar fi supusă direct nici unei libraţii. Dar Luna reală, în timp ce urcă de
la perigeu spre apogeu, precedând Luna imaginară, îşi arată meridianul ei
principal în jumătatea stângă a discului ei deplasat de la mijloc cu tot atâtea
grade câte sunt între longitudinea Lunii adevărate şi a Lunii imaginare. Iar
coborând de la apogeu spre perigeu Luna reală urmează Luna imaginară, dar şi
atunci meridianul principal al lunii adevărate se depărtează de la mijlocul ei
spre dreapta, adică toate petele tind către apus. Şi, cum diferenţa între
longitudinea medie şi cea adevărată a Lunii la pătrare devine mai mare din
44
cauza depărtării sistemului lunar de la centrul Pământului, de aici rezultă că la
pătrare se disting libraţii mai mari în longitudine. În mod similar, se înţelege
cauza libraţiei în latitudine, când Luna ridicându-se deasupra în nod ascendent
(sau prin secţiunea liniei de orizont şi a orbitei sale) tinde spre limita nordică,
căci atunci polul nordic al Lunii şi petele care sunt în jurul lui sunt ascunse de
noi, cei aflaţi în centrul sferei, iar polul sudic împreună cu petele sale vine la
vedere unde toate petele vizibile sunt observate că se îndreaptă spre nord. Cînd
Luna se apropie către limita sudică se întâmplă contrariul. Din aceleaşi cauze
deplasarea petelor se arată din partea luminoasă spre partea întunecată şi
invers. Căci spre limita sudică polul nordic al Lunii este luminat de Soare
dimpreună cu orice este inclus zonei reci arctice lunare, în timp ce zona rece
sudică se învârteşte în întuneric. Iar dacă, prin urmare, ţi-ai închipui Soarele în
aceeaşi zonă cu limita sudică, atunci şi Luna înaintează după conjuncţie de aici
către nodul ascendent, pe când petele superioare plasate lângă polul nordic
trec încetul cu încetul împreună cu polul ei de la lumină la întuneric în timp ce
petele inferioare împreună cu polul sudic înaintează încet de la întuneric la
lumină. După 6 luni, când Soarele s-a apropiat de limita nordică a Lunii, se
întâmplă contrariul.”11
11
„Harum tam variarum, atque implicitarum Librationum causas Hypothesi elegantissima
explicavit nobis Vir Cl. Isaac Nevvton, cujus Humanitati hoc, & aliis nominibus plurimum
debere me lubens profiteor. Hanc igitur Hypothesin Lectori gratificaturus, exponam verbis, ut
potero: nam delineationes in plano vix sufficiunt huic negotio, praeterquam quod iis jam
abundat hoc enchiridion. Itaque reversus ad globum, cogita nunc illum repraesentare
sphaeram, in qua movetur Luna, cujus centrum occupet Tellus. Ipsum vero Luna globum
credito polis, & axe suo instructum, circa quem revolvatur motu aequabili semel mense sidereo,
dum a fixa aliqua digressa ad eandem revertitur, & aequator Lunaris ad firmamentum
continuatus intelligatur congruere plano Horizontis lignei, & polus aequatoris Lunaris in
firmamento immineat polo boreo globi ad Zenith elevato. Orbitam vero Lunae concipito partim
supra Horizontem ligneum attoli, partim vero infra eundem deprimi, quemadmodum in hoc situ
globi conspicitur Ecliptica.( licet angulus Aequatoris Lunaris, & ejus Orbitae forte non sit aeque
magnus, atque hic, quem globus exhibet.) Deinde finge tibi globulos duos aequales, quoeum
uterque polis, aequatore & Meridiano unico primario insigniatur, & uterque filo suspendatur
alterutri polorum alligato. Horum alter referat Lunam fictitiam motu aequabili secundum
ductum Horizontis lignei circumlatam, atque eodem tempore circa axem suum revolutam
respectu firmamenti, ita ut planum Meridiani primarii Lunaris perpetuo transeat per centrum
terrae. Alter vero globulus veram Lunam imitatus in orbita sua feratur motu inaequali, nunc
supra Horizontem lignaeum emergens, nunc rursus infra eundem descendens, ita ut
planumAequatoris hujus Lunae verae semper parallelum maneat plano Horizontis lignei, &
planum Meridiani primarii ejusdem Lunae verae semper parallelum plano Meridiani primarii
Lunae fictae. Ita fiet, ut Luna ficta eandem nobis faciem obvertens semper, nulli prorsus
librationisit obnoxia. At Luna vera, dum a Perigeo pergit ad Apogeon, praecedens Lunam fictam,
Meridianum suum primarium ostendit in medietate sinistra sui disci tot gradibus abeuntem a
medio, quot sunt inter longitudinem Lunae vera, & fictae. Ab Apogeo vero ad Perigeon
descendens Luna vera sequitur fictam, atque tum Meridianus primus verae Lunae recedit ab
ejus medio ad dextram, hoc est, maculae omnes vergunt in occasum. Et cum differentia inter
mediam, & veram Lunae longitudinem in quadraturis evadat major, propter evectionem
Systematis Lunaris a centro Telluris; hinc est, quod in quadraturis librationes in longum
cernuntur majores. Similiter intelligitur causa librationis in latum, quando Luna superato nodo
ascendente (sive sectione Horizontis lignei, & Orbitae suae) tendit ad limitem boreum; tum enim
nobis in centro Sphaerae positis polus Lunae boreus, & quae sunt circa eum maculae,
absconduntur, & polus australis cum suis maculis in conspectum venit; unde maculae omnes
conspicuae in boream tendere videntur. Contrarium accidit, Luna ad limitem australem
accedente. Ab iisdem causis procedit macularum ex parte lucida in obscuram transitua, &
vicissim. Nam in limite australi polus Lunae boreus a Sole illuceatur, & quicquid est Zonae
frigidae Artico Lunari inclusum, dum frigida australis in tenebris versatur. Quod si igitur Solem
concipias in eadem plaga cum limite australi, & Lunam post conjunctionem inde procedere ad
nodum ascendentem: cum maculae superiores apud polum boreum sita paulatim una cum suo
polo a luce in tenebras concedunt, dum inferiores maculae cum polo australi ex tenebris in
45
1676. Acesta este anul, şi aceasta este cartea în care apare pentru prima
dată în lume menţionată ipoteza că Luna s-ar roti în jurul ei. Cartea e a lui
Mercator, dar ipoteza îi aparţine lui Newton.
Ne este limpede că nici din expunerea făcută de Mercator ipotezei pe care
Newton i-a furnizat-o în premieră cu privire la explicarea libraţiilor lunare prin
rotaţia Lunii în jurul unei axe proprii, nu se poate înţelege de ce Luna trebuie
să aibă şi o rotaţie proprie. Singurul fapt care reiese foarte clar din cele scrise
de Mercator în Astronomia sa este că acela care a expus pentru prima dată
această ipoteză a rotirii Lunii în jurul propriei axe, dată fiind ”foarte marea
eleganţă” a acestei ipoteze, este Newton. În textul din ediţia a III-a a Principia,
Newton confirmă de fapt că el este primul care a afirmat vreodată că Luna se
roteşte şi în jurul propriei axe, iar această afirmaţie a sa apare pentru prima dată
tipărită în cartea lui Mercator.
Mai putem încă să căutăm, să vedem când i-a venit lui Newton ideea cu
rotaţia Lunii în jurul ei. Din păcate, cercetând corespondenţa păstrată a lui
Newton, aflăm că scrisorile lui Newton către Mercator, în care explică libraţiile
Lunii prin rotaţia ei în jurul propriei axe, s-au pierdut. Din volumul I al
corespondenţei lui Isaac Newton, The Correspondence of Isaac Newton, vol. I,
ed. H.W. Turnbull, F.R.S., Cambridge, 1959, p. 16, aflăm că:
„Este cunoscut faptul că Mercator a corespondat cu Newton, dar scrisorile
s-au pierdut. Un subiect discutat a fost cauza libraţiei Lunii”12
Din fericire, pentru acelaşi subiect, editorul corespondenţei păstrate a lui
Newton ne trimite şi la pagina 295, să cercetăm şi scrisoarea nr. 116 din
volum, cea către prietenul său Henry Oldenburg, Secretar al Societăţii Regale
între anii 1663-1677, scrisă la data de 23 iunie 1673. În această scrisoare către
Oldenburg, Newton a scris:
„D-le
Am primit scrisorile dumneavoastră împreună cu cea amabilă a d-lui
Huygens pe care am parcurs-o cu mare satisfacţie, găsind-o plină de ipoteze
foarte subtile şi folositoare, demne de autorul lor. Mă bucur că urmează să
aşteptăm un alt discurs al dumneavoastă despre forţa centrifugă, ipoteză care
se poate dovedi utilă în filozofia şi astronomia naturii ca şi în mecanică. Astfel,
de exemplu, dacă motivul pentru care spre Pământ este îndreptată aceeaşi faţă a
Lunii este influenţarea mai mare a celeilalte feţe spre a se îndepărta de el,
urmează (în ipoteza mişcării Pământului în jurul Soarelui) că cea mai mare
distanţă a Soarelui de la Pământ este faţă de cea mai mare distanţă a Lunii de
la Pământ nu mai mare decât raportul 10.000 la 56 şi, prin urmare, paralaxa
Soarelui nu este mai mică decât 56/10.000 din paralaxa Lunii. Căci dacă
distanţa Soarelui ar fi mai mică în raport cu cea a Lunii, ea ar căpăta o
influenţare mai mare de la Soare decât de la Pământ. O vreme m-am gândit şi
eu că libratia Lunii ar putea să depindă de influenţarea ei de către Soare şi de
către Pământ comparate între ele până când voi sesiza o cauză mai bună.”13
lucem prorepunt. Contrarium evenit semestri post, cum Sol accessit ad limitem Lunae
boreum.”
12 „It is known that Mercator corresponded with Newton, but tht letters are lost. One subject
I received your letters wth M. Hugens kind present, wch I have viewed wth great
satisfaction, finding it full of very subtile & usefull speculations very worthy of ye Author. I am
glad yt we are to expect another discours of ye vis centrifuga, which speculation may prove of
good use in natural Philosophy & Astronomy as well as mechanics. Thus for instance if the
reason why the same side of the moon is ever towards ye earth be ye greater conatus of ye other
side to recede from it; it will follow (upon supposition of ye Earths motion about the Sun) that ye
46
Din scrisoare deducem că, în 1673, lui Newton nu-i venise încă ideea cu
rotaţia Lunii în jurul unei axe proprii, deşi se căznea să găsească o explicaţie
mai bună pentru libraţiile Lunii. Ce concluzie tragem de aici? Cu o eroare de
maxim un an în plus sau în minus, putem trage concluzia că ideea rotaţiei
Lunii în jurul unei axe proprii a încolţit în mintea lui Newton în anul 1674 şi
acesta i-a expus-o lui Mercator în corespondenţă în jurul anului 1675 pentru a-i
explica heliocentric libraţiile Lunii, iar Mercator a publicat-o în 1676.
L-am descoperit pe marele şarlatan. Acesta este Newton. Fruntea lui Goliat
este Newton. Savantul savanţilor, cum este recunoscut astăzi Newton în lumea
oamenilor de ştiinţă, este de fapt mincinosul mincinoşilor.
Cumva tacit, şi cărţile de astronomie modernă recunosc faptul că Newton
este un mare şarlatan. În mod normal ar fi trebuit ca în orice carte despre
istoria astronomiei din vechime şi până astăzi disponibilă acum să fie amintit şi
lăudat astronomul sau savantul care a ”descoperit” pentru prima oară, contrar
celor spuse de Aristotel, că Luna se roteşte şi în jurul unei axe proprii. Această
afirmaţie nu este una banală, cu atât mai mult cu cât majoritatea cărţilor de
istorie a astronomiei îi menţionează pe astronomii care au descoperit ”rotaţia”
în jurul propriilor axe a Soarelui şi a celorlaltor planete cunoscute. Toate
corpurile cereşti îşi au menţionat în cărţile de astronomie descoperitorul
”rotaţiilor proprii”. Toate în afară de Lună. E de ajuns să căutăm în cartea lui
Willy Ley, Observatorii cerului. Aici aflăm că, pe lângă Copernic, cel care a
descoperit rotaţia Pământului în jurul unei axe proprii, Galilei este considerat
descoperitorul rotaţiei Soarelui în jurul axei proprii (p. 143), Cassini al aceluiaşi
tip de rotaţie pentru Venus şi Jupiter (p. 230 şi p. 374 ), Schiaparelli pentru
Mercur (p. 215), Huygens pentru Marte (p. 317), Herschel pentru Saturn (p.
408) etc. Vedem cum, după ce ipoteza lui Copernic că Pământul s-ar roti în
jurul unei axe proprii a prins rădăcini, dintr-o dată astronomii au început să
vadă toate corpurile din univers ”rotindu-se” şi ele în jurul unor axe proprii. Nu
ar fi trebuit să întreprindem noi acest soi de investigaţie detectivistică, ci ar fi
trebuit să aflăm direct din orice manual de astronomie cine este descoperitorul
rotaţiei proprii a Lunii şi ce l-a determinat pe acesta să ajungă la o asemenea
concluzie, cu atât mai mult cu cât Luna este astrul cel mai apropiat de Pământ şi,
prin urmare, cel mai lesne de cercetat. Surpriză, însă! Toate istoriile moderne ale
astronomiei, deşi vorbesc despre rotaţia combinată a Lunii, evită să vorbească
despre ”descoperitorul” ei, făcând un adevărat zid al tăcerii în jurul celui care a
lansat pentru prima dată această minciună. Această tăcere ne dovedeşte încă o
dată că avem de-a face cu o ”rotaţie” şi cu un mare pehlivan.
Iată ţinta în care trebuie să se înfigă adânc piatra pe care o vom lansa.
Goliat încă ne mai râde în faţă, fără să ştie ce-l aşteaptă. Fruntea îi e
descoperită şi avem piatra. Cum o lansăm ca să fim siguri că i se va înfige în
frunte?
Piatra i se va înfige cu siguranţă în frunte dacă vom răspunde corect la
următoarea întrebare:
De ce a ticluit Newton minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe?
greatest distance of ye sun from ye earth is to ye greatest distance of ye Moon from ye earth, not
greater then 10000 to 56 & therefore the parallax of ye Sun not less then 56/10000 of ye
Parallax of ye Moon: Because were the sun’s distance less in proportin to yt of ye Moon, she
would have a greater conatus from ye sun then from ye earth. I thought also some time that ye
moon libration might depend upon her conatus from ye Sun & Earth compared together, till I
apprehend a better cause.”
47
5.5 Lansarea pietrei – translatarea problemei rotaţiei în jurul
axei proprii de la Lună la Pământ
48
5.5.1 Mişcarea dispărută. Dacă heliocentrismul ar fi adevărat,
atunci ar trebui să fie adevărată şi o a 3-a mişcare a Pământului
în jurul Soarelui.
Motto:
Dacă la un concurs de atletism ai câştigat o cursă de alergare
pe stadion şi vrei să-ţi saluţi iubita aflată în tribună folosindu-te
tot timpul numai de mâna dreaptă pe parcursul întregului tur de
onoare, va trebui să te roteşti şi tu o dată faţă de pista stadionului
ca să poţi face lucrul acesta.
49
a) Vedere de deasupra planului traiectoriei Pământului în jurul
Soarelui
- zilele pe Pământ s-ar realiza prin rotaţia diurnă a Pământului aflat în faţa
Soarelui, rotaţie care s-ar face, conform figurii 13, în timp de 24 de ore, în jurul
unei axe proprii înclinate la 23°30´ faţă de perpendiculara dusă prin centrul
Pământului la planul ce conţine traiectoria mişcării sale de revoluţie în jurul
Soarelui. Acestă presupusă axă înclinată de rotaţie diurnă a Pământului, pe
care în vederea din planul traiectoriei am figurat-o ca pe săgeata LM care trece
prin centrul O al Pământului cu vârful ieşind din Polul Nord şi cu coada ieşind
din Polul Sud, are ca proiecţie în planul traiectoriei săgeata L’M’ care, de
asemenea, trece şi ea prin centrul O al Pământului. În vederea de deasupra
planului traiectoriei, am figurat doar săgeata L’M’, adică proiecţia săgeţii LM pe
planul traiectoriei. Astfel, rotaţia completă zilnică a Pământului în jurul acestei
axe proprii înclinate la 23°30´ faţă de perpendiculara la planul traiectoriei
Pământului în jurul Soarelui ar constitui o a doua mişcare a Pământului.
În astronomia modernă se consideră că în timp ce Pământul şi-ar parcurge
o dată complet traiectoria sa în jurul Soarelui, el ar realiza aproximativ
365,25 de rotaţii diurne, iar mişcarea de rotaţie diurnă în jurul acestei axe
proprii ar fi o mişcare intrinsecă a Pământului, apărută încă de la formarea sa,
formare de la care este exclus însă Dumnezeu, întrucât astronomii
heliocentrişti consideră că Pământul s-a format după Soare, din materia
acestuia, spre deosebire de Scriptură care ne spune că a fost făcut de către
Dumnezeu împreună cu cerul, cu trei zile înainte de facerea Soarelui.
50
a) Vedere din planul traiectoriei
51
a) la Copernic b) la Galilei c) în
manualul lui Olmsted
54
Dar, dacă am stabilit că proiecţia L’M’ se roteşte în jurul axei
perpendiculare în punctul O pe planul traiectoriei, acest lucru înseamnă că
însăşi ipotetica axă de rotaţie diurnă LM, înclinată la 23°30´ faţă de
perpendiculara pe planul traiectoriei în punctul O, ar efectua o rotaţie completă în
jurul acestei perpendiculare în sens invers faţă de sensul parcurgerii traiectoriei
de către Pământ, în timp ce Pământul ar parcurge o dată complet traiectoria. Iar
dacă axa de rotaţie diurnă LM s-ar roti faţă de ipoteticul drum parcurs de
Pământ în jurul Soarelui, această mişcare de rotaţie ar fi absolută faţă de acest
drum, deci ar trebui să fie şi reală în caz că acest drum s-ar face cu adevărat.
Acest lucru înseamnă că, pentru a se putea produce anotimpurile aşa cum
stipulează modelul heliocentric, nu sunt suficiente numai două mişcări ale
Pământului, cea de rotaţie diurnă şi cea de revoluţie în jurul Soarelui, aşa cum
încearcă să ne facă să credem astronomiile moderne, ci este absolut necesară şi
o a 3-a mişcare a Pământului, o mişcare de rotaţie a înseşi axei de rotaţie diurne
înclinate la 23°30´ în jurul axei faţă de care se consideră această înclinaţie.
Figura 17, desenată în vedere intermediară, atestă faptul că această rotaţie
a înseşi axei proprii de rotaţie diurne LM în jurul perpendicularei PR pe planul
traiectoriei, perpendiculară care trece şi ea prin centrul O al Pământului precum
axa de rotaţie LM, ar trebui să fie absolută de vreme ce ea se raportează la
traiectoria finită a Pământului în jurul Soarelui considerată de heliocentrişti. Prin
urmare, pentru a realiza anotimpurile în modelul heliocentric, pe lângă mişcarea
sa de revoluţie în jurul Soarelui, Pământul ar trebui să se rotească şi după 2 axe
proprii de rotaţie care trec prin centrul lui O, atât după axa LM înclinată la
23°30´ faţă de planul traiectoriei, cu 365,25 de rotaţii diurne pe an, cât şi după
axa PR perpendiculară pe planul traiectoriei în O, cu o rotaţie pe an în sens
invers sensului de parcurgere a traiectoriei sale.
Unghiul EAI rămâne în acest timp mereu egal unghiului AEB datorită
egalităţii revoluţiilor şi diametrele rămân mereu paralele între ele FAH cu FBH
şi GAI cu GBI şi ecuatorul paralel ecuatorului. Din motivul deja expus adesea
fenomenele apar aceleaşi în imensitatea cerului. Aşadar din B, începutul
Balanţei, E va apărea în Berbec şi taie intersecţia cercurilor comune într-o
singură linie GBIE de la care rotirea zilnică nu admite nici o înclinare, ci toată
înclinarea va fi din părţile laterale. Şi astfel Soarele va fi văzut în echinocţiul de
primăvară. Dacă centrul Pământului ar continua mişcarea în condiţiile
presupuse, atunci când semicercul este completat în C, Soarele va apărea a
intra în Rac. Dar F, înclinarea ecuatorială sudică, fiind îndreptată spre Soare, şi
acesta este făcut să apară în nord trecând prin solstiţiile de vară prin
considerarea unghiului de înclinare ECF. Apoi F, îndepărtându-se spre al 3-lea
sfert al cercului, secţiunea comună GI va cădea iarăşi pe linia ED, de unde
Soarele observat în Balanţă va fi văzut că trece prin echinocţiul de toamnă. Şi
în continuare, prin acelaşi proces, înclinarea HF, întorcându-se puţin câte
57
puţin către Soare, ea va face să revină cele iniţiale de unde am început să le
discutăm.
În altă ordine de idei, fie AEC (n.n. aici în figura 19) atât un diametru din
planul în discuţie, cât şi secţiunea comună a cercului ridicat faţă de planul
însuşi. În care, în jurul lui A şi C, adică în Rac şi Capricorn, cercul Pământului
să fie trasat pe rând prin poli, care cerc fie DGFI şi axa Pământului fie DF, polul
nord D, polul sud F şi GI diametrul ecuatorului. Prin urmare, când F s-a întors
către Soare, care fie în jurul lui E, şi înclinaţia nordică a ecuatorului este după
unghiul IAE, atunci mişcarea în jurul axei va descrie paralel cu ecuatorul spre
sud, după diametrul KL şi la distanţa LI, Tropicul Capricornului expus la
Soare. Sau, ca să spun mai corect, acea mişcare în jurul axei, axă văzută după
AE, descrie o suprafaţă conică având vârful în centrul Pământului iar baza pe
un cerc paralel ecuatorului şi, prin care mişcare, în punctul opus C toate se
întâmplă în acelaşi mod, dar inversate. Este evident, aşadar, modul în care cele
2 mişcări reciproc opuse, zic cea a centrului şi cea a înclinării axei, constrâng axa
Pământului să rămână în aceeaşi direcţie şi poziţie întru totul asemănătoare şi
toate să apară ca şi cum ar fi mişcări ale Soarelui. Dar spuneam că revoluţiile
anuale ale centrului Pământului şi ale înclinării axei lui sunt aproape egale,
deoarece dacă ar fi fost perfect egale, ar fi trebuit ca punctele echinocţiale şi
solstiţiale să nu se schimbe deloc în vreun chip faţă de întreaga înclinare a
zodiacului în raport cu sfera stelelor fixe, ci întrucât este o mică diferenţă,
aceasta a fost descoperită numai în urma creşterii ei continue în timp de la
Ptolemeu până la noi aproape la 21 de grade cu care echinocţiile şi solstiţiile o
iau acum înainte. Din această cauză unii au crezut că se mişcă chiar şi sfera
stelelor fixe, de aceea au considerat o a 9-a sferă superioară, care încă nu a fost
de ajuns, acum unii mai recenţi adaugă în plus o a 10-a sferă, totuşi nu şi-au
atins scopul pe care noi sperăm să-l obţinem din mişcarea Pământului (n.n. triplă)
pe care o vom folosi ca principiu şi ipoteză în celelalte demonstraţii. ”14
simpliciter sequerentur, nulla appareret dierum & noctium inaequalitas, sed semper vel
solsticium, vel bruma, vel aequinoctium, vel aestas, vel hyems, vel utcunque eadem temporis
qualitas maneret sui similis. Sequitur ergo tertius declinationis motus annua quocque
revolutione, sed in precedentia, hoc est, contra motum centri reflectes. Sicque ambobus invicem
equalibus fere & obviis mutuo, evenit: ut axis terrae, & in ipso maximus parallelorum
aequinoctialis in eandem fere mundi partem spectent, perinde ac si immobiles permanerent, Sol
interim moveri cernitur per obliquitatem signiferi, eo motu quo centrum terrae: nec aliter quam
si ipsum esset centrum mundi, dummodo memineris Solis & terrae distantia visus nostros iam
excessisse in stellarum fixarum sphaera. Quae cum talia sint, quae oculis subiici magis quam
dici desiderat, describamus circulum ABCD, quem representaverit annuus centri terrae
circuitus in superficie signiferi, & sit E circa centrum eius Sol. Quem quidem circulum secabo
quadrifariam subtensis diametris AEC, & BED. Punctum A teneat Cancri principium, B Librae,
C Capricorni, D Arietis. Assumamus autem centrum terrae primum in A, super quo designabo
terrestrem aequinoctialem FGHI, sed non in eodem plano, nisi quod GAI dimeriens, sit
circulorum sectio communis, aequinoctialis inquam, & signiferi. Ducto quoque diametro FAH,
ad recto angulos ipsi GAI, sit F maximae declinationis limes in Austrum, H vero in Borea. His
sane sic propositis, Solem circa E centru videbunt terrestres sub Capricorno brumalem
coversionem facientem, quam maxima declinatio Borea H ad solem coversa efficit. Quoniam
declivitas aequinoctialis ad AE lineam per revolutionem diurnam detornat sibi tropicum
hyemalem parallelum secundum distantiam, quam sub EAH angulus inclinationis
compraehendit. Proficiscatur modo centrum terrae in consequentia, ac tantundem maximae
declinationis terminus, in praecedetia: donec utrique in B peregerint quadrantes circulorum.
Manet interim EAI angulus semper aequalis ipsi AEB, propter aequalitatem revolutionum, &
dimetientes semper ad invicem FAH ad FBH, & GAI ad GBI, aequinoctialisque aequinoctiali
parallelus. Quae propter causam iam saepe dictam apparent eadem in immensitate caeli. Igitur
ex B Librae principio E sub Ariete apparebit, concidetque sectio circulorum communis in unam
lineam GBIE ad quam diurna revolutio nullam admittet declinationem, sed omnis declinatio erit
a lateribus. Itaque Sol in aequinoctio verno videbitur. Pergat centrum terrae cum assumptis
conditionibus, & per acto in C semicirculo, apparebit Sol Cancrum ingredi. At F austrina
aequinoctialis circuli declinatio ad Solem conversa, faci et illum Boreu videri aestiuum,
tropicum percurrentem pro ratione anguli ECF inclinationis. Rursus avertente se F ad tertiu
circuli quadrantem, sectio communis GI in lineam ED cadet denuo, unde Sol in Libra
spectatus, videbitur Autumni aequinoctiu confecisse. Ac deinceps, eodem processu HF
paulatim ad Solem se covertens, redire faciet ea quae in principio unde digredi coepimus: Aliter.
Sit itidem in subiecto plano AEC dimetiens, & sectio communis circuli erecti ad ipsum planum.
In quo circa A&C, hoc est sub Cancro & Capricorno designetur per vices circulus terrae per
polos, qui sit DGFI, & axis terrae sit DF: Boreus polus D, Austrinus F, & GI dimetiens circuli
aequinoctialis. Quando igitur F ad Solem se convertit, qui sit circa E, atque aequinoctialis
circuli inclinatio borea secundum angulum, qui sub IAE, tunc motus circa axem describet
parallelu aequinoctiali Austrinum secundum dimetientem KL, & distantiam LI tropicum
Capricorni in Sole apparentem. Sive ut rectius dicam. Motus ille circa axem ad visum AE
superficiem insumit conicam, in centro terrae habentem fastigium, basim vero circulum
aequinoctiali parallelum, in opposito quoque signo C omnia pari modo eveniunt, sed conversa.
Patet igitur quomodo occurrentes invicem bini motus, centri inquam, & inclinationis, cogunt
axem terrae in eodem libramento manere, ac positione consimili, & apparere omnia, quasi sint
solares motus. Dicebamus autem centri & declinationis annuas revolutiones propemodum esse
aequales, quoniam si ad amussim id esset, oporteret Aequinoctialia, solsticialiaque puncta, ac
totam signiferi obliquitatem sub stellarum fixarum sphaera, haud quaquam permutari: sed
cum modica sit differentia, no nisi eu tempore grandescens patefacta est: a Ptolemaeo quidem
ad nos usque partium prope XXI, quibus illa iam anticipant. Quam ob causam crediderunt
aliqui, stellaru quoque fixarum sphaeram moveri, quibus idcirco nona sphaera superior placuit,
quae dum no sufficeret, nunc recentiores decimam superaddunt, nedum tamen sinem assecuti,
quem speramus ex motu terrae nos consecuturos. Quo tanquam principio & hypotesi utemur
in demonstrationibus aliorum.”
59
figurile 15, 16 şi 17. Este limpede că, fără postularea acestei a 3-a mişcări a
Pământului, modelul heliocentric al lumii nu poate să explice formarea
anotimpurilor. Numai printr-o astfel de mişcare se poate explica, după cum am
demonstrat, menţinerea în permanenţă a aceleiaşi orientări a axei Pământului
pe traiectoria sa în jurul Soarelui.
O nouă întrebare se naşte: Este oare această a 3-a mişcare a Pământului
posibilă în realitate?
15 Aici, pe marginea textului, Galilei face următoarea însemnare: Cele patru mişcări diferite ce i
se atribuie Pământului.
16 Însemnare Galilei: Mişcarea descendentă nu este proprie întregului glob, ci numai unor părţi
ale lui.
17 Însemnare Galilei: Mişcarea anuală şi cea diurnă a Pământului sunt compatibile.
18 Însemnare Galilei: Orice corp în suspensie sau care planează, fiind purtat pe circumferinţa
unui cerc, capătă o mişcare în jurul axei sale, mişcare opusă celei iniţiale.
19 Însemnare Galilei: O experienţă care arată în mod concret că două mişcări opuse de la
constanţei poziţiei.
61
dacă veţi face un semn pe suprafaţa sferei şi veţi considera în ce direcţie a
încăperii în care vă aflaţi sau a câmpiei, sau a cerului, veţi vedea că semnul, în
timpul rotaţiei vasului şi a dumneavoastră, va privi mereu în aceeaşi parte; dar
comparând-o cu vasul sau chiar cu dumneavoastră care vă mişcaţi, veţi
constata că semnul îşi va schimba direcţia şi, printr-o mişcare contrară
dumneavoastră şi a vasului, va explora toate punctele din jurul lui; astfel va fi
mult mai drept să se susţină că dumneavoastră şi vasul vă rotiţi în jurul sferei
imobile, decât că aceasta se roteşte în interiorul vasului. În acest fel, Pământul,
suspendat şi echilibrat pe circumferinţa orbitei mari, şi astfel situat încât un
anumit semn de pe el, cum ar fi de exemplu polul Nord, priveşte spre o anumită
stea sau spre altă parte a firmamentului, rămâne mereu îndreptat spre aceasta,
deşi este condus datorită mişcării anuale pe circumferinţa orbitei mari. Chiar
numai acest lucru este suficient pentru a înlătura mirarea şi a evita orice
dificultate, dar ce va spune signor Simplicio dacă la această prezenţă a cauzei
cooperante vom adăuga o altă minunată proprietate intrinsecă a globului
pământesc, de a privi cu anumite părţi ale lui, spre anumite părţi ale
firmamentului? Vorbesc de forţa magnetică, comunicată în mod foarte constant
oricărei bucăţi de magnet21. Şi dacă orice bucăţică din această piatră cuprinde în
sine această forţă, cine se va mai îndoi că aceeaşi forţă poate să se găsească în
întregul glob pământesc, în care acest material abundă22 şi că poate el însuşi, ca
substanţă internă şi primară, nu este decât o imensă masă de magnet?”
La explicaţii similare recurge şi Kepler pentru a face cumva dispărută
această a 3-a mişcare a Pământului. Fără a mai intra în amănunt în
”explicaţiile” lui Kepler, diseminate cumva peste tot în Epitome, dar care nu
dovedesc în realitate nimic, găsim în cele din urmă şi pasajul în care Kepler
reduce ”mişcările” Pământului postulate de Copernic de la 3 la 2. La paginile
911-912 din Epitomes Astronomiae Copernicanae a lui Kepler aflăm:
„ Aşadar socoteşti 3 mişcări la o singură sferă a Pământului?
Negreşit 3 dacă le cercetăm pe toate, desigur pe cele separate nu mai
puţin decât pe cele prezentate la timpul lor. Una anuală a centrului, despre
care am discutat în cartea a VI-a, alta este înclinarea seculară a axei deasupra
centrului corpului despre care discutăm aici, a 3-a este cea diurnă a corpului în
jurul centrului şi axei aproape nemişcate despre care am discutat în cartea I. În
capitolul Vârtejuri sunt date exemple de combinări din fiecare dintre cele 3 între
ele (cartea I p.113).
În ce măsură atribui acestei înclinări a axei o cauză, sau ce anume o pune
în mişcare?
Poate să fie acea proprietate a aerului cea care roteşte globul în jurul axei
sale, care până acum se întrebuinţează la instrumentele materiale şi la
dispunerea concentrată a fibrelor (n.n. magnetice ale Pământului în viziunea lui
Kepler), acum însă se foloseşte pe deasupra prin raţiune şi despre această
cauză sunt menţionate propuneri în Cartea I la pagina 124. În plus am lăsat o
astfel de cauză pe seama mişcării din orbite (în cartea IV, pagina 598) spre a o
săvârşi pentru acest fel de mişcare a latitudinii (p. 608).
Dar poate că este în plus o întâlnire fizică a cauzelor celor care se mişcă,
pe de-o parte una din afară, care este aspectul Soarelui în mişcare şi, pe de altă
parte, una din interior, care este dispunerea fibrelor, şi obstacol din cauza
întâlnirii, încât această mişcare să nu fie în cele din urmă cu adevărat mişcare, ci
să fie un fel de abatere precum cea zilnică a corpului de la centrul anual, precum
21 Însemnare Galilei: O forţă interioară uimitoare a Pământului este aptitudinea de a privi mereu
aceleaşi părţi ale cerului.
22 Însemnare Galilei: Globul pământesc este un magnet.
62
multe pot să fie închipuite încât să apară ca exemple ale celor spuse (pag. 597 şi
pag. 607–608) şi să fie făcută cunoscută această cauză a înclinării axei
Pământului (Cartea I pag. 117). Astfel, ar fi reale doar 2 mişcări.”23
Emil Dreyer, unul dintre cei mai de seamă istorici ai astronomiei,
heliocentrist şi el, în cartea sa, A History of Astronomy from Thales to Kepler (O
istorie a astronomiei de la Tales la Kepler), Dover Publications, 1953, la pagina
395, rezumă în câteva cuvinte explicaţiile aproape de neînţeles ale lui Kepler:
„Fiecare planetă, după Kepler, are o axă magnetică care este întotdeauna
îndreptată în aceeaşi direcţie şi rămâne paralelă cu ea însăşi, întocmai precum
este axa de rotaţie a Pământului fără să necesite ’cea de-a 3-a rotaţie’ postulată
de Copernic.”24
Dar noi am demonstrat, prin raportarea ei la traiectorie, că această a 3-a
mişcare este o mişcare absolută. Prin urmare, în cazul heliocentric, care
postulează că Pământul nu ar sta pe loc ci ar descrie în mod absolut o traiectorie
în jurul Soarelui, şi această a 3-a mişcare ar trebui să fie absolută.
Aşadar, argumentele lui Galilei şi Kepler prin care aceştia se străduiesc să
facă ”dispărută” mişcarea a 3-a a Pământului din modelul heliocentric nu au
nici un temei, fie că ei susţin că este doar o mişcare aparentă, care nu există în
realitate, fie că susţin că efectul de aceeaşi orientare a axei este cauzat de o
misterioasă forţă magnetică care acţionează asupra Pământului. Întrucât în
modelul heliocentric mişcarea a 3-a se raporta la traiectorie, ea trebuia să fie
absolută. Totuşi, faptul că amândoi caută explicaţii multiple pentru a face să
”dispară” mişcarea a 3-a arată că această mişcare era foarte deranjantă pentru
bunul simţ. Într-adevăr, deşi nu puteau încă să explice de ce, fenomenul rotaţiei
Pământului după două axe proprii li se părea şi lui Galilei şi lui Kepler absurd
din punct de vedere al legilor mecanicii cunoscute de ei, spre deosebire de
Copernic care nu-şi punea această problemă.
Cu Galilei şi Kepler avem în faţă tabloul a doi cercetători care au simţit
intuitiv că ceva nu merge în maşinăria descrisă de Copernic, dar încă nu au
fost în stare să arate în mod clar că acel ceva, în cazul de faţă mişcarea a 3-a a
Pământului, nu poate exista în realitate, de vreme ce nu este logic posibilă.
Dar de ce nu este posibilă cea de-a 3-a mişcare a Pământului?
Ne explică Newton în corolarul 22, iar faptul că am descoperit acest corolar
şi îl folosim acum este echivalent cu lansarea pietrei către fruntea lui Goliat.
direction and remains parallel to itself, just as the rotation axis of the earth does without
requiring the ”third motion” postulated by Copernicus.”
63
5.6 Piatra se înfige în fruntea lui Goliat. Căderea lui Goliat sau
cum s-a putut transforma victoria lui Newton asupra lui
Copernic în victoria lui Copernic asupra lui Newton.
Fig. 20 Rotaţia unei sfere libere simultan după două axe proprii
este imposibilă.
64
Textul este simplu, clar, şi adevărul conţinutului său este uşor de
experimentat în realitate de către oricine, de exemplu în cadrul unei partide de
biliard. Indiferent câte forţe acţionează asupra unui corp sferic liber, în indiferent
ce puncte de pe suprafaţa sa sferică şi în indiferent care succesiune în timp,
niciodată aceast corp sferic nu va putea să se învârtă în jurul lui în mod natural
după 2 axe proprii, ci numai după o singură axă proprie. Prin acest text, absolut
adevărat, Newton desfiinţează, de fapt, în mod definitiv modelul heliocentric al lui
Copernic. O logică elementară arată că, dacă modelul heliocentric copernican
are neapărată nevoie de mişcarea a 3-a a Pământului pentru a explica formarea
anotimpurilor, iar această mişcare a 3-a este o mişcare imposibilă după cum a
arătat Newton (întrucât ar reprezenta o mişcare a Pământului după o a 2-a axă
proprie), cum la rotaţia în jurul axei proprii de rotaţie diurne nu se poate
renunţa în acest model, rezultă în mod evident că modelul heliocentric al lui
Copernic este fals, deoarece nu poate explica cu argumente plauzibile un fapt
observabil de către toată lumea, anume formarea anotimpurilor pe Pământ.
Aceasta reprezintă marea victorie a lui Newton asupra lui Copernic.
Newton se putea folosi foarte uşor de acest text din corolarul 22 pentru a
face din victoria sa asupra lui Copernic un bun al întregii omeniri, dacă ar fi
susţinut el însuşi falsitatea modelului heliocentric copernican. N-a făcut acest
lucru, ba dimpotrivă. După apariţia Principia, heliocentrismul, aflat în declin
până atunci, s-a întărit considerabil. Cum? Cu ajutorul ”legii” gravitaţiei
universale postulate de Newton. Newton a iubit atât de mult această ”lege”,
propria sa creaţie, încât de dragul ei a sacrificat întregul adevăr. După ce a
demolat logic heliocentrismul copernican prin demonstrarea faptului că cea
de-a 3-a mişcare a Pământului este imposibilă, Newton, pentru a-şi salva
”legea” la care ţinea atât de mult, a adoptat totuşi acest sistem absurd
făcându-l şi mai absurd, căci a reuşit cu ajutorul acesteia ”magia” de a face
”dispărută” a 3-a mişcare a Pământului. Magia legii gravitaţiei universale a fost
atât de mare încât Newton nici măcar nu s-a mai ostenit să arate de ce nu
trebuie luată în considerare mişcarea a 3-a a Pământului postulată de
Copernic. Pentru toate generaţiile de oameni de ştiinţă până astăzi, acceptarea
legii atracţiei universale a lui Newton a însemnat implicit şi acceptarea unui
sistem solar heliocentric cu numai 2 mişcări ale Pământului: cea de rotaţie diurnă
în jurul axei sale înclinate şi cea de revoluţie anuală în jurul Soarelui.
Avem din acest moment toate argumentele logice pentru a declara că
heliocentrismul şi legea lui Newton se numără printre marile minciuni răspândite
în lume. Este cât se poate de limpede că legea gravitaţiei universale a lui Newton
nu poate funcţiona într-un univers geocentric. De vreme ce Soarele, multe dintre
planete (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun ) şi stelele sunt considerate astăzi de
către mai toată lumea ca fiind corpuri mult mai grele decât Pământul, mişcarea
acestora în jurul Pământului este imposibilă din perspectiva legii lui Newton.
De fapt, raportat la mărimea greutăţii corpurilor, conform legii lui Newton,
singura posibilitate de mişcare a acestora, în presupunerea interacţiei
gravitaţionale, este mişcarea lor în jurul Soarelui, după cum însuşi Newton
afirmă în Principiile..., Cartea a 3-a, corolarul propoziţiei 12, pagina 330:
„Căci cum Pământul, Soarele şi toate planetele gravitează una spre alta, şi
de aceea, prin forţa greutăţii lor, se agită necontenit, conform legilor mişcării:
este evident că centrele lor mobile nu pot fi luate ca centru în repaus al lumii.
Dacă ar trebui pus acel corp în centru spre care gravitează mai mult toate
corpurile (după cum este opinia comună) acel privilegiu trebuie atribuit Soarelui.”
Cu toate acestea, noi ne-am lămurit că, pentru a se putea explica
anotimpurile pe Pământ în sistem heliocentric, nu sunt suficiente doar 2 mişcări
65
ale Pământului, ci trebuie admisă cu necesitate şi a 3-a mişcare. Însă, pe de o
parte modelul heliocentric copernican care poate explica formarea anotimpurilor
nu este valabil fiindcă mişcarea a 3-a a Pământului este logic imposibilă, iar pe
de altă parte modelul heliocentric newtonian cu 2 mişcări ale Pământului nu este
valabil pentru că nu poate să explice formarea anotimpurilor. Prin urmare, chiar
legea atracţiei universale a lui Newton este absurdă, pentru că nu se poate aplica
decât într-un model heliocentric cu 2 mişcări ale Pământului, model care nu poate
explica formarea anotimpurilor pe Pământ! Acest fapt reprezintă şi mai marea
victorie, obţinută post mortem, de Copernic asupra lui Newton.
Iată, aşadar, că piatra pe care am lansat-o şi-a atins fără greş ţinta, s-a
înfipt adânc în fruntea lui Goliat şi acesta a căzut. Am dovedit, ajutându-ne de
raţionamente privind imposibilitatea Lunii de a se roti în jurul ei că, pentru a
explica formarea anotimpurilor, trebuie acceptată în mod necesar în sistemul
heliocentric cea de-a 3-a mişcare a Pământului pe care Copernic a postulat-o,
dar pe care Newton a desfiinţat-o, în timp ce legea gravitaţiei postulată de
Newton funcţionează într-un model heliocentric desfiinţat de Copernic.
Aşadar, fie cu 2, fie cu 3 mişcări, modelul heliocentric al lumii este absurd,
fapt ce implică în mod iremediabil şi absurditatea legii gravitaţiei universale a lui
Newton!
Acest lucru l-am dovedit ştiinţific, apelând numai la argumente logice pe
deplin justificate şi uşor experimentabile de către toţi oamenii. I-am pus pe
Copernic şi pe Newton să se sugrume unul pe celălalt, ca să ne dovedească fără
dubii că ”ştiinţa” lor nu are nici o tangenţă cu adevărul din realitate.
Atunci David a alergat şi, călcând pe filistean, luă sabia lui şi, scoţând-o din
teacă, îl lovi cu ea şi-i tăie capul. (1 Regi 17, 51)
De-abia acum, după ce l-am doborât pe Goliat, ne putem folosi de sabia lui
ca să-i tăiem capul. A-i tăia capul lui Goliat cu propria lui sabie, în cazul de
faţă, înseamnă:
1. Să dezvăluim ce a întreprins Newton, în cunoştinţă de cauză, pentru a
insinua în a lui Philosophiae Naturalis Principia Mathematica minciuna atracţiei
gravitaţionale universale.
2. Să arătăm cât de dezastruoase au fost urmările acestei minciuni pentru
omenire, de atunci şi până acum.
3. Să încercăm să depistăm motivele pentru care această lege-fărădelege i-a fost
şi încă îi mai este impusă ştiinţei actuale.
4. Să caracterizăm cumva şi personajele care, în aceeaşi cunoştinţă de cauză,
s-au folosit şi se folosesc de această fărădelege în scopuri oculte.
67
Newton nu ar fi putut cu nici un chip să explice, prin legea gravitaţiei, de ce un
corp ca Soarele, pe care-l considera mult mai greu decât Pământul, trebuie să
se rotească în jurul acestuia din urmă. Nici măcar ipotezele lui Kepler şi Galilei
care făceau ”dispărută” mişcarea a 3-a a Pământului cu ajutorul unei forţe
magnetice misterioase care chipurile i-ar menţine axa de rotaţie diurnă
înclinată tot timpul în aceeaşi direcţie şi paralelă cu ea însăşi în timpul mişcării
de revoluţie în jurul Soarelui nu puteau fi pe placul lui Newton de vreme ce, în
acest caz, forţa de gravitaţie ar fi trebuit să interfere cu o forţă de altă natură,
respectiv cea magnetică. În acest sens, descoperim că în corolarul 5 al
propoziţiei 6 din cartea a III-a, la pagina 326 din traducerea românească,
Newton chiar atrage atenţia asupra naturii diferite a forţei magnetice faţă de
cea gravitaţională:
„Forţa gravităţii este de natură diferită de a forţei magnetice. Căci atracţia
magnetică nu este precum materia atrasă. Unele corpuri sunt atrase mai mult,
altele mai puţin, cele mai multe nu sunt atrase. Şi forţa magnetică în unul şi
acelaşi corp se poate mări şi micşora, şi uneori este cu mult mai mare
proporţional cu cantitatea de materie decât forţa gravitaţională, şi depărtarea
de la magnet nu scade cu pătratul distanţei, ci aproape cu cubul ei, după cum
am putut observa din unele experienţe grosolane.”
Dacă la nivel planetar, aşa cum gândeau Kepler şi Galilei, ar fi existat şi
forţe magnetice, de natură diferită de forţele gravitaţionale, cu siguranţă că, şi
în acest caz, legea atracţiei gravitaţionale s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Pentru a
fi o lege universală, mişcarea corpurilor în univers trebuia explicată numai şi
numai prin gravitaţie, o gravitaţie care, după Newton, spre deosebire de forţa
magnetică care în unele corpuri poate apărea şi în altele nu, apare cu
necesitate în toate corpurile din univers, după cum el însuşi stipulează în
propoziţia 7 din cartea a III-a, la aceeaşi pagină 326:
„Gravitatea există în toate corpurile, şi este proporţională cu cantitatea de
materie din fiecare.”
Având înainte numai forţa gravitaţiei dintre corpuri, mintea lui Newton
începe să scornescă explicaţii pentru existenţa ei chiar şi atunci când aceasta
nu poate fi pusă în evidenţă. Astfel, în primul corolar la propoziţia de mai sus,
la aceeaşi pagină 326, Newton afirmă:
„Dacă cineva obiectează că toate corpurile care sunt la noi, conform acestei
legi ar trebui să graviteze unul spre altul şi totuşi o gravitate de acest fel nu se
simte nicăieri; răspund că această gravitate, deoarece este către greutatea faţă
de întreg Pământul precum sunt aceste corpuri către întreg Pământul, este cu
mult prea mică pentru a fi simţită.”
Dar dacă au greutăţi comparabile? De ce nu atrage etuiul nostru de
ochelari ochelarii de pe masă, căci au greutăţi comparabile? Dacă stăm să
judecăm cu mai multă atenţie această propoziţie 7 şi corolarul ei, tragem lesne
concluzia că, de vreme ce nu putem dovedi experimental valabilitatea lor
universală - însuşi Newton spune că în cazul tuturor corpurilor care sunt la
noi, adică aici pe Pământ, o gravitate de acest fel nu se simte nicăieri -, atunci
înseamnă că trebuie să le credem necondiţionat, adică trebuie să le acceptăm
ca pe nişte postulate. Se pune întrebarea acum dacă aceste afirmaţii ale lui
Newton pot fi acceptate ca postulate. Cu siguranţă că nu. Nu se poate
transforma realitatea căderii anumitor corpuri pe Pământ într-o lege valabilă
pentru tot universul, după cum nici Pământul nu este un corp asemănător cu
celelalte corpuri din univers. Numai cine nu are ochi să vadă, nu vede că
gravitaţia lui Newton tinde să încerce explicarea mişcării lumii în mod deist,
fără nici o intervenţie din partea lui Dumnezeu şi fără să ţină cont de o
68
conformitate a celor ce se întâmplă în univers cu voinţa lui Dumnezeu Care l-a
creat.
Revenind însă la alegerea făcută de Newton de a promova cu orice preţ
”legea” descoperită de el, chiar şi cu preţul compromiterii adevărului, observăm
că, deoarece îi displăcea profund să amestece gravitaţia cu alte forţe, el a
preluat de la Kepler şi Galilei ideea de a face la rându-i ”dispărută” deranjanta
mişcare a 3-a şi a încercat explicarea anotimpurilor doar cu 2 mişcări ale
Pământului. Pentru aceasta el a renunţat din start la forţa magnetică ce ar fi
menţinut axa Pământului tot timpul înclinată în aceeaşi direcţie aşa cum
eronat vedeau Kepler şi Galilei, căci indiferent de forţa răspunzătoare pentru
păstrarea direcţiei axei, mişcarea a 3-a se păstrează în mod absolut faţă de
traiectorie fiind aşadar, după cum am văzut, o mişcare absolută. Ca să fim
cinstiţi, pentru a păstra un corp rotitor în jurul unei axe proprii, orientat cu
axa în aceaşi direcţie în timpul unei mişcări a acestui corp pe cerc, desigur că
trebuie să apelăm şi la alte forţe. Pentru a verifica această afirmaţie, putem
încerca un experiment cu o bormaşină de mână rotind-o pe un cerc în timp ce
ţinem mandrina şi spiralul, care se rotesc şi ele, înclinate în aceeaşi direcţie.
Vom simţi la mână o forţă ce tinde să se opună clar acestui fel de mişcare a
bormaşinii pe cerc, o forţă pe care numai gravitaţională nu o putem numi.
Lăsând deoparte divagaţiile, trebuie să observăm că pentru a-şi atinge
scopul, anume să ”facă dispărută” mişcarea a 3-a a Pământului, Newton a
urmat altă cale decât Kepler şi Galilei, o cale mult mai subtilă. El şi-a dat
seama - o dovedeşte experimentul cu globuleţele care se substituiau Lunii,
sugerat lui Mercator - că spre deosebire de observarea, evident mentală, a
ipoteticei mişcări a Pământului în jurul Soarelui din interiorul traiectoriei, adică
cumva de pe Soare, observare care ar fi pus în evidenţă în mod absolut şi logic
şi mişcarea a 3-a a Pământului, prin observarea aceleiaşi mişcări a Pământului
dintr-un punct situat în afara presupusei lui traiectorii din jurul Soarelui, această
mişcare a 3-a nu se mai pune în evidenţă chiar aşa de pregnant.
Pasul următor al promovării ”legii” sale într-un sistem heliocentric (care,
după cum am văzut, este absurd fie că postulează 3 mişcări pentru Pământ,
deoarece mişcarea a 3-a este imposibilă, fie că postulează 2 mişcări, deoarece
nu poate explica formarea anotimpurilor) era să facă din acest sistem absurd
un sistem ”mai plauzibil”. Cum? Printr-un montaj. Prin forţarea minţii
observatorului de a explica fenomenul formării anotimpurilor prin mişcările
observate numai din afara ipoteticei traiectorii a Pământului în jurul Soarelui.
Aşadar Newton a urmărit să lase în taină mişcarea a 3-a să-şi facă datoria şi să
formeze anotimpurile, în schimb când s-ar fi ajuns la explicarea lor, să o facă
”dispărută” prin validarea mişcărilor care se văd numai din exteriorul
traiectoriei. Astfel, observându-se mişcarea Pământului numai din exteriorul
traiectoriei sale în jurul Soarelui, se văd anotimpurile, în schimb nu se mai
sesizează uşor mişcarea a 3-a. Într-adevăr, văzută din exteriorul traiectoriei,
axa înclinată a Pământului se vede mereu ca aceeaşi săgeată cu aceeaşi
mărime indicând aceeaşi direcţie, adică nesupusă niciunei mişcări, în vreme ce
aceeaşi axă sub formă de săgeată, văzută din interior în raport cu traiectoria,
nu mai este percepută cu aceeaşi direcţie, dovadă că s-a rotit, adică a fost
supusă mişcării a 3-a. Astfel Newton şi-a dat seama că dacă i-ar face cumva pe
cei care studiază ”teoria” sa să accepte ca reale doar mişcările Pământului privite
din afara traiectoriei, atunci toate neajunsurile cauzate de ”teoria” lui Copernic
ar dispărea ca prin farmec, căci prin ”facerea nevăzută” a mişcării a 3-a
”obţinea” un sistem heliocentric atât cu anotimpuri ”formate” cu numai 2
mişcări, cât şi fără nici un fel de amestec al vreunor forţe magnetice, adică tot
69
ceea ce era necesar ca să explice mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul
Soarelui numai ca un efect al ”gravitaţiei” dintre aceste două corpuri. De aici
până la inocularea ideii dispariţiei absolute şi definitive a mişcării a 3-a, pentru
a putea ”universaliza” legea gravitaţiei de oriunde ar putea fi observate
”fenomenele”, nu mai rămânea decât un pas.
Dar cum să-i faci pe oameni - care tocmai aveau proaspete în minte
diferitele ”explicaţii” ale celorlaltor adepţi ai sistemului heliocentric în
încercarea lor de a face să dispară această foarte deranjantă mişcare a 3-a a
Pământului - să creadă că pur şi simplu se pot accepta doar 2 mişcări fără
niciun fel de explicaţie? Cu alte cuvinte, cum să-i faci pe oameni să-şi explice
fenomenele care se pot observa doar din interiorul traiectoriei, numai prin
fenomenele, uneori contrare, care se pot observa doar din afara traiectoriei?
Newton a reuşit această performanţă printr-un montaj de idei extrem de subtil,
montaj inserat în conştiinţa omenirii cu o stratagemă demnă de un geniu al
minciunii. Cum ? Cu ajutorul Lunii.
Cu ajutorul Lunii Newton a reuşit, într-adevăr într-un mod ”foarte
elegant”, după cum se exprima Mercator, să distragă atenţia adepţilor
gravitaţiei universale de la mişcarea a 3-a a Pământului, mişcare care
contrazice evident această gravitaţie prin faptul că reduce la absurd modelul
heliocentric cu numai 2 mişcări de care gravitaţia are neapărată nevoie. Ne este
limpede acum că Newton a gândit în felul următor: dacă oamenii ar accepta
”explicaţia” efectului de aceeaşi faţă a Lunii văzută de pe Pământ, adică din
interiorul traiectoriei lunare, prin efectul de aparentă rotaţie a Lunii în jurul
unei axe proprii ”vizibil” numai din exteriorul traiectoriei lunare, atunci oamenii
ar trebui să accepte în mod automat că şi Pămîntul s-ar mişca după doar 2
mişcări, adică aşa cum ar vedea un observator din exteriorul ipoteticei
traiectorii a Pământului în jurul Soarelui, şi nu după 3 mişcări, aşa cum ar
vedea observatorul din interiorul acestei traiectorii! Sau, mai bine zis, dacă
oamenii acceptă să ia drept reală mişcarea aparentă a unui singur corp văzută
din afara traiectoriei sale, atunci vor trebui să accepte să judece toate corpurile
numai după mişcarea lor aparentă din afara traiectoriilor lor şi să neglijeze
mişcarea reală a acestora care, după cum am văzut, se poate observa numai din
interiorul traiectoriilor lor! Cu alte cuvinte Newton a făcut următorul
raţionament, logic dar malefic: dacă oamenii ar accepta minciuna într-un caz
particular, cel al Lunii, atunci vor fi nevoiţi să accepte minciuna în general în toate
cazurile, considerând adevărat numai ceea ce se ”vede” din afara traiectoriei!
Totuşi este prea mult spus că omul ar putea vedea ceva din afara traiectoriei
lunare, pentru că nu va ajunge niciodată acolo. Chiar dacă specialiştii de la
NASA spun că astronauţii lor au ajuns în afara traiectoriei lunare, putem fi
convinşi că nici noi nici vreun altul din oamenii de pe Pământ nu vom ajunge
niciodată acolo în timpul acestei vieţi scurte pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să
o trăim ca urmaşi ai lui Adam.
Aşadar, precum o pasăre care îşi îndepărtează duşmanii de puiul ei
prefăcându-se rănită şi determinându-i să se îndrepte în altă direcţie, tot aşa şi
Newton şi-a îndepărtat cu multă abilitate, cu ajutorul Lunii, potenţialii
contestatari pe bună dreptate ai faimoasei sale gravitaţii universale. El s-a
gândit că, de vreme ce omenirea începuse să admită cu timpul că toate
corpurile cereşti se învârtesc în jurul propriilor axe, începând cu Copernic care
postula acest fel de rotaţie pentru Pământ şi ajungând până la Kepler, care
postula această rotaţie pentru toate planetele în afară de Lună, de ce oamenii
nu ar admite, în fond, şi rotaţia Lunii în jurul axei sale? Iar dacă vor admite
rotaţia Lunii în jurul axei sale, adică vor considera că, privind Luna de pe
70
Pământ, din interiorul traiectoriei ei, ar vedea-o ca şi cum ar privi-o din
exteriorul traiectoriei ei în jurul Pământului, atunci, prin consecinţă, după cum
am văzut, vor trebui să admită să privească şi Pământul din exteriorul
ipoteticei sale traiectorii în jurul Soarelui, şi să admită nerotirea Pământului în
jurul celei de-a 2-a axe normale la traiectorie, adică exact acel sistem
heliocentric cu doar 2 mişcări ale Pământului, singurul în care ar putea
”funcţiona” mult îndrăgita sa gravitaţie universală.
Judecând acest raţionament al lui Newton, observăm subtilitatea lui
extraordinară. Deşi în realitate gravitaţia pare a nu avea nimic de-a face cu
rotaţia Lunii, Newton a reuşit să coreleze aceste două ipotetice fenomene prin
faptul că nici unul nici altul nu pot fi admise ca valabile decât dacă admitem să
explicăm cele văzute din interiorul traiectoriei prin cele văzute din exteriorul
traiectoriei corpului de studiat. Prin urmare, pentru a putea contesta gravitaţia,
cineva ar trebui să fie capabil să conteste mai întâi rotaţia Lunii în jurul propriei
axe, adică exact ce am făcut noi încă de la începutul confruntării noastre. Şi,
chiar dacă cineva ar contesta rotaţia Lunii în jurul axei sale, acest lucru nu i-ar
fi suficient pentru a contesta gravitaţia dacă n-ar observa care este legătura
între ele, anume faptul că fenomenele ”funcţionează” numai dacă sunt văzute
din afara traiectoriei corpurilor la care se referă, şi apoi n-ar mai face şi
corelaţia cu implicaţiile acestui soi de observaţie din exterior asupra ipoteticelor
mişcări ale Pământului în sistem heliocentric!
Cu bună ştiinţă, Newton şi-a apărat minciuna universalităţii legii
gravitaţiei cu 5 baricade extrem de diferite:
Prima baricadă este minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe. Numai
după ce am străpuns prima baricadă, am aflat că:
a 2-a baricadă este montajul mincinos al explicării fenomenelor observate
din interiorul traiectoriei prin fenomenele observate din afara traiectoriei. În
continuare, numai după ce am străpuns a doua baricadă, am aflat că:
a 3-a baricadă este minciuna sistemului heliocentric cu 3 mişcări ale
Pământului. Numai după ce am străpuns a 3-a baricadă, am aflat că:
a 4-a baricadă este minciuna sistemului heliocentric cu 2 mişcări ale
Pământului. În fine, de-abia după ce am străpuns a 4-a baricadă, am aflat că:
a 5-a baricadă este minciuna legii universale a gravitaţiei.
E bine să privim puţin în urmă şi să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru
ajutorul acordat pe drumul pe care l-am parcurs până aici, mai precis pentru
modul în care ne-a ajutat să fim atenţi ca, prin raţionament logic pur, să
spargem aceste baricade ale minciunii atât de abil corelate între ele de către
Newton:
Dacă, observând fenomenul real de aceeaşi faţă a Lunii, nu ajungeam să
credem că Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii, nu ne-am fi apucat
să căutăm să demonstrăm logic acest lucru. Dacă nu ne apucam să
demonstrăm logic că Luna nu se roteşte în jurul vreunei axe proprii, nu aveam
în nici un alt mod cum să demonstrăm logic că, în cazul unei traiectorii închise
a unui corp ceresc, fenomenele sunt observate în mod direct şi absolut ca
adevărate numai din interiorul ei, şi nu ne-am fi apucat să căutăm cine a
lansat minciuna rotaţiei Lunii. Dacă nu ne apucam să demonstrăm logic că, în
cazul unei traiectorii închise a unui corp ceresc fenomenele sunt observate în
mod direct ca adevărate numai din interiorul ei, nu ne-am fi dat seama că, în
cazul ipotetic al Pământului, pentru explicarea formării anotimpurilor logica
spune că este absolută nevoie de cea de-a 3-a mişcare. Totodată, dacă nu l-am
fi căutat pe cel care a lansat pentru prima dată minciuna rotaţiei Lunii în jurul
propriei axe, nu am fi dat de Newton. Dacă nu am fi dat de Newton, nu am fi
71
căutat să aflăm cum a încercat el să explice rotaţia Lunii în jurul propriei axe.
Dacă nu am fi căutat să aflăm cum a încercat Newton să explice rotaţia Lunii în
jurul propriei axe, nu am fi găsit corolarul 22 la propoziţia 66 din cartea I, în
care acesta arată logic de ce un corp nu se poate roti după 2 axe proprii. Dacă
nu am fi găsit acest corolar în care Newton arată logic de ce un corp nu se
poate roti după 2 axe proprii, nu am fi putut arăta că mişcarea a 3-a a
Pământului este logic imposibilă. Dacă nu am fi putut demonstra că mişcarea a
3-a a Pământului este logic imposibilă, nu am fi putut demonstra că modelul
heliocentric copernican cu 3 mişcări ale Pământului este logic absurd.
Totodată, dacă nu ne-am fi dat seama că pentru explicarea formării
anotimpurilor este logic absolut nevoie de cea de-a 3-a mişcare a Pământului,
nu am fi putut să demonstrăm că şi modelul heliocentric cu 2 mişcări, acceptat
astăzi, este logic absurd. În fine, dacă nu am fi putut să demonstrăm că şi
modelul heliocentric cu 2 mişcări acceptat astăzi este logic absurd, nu am fi
putut să demonstrăm că legea gravitaţiei universale a lui Newton este absurdă.
Iată cum am pornit de la un fenomen care este văzut oricând, înţeles şi
acceptat de către toţi oamenii, acela că Luna are o traiectorie în jurul
Pământului şi ne arată întotdeauna aceeaşi faţă, şi am reuşit să demonstrăm
numai prin deducţii logice că legea gravitaţiei universale a lui Newton este, de
fapt, o fărădelege. Calea întortocheată pe care am arătat-o mai sus este singura
cale de a dovedi în mod logic, pe baza unui fenomen care poate fi experimentat şi
dovedit adevărat de către oricine oricând, anume fenomenul de aceeaşi faţă a
Lunii, că legea atracţiei gravitaţionale este falsă. Trebuie să recunoaştem faptul
că, atunci când ne-am apucat să cercetăm, ne aflam în faţa primei baricade
înarmaţi doar cu credinţa că Luna nu se roteşte în jurul ei înseşi şi, în calitate
de adepţi ai universului geocentric întemeiat pe Scriptură şi pe învăţătura
Sfinţilor Părinţi, eram încredinţaţi că sistemul heliocentric nu este decât o
construcţie artificială a minţii lui Copernic. Întrucât, asemenea lui David,
ne-am pus nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, El, Cel Care singur ştia
vicleşugurile lui Newton şi vulnerabilităţile acestui Goliat modern care este
astronomia de astăzi ce ne ucide spiritual cu duhul ”gravitaţiei universale”
descoperite de Newton, S-a milostivit şi ni le-a arătat. Nu este vina noastră că
această singură cale de a dovedi falsitatea legii gravitaţiei universale este atât
de întortocheată, ci a vicleniei lui Newton. Slavă Domnului, că, fără ajutorul
Lui, nu ni se lumina mintea să înţelegem acestea.
Un lucru mai este evident: Newton a introdus în mod conştient în ştiinţă
această minciună gigantică, montată pe 5 niveluri care trebuie parcurse
obligatoriu pentru a o demasca. Modul precaut în care a obişnuit lumea
ştiinţifică a vremii sale cu minciuna particulară a rotaţiei Lunii în jurul unei
axe proprii dovedeşte faptul că această pistă falsă este în realitate lacătul care
pecetluieşte şi apără minciuna de proporţii universale a gravitaţiei. Numai
spărgând acest lacăt, cineva poate încerca să treacă şi de celelalte baricade care
păzesc minciuna gravitaţiei universale. De-abia după ce am urmărit istoria
apariţiei în ştiinţă a legii atât de dragi lui, putem recunoaşte că Newton a fost
un om genial - un geniu malefic - dar nu prin faptul că a ”descoperit” această
”lege”, care este de fapt fărădelegea ştiinţei de astăzi, ci prin modul subtil în
care a inserat-o. Într-adevăr, încă cu 11 ani înainte de publicarea Principia,
lucrarea în care omenirea ia pentru prima dată cunoştinţă de fărădelegea
gravitaţiei universale, Newton avusese grijă, după cum am văzut, să protejeze
această taină a fărădelegii cu lacătul rotaţiei Lunii în jurul propriei axe. Newton
i-a împărtăşit lui Mercator ”ipoteza foarte elegantă” a acestei ”rotaţii” a Lunii
tocmai pentru a observa reacţia lumii ştiinţifice a vremii faţă de această
72
minciună. De-abia după ce a observat că lucrarea lui Mercator a fost extrem de
bine primită, fiind scoase 23 de ediţii între 1676-1686, iar lumea ştiinţifică,
orbită de recentele descoperiri ale ”rotaţiilor” diurne ale Soarelui şi tuturor
planetelor cunoscute, nu a avut nimic de obiectat la ”rotaţia diurnă” a Lunii,
Newton s-a încumetat să-şi publice în 1687 faimoasa Principia. Am văzut, de
asemenea, că în primele 2 ediţii ale Principia, cea din 1687 şi cea din 1714,
textul referitor la rotaţia diurnă a Lunii este foarte scurt, putând trece aproape
neobservat pentru un cititor care nu este chiar pornit dinainte să-l caute,
această rotaţie fiind însă ridicată de la rang de ipoteză la rang de propoziţie şi
trimite la ”demonstraţii” care nu dovedesc nimic în mod clar, tehnică învăţată
foarte bine de Newton din lucrările lui Kepler. De-abia după 40 de ani de la
publicarea primei ediţii a Principia şi după 50 de ani de la publicarea primei
ediţii a cărţii lui Mercator, în 1726, cu un an înaintea morţii sale, după ce s-a
asigurat că omenirea a primit cu braţele deschise legea gravitaţiei universale,
Newton, cu o viclenie la fel de subtilă, căci mimează modestia, văzând că
nimeni nu a avut ceva de obiectat la rotaţia diurnă a Lunii şi fiind convins că
această lege a sa a gravitaţiei îi va păcăli pe oameni cât va dura lumea, şi-a
asumat şi întâietatea ”descoperirii” rotaţiei Lunii în jurul propriei axe, amintind
de ”teoria expusă mai pe larg” de Mercator pe baza scrisorilor sale. ”Teoria
expusă mai pe larg” de Mercator am văzut-o, iar scrisorile lui Newton către
acesta s-au pierdut, lăsînd impresia celui care vrea să cerceteze chestiunea că,
la geniul lui Newton, aceste scrisori ar fi conţinut nişte explicaţii mult mai clare
despre rotaţia diurnă a Lunii. Subtilitatea acestui mod de a-şi pecetlui ”legea”
universală cu lacătul ”descoperirii” particulare a rotaţiei Lunii în jurul ei înseşi
trebuie subliniată. Notorietatea legii întăreşte lacătul rotaţiei diurne a Lunii, iar
lacătul rotaţiei diurne a Lunii întărit, întăreşte la rîndu-i paza acestei
fărădelegi. Iar când cineva, care-l consideră pe Newton de bună credinţă, nu
înţelege nimic în legătură cu rotaţia diurnă a Lunii din ”teoria expusă mai pe
larg” de Mercator pe baza scrisorilor lui Newton, cu siguranţă că se gândeşte
că, la geniul lui Newton, explicaţiile din scrisorile pierdute ale corespondenţei
cu Mercator nu se poate să nu fi fost perfect argumentate.
Noi însă am plecat de la premisa evidentă că acela care insistă că Luna se
roteşte în jurul axei sale, susţine o minciună şi am vrut să vedem cine a
menţionat-o pentru prima dată. L-am descoperit pe Newton. Din modul subtil
şi viclean în care a susţinut această minciună am dedus că Newton a
susţinut-o cu bună ştiinţă şi am putut răspunde la întrebarea:
De ce a lansat Newton minciuna rotaţiei Lunii în jurul propriei axe?
Motivul profund pentru care a Newton a lansat minciuna rotaţiei Lunii în
jurul propriei axe a fost acela de a-şi proteja cu bună ştiinţă o minciună cu mult
mai mare, anume taina legii-fărădelege a gravitaţiei universale.
Ne putem întreba ce anume l-ar fi putut împinge pe Newton să implanteze,
în cunoştinţă de cauză, în ştiinţa lumii, această fărădelege atât de seducătoare.
Găsim un prim răspuns foarte simplu: iubirea de slavă deşartă care a învins
iubirea de adevăr. Poate cea mai bună caracterizare a lui Newton, cel care a
cunoscut încă din timpul vieţii onorurile mult visate, culminând cu acela de
preşedinte al Societăţii Regale, a fost făcută de un ”demn urmaş” al acestuia,
format la şcoala clădită pe taina fărădelegii, cea a ştiinţei fără de Dumnezeu,
anume Stephen Hawking. În cartea Scurtă istorie a timpului - de la Big Bang la
găurile negre, apărută la Humanitas, Bucureşti, 2006, dincolo de faptul că
această carte reprezintă ea însăşi o gaură neagră în ştiinţă, Hawking face
totuşi, în final, o apreciere justă, singura demnă de luat în seamă datorită
73
francheţii ei nebănuite, anume această caracterizare făcută lui Newton la
paginile 203 - 204:
«Isaac Newton nu era un om plăcut. Relaţiile sale cu ceilalţi academicieni
erau notorii, majoritatea ultimilor ani fiind implicat în dispute încinse. În urma
publicării cărţii Principia Mathematica – în mod sigur cartea cea mai influentă
care a fost scrisă în fizică – Newton s-a remarcat rapid. El a fost numit
preşedinte al Societăţii Regale şi a devenit primul om de ştiinţă care a fost
înnobilat.
Curând Newton a intrat în conflict cu astronomul regal John Flamsteed,
care mai înainte îi furnizase date pentru Principia – dar care acum refuza să-i
dea lui Newton informaţiile pe care acesta le dorea. Newton nu accepta să fie
refuzat; el s-a numit singur în corpul de conducere al Observatorului Regal şi a
încercat apoi să forţeze publicarea imediată a datelor. În cele din urmă el a
aranjat ca lucrarea lui Flamsteed să fie luată şi pregătită pentru publicare de
duşmanul de moarte al lui Flamsteed – Edmond Halley. Dar Flamsteed l-a dat
în judecată şi în scurt timp a obţinut o hotărâre care împiedica distribuirea
lucrării furate. Newton s-a înfuriat şi s-a răzbunat eliminând sistematic toate
referirile la Flamsteed din ediţiile ulterioare ale Principia.
O dispută mult mai serioasă a avut-o cu filozoful german Gottfried
Leibniz. Atât Leibniz cât şi Newton au elaborat independent o ramură a
matematicii, numită calcul infinitezimal, care stă la baza celei mai mari părţi a
fizicii moderne. Deşi acum ştim că Newton a descoperit calculul infinitezimal cu
ani de zile înaintea lui Leibniz, el l-a publicat mult mai târziu. A început o mare
discuţie despre cine a fost primul, fiecare având proprii susţinători. Este
remarcabil însă că majoritatea articolelor care au apărut în apărarea lui Newton
erau iniţial scrise de mâna sa – şi publicate doar în numele prietenilor! Pe
măsură ce discuţia a crescut, Leibniz a făcut greşeala de a apela la Societatea
Regală pentru rezolvarea disputei. Newton, ca preşedinte, a numit un comitet
„imparţial” pentru investigaţii care era format întâmplător numai din prieteni ai
lui Newton! Dar nu a fost numai atât: Newton a scris singur raportul
comitetului şi a determinat Societatea Regală să-l publice, acuzându-l oficial pe
Leibniz de plagiat. Tot nesatisfăcut, el a scris o recenzie anonimă a raportului
în jurnalul Societăţii Regale. După moartea lui Leibniz se spune că Newton a
declarat că a avut o mare satisfacţie că „Leibniz şi-a zdrobit inima”.»
Dincolo de slava deşartă pe care Newton o căuta din partea oamenilor, şi
care e uşor de intuit din caracterizarea făcută de Hawking, celălalt motiv care
l-a făcut pe Newton să se ţină cu dinţii de această fărădelege tainică ar putea
ieşi la iveală dacă am studia viaţa lui ocultă din opera sa alchimică, în care
vrăjitoria era monedă curentă. Credem că Newton era un vrăjitor iniţiat în
învăţături ezoterice păgâne, care se mai declara şi creştin cu toate că era un
eretic antitrinitar cu convingeri ariene. Deşi nu ne propunem să facem o
paralelă între moralitatea vieţii lui Newton şi calitatea ştiinţifică a operei sale,
coroborând caracterizarea făcută de Hawking cu ”temelia ştiinţifică” pusă de
Newton omenirii prin ”legea” gravitaţiei universale, obţinem portretul unui mare
şarlatan, poate al celui mai stilat şi în acelaşi timp al celui mai fără de scrupule
farseur din istoria omenirii.
74
6.2 Logică şi magie. Legea gravitaţiei – sabia magică a lui Goliat
cel modern.
F= k· M1· M2/ r²
76
6.3 Consecinţe ştiinţifice, morale şi teologice ale legii lui
Newton în istoria şi în viaţa de azi a omenirii
25
„How sad it is to remember that the first astronomer of note who fully and unreservedly
accepted the great results of Kepler’s work, Jermiah Horrox (1619-1641) only reached the age
of twenty–two years.”
26
„As a native of Italy, Cassini was afraid to pronounce publicly in favour of the earth’s motion,
even after his removal to Paris.”
78
transformat într-un univers ca un ”aluat de cozonac” care ”dospeşte” fără să
mai fie nevoie de un centru. În astronomia modernă, devenită local
heliocentrică şi general acentrică, Soarele, acum centru doar al unui biet sistem
solar, şi-a pierdut şi el locul central absolut din universul lui Copernic. Ca să
nu mai vorbim de faptul că pornind numai de la legea gravitaţiei s-au putut
defini timpii de formare ai sistemelor solare de ordinul miliardelor de ani,
necesari capturilor şi colapsurilor gravitaţionale, timpi care au condus la ideea
de evoluţie lentă prin transformarea materiei până la ”auto-organizarea” ei în
fiinţe cu viaţă şi apoi în om, ca urmare a unor fericite probabilităţi împlinite pe
o planetă pierdută în spaţiu într-un univers în care se pare că este de tot râsul,
dacă nu chiar scandalos, a mai aminti de grija lui Dumnezeu pentru toate sau
de o eventuală intervenţie mântuitoare a Lui prin întruparea din Fecioară, atâta
vreme cât această gravitaţie preluată azi de savanţi ca piatră filozofală ”explică”
toate. Savanţilor de astăzi nu le trebuie Dumnezeu pentru că au legea lui
Newton. Totodată, toţi copiii lumii sunt obligaţi să înveţe la şcoală ce spun
savanţii. Imaginându-se în ”universul” măreţ şi plin de ”găuri negre” creat de
legea lui Newton, ei nici nu-şi pot închipui ce rost ar mai putea avea întruparea
lui Dumnezeu pe un fir de praf, căci asta ne spune legea lui Newton în cele din
urmă, că Pământul e un fir de praf în univers. Singurul lucru rămas
neschimbat în ”ştiinţa” despre acest univers în continuă schimbare al
astronomiei, astrofizicii moderne şi al biologiei evoluţioniste este legea
gravitaţiei a lui Newton. Aşadar, la baza credinţei în evoluţia universului şi a
evoluţiei materiei în om, evoluţie îndrăgită până la adorare de către Goliatul
care este astronomia şi biologia evoluţionistă a zilelor noastre, stă legea
gravitaţiei a lui Newton.
Putem fi convinşi că fără legea lui Newton şi fără mistificările făcute de
acesta pentru a-i conferi credibilitate, heliocentrismul lui Copernic ar fi avut
soarta heliocentrismului lui Aristarh din Samos. Fără heliocentrism nu ar fi
putut exista evoluţionismul cosmologic şi biologic şi, în consecinţă, nu ar mai fi
existat acea monstruoasă ”ştiinţă” astronomică şi acea monstruoasă ”ştiinţă”
biologică de astăzi dimpreună cu ”ştiinţele” şi ”filozofiile” colaterale dependente
de ele, adică nu ar fi fost posibil să mai apară pe câmpul de bătălie pentru
sufletul omului acest Goliat modern ”însufleţit” numai şi numai de legea lui
Newton. Oamenii ar fi crezut în continuare aşa cum învăţaseră de la Moise şi
din Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos pe Pământ, că Pământul se află zidit
de Dumnezeu cu cîteva mii de ani în urmă în centrul universului, iar omul este
cununa creaţiei Sale. Prin urmare, începe să ni se clarifice faptul că depărtarea
de Dumnezeu a astronomiei moderne de acum, până la completul ei ateism, s-a
putut realiza numai pentru că a apărut această rădăcină magică a răului în
lume, legea lui Newton sau taina fărădelegii. Ştiinţa zilelor noastre îl slăveşte pe
acest mare şarlatan, Newton, ca pe un mare erou al ei. Ar trebui să ne fie
limpede nouă, creştinilor de astăzi, pe de-o parte că, dacă acceptăm ca
adevărată Scriptura, legea lui Newton se transformă în minciuna sfruntată a
unui vrăjitor supus duhurilor demonice, iar pe de altă parte, dacă acceptăm ca
adevărată legea lui Newton, prin consecinţă, Scriptura se transformă într-o
culegere de basme de adormit copiii, iar Sfinţii Părinţi în nişte oameni
handicapaţi mintal dacă nu chiar odioşi - însuşi Newton avea o aversiune
nedisimulată faţă de Sfinţii Părinţi, mai ales faţă de Sfântul Atanasie cel Mare
pe care-l considera un nelegiuit în lupta sa cu ”învăţăturile corecte” ale lui Arie.
Suntem oare conştienţi de acest lucru? Prea puţini dintre noi.
79
6.3.2 Legea lui Newton şi filozofia evoluţiei materiei şi a vieţii.
Morala omului ”creat” de evoluţie şi morala omului creat de
Dumnezeu.
82
6.3.3 Legea lui Newton şi degringolada din rândul teologilor şi
credincioşilor de astăzi ai Bisericii
Studiind scrierile Sfinţilor Părinţi, observăm că, din fericire, legea lui
Newton nu a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată să schimbe nici o cirtă din
adevărata teologie. În schimb, din nefericire, observăm că în timpul de acum,
această lege a reuşit să reducă drastic numărul teologilor. În zilele noastre, din
cauza acestei fărădelegi tainice, teologul a ajuns o fiinţă pe cale de dispariţie.
Dacă Biserica nu poate fi pustiită nicidecum de teologia ei mântuitoare privită
ca tezaur al acumulărilor de învăţături depozitate în ea timp de veacuri de către
Sfinţii Părinţi şi adevăraţii ei credincioşi, constatăm acum, ca o realitate
indiscutabilă, că Biserica e pustiită de teologi, fapt ce explică şi pustiirea ei de
credincioşi prin scăderea vizibilă a numărului lor.
Legea lui Newton îi răpeşte Bisericii două categorii de oameni: prima, cei
mai mulţi, cei care ar fi putut deveni credincioşi dar care, aflându-se sub
înrâuirea acestei legi de pe băncile şcolii, ajung să urască Biserica fără să fi
încercat măcar vreodată să se întrebe ce se lucrează acolo; a doua, cei care pe
de-o parte frecventează Biserica, dar pe de altă parte sunt convinşi că legea
gravitaţiei şi consecinţele ei directe ca heliocentrismul, acentrismul lumii şi
evoluţia sunt adevărate. Şi nu vorbim în această a doua categorie despre
credinciosul de rând al Bisericii care vine la slujbe şi pleacă acasă cu cele
învăţate din predică, ci despre slujitorii de azi ai Bisericii, precum preoţii de
mir, ieromonahii, monahii şi profesorii de teologie ortodoxă chemaţi să-i înveţe
pe credincioşi adevărurile mântuitoare în calitate de teologi. Ce pretenţie să mai
avem la credinciosul de rând, când preotul profesor de dogmatică, apologetică,
misiologie sau morală de la Facultatea de Teologie ortodoxă se uită la noi ca la
nebuni atunci când cutezăm să-i spunem în faţă că Pământul este mai tânăr de
zece mii de ani şi se află nemişcat în centrul universului, iar evoluţia vieţii care
presupune transformarea speciilor este o absurditate din punct de vedere logic?
Ce pretenţie să mai avem la credinciosul de rând când vlădica dă binecuvântare
la cărţi în care, de dragul ”învăţăturilor ştiinţifice” de care este pasionat
autorul, este răstălmăcită în întregime Scriptura numai pentru găsirea vreunei
asemănări alegorice cu aceste ”învăţături”?
Ne putem pune chiar câteva întrebări legitime. Cum este privită de către
Dumnezeu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea
cinstitelor daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos când această
rugăciune vine din partea unui preot care crede că Pământul e vechi de
miliarde de ani şi se roteşte în jurul Soarelui? Cum este primită de Dumnezeu
rugăciunea monahului care crede că Pământul este o planetă în sistemul
nostru solar, alături de alte nenumărate planete ale altor nenumărate sisteme
solare? Cum este primită de Dumnezeu rugăciunea, cât stăruitoare ar fi, a
credinciosului ortodox care crede în Big Bang, extratereştri şi găuri negre? Ne
este clar că lui Dumnezeu nu poate să-i placă o jertfă a rugăciunii din partea
acelora care sunt îndoctrinaţi cu asemenea cumplite erezii prin care El Însuşi
este hulit temeinic, cu atât mai mult cu cât toţi aceştia se împărtăşesc în urma
unei spovedanii în care, de bună seamă, au mărturisit, cu cutremur poate,
păcate incomparabil mai uşor de vindecat decât aceste erezii. Putem duce
gândul până la extrem şi continua cu întrebările. Cum se va înfăţişa la
înfricoşătorul scaun de judecată al Domnului nostru Iisus Hristos cel care toată
viaţa a susţinut şi propovăduit în faţa fraţilor asemenea erezii? Nu-i va putea
spune oare Dreptul Judecător: „Flămând am fost după adevăr, şi însetat, şi gol,
şi bolnav din cauza minciunii şi în temniţa ei, şi nu Mi-ai dat hrana spirituală,
83
nici setea de adevăr nu Mi-ai potolit-o, M-ai lăsat gol în îngheţul spiritual adus
de aceste minciuni, nu M-ai cercetat când bolnav eram de minciuna lumii şi
nici când M-am aflat în temniţa ei?” Ba credem că da.
Şi teologii convinşi că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi că este vechi
de miliarde de ani, pentru că şi ei au învăţat în timpul şcolii, liceului sau
seminarului - chiar manualul de astronomie al lui Nicolae Abramescu, apărut
în anul 1942 era şi pentru seminariile teologice - că legea lui Newton este
indiscutabil adevărată, reprezintă mai mult decât 99% din numărul teologilor.
Nu devin ei prin aceasta slugi la doi stăpâni? Şi pe care dintre ei îl vor
dispreţui? Nu cumva pe Mântuitorul Hristos crezând despre El că în calitate de
Dumnezeu s-a chinuit atâtea miliarde de ani ca să ne facă pe un fir de praf
pierdut în univers? Cum mai funcţionează în sufletul şi în duhul lor dogmele
sinoadelor ecumenice şi simbolul de credinţă când ei acceptă că legea
gravitaţiei a lui Newton, care cere heliocentrism şi evoluţie, este adevărată, şi
asta numai şi numai din mândria de a nu recunoaşte că ori nu se pricep la
fizică şi iau de bun tot ce li se spune ca să fie în ton cu lumea şi cu moda, ori
sunt atât de prinşi în mrejele acestei ştiinţe astronomice mincinoase de astăzi
încât cred mai mult în ea decât în Mântuitorul Iisus Hristos?
Fără îndoială, îndoctrinarea creştinilor cu legea lui Newton reprezintă cea mai
sigură şi subtilă modalitate de a face în sufletul lor nefuncţionale dogmele de
credinţă ale Bisericii, chiar dacă ei pretind că cred în aceste dogme.
85
În principiu, noţiunea de creaţionism ştiinţific ar trebui să fie acceptată
de către toţi cei care cred că lumea a fost creată de Dumnezeu. Prin această
noţiune ar fi normal ca teologul şi credinciosul creştin să înţeleagă o ştiinţă
adevărată care să aducă lămuriri în plus cu privire la scopul şi raţiunile
dumnezeieşti puse de Ziditor în creaţia Sa, o ştiinţă care să facă legătura dintre
adevărul indiscutabil al Revelaţiei supranaturale şi rezultatul experimentării
creaţiei de către om prin Revelaţia naturală. Părintele Dumitru Stăniloae a pus
ca fundament al faimoasei sale Dogmatici această neseparaţie între cele două
Revelaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe. Textul pe care îl găsim în chiar începutul
Teologiei dogmatice ortodoxe, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, pag. 9, are o
forţă teologică şi gnoseologică colosală:
„Biserica Ortodoxă nu face separaţie între Revelaţia naturală şi cea
supranaturală. Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina
Revelaţiei supranaturale; sau Revelaţia naturală e dată şi menţinută de
Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.”
Cu alte cuvinte creaţionismul ştiinţific, sau ştiinţa creaţionistă cum i se mai
spune, este chemată să ateste continuitatea, armonia şi în ultimă instanţă
imposibilitatea separării celor două tipuri de Revelaţii. Prin urmare, logic vorbind,
în creaţionismul ştiinţific ar trebui să fie implicate atât cunoaşterea prin teologie,
cea care dă seama de Revelaţia supranaturală, cât şi cunoaşterea prin
experiment, cea care dă seama de Revelaţia naturală, cunoaştere ale cărei
rezultate constituie fundamentul ştiinţei. Aşadar, dacă vorbim despre o ştiinţă
creaţionistă, ar trebui să avem în vedere faptul că aceasta ar decurge în mod
logic din teologie.
Deşi nimeni nu ar putea să contrazică afirmaţiile de mai sus - afirmaţii
care conferă noţiunii de creaţionism ştiinţific conotaţia de cunoaştere prin
excelenţă benefică şi adevărată -, majoritatea teologilor de astăzi şi a oamenilor
de ştiinţă când aud sintagma „creaţionism ştiinţific” o înţeleg în sens peiorativ,
ca pe un fel de ştiinţă promovată de nişte sectari fundamentalişti, mai ales din
rândul protestanţilor. Cum se face oare că, în contextul de astăzi, creaţionismul
ştiinţific a ajuns să fie perceput astfel? Este oare, din punctul nostru de vedere,
justificată o astfel de percepţie? Dacă avem în vedere pasajul pe care l-am citat
din conferinţa Părintelui Serafim Rose, trebuie să recunoaştem că, într-o bună
măsură, această percepţie este justificată. Un teolog care cunoaşte că
heliocentrismul şi legea lui Newton sunt minciuni de proporţii uriaşe observă
imediat care este neajunsul creaţionismului ştiinţific de astăzi.
Într-adevăr, cum să fie credibilă o ştiinţă fundamentată pe legea lui
Newton, duhul care ţine în viaţă heliocentrismul? Dacă savanţii creaţionişti nu
resping ab initio - şi nu resping! - viziunea heliocentrică asupra lumii, viziune
care se hrăneşte din legea lui Newton, ce încredere mai poate avea cineva în
creaţionismul lor? Cum poate să fie odrăslit dintr-o minciună ceva adevărat?
Cum poate aceeaşi minciună să stea atât la baza evoluţionismului cât şi la baza
creaţionismului? Ştim că evoluţionismul şi creaţionismul pornesc de la două
filozofii disjuncte şi nici una dintre explicaţiile date de prima nu poate fi
valabilă în a doua. ”Filozofia” evoluţionistă susţine că materia există
dintotdeauna şi se ”auto-organizează” prin procese întâmplătoare, dar fericite,
pe baza proprietăţilor sale intrinseci, printre care cea mai importantă este
”enigmatica” gravitaţie, pe când o filozofie creaţionistă autentică ar trebui să
susţină că materia a fost creată de Dumnezeu şi se supune poruncilor date ei
de Acest Creator, porunci descoperite nouă prin Revelaţia supranaturală din
Sfânta Scriptură. Care este atunci punctul slab al acestui creaţionism ştiinţific
actual? De vreme ce ştim că şi adepţii lui acceptă ca adevărate heliocentrismul
86
şi legea lui Newton, putem vedea imediat eroarea şi vulnerabilitatea acestui soi
de creaţionism. Ea constă în faptul că în filozofia creaţionismului ştiinţific de
astăzi este respinsă categoric credinţa în Revelaţia supranaturală. Anexa 1 a
cărţii lui Henry Morris şi Gary Parker, Introducere în ştiinţa creaţionistă, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2000, la paginile 375-377, confirmă cele afirmate mai sus
de noi:
„Creaţionismul ştiinţific nu se bazează pe Geneză sau alte texte religioase.
În toată această carte nu veţi găsi nici măcar un singur citat din Biblie! Şi nici
un argument nu se bazează pe autoritatea biblică sau pe doctrină.(...)
De fapt, creaţionismul ştiinţific şi cel biblic pot foarte bine fi predate
independent unul de celălalt. Noi suntem împotriva predării creaţionismului
biblic în şcoli. O astfel de educaţie ar cere profesori care cunosc temeinic Biblia
şi sunt ferm legaţi de autoritatea ei, or astfel de calificări nu pot fi impuse în
şcolile publice. Creaţionismul biblic, precum şi alte viziuni sectare ale creaţiei,
ar trebui tratate în biserici (dar şi sinagogi şi moschei) şi numai creaţionismul
ştiinţific ar trebui predat în şcoli. Ambele pot însă fi predate în şcoli religioase.
Întrebare: Care este deosebirea dintre creaţionismul ştiinţific şi cel biblic?
Răspuns: Primul se bazează în exclusivitate pe dovezi ştiinţifice, de felul
celor prezentate în această carte; cel de-al doilea se bazează pe învăţături
biblice. Textul Genezei include o prezentare a creaţiei în şase zile, numele
primului bărbat şi al primei femei, blestemul lui Dumnezeu asupra pământului
din pricina păcatului omenesc, povestea arcei lui Noe şi alte astfel de povestiri,
care nu vor putea fi niciodată dovedite ştiinţific. Datele ştiinţifice pot argumenta
totuşi o perioadă a creaţiei, spre exemplu, dar nu există vreo cale de a
determina ştiinţific durata acelei perioade. Pe de altă parte, creaţionismul
ştiinţific tratează entităţi fizice de genul fosilelor, în timp ce Biblia nu face nici o
referire la ele. Este perfect posibil a se discuta creaţionismul ştiinţific fără nici o
referire la creaţionismul biblic.”
Această ruptură dintre creaţionismul biblic şi creaţionismul aşa-zis ştiinţific
face din filozofia creaţioniştilor ştiinţifici o ”filozofie”, din ştiinţa lor o ”ştiinţă” şi
din creaţionismul lor, un ”creaţionism”. Iar acestui ”creaţionism” i-a căzut
victimă Părintele Serafim Rose. Chiar dacă însuşi Părintele recunoaşte că
prezintă afirmaţiile despre tărie ca pe nişte speculaţii – restul interpretării la
Hexaemeron pe baza învăţăturilor Sfinţilor Părinţi este corect şi deosebit de
ziditor! – prezentăm acest pasaj greşit din tâlcuirea la Facere a Părintelui
Serafim Rose, în care acesta susţine falsa ipoteză a desfiinţării tăriei în timpul
Potopului:
«2. Ziua a Doua (Facere1,6-8)
1, 6-8 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei, şi să fie
despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit
Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era deasupra tăriei. Şi a
numit Dumnezeu tăria cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară
şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.
Unii au încercat să descopere în acest pasaj o concepţie „neştiinţifică”
asupra cerului, ca şi cum Moisi ar fi crezut într-un fel de cupolă de cleştar în
care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă. Dar
nu există nimic atât de fantastic în textul de faţă.
Cuvântul „tărie” pare a avea două conotaţii în Cartea Facerii, una cu totul
specială şi „ştiinţifică”, cealaltă mai generală. În înţeles general, tăria este mai
mult sau mai puţin sinonimă cu „cerul”: stelele sunt numite luminători întru
tăria cerului (Fac.1,14), iar păsările zboară „sub tăria cerului” (Fac.1,20). Noi
care am pierdut înţelesul aparte al „tăriei”, am lăsa-o afară din asemenea
87
descrieri şi am spune că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe „cer”. Ideea
că stelele sunt încrustate în sfere de cleştar este o speculaţie a vechii gândiri
păgâne, şi nu avea de ce să fie proiectată asupra textului insuflat al Facerii.
Care este deci înţelesul „ştiinţific”, special al „tăriei” în acest text? Sfântul
Vasile învaţă că, deşi se mai numeşte şi „cer”, ea nu este sinonimă cu „cerul”
pomenit la începutul Facerii.
„Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare
deosebită, aceasta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare,
căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. [...] Şi socotim că acest
cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care
alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia comună, se pare
că «tăria» îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este
asemenea cu apa îngheţată sau cu ... piatra străvezie ... ce are aproape
transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una dintre aceste materii.
Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil
şi a avea mintea uşoară. [...] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea
noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite. [...]
Scriptura nu numeşte „tărie” substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi
este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din
pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată
şi nu e percepută de nici unul dintre simţurile noastre, substanţa aceasta s-a
numit „tărie”, în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de
simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care desparte umezeala. Acest loc duce
în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ceea ce este des şi pământesc;
aceasta ca să se păstreze de la început până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a
văzduhului, micşorându-se în parte umezeala.”27
Aşadar „tăria” din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural
care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai
observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi „tărie”. Oare
pământul alcătuit la început să fi fost altfel?
Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură
plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui
oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi
animale tropicale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zonele
nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din
Cartea Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dumnezeu
ploaie pre pământ...şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului
(Fac. 2,5-6).
Iată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de
cel pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda
necontenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană
hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fac. 1,30).
Oare când a luat sfârşit această fericită stare? Vom cerceta îndată urmările
căderii omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omului, a
păstrat unele din însuşirile pământului de mai înainte. Să privim pe scurt, ce
anume spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice despre
atmosferă. Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii
lor la înţelegerea Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să
nu forţăm textul Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa
27 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, tr. Pr. Dumitru Fecioru, Ed Sofia, Bucureşti,
p. 101
88
noastră înţelegere. Nu oferim deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe
o speculaţie.
Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vremea
lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică:
s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a
căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fac. 7, 11-12).
Cantităţi uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite
pe pământ, aducându-l aproape de starea sa din Ziua Întâi a Facerii, când
„adâncul” acoperea pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face
să se întâmple acest lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o
uriaşă cantitate de apă subpământeană, iar „tăria”- starea atmosferică menită a
păstra o permanentă rezervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum
are şi acum planeta Venus, a fost efectiv „sfărâmată”, golindu-şi conţinutul
asupra pământului.
În această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca
semn al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi
un asemenea potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar
presupune că a existat de-a lungul veacurilor de dinainte? E vădit că curcubeul
a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit din razele directe ale
soarelui în umezeala din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pământului
se risipise prin sfărâmarea „tăriei”, atunci într-adevăr razele directe ale soarelui
au izbit pentru prima dată pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut
omului mai înainte – iată de ce poate fi acum un semn pentru om că,
într-adevăr, cantitatea de umezelă din aer este limitată şi nu mai poate pricinui
vreodată un potop universal.
Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite
motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o
izbitoare creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur,
adevărat dacă apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau
radiaţia vătămătoare.
Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu
totul altă epocă din istoria omenirii. Condiţiile relativ „paradisiace” de pe
pământ până în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra
întregului pământ şi o bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit
să mănânce carne – Noe fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la
Dumnezeu să mănânce carne (Fac. 9,3) – lasă loc mult mai asprului pământ
postdiluvian pe care-l cunoaştem, unde există semănătura şi secerişul, frigul şi
căldura, vara şi primăvara (Fac. 8,22), iar oamenii nu mai trăiesc nouă sute de
ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la şaptezeci ori optzeci de
ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până astăzi.»28
Felul în care savanţii creaţionişti şi Părintele Serafim, care le preia viziunea,
privesc tăria, reprezintă exemplul tipic de înşelare actuală. ”Creaţionismul” lor,
împănat cu gravitaţie şi heliocentrism, este un creaţionism virusat de viruşii
evoluţiei şi dă mai multă crezare unor ipoteze neverificate decât adevărului
revelat. Astfel, pentru a schimba teoria „făcând-o mai simplă”, după cum a spus
Părintele Serafim înşelându-se, ei neglijează teologia, adică ceea ce prin
pogorământ Dumnezeu Însuşi i-a dat omului să cunoască drept adevăr. Dacă
Părintele Serafim Rose ar fi reflectat mai mult la adevărul revelat de Sfânta
Scriptură în care este descrisă facerea aştrilor în ziua a 4-a şi punerea lor de
28Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, trad. Constantin
Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, p. 78-80
89
către Dumnezeu în tărie - o tărie formată în apele, din apele şi înconjurată de
apele care existau pe Pământ în prima zi – şi nu ar fi dat credit ipotezelor
neverificate ale acestui ”creaţionism ştiinţific”, şi-ar fi dat seama că, din punct
de vedere strict ştiinţific, nu există niciun fel de jonglerie prin care să se poată
transforma tăria geocentrică din ziua a 2-a şi a 3-a într-o tărie care să
înconjoare un Pământ rotitor în jurul Soarelui precum o vedea el. Dimpotrivă,
dacă ar fi dat atenţia cuvenită pasajelor din Facere în care ni se revelează că
Dumnezeu a făcut o tărie care înconjoară Pământul şi în care au fost aşezaţi
luminătorii şi stelele, ar fi descoperit acolo unele dintre cele mai puternice
argumente scripturistice în favoarea geocentrismului. Părintele Serafim s-a
lăsat însă amăgit de argumentele aşa-zis ştiinţifice ale creaţioniştilor şi acceptă
odată cu aceştia, contrar celor afirmate în Sfânta Scriptură, falsa ipoteză că
tăria ar fi fost desfiinţată după Potop. Prin glasul Psalmistului, Scriptura ne
mărturiseşte însă că lucrurile nu stau astfel. La începutul Psalmului al 18-lea,
Regele David - despre care ştim sigur că a trăit după Potop! – vede tăria ca pe
una dintre cele mai evidente dovezi ale existenţei lui Dumnezeu:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.”
Noi ne întrebăm, în schimb, cum de a putut Părintele Serafim Rose, un
ieromonah deprins cu citirea Psaltirii şi care cunoştea foarte bine acest verset
scripturistic, să nu-l ia în seamă. Singurul răspuns pe care îl putem da este
acela că Părintele Serafim credea în heliocentrism şi, căutând să explice
Scriptura Hexaemeronului prin prisma acestei credinţe neadevărate, ochii săi
duhovniceşti au fost ţinuţi închişi de argumente aşa-zis ştiinţifice, dar fără
niciun temei teologic, ca să nu vadă însuşi adevărul teologic.
Dacă Dumnezeu ne-a arătat calea cea strâmtă a adevărului teologic, cel
revelat, noi nu avem voie în nici un caz să o lărgim prin acordarea de
importanţă sporită unor ipoteze care se opun acestui adevăr teologic, oricât de
ştiinţifice ar părea acestea, pentru că Revelaţia naturală se naşte din Revelaţia
supranaturală, adică ştiinţa se naşte din teologie şi nu invers. Iată însă că şi
”creaţionismul” ştiinţific, din dorinţa de a demonta evoluţia printr-o ştiinţă
ruptă de Revelaţia supranaturală din Scriptură, cade într-o extremă la fel de
periculoasă deoarece ajunge să apeleze, în mod aberant, la aceleaşi rădăcini din
care s-a născut concepţia evoluţionistă despre lume, adică la heliocentrism şi
”gravitaţie” universală. În mod asemănător concepţiei evoluţioniste despre
lume, şi un astfel de creaţionism ”ştiinţific” dar neteologic, dopat cu elemente
virale evoluţioniste, va tinde să ”uite” de Dumnezeu Cuvântul, Mântuitorul
Iisus Hristos, Cel prin Care toate s-au făcut, în favoarea unui dumnezeu, ce-i
drept, mai puternic şi mai inteligent decât materia evoluţioniştilor, dar tot atât
de impersonal şi îndepărtat de noi, un fel de Intelligent Designer care nu are de
gând să se pogoare niciodată la noi precum Domnul nostru. Astfel, nici în
cărţile de creaţionism ”ştiinţific” dar neteologic nu vom întâlni numele
Mântuitorului Iisus Hristos.
Totuşi, înşelarea Părintelui Serafim Rose, ca orice înşelare pe care
Dumnezeu o îngăduie unui cuvios al Lui, a avut şi latura ei ziditoare. Dacă
rătăcirea savanţilor evoluţionişti o cunoaştem, înşelarea Părintelui Serafim ne
dă posibilitatea să vedem şi să recunoaştem rătăcirea savanţilor creaţionişti de
astăzi, o rătăcire mai greu de sesizat.
90
6.4 De la taina fărădelegii la lucrarea fărădelegii - minciuna
propagată cu bună ştiinţă
6.4.1 Oda închinată lui Newton de către Halley sau cum gândesc
iniţiaţii în ştiinţa modernă.
Dacă luăm aminte la oda pe care Edmund Halley, cel care s-a îngrijit în
mod deosebit de apariţia Principia, a compus-o pentru Newton în deschiderea
cărţii, nu se poate să nu vedem că această odă reprezintă nu numai o
modalitate de a face reclamă produsului care se pretinde a fi ”gravitaţia”
universală a materiei, ci şi un subtil manifest-program de luptă conştientă dusă
cu mijloace oculte împotriva lui Dumnezeu. Oda nu reflectă numai gândirea lui
Halley, ci o întreagă filozofie de factură păgână, ticluită în cercurile oculte ale
unor oameni care se cred iniţiaţi, deşi în realitate nu sunt decât nişte slujitori
ai lui Satan. Înşelaţi de către acesta cu promisiunea unei vremelnice puteri şi
măriri în schimbul manipulării şi înrobirii spirituale a semenilor lor, ei au văzut
în legea lui Newton un instrument ideal pentru atingerea acestui scop, ca
urmare a potenţialului ei uriaş de a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu.
Dar iată această odă malefică în care se i face o reclamă deşănţată lui
Newton şi minciunii sale, în care acest şarlatan este preamărit mai presus de
Dumnezeu:
91
92
În odă oamenii, descrişi ca sărmane turme, sunt ”înarmaţi” cu ştiinţa lui
Newton a cărui minte a fost insuflată de către muze şi de către zeul Apolo, şi
sunt îndemnaţi să se ridice singuri deasupra unei vieţi de mizerie. Dumnezeu,
Cel Care a dat porunci oamenilor prin tablele legii, a ridicat din această mizerie
viaţa oamenilor mai puţin decât Newton, privit ca dascăl al lumii. Prin legea lui
Newton oamenii sunt invitaţi la masa zeilor pe care nu se cuvine să-i atingă nici
un om mai de aproape ca Newton. Dispreţul faţă de Dumnezeu şi adoraţia faţă
de zei ce se remarcă din această odă blasfemiatoare scrisă pentru a-l preamări
pe Newton, privit ca omul de geniu ce a reuşit să descifreze tainele cerului cu
legea sa magică, pe care, chipurile, o respectă până şi Creatorul privit aici ca
demiurg, nu este totuşi numai o elucubraţie a imaginaţiei lui Halley, ci credem
că este şi o trăsătură comună a programului ideologic al tuturor societăţilor
oculte care luptă de secole pentru descreştinarea credincioşilor Bisericii. Dacă
legea lui Newton marchează începutul dominaţiei magice a materiei în ştiinţa
fără de Dumnezeu, oda lui Halley credem că marchează începutul utilizării prin
93
mijloace ezoterice a acestei ştiinţe ”insuflate” de zei, adică de demoni în frunte
cu Satan, în lupta împotriva lui Dumnezeu susţinută de iniţiaţii acestor
societăţi oculte. Oda lui Halley este de fapt un manifest care reprezintă începutul
manipulării conştiinţei oamenilor cu ajutorul ştiinţei care-L dispreţuieşte pe
Dumnezeu şi-l preamăreşte pe om, mai precis pe omul de ştiinţă.
94
„Sfârşitul lui Giordano Bruno cu greu ar fi putut fi influenţat de pledoaria
lui asupra mişcării Pământului dat fiind faptul că el a formulat un număr
suficient de idei înfiorătoare ca să aducă condamnări la ruguri pentru o
mulţime de eretici”29).
Astăzi fiecare dintre noi, forţaţi fiind prin învăţământul public obligatoriu,
am ajuns, în loc să-L slăvim pe Dumnezeu, să-i privim cu cea mai mare
admiraţie pe aceşti mincinoşi şi să credem orbeşte în minciuna pe care au
scornit-o despre un Pământ dislocat din centrul universului şi rătăcitor aiurea
prin spaţiu, minciună care ni se predă încă din şcoala elementară sub numele
de ştiinţă, o ştiinţă demonică din care izvorâsc atât o ”filozofie” de viaţă cât şi
un comportament ”moral” în consecinţă. Dacă astăzi peste 99% dintre teologi şi
credincioşi cred că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui, este cât se poate de
limpede că omul de ştiinţă fără Dumnezeu a ajuns de facto liderul spiritual al
creştinilor de acum în locul de drept al lui Hristos.
Dar cine şi de ce a avut şi are interesul să le facă reclamă deşănţată acestor
şarlatani, reclamă prin care sunt veneraţi azi ca iluştri oameni de ştiinţă? Cine
şi de ce are tot interesul ca noi, creştinii, în loc să-L preamărim pe Domnul
nostru Iisus Hristos, Cel Care ne-a arătat tot adevărul şi ne-a salvat din
ghearele morţii spirituale la care eram supuşi de păcatul lui Adam, să
preamărim această ştiinţă demonică ce ne înrobeşte şi ne azvârle din nou în
ghearele acestei morţi, forţându-ne să ne însuşim o filozofie şi o morală
antihristică? Cine doreşte ca noi să fim lipsiţi de cunoaşterea ştiinţei adevărate
întru iubirea lui Hristos pentru om, şi să ne credem pe o planetă pierdută în
spaţiu unde domneşte legea junglei? Cine doreşte ca noi să ne considerăm
semenii nişte rivali în ale supravieţuirii şi să călcăm fără nici un fel de
resentiment peste cadavrele lor?
29
„The fate of Giordano Bruno can hardly have been influenced by his advocacy of earth’s
motion, for he had set a sufficient number of startling ideas to provide stakes for many scores
of heretics.”
95
noştri. Avem responsabilitatea de a accepta în mod liber şi conştient iubirea şi
respectul atât ale lui Dumnezeu, cât şi ale semenilor noştri. Avem dreptul de
nimeni îngrădit de a-i iubi şi respecta atât pe Dumnezeu cât şi pe semenii noştri.
Avem chiar responsabilitatea de a oferi în mod liber şi conştient iubirea şi
respectul nostru atât lui Dumnezeu Cel Care ne-a creat, cât şi semenilor noştri.
Iubire şi respect. Iată ce ne oferă în mod gratuit şi ce doreşte de la noi, fără însă
a ne forţa, Dumnezeul nostru arătat în Persoana iubitoare şi plină de respect
faţă de om a Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă suntem conştienţi că suntem
stăpâni pe un Pământ aflat în centrul universului vom înţelege foarte uşor că
Dumnezeu ne-a dăruit iubirea şi respectul Lui necondiţionate şi că, la rândul
nostru, suntem chemaţi să le dăruim şi noi. Dacă suntem conştienţi că suntem
stăpâni pe un Pământ aflat în centrul universului nu vom uita niciodată de
iubirea şi respectul pe care ni le-a dăruit Dumnezeu atât prin creaţie, cât şi
trimiţându-L pe unicul Său Fiu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca să Se întrupeze şi
să Se jertfească pentru noi, pentru a alunga moartea pe care strămoşul nostru
Adam ne-a adus-o prin păcatul său. Dacă suntem conştienţi că suntem solidari
cu centrul material al universului, Pământul, vom fi cu siguranţă conştienţi că
trebuie să fim solidari şi cu Centrul Cel spiritual, cu Dumnezeu Tatăl, prin
Dumnezeu Fiul, Domnul Iisus Hristos, întru Dumnezeu Duhul Sfânt. Iar dacă
Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat pentru noi pe acest Pământ, deoarece
un astfel de eveniment central al devenirii universului cere ca el să se petreacă în
locul central din univers, acest fapt este cea mai clară şi de nezdruncinat dovadă
că Pământul pe care ne aflăm stă neclintit în centrul universului. Reciproca
acestei afirmaţii este la rându-i valabilă; dacă ne aflăm pe un Pământ neclintit în
centrul universului, aceasta este la rându-i cea mai clară dovadă că Dumnezeu
ne-a pus stâpâni peste univers, că ne iubeşte şi că are grijă de noi.
Acest lucru îl cunosc perfect şi cei care vor să ne rupă cu adevărat de
Dumnezeu. Ei se folosesc de negaţia frazei de mai sus. Dacă nu vom fi
conştienţi că suntem legaţi şi de centrul fizic al universului, nu vom mai fi
conştienţi nici de faptul că trebuie să fim solidari şi cu centrul lui spiritual,
adică cu Dumnezeu. De aceea descentrarea Pământului şi a omului din centrul
universului prin ”teoriile” heliocentrice şi acentrice despre univers reprezintă
cea mai subtilă şi sigură metodă de a-i rupe omului legătura cu Dumnezeu. Şi
metoda a fost şi este aplicată cu temeinicie de conducătorii acestei lumi. Ce
înseamnă însă să credem că ne aflăm pe un Pământ aflat oriunde altundeva
decât în centrul universului? Ce înseamnă însă să credem că ne aflăm pe un
Pământ format întâmplător cu miliarde de ani în urmă, privit ca o planetă
neînsemnată undeva, în nu se ştie care parte a universului, într-un neînsemnat
sistem solar dintr-o galaxie oarecare? Printr-o astfel de credinţă mintea ne este
condusă în mod subtil către concluzia că materia ar putea, chipurile şi singură,
prin caracteristicile sale intrinseci printre care cea mai importantă ar fi
gravitaţia, să se organizeze cumva ea singură fără intervenţia nici unui
Dumnezeu. Prin urmare ar exista, chipurile, o probabilitate infimă dar nenulă,
ca această materie să se organizeze superior şi să devină vie fără ajutorul
vreunui Ziditor. Aşadar, omul ar fi mai degrabă rezultatul fericit al unei
întâmplări petrecute într-un proces de evoluţie dictată de adaptarea la mediu a
materiei devenite cumva vii, în care probabilitatea nulă dar considerată de unii
doar extrem de mică, de a avea loc această întâmplare, ar fi compensată de
dimensiunea infinit de mare în spaţiu şi timp a universului. Începând cu
înghiţirea şi interceptarea în univers a corpurilor mici, cu gravitaţie mică, de
către cele mari, cu gravitaţie mare, această lege a dăinuirii celui mai bine dotat
gravitaţional devine, în cazul fiinţelor vii şi al omului, legea supravieţuirii celui
96
mai adaptat la mediu, adică a celui mai dotat cu viclenie. Căci, nu-i aşa, dacă
mediul este ostil, atunci trebuie să-i înlăturăm pe toţi cei care stau în calea
”bunei noastre supravieţuiri”. Vedem dar, cum credinţa noastră într-un Pământ
strămutat de imaginaţia unora din locul lui central în univers, nu se ştie pe
unde, ne obligă vrând-nevrând să adoptăm o filozofie de viaţă total opusă celei
izvorâte din credinţa noastră într-un Pământ aflat în centrul universului. Dacă
Pământul aflat în centrul universului ne obligă să ne gândim la Dumnezeu şi la
importanţa şi scopul vieţii noastre şi a semenilor noştri pe care suntem chemaţi
să-i iubim, un Pământ descentrat, ”eliberat” din mâinile lui Dumnezeu de
imaginaţia unora, ne obligă să ne gândim numai la propria supravieţuire
pentru care sunt admise, dacă ne deranjează cineva, orice mijloace, inclusiv
uciderea semenului, dacă nu trupească cel puţin spirituală. Iar dacă, crezând
că Pământul se află aruncat undeva la întâmplare prin spaţiu, stăruim totuşi
să ne gândim şi la un dumnezeu care l-ar fi creat într-un aşa de mult timp şi
într-un aşa de neînsemnat loc din univers, o logică elementară ne va arăta că
acest dumnezeu este pe cât de neputincios, pe atât de nepăsător. Poate fi
Domnul nostru Iisus Hristos un astfel de dumnezeu? Desigur că nu. Cel prin
Care toate s-au făcut a creat într-o clipă Pământul în centrul universului
pentru că a avut puterea să facă lucrul acesta. Cel prin Care toate s-au făcut
l-a creat într-o clipă pe om în a şasea zi şi l-a pus stăpân peste acest Pământ
împodobit în cele cinci zile precedente ca un palat împărătesc, arătându-i astfel
omului cât de mult îi pasă de el. Aşadar, dacă vom crede că Pământul se află în
centrul universului, mai putem crede în Big Bang şi în miliarde de ani de
evoluţie cosmică? Desigur că nu. Vom crede că Pământul e tânăr, aşa cum
scrie în Sfînta Scriptură care parcă ne invită ea însăşi, în capitolul 5 al Cărţii
Facerii, să-i calculăm vârsta. Dacă vom crede că Pământul se află în centrul
universului şi vom crede în genealogia noastră până la Adam, aşa cum
Scriptura, în Evanghelia de la Luca, o consfinţeşte pe cea a Mântuitorului
Hristos, mai putem crede că ne tragem împreună cu maimuţa dintr-un strămoş
comun? Desigur că nu. Vom crede că suntem, împreună cu Adam şi urmaşii
lui, semenii noştri, stăpânii creaţiei, nişte stăpâni chemaţi să o cârmuiască cu
înţelepciune şi iubire, după cum înţelepciune şi iubire suntem chemaţi să
dăruim atât Domnului nostru Iisus Hristos cât şi semenilor noştri.
Cine are totuşi interesul ca noi să considerăm că Mântuitorul nostru Iisus
Hristos este neputincios şi nepăsător şi să trăim ca şi cum El nu ar exista? Cei
care Îl urăsc de moarte şi urmăresc prin toate mijloacele să ne facă să nu mai
credem în El. Cei care prin ”religia” lor se cred doar ei aleşi ai unui ”alt
dumnezeu” şi sunt învăţaţi încă de mici să-L urască pe Domnul Iisus Hristos.
Şi aceştia sunt astăzi conducătorii lumii. Conducătorii ei din umbră,
conducători pentru care noi, în calitate de creştini suntem ca nişte câini care
trebuie ori exploataţi, ori exterminaţi. Dacă urmărim istoria creştină, ne
convingem că Mântuitorul a dovedit că nu este nici neputincios şi nici
nepăsător. Pentru salvarea noastră din moartea spirituală şi trupescă ce ne
cuprinsese prin Adam, El, Dumnezeu fiind, S-a făcut şi Om şi S-a lăsat
răstignit de noi tocmai pentru ca noi să înţelegem că El vrea să ne salveze din
această moarte. A dovedit cu Trupul Lui însemnat de bici, spini, piroane şi
suliţă şi cu Sângele Lui care s-a vărsat pentru noi toţi că I-a păsat de noi. Şi-a
dovedit puterea prin Învierea Sa. Şi nu numai atât. Prin această grijă a Sa faţă
de noi şi prin puterea Lui asupra morţii ne-a arătat calea mântuirii. Calea unei
suferinţe trecătoare care duce la viaţa veşnică. Spre deosebire de diavolul
ucigător de suflete care, şi neputincios şi nepăsător fiind, ne-a amăgit şi ne
amăgeşte pe calea unei plăceri de-o clipă care ne-a dus şi ne duce în moarte
97
veşnică. Istoria ne certifică faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeul
nostru veşnic, iubitor şi puternic, spre deosebire de conducătorii efemeri ai
lumii acesteia care s-au închinat diavolului. Au vrut să-i extermine pe creştini,
dar cu fiecare mucenic sporea numărul creştinilor, mulţi proveniţi chiar dintre
persecutori. Au vrut să-i dezbine pe creştini prin erezii legate de Persoanele
Sfintei Treimi şi mai cu seamă de Persoana lui Dumnezeu Fiul Iisus Hristos,
dar Mântuitorul, prin Duhul Sfânt purces de la Tatăl şi trimis de El nouă în
Sfânta Lui Biserică, le-a vădit pe toate prin Sfinţii Părinţi ai Bisericii care ne-au
păzit uniţi prin învăţăturile lor. Iată însă că acum conducătorii lumii au găsit o
cale mai subtilă şi mai eficace de a ne îndepărta de Domnul şi Mîntuitorul
nostru Iisus Hristos. Ei nu au mai dus o luptă văzută împotriva Domnului, căci
ştiau puterea Lui, ci au ales calea amăgirii prin ştiinţa mincinoasă bazată pe
legea lui Newton. Şi nu mai au nimic împotriva noastră acum, chiar de-am
crede şi urma cele mai ortodoxe învăţături ale Bisericii, atîta vreme cât credem
şi în acestă ştiinţă a descentrării Pământului pe care ne-au inoculat-o încă din
copilărie şi adolescenţă. Ce se va întâmpla cu cea mai bună băutură dacă în ea
s-a introdus otravă, chiar puţină dar suficient de puternică pentru a ucide? Ei
bine, această ştiinţă în care Pământul este descentrat din centrul universului
este picătura de otravă care, aruncată pe nevăzute în paharul cu cea mai bună
băutură, o face letală. Situarea Pământului în centrul universului este prima şi
cea mai mare raţiune dumnezeiască a creaţiei, raţiune pe care conducătorii de
astăzi ai lumii, deşi cunosc adevărul, vor s-o înlăture din gîndirea noastră.
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” ne adevereşte Scriptura,
arătând că Pământul nu putea fi situat decât într-un centru înconjurat de cer.
În schimb, ştiinţa modernă ne informează că ne aflăm pe o planetă, într-un
sistem solar aflat la marginea Căii Lactee, între miliardele de sisteme similare
ale acestei galaxii. În cine să credem? Dacă credem şi susţinem adevărul
Scripturii care îndeamnă spre respect şi iubire de Dumnezeu, de om şi de
creaţie, suntem imediat etichetaţi drept fanatici, fundamentalişti şi, în orice
caz, periculoşi pentru societate, fapt pentru care cei care o conduc încearcă
prin toate mijloacele să ne discrediteze, marginalizeze şi izoleze. Dacă am crede
şi susţine ”adevărul” ştiinţei de azi, Goliat cel modern care îndeamnă spre
”supravieţuirea” celui mai tare cu preţul ignorării lui Dumnezeu, al distrugerii
creaţiei şi al călcării peste cadavrul semenului, am fi ridicaţi în slăvi, ni s-ar
face reclamă, am fi înnobilaţi de conducătorii societăţii, ducînd un trai lipsit de
griji şi plin de glorie lumească.
De ce? Răspunsul este foarte simplu. Cei care-L urăsc pe Domnul Iisus
Hristos nu ne pot înrobi spiritual şi nu ne pot aservi pe noi creştinii decât dacă
ne zdruncină credinţa în Domnul Hristos prin ştiinţa fără de Hristos a
descentrării Pământului. Dacă vom fi pătrunşi de otrava spirituală a acestei
ştiinţe fără de Dumnezeu, este limpede că Scriptura se va transforma, în modul
nostru de a gândi, din adevărul mai presus de orice îndoială care se cere a fi
cercetat şi crezut, într-un basm frumos care se cere a fi interpretat după legile
de necercetat, ci doar de crezut, ale acestei ştiinţe. Cu alte cuvinte, vom ajunge
să credem nu după adevărul Scripturii, ci după legile inventate de aceşti urâtori
de Hristos chiar împotriva noastră. Cum ne vom mai da seama de Pronia lui
Dumnezeu când noi credem că Soarele, terminându-şi combustia sa peste
miliarde de ani, se va transforma într-o uriaşă roşie distrugând întreg sistemul
solar? Dacă ştiinţa a stabilit ”precis” că viitorul Pământului este astfel pecetluit,
unde mai este locul lui Dumnezeu şi al grijii Sale pentru om? Dacă ştiinţa a
stabilit ”precis” că orice ar face omul tot nu poate schimba soarta sa şi a
Pământului în procesul evolutiv al transformărilor oarbe la care am fost supuşi
98
şi la care vom fi supuşi şi de acum încolo, ce importanţă mai are ideea de
păcat? Cât de virtuoşi sau cât de păcătoşi am fi pe minusculul nostru fir de
praf pierdut în univers, ştiinţa care ni se predă susţine că noi tot nu putem face
nimic pentru a împiedica moartea acestuia care va surveni fie prin infinită
răcire, fie prin Big Crunch, fie prin vreo altă fantasmagorie ce va trece prin
capul nu ştiu cărui om de ştiinţă, dar popularizată după cum cer interesele
conducătorilor lumii. Am ajuns să consumăm tot ceea ce conducătorii lumii
doresc ca noi să consumăm şi chiar ne obligă să consumăm, aşa cum scrie în
cartea cea mai demonică pe care am citit-o vreodată, Protocoalele înţelepţilor
Sionului, editura Alma, Oradea, 1997 capitolul II, paginile 22-23:
„Creştinii nu se orientează după practica observaţiilor imparţiale culese din
istorie, ci după o rutină teoretică, incapabilă de a ajunge la vreun rezultat real.
De aceea noi nu trebuie să ne orientăm după ei; lasă să-şi mai petreacă încă un
timp, să se mai hrănească cu nădejdi şi cu noi petreceri sau cu amintirea
plăcerilor trecute. Să-i lăsăm să creadă în însemnătatea pe care le-am inspirat-o,
relativ la legile ştiinţei, la teorii. În vederea acestui scop propagăm în continuu,
prin presa noastră, încrederea lor oarbă în aceste legi. Clasa inteligentă a
creştinilor va fi mândră de cunoştinţele sale şi, fără a le examina logic, ea va
pune în aplicare toate învăţămintele ştiinţei, născocite de către agenţii noştri
pentru a le călăuzi spiritele în direcţia care ne e utilă nouă. Să nu credeţi că
afirmaţiile acestea sunt fără bază serioasă; gândiţi-vă la succesul care l-am ştiut
făuri darwinismului, marxismului, nietzscheismului. Însă nouă, înrâurirea nocivă
a acestor tendinţe, trebuie să ne fie cunoscută.”
şi încă, în capitolul IX, pagina 59:
„(...) Pentru a nu nimici înainte de vreme instituţiile creştinilor, noi ne-am
atins de ele cu o mână prevăzătoare, am luat în mâini resorturile mecanismelor
lor. Aceste resorturi erau aşezate într-o ordine neclintită, dreaptă; noi am
înlocuit-o cu o dezordine arbitrară. Ne-am atins de jurisdicţie, de alegeri, de
presă, de libertatea individuală şi mai ales de învăţământ şi educaţie, care sunt
reazemul vieţii libere. Am înşelat, năucit şi corupt tineretul creştin, printr-o
educaţie bazată pe învăţăminte şi teorii pe care noi le ştim că sunt false şi care
sunt răspândite de noi. ”
Protocoalele Înţelepţilor Sionului este o carte care nu se mai găseşte prea
uşor. Cred însă că într-o societate care se consideră liberă, orice om, conform
drepturilor sale fundamentale, are dreptul să citească şi o astfel de carte, ca
să-şi formeze o opinie şi să judece el însuşi adevărul sau falsitatea ei. Chiar nu
ştim cine a scris-o, dar această chestiune nici nu mai contează de vreme ce
programul malefic care era expus acolo acum peste 100 de ani se îndeplineşte
astăzi în mod evident şi în cele mai mici detalii. Pentru noi nu ar trebui să
conteze faptul că autorul cărţii e necunoscut sau că evreii o consideră un fals.
Contează doar conţinutul acestei cărţi, atâta vreme cât realitatea de azi
confirmă în cel mai mic detaliu adevărul planurilor de înrobire a creştinilor
scrise în rândurile ei. Oricum cea mai eficace armă împotriva acestor planuri
care pe zi ce trece ni se impun tot mai evident, este pentru creştinul de azi
lupta împotiva păcatului împletită cu lupta pentru aflarea adevărului pe calea
arătată de Scriptură, de Biserică şi de Sfinţii Părinţi.
În concluzie, prin acest consum de ştiinţă demonică din ultimii trei sute de
ani, omenirea şi-a pierdut, ca niciodată în istoria ei, vigoarea credinţei în
Dumnezeu. Cuvinte ca religie, teologie, păcat, credinţă şi-au pierdut puterea lor
într-o lume vlăguită de descentrarea Pământului din centrul universului,
descentrare iniţiată de Copernic dar continuată cu vigoare de-abia după
începutul lucrării tainei fărădelegii reprezentate de legea lui Newton. Suntem
99
aproape de punctul critic al lumii în care omenirea, slăbită spiritual de
conducătorii ei prin propaganda continuă a ştiinţei mincinoase şi descentrante
pentru om, va accepta, pentru un pumn de materie în plus care să-i satisfacă
nevoile de consum şi de confort induse artificial, să-l recunoască drept stăpân
pe Antihrist şi să-i accepte pecetea. Adoptarea în România a legii care impune
actul de identitate cu cip demonstrează limpede că suntem conduşi în această
direcţie fără să ne opunem prea mult.
101
102
Partea a II-a
103
104
1. Premise pentru elaborarea unei astronomii geocentrice
scripturistice
105
De ce trebuie să apelăm la acest text scris în limba greacă veche, de vreme
ce avem trei variante de Biblii ortodoxe româneşti: Biblia de la 1688, Biblia
sinodală şi varianta Anania? Pentru a vedea de ce, este de ajuns să analizăm
prima propoziţie din Septuaginta, să o traducem conform cu înţelesul ei precis
din greaca veche şi să comparăm această traducere cu traducerile în limba
română.
Prima propoziţie din Sfânta Scriptură este:
tradusă în Biblia 1688:
De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pământul.
sau în varianta sinodală:
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
sau în varianta Anania:
Întru’ nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Ar trebui să nu ne mulţumească acest simplu a făcut pus de români în locul
lui . este în limba greacă veche verbul a face la timpul aorist,
persoana a III-a singular, şi indică o acţiune momentană şi nu durativă. Asta
înseamnă că a făcut cerul şi pământul atunci pe loc, într-o clipă, dintr-o dată,
pe dată. Din acest motiv textul trebuia tradus precis perifrastic prin propoziţia:
„La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.”
Când vin evoluţioniştii teişti – acei evoluţionişti care susţin în mod aberant
că Dumnezeu a creat prin evoluţie într-un timp foarte îndelungat - şi spun că
le-a făcut în miliarde de ani, chiar se impune să introducem în traducerea
textului sintagma ”pe dată”. Din acest motiv nu vom da credit total traducerilor
româneşti ale Bibliei pentru fundamentarea modelului nostru cosmogonic
creştin. Nu pentru că n-ar fi bune, dar în multe cazuri sensul nu este redat
complet ca în limba greacă veche.
106
2.1 Ziua întâia
30 „In principio creavit Deus caelum et terram, inquit. Heic desierunt omnia opera, quia cum
caelo et terra nihil aliud creatum est; etenim naturae etiam quae hac ipsa die creatae sunt, huc
usque nondum creatae erant. Si enim cum eis creatae essent, dixisset; non autem dixit ne forte
nomina naturarum antiquiora fiernt substantiis (qnoma) earum. Ecce igitur perspicuum est
caelum et terram ex nihilo fuisse, quia hucusque neque aqua neque spiritus creati sunt, nec
etiam ignis lumenque aut tenebrae formatae sunt. Quae enim posteriora sunt caelo et terrae,
creaturae sunt, quippe quae post illa sunt, nec entia-a-se (itya) fuerunt quippe quae non
priores sunt illis.
Post hoc dixit, non de illis quae sunt a firmamento et desuper, sed de illis quae inter
firmamentum et terram in gremio sunt. Id enim ipse scipsit nobis, non omnia scribens nobis.
De spiritibus enim quonam die creati fuerant non scripsit nobis.
Scribit igitur de terra, quia erat toh-u-boh, id est inanis et vacua; et hoc ad ostendum etiam
inane et vacuum antiquiora esset naturis. Non quod aliquid dicam esse inane et vacuum, sed
ut per hoc non esse, terra, quae erat, cognoscatur sola sine ullo alio fuisse. ”
109
„Să fie lumină!”. Ne putem întreba atunci de ce a mai spus Dumnezeu „Să fie
lumină!” când Sfântul Ioan ne spune că Cerul era deja luminos? Pentru ce mai
face Dumnezeu lumină, dacă deja făcuse Cerul luminos? Ne mai putem întreba
şi de ce Scriptura afirmă că „întuneric era deasupra adâncului” de vreme ce un
Cer luminos ar fi împrăştiat acel întuneric? Din păcate, mai departe în Omiliile
sale la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur nu mai dă nici o explicaţie pentru
faptul că Cerul primordial era luminos.
Pentru a ne lămuri despre faptul că Cerul era luminos înainte de a spune
Dumnezeu „Să fie lumină!” şi, în ciuda acestui fapt, să fie posibilă şi existenţa
întunericului de deasupra adâncului, trebuie să apelăm la Comentariile la
Facere ale Sfântului Efrem Sirul. În Comentariul la Facere păstrat integral, în
traducerea lui Edward G. Matthews jr., din seria Fathers of the Church,
volulmul 91, capitolul I, paragraful 4(2), pagina 77, Sfântul Efrem spune:
„Cât despre întunericul care era deasupra adâncului, unii afirmă că era un
nor al cerului. Acum, dacă tăria ar fi fost creată în prima zi, ei ar avea dreptate.
Dacă cerurile superioare ar fi fost asemenea tăriei, atunci ar fi fost un întuneric
gros între cele două ceruri întrucât lumina nu a fusese creată şi nici fixată
acolo ca să risipească întunericul cu razele sale. Dar dacă locul dintre cele două
ceruri este lumină, după cum dau mărturie Ezechiel, Pavel şi Ştefan, atunci
cum ar putea cerurile, care au risipiseră întunericul cu lumina lor, să acopere
cu întuneric adâncul?”31
Iar în comentariul fragmentar, păstrat în tomul 1 latino-siriac al scrierilor
sale, ediţia Assemani, Roma, 1737, în Catena monahului Severus, la pagina
117, Sfântul Efrem face o interpretare echivalentă:
„În schimb, întunericul despre care Scriptura spune că se întindea peste
ape, îl înţeleg ca un abur gros şi dens care, emis din adâncul apelor şi
condensat în chip de nor întunecat şi negru, a pricinuit acea primă noapte. De
aceea această noapte a fost din cauza norilor, pentru că încă nu fusese făcută
tăria care să producă noaptea şi să întunece universul. Căci atunci când, mai
apoi, a fost făcută aceasta, în chipul unui fel de acoperământ, a acoperit părţile
cele mai de jos ale universului şi le-a răpit acelora lumina strălucitoare şi
cerească.”32
Aşadar, Sfântul Efrem vede întunericul de deasupra adâncului, întuneric
amintit de Scriptură înainte de a zice Dumnezeu „Să fie lumină!”, ca produs de
o perdea groasă de nori care acopereau lumina Cerului primordial şi întunecau
Pământul tohu-bohu.
De-abia acum putem ilustra cum arăta universul în momentul zero al
creaţiei, conform Scripturii şi interpretării ei de către Sfinţii Părinţi. Figura 2, în
31 „As for the darkness that was upon the face of the abyss, some posit that it was a cloud of
heaven. Now, if the firmament had been created on the first day they would speak rightly. If the
upper heavens were similar to the firmament, then there would have been a thick darkness
between the two heavens, for the light had not been created nor affixed there to dissipate the
darkness by its rays. But if the place between the two heavens is light as Ezekiel, Paul and
Stephen bear witness, then how could the heavens, wich had dissipated the darkness with their
lights, spread darkness upon the abyss?”
32
„Tenebras autem, quas dicit aquis incubuisse, spissum densumque vaporem intelligo, qui ex
abysso aquarum emissus, atque in modum obscurae & atrae nubis addensatus, primam illam
noctem attulit: quare eadem nubium fuit: quia necdum conditum fuerat firmamentum, quod
noctem efficeret, & universum obumbraret. Nam quum hoc postmodum factum fuisset, infimas
mundi partes, ad instar cuiusdam velaminis, obnupsit, & illis claram coelestemque lucem
eripuit.”
110
care am notat cu C şi cu SPprim centrul, respectiv suprafaţa Pământului
primordial, explică versetele scripturistice:
(...)
adică:
La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era
nevăzut şi netocmit (...)
33
„Oportebat enim cuiuscumque rei in sex diebus initium cognosci, et si cum abysso creatae
sunt nubes, ipsae quoties ex abysso ipsa natae sunt: nam et Elias nubem e mari ascendentem
vidit; rursusque Salomon dixit: Per scientiam eius eruperunt abyssi et nubes stillaverunt rorem.
112
Pentru a merge înainte cu modelul nostru cosmogonic, urmează să arătăm
secvenţial în câteva desene cum s-a ajuns de la Pământul tohu-bohu la
adâncul de ape şi la întuneric. Dacă în figura 2 am arătat deosebirea dintre
Cerul primordial şi Pământul primordial, acum trebuie să arătăm deosebirile
apărute privind numai Pământul primordial. În locul Pământului tohu-bohu,
apar adâncul de ape şi aerul pentru văzduhul necesar ca să poată să se ridice
norii din ape şi ca să poată bate vântul.
Ne-am putea întreba de ce aveam la început Pământ tohu-bohu şi, la puţin
timp după aceea, avem văzduh şi abis de ape? Aici ne învaţă Aristotel că avem
un atractor unic al materiei, atractor care se află în centrul C al Pământului.
Astfel, în fragmentul Existenţa greului şi uşorului absolute din tratatul Despre
cer, Cartea a 4-a, Capitolul 4, la pagina 288-289 din traducerea românească a
lui Şerban Nicolau scrie că:
„Este evident din cele ce urmează că există ceva absolut uşor şi ceva absolut
greu. Numesc uşor absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în
sus şi greu absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în jos,
dacă nimic nu-l împiedică. (…) Vedem că, într-adevăr, precum am spus mai
înainte, corpurile făcute din pământ se găsesc totdeauna sub toate celelalte şi
se mişcă către centru. Dar centrul este determinat. (…) Dar este evident din
multe motive că exisă în mod sigur un centru spre care se deplasează corpurile
având greutate şi de unde pleacă corpurile având uşurinţă. (…) Apoi, observaţia
arată că deplasarea focului în sus şi deplasarea pământului şi a corpurilor
având greutate în jos formează aceleaşi unghiuri. Prin urmare, acestea trebuie
să se deplaseze spre un centru. (Întrebării dacă se întâmplă spre centrul
Pământului sau spre centrul universului, de vreme ce ele sunt aceleaşi, i s-a
răspuns în alt loc.) Dar, deoarece corpul care se găseşte sub toate celelalte se
deplasează către centru, ceea ce se găseşte peste toate se deplasează în mod
necesar către marginea locului în care corpurile înfăptuiesc mişcarea, căci
centrul este opus marginii, iar ceea ce este plasat totdeauna sub este opus celui
care se ridică peste celelalte corpuri. Din această cauză este raţional să spunem
că greul şi uşorul sunt două, căci şi locurile sunt două, centrul şi marginea.”
Prin urmare, centrul C al Pământului este un punct special căruia
Dumnezeu i-a dat puterea să atragă toată materia grosieră din univers. E
singurul punct din univers care poate atrage materia grosieră a acestuia. Prin
grija Sa, Dumnezeu a fixat acel punct în centrul Pământului tohu-bohu şi a
pus putere mare de atracţie în acest centru. Începând cu momentul zero,
atractorul începe să-şi facă datoria şi atrage spre el materia grosieră în ordinea
descrescătoare a densităţii. Ca să ne imaginăm cum a funcţionat atractorul,
putem face un experiment. Dacă punem într-o sticluţă nişte nisip în loc de
pământ, apă şi nişte ulei în loc de aer şi agităm bine sticla până iese o mâzgă
aproape omogenă şi după aceea o punem pe masă, putem spune că avem
momentul zero şi putem lăsa apoi atractorul universal să-şi facă datoria. După
câtva timp, nu mult, e vorba de minute aici, sticla tohu-bohu devine o sticlă cu
straturile de nisip, apă şi ulei bine conturate şi despărţite. Aşa credem că s-a
petrecut şi cu Pământul tohu-bohu. Nu vedeam aer, apă şi pământ în
momentul zero, când Cerul primordial era deja desăvârşit, dar după câteva
Non autem propter seipsas (qnoma) tantum necessarium erat ut in hoc loco crearentur; sed
etiam propter ministerium primae noctis a se faciendum, prima nocte creatae sunt. Eo enim
modo quo extendit (Deus) nubes per Aegyptum tribus diebus et tribus noctibus, (ita)
extendebantur nubes per totam creationem nocte prima dieque primo. Si enim nubes dissipatae
fuissent, non necessarium fuisset luminare primo die, quia sufficiens erat splendor caelorum
supremorum ad vicem gerendam luminaris quod primo die creatum est.”
113
minute aerul s-a ridicat în sus faţă de atractor, ca uleiul din sticlă, apa s-a pus
la mijloc şi credem că pământul din Pământul tohu-bohu, deşi încă era
nevăzut, a început să se strângă la fundul apei, ca o sferă în jurul atractorului
din punctul C. Figura 3 ilustrează, schematic evident, ca şi cum ar fi văzută în
secţiune, această separaţie de factură aristoteliană a substanţelor primordiale,
în care am desenat şi elementul pământ deşi el era acoperit de ape.
115
Fig. 4 Începutul primei seri a lumii. Aburii încep să se ridice din
ape în aer pentru a forma norii, iar lumina Cerului primordial
începe să se estompeze.
116
Fig. 5 Prima noapte a lumii: Întuneric era deasupra adâncului
şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.
heic scriptum est, participem faciunt eum, tamen ex eis quae verisimila non sunt affinitatem ei
(cum Deo) non asserunt fideles qui, propter solide dicta de eo, naturae illi (divinae) consociant
eum; nam ex huiusmodi verbis Spiritum creatorem asserere non possunt.
Dictum est enim: Spiritus Dei malus affligebat Saul; et quod dictum est:
Incumbebat…quidnam factum de aquis, die primoquo super aquas incumbebat (Spiritus)? Si
autem eo die, quo scriptum est illum incubuisse super aquas, nihil factum est ex aquis, die
autem quinto genuerunt aquae reptilia volatiliaque, Spiritum super aquas incubuisse non
scriptum est, quisnam dicet operationis (creativae) participem fuisse illum qui, etsi incubuisse
eum dicit Scriptura, attamen aliquid factum esse ex aquis eo die quo incumbebat non dixit?
Quemadmodum autem per ministerium ipsum nubium, id est ex umbra primae noctis,
memorata est nobis creatio nubium, die primo, ita per ministerium spiritus, id est flatus eius,
voluit Moyses nos certiores facere creationis eius. Quemadmodum enim nubes non sunt sine
umbra, (ita) etiam spiritus non est sine flatu. Per ministerium eorum igitur fit nobis mentio
eorum quae nisi hoc modo memorari nobis non possunt. Spiritus ipse igitur flabat quia ipse ad
hoc creatus est. Postquam autem flavit ostenditque ministerio suo prima nocte se creatum esse,
denuo desiit ipso die primo, sicut abierunt nubes et dispersae sunt ipso die primo.”
119
Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta
propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de
timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea
primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”35
Fragmentul de mai sus ar putea ridica o obiecţie la ceea ce am afirmat
anterior. Sfântul spune că norii au fost făcuţi într-o clipă, iar noi am afirmat că
a trecut cam o oră până s-au strâns de s-a făcut întuneric beznă. Dacă
afirmăm precum Sfântul Efrem că norii au fost făcuţi de Dumnezeu într-o clipă,
nu putem explica faptul că Scriptura spune „a fost seară şi a fost dimineaţă, zi
una.”, pentru că seara avem o lumină crepusculară care se stinge gradat, nu e
dintr-o dată întuneric beznă. Noi am luat de bun de la Sfântul că prima zi a fost
o zi etalon pentru celelalte zile, o zi de 24 de ore, dar, spre deosebire de Sfântul
Efrem, am luat de bun şi de la Scriptură faptul că a fost seară în această primă
zi. Or ca să poată fi o întunecare gradată cum se petrece seara, am presupus
noi că perdeaua de nori care s-a interpus în calea luminii Cerului primordial
s-a format cam într-o oră. Sfântul Efrem spune că s-a făcut întuneric într-o
clipă şi a durat exact 12 ore, şi asta e puterea lui Dumnezeu, că poate face
Dumnezeu şi aşa ceva, nu zicem nu, dar nouă Scriptura ne spune că a fost
seară, adică nu întuneric beznă din prima clipă, şi atunci, împuterniciţi fiind de
Scriptură, am zis că prima seară pe Pământ a durat cam cât durează serile pe
care le vedem acum, adică în jur de o oră până s-a făcut acel întuneric beznă.
Iar dacă afirmăm în continuare, precum Sfântul Efrem, că întunericul total al
nopţii a durat până ce adunat cu timpul serii a dat fix 12 ore, facem un model
care se potriveşte perfect cu ceea ce spune Scriptura. Sigur că putea Dumnezeu
să facă norii într-o clipă dacă ar fi vrut, dar aici credem că ne arată că i-a făcut
într-o oră pentru că El a vrut să-i facă în acest timp, tocmai pentru ca seara
acelei prime zile să fie lină precum sunt serile de acum, ca să vedem că prima zi
a lumii, din punct de vedere al duratei ei şi al alternanţei lumină-întuneric, a
fost cu totul identică cu zilele de astăzi şi să nu ne vină în minte ipoteze
nebuneşti de tipul Big Bang. Dacă credem că a fost seară, cum spune
Scriptura, noi nu putem gândi o altfel de seară decât cea normală pe care o
cunoaştem ca durată şi ca mod de reducere gradată a iluminării. Cum ar putea
să arate o seară în ipoteza în care spunem că zilele de atunci ar fi perioade de
miliarde sau milioane de ani? Sau poate că gândim că acum trebuie să
interpretăm metaforic Scriptura, adică să nu luăm în seamă exact ce spune ea.
Dacă ajungem, Doamne fereşte, să nu mai luăm în seamă exact ce spune
Scriptura, atunci ajungem noi mari ”învăţaţi” în locul lui Dumnezeu care a
insuflat-o, şi o aruncăm la coş cu Dumnezeu cu tot, cum vedem că fac savanţii
nebuni de astăzi. Ne imaginăm ce feţe vor face înaintea lui Dumnezeu la
judecată când vor fi întrebaţi de ce n-au ascultat glasul Scripturii şi al Sfinţilor
Părinţi. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă s-ar putea să greşim puţin faţă
de ceea ce a fost cu exactitate atunci, suntem acoperiţi în tot ce am spus şi de
Scriptură, şi de Sfinţii Părinţi, şi de ceea ce vedem cu proprii ochi.
35
„At the end of the twelve hours of that night, the light was created between the clouds and
the waters and it chased away the shadow of the clouds that were overshadowing the waters
and making them dark. For Nisan was the first month; in it the number of the hours of day and
night were equal.
The light remained a length of twelve hours so that each day might also obtain its [own]
hours just as the darkness had obtained a measured length of time. Although the light and the
cluods were created in the twinkling of an eye, the day and the night of the first day were each
completed in twelve hours.”
120
Dacă avem argumente puternice noi îi putem contrazice puţin chiar şi pe
Sfinţii Părinţi, dar întotdeauna nutrind faţă de ei smerenie şi un profund
respect, căci chiar inexactităţile lor ne pot arăta calea cea adevărată. Astfel,
spre deosebire de Sfântul Efrem, vom argumenta şi noi că atunci Duhul lui
Dumnezeu Care Se purta pe deasupra apelor era Duhul Sfânt şi nu neapărat
numai vântul cum credea Sfântul. Noi îi putem demonstra Sfântului Efrem că
era Duhul Sfânt, dar numai dându-i un răspuns logic argumentat la întrebarea
pe care a pus-o el când a desfiinţat, pe bună dreptate, înterpretarea că Duhul
stătea ca cloşca pe ouă ca să încălzească apele, când n-avea nici o noimă să
facă aşa ceva de vreme ce le putea încălzi într-o clipă la ce temperatură ar fi
dorit. Hai să ne amintim ce întrebări pusese Sfântul când a combătut
interpretarea cu cloşca de pe cuibar:
„...ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe
deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta
deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele
au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra
apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura
spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea
zi în care se purta?”
Părerea noastră este că Sfântul Efrem s-a concentrat prea mult asupra
apelor şi asupra faptului că nu-i plăcea interpretarea cu cloşca pe care dorea să
o respingă, cum de altfel a şi reuşit. Noi suntem de acord că, deşi la fiecare
dintre acţiunile creaţiei au participat toate Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei
Treimi, mai ales Dumnezeu Tatăl a plănuit ceeea ce trebuia creat, apoi mai ales
Dumnezeu Fiul şi Cuvântul Tatălui a transpus în realitate ce a plănuit Tatăl,
iar apoi, mai ales Dumnezeu Duhul Sfânt a sfinţit creaţia ca să dăinuiască în
chip neschimbat. Credem că astfel lucrează Dumnezeu Sfânta Treime: Tatăl
plănuieşte creaţia, Fiul realizează creaţia după cum a plănuit-o Tatăl, iar,
pentru ca această creaţie să dăinuiască, Duhul Sfânt o sfinţeşte. Iar ceea ce
este sfinţit are capacitatea de a dăinui în timp fără să se mai schimbe, deoarece
sfinţirea însemnă desăvârşire. Hai să vedem ce anume putea să fie sfinţit în
decursul primei zile a lumii ca să implice acţiunea Sfântului Duh, că Duhul
Sfânt creează prin sfinţire. Ce a sfinţit Sfântul Duh ca să putem susţine că S-a
purtat peste ape în decursul întregii acelei zile? Am zis că prin sfinţire ceea ce a
fost sfinţit rămâne şi dăinuie fără să se mai schimbe, pentru că este desăvărşit.
Ce anume a rămas neschimbat până astăzi, în legătură cu Pământul, începând
din acea primă zi a lumii? Apele? Nicidecum, că mai apoi le-a despărţit
Dumnezeu cu tăria. Văzduhul? Nici atât, că acum avem văzduh sub tărie, iar
atunci era văzduh deasupra adâncului. Pământul ca substanţă? Nici măcar,
pentru nu se vedea şi bănuim că nu era deloc uscat aşa cum vedem azi, ci era
acoperit de ape. Pământul tohu-bohu? Am văzut că după o oră nu mai era
tohu-bohu. Atunci ce? Chiar Sfântul ne-a atras atenţia că:
„Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta
propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de
timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea
primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”
Din acest fragment al Sfântului Efrem putem vedea ce a rămas neschimbat
şi sfânt de atunci până astăzi. Sunt trei fenomene care au rămas neschimbate.
Primul fenomen este alternanţa întuneric-lumină a zilei, care se respectă - cu
excepţia celei de la minunea lui Iisus Navi şi celei din ziua răstignirii
Mântuitorului Iisus Hristos - de atunci şi până astăzi. Al doilea fenomen este
cel pe care l-am evidenţiat noi, anume iluminarea gradată la trecerea de la zi la
121
noapte şi invers. Al treilea fenomen este durata zilei, egală cu durata primei zile,
anume durata de 24 de ore a alternanţei întuneric-lumină a fiecărei zile pe care
o vedem. Nimic nu este mai sigur în viaţa noastră decât faptul că în fiecare zi
observăm că se face seară, urmează noaptea, apoi se face dimineaţă şi urmează
ziua, iar din momentul în care se face seară şi până când începe seara zilei
următoare, măsurăm pe ceas 24 de ore cum face toată lumea. Aşadar, credem
că prin purtarea Sa peste ape în acea zi, Sfântul Duh a creat ziua sfântă de
24 de ore cu alternanţă întuneric-lumină şi cu trecere gradată de la lumină la
întuneric şi invers, zi care s-a perpetuat în mod neschimbat până astăzi. Din
acest motiv, spre deosebire de Sfântul Efrem, credem că Acela Care S-a purtat
peste ape a fost chiar Duhul Sfânt. Credem că Duhul Sfânt, prin purtarea Sa pe
deasupra apelor, a dorit să sfinţească acea primă zi, adică să o facă durabilă şi
neschimbată, de 24 de ore cât afirmă pregnant Sfântul Efrem, cu alternanţă
întuneric-lumină şi cu seară şi cu dimineaţă aşa cum vedem în toate zilele, pentru
că din acest motiv menţionează cu asiduitate Scriptura serile şi dimineţile.
Credem că prin purtarea din prima zi a lumii a Sfântului Duh pe deasupra apelor
a fost sfinţit timpul în care se desfăşoară o zi pe Pământ. Prin purtarea Sfântului
Duh pe deasupra apelor, Scriptura ne arată că din prima zi a lumii şi până astăzi
toate zilele lumii s-au desfăşurat în timpul sfânt de 24 de ore, timp creat prin
acţiunea de sfinţire a Duhului Sfânt.
Aşadar, Sfântul Duh era Cel Care Se purta pe deasupra apelor, dar nu în
chip de cloşcă pentru a le încălzi, ci pentru ca să sfinţească modul de iluminare
şi durata zilelor pe Pământ. Atunci, oare, ne-a minţit Sfântul Efrem când a
spus că în prima seară a lumii a bătut vântul? Sfântul nu putea minţi, căci
sfinţii nu mint; dacă nu era el să ne intrige cu întrebarea cea bună, nu ne
puneam niciodată problema ce s-a creat sfânt pe Pământ încă din prima zi. Şi
chiar dacă am văzut la Sfânt o mică scăpare din vedere, el totuşi a pus
întrebarea corectă care ne-a călăuzit pe noi la interpretarea cea bună. De fapt
Sfântul Efrem a spus adevărul atunci când a afirmat că în prima seară a lumii
a bătut vântul. Era şi un vânt atunci care se purta peste apele adâncului,
întrucât era vorba de Sfântul Duh Care Se purta peste ape în chip de vânt.
Scriptura consfinţeşte că S-a mai arătat Sfântul Duh şi în chip de porumbel la
Botezul Domnului, şi în chip de limbi de foc şi de vânt la pogorârea Sa peste
Apostolii adunaţi împreună cu Maica Domnului:
„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine
repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte 2, 1-4)
Dacă la acest nou început, pe care ne place să-l numim începutul noii
creaţii, anume creaţia duhovnicească, cea a Bisericii prin care Domnul face din
oameni păcătoşi sfinţi, avem mărturie clară de la Apostoli că Duhul Sfânt S-a
arătat în chip de vânt, de ce n-am crede ce spune Scriptura că şi atunci, la
începutul creaţiei vechi, a celei materiale, S-a purtat Sfântul Duh în chip de
vânt?
Sfântul Efrem nu a greşit atunci când a afirmat că versetul Scripturii
menţionează şi acţiunea vântului pentru că, într-adevăr, era vorba şi despre
vânt ca o mişcare a aerului care doar ce fusese creat. Purtarea Duhului pe
deasupra apelor se potriveşte foarte bine şi cu existenţa vântului.
Completându-l pe Sfântul Efrem, credem că Scriptura a vrut în acest loc să ne
arate că Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor în chip de suflare de vânt.
122
Avem astfel două purtări în chip de suflare de vânt ale Sfântului Duh: cea din
prima zi a creaţei, purtare care marchează începutul creaţiei materiale, lumea,
atât prin curgerea timpului cât şi prin măsura lui sfântă de 24 de ore, şi purtarea
din ziua Cincizecimii care marchează începutul creaţiei duhovniceşti, Biserica,
prin crearea de oameni sfinţi ai Bisericii.
Aşadar, durata de 24 de ore a zilei ca durată sfântă de timp, prin alternanţa
întuneric-lumină, a fost marcată şi pecetluită încă din prima zi prin acţiunea de
purtare asupra apelor a Sfântului Duh şi a vântului. Vântul sugerează cel mai
bine atât existenţa aerului cât şi mişcarea lui. După ce a început să sufle, odată
cu apariţia aerului la suprafaţa Pământului primordial, apariţie instantanee cu
momentul zero al creaţiei şi cu începutul primei seri a lumii, vântul, ca
manifestare vizibilă şi a acţiunii Sfântului Duh, şi-a încetat la sfârşitul
perioadei diurne a primei zile misiunea de marcare a duratei sfinte a acestei
zile, după cum ne aminteşte şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., 1, 19,
pagina 88:
„După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i
şi a revenit la nemişcarea sa, apoi a venit la existenţă tăria.”36
36 „After the wind hovered on the first day, manifested its service by its blowing and returned to
its stillness, then the firmament came to be.”
123
toate celelalte au fost făcute din aceste cinci lucruri care au primit existenţă din
nimic.»37
La fel ca la întuneric, Sfântul e de părere că Dumnezeu a creat acea lumină
într-o clipă, numai că noi vrem s-o facem să lumineze gradat ca să dureze şi
dimineaţa cam o oră din momentul în care începe să se crape de ziuă şi până
când se luminează de-a binelea. Cum facem? Va trebui să apelăm şi la cele
câteva fragmente disparate din comentariul fragmentar la Facere din Catena
Severiană, ediţia Assemani, pagina 124, unde găsim următoarele informaţii
date de Sfântul Efrem despre acea lumină creată de Dumnezeu în dimineaţa
primei zile:
„Aşadar, a zis Dumnezeu în prima zi ‘Să fie lumină’, de bună seamă ca
pentru ceva de mare valoare, încât, străbătând universul, să risipească
întunericul pe care vaporii umezi, cum am spus mai înainte, eliberaţi din apele
care se menţineau încă peste pământ, îl făcuseră în atmosfera învecinată. Dar
nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a
influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile
umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea
densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea
deasupra apelor. În plus acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care
până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim
soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a
izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.”38
Dacă aici Sfântul Efrem susţine că lumina este fiica focului, să vedem ce
spune Sfântul despre foc. În fragmentul de la pagina 85 din traducerea
Matthews, I, 15, găsim o foarte interesantă teorie a focului, în care Sfântul
Efrem afirmă că focul nu are existenţă de sine stătătoare, ci există în celelalte
substanţe create:
„Focul a fost de asemenea creat în prima zi, deşi nu este consemnat că a
fost creat. Deoarece focul nu avea existenţă în sine şi de sine, ci exista în
altceva, a fost creat împreună cu acel lucru în care urma să existe. Nu este
posibil ca un lucru care nu există de sine să poată precede acel lucru care este
cauza existenţei lui. Că (focul) este în Pământ, dă mărturie natura, dar că el nu
a fost creat împreună cu Pământul, afirmă Scriptura când spune, “La început a
creat Dumnezeu cerul şi pământul.” Atunci şi focul, cum nu există de sine, va
37 „Heaven, earth, fire, wind and water were created from nothing as Scripture bears witness,
whereas the light, which came to be on the first day along with the rest of the things that came
to be afterwards, came to be from something. For when these other things came to be from
nothing, (Moses) said, God created heaven and earth. Although it is not written that fire, water
and wind were created, neither is it said that they were made. Therefore, they came to be from
nothing just as heaven and earth came to be from nothing.
After God began to make [things] from something, Moses wrote, God said, “Let there be light”
and so on. Although Moses did say, God created the great serpents, nevertheless “let the waters
swarm with swarming things” had been (said) prior to that. Therefore those five created things
were created from nothing and everything else was made from those (five) things that came to
be from nothing.”
38 „Dixit ergo Deus primo die: Fiat lux : magno scilicet operae pretio, ut universum
circumlustrans, tenebras dissiparet, quas humidi vapores, ut supra dixi, ab aquis terram
adhuc obtinentibus emissi, in vicino aere fecerent. Sed nec ipsa lucidi illius corporis substantia
ab humidi aeris contagione immunis fuit, ipso calore humidas exhalationes ad ipsum trahente;
nec praedicti ignis lux poterat perrumpere aerem illum crassum, humidumque, atque
tenebrosum, nec tenebras superficiem aquarum obtinentes dispellere. Haec porro ab igne
supero fundebatur, qui nec hactenus collectus fuerat, nec inclusus alligatusque uni orbi, quem
solem dicimus.(…) nam lux, quae Deo jubente prodiit primo die, ex coelesti igne profluxit:
omnis quippe lux ignis filia est.”
124
rămâne în pământ, chiar dacă pământul şi apele au primit poruncă să scoată
în orice moment foc din sânul lor împreună cu vântul şi norii.”39
Dacă vom considera adevărate aceste două fragmente din comentariile
Sfântului Efrem la Facere, în care este vorba despre foc, putem să ne imaginăm
în modelul nostru cosmogonic şi o dimineaţă lină a primei zile a lumii, nu
bruscă precum o vedea Sfântul Efrem. Sfântul spune că focul există în orice
altceva creat. Aici a spus că este în pământ, în ape, în vânt şi în nori, şi
observaţia ne spune că aşa este, toate pot produce focul. Mai înainte spusese
că „acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu
fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci
lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul
ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.” Prin urmare nu am greşi dacă
am considera că Sfântul Efrem vedea focul ca pe un constituent comun al
tuturor creaturilor. Inclusiv în Cerul primordial se afla focul. Într-adevăr,
Sfântul vedea până şi îngerii, în calitate de fiinţe spirituale, creaţi din duh şi
din foc. Parcă începem să înţelegem acum şi de ce era Cerul primordial luminos
înainte de crearea luminii, de vreme ce acest Cer este constituit din foc şi
dintr-o materie mult mai străvezie decât materia grosieră şi opacă a Pământului
primordial. Fraza-cheie pentru a realiza modelul dimineţii line este „nici chiar
substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei
atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici
lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi
întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor.”
Aşadar noi înţelegem astfel:
- lumina creată în acea dimineaţă de către Dumnezeu prin poruncă provenea
din focul ceresc, cel de deasupra perdelei de nori, foc care făcea ca Cerul
primordial să fie luminos încă din momentul zero al creaţiei, întrucât acest Cer
avea şi are materia mai fină decât a Pământului.
- înainte de porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, lumina deja existentă a
focului stabilit, adică a focului de deasupra, deci lumina proprie a Cerului
primordial nu putea să străpungă perdeaua de nori groşi. (Ce păcat că mare
parte din comentariul păstrat fragmentar la Facere al Sfântului s-a pierdut.
Chiar Sfântul recunoaşte că primul său comentariu la Geneză era mult mai
amănunţit decât cel de-al doilea care s-a păstrat şi care, faţă de primul, nu este
decât un rezumat sistematizat. Cu siguranţă că acolo am fi aflat mult mai
multe lucruri interesante despre modul în care s-a făcut acea dimineaţă.)
- în schimb după porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, Sfântul zice că
„lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care
adumbreau apele şi le întunecau.” Coroborând această informaţie cu cele de
dinainte, rezultă că însuşi focul ceresc, în urma poruncii, a străpuns perdeaua de
nori groşi şi din el a fost creată lumina care a rămas între nori şi ape ca să le
lumineze.
39 „Fire was also created on the first day, although it is not written down that it was created.
Since (fire) had no existence in and of itself but existed in something else, it was created
together with that thing in which it came to be. It is not possible that a thing which does not
exist of itself can precede that thing which is the cause of its existence. That (fire) is in the
earth, nature bears witness, but that it was not created together with the earth, Scripture
affirms, when it said, In the beginning God created heaven and earth. Fire too then, since it does
not exist of itself, will remain in the earth, even if the earth and the waters have been
commanded at every moment to bring forth fire from their wombs along with the wind and the
clouds.“
125
Singura deosebire dintre noi şi Sfântul Efrem este că, în modelul nostru,
focul ceresc nu pătrunde dintr-o dată prin perdeaua de nori ca să-şi aprindă
brusc lumina şi să ne facă ziuă într-o clipă, ci pătrunde treptat în circa o oră şi
începe să-şi producă lumina poruncită pe măsură ce ajunge între nori şi ape,
astfel ca să ne facă o dimineaţă lină şi plăcută. Aşa cum am stabilit că norii
groşi au fost produşi în mod continuu şi lin într-o oră din apele de deasupra
adâncului, tot astfel şi lumina creată atunci de Dumnezeu putea să fie produsă
în acelaşi mod continuu şi lin, tot într-o oră, din focul ceresc care, în urma
poruncii, a intrat la fel de continuu şi de lin printre acei nori groşi. Desigur, nu
putem afirma cu certitudine că lumina primei zile s-a produs exact în modul
arătat mai sus. Totuşi, prin calea indicată de Sfântul Efrem am elaborat un
model cosmogonic pentru producerea luminii în urma poruncii lui Dumnezeu
astfel ca să se formeze o dimineaţă identică cu dimineţile pe care le cunoaştem,
iar modelul nostru este în concordanţă cu cele relatate de Sfânta Scriptură.
Dacă este aşa, atunci putem ilustra crearea primei dimineţi a lumii tot prin 2
desene, la fel ca la crearea serii, unul pentru a marca începutul dimineţii, iar
celălalt pentru a marca ziua bine stabilită după circa o oră.
40
„ The light then was like a bright mist over the face of the earth. Whether it was like the dawn
or like the pillar that gave light to the people in the wilderness, it is obvious that it would have
been unable to chase away the darkness that was spread over the face of everything, unless it
had spread out completely over everything, either by its substance or by its brightness. The
light was released so that it might spread over everything without being fastened down. It
dispersed the darkness that was over everything although it did not move. It was only when (the
light) went away and when it came that it moved, for when (the light) went away the rule was
given to the night and at (the light's) coming there would be an end to (the night's) rule.”
129
2.2.1 Teoria Sfântului Efrem despre crearea tăriei şi rolul ei.
Mutarea văzduhului primordial sub tărie. Cele trei ceruri ale
lumii.
41
„After one night and one day were completed, the firmament was created on the second
evening and henceforth its shadow rendered service for all subsequent nights.”
130
alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau
dedesubtul [tăriei].
Nici vântul n-ar fi putut rămâne acolo, fiindcă nici măcar nu exista acolo.
Căci în prima noapte Moise a spus că se purta, şi nu în a doua noapte. Dacă
tăria ar fi fost creată în prima noapte când [vântul] sufla, atunci ar fi putut fi
vreo controversă. Dar, de vreme ce nu este scris că [vântul] sufla când tăria a
fost creată, cine ar (putea) spune că vântul era acolo când Scriptura nu spune
asta?
După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i
şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria. Prin urmare este
evident că [vântul] nici nu a rămas deasupra, nici nu a coborât dedesubt, căci
cum poate cineva căuta, în orice poziţie sau loc, ceva a cărui materie însăşi
există numai în momentul slujirii sale şi a cărei slujire se sfârşeşte când el
încetează să sufle? Cu vântul s-au petrecut trei lucruri în ziua creării lui: a fost
creat din nimic, a suflat în şi prin ceva, şi a revenit la a fi ascuns în nemişcarea
sa.
După ce vântul a fost supus la aceste trei lucruri, tăria a fost creată în seara
zilei a doua. Nu a fost deci nimic care s-a ridicat împreună cu ea, fiindcă nu a
fost nimic care a rămas deasupra ei. Ea a făcut o despărţire între apele pe care
avea poruncă să le separe, dar nu între lumină, vânt sau întuneric, fiindcă
aceasta nu se poruncise.”42
42
„After [Moses] spoke of those things that came to be on the first day, he began to write about
those things that came to be on the second day, saying, And God said, “Let there be a firmament
between the waters and let it separate the waters below the firmament from the waters above the
firmament.” The firmament between the waters was pressed together from the waters. It was of
the same measure as the waters that were spread out over the surface of the earth. Then if, in
its origin, [the firmament] was above the earth (for the earth, water and fire were beneath it,
while water, wind and darkness were above it), how do others posit that this [firmament], which
is enveloped like an embryo in the uterus within the womb, is the womb of everything created
between everything?
(2) For if the firmament had been created between everything, light, darkness, and wind,
which were above the firmament when it was created, would have been confined above the
firmament. If the creation [of the firmament] had occurred at night, the darkness and wind
would also have remained there together with the waters which remained there. But if the
creation [of the firmament] had occurred in the day, the light and the wind also would have
remained there along with the waters. And if they had remained there then the [wind, water and
lights] that are here would be different things. When, then, could they have been created? But if
they did not remain there, how did those elements that were above [the firmament] when they
were created move down below it?
18. The firmament was created on the evening of the second night, just as the heavens came
to be on the evening of the first night. But when the firmament came into existence, the
covering of clouds that had served for a night and a day in the place of the firmament
dissipated. Because [the firmament] had been created between the light and the darkness, no
darkness remained above it, for the shadow of the clouds was dispelled when the clouds
themselves were dispelled. Nor did any of this light remain there, for its alotted measure of time
had come to an end and so it sank into the waters that were beneath [the firmament].
(2) The wind could not have remained there, either, because it did not even exist there. For, it
was on the first night that [Moses] said it hovered and not on the second night. If the firmament
had been created on the first night when [the wind] was blowing there could then be some
debate. But, since it is not written that [the wind] was blowing when the firmament was
created, who would say that the wind was there when Scripture does not say so?
19. After the wind hovered on the first day, manifested its service by its blowing and returned
to its stillness, then the firmament came to be. It is evident, therefore, that [the wind] neither
remained above nor descended below, for how can one seek in any position or place for
something whose very substance only exists at the moment of its service and whose service
comes to an end when it ceases to blow? The wind underwent three things on the day of its
131
Conform Sfântului Efrem, o succesiune cauzală fără trecere de timp,
sistematizată în cinci puncte, a evenimentelor instantanee care s-au petrecut la
crearea tăriei în momentul de sfârşit al primei zile, moment care coincide cu
începutul serii zilei a doua, este următoarea:
1. Vântul încetează să mai bată. („După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a
manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a
început să existe tăria.”)
2. Perdeaua deasă de nori cu ajutorul căreia se formase întunericul în prima
noapte a lumii dispare. („Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori
care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat.”)
3. Tăria este creată instantaneu la începutul serii celei de-a doua zile, din
apele primordiale ale abisului, despărţindu-le şi ocupând exact spaţiul pe care
îl ocupau apele în locul cărora a apărut ea. („Iar tăria dintre ape a fost întărită
din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa
Pământului. (...)
Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a
fost făcut în seara primei nopţi.”)
4. Lumina care a luminat sub perdeaua de nori se retrage în apele de
dedesubtul tăriei. („Şi niciun pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă
măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele
care erau dedesubtul [tăriei].”)
5. În acelaşi timp cu lumina creată care se mută sub tărie în apele de
dedesubtul ei, şi aerul care se afla deasupra abisului apelor este mutat tot sub
tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei. („Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar
fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci,
când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele
elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat
dedesubtul ei?”)
După ce ne-am înarmat cu toate aceste informaţii în plus pe care Sfântul
Efrem ni le-a oferit despre tărie, suntem în măsură să punem acum nişte
întrebări esenţiale în legătură cu afirmaţia făcută de Sfânta Scriptură „Şi numi
Dumnezeu tăria cer.”, anume:
- De ce a numit Dumnezeu cu acelaşi cuvânt, cer, atât Cerul primordial
despre care ştim că a fost desăvârşit, spiritual şi luminos, cât şi tăria creată în
a 2-a zi, nedesăvârşită (deoarece a fost împodobită cu luminători abia a 4-a zi)
şi din materie grosieră (deoarece a fost creată din ape, şi pricinuitoare de
întuneric prin umbra lăsată)?
- Ce a vrut să ne spună Sfânta Scriptură când a numit cer atât lucrul
spiritual şi desăvârşit cât şi lucrul material şi nedesăvârşit?
Pentru a răspunde mulţumitor la aceste întrebări, trebuie să admitem că,
începând cu acest moment, Dumnezeu a dorit prin glasul Scripturii să îi
comunice cititorului care se transpune mental în universul Hexaemeronului o
schimbare de referinţă în legătură cu locul în care trebuie să se afle pentru a
observa evenimentele aşa cum sunt descrise ele de Cartea Sfântă. Dumnezeu îi
spune cititorului Cărţii Facerii că odată cu crearea tăriei, pentru ca să poată
creation: it was created from nothing, it blew in and through something, and it reverted to being
hidden in its stillness.
20. After the wind had undergone these three things, the firmament was created on the
evening of the second day. There was then nothing that rose along with it, because there was
nothing that remained above it. It made a separation between the waters that it was
commanded to separate, but not between the light, the wind or darkness, for this had not been
commanded.”
132
respira, nu s-ar mai putea afla deasupra apelor de deasupra tăriei, căci aerul
de acolo, din care era constituit văzduhul primordial, s-a mutat sub tărie
deasupra apelor de dedesubtul tăriei după cum indică şi Sfântul Efrem. Aşadar,
începând cu a 2-a zi, când sunt despărţite apele de deasupra tăriei, care astfel
o acoperă, de apele de desdesubtul ei, care acoperă Pământul, tăria este cerul
care poate fi observat de un observator al fenomenelor creaţiei aflat la suprafaţa
acelor ape care acopereau Pământul redus astfel, la scară astronomică, aproape
la dimensiunea actuală, Pământ pe care Sfântul Efrem îl numea Pământul din
pântecele Pământului tohu-bohu.
Pentru ca să putem observa tăria ca un cer, rezultă din Scriptură că
văzduhul sau aerul de sub Cerul primordial făcut în prima zi a fost mutat sub
cerul tărie făcut în ziua a 2-a. Nu ne-am fi gândit poate niciodată la această idee
dacă nu o găseam la Sfântul Efrem. Prin urmare, atunci când Scriptura spune
„Tăria a numit-o Dumnezeu cer.”, ea îndeamnă pe cititorul ei atent să se
transpună de pe suprafaţa apelor abisului din prima zi, abis din care a fost
făcută tăria, pe suprafaţa apelor aflate sub tărie, ba mai mult, aflate sub
văzduhul mutat de deasupra abisului apelor, sub această tărie. Un astfel de
observator va constata că universul lui vizual s-a dilatat mult în vreme ce
suprafaţa Pământului pe care se află ca să poată trăi s-a micşorat la fel de
mult. Din acest Pământ, pe care, precum Sfântul Efrem, îl vom numi Pământul
din pântece, căci se afla în pântecele Pământului tohu-bohu din prima zi, va
plămădi Dumnezeu, la începutul zilei a 3-a, Pământul la dimensiunile lui
actuale prin retragerea apelor de dedesubtul tăriei în mări şi în bazine
subterane şi arătarea uscatului. Ceea ce este încă şi mai uimitor, deşi rezultă
logic din textul Scripturii, este faptul că cerul-tărie provine din Pământul
primordial. Este esenţial de remarcat că, prin crearea tăriei, Pământul
tohu-bohu, adică universul din materie grosieră creat de Dumnezeu în prima
zi, aşa cum ni-l prezintă Sfântul Efrem Sirul, nici nu s-a dilatat, nici nu s-a
comprimat, ci şi-a păstrat exact aceleaşi dimensiuni, cu diferenţa că cea mai
mare parte din apele primordiale au devenit această tărie.
Conform interpretării Sfântului Efrem, trebuie subliniat faptul că
dimensiunile tăriei s-au păstrat nemodificate de la crearea ei şi până astăzi.
Odată cu tăria a fost rânduit şi văzduhul la dimensiunile sale apropiate de cele
actuale. Aşadar, începând din acest moment avem cele trei ceruri ale lumii:
- Cerul primordial luminos care este cunoscut şi sub denumirea de Cerul
Cerurilor.
- Cerul-tărie, interpus între Cerul Cerurilor şi văzduh, cer a cărui umbră
generează, conform Sfântului Efrem, întunericul nopţii.
- Cerul-văzduh în care, aşa cum am văzut, se află aerul necesar vieţii.
Aceste trei ceruri ale lumii sunt menţionate şi în Scriptură (în 2 Corinteni,
12, 2: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu;
fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la
al treilea cer.) şi în scrierile Sfinţilor Părinţi dintre care cea mai clară
sistematizare o face Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa tradusă de
Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 52-53 :
«Cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute. Înăuntrul lui sunt puterile
spirituale ale îngerilor şi în el sunt închise şi înconjurate toate cele sensibile.
Numai Dumnezeirea este necircumscrisă; ea le umple pe toate, le conţine pe
toate, le înconjură pe toate, pentru că este mai presus de toate şi le-a creat pe
toate.
Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de „cerul cerului”
(Psalmi 67,34; 113,24) şi de „cerurile cerurilor” (Psalmi, 148,4), şi pentru că
133
spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea
universului am primit şi facerea cerului, despre care filozofii păgâni,
însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.
(...)
Cerul cerului este aşadar primul cer, care este deasupra tăriei. Iată două
ceruri, căci Dumnezeu a numit şi tăria cer. În mod obişnuit, însă, în Sfânta
Scriptură se numeşte cer şi aerul, pentru că se vede sus. „Binecuvântaţi, spune
Scriptura, pe Domnul toate păsările cerului”, adică ale aerului (3 Tineri 57).
Căci aerul şi nu cerul este locul prin care merg păsările. Iată trei ceruri, despre
care a vorbit dumnezeiescul apostol.»
Deşi este creată din ape, nu cunoaştem nimic despre natura fizică a tăriei
decât că este foarte tare (capabilă să oblige aştrii constituiţi în a 4-a zi să stea
fixaţi în ea, ca în cazul stelelor, sau să se mişte pe drumuri dinainte fixate în
ea, ca în cazul luminătorilor), suficient de transparentă pentru a permite
luminii de la viitorul Soare, creat tot în ziua a 4-a, să o străbată până la
Pământ, şi totodată suficient de opacă faţă de lumina Cerului Cerurilor astfel
încât, conform Sfântului Efrem, să realizeze singură întunericul nopţilor pe
Pământ până în ziua a 4-a, şi, după cum vom vedea, împreună cu Soarele, din
ziua a 4-a până astăzi.
43
„Illos namque dies priores luce utique distinctos fuisse oportuit: a illa nec discretis horarum
terminis definiebatur, neque diem in certa spatia dividebat; sed in modum lucidae nubis
suspensa, nec horarum numerum designabat, nec ortum, nec occasum proprio motu afferebat,
neque ullam ab orbe coelesti impressionem patiebatur; sed repente sub diluculum fundebatur,
eadem demque celeritate sub vesperam occidebat at illis nutum, qui scitissimo, pulcherrimoque
ordine opificium suum moliebatur, & dirigebat.”
134
sau stingerea becului cu comutatorul. Totuşi, Scriptura ne informează că şi în
ziua a doua a fost seară şi dimineaţă. Cum putem face seară şi dimineaţă line,
aşa cum le cunoaştem acum, cu ajutorul tăriei descrise de Sfântul Efrem? Noi
nu ne vom imagina, precum Sfântul, lumina creată scufundându-se în apele de
desubtul tăriei, ci vom sugera în modelul nostru că, la porunca lui Dumnezeu,
ea se ridica lin în tărie până ce opacitatea tăriei o estompa şi producea
întunericul nopţii, ca în figura 8.
Fig. 9 Noaptea deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din
văzduh s-a ridicat în tărie la o înălţime suficientă ca opacitatea
tăriei să creeze în văzduh întuneric deplin.
136
Fig. 10 Începutul dimineţii zilei a 2-a: lumina creată începe să
se coboare lin din tărie în văzduh, întunericul începe să se
destrame, şi se crapă de ziuă.
Fig. 11 Ziua deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din
tărie s-a coborât în văzduh şi întunericul a fost risipit.
137
Astfel, urmând învăţăturile Sfântului Efrem, cu modificările pe care le-am
adus pentru ca modelul nostru cosmogonic să fie cât mai simplu, reamintim că
şi ziua a 2-a păstrează durata de 24 de ore precum şi modul de iluminare
noapte cu seară lină - zi cu dimineaţă lină instituite şi sfinţite în prima zi a
lumii.
44
„Rursusque etiam aquae supernae, quia die secundo separatae sunt a ceteris per
firmamentum inter eas constitutum, dulces sunt sicut ceterae, non illae quae salsae factae
sunt die tertio in mari suo, sed illae a quibus seiunctae sunt die secundo. Non sunt igitur
salsae, quia nec etiam corrumpuntur. Non enim super terram ponuntur (ita) ut corrumpantur;
nec aer hic servit ibi (ita) ut generent et scateant; nec etiam flumina effundunt se in illas ne
deficiant, quia non est ibi sol calefaciens eas (ita) ut deficiant; sed ad rorem benedictionis
manserunt et ad cataractas plagarum servatae sunt.
Non autem vagantur aquae firmamento superiores, quia formatum in non-formato non
vagatur, neque ens in non-ente se movet. Res enim quae a nihilo creatur, in ipsa sua creatione
possidet omnia, id est se movere et ascendere descendereque in illa re in qua creata est. Aquae
igitur superiores, a nihilo circumdatae, nec possunt inclinari aut vagari, quia nihil habent quo
inclinentur aut vagentur.”
138
privi astfel tăria ca pe un corp solid în formă de sferă goală în vecinătatea
centrului ei pentru a lăsa loc sferei Pământului din pântece cu apele de
dedesubtul tăriei şi văzduhului mutat sub tărie. Sfântul specifică faptul că
apele de deasupra tăriei nu pot rătăci sau coborî în afara locului destinat lor.
Într-adevăr, în acest model, apele de deasupra tăriei nu pot coborî spre centrul
Pământului şi al universului de care sunt atrase deoarece, ele fiind lichide, li se
opune tăria care este solidă. Totodată ele nici nu pot rătăci pe deasupra tăriei
deoarece sunt atrase spre acest centru în mod uniform şi ocupă tot spaţiul
alocat lor după cum ne arată Sfântul Efrem. Singura posibilitate ca aceste ape
de deasupra tăriei să ajungă pe Pământul aflat sub tărie este prin deschiderea
stăvilarelor din tărie. Într-adevăr se pare că la Potop o parte din aceste ape de
deasupra tăriei au ajuns pe Pământ căci Scriptura spune că atunci, la porunca
lui Dumnezeu, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au
deschis jgheaburile cerului” (Facerea 7,11). Înţelegem aşadar, conform
explicaţiilor Sfântului Efrem, rolul jucat de aceste ape de deasupra tăriei ca
instrument al mâniei lui Dumnezeu în timpul Potopului.
Observăm că, prin ordonarea sferelor văzduhului, tăriei şi apelor de
deasupra tăriei faţă de Pământ, în care substanţa mai grea, apa de deasupra
tăriei, este situată deasupra substanţei mai uşoare, aerul de sub tărie, modelul
cosmogonic descris de Sfântul Efrem conform Scripturii nu are nicio legătură
cu modelele cosmogonice greceşti, printre care excelează cel aristotelian,
întrucât ele ordonează aceste sfere în ordinea greutăţii lor faţă de centrul lumii
fără să facă vreo referire la tărie şi la apele de deasupra tăriei.
Şi zise Dumnezeu: „Să se adune apa cea de sub cer într-o adunare şi să se
arate uscatul!” Şi se făcu aşa. Şi se adună apa cea de sub cer întru adunările ei
şi se arătă uscatul. Şi numi Dumnezeu uscatul pământ şi adunările apelor le
numi mări. Şi văzu Dumezeu că este bine. Şi zise Dumnezeu: Să odrăslească
pământul verdeaţa ierbii, sămânţă semănătoare după felul şi asemănarea ei, şi
pom roditor care face rod, căruia sămânţa lui e într-însul după fel pe pământ. Şi
se făcu aşa. Şi a văzut Dumezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut
dimineaţă, ziua a treia.
În ziua a 3-a a lumii, Dumnezeu a tocmit Pământul şi văzduhul la
dimensiunile lor actuale prin retragerea apei de dedesubtul tăriei în Pământ,
crearea mărilor şi arătarea uscatului. Sfântul Efrem afirmă, foarte întemeiat
după cum vom vedea, că, odată cu crearea vegetaţiei şi a pomilor, şi Raiul fost
creat tot în această zi.
139
2.3.1 Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a
văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi
arătarea uscatului.
45 „Postquam dixit de firmamento facto die secundo, rursus scripsit de congregatione aquarum
necnon de herba arborisque, quas die tertio produxit terra, sic dicens: Dixitque Deus,
congregentur aquae de sub caelo in unum locum et appareat arida. Per hoc autem, quod dixit:
Congregentur aquae in unum locum certum est terram sustinere maria, nec factas esse infra
terram abysos supra nihil stantes. Etsi autem aquae simul cum Dei verbo noctu congregatae
sunt, tamen in nictu oculi facies terrae siccata est.”
46
„Verumtamen, sicut congregation aquarum non antecessit verbum hoc dicens: Congregentur
aquae et appareat arida, ita etiam maria non errant, donec dixerit Deus, congregationem
aquarum vocavit mare. Ideo simul cum nomine quod acceperunt mutatae sunt, et in ipse loco
suo venerunt ad salsuginem, quam extra locum sum non habebant. Ipse autem locus eorum in
140
În acest fragment, Sfântul Efrem face aceleaşi consideraţii pentru apele
adunate în mări ca pentru apele de deasupra tăriei. Asemenea apelor de
deasupra, care nu se pot risipi deoarece nu au alt loc de retragere, tot astfel şi
apa care iese din mări prin evaporare este obligată să se adune din nou în mări
prin căile şi drumurile deschise ei încă din prima zi. Astfel Sfântul ne explică în
modul cel mai simplu circuitul apei în natură, circuit pe care-l putem observa
cu uşurinţă şi astăzi. Într-un fel sau altul, neavând loc unde să se retragă,
toată apa evaporată din mări revine din nou în acestea prin căile de acces
prevăzute încă din prima zi a lumii.
Raţiunea sărării apelor mării, conform explicaţiilor Sfântului Efrem Sirul,
este prezentată logic şi ştiinţific impecabil; pe de-o parte, ca sub dogoarea
viitoare a razelor soarelui, de vreme ce sunt ape stătătoare, să nu se strice, iar
pe de altă parte, ca excesul de apă dulce adus de râuri şi fluvii, care ar putea
inunda din nou pământul ca la Potop, să fie preluat de sare, substanţă care îi
grăbeşte şi evaporarea, fapt cunoscut foarte bine de către Sfânt. Din aceeaşi
variantă Tonneau, I, 10, (2), p. 9-10, aflăm:
„Iar după ce (apele) au fost adunate în a 3-a zi în mările lor, au fost făcute
sărate pentru ca adunarea lor să nu se strice, şi nici să nu fie sporite primind
apele curgătoare intrate în ele. Căci cantitatea apelor curgătoare care se varsă
în ea îi este furnizată mării spre susţinere. Iar apele curgătoare se varsă în ea
ca dogoarea soarelui să nu o sece şi, ca să nici nu crească şi, înălţându-se, să
acopere pământul, salinitatea ei le absoarbe pe ele. Căci apele curgătoare revin
la nimic doar pentru că salinitatea mării absoarbe apele curgătoare.”47
Valabilitatea ambelor teorii expuse de către Sfântul Efrem este confirmată
de natură. Nivelul apei mărilor pe Pământ este totdeauna acelaşi pentru că apa
care se evaporă din mări nu are unde să se retragă altundeva. Ea revine tot în
mări numai şi numai prin căile de acces, fie de suprafaţă, fie subterane, bine
stabilite de către Dumnezeu încă de la facerea lumii. Salinitatea mărilor este
esenţială pentru existenţa lor şi circuitul apei pe Pământ. Într-adevăr,
Dumnezeu a prevăzut pentru mări şi oceane coeficientul optim al salinităţii lor
pentru a se putea realiza pe tot Pământul un circuit dinamic al apei în natură,
circuit menit să conducă la primenirea permanentă a apelor, a văzduhului şi a
pământului. Sarea din mări şi oceane are un triplu rol care se poate demonstra
experimental: conservă apa mării ca să nu devină stătută sub căldura soarelui,
ajută la evaporarea mai rapidă a apei şi absoarbe uşor apa dulce ce revine în
mare. Procesul este dinamic şi absolut echilibrat de către Dumnezeu: câtă apă
se evaporă mai rapid cu ajutorul sării, tot atâta apă dulce este primită înapoi în
sarea din mări şi oceane prin râurile şi fluviile care se scurg în ele. Apa
evaporată din mări este purificată şi trimisă sub formă de ploi pe uscat, se
ipso momento quo dixit: Congregentur aquae in unum locum, profundus factus est, sive scilicet
terra maris subsedit infra terram, ut reciperet in se aquas proprias cum aquis quae super
universam terram errant; sive aquae se invicem exorbuerunt ut sufficeret eis locus; sive locus
maris tremuit et factum est in eo profundum magnum irrueruntque in ictu oculi aquae in
locum sum depressiorem. Nam etsi voluntas Dei congregabat eas, tamen in ipsa creatione
terrae patefacta est ianua aquis ut in unum locum congregarentur. Et, sicut neque in
congregatione aquarum priorum neque secundarum, inventus est locus qui colligeret eas, ex
defectu loci quo exirent inde, ita in omnibus pluviis et inundationibus exeunt et congregantur
in maria sua per semitas et vias a die primo sibi patefactas.”
47
„Postquam autem congregatae sunt (aquae) die tertio in maribus suis, salsae factae sunt ne
corrumperentur propter congregationem suam, neve accipientes flumina ingredientia in eas,
augerentur. Sufficit enim ad sustentandum mare mensura fluminum descendentium in illud.
Ne autem desiccet illud calor solis, descendunt in illud flumina; neve increscat ascendensque
operiat terram, absorbet ea salsedo eius. Nam quasi ad nihilum redeunt flumina, eo quod
salsedo maris absorbet flumina.”
141
adună în râuri şi fluvii şi ajunge, pe drumuri bine rânduite de Dumnezeu, să se
verse din nou în mare, unde este preluată de sarea de acolo şi iarăşi evaporată.
O mică modificare a acestui indice de salinitate a mărilor, fie în plus, fie în
minus, ar avea consecinţe catastrofale, fie asupra mărilor, periclitându-le
existenţa în cazul măririi salinităţii, fie asupra uscatului prin inundarea lui, în
cazul micşorării salinităţii. Prin urmare, aceste teorii ale Sfântului Efrem despre
stabilitatea şi salinitatea mărilor şi oceanelor reprezită o dovadă incontestabilă
a faptului că acest echilibru extrem de fin creat prin cantitate, dispunere şi
salinitate a mărilor a fost gândit de un Creator foarte înţelept şi se menţine
numai şi numai prin pronia Sa şi nu prin vreun concurs de întâmplări oarbe.
Cazul Mării Aral, unde intervenţia omului a avut un rezultat catastrofal
dovedeşte cu prisosinţă adevărul acestor teorii prezentate de Sfântul Efrem.
Acolo, prin acţiunea autorităţilor comuniste din fosta URSS care, pentru
irigarea unor regiuni deşertice spre a cultiva bumbac, au deturnat fluviile
Amudaria şi Sîrdaria care se vărsau în această mare, Marea Aral nu a mai fost
aprovizionată cu apa dulce a acestor fluvii pentru a-i menţine indicele de
salinitate la nivelul optim pentru existenţa ei. Sarea din apă, nemaiavând de
unde să se îmbibe cu apă dulce, a sporit în concentraţie şi a grăbit procesul de
evaporare al mării. În scurtă vreme, Marea Aral, odată limpede şi plină de peşti
şi vegetaţie marină, a scăzut dramatic şi s-a redus treptat la un lac foarte sărat,
iar fostul ei loc, din care apa s-a evaporat, a devenit un deşert îmbibat cu săruri
toxice care a afectat sănătatea vegetaţiei, a animalelor şi a puţinilor locuitori
rămaşi în zonă. În ultima vreme, după ce s-au făcut eforturi pentru a alimenta
din nou Marea Aral cu apă dulce, în unele regiuni ale ei populaţia de peşte s-a
refăcut şi mulţi locuitori care aveau ca ocupaţie de bază pescuitul au revenit în
satele pescăreşti pe care le abandonaseră.
Dimpotrivă, la Potop, prin porunca lui Dumnezeu, atât prin deschiderea
jgheaburilor cerului, prin care o parte din apele dulci de deasupra tăriei au
ajuns pe Pământ, cât şi prin deschiderea căilor de acces prin care apele dulci
din rezervoarele subterane ale Pământului au ajuns în mări, salinitatea mărilor
şi oceanelor a scăzut dramatic şi apele acestora au putut inunda treptat
întregul Pământ. Sfântul Efrem confirmă în Comentariul său la Geneză că
salinitatea apelor care la Potop au acoperit Pământul a dispărut şi apele erau
potabile, motiv pentru care oamenii şi animalele din Arca lui Noe nu au avut
nevoie de rezerve de apă dulce. Găsim, în varianta Matthews jr., I, 11, (2), p. 83,
fragmentul:
„Deşi Noe poruncise să fie aduse pentru el şi pentru cei aflaţi împreună
cu el toate felurile de hrană deoarece urma să nu mai fie hrană nicăieri, el nu a
permis să fie adusă apă deoarece aceia care intraseră în Arcă urmau să poată
lua apă din afara Arcei pentru a bea.”48
Cazul Mării Aral şi al Potopului, şi teoriile originale ale Sfântului Efrem
despre stabilitatea şi salinitatea mărilor arată concludent că existenţa fiecărei
mări şi fiecărui ocean în parte este o acţiune gândită dinainte de către
Dumnezeu. Într-adevăr, fiecărei mări şi fiecărui ocean, pentru a exista ca
mediu stabil, prielnic vieţii şi asigurător al circuitului apei în natură pe
Pământ, le trebuie o cantitate de apă dulce care poate să varieze numai într-un
interval foarte strâns de valori. Dacă se varsă mai puţină apă în ele acestea
riscă să se evapore rapid, dacă se varsă mai multă, acestea riscă să inunde
„Although Noah had commanded that all sorts of food be brought for himself and those with
48
him because there would be no food anywhere, he did not allow water to be brought because
those who had entered the ark would be able to take from the water outside of the ark to drink.”
142
Pământul. Dacă ele există totuşi şi sunt prielnice vieţii, acest lucru înseamnă,
conform teoriilor Sfântului Efrem discutate mai sus, că Proiectantul lor a
prevăzut pentru fiecare în parte atât locul, mărimea şi salinitatea lor, cât şi
cantitatea optimă de provizie de apă dulce precum şi căile de acces la mări şi
oceane prin care să compenseze exact apa evaporată prin salinitatea lor. Astfel
teoriile Sfântului Efrem, al căror adevăr poate fi foarte uşor dovedit
experimental, arată că existenţa mărilor, posibilă doar datorită unei multitudini
de factori fin corelaţi, indică de fapt existenţa certă a lui Dumnezeu,
Proiectantul ingenios şi atotputernic care le-a adus şi le menţine în existenţă
prin grija Sa permanentă.
În modelul cosmogonic construit pe baza interpretării Cărţii Facerii de către
Sfântul Efrem, începând cu noaptea zilei a 3-a, dimensiunile văzduhului şi ale
Pământului au fost rânduite de către Dumnezeu ca să fie aceleaşi cu cele din
ziua de astăzi. În figura 12 am ilustrat formarea mărilor şi apariţia uscatului la
începutul serii zilei a treia, respectând acelaşi mod de iluminare considerat
pentru ziua a doua.
143
Noaptea zilei a 3-a a lumii se formează în acest model cosmogonic la fel
ca noaptea zilei a 2-a, prin urcarea întregii lumini difuze în tărie, după cum
este ilustrat în figura 13.
49
„(...) God commanded the earth to bring forth at dawn grass and herbs of every kind and all
the various fruit-bearing trees. Although the grasses were only a moment old at their creation,
they appeared as if they were months old. Likewise, the trees, although only a day old when
they sprouted forth, were nevertheless like [trees] years old as they were fully grown and fruits
were already budding on their branches.
The grass that would be required as food for the animals who were to be created two days
later was [thus] made ready. And the new corn that would be food for Adam and his
descendants, who would be thrown out of Paradise four days later, was [thus] prepared.”
50
„ Thus, through light and water the earth brought forth everything. While God is able to bring
forth everything from the earth without these things, it was His will to show that there was
nothing created on earth that was not created for the purpose of mankind or for his service.”
145
conjuncţia şi, conjuncţie care introduce o nedeterminare temporală, pentru ca
în Tora şi Vulgata să găsim precizat în mod expres faptul că Dumnezeu sădise
încă de la început Raiul, înainte de crearea omului. În Biblia Sacra Vulgata, Ed.
Weber-Gryson, 2008, textul Facerea 2, 8 este:
„Iar Domnul Dumnezeu sădise de la început Raiul delectării în care l-a pus
pe omul pe care îl plămădise.”51
Sfântul Efrem, comentând Facerea conform Torei, adoptă ideea că Raiul a
fost creat în ziua a 3-a, după cum ne confirmă fragmentul din traducerea
Matthews, II, 5 p. 99-100:
„După ce Moise a menţionat cum Adam a fost atât de slăvit plăsmuit, el a
revenit ca să scrie despre Rai şi intrarea lui Adam acolo spunând: Dumnezeu
sădise mai înainte Rai în Eden şi acolo l-a pus pe Adam pe care îl plăsmuise.
Eden este ţinutul Raiului şi (Moise) a zis „mai înainte”, fiindcă Dumnezeu
deja îl sădise în ziua a 3-a. El explică acest lucru spunând: Şi Dumnezeu a făcut
să crească din pământ tot pomul plăcut la vedere şi bun de mâncat. Şi ca să
arate că vorbea despre Rai, (Moise) a spus: şi Pomul vieţii era în mijlocul Raiului,
şi Pomul cunoaşterii binelui şi răului. ”52
Totodată, după cum vom vedea, crearea Raiului în ziua a treia a avut şi
scopul de a stabili pe Pământ un punct de referinţă local pentru măsurarea
timpului, deoarece, prin rânduirea luminării Pământului cu luminători, ziua şi
noaptea absolute de pe întreg globul Pământului se vor transforma în zile şi
nopţi relative la anumite puncte de referinţă, întrucât acest fel de luminare
realizează perioada diurnă deasupra unei regiuni, concomitent cu cea nocturnă
deasupra altei regiuni, la fel ca în zilele noastre. Reamintim că în concepţia
Sfântului Efrem zilele creaţiei sunt normale ca durată, de 24 de ore. Din acest
motiv, dacă Raiul nu ar fi existat deja în momentul creării luminătorilor, am fi
putut acuza Scriptura că nu ne-a oferit niciun punct de referinţă pentru
măsurarea timpului după trecerea, odată cu ziua a 4-a, la ziua şi noaptea
relative, şi nu ar mai fi avut astfel niciun sens zicerea „Şi a fost seară şi a fost
dimineaţă” cu referire la zilele a 4-a, a 5-a şi a 6-a, de vreme ce nu am fi putut
şti precis unde a fost seară şi unde a fost dimineaţă pe Pământ când Dumnezeu
a creat luminătorii în ziua a 4-a, peştii, păsările şi animalele acvatice în ziua a
5-a şi animalele terestre şi omul în ziua a 6-a. În schimb dacă Raiul era deja
creat, aşa cum ne învaţă Sfântul Efrem şi am ilustrat în figura 14, avem un
punct de reper convenţional precis - asemenea meridianului ce trece astăzi prin
Greenwich -, despre care putem spune că la el se referă Scriptura atunci când
afirmă că „a fost seară şi a fost dimineaţă” începând cu dimineaţa zilei a 4-a şi
în zilele a 5-a şi a 6-a.
51
„Plantaverat autem Dominus Deus paradisum voluptatis a principio in quo posuit hominem
quem formaverat.”
52
„After Moses spoke of how Adam was so gloriously fashioned, he turned to write about
Paradise and Adam’s entry therein saying, The Lord had previously planted Paradise in Eden
and there He placed Adam whom He had fashioned.
Eden is the land of Paradise and [Moses] said previously because God had [already] planted
it on the third day. He explains this by saying, the Lord caused every tree that is pleasant to the
sight and good for food to sprout forth from the earth. And to show that he was talking about
paradise, [Moses] said, and the tree of life was in the midst of Paradise, and the tree of the
knowledge of good and evil.”
146
Fig 14 Dimineaţa zilei a 3-a a lumii. Apariţia vegetaţiei şi a
Raiului.
Aşa cum am arătat pentru seara şi noaptea zilei a 3-a, şi pentru dimineaţa
şi ziua zilei a 3-a se păstrează acelaşi mod de iluminare absolută a Pământului
ca în dimineaţa şi ziua celei de-a 2-a zile, cu ajutorul luminii difuze create de
Dumnezeu în prima zi a lumii. Ziua zilei a 3-a este ilustrată în figura 15.
147
Fig. 15 Ziua zilei a 3-a a lumii
Şi zise Dumnezeu: „Să se facă luminători în tăria cerului, spre luminarea
pământului, ca să deosebească între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii şi să fie
spre semne, spre timpuri, spre zile şi spre ani şi să fie spre luminare în tăria
cerului, ca să lumineze pe pământ. Şi se făcu astfel.
Şi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei
şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi îi puse Dumnezeu în
148
tăria cerului, ca să lumineze pe pământ şi să stăpânească ziua şi noaptea şi să
deosebească între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. Şi văzu
Dumnezeu că este bine. Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, ziua a patra.
În ziua a 4-a se face trecerea de la luminarea uniformă a Pământului cu
lumina creată în prima zi, la luminarea neuniformă a Pământului cu ajutorul
luminătorilor. Acest lucru presupune trecerea de la iluminarea şi cufundarea în
întuneric totale şi absolute ale Pământului la iluminarea şi întunecarea relative
la un punct de referinţă bine stabilit, asemănător meridianului Greenwich
pentru fusele orare. Punctul de referinţă pentru noi îl va constitui Raiul creat în
ziua a 3-a a lumii după cum ne-a arătat Sfântul Efrem.
Materia din care au fost făcuţi luminătorii împreună cu stelele în ziua a 4-a o
constituie, conform Sfântului Efrem, lumina creată în prima zi a lumii, focul şi
însăşi tăria. În traducerea Matthews întâlnim următoarele fragmente referitoare
la acest subiect:
a) I, 9, (2), p. 81-82:
„Se spune că din această lumină, acum răspândită (n.m. Sfântul se referea
la ziua a 3-a), şi din foc, care au fost create amândouă în prima zi, a fost
plăsmuit soarele care era în tărie, în timp ce şi luna şi stelele au primit
existenţă din aceeaşi primă lumină.”53
b) I, 20, (2) p. 89 :
„Dar în a patra zi, când apele au fost adunate la un loc, se spune că a fost
formată [tăria] şi că soarele, luna şi stelele au fost formate din [tărie] şi din foc,
şi au fost stabilite locuri separate pentru luminători. Prin urmare, Luna trebuia
să răsară în vestul tăriei, Soarele în est, şi, în acelaşi moment, stelele au fost
răspândite într-o manieră ordonată pe toată întinderea tăriei. ”54
Este foarte important de reţinut din fragmentul de mai sus că Soarele, Luna
şi stelele au început să existe în aceeaşi clipă şi, tot în aceeaşi clipă, prin
aducerea lor la existenţă, s-a trecut de la iluminarea uniform-integrală a
Pământului la iluminarea lui neuniformă şi pe emisfere pe care o cunoaştem
astăzi, care impune un punct de referinţă obligatoriu pentru stabilirea zonelor
luminate şi întunecate existente simultan pe Pământ.
53„ It is said that from this light, now diffused, and from fire, which were both created on the
first day, the sun, which was in the firmament, was fashioned, while the moon and the stars
also came to be from that same first light.”
54„But on the fourth day, when the waters were gathered into one place, they say that [the
firmament] was formed and that the sun, the moon, and the stars were formed from [the
firmament] and from fire, and there were places set apart for the lights. Therefore, the moon
would rise in the west of the firmament, the sun in the east, and at the same moment, the stars
were dispersed in orderly fashion throughout the entire firmament.”
149
Sfântul Efrem indică momentul din zi în care au fost creaţi, forma, poziţia şi
traiectoria urmată apoi de aceştia. În traducerea Tonneau, I, 23,(3)-25,
p. 15-16, găsim următoarea interpretare a Sfântului, foarte importantă pentru
modelul nostru cosmogonic:
„Aşadar a zis că: Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari: luminătorul mai
mare ca să conducă ziua, şi luminătorul mai mic ca să conducă noaptea, şi
stelele. Însă deşi începutul lucrărilor precedente zilei a 4-a fusese seara, totuşi
realizarea lucrărilor zilei a 4-a a fost dimineaţa. Şi întrucât ziua a 3-a a fost
completată, prin faptul că (Moise) a spus, S-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă:
ziua a 3-a, Dumnezeu nu a creat cei doi luminători seara, ca nu cumva noaptea
să fie schimbată în zi şi dimineaţa să fie înaintea serii.
Aşadar, întrucât zilele au fost făcute în aceeaşi ordine în care a fost creată
prima zi, chiar şi noaptea celei de-a 4-a zile, precum a celorlalte, a precedat
lumina ei. Şi dacă seara ei a fost mai înainte de timpul dimineţii, atunci
luminătorii nu au fost creaţi seara, ci în timpul dimineţii. Iar a zice că unul
dintre ei a fost creat seara şi că celălalt dimineaţa, nu permite aceasta: A zis:
Să fie luminători şi Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari. Dacă ei au fost
mari atunci când au fost creaţi, şi ei au fost creaţi dimineaţa, atunci Soarele
stătea la răsărit şi Luna stătea opusă lui, la apus. Iar Soarele era apărut în jos
deoarece a fost creat în locul răsăritului său peste Pământ, iar Luna era
apărută sus deoarece ea a fost creată în locul în care stă în cea de-a 15 zi.
Într-adevăr, în clipa în care Soarele a apărut peste Pământ, luminătorii s-au
privit reciproc şi apoi Luna a apus. Din poziţia Lunii şi din mărimea şi
strălucirea ei, este sigur că ea a fost creată în vârstă de 15 zile.
Căci la fel cum erau adulţi copacii, ierburile şi animalele, chiar şi păsările şi
chiar omul, şi erau tineri - căci erau adulţi la înfăţişarea mădularelor şi firilor
lor, iar noi erau din cauza orei şi vremii creării lor - tot astfel Luna a fost şi
plină şi nouă. Era nouă pentru că era de o oră, dar era adultă pentru că era
plină precum în ziua a 15-a.
Căci dacă ar fi fost creată în vârstă de o zi sau de două, Luna nu ar fi
strălucit din cauza apropierii ei faţă de Soare şi nici măcar nu ar fi fost văzută.
Şi dacă ar fi fost creată precum în a 4-a ei zi, deşi ar fi fost vizibilă, totuşi nu ar
fi luminat şi ar fi arătat mincinos (versetul) acela: Dumnezeu a făcut cei doi
luminători mari, ca şi acela: El a spus: Să fie luminători în cer ca să lumineze pe
Pământ. Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile, Soarele
însă, deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt
numărate şi socotite toate zilele.
Aşadar, aceste 11 zile cu care Luna este mai bătrână decât Soarele şi care
i-au fost completate Lunii în primul an, sunt cele care în fiecare an i se adaugă
ei de către cei care se folosesc de calendarul lunar. Căci acel an n-a lipsit
Adamiţilor, fiindcă în chiar crearea Lunii a fost completată deficienţa măsurii
Lunii. Iar din acel an, şi în continuare, Adamiţii au învăţat să adauge 11 zile
fiecărui an. Cu siguranţă, nu Caldeii au stabilit anotimpurile şi anii, acestea au
fost stabilite înainte de Adam.”55
55
„Dixit igitur quia: Fecit Deus duo luminaria maiora, luminare maius in dominationem diei, et
luminare minus in dominationem noctis et stellas. Etsi autem initium operum praecedentium
quartum diem fuisset vespere, tamen constitutio operum diei quarti mane fuit. Etenim quia
completus est dies tertius, eo quod dictum est: Factum est vespere et factum est mane, dies
tertius, non creavit (Deus) duo luminaria tempore vespertino, ne forte nox in diem verteretur et
mane antiquius vespere esset.
Quia igitur dies ea ordinatione qua creatus est dies primus facti sunt, diei etiam quarti nox
sicut aliorum praecessit lucem eius. Et si vespere eius matutino tempore antiquior fuit, igitur
non creata sunt luminaria vespere sed matutino tempore. Dicere enim unum eorum creatum
150
Deşi mulţi Părinţi ai Bisericii au interpretat facerea luminătorilor, textul de
mai sus al Sfântului Efrem este cel mai cuprinzător întrucât oferă cele mai
multe informaţii concrete de care avem nevoie pentru elaborarea modelului
cosmogonic. Găsim în acest text următoarele informaţii esenţiale:
1. Luminătorii au fost creaţi în dimineaţa zilei a 4-a lumii. Acest lucru
implică faptul că seara şi noaptea zilei a 4-a lumii au fost asemănătoare serilor
şi nopţilor din zilele a 2-a şi a 3-a. Figurile 16 şi 17 ilustrează începutul serii şi
noaptea celei de-a 4-a zile a lumii în modelul nostru cosmogonic:
esse vespere alterumque mane, non sinit illud: Dixit: Fiant luminaria, et: Fecit Deus duo
luminaria maiora. Si magna fuerun cum creata sunt et mane creata sunt, igitur sol ad orientem
stabat et luna contra eum ad occidentem. Profundus autem erat sol et demissus, quia in loco
ortus sui supra terram creatus est; alta autem erat luna, quia in loco qou stat die decimo
quinto creata est. Momento scilicet quo sol apparuit supra terram, viderunt se invicem
luminaria et postea occidit luna. Ex lunae scilicet loco et ex magnitudine eius ac illuminatione,
certum est illam decimum quintum diem agentem creatam esse.
Quemadmodum enim adultae erant arbores graminaque et animalia atque volucres et etiam
homo, et novelli erant, - adulti enim erant ex aspectu membrorum suorum et personarum
(quoma), novelli vero erat propter horam et tempus creationis suae, - ita etiam luna perfecta
erat et recens; recens erat quippe quae unius horae erat, adulta autem erat quia die decimo
quinto plena erat.
Si enim creata fuisset unius diei vel duorum, (luna) non illuminasset, propter proximitatem
suam ad solem, sed ne visa quidem esset. Et si creata fuisset sicut quattuor dierum (luna), etim
vissa esset, non illuminasset tamen et mendacii convictum esset illud: Creavit Deus duo
luminaria maiora, cum illo: Dixit: Fiant luminaria in caelo ... ad illuminandum super terram. Quia
scilicet luna diei decimi quinti facta est, sol autem, et si unius diei erat, tamen ipse etiam
quadriduanus erat; ab ipso enim sole numerati sunt et numerantur omnes dies.
Hi igitur undecim dies quibus luna senior est sole, et qui suppleti sunt lunae primo anno, ii
sunt quos cuicumque anno addunt ei illi qui utuntur computatione lunari. Nam annus ille
Adamitarum non mancus fuit, quia in ipsa lunae creatione suppletus est defectus mensurae
lunae. Ex illo autem anno et deinceps, didicerun Adamitae undecim dies omni anno addere.
Minime certo Chaldei ordinaverunt tempora et annos, qui ante Adam ordinabantur.”
151
Fig. 17 Noaptea zilei a 4-a
152
bună formulare a unei explicaţii pentru iluminatul Pământului din timpul zilei
este dată de către Sfântul Vasile cel Mare în ale sale Omilii la Hexaemeron, în
capitolul dedicat creării luminătorilor, Ed Sofia, Bucureşti, 2004, p. 145:
«„Să fie spre semne şi spre zile” spune Scriptura.
Nu ca să facă zilele ci ca să stăpânească zilele. Că ziua şi noaptea au fost
făcute înainte de facerea luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistul, când
spune: Dumnezeu a pus „soarele spre stăpânirea zilei iar luna şi stelele spre
stăpânirea nopţii” (Psalmul135, 8-9)
- Dar cum are soarele stăpânire asupra zilei?
- Soarele poartă în el lumină; atunci când trece de orizont aduce ziua,
împrăştiind întunericul. N-ai greşi dacă ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de
soare; sau: Ziua e măsura de timp în care soarele stă în emisfera de deasupra
Pământului.»
Definiţia Sfântului Vasile pentru zi, zi = „văzduhul luminat de Soare”, este
esenţială ca să intuim de unde vine omogenitatea luminii din timpul zilei,
inclusiv fenomenele de înserare sau de „crăpare de ziuă” care, după cum ştim,
se produc lent. Noi ştim că văzduhul, adică aerul atmosferic din vecinătatea
Pământului, pe lângă rolul de a ne furniza materia primă necesară respiraţiei,
mai are şi rolul de a dispersa lumina puternică a Soarelui în tot volumul lui din
emisfera luminată de Soare. Practic prin acest fenomen de dispersie a luminii
Soarelui, astrul conducător al zilei “aprinde” în mod omogen întreg văzduhul de
deasupra liniei orizontului, lumina sa mai având încă ceva putere de dispersie
în aerul din văzduh pentru a produce o înserare lentă sau nişte zori de zi lente,
continue şi plăcute omului şi după ce Soarele se află sub linia orizontului, în
apropiere de aceasta. Şi ziua este un fenomen combinat din două tipuri de
lumină, pe de-o parte lumina dată direct de Soare care pătrunde nedispersată
prin văzduh până la ochii noştri care percep clar forma discului solar, iar pe de
altă parte, lumina omogenă produsă de dispersia razelor Soarelui în văzduh,
cea care practice îl ”aprinde” producând ochilor plăcuta senzaţie de cer albastru
şi cea de vizibilitate diurnă. Dacă Dumnezeu nu ar fi înzestrat aerul atmosferic
atât cu o anume transparenţă cât şi cu o anume capacitate de dispersie am fi
văzut în cazul dispersiei totale doar o lumină difuză fără Soare, iar în cazul
unei transparenţe totale am fi văzut Soarele ca un glob incandescent pe un cer
întunecat. Creatorul însă a combinat gazele care alcătuiesc aerul atmosferic
astfel încât pentru ochiul omenesc lumina combinată a zilei sa fie fenomenul
cel mai plăcut la vedere.
În descrierea iluminării pentru prima dată cu luminători a Pământului,
Sfântul Efrem aminteşte despre punctele cardinale ale Pământului anume
despre răsărit, adică est, şi despre apus, adică vest. Pentru a putea înţelege
formarea dimineţii şi serii relative la meridian începând din acest moment de
iluminare diferită a Pământului cu luminători, am ales să ilustrăm în figurile
18 şi 19 iluminarea de atunci a Pământului din dublă perspectivă, anume din
perspectivă polară, cea a unui observator aflat pe axa polară deasupra Polului
Nord al Pământului, şi din perspectivă ecuatorială, cea unui observator aflat în
planul ecuatorului ceresc. În aceste figuri am ales ca meridian de referinţă
meridianul care trecea prin regiunea Raiului. Se poate observa cum, în cazul
creării într-o clipă a luminătorilor şi stelelor, Dumnezeu a modificat radical
modul de iluminare a Pământului în dimineaţa zilei a 4-a faţă de zilele
precedente. Din dimineaţa zilei a 4-a şi până astăzi, zilele pe Pământ se
formează prin rotirea zilnică a tăriei cu Soarele, Luna şi stelele plasate în ea
prin porunca lui Dumnezeu.
153
18 a) Dimineaţa zilei a 4-a. Vedere din perspectivă polară.
154
18 b) Dimineaţa zilei a 4-a. Vedere din perspectivă ecuatorială.
155
19 a) Ziua zilei a 4-a. Vedere din perspectivă polară.
156
19 b) Ziua zilei a 4-a. Vedere din perspectivă ecuatorială.
157
În figurile 18 a) şi 19 a) este arătată calitativ cu ajutorul vederii din
perspectivă polară formarea celor patru zone de iluminare pe Pământ cu
ajutorul celor doi luminători mari. Odată cu deplasarea luminătorilor în acelaşi
sens, fiecare pe cercul lui, are loc şi o rotire a acestei iluminări a Pământului.
Astfel prin rotirea Soarelui şi Lunii faţă de regiunea Raiului, de la est la vest,
peste Rai se revarsă zorii odată cu crearea luminătorilor, apoi are loc
iluminarea intensă a zilei, urmând ca, prin rotirea în continuare a luminătorilor
faţă de Pământ, să se ajungă la crepuscul şi după aceea la întunericul deplin al
nopţii.
Figurile 18 b) şi 19 b) sunt realizate în perspectivă ecuatorială în care se
observă axa de rotaţie proprie a tăriei, axă care trece prin centrul Pământului
nemişcat şi în vecinătatea Stelei Polare. Dacă tăria sau bolta cerească cu stelele
şi cu luminătorii din ea nu s-ar fi rotit în jurul Pământului, nu am fi putut
defini polii Pământului şi nici ecuatorul său şi în consecinţă nu am fi putut
defini nici punctele cardinale pe Pământ şi în univers. Numai începând cu ziua
a 4-a lumii are rost să vorbim despre punctele cardinale, poli, ecuator şi
meridiane în cazul Pământului şi al universului create de către Dumnezeu.
Dumnezeu a dorit ca noi să avem aceste puncte de referinţă atât pentru
Pământ cât şi pentru bolta cerească şi ne-a arătat cu ajutorul stelelor, mai ales
al Stelei Polare, şi al luminătorilor mari că tăria se roteşte în jurul unei axe
proprii de rotaţie în jurul Pământului. Astfel, prin observarea cu atenţie a bolţii
cereşti în care se află luminătorii cei mari şi stelele, orice om se poate orienta pe
Pământ, lucru pe care nu l-ar fi putut face dacă ar fi văzut o boltă cerească
uniform întunecată sau uniform luminată fără nici un punct de reper pe ea. De
aceea aminteşte Sfânta Scriptură că luminătorii cei mari şi stelele, pe lângă
rolul de a lumina pe Pământ şi de a forma ziua şi noaptea, au rolul de a fi şi
semne. Dumnezeu a creat aceşti aştri ca semne pentru ca omul să se poată
orienta în spaţiu cu ajutorul lor. Şi, după cum vom vedea, rolul lor de semne
conferă acestui spaţiu fizic în care trăim şi o dimensiune spirituală.
Dacă ne uităm cu atenţie la figurile 18 şi 19 observăm că ar fi posibile două
moduri de realizare a rotaţiei zilnice a luminătorilor faţă de Pământ: fie prin
rotaţia în tărie faţă de Pământ pe cele două drumuri circulare ale lor, fie prin
rotirea întregii tării cu luminătorii fixaţi în ea faţă de Pământ. Se pune acum o
întrebare foarte importantă: Care dintre cele două moduri posibile de rotaţie
zilnică a luminătorilor faţă de Pământ este cel real? Cel autonom faţă de tărie sau
cel împreună cu tăria?
Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere o
altă informaţie esenţială pe care ne-o furnizează Sfântul Efrem care ne spune
că „(…) nu Caldeii au stabilit anotimpurile şi anii, acestea au fost stabilite
înainte de Adam.” Din această afirmaţie a Sfântului deducem că, de la crearea
lor în ziua a 4-a a lumii şi până astăzi, mersul luminătorilor pe cer în
conformitate cu porunca lui Dumnezeu de a lumina pe Pământ pentru a crea
pe el zilele, anotimpurile şi anii, a rămas acelaşi ca în clipa în care au fost creaţi
şi li s-a dat această poruncă. Acest lucru înseamnă că tăria-cer dimpreună cu
luminătorii şi stelele nu s-au mai modificat din dimineaţa zilei a 4-a şi până
astăzi. În consecinţă, urmând învăţătura Sfântului Efrem reţinem informaţia
extrem de importantă că:
3. Cerul pe care îl vedem astăzi este identic cu cerul care s-a arătat în
dimineaţa zilei a 4-a, anume tăria creată în seara zilei a 2-a şi împodobită în
dimineaţa zilei a 4-a cu luminători şi stele. Din acest motiv, putem studia ziua
zilei a 4-a, de când tăria a fost împodobită cu luminători, studiind o zi obişnuită,
158
aşa cum începe ea la răsăritul Soarelui atunci când Soarele şi Luna se află în
opoziţie.
Dacă privind cerul actual cu ochii noştri fixând ca reper un fir meridian – un
fir perpendicular pe linia de orizont privită înspre Sud - şi ţinem cont de
informaţiile căpătate din Sfânta Scriptură şi de la Sfântul Efrem privind
existenţa unei tării în care se află luminătorii şi stelele, vom observa
următoarele două fenomene:
a) Stelele revin la meridian întotdeauna după exact acelaşi interval de timp şi
în exact aceeaşi poziţie în care se aflau la trecerea anterioară, distanţele dintre
ele păstrându-se nemodificate. Dacă ne aflăm în emisfera nordică a Pământului
şi privim bolta cerească înspre nord, vom observa că toate stelele vizibile din
tărie, grupate în constelaţii ce sugerează diferite contururi, se rotesc în jurul unei
stele destul de strălucitoare care pare nemişcată şi care se numeşte Steaua
Polară.
Din consideraţiile de mai sus reiese că este foarte important să găsim
Steaua Polară pe cer. Steaua Polară se poate afla pe cer cu ajutorul constelaţiei
Carul Mare, constelaţia cea mai uşor de văzut cu ochiul liber pe cerul emisferei
nordice a Pământului. Dacă vom privi cerul boreal de pe paralela Bucureştiului
într-o noapte senină, fie că ne aflăm în România, în SUA, în Rusia, China sau
Japonia, vom vedea cu siguranţă tot timpul nopţii constelaţia numită Carul
Mare. În jurul latitudinii de 45°, Carul Mare se observă tot timpul nopţii
deoarece este ceea ce astronomii numesc o constelaţie circumpolară, adică o
constelaţie care se poate observa tot timpul deasupra liniei de orizont. Deşi ea
este compusă din mai multe stele, noi îi vom vedea sigur cele 7 stele principale
chiar dacă aerul urbei în care stăm este mai poluat şi văzduhul nu este perfect
transparent. Vom vedea aranjamentul de stele din figura 20:
Din figura 20, care redă forma constelaţiei aşa cum o vedem de obicei pe
cer, se observă clar cele 4 stele care formează corpul trapezoidal al carului
precum şi celelalte 3 care formează oiştea carului. Desigur, un necredincios va
spune că forma acestei constelaţii este cu totul întâmplătoare şi nu are nici o
semnificaţie. În schimb noi, în calitate de creştini care experimentăm creaţia lui
Dumnezeu, văzând o astfel de mare şi de clară constelaţie, nu se poate să nu
ne gândim dacă nu cumva Creatorul a făcut-o cu vreun folos pentru noi.
159
Într-adevăr, desenul clar al acestei constelaţii ne este de foarte mare folos
fiindcă ne ajută să găsim Steaua Polară, o stea de strălucire comparabilă cu cea
a stelelor din Carul Mare. Astfel, dacă vom prelungi dincolo de steaua linia
care uneşte stelele şi din Carul Mare cu o distanţă de circa 5 ori mai mare
decât lungimea segmentului -, la capătul acestei linii imaginare vom observa
Steaua Polară aflată în constelaţia Carul Mic, după cum ne indică şi figura 21.
Chiar dacă nu este cea mai strălucitoare stea de pe cer, Steaua Polară este
vizibilă întotdeauna foarte bine cu ochiul liber când cerul emisferei nordice este
senin, şi reprezintă o mare binecuvântare a lui Dumnezeu pentru locuitorii
acestei emisfere. Aflându-se în proximitatea axei cereşti, Steaua Polară este
percepută de ochiul celui care o observă ca fiind nemişcată pe cer. Deoarece în
vecinătatea ei nu se mai află alte stele de strălucire asemănătoare cu care să
poată fi confundată, Steaua Polară se constituie într-un punct de orientare
deosebit de preţios pentru oamenii de pe Pământ, indicând întotdeauna în mod
absolut Nordul ca punct cardinal de referinţă. Odată identificat, prin Steaua
Polară, Nordul ca punct cardinal absolut de referinţă, celelalte puncte
cardinale, Sudul, Estul şi Vestul se află foarte uşor. Toate celelalte stele pe care
le vedem în emisfera nordică se rotesc în jurul Stelei Polare de la Est spre Vest
aşa cum am exemplificat în figura 22 în cazul Carului Mare.
160
Fig. 22 Rotirea zilnică de la est la vest a cerului în jurul
Pământului este accesibilă observaţiei oricărui om de pe
Pământ care se uită la stelele de pe bolta cerească. Aici: rotirea
Carului Mare în jurul Stelei Polare văzută de la paralela 45.
161
Fig. 23 Steaua Polară şi Carul Mare văzute de la ecuator
Atunci când cerul este senin şi ştim să descoperim pe cer Steaua Polară,
putem să ne orientăm întotdeauna după ea pentru a descoperi nu numai
Nordul, ci toate punctele cardinale. Dacă, de pildă, trebuie să ajungem într-un
loc aflat la vest de locul unde ne aflăm, ne întoarcem astfel încât să avem în
permanenţă Steaua Polară în dreapta noastră şi mergem înainte. Facem acest
lucru întrucât ştim că, din orice loc de pe Pământ o vedem, Steaua Polară
rămâne aproximativ nemişcată pe cer. Este ca şi cum această stea ar fi fixată
de Pământ printr-o tijă invizibilă fiind cumva solidară cu acesta. Aşadar,
fenomenele care ne ajută cel mai mult în orientarea noastră după Steaua
Polară le reprezintă atât nemişcarea pe cer a Stelei Polare cât şi nemişcarea
fermă a însuşi Pământului pe care ne aflăm.
Alt fenomen pe care îl putem observa este următorul:
b) Soarele revine la meridian cu o întârziere medie de circa 4 minute faţă de
stelele de pe cer, iar revenirea lui nu se face exact în aceeaşi poziţie ca la stele, ci,
în funcţie de anotimp, mai sus sau mai jos faţă de punctul în care intersectează
meridianul în ziua anterioară. În figurile 24 şi 25 am ilustrat revenirea la
meridian a Soarelui şi a unei stele.
164
Pământ şi Soare. De aceea eclipsele de Lună pot avea loc numai la lună plină,
în timp ce eclipsele de Soare pot avea loc numai la lună nouă.
Comentariul său despre poziţia iniţială a luminătorilor dovedeşte faptul că
Sfântul Efrem era un astronom foarte priceput. El afirmă:
„Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile, Soarele însă,
deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt
numărate şi socotite toate zilele.”
Acest text este esenţial pentru determinarea cu cea mai mare precizie a
poziţiei luminătorilor la crearea lor în ziua a 4-a. Într-adevăr, dacă pentru Lună
este foarte simplu a-i exprima vârsta prin forma iluminării de către Soare a feţei
ei vizibile de pe Pământ, Luna de o zi indicând luna nouă şi Luna de 15 zile
indicând luna plină, aflată în opoziţie cu Soarele, pentru a afirma vârsta
Soarelui este neapărat nevoie ca acela care o face să cunoască forma
traiectoriei Soarelui, adică cercul eclipticii.
Cercul eclipticii este drumul Soarelui faţă de tărie observat de pe Pământ. Cu
alte cuvinte, dacă am opri tăria din rotaţia ei zilnică şi am vizualiza numai
mişcarea Soarelui în raport cu ea, am vedea că în decursul unui an de zile
Soarele parcurge, în interiorul tăriei considerate staţionare, un cerc: ecliptica.
Astfel, dacă luăm o stea reper faţă de care Soarele îşi începe mişcarea pe
ecliptică, într-un an de zile, adică într-un interval de timp de 365,25 de zile,
Soarele parcurge complet cercul eclipticii şi revine în dreptul stelei pe care am
luat-o ca reper. Întrucât tăria este împodobită cu stelele fixate în ea, drumul
Soarelui faţă de tărie poate fi studiat cu ajutorul acelor stele prin dreptul cărora
el trece în parcurgerea acestui drum. Dar cum se poate lua reper o stea faţă de
care să treacă Soarele, când noi ştim bine că, atunci când Soarele e pe cer, nu
se văd stelele? Se poate, totuşi, determina poziţia Soarelui faţă de stele
observând mai ales stelele foarte strălucitoare care apar seara imediat după
apusul Soarelui, în vecinătatea locului în care a apus acesta, şi, în mod analog
observând stelele care dispar de pe cer la începutul dimineţii, în vecinătatea
locului în care urmează să răsară Soarele. Ecliptica era bine cunoscută de către
astronomii din antichitate cu câteva secole înainte de Naşterea Domnului, iar
stelele fixe din tărie prin dreptul cărora trece Soarele erau cunoscute ca făcând
parte din constelaţiile zodiacale. Putem considera că stelele din constelaţiile
zodiacale îndeplinesc funcţia de borne puse de Dumnezeu pentru ca oamenii să
poată determina drumul Soarelui faţă de ele. Totodată, deşi ştim că Soarele şi
Luna sunt mai aproape de Pământ decât stelele, noi vedem mişcarea celor doi
luminători care trec prin dreptul stelelor ca fiind proiectată printre acestea.
În figurile 26-37 am ilustrat drumul Soarelui faţă de constelaţiile zodiacale
într-un an de zile şi am menţionat în ce anotimp al anului Soarele trece prin
dreptul acestora. Totodată, am evidenţiat stelele mai importante şi vizibile cu
ochiul liber din aceste constelaţii şi magnitudinea acestor stele furnizată de
astronomii. Magnitudinea sau strălucirea aparentă este o mărime astronomică
prin care se clasifică stelele după strălucirea lor observată de pe Pământ faţă de
o strălucire reper care este considerată ca având magnitudinea 1. Astfel,
magnitudinile stelelor de pe cer vizibile cu ochiul liber au valori cuprinse între
-1,6, magnitudinea stelei Sirius din constelaţia Câinele Mare, cea mai
strălucitoare stea de pe cer, şi magnitudinea 6, a stelelor abia vizibile. Când se
trece de la o unitate de magnitudine la alta, raportul dintre strălucirile stelelor
variază cu 2,5. Astfel, o stea de magnitudine -1 este de 2,5 ori mai strălucitoare
decât o stea de magnitudine 0, care la rândul ei este de 2,5 ori mai
strălucitoare decât o stea de magnitudine 1, ş.a.m.d.
165
Fig. 26 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Peştii este
observabil la sfârşitul iernii şi în timpul primăverii, în lunile
februarie, martie şi aprilie.
56 Folosim aici denumirile stelelor recunoscute de toţi astronomii de astăzi. După cum vom
vedea, multe dintre ele poartă denumiri arăbeşti, deoarece arabii s-au ocupat mult cu studierea
cerului şi denumirile stelelor date de ei au rămas şi astăzi în uz.
167
Fig. 29 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Gemenii
este observabil vara în lunile iunie şi iulie.
169
Fig. 32 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Fecioara
este observabil toamna în lunile septembrie şi octombrie.
170
Între Balanţa şi următoarea constelaţie zodiacală, Scorpionul, se află un
spaţiu care este străbătut de Soare în circa 3 zile.
Scorpionul este constelaţia zodiacală cu cele mai multe stele strălucitoare
vizibile cu ochiul liber pe cer.
171
Fig. 35 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală
Săgetătorul este observabil iarna în lunile decembrie şi
ianuarie.
172
Fig. 37 Drumul Soarelui faţă de constelaţia zodiacală Vărsătorul
este observabil iarna în lunile ianuarie şi februarie.
173
de rotaţie a tăriei care trece prin Steaua Polară şi centrul Pământului
intersectează suprafaţa Pământului în punctul N, punct care defineşte Polul
Nord pământesc, pol echivalent cu punctul cardinal Nord. Odată ce am definit
Polul Nord pământesc echivalent cu punctul cardinal Nord, putem defini
celelalte puncte cardinale, Sud, Est şi Vest precum şi ecuatorul pământesc.
Raportat la ecuatorul pământesc, se poate defini în tărie un ecuator ceresc prin
extinderea planului ecuatorului pământesc până la marginea tăriei dinspre
apele de deasupra ei, acolo unde i-a fixat Dumnezeu stelele. Zona înstelată a
tăriei, aflată în apropierea apelor de deasupra tăriei, reprezintă limita de
vizibilitate a unui observator de pe Pământ. Aşa cum ecuatorul pământesc
împarte Pământul în emisfera pământească nordică şi emisfera pământească
sudică, ecuatorul ceresc împarte cerul-tărie în două emisfere, emisfera cerească
nordică şi emisfera cerească sudică. Diferenţa esenţială dintre ecuatorul
pământesc şi ecuatorul ceresc ţine de nemişcarea Pământului şi de rotaţia
tăriei în jurul unei axe proprii. Astfel, în vreme ce ecuatorul pământesc este
nemişcat, ecuatorul ceresc este rotitor odata cu tăria. În figura 38 am desenat
ecuatorul ceresc ca intersecţie dintre planul ecuatorului pământesc şi marginea
superioară a tăriei. Ecuatorul pământesc şi Polul Nord Pământesc alcătuiesc
sistemul de referinţă după care se pot determina coordonatele polare precum
latitudinea şi longitudinea pentru orice punct de pe suprafaţa Pământului. În
acelaşi timp, ecuatorul ceresc şi Polul Nord ceresc alcătuiesc sistemul de
referinţă după care se pot determina coordonatele polare precum latitudinea şi
longitudinea pentru orice punct de pe suprafaţa bolţii cereşti înstelate.
După cum se observă din figura 39, la ecuator ecuatorul ceresc este
perpendicular pe linia de orizont, la paralela 45 ecuatorul ceresc face un unghi
de 45º cu linia de orizont iar la Polul Nord se suprapune peste aceasta.
Dacă vom urmări constelaţiile zodiacale în nopţile senine de-a lungul
întregului an, vom observa că acestea sunt dispuse armonios faţă de ecuatorul
ceresc. În partea stângă vom vedea întotdeauna în întregime constelaţiile Peştii,
Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul şi Leul, numite şi constelaţiile zodiacale
boreale deoarece se află în emisfera nordică a tăriei, iar în partea dreaptă vom
vedea întotdeauna în întregime constelaţiile Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul,
Capricornul şi Vărsătorul, numite şi constelaţiile zodiacale australe deoarece se
află în emisfera sudică a tăriei. Constelaţia zodiacală Fecioara are un statut mai
aparte, ea fiind chiar traversată de ecuatorul ceresc, o parte din ea, cea în care
se află steaua Vindemiatrix, găsindu-se în emisfera boreală, iar cealaltă parte,
în care se află foarte strălucitoarea Spica, găsindu-se în emisfera australă. Deşi
toate constelaţiile zodiacale arătate în figura 40 răsar în decursul unei zile
deasupra liniei de orizont, pentru a le putea vedea cu ochiul liber pe toate
trebuie făcute observaţii de-a lungul unui întreg an deoarece acestea nu pot fi
văzute decât în timpul nopţii. În timpul zilei, din cauza strălucirii Soarelui,
jumătate dintre constelaţii nu se pot vedea şi trebuie aşteptată deplasarea
astrului zilei faţă de aceste constelaţii pentru ca cele care se aflau într-un
anume anotimp pe cerul zilei să ajungă într-un alt anotimp pe cerul nopţii. Fie
însă zi, fie noapte, constelaţiile zodiacale răsar în decursul unei zile siderale în
aceeaşi succesiune şi cu aceeaşi localizare faţă de ecuatorul ceresc. În figura 40
am ilustrat dispunerea constelaţiilor zodiacale faţă de ecuatorul ceresc, văzută
la ecuator.
175
a) Constelaţiile zodiacale b) Constelaţiile zodiacale
boreale australe
176
Fig. 41 Dispunerea constelaţiilor zodiacale faţă de ecuatorul
ceresc desfăşurat, văzută la ecuator
177
Din figura 42 se observă că drumul Soarelui faţă de constelaţiile zodiacale îi
apare unui observator de pe Pământ ca intersectând ecuatorul ceresc în
punctul P care se face faţă de constelaţia zodiacală Peştii şi în punctul T care
se face faţă constelaţia zodiacală Fecioara. Aceste două puncte sunt foarte
importante deoarece corespund celor două echinocţii care se fac pe Pământ. În
momentul în care Soarele trece prin punctul P, pe Pământ are loc echinocţiul de
primăvară, iar în momentul în care Soarele trece prin punctul T, pe Pământ are
loc echinocţiul de toamnă. Alipind capetele figurii putem reface forma circulară a
ecuatorului ceresc şi odată cu această operaţie putem vizualiza, din punctul de
vedere al unui observator exterior tăriei cum sunt dispuse pe bolta cerească
constelaţiile zodiacale faţă de ecuatorul ceresc şi cum arată drumul Soarelui
prin dreptul acestor constelaţii. Obţinem astfel figura 43, în care figurăm
drumul Soarelui sau ecliptica văzut din punctul de vedere al unui observator
exterior tăriei.
În astronomia geocentrică pe care o elaborăm, definim ecliptica drept drumul
Soarelui în tărie fixat prin porunca lui Dumnezeu din ziua a 4-a a creaţiei.
178
În figura 43, pentru a evidenţia ecliptica, am oprit tăria din rotaţia ei
diurnă, dar nu am oprit Soarele din mişcarea lui în tărie, mişcare care îşi reia
ciclul după un an de zile. Cel mai important lucru de reţinut este acela că
Soarele descrie în mişcarea sa anuală un cerc perfect. Ecliptica este un cerc
perfect care se intersectează cu planul ecuatorului ceresc în punctele numite
vernale, puncte care desemnează poziţiile Soarelui la care se produc pe Pământ
echinocţiul de primăvară (poziţia P), respectiv echinocţiul de toamnă (poziţia T).
Din antichitate se cunoaşte că unghiul făcut de planul eclipticii cu planul
ecuatoarelor ceresc şi pământesc este de circa 23º30’. Un observator de pe
Pământ vede punctele P şi T proiectate în punctele Pc şi Tc de pe ecuatorul
ceresc. Deşi Soarele îşi parcurge drumul circular fixat lui în tărie de către
Dumnezeu undeva la mijlocul distanţei dintre Pământ şi stele, planul eclipticii
poate fi extins până la nivelul stelelor, pentru a putea stabili care sunt cele în
dreptul cărora se fac punctele Pc şi Tc de intersecţie a acestui plan cu ecuatorul
ceresc. Mai mult, vedem în figura 43 că planul eclipticii poate fi restrâns până
la nivelul ecuatorului pământesc, din intersecţia lor rezultând punctele Pp şi Tp
aflate pe aceeaşi dreaptă cu perechile de puncte P, T şi Pc, Tc. Diferenţa
esenţială dintre perechile de puncte P şi T de pe ecliptică, Pc şi Tc de pe
ecuatorul ceresc şi perechea de puncte Pp şi Tp determinată de planul eclipticii
pe ecuatorul pământesc constă în faptul că ecuatorul pământesc este nemişcat
întrucât Pământul se află nemişcat în centrul universului, pe când ecuatorul
ceresc şi ecliptica se rotesc în jurul Pământului odată cu tăria. Astfel, în vreme
ce pe ecuatorul ceresc şi pe ecliptică punctele Pc şi Tc, respectiv P şi T, sunt
nemişcate faţă de acestea întrucât ecuatorul ceresc şi ecliptica sunt fixate în
tărie, pe ecuatorul pământesc punctele Pp şi Tp sunt rotitoare şi se stabilesc
faţă de un meridian pământesc. Numim aceste trei perechi de puncte P, T; Pc,
Tc şi Pp, Tp puncte vernale sau echinocţiale de primăvară pentru punctele de tip
P şi de toamnă pentru punctele de tip T deoarece atunci când Soarele trece prin
punctul P, respectiv T de pe ecliptică, el trece şi în dreptul punctului Pc,
respectiv Tc de pe ecuatorul ceresc şi în dreptul punctului Pp, respectiv Tp de pe
ecuatorul pământesc, iar atunci are loc pe Pământ echinocţiul de primăvară,
respectiv echinocţiul de toamnă, cum am mai spus.
În astronomia geocentrică scripturistică în care ţinem cont de existenţa tăriei,
atât ecuatorul ceresc cât şi ecliptica sunt două cercuri solidare cu tăria. Asta
înseamnă că, dacă astăzi observăm punctele echinocţiale faţă de constelaţiile
zodiacale Peştii (P) şi Fecioara (T) şi adoptăm interpretarea Sfântului Efrem, care
afirmă că nimic nu s-a schimbat în mersul luminătorilor pe cer de la facerea lor
acum circa 7500 de ani conform datării scripturistice pe care o acceptăm şi noi 57,
rezultă că aceeaşi era poziţia punctelor echinocţiale şi în dimineaţa zilei a 4-a
când au fost creaţi luminătorii cei mari şi stelele. De asemenea, rezultă că încă de
la facere Steaua Polară era în acelaşi loc în care o vedem şi astăzi îndicând Polul
Nord ceresc şi pământesc. Stabilitatea punctelor echinocţiale P şi T pe cercul
eclipticii implică stabilitatea echinocţiilor faţă de constelaţiile zodiacale Peştii şi
Fecioara şi reprezintă o trăsătură esenţială a astronomiei noastre geocentrice 58.
57 În Biblie sunt menţionate precis duratele de timp în ani care au trecut de la Facere la Potop
şi de la Potop la moartea lui Iacob, patriarhul celor 12 seminţii ale lui Israel. De la Iacob şi până
la noi estimarea duratei care a trecut se poate face cu o marjă de eroare de cel mult 207 de ani.
Noi am făcut acest calcul al vârstei Pământului, folosind exclusiv datele oferite de Sfânta
Scriptură, în cartea noastră Zilele Creaţiei în interpretarea Sfinţilor Părinţi pe care am publicat-o
în anul 2009. Noi am găsit că de la Facere până în anul 2007 a fost o depărtare de timp
cuprinsă în intervalul 7236-7443 ani.
58 După cum vom vedea în capitole ulterioare ale cărţii noastre, atât în astronomia geocentrică
182
Fig 46. Drumul Lunii în tărie între două noduri ascendente
consecutive făcute cu planul eclipticii
Din figura 46 observăm că drumul Lunii aflat între două noduri succesive de
acelaşi fel nu poate fi cuprins într-un plan ci are o dispunere spaţială
reprezentând de fapt o spirală al cărei pas este chiar distanţa AA1 dintre cele
două noduri consecutive de acealaşi fel. Ceea ce se repetă precis în cazul
traiectoriei lunare este chiar acest drum în formă de spirală între două noduri
consecutive de acelaşi fel, iar timpul în care Luna îşi parcurge traiectoria între
două noduri consecutive de acelaşi fel se numeşte lună nodică sau draconică.
Deşi este vorba de o spirală, astronomii aproximează drumul Lunii între două
noduri ascendente cu un cerc al cărui plan face cu planul eclipticii un unghi de
aproximativ 5º. Pentru a ne putea imagina mai uşor cum arată drumul Lunii în
tărie, l-am desenat în continuare până la realizarea celui de-al doilea nod
descendent D1. Din figura 47 se poate observa că, deşi se păstrează unghiul de
aproximativ 5º între planul eclipticii şi planul aproximativ al spirei A1Ia1 max D1,
punctul de înălţime maximă în ascendenţă Ia1 max al Lunii pentru cea de-a doua
spiră este puţin rotit faţă de punctul de înălţime maximă în ascendenţă Ia max al
Lunii pentru prima spiră.
184
Fig. 48 Luna nodică, luna siderală şi luna sinodică
185
Fig. 49 Poziţia iniţială a luminătorilor în tărie la crearea lor
186
Fig. 50 Poziţia luminătorilor în tărie şi faţă de Pământ la
crearea lor
187
lunare aşa cum le putem observa şi astăzi şi cum le vom observa până la
momentele apocaliptice care prevestesc a doua venire a Domnului.
Dar descrierea acestor mişcări ale tăriei şi luminătorilor din ea nu mai
aparţine modelului cosmogonic, ci astronomiei scripturistice geocentrice
elaborate pe observarea cerului cu proprii noştri ochi, bazându-ne pe credinţa
în revelaţia astronomică pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în Sfinta Scriptură şi
pe interpretarea ei de către Sfinţii Părinţi. Vom face în continuare racordul între
acest model cosmogonic propus şi astronomia pe care tăria împodobită de către
Dumnezeu cu luminătorii şi stelele din ea ne-o înfăţişează ochilor.
189
Fig. 53 Drumul parcurs de Soare în timpul unui sfert de rotaţie
a tăriei, văzut de pe Pământ
190
Fig. 54 Drumul parcurs de Soare în timpul unei jumătăţi de
rotaţie a tăriei, văzut de pe Pământ
Aşa cum este ilustrată în figura 54, noua poziţie a eclipticii faţă de
meridianul de observaţie după o jumătate de rotaţie a tăriei este rotită cu 180º
iar drumul parcurs de Soare faţă de punctul Z0 de pe meridianul de observaţie
este drumul marcat cu săgeată Z0→R1/4→R1/2.
Continuând rotaţia tăriei cu încă un sfert de rotaţie, conform figurii 55,
Soarele se va afla pe ecliptică în punctul R3/4 faţă de meridianul de observaţie
iar poziţia eclipticii faţă de acest meridian va fi rotită cu 270º faţă de poziţia
eclipticii din figura 52.
191
Fig. 55 Drumul străbătut de Soare pe parcursul a trei sferturi de
rotaţie a tăriei, văzut de pe Pământ
Aşa cum este ilustrat în figura 55, drumul parcurs de Soare faţă de punctul
Z0 de pe meridianul de observaţie este drumul Z0→R1/4→R1/2→R3/4 şi este
marcat cu săgeată.
Continuând rotaţia tăriei cu încă un sfert de rotaţie, aceasta va încheia o
rotaţie completă şi ecliptica va reveni, faţă de meridianul de observaţie, în exact
aceeaşi poziţie ca înainte de începerea rotaţiei tăriei, după cum se observă în
figura 56.
192
Fig. 56 Drumul parcurs de Soare în timpul unei rotaţii complete
a tăriei, văzut de pe Pământ
193
Fig. 57 Drumul parcurs de Soare într-o zi solară (sinodică) prin
ajungerea lui la meridianul de observaţie
194
Fig. 58 Drumul parcurs de Soare în patru zile siderale
Din figura 58 se poate observa că în timpul celor patru zile siderale o stea
reper revine tot timpul la meridianul de observaţie în vreme ce Soarele se
depărtează constant (rămâne în urmă) faţă de acest meridian de referinţă
ocupând după fiecare din cele 4 rotaţii complete ale tăriei poziţiile succesive
R1, R2, R3 şi R4.
195
3.1 Explicarea formării anotimpurilor şi anilor în astronomia
geocentrică scripturistică. Distanţa dintre echinocţii şi
descentrarea eclipticii faţă de centrul Pământului.
197
23 septembrie poartă denumirea de vară astronomică. Din figura 61 se observă
că între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă Soarele parcurge 93 de spire
în jurul Pământului, iar între echinocţiul de primăvară şi echinocţiul de toamnă
el parcurge 185 de spire.
După cum se observă din figura 63, anul astronomic început cu trecerea
Soarelui prin punctul echinocţial de primăvară P se încheie după parcurgerea
în 89 de zile a ultimei porţiuni de ecliptică rămase, porţiunea I→P, când Soarele
ajunge din nou în punctul echinocţial de primăvară P şi încheie ciclul de 365 de
spire complete efectuate în jurul Pământului în decursul unui an, după care
reia un nou ciclu de spire anuale în jurul Pământului. Este foarte important de
reţinut faptul că, în timpul efectuării celor 365 de spire anuale în jurul
Pământului, Soarele baleiază o porţiune de cer în formă de butoiaş cu un unghi
la centru de 2 x 23º30’ = 47º după cum se poate observa din figura 64.
199
Fig. 64 În timpul unui an Soarele descrie în jurul Pământului o
înfăşurătoare în formă de butoiaş cu un unghi la centru de 47º.
201
a) vedere de deasupra planului eclipticii
b) vedere laterală
202
3.2 Explicarea formării drumului Lunii în jurul Pământului în
astronomia geocentrică scripturistică
59 Reamintim aici că luna nodică sau draconică este perioada de timp în care Luna face două
noduri de acelaşi tip faţă de planul eclipticii sau timpul scurs între două noduri ascendente sau
descendente consecutive ale Lunii. Ea este de aproximativ 27,21 zile.
60 Reamintim aici că luna siderală este perioada de timp în care Luna luna trece în tărie prin
Din figura 67 se observă că atunci când Luna îşi porneşte nodul ascendent
din dreptul punctului echinocţial P, ceea ce înseamnă că face acest nod
ascendent faţă de ecliptică în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, traiectoria ei
siderală este echivalentă cu o spiră completă parcursă în 27,32 zile al cărei pas
P→Lsid este suficient de mic încât să putem aproxima că şi această spiră este
inclusă într-un plan ce face un unghi de 5º cu planul eclipticii. Prin urmare,
traiectoria lunii în timpul parcurgerii acestei spire siderale va fi, datorită rotaţiei
zilnice a tăriei care se combină cu mersul Lunii pe această spiră, o
înfăşurătoare formată din spire succesive ascendente şi descendente analoagă
celei realizate de Soare în decursul unui an. Singurele diferenţe notabile dintre
înfăşurătoarea anuală a Soarelui şi înfăşurătoarea lunară a Lunii le reprezintă
localizarea lor diferită în tărie, desimea spirelor şi unghiul la centru al
butoiaşului descris de înfăşurătoarea Lunii. În figura 68 sunt ilustrate
unghiurile faţă de planul ecuatorial, numărul de spire lunare, desimea lor şi
unghiul la centru al înfăşurătorii atunci când Luna îşi realizează spira sa
ascendentă în dreptul punctului vernal P aflat pe ecliptică faţă de constelaţia
zodiacală Peştii.
204
a) Când nodurile ascendente ale Lunii se fac faţă de punctul P,
unghiul planului traiectoriei Lunii faţă de ecliptică se adaugă la
unghiul eclipticii faţă de planul ecuatorial.
Când Luna este nouă şi cerul este senin, pe fondul întunericului din
puterea nopţii putem vedea cu ochiul liber cele mai multe stele, ba chiar şi
galaxii precum uriaşa Cale Lactee sau nebuloasa din dreptul constelaţiei
Andromeda. Cu cât întunericul nopţii este mai intens, vedem cu ochiul liber tot
mai multe stele pe fundalul întunecos al cerului. De unde provine acest
întuneric?
turns it back into nothing, it is under the compulsion of that [one thing] which causes it to
begin and [that other thing] that causes it to go away. If created things cause it to come into
existence and also cause it to vanish then it is created from created things. [The darkness then]
is but a shadow of the firmament and it vanishes in the presence of another thing, as it
disappears before the sun. Some teachings posit that this [darkness], which is at all times
subject to created things, is an adversary of creatures, and they make that thing which has no
substance of its own a self-existent being.”
62 „Moreover, a Shadow is not a nature (in) itself. For it is the child of that substance, either of
stone or wood, standing in the face of the Light; and apart from the Light a Shadow cannot be
produced.”
63 „Quod autem dixi tenebras non esse substantiam, aut naturam, aut rem factam, pronum est
tibi proprio experimento cognoscere: nam & ipse tibi noctem pro libito sum ipsum meridiem
creare potes: si nimirum tentorium ex spisso panno figas, obstructisque diligenter rimis omnem
lucis fulgorem excludas; si deinde istud conclave subeas, atram noctem tibi ipsi fecisse
comperies. Lucem vero non ita tibi parare poteris aliam ab ea, quae a Deo creata fuit, &
quaedam res, & natura est.”
211
nopţii este cauzat de tăria interpusă în calea luminii provenite de la cerul
luminos de deasupra ei.
În schimb, în Omilii la Hexaemeron (Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 132),
Sfântul Vasile ne spune că întunericul nopţii provine de la umbra Pământului
interpus în calea luminii Soarelui:
„Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotit a fi întunericul în
timpul nopţii. Dacă umbra, atunci când străluceşte o lumină, cade de la
corpuri în opoziţie cu lumina, iar dacă dimineaţa întunericul se întinde spre
apus, iar seara se pleacă spre răsărit şi la amiază se trage spre miazănoapte,
iar noaptea, la rândul ei, se îndreaptă spre partea opusă razelor soarelui,
atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra
pământului. Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp,
care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine când văzduhul, care înconjură
pământul, este umbrit.”
Cum se împacă însă învăţătura Sfântului Efrem Sirul care spune că
întunericul nopţii este produs de umbra tăriei cu cea a Sfântului Vasile cel
Mare care spune că întunericul nopţii este produs de umbra lăsată de
Pământul interpus în faţa Soarelui?
La o analiză experimentală şi logică a spuselor celor doi Sfinţi Părinţi nu se
va găsi nici o contradicţie, ci vom vedea că afirmaţiile lor se completează
reciproc. Astfel, vom constata că noaptea şi întunericul ei sunt produse de două
cauze care au loc simultan; pe de-o parte umbra Pământului interpus în calea
luminii Soarelui, după cum arată Sfântul Vasile cel Mare, iar pe de altă parte
umbra tăriei interpuse în calea luminii cerului de deasupra ei, după cum arată
Sfântul Efrem Sirul. Aşadar, întrucât în universul descris de Sfânta Scriptură
avem două surse esenţiale de lumină, anume Cerul Cerurilor şi Soarele, avem
de-a face cu două feluri de întuneric care se combină şi produc întunericul nopţii,
anume întunericul provenit de la umbra tăriei şi întunericul provenit de la
umbra Pământului. Înţelegem în lumina învăţăturilor Sfântului Efrem Sirul că,
dacă tăria nu ar avea o anume opacitate faţă de lumina cerului de deasupra ei,
umbra lăsată de Pământ prin interpunerea lui în calea luminii Soarelui ar fi
înlăturată de lumina Cerului Cerurilor. De aceea între învăţătura celor doi
Sfinţi Părinţi nu există nicio contradicţie. În vreme ce Sfântul Vasile cel Mare
raportează noaptea în mod exclusiv la cerul cel mai apropiat de Pământ, anume
văzduhul care este fie luminat de Soare şi “aprins” în emisfera în care acesta se
vede, fie în conul de umbră lăsat de Pământul interpus în calea luminii
Soarelui, Sfântul Efrem Sirul o raportează şi la cerul următor, anume tăria,
tărie care creează un întuneric diferit de cel al interpunerii Pământului în calea
Soarelui, anume întunericul produs de interpunerea ei în calea luminii Cerului
Cerurilor. Astfel, la crearea nopţii pe Pământ contribuie două feluri de întuneric
care se combină între ele, anume întunericul creat de umbra tăriei şi
întunericul creat de umbra Pământului.
În consecinţă, ce putem deduce despre tărie observând întunericul nopţii?
Pentru a răspunde cât de cât mulţumitor la această întrebare, trebuie să
facem şi alt fel de raportare, anume să raportăm fenomenul nopţii la fenomenul
zilei. Prin urmare, ar trebui să vedem ce explicaţie fizică dau Sfinţii Părinţi
pentru lumina omogenă a cerului pe care care îl vedem în timpul zilei, dincolo
de faptul cunoscut de toată lumea că ea provine de la Soare.
În capitolul 2.4.1, cu ajutorul Sfântului Vasile cel Mare, stabilisem, referitor
la lumina zilei, că şi aceasta este de două feluri. Spusesem atunci că definiţia
Sfântului Vasile pentru zi, zi = „văzduhul luminat de Soare” („N-ai greşi dacă ai
defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua e măsura de timp în care
212
soarele stă în emisfera de deasupra Pământului.”) «este esenţială ca să intuim
de unde vine omogenitatea luminii din timpul zilei, inclusiv fenomenele de
înserare sau de „crăpare de ziuă” care, după cum ştim, se produc lent. Noi ştim
că văzduhul, adică aerul atmosferic din vecinătatea Pământului, pe lângă rolul
de a ne furniza materia primă necesară respiraţiei, mai are şi rolul de a
dispersa lumina puternică a Soarelui în tot volumul lui din emisfera luminată
de Soare. Practic prin acest fenomen de dispersie a luminii Soarelui, astrul
conducător al zilei “aprinde” în mod omogen întreg văzduhul de deasupra liniei
orizontului, lumina sa mai având încă ceva putere de dispersie în aerul din
văzduh pentru a produce o înserare lentă sau nişte zori de zi lente, continue şi
plăcute omului şi după ce Soarele se află sub linia orizontului, în apropiere de
aceasta. Şi ziua este un fenomen combinat din două tipuri de lumină, pe de-o
parte lumina dată direct de Soare care pătrunde nedispersată prin văzduh până
la ochii noştri care percep clar forma discului solar, iar pe de altă parte, lumina
omogenă produsă de dispersia razelor Soarelui în văzduh, cea care practic îl
”aprinde” producând ochilor plăcuta senzaţie de cer albastru şi cea de
vizibilitate diurnă.»
Analizând fenomenul dispersiei luminii în văzduh, putem deduce logic o altă
caracteristică a tăriei, anume faptul că în tărie nu se produce dispersia luminii
puternice a Soarelui. Într-adevăr, dacă s-ar produce dispersia luminii Soarelui şi
în tăria în care el se află, aceasta s-ar “aprinde” toată şi ar lumina omogen
asemenea văzduhului luminat de Soare din timpul zilei, fapt ce ar face
imposibilă apariţia nopţii ca umbră a Pământului de vreme ce în acest caz,
toată tăria fiind luminată de Soare, ea ar lumina şi emisfera Pământului aflată
în conul de umbră al Soarelui.
Aşadar, spre deosebire de ziuă când din tărie nu putem vedea cu ochiul
liber decât Soarele şi Luna din cauza dispersiei luminii puternice a Soarelui în
atmosferă, faptul că noaptea putem vedea în profunzimea tăriei până la stele
reprezintă dovada cea mai limpede atât că în tărie lumina se propagă fără a fi
dispersată, cât şi că lumina Lunii şi a stelelor este insuficient de puternică
pentru a se produce o dispersie semnificativă a ei în văzduh. Totuşi o mică
dispersie în văzduh a luminii Lunii se poate observa când aceasta este la faza
de lună plină, făcând ca noaptea neagră şi foarte întunecoasă de la lună nouă
să se transforme într-o noapte mai luminoasă, albastră, care adesea reuşeşte
să estompeze lumina multora dintre stele. Din acest motiv, pentru a putea
vedea pe cerul senin cât mai multe stele, trebuie să facem observaţia într-o
noapte fără lună, adică cu astrul cârmuitor al nopţii aflat în faza de lună nouă.
Trebuie să amintim în acest punct faptul că Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu
considerau stelele ca luminători independenţi, ci considerau că, asemenea
Lunii, şi ele sunt luminate de Soare. În Dogmatica sa (ediţia tipărită la Ed.
Scripta, Bucureşti, 1993, p. 56), Sfântul Ioan Damaschin afirmă clar că:
„Soarele dă lumină şi celorlaltor luminători, adică lunii şi stelelor.”
În concluzie, conform învăţăturii Sfântului Efrem Sirul, care ne spune că
întunericul nopţii este umbră pe Pământ a tăriei faţă de Cerul Cerurilor care
este luminos, putem afirma că tăria este creată, pe de o parte, dintr-o
substanţă suficient de transparentă şi nedispersivă care să permită luminii
Soarelui să o străbată până la Pământ, lună şi stele, care, conform Sfinţilor
Părinţi, îşi primesc toţi lumina de la luminătorul cel mare, iar pe de altă parte
suficient de opacă pentru a forma umbră pe Pământ faţă de apele de deasupra
tăriei luminate de Cerul luminos primordial.
În finalul acestui capitol, trebuie să precizăm că umbra tăriei este atât de
densă încât până şi Soarele se vede pe fondul acestei umbre ca un disc luminos
213
înconjurat de întuneric. Este de ajuns să trimitem un balon umplut cu heliu
care să transporte o cameră de luat vederi la o înălţime la care aerul atmosferic
este suficient de rarefiat ca dispersia luminii produsă în el să scadă
semnificativ, aşa cum au făcut Adam Cudworth, sau Azuma Makoto şi John
Powell, pentru a ne da seama că şi în timpul zilei cerul văzut de la înălţimea de
de peste 50.000 de metri, la care poate ajunge un astfel de balon, este un cer
întunecos.
215
Chiar şi în timpul zilei, Soarele se vede de la altitudinea la care pot ajunge
baloanele cu heliu ca un disc luminos înconjurat de întuneric, fenomen care
dovedeşte imensitatea umbrei produse de tăria interpusă în calea Cerului
Cerurilor.
217
4.1.3 Analiza comparată a răspunsurilor şi a modelelor de
univers care rezultă pe baza lor. Refutarea ipotezei Big Bang.
221
a) în modelul geocentric b) în modelul heliocentrico-acentric
scripturistic universul este universul apare dintr-o dată
creat de către Dumnezeu acum 13,5 miliarde de ani prin
dintr-o dată, din nimic, explozia Big Bang a unui
acum cca. 7500 de ani. atom primordial de materie
înconjurată de întuneric.
222
Din figurile 76 şi 77 observăm mai uşor că cea de-a doua (şi ultima)
asemănare a celor două modele este apariţia instantanee a celor două
universuri primordiale. În modelul geocentric scripturistic, înainte de apariţia
universului exista, în lumina Sa necreată, numai Dumnezeu, Cel Care a făcut
instantaneu Cerul desăvârşit şi Pământul netocmit. În modelul
heliocentrico-acentric, înainte de apariţia universului exista un atom primordial
de materie înconjurată de întuneric şi, dintr-o dată, prin explozia de tip Big
Bang a acestui atom primordial, a apărut instantaneu un univers care se
dilată.
Să evaluăm acum diferenţele existente în momentul de început al
universului între cele două modele. Prima şi cea mai importantă diferenţă o
constituie cauza apariţiei universului.
În modelul geocentric scripturistic, cauza apariţiei universului este
Dumnezeu, mai precis voinţa lui Dumnezeu în calitate de Fiinţă raţională,
luminoasă, atotputernică şi existentă din veşnicie. Dacă săpăm mai adânc şi
întrebăm de ce a voit Dumnezeu să creeze acest univers, aflăm la Sfântul Efrem
un răspuns deosebit de frumos şi bine argumentat. În Imnul Nisibean 38, 8-10,
traducerea Sarsfield Stopford, NPNF 213, 2004, p. 290, găsim următoarea
explicaţie a Sfântului:
«Ia aminte! Ioan, ca un vestitor, afirmă că el este mai recent, deşi el era
născut mai înainte; deoarece a spus „Iată, un om vine după mine şi totuşi El
era înaintea mea.” Căci cum ar fi putut să fie el înaintea Lui, Aceluia Puternic
în Care propovăduia? Fiindcă orice lucru care are loc din cauza unui alt lucru,
este după acela altul chiar dacă pare să fie mai înainte. Deoarece cauza care l-a
chemat la existenţă este mai veche decât acel lucru şi înaintea lui în toate
privinţele.
Cauza lui Adam a fost mai veche decât toate făpturile, care au fost făcute
pentru el, de vreme ce chiar pentru Adam, El, Creatorul, a avut mereu respect,
chiar în timp ce crea. Astfel, deşi Adam încă nu era, el era mai vechi decât toate
creaturile. Cu cât mai mult atunci, Domnul meu, trebuie să fie mai veche
această Omenitate a Ta, care în Dumnezeirea Ta este, din vecie, împreună cu
Acela Care Te-a născut! Laudă Ţie şi prin Tine laudă Tatălui Tău de la noi toţi!
Laudă Ţie fiincă Tu eşti primul în Dumnezeirea Ta şi în Omenitatea Ta!
Căci chiar dacă Ilie a fost întâiul care s-a-nălţat, el nu L-a putut împiedica să
fie primul pe Acela de dragul Căruia a fost înălţat. Pentru că tipul lui a depins
de adevărul Tău: şi chiar dacă tipurile sunt aparent mai înainte de împlinirea
Ta, ea este tainic înaintea lor. Făpturile au fost mai înainte de Adam; el a fost
înaintea lor deoarece au fost făcute de dragul lui.» 64
64
«Lo! John as a herald declares that he is later, though he was elder-born; for he said „Behold
a man cometh after me, and yet He was before me.” For how could he be before Him, that Power
in Whom he preached? For everything that comes to pass because of another thing, is after that
other even though it seem to be before. For the cause which called it into being, is elder than it
and before it into all things.
The cause of Adam was elder than all creatures, which were made for him, for to him even
to Adam He had respect continually, the Creator even while He was creating. Thus though
Adam as yet was not, he was elder than all creatures. How much more then, my Lord, must
this Thy manhood be elder, which in Thy Godhead is, from eternity with Him that begat Thee!
To Thee be praise and through Thee to Thy Father from us all!
To Thee be praise that Thou art the first, in Thy Godhead and in Thy manhood! For even
though Elijah was first to go up, he was not able to prevent Him, for Whose sake he was taken
up. For his type depended on Thy verity: and even though the types apparently are before Thy
fulfilment, it is before them secretly. Creatures were before Adam; he was before them because
for his sake they were made.»
223
În deplin acord cu Sfântul Efrem Sirul, considerăm şi noi că universul
creat a avut drept cauză tainică iubirea lui Dumnezeu pentru om, făptura cea
mai de preţ a creaţiei Sale. O astfel de cauză poartă însă şi pecetea unui scop
precis pentru care a fost făcut universul aşa cum îl vedem noi astăzi. Dacă
admitem că Dumnezeu este cauza existenţei universului în care noi oamenii
avem calitatea de fiinţe raţionale pentru care Însuşi Dumnezeu S-a făcut Om,
suntem obligaţi de logică să admitem că, odată cu cauza, i s-a atribuit acestui
univers şi un scop. Iar scopul creaţiei lui Dumnezeu este acela ca omul, făptura
de dragul căreia Dumnezeu a făcut universul şi de dragul căreia El Însuşi S-a
făcut Om şi S-a lăsat răstignit de oameni, să devină dumnezeu. Din acest
motiv, în astronomia geocentrică scripturistică pe care o elaborăm, noi nu vom
disocia niciodată descrierea ştiinţifică a universului în care trăim de acest scop
tainic al fiinţării lui.
Universul în care trăim poate fi descris ştiinţific numai şi numai dacă ştiinţa
cu care facem descrierea lui nu se disociază de cauza şi scopul pentru care a luat
fiinţă acest univers, adică de Dumnezeu şi de devenirea oamenilor după
asemănarea Lui. Prin urmare, dacă asemenea lui Stephen Jay Gould nu vom
permite ca un Picior Dumnezeiesc să ne fie pus în prag, nici nu vom putea face
vreodată ştiinţă adevărată, deoarece, aşa cum demonstrează cartea noastră,
ştiinţa adevărată vine numai şi numai de la Dumnezeu. Conchidem astfel că
numai un Dumnezeu Atotputernic şi desăvârşit iubitor putea crea universul pe
care îl vedem astăzi, un univers theantropic care are scopul de a ne conduce
către Creator. Iar ceea ce este foarte important de reţinut, pentru a simţi cumva
puterea iubirii lui Dumnezeu pentru creaţia sa, este faptul că El a creat acest
univers theantropic din nimic.
În modelul heliocentrico-acentric, cauza universului în care trăim este,
chipurile, existenţa din veşnicie, într-un întuneric infinit asimilat cu nimicul, a
unui atom primordial de dimensiune infinit mică în care exista concentrată
toată substanţa universului. Conform savanţilor atei de astăzi, atomul
primordial ar fi explodat acum vreo 13,5 miliarde de ani şi, începând cu acea
explozie şi până azi are loc o expansiune continuă a universului în sensul
dilatării lui într-un spaţiu întunecos infinit. Ştiinţa de astăzi nu precizează nici
cauza existenţei materiei concentrate în acel atom primordial, nici cauza
exploziei de tip Big Bang şi nici dacă presupusa expansiune a universului are
vreun scop.
Figurile 76 şi 77 evidenţiază opoziţia celor două modele cosmogonice. Nu
există cale de mijloc între cele două modele; din cauza contradicţiei dintre ele,
dacă unul este dovedit adevărat, atunci înseamnă că celălalt este cu siguranţă
fals. De ce?
Să analizăm mai întâi situaţia anterioară apariţiei universului.
În modelul geocentric scripturistic avem confirmată de însăşi Sfânta
Scriptură existenţa lui Dumnezeu - „La început a făcut Dumnezeu dintr-o dată
cerul şi pământul.” - , Care Dumnezeu, în calitate de Făcător al cerului şi al
pământului, trebuia cu necesitate să existe înainte de facerea acestora. Tot din
Sfânta Scriptură ştim că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru
El.” Aşadar, înainte de apariţia universului, în modelul cosmogonic scripturistic
îl avem pe Dumnezeu în lumina Sa infinită.
În modelul cosmogonic heliocentrico-acentric generat de legea gravitaţiei a
lui Newton, avem înainte de momentul Big Bang un atom primordial de
dimensiune infinit mică în care este concentrată toată substanţa universului,
atom înconjurat de un întuneric infinit şi existent din veşnicie.
224
Comparând cauzele apariţiei universului din cele două modele
cosmogonice, observăm că ele sunt disjuncte. Dumnezeu, Fiinţa pur spirituală
şi existentă din veşnicie în lumină, în cazul modelului cosmogonic scripturistic,
versus materia existentă în întuneric din veşnicie, în cazul modelului
cosmogonic heliocentrico-acentric. Dumnezeu şi lumina Sa din veşnicie, din
modelul cosmogonic scripturistic, se confruntă cu materia aflată în întuneric
din veşnicie, din modelul cosmogonic heliocentrico-acentric. Contradicţia
cauzelor apariţiei universului din cele două modele este evidentă. Dumnezeu
versus materie şi lumină versus întuneric, sau, mai precis, Dumnezeu în
lumină versus materia în întuneric. În mod logic, cauze contrare conduc la
rezultate opuse.
În modelul cosmogonic scripturistic avem de a face încă de la început cu un
univers geocentric şi geostatic de o dimensiune finită, creat de către Dumnezeu
dintr-o dată din nimic. Acest univers este staţionar întrucât limita sa
superioară, Cerul luminos, nu se mai modifică din momentul de început al
creaţiei ci devine, prin facerea tăriei în ziua a doua, Cerul Cerurilor. În modelul
cosmogonic heliocentrico-acentric avem de-a face cu un univers general
acentric aflat în continuă expansiune într-un spaţiu întunecos.
Opoziţia dintre cele două tipuri de univers rezultate din cele două modele
cosmogonice este evidentă. Un univers staţionar geocentric şi geostatic creat
din nimic şi înconjurat de lumină, versus un univers aflat în expansiune,
acentric, creat din materie preexistentă înconjurată de întuneric. Staţionaritate
versus expansiune, centrare versus descentrare, creaţie în lumină din nimic
versus evoluţie a materiei în întuneric, ordine versus dezordine sunt contrariile
care se exclud reciproc.
În figura 78 sunt ilustrate cele două tipuri de universuri, opuse şi din cauza
importanţei date întunericului faţă de lumină în modelul heliocentrico-acentric.
În figura a) este ilustrat universul staţionar geocentric şi geostatic înconjurat de
lumină în care Pământul şi, implicit, omul în calitate de stăpânitor întronizat de
către Dumnezeu al acestuia, ocupă locul central, în vreme ce în figura b) este
ilustrat universul expansionist ”gândit” de ”savanţi” atei ai secolului XX precum
Hubble, univers înconjurat de un întuneric suveran, în care Pământul şi noi
suntem pierduţi în spaţiu.
225
a) Pământul în centrul b) Pământul pierdut în universul
universului staţionar înconjurat expansionist înconjurat
de lumină al astronomiei de întuneric al astronomiei
geocentrice scripturistice heliocentrico-acentrice
Dar diferenţa dintre cele două tipuri de univers rezultate din cele două
modele cosmogonice nu se opreşte aici. Astronomia geocentrică scripturistică
ne înfăţişează un univers radical diferit şi în totală contradicţie cu universul
inventat de către astronomii moderni care, începând cu secolul al XVIII-lea,
s-au închinat ”legii” lui Newton. Pentru a gândi universul înconjurător în mod
corect, în concordanţă cu realitatea revelată de către Dumnezeu prin Sfânta
Scriptură şi văzută cu proprii noştri ochi, cu care tot Dumnezeu ne-a înzestrat,
trebuie acum să scoatem din mintea noastră toate rădăcinile buruienilor
răsărite din erezia gravitaţiei newtoniene. Trebuie remarcat faptul că nici măcar
Newton şi nici Copernic nu au realizat la vremea respectivă ce monştri aveau să
se nască din somnul raţiunii lor.
Prima ”idee filozofică” pe care trebuie să o respingem când ne referim la
universul descris de astronomia heliocentrico-acentrică, este cea de sistem
solar, idee care a ”înflorit” în mintea astronomilor moderni pornind de la două
erezii, anume erezia heliocentrismului lui Copernic, prin care Pământul a fost
”înlăturat” în minţile oamenilor din locul lui central din univers, şi erezia lui
Giordano Bruno care, pornind de la premisa heliocentrică a lui Copernic, a
afirmat că există multe alte universuri asemănătoare cu sistemul heliocentric
copernican, conducând astfel la erezia că stelele ar fi asemenea Soarelui şi s-ar
putea constitui într-o mulţime nenumărată de sisteme asemenea celui
226
heliocentric descris de Copernic. În figura 79 am ilustrat diferenţa dintre
universul creat de Dumnezeu şi ceea ce astronomii numesc astăzi sistemul
nostru solar.
232
4.2.1 Mişcarea aştrilor în regim de planete în sistemul
geocentric scripturistic. Combinarea mişcării planetelor faţă de
tărie cu mişcarea tăriei.
233
Ne punem acum întrebarea: cum arată universul geocentric scripturistic?
O primă imagine deja ne-am făcut-o. Cele două desene pe care le repetăm în
figura 82, din care nu lipsesc Cerul Cerurilor, apele de deasupra tăriei, tăria cu
stelele şi cu cei doi luminători mari, Soarele şi Luna, şi în centru, la loc de
cinste, Pământul, dau seamă suficient de bine despre tot ceea ce trebuie să
cunoaştem despre universul făcut de către Dumnezeu pentru noi şi pentru
îndumnezeirea noastră.
Situaţia se complică cu atât mai mult cu cât chiar unele din buclele
descrise de planete pot intersecta sau nu planul eclipticii. Din repetabilitatea
secvenţelor buclă-nod se poate observa specificul fiecărei planete. Spre
deosebire de astronomia ptolemaică în care se afirmă că aceste bucle apar ca
urmare a mişcării planetelor pe epiciluri şi de cea heliocentrică în care se
afirmă că buclele descrise de planete sunt aparente pentru că, chipurile, ar
237
Ea îşi descrie traiectoria în raport cu planul de referinţă al eclipticii, aşa
cum se vede de pe Pământ. Astfel, considerându-i un punct iniţial, traiectoria
completă închisă a Lunii este formată din 250 de spire înclinate la 5º faţă de
planul eclipticii, cusute parcă prin nodurile ascendente şi descendente până la
revenirea la acelaşi punct iniţial după 18,6 ani. Este de reţinut faptul că,
într-un an, Luna face faţă de ecliptică în medie 13 noduri de acelaşi fel
(250/18,6), noduri care se fac îndesit unul lângă altul faţă de o porţiune de
ecliptică văzută sub un unghi la centru de 360º/250, adică 1,44º. Totodată,
este foarte important de reţinut faptul că în calendarul iulian, care este încă
folosit pentru măsurarea timpului liturgic, Luna revine după 19 ani la exact
aceeaşi fază în aceeaşi zi a aceleiaşi luni a anului.
Încercând să vizualizăm traiectoria completă a Lunii în tărie, ne putem
întreba de ce a prevăzut Dumnezeu pentru Lună un traseu atât de complicat,
spre deosebire de drumul Soarelui care este un cerc perfect. Răspunsul vine
firesc dacă ne amintim că şi Luna a fost făcută spre măsurarea timpului, spre
semne, spre vremuri şi spre ani. Dumnezeu a dorit să ne lase un semn foarte
important prin faptul că, în calendarul stabilit de El pentru timpul liturgic,
Luna revine la exact aceeaşi fază în exact aceeaşi zi a unei aceleiaşi luni a
calendarului după exact 19 ani, ciclu descoperit încă din vechime de către
astronomul grec Meton. Or, pentru ca Luna să ne arate lunar toate fazele ei aşa
cum le vedem şi să-şi repete exact aceeaşi fază în aceeaşi zi a unei luni a
calendarului după exact 19 ani - ceea ce este absolut exclus a se petrece
întâmplător, ci numai proiectat dinainte de către Dumnezeu -, ea trebuie cu
necesitate să aibă o astfel de traiectorie complicată pe care numai raţiunea
dumnezeiască o putea trasa. Întrebarea care ar urma devine atunci: Ce mesaj a
dorit să ne transmită Dumnezeu în chip simbolic prin revenirea fazelor Lunii,
raportate la calendarul Lui, în aceeaşi zi a unei luni a acestuia după exact
19 ani? Numai prin descifrarea acestui mesaj care poate fi descoperit doar
printr-o abordare teologică a astronomiei geocentrice scripturistice pe care o
elaborăm, vom înţelege raţiunea dumnezeiască a trasării unui astfel de drum
complicat pentru Lună. Sperăm că Dumnezeu ne va lumina să explicăm cât
mai bine acest simbol într-un viitor capitol al lucrării de faţă, dedicat
simbolisticii mişcării luminătorilor celor mari.
Am stabilit că în astronomia geocentrică scripturistică Luna se mişcă în
jurul Pământului în regim de planetă şi poate fi observată cu ochiul liber numai
în dreptul constelaţiilor zodiacale. Aşa cum am arătat, atunci când Luna îşi
face nodurile ascendente în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, unghiul de
înclinare al spirelor ei faţă de planul eclipticii se adună la unghiul de înclinare
al planului eclipticii faţă de ecuator şi Luna poate fi observată într-o zonă de
extensie maximă faţă de ecuatorul ceresc, un butoiaş cu unghiul la centru de
57º, în vreme ce atunci când Luna îşi face nodurile ascendente în dreptul
constelaţiei zodiacale Fecioara, unghiul de înclinare al spirelor ei faţă de planul
eclipticii se scade din unghiul de înclinare al planului eclipticii faţă de ecuator
şi Luna poate fi observată într-o zonă de extensie minimă faţă de ecuatorul
ceresc, un butoiaş cu unghiul la centru de 37º. Aceste zone de extensie
maximă, respectiv minimă a mişcării observabile a Lunii pe cer se formează
întotdeauna numai atunci când Luna îşi face nodul ascendent în dreptul
punctului echinocţial de primăvară P, aflat la intersecţia eclipticii cu planul
ecuatorului ceresc în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, respectiv atunci când
Luna îşi face nodul ascendent în dreptul punctului echinocţial de toamnă T,
aflat la intersecţia eclipticii cu planul ecuatorului ceresc în dreptul constelaţiei
zodiacale Fecioara.
238
4.2.3 Mişcarea de satelit a Lunii în jurul Pământului în
astronomia heliocentrico-acentrică
239
4.2.4 Care dintre cele două regimuri explică plauzibil
mişcarea Lunii pe cer, văzută de pe Pământ – cel de planetă,
studiat în astronomia geocentrică scripturistică, sau cel de
satelit, studiat în astronomia heliocentrică modernă?
241
constelaţiei zodiacale celei mai mici, Racul, şi aproape 2 ani şi 5 luni ca
nodurile succesive de acelaşi fel ale Lunii să parcurgă planul eclipticii în
dreptul constelaţiei zodiacale celei mai mari, Fecioara. Spre exemplu, la data la
care scriem, în luna noiembrie 2015, Luna şi-a făcut nodul ascendent faţă de
constelaţia zodiacală Fecioara – Luna a început să-şi facă nodurile ascendente
succesive faţă de această constelaţie zodiacală încă din luna februarie a anului
2014 - şi va continua să-şi facă nodurile ascendente succesive numai faţă de
această constelaţie până în luna iulie anul 2016 când va începe să-şi facă
aceste noduri faţă de constelaţia zodiacală Leul.
246
B. Explicaţia posibilităţii observării de pe Pământ a 59% din suprafaţa
Lunii în astronomia heliocentrică modernă
Sistematizarea din tabelul de mai sus ne arată doar câteva dintre motivele
pentru care se lamenta Halley în sinistra lui odă. În astronomia heliocentrică
modernă, chiar şi astăzi Luna a rămas tot „nesupusă” şi „frânele ei nu le dă
astronomului”. În plus, cele peste 60 de iregularităţi găsite mişcării în regim de
248
satelit a Lunii de către astronomii heliocentrişti reprezintă mai degrabă o
dovadă a neverosimilităţii acestei mişcări. Interacţia gravitaţională inventată de
Newton ”forţează” Luna să se mişte fără niciun scop, cu o viteză mereu
variabilă, pe o elipsă rotitoare în acelaşi plan. Pe lângă faptul că explicaţia este
extrem de complicată, ne obligă să credem adesea exact opusul fenomenului pe
care-l vedem cu ochiul liber.
În astronomia geocentrică scripturistică, eliberată de tirania gravitaţiei şi
supusă poruncii lui Dumnezeu, Luna se mişcă doar printr-o simplă translaţie
cu viteză constantă pe o traiectorie spiralată trasată în tărie. Fără să prezinte
vreo o iregularitate, Luna se mişcă în regim de planetă faţă de constelaţiile
zodiacale şi, în calitate de luminător, îşi împlineşte scopul de a lumina în
timpul nopţii, de a delimita duratele lunare şi de a ne arăta după 19 ani aceeaşi
fază în aceeaşi zi a aceleiaşi luni în calendarul iulian. În astronomia geocentrică
scripturistică, fenomenele legate de mişcarea Lunii se explică mult mai simplu
şi mai firesc decât în astronomia heliocentrică.
Singurul lucru care mai rămâne de făcut este acela ca, în cunoştinţă de
cauză, după ce am cântărit bine argumentele fiecăreia, să alegem dintre cele
două astronomii contrare pe cea care explică mai clar mişcarea Lunii pe cer,
aşa cum se vede ea, fără să o forţeze cu mişcări auxiliare inexistente, în iluzia
deşartă a echivalării traiectoriei ei reale cu una mai simplă.
249
Fig. 93 (43, Abramescu) Figură folosită pentru explicaţia
heliocentrică a precesiei echinocţiale
66 În cartea lui Abramescu, la pagina 46, anul tropic este definit mai în detaliu : „Se numeşte
an tropic timpul cât îi trebuie Soarelui ca plecând dela echinocţiul de primăvară (punctul
vernal) să ajungă din nou în acelaşi punct.
Anul tropic este împărţit în patru anotimpuri; primăvara este timpul ce trece de când
Soarele pleacă de la echinocţiul de primăvară , până să ajungă la solstiţiul de vară ; vara este
timpul ce trece pentru ca Soarele să meargă de la la (echinocţiul de toamnă); toamna este
timpul cât Soarele merge de la la ’ (solstiţiul de iarnă) şi iarna cât Soarele merge dela ’ la .”
250
„57.Durata anului tropic şi anului sideral. Am văzut că se numeşte an
tropic, timpul cuprins între două treceri consecutive ale Soarelui la acelaşi
echinocţiu, sau de acelaşi solstiţiu.
Durata anului tropic, în zile mijlocii, e de 365,24 zile, sau 365 zile 5 ore
48 min.
Durata anului sideral, adică timpul în care Soarele descrie pe ecliptică
360º, este egală cu durata anului tropic, mărită cu timpul în care Soarele
descrie pe ecliptică un arc de 50’’ (din cauza precesiei) şi se găseşte 365,256 zile
solare mijlocii, sau 365 zile, 6 ore, 9 min.
58. Calendar. Prin calendar se aranjează durata anului civil şi
subîmpărţirile lui. Anul civil trebuie să fie format dintr-un număr exact de
zile.(...)
Calendarul iulian. Iuliu Cezar, din îndemnul astronomului grec Sosigene
(45 a. Cr.), care credea că durata anului tropic este egală cu 365 zile, 25, decise
ca din patru ani consecutivi, trei să fie de 365 zile şi al patrulea de 366 zile,
când se zicea bisextil. Ziua se adăuga în luna Februarie, care avea 28 sau 29
zile.
Anul 753, dela fondarea Romei, s-a întâmplat să fie bisextil. Acest an a
devenit era creştină, fiindcă atunci s-a fixat data naşterii lui Christ. Anii 1, 2, 3,
după naşterea lui Christ, au fost deci ani ordinari de câte 365 zile, iar anul al
patrulea bisextil. De aici înainte toţi anii, din 4 în 4, adică toţi anii, al căror
număr se împarte cu 4, au fost bisextili.
Diferenţa dintre anul civil Iulian şi anul tropic este aproape 3 zile în timp de
400 ani. (...)
59. Serbarea Paştelor. În Sinodul dela Niceea la 325, s-a hotărât ca
Paştele67 să se sărbătorească în prima Duminică care vine îndată după luna
plină ce cade după 20 Martie.
De aici a rezultat că Dumineca Paştelor să cadă între 22 Martie şi 25 Aprilie, căci dacă
luna plină se întâmplă să fie îndată după 20, adică la 21 Martie şi dacă totdeodată această zi
este o sâmbătă, atunci a doua zi duminecă la 22 Martie va fi Paştele; dacă însă luna plină din
Martie vine la 20, trebue să se aştepte luna plină următoare care vine a 30-a zi, adică la 18
Aprilie; şi dacă această zi va fi o duminecă, atunci dumineca următoare, adică la 25 Aprilie va fi
Paştele.
Papa Gregorie al XIII-lea, pe timpul cărui echinocţiul astronomic cădea cu 10 zile înainte
de 21 Martie, adică la 11 Martie, hotărî mai întâi ca din anul 1582 să se suprime 10 zile. Pentru
aceasta decretă că, a doua zi după joi, 4 Octombrie, să se socotească vineri 15 Octombrie. Cu
modul acesta echinocţiul cădea tot la 21 Martie.
67În afara citatelor, noi vom folosi în loc de Paşte următoarele sintagme: Sfintele Paşti pentru
sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Paştile Legii pentru sărbătoarea evreilor din
Vechiul Testament şi Paştele evreiesc pentru sărbătoarea evreilor începând cu perioada de după
prima sărbătorire a Sfintelor Paşti.
251
1. I-a determinat pe astronomi să creadă că ar exista două feluri de ani,
anume anul tropic şi anul sideral, cu lungimi diferite de anul calendaristic
iulian de 365,25 de zile.
2. I-a determinat pe astronomi să creadă că, din cauza diferenţei de lungime
dintre anul tropic şi anul de 365,25 de zile, la intervale de timp de aproape 130
de ani calendarul iulian ar râmâne în urmă cu o zi faţă de mersul luminătorilor
de pe cer.
3. L-a determinat pe papa Grigorie al XIII-lea să impună în anul 1582
înlocuirea calendarului iulian aflat în vigoare la naşterea Domnului Iisus
Hristos şi în timpul Sinodului de la Niceea, când s-a fixat regula de stabilire a
datei Sfintelor Paşti, cu calendarul gregorian care este în vigoare şi astăzi în
societatea noastră.
5. În loc de concluzii
252
Dacă vom descoperi că precesia echinocţială este un fenomen real, atunci
astronomia geocentrică scripturistică pe care am elaborat-o până acum,
întrucât nu poate explica fenomenul, se va dovedi falimentară şi va trebui să se
recunoască învinsă de astronomia heliocentrică modernă. Va trebui în acest caz
să ne cerem iertare, să ne dezicem de teoria pe care am elaborat-o până acum
şi, aşa cum spune românul, să ne lăsăm de meserie.
Dar dacă vom descoperi că precesia echinocţială este un produs al
imaginaţiei cuiva sau al unei erori astronomice şi nu există în realitate,
consecinţele acestei descoperiri vor fi de-a dreptul spectaculoase. Nu e puţin
lucru ca, în cazul din urmă, să putem afirma că papa Grigorie al XIII-lea a făcut
o greşeală imensă înlocuind calendarul iulian - un calendar bun, fundamentat
scripturistic şi ştiinţific de mersul luminătorilor pe cer - cu un calendar greşit
din toate punctele de vedere, calendarul gregorian care îşi pune astăzi pecetea
asupra vieţii marii majorităţi a oamenilor de pe Pământ. Ca să nu mai vorbim
de faptul că descoperirea precesiei echinocţiale ca minciună ar arunca definitiv
astronomia heliocentrică, şi odată cu ea o mulţime de alte ştiinţe care se
bazează pe concluziile ei, la coşul de gunoi al istoriei.
Tot la istorie vom apela şi noi în cercetarea care urmează. Ca să putem
răspunde mulţumitor la întrebarea referitoare la existenţa sau non existenţa
precesiei echinocţiale, vom căuta şi vom studia documentele cele mai
edificatoare privind precesia echinocţială păstrate de istorie. Deşi pornim la
drum încrezători în astronomia pe care am elaborat-o până acum, nu putem
răspunde scurt şi repede conform unor postulate stabilite apriori, ci numai
după verdictul documentelor istorice şi al logicii. Vom încerca să facem din nou
o muncă de detectiv aşa cum am făcut în prima parte a cărţii noastre. Urmează
ultima parte a ei, dedicată cercetării asupra precesiei echinocţiale şi analizei
rezultatelor acestei cercetări.
253
254
Partea a III-a
Motto:
255
256
1. Cuvânt înainte la partea a 3-a
68 Reamintim că, în afara citatelor, noi vom folosi următoarele sintagme: Sfintele Paşti pentru
sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos în cadrul Ortodoxiei, Paştile Legii pentru
sărbătoarea evreilor din Vechiul Testament şi Paştele evreiesc pentru sărbătoarea evreilor
începând cu perioada de după prima sărbătorire a Sfintelor Paşti. Pentru sărbătoarea similară a
romano-catolicilor şi protestanţilor vom folosi tot noţiunea de Paşte.
257
ne este a ne putea sfinţi şi îndumnezei dacă suntem scoşi din acest timp sfânt
prevăzut de către Dumnezeu pentru noi prin mersul luminătorilor de pe cer.
„Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe Pământ” spune rugăciunea
domnească. În cerul pe care îl vedem cu ochii noştri, cerul-tărie, luminătorii fac
voia Domnului, arătându-ne care este timpul plăcut lui Dumnezeu pentru
cinstirea Lui, iar rugăciunea domnească ne cheamă să facem pe Pământ voia
Tatălui ceresc, precum vedem că o fac şi luminătorii cei mari şi stelele în acest
cer. Aşadar, calendarul liturgic nu este o convenţie omenească, ci este un cadru
prevăzut de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Un cadru în care timpul
liturgic al sărbătorilor cinstirii lui Dumnezeu este foarte minuţios reglat prin
referinţa Sfintelor Paşti. Însă astăzi creştinii sărbătoresc Sfintele Paşti după 3
calendare diferite.
Având în vedere faptul că reforma gregoriană a calendarului a fost o
consecinţă a credinţei în precesia echinocţială, noi ne propunem să vedem dacă
aceasta există sau nu ca fenomen. Dorim să facem o cercetare pur istorică, mai
precis o cercetare a istoriei evaluării astronomice a precesiei echinocţiale. În
continuare, pe baza rezultatelor acestei cercetări, dorim să arătăm atât din
punct de vedere astronomic cât şi din punct de vedere scripturistic, patristic şi
simbolic, care dintre cele 3 calendare este cel prevăzut de Dumnezeu pentru
curgerea timpului liturgic dorit de El. În final, dorim să îndemnăm la folosirea
calendarului celui bun în Biserica cea Una.
258
„2. Istoria teoriei precesiei-nutaţiei
„VII.2 Despre faptul că şi sfera stelelor fixe execută o mişcare retrogradă de-a
lungul eclipticii
70 „VII.2 [That the sphere of the fixed stars, too, performs a rearward motion along the ecliptic]
From these considerations, and others like these, we can be assured that absolutely all the
so called fixed stars maintain one and the same position relative [to each other], and share one
and the same motion. But the sphere of the fixed stars also performs a motion of its own in the
opposite direction of the motion of the universe, that is, [the motion of] the great circle through
both poles, that of the equator and that of the ecliptic. We can see this mainly from the fact that
the same stars do not maintain the same distances with respect to the solsticial and equinoctial
points in our times as they had in former times rather, the distance [of a given star] towards the
rear with respect to [one of] those same points is found to be greater in proportion as the time
[of observation] is greater.
260
Din textul de mai sus înţelegem că observaţia amintită în citatul din cartea
pierdută a lui Hiparh este deosebit de importantă. Ea reprezintă fundamentul
pe care Ptolemeu îşi clădeşte astronomia sa geocentrică în care sfera stelelor
este antrenată pe de o parte de mişcarea universului în rotaţia principală după
axa polilor ecuatorului ceresc, iar pe de altă parte ar avea şi o rotaţie proprie în
sens invers acestei mişcări, o rotaţie care s-ar face după o axă care trece prin
polii eclipticii.
Într-adevăr, în subcapitolul următor, fără a lua în seamă dubiile formulate
de către Hiparh asupra posibilităţii unei astfel de mişcări a stelelor de pe cer,
dubii justificate de observaţiile grosiere şi nedemne de crezare făcute de către
astronomii de dinaintea lui, Ptolemeu postulează o mişcare independentă a
sferei stelelor fixe după axa ce trece prin polii eclipticii (ibidem, p. 329):
„VII.3 Despre faptul că şi mişcarea retrogradă a sferei stelelor fixe are loc în
jurul polilor eclipticii
Din cele de mai sus a devenit clar pentru noi că şi sfera stelelor fixe
efectuează o mişcare retrogradă de-a lungul eclipticii, de aproximativ mărimea
indicată. Sarcina noastră următoare este aceea de a determina tipul acestei
mişcări, adică de a spune dacă ea are loc în jurul polilor ecuatorului sau în
jurul polilor cercului înclinat al eclipticii. Cum cercurile mari trasate prin polii
fiecăreia dintre cele menţionate anterior, ecuatorul sau ecliptica, taie arce
inegale unul pe celălalt, răspunsul la întrebarea de mai sus s-ar vădi numai din
mişcarea în longitudine, dacă n-ar fi impedimentul că mişcarea în longitudine
de-a lungul timpului disponibil pentru compararea observaţiilor este într-atât
de mică încât diferenţa cauzată de efectul menţionat ar fi până acum
imperceptibilă. Cea mai uşoară cale de a afla răspunsul este prin compararea
poziţiilor stelelor în latitudine avute în timpuri străvechi şi acum. Fiindcă este
evident că oricare dintre cele două cercuri, ecuatorul şi ecliptica, este cel faţă
de care se poate arăta că ele păstrază o distanţă constantă în latitudine, acela
este cercul în jurul polilor căruia mişcarea sferei lor are loc.
De fapt Hiparh acceptă ideea mişcării având loc în jurul polilor eclipticii.
Fiindcă în lucrarea Despre deplasarea punctelor solstiţiale şi echinocţiale el
deduce din observaţiile lui Timoharis şi ale lui proprii că Spica (pe de altă parte)
şi-a menţinut aceeaşi distanţă în latitudine nu faţă de ecuator ci faţă de
ecliptică, fiind la 2° la sud de ecliptică atât în vechime cât şi în perioade mai
târzii. De aceea în lucrarea Despre lungimea anului el consideră numai
mişcarea care are loc în jurul polilor eclipticii, deşi are încă îndoieli, după cum
singur spune, atât pentru că observaţiile şcolii lui Timoharis nu sunt demne de
încredere, fiind făcute foarte grosier, cât şi pentru că diferenţa în timp între
Timoharis şi el însuşi nu este suficientă pentru a furniza un rezultat sigur.
Totuşi noi găsim distanţele în latitudine faţă de ecliptică păstrate de-a lungul
For Hipparchus too, in his work ’On the displacement of the solsticial and equinoctial
points’, adducing lunar eclipses from among those accurately observed by himself, and from
those observed earlier by Timocharis, computes that the distance by wich Spica is in advance of
the autumnal [equinoctial] point is about 6° in his own time, but was about 8° in Timocharis’
time. For his final conclusion is expressed as follows: ’If, then, Spica, for example, was formerly
8°, in zodiacal longitude, in advance of the autumnal [equinoctial] point, but is now 6° in
advance’, and so forth. Furthermore he shows that in the case of almost all the other fixed stars
for wich he carried out the comparison, the rearward motion was of the same amount. And we
also, comparing the distances of fixed stars from the solsticial and equinoctial points as they
appear in our time with those observed and recorded by Hipparchus, find that their motion
towards the rear with respect to the ecliptic is, proportionally, similar to the above amount.”
261
unui interval mult mai mare, până în zilele noastre, şi pentru practic toate
stelele fixe. Prin urmare, pe bună dreptate, putem considera mişcarea în jurul
polilor eclipticii stabilită acum cu mai multă fermitate.”71
Dată fiind importanţa pe care nu numai Ptolemeu a dat-o afirmaţiei lui
Hiparh, ci şi aproape toate astronomiile şi istoriile astronomiei pe care le putem
găsi astăzi, ceea ce ne rămâne de făcut în acest moment este să analizăm dacă
ea este din punct de vedere astronomic posibilă.
Să luăm taurul de coarne şi să vedem ce informaţii putem obţine din textul
citat:
Spica, de exemplu, era odinioară cu 8° în longitudine zodiacală
înaintea punctului (echinocţial) de toamnă, dar acum este cu 6° înainte.
Textul ne spune că steaua Spica din constelaţia Fecioara şi-a modificat în
timp longitudinea zodiacală faţă de punctul echinocţial de toamnă.
Apare o întrebare firească:
Ce însemna pentru Hiparh şi Ptolemeu longitudinea zodiacală a unei stele?
71 „VII.3 [That the rearward motion of the sphere of the fixed stars, too, takes place about
the poles of the ecliptic]
From the above it has become clear to us that the sphere of the fixed stars, too, performs a
rearward motion along the ecliptic, of approximately the amount indicated. Our next task is to
determine the type of this motion, that is to say, whether it takes place about the poles of the
equator or about the poles of the inclined circle of the ecliptic. Since great circles drawn
through the poles of either one of the above [equator or ecliptic] cut off unequal arcs on the
other [the answer to] the above [question] would became apparent merely from the motion in
longitude, were it not for the fact that the motion in longitude over the time available [for
comparison of observations] is so extremely small that the difference due to the above effect
would be, as yet, imperceptible. The easiest way to detect [the answer] is through [comparison
of] the positions [of the stars] in latitude in ancient times positions and now. For it is obvious
that whichever of the two circles, equator and ecliptic, it is from which they can be shown to
maintain a constant distance in latitude, that is the circle about the poles of which the motion
of their sphere will take place.
Now Hipparchus agrees with [the idea of] the motion taking place about the poles of the
ecliptic. For in the ’On the displacement of the solsticial and equinoctial points’ he deduces
from the observations of Timocharis and himself that Spica (again) has maintained the same
distance in latitude, not with respect with the equator but with respect with the ecliptic, being
2° south of the ecliptic at both earlier and later periods. That is why in ’On the length of the
year’ he assumes only the motion which takes place about the poles of the ecliptic, although he
is still dubious, as himself declares, both because the observations of the school of Timocharis
are not trustworthy, having been made very crudely, and because the difference in time
between [Timocharis and himself] is not sufficient to provide a secure result. We, however, find
the [latitudinal distances with respect to the ecliptic] preserved over the much longer interval
[down to our times], and for practically all fixed stars. We can therefore with good reason
consider the motion about the poles of the ecliptic as now more firmly established.”
262
2.2.1 Localizarea unei stele pe cer în astronomia modernă
72 „Hipparque, après avoir inventé la Trigonométrie, sentit la nécessité de donner aux arcs de
l’écliptique, pour origine commune, l’intersection vernale, qui était le sommet de tous les
triangles qu’il avait à calculer. Il a changé de 15º la place de toutes les étoiles, parce qu’il a
changé le point de départ. Toutes les fois qu’il fait un calcul, et qu’il en veut comparer le
résultat à une position donnée par Eudoxe, il tient compte à part de ces 15º de différence.
Eudoxe, qui n’était ni observateur ni calculateur, a suivi la division chaldéenne. Hipparque, qui
était l’un et l’autre, a changé cette division; il a été contraint de le faire, pour ne pas allonger
très-inutillement tous les calculs. Ce changement était de nature à n’étre ni remarqué, ni mème
compris des auteurs qui écrivaient sur le sphère; et de là tant de systèmes et tant de disputes.”
266
2.2.3 Verdictul astronomiei geocentrice scripturistice asupra
citatului din lucrarea lui Hiparh
Motto:
„Eu sunt o topitoare a fiilor oamenilor şi întru mine sunt încercate sfaturile lor.
Aşadar este legitim pentru mine ca să urzesc înşelăciunea.
Eu iniţiez în arta caldeeană: în virtutea lucrurilor adevărate care se întâmplă,
sunt crezute cele false.
În mijlocul Egiptului am închis ochii oamenilor; am arătat insecte, oamenii au
crezut că acestea există deşi acestea nu existau.
Închizând ochii oamenilor, eu îi învăţ semnele zodiacului deşi acestea nu se află
în cer.”
(rostire a lui Satan în Imnele Nisibene 40, 7-8 ale Sfântului Efrem Sirul)
268
Deoarece centrul cercului ecuatorului ceresc coincide cu centrul Pământului
şi al universului, ecuatorul ceresc este o referinţă optimă care permite
localizarea precisă a tuturor stelelor de pe cer în coordonate ecuatoriale,
anume declinaţia şi ascensiunea dreaptă .
După cum se poate observa din figurile 1 şi 5, coordonatele ecuatoriale şi
sunt aceleaşi atât în astronomia heliocentrică modernă cât şi în astronomia
geocentrică scripturistică.
La începutul acestui subcapitol afirmasem că în astronomia geocentrică
scripturistică poziţia stelelor pe cer se localizează luându-se ca referinţă numai
ecuatorul ceresc, fără a lua în seamă ca posibilă referinţă cercul eclipticii. De
ce? Răspunsul e ilustrat în figura 6: după cum ştim deja din partea a doua a
lucrării noastre, centrul cercului eclipticii nu coincide cu centrul Pământului şi al
universului. Din acest motiv, în astronomia geocentrică scripturistică este exclusă
posibilitatea măsurării de coordonate ecliptice ale stelelor.
După cum se observă din figura 7, deoarece axa polilor eclipticii nu trece
prin centrul Pământului şi al universului, ea reprezintă doar o coardă a unui
cerc mare al sferei bolţii cereşti. Prin urmare, cercul eclipticii nu poate fi folosit
ca sistem de referinţă pentru măsurarea coordonatele stelelor de pe bolta
cerească deoarece este descentrat faţă de această boltă. În schimb, datorită
situării centrului Pământului şi al universului în chiar centrul sferei bolţii
cereşti, axa polară comună pentru cercurile ecuatoarelor pământesc şi ceresc
reprezintă diametrul unui cerc mare al sferei bolţii cereşti, ceea ce face ca
aceste ecuatoare să fie propice ca sisteme de referinţă pentru măsurarea
coordonatelor ecuatoriale ale stelelor de pe bolta cerească.
Tot figura 7 ne încredinţează că, de vreme ce nu cunoaştem precis care
este mărimea descentrării a eclipticii faţă de centrul Pământului comun cu
centrul bolţii cereşti, în cadrul astronomiei geocentrice scripturistice nu există
nicio posibilitate de determinare prin calcul matematic a coordonatelor ecuatoriale
din coordonate ecliptice. În consecinţă, în astronomia geocentrică scripturistică
nu sunt valabile ecuaţiile din astronomia heliocentrică, de transformare a
coordonatelor ecliptice în coordonate ecuatoriale.
270
2.2.3.2 Astronomie versus astrologie
273
Noi suntem convinşi că Dumnezeu a prevăzut încă de la Facere această
descentrare a eclipticii faţă de centrul Pământului şi al sferei cereşti nu numai
pentru efectele climatice pe care le aduce ea în economia anotimpurilor din cele
două emisfere ale Pământului, ci şi pentru a descuraja împărţirea cercului
eclipticii în zodiile zodiacului şi folosirea cercului eclipticii ca referinţă pentru
localizarea aştrilor de pe cer. Ca expresie a unei erezii teologice, zodiacul
reprezintă şi o erezie ştiinţifică, o idealizare nepermisă din punct de vedere
ştiinţific a realităţii create de către Dumnezeu.
73„Songeons bien plutôt aux services essentiels qu’Hipparque a rendus à l’Astronomie, dont il
est le vrai fondateur.”
274
observaţii care au condus la această valoare, dar aceste observaţii par să fi
suferit de la un capăt la celălalt de o eroare sistematică.
Almagestul a fost în multe privinţe o capodoperă, servind ca manual pentru
1400 de ani. Prin urmare, viziunea lui Ptolemeu asupra caracterului precesiei
şi valoarea sa pentru constanta precesiei urmau să inducă în eroare şi să
încurce oamenii de ştiinţă de-a lungul aceleiaşi lungi perioade de timp.”74
Să încercăm să ne lămurim la ce eroare sistematică se referea Ekman în
legătură cu observaţiile pe care Ptolemeu şi le asuma ca fiind ale lui proprii.
Delambre face lumină în această problemă (Histoire de l’astronomie ancienne,
p. xxxi –xxxii):
„S-a petrecut cu toate stelele lui Ptolemeu, când au fost comparate cu
cataloagele moderne, ceea ce s-a întâmplat cu echinocţiile lui. Pentru că a
presupus o precesie prea mică, pentru că a dat ca valoare sigură limita
inferioară pe care, în incertitudinea lui, Hiparh o atribuise acelei valori, el ne-a
transmis longitudini prea mici din care a rezultat o precesie prea mare când au
fost comparate cu longitudinile moderne. Pentru că a dat Soarelui o mişcare
tropică prea mică, care rezulta dintr-un an prea lung, el a calculat echinocţii
întârziate, în privinţa asta a greşit cu o zi, şi aceste echinocţii astfel apropiate
de echinocţiile moderne, au dat un an prea scurt. Totul porneşte de la aceeaşi
cauză; el n-a observat, el a calculat pe baza tabelelor lui Hiparh şi ne-a dat
aceste calcule drept observaţii. Suntem deci obligaţi să abandonăm catalogul
lui, la fel cum i-am respins echinocţiile. Scădem cele 2º40’ pe care presupunem
că pur şi simplu le-a adăugat la longitudinile lui Hiparh, redându-i astfel lui
Hiparh catalogul al cărui adevărat autor este (...). Suntem, deci, oarecum
obligaţi să recunoaştem că Ptolemeu a impus când a zis că a observat Soarele
şi stelele. El s-a înşelat în mod grosolan când a vrut să cerceteze paralaxa.
Presupunem deci, în mod firesc, că paralaxa lui este un calcul derivat din teoria
sa greşită, pe care ni-l dă cu neruşinare drept observaţie. Eclipsele sale de Lună
şi cercetarea evecţiunii se potivesc atât de bine cu observaţiile mai vechi, încât
suntem constrânşi să le punem la îndoială în aceeaşi măsură; el a pierdut
dreptul de a fi crezut pe cuvânt şi suntem pregătiţi să negăm realitatea tuturor
observaţiilor sale.”75
74 „Ptolemaios here confirms the existence of the precession. But he does not accept
Hipparchos’ view of the precession as a movement of the equinoxes, probably because this view
is related to the Earth as a rotating body. Ptolemaios was convinced that there was no such
thing as a rotation of the Earth. To him, therefore, the precession is a movement of a celestial
sphere onto which the stars seem to be fixed:
The sphere of the fixed stars also performs a motion of its own in the opposite direction of the motion of the
Universe.
The sphere of the fixed stars has a movement towards the rear with respect to the solsticial and equinoctial points...
This motion takes place about the poles of the ecliptic.
Ptolemaios also determined the precessional constant. However, the value which
Hipparchos considered to be the smallest possible one, 1º in 100 years, is adopted by
Ptolemaios as the most probable one. He refers to his own observations leading to this value,
but this observations seem to have suffered from a systematic error throughout.
The ’Almagest’ was in many respects a master-piece, serving as a text-book for 1400 years.
Consequently, Ptolemaios’ view of the character of the precession and his value of the
precessional constant were to mislead and confuse the scientists during the same long period of
time.”
75 „Il est arrivé à toutes les étoiles de Ptolémée, quand on a les comparées aux catalogues
modernes, ce qui est arrivé à ses équinoxes. Puor avoir supposé une précession trop faible,
pour avoir donné comme une quantité certaine la limite inférieure que dans son incertitude,
Hipparque avait assignée à cette quantité, il nous a transmis des longitudes trop faibles, d’ou il
est résulté une précession trop grande, quand on les a comparées aux longitudes modernes.
Pour avoir donné au Soleil un mouvement tropique trop petit, qui résultait d’une année trop
longue, il a calculé des équinoxes tardifs, il s’y est trompé d’un jour, et ces équinoxes ainsi
275
Părerea lui Delambre despre Ptolemeu nu este una singulară. Reluând
acuzaţiile lui Delambre şi dezvoltându-le, astronomul contemporan Robert
Newton a scris cartea Crima lui Claudius Ptolemeu (Crime of Claudius Ptolemy,
John Hopkins University Press, 1977). Titlul spune totul: Robert Newton îl
acuză în termenii cei mai vehemenţi pe Ptolemeu că nu a dat poziţiile de pe cer
ale stelelor din catalogul stelar existent în Almagest ca urmare a observaţiilor
sale directe cum pretinde, ci a falsificat poziţiile stelare oferite de alt catalog
realizat pe vremea lui Hiparh cu gradele necesare date de precesia aflată de la
Hiparh. În recenzia cărţii lui Robert Newton din revista DIO – The international
Journal of Scientific History, Vol. 8 nr.1-2, p. 3-17, R. R. Newton versus Ptolemy
de Hugh Thurston, profesor de matematică de la Universitatea British
Columbia, autorul scrie pe scurt, pe secţiuni, concluziile care ne interesează
din cartea lui Robert Newton privind credibilitatea măsurătorilor astronomice
pe care Ptolemeu pretinde că le-a efectuat:
„A Lungimea anului (C84 la 94 - n.n numerele sunt cele ale paginilor din
cartea lui R. Newton )
A1 Modul clar de a afla numărul de zile dintr-un an este de a împărţi intervalul
de timp dintre două solstiţii de vară la numărul de ani dintre ele. (Sau două
echinocţii.) Hiparh a găsit valoarea de 365 ¼ - 1/300 zile. (...) Eroarea în
rezultat este eroarea din interval împărţită la numărul de ani. Cu cât este mai
mare numărul de ani, cu atât rezultatul este mai bun. Ptolemeu ar fi trebuit să
îmbunătăţească valoarea dată de Hiparh. N-a făcut-o.
A2 Ptolemeu a calculat lungimea medie a anului de trei ori (S 3.1 - n.n
capitolul şi secţiunea din Almagest), de fiecare dată comparând un echinocţiu
sau solstiţiu (pe care a pretins că le-a observat) cu unul dinainte de timpul lui.
(…) În fiecare dintre cele trei cazuri folosite în S 3.1, Ptolemeu a obţinut exact
acelaşi an ca Hiparh. Datele pe care le dă pentru ”observaţiile” sale sunt greşite
grav (...) şi în fiecare caz diferă cu exact cantitatea necesară ca să dea rezultatul
mai mare al lui Hiparh. Este clar că Ptolemeu nu a observat echinocţiile şi
solstiţiile; el a calculat timpul lor din observaţii anterioare vremii lui, folosind
lungimea anului găsită de Hiparh. Şi, dacă faceţi acest calcul dumneavoastră
înşivă, considerând dimineaţa ca o pătrime din zi după miezul nopţii, şi
(precum Ptolemeu) exprimaţi rezultatul la ora cea mai apropiată, veţi obţine
exact timpurile şi datele menţionate de Ptolemeu.
A3 Această observaţie a fost făcută prima dată de J.B.J. Delambre (Istoria
astronomiei Evului Mediu, 1819, p. lxviii). Newton a mers cu un pas mai departe
decât Delambre semnalând şi un echinox pe care Ptolemeu a pretins că l-a
observat pe 132/09/25 şi arătând că a fost de fapt calculat în exact acelaşi
mod (...).
(...)
rapprochés des équinoxes modernes, ont donné une année trop courte. Tout part de la même
source; il n’a point observé, il a calculé sur les Tables d’Hipparque, et il nous a donné ces
calculs pour des observations. On est donc forcé d’abandonner son Catalogue, comme on a
rejeté ses équinoxes. On retranche les 2º 40’ que l’on suppose qu’a simplement ajoutés aux
longitudes d’Hipparque; en rendant ainsi Hipparque le Catalogue dont il est le véritable auteur
(...). On est donc, en quelque sorte, obligé d’avouer que Ptolémée en a imposé, quand il a dit
qu’il avait observé le Soleil et les étoiles. Il s’est trompé grossièrement, quand il a voulu observer
la parallaxe. On suppose donc tout naturellement que sa parallaxe est un calcul tiré de sa
mauvaise théorie, qu’il nous donne hardiment pur une observation. Ses éclipses de Lune et son
observation de l’évection s’accordent si bien avec des observations plus anciennes, qu’on est
réduit à les suspecter de même; il a perdu le droit d’étre cru sur le parole, et l’on est disposé
nier la réalite de toutes ses observations.”
276
K Longitudinile lui Regulus şi Spica (C217 la 218)
K1 Ptolemeu (S7.2) a folosit o observaţie a Lunii din 139/02/23 (...) pe care
Newton a dovedit-o a fi falsificată (C145 la 146 şi 148 la 149), pentru a afla
longitudinea lui Regulus. Rezultatul a fost exact cu 2º 2/3 mai mare decât
longitudinea pe care Hiparh o măsurase cu 2 2/3 secole mai înainte, dând o
rată a precesiei egală cu 1º per secol. Acest lucru este compatibil cu afirmaţia
lui Hiparh (S7.2) că precesia este cel puţin 1º per secol. (...) Astfel longitudinea
lui Regulus din catalog a fost falsificată.
K2 Dacă adăugăm 2º 2/3 la valoarea lui Hiparh pentru longitudinea Spicăi
obţinem valoarea lui Ptolemeu, adică 176º 2/3. (...) Deci şi această longitudine
a fost falsificată.
(...)
N Catalogul de stele (C237 la 256)
N1 S7.5 şi 8.1 constă într-un catalog de puţin peste o mie de stele, dându-le
longitudinile şi latitudinile, pe care Ptolemeu (S7.4) pretindea că-l bazase pe
propriile lui observaţii. Newton a sugerat că Ptolemeu nu a făcut acest lucru, ci
a actualizat un catalog compilat pe vremea lui Hiparh prin adăugarea diferenţei
în longitudine cauzate de precesie. Valoarea greşită pentru precesie a lui
Ptolemeu (...) a condus la o longitudine actualizată tipică mai mică cu mai mult
de 1º. Acest fapt ar putea explica eroarea sistematică notorie care există de fapt
în longitudini.
N2 Există dovezi că acest catalog a fost compilat la latitudinea din Rodos,
unde lucra Hiparh. Fiecare stea listată era vizibilă din Rodos. Newton a
remarcat (n.m. aici urmează nota de subsol importantă – Delambre a semnalat
primul acest lucru în a sa Istorie a astronomiei antice, 1817, vol 2, pag. 284) că
multe stele aflate totdeauna sub linia orizontului la Rodos erau vizibile din
Alexandria, care este cu aproximativ 5º mai la sud, dar nu au fost incluse în
catalog. El nu a numit niciuna, dar Denis Rawlins a completat lacuna. Sunt
incluse Carinae, lCentauri, Gruis, Indi şi Phoenicis.
N3 Părţile fracţionare ale latitudinilor şi longitudinilor nu sunt distribuite
aleatoriu. În particular mult mai multe latitudini sunt numere întregi de grade
şi mult mai multe longitudini se termină în 2/3º decât ne-am aştepta. Newton a
adus un argument puternic că aceasta însemna că Ptolemeu şi-a compilat
catalogul adăugând 2/3º la longitudinile dintr-un catalog anterior.
(...)
S Observaţie finală
S1 După părerea mea, cel mai uimitor lucru în toată această afacere nu este
limbajul nestăpânit al lui Newton, izvorât fără îndoială din frustrarea de a nu
putea utiliza date din Syntaxis în propriile lui cercetări, coroborată cu
tratamentul depreciativ din partea forurilor istorice (nu astronomice). Nici
împotrivirea la Newton nu este în mod special surprinzătoare; deseori
instituţiile se învârtoşează şi îşi pun ochelari de cal când este avansată o
propunere radicală şi ingenioasă. Nu: lucrul uimitor este că dovada
devastatoare şi irefutabilă a lui Delambre că Ptolemeu a minţit în legătură cu
”observaţiile” sale asupra echinocţiilor şi solstiţiilor a fost ignorată atâta vreme.
S2 În această privinţă, acuzaţia similară, fără calcule, adusă de Christian
Severin, a fost ignorată sau nu a fost crezută mult mai multă vreme. În 1639,
în Introducere în Teatrul Astronomic, L i f 33, el a scris: Acela (n.n Ptolemeu) a
greşit nu numai când a afirmat că a observat, ci şi când a ajustat observaţia
deoarece e clar că a calculat-o (n.n. din observaţia) de la Hiparh.”76
277
76 „ A The Lenghth of the Year (C84 to 94)
A1 The obvious way to find the number of days in the year is to divide the time-interval
between two summer solstices by the numbers of years between them. (Or two equinoxes.)
Hipparchus found the value 365 ¼ - 1/300 days.(...) The error in the result is the error in the
interval divided by the number of years. The greater the number of years, the better the result.
Ptolemy should have improved on Hipparchus. He didn’t.
A2 Ptolemy calculated the average length of the year three times (S 3.1), each time comparing
an equinox or solstice (which he claimed to have observed) with an earlier one. (...) In each of
the three cases used in S3.1, Ptolemy obtained exactly the same year as Hipparchus. The times
that he gives for his ”observations” are badly in error (...) and are in each case off by just the
amount needed to yield Hipparchus’s over-long result. Clearly Ptolemy did not observe the
equinoxes and solstices; he calculated time for them from the earlier observations, using the
length of the year that Hipparchus had found. And, if you do this calculation yourself, taking
morning to be a quarter of a day after midnight, and (like Ptolemy) express your result to the
nearest hour, you will get precissely the times and dates that Ptolemy cited.
A3 This reasoning was first given by J.B.J. Delambre (Histoire de l’astronomie du moyen âge,
1819, p. lxviii). Newton went one step further than Delambre by also bringing in an equinox
that Ptolemy claimed to have observed on 132/09/25. and showing that it was actually
calculated in just the same way(...).
(...)
K The Longitudes of Regulus and Spica (C217 to 218)
K1 Ptolemy (S7.2) used an observation of the Moon on 139/02/23 (...) which Newton showed to
be fudged (C145 to 146 and 148 to 149), to find the longitude of Regulus. The result was
exactly 2º2/3 greater than the longitude that Hipparchus had measured 2 2/3 centuries
earlier, giving a rate of precession equal to 1º per century. This is consistent with Hipparchus
statement (S7.2) that precession is at least 1º per century. (...) So the longitude of Regulus in
the catalogue was fudged.
K2 If we add 2º2/3 to Hipparchus’s value for the longitude of Spica we get Ptolemy’s value,
namely 176º 2/3. (...) So this longitude was also fudged.
(...)
N The Catalogue of Stars (C237 to 256)
N1 S7.5 and 8.1 consists of a catalogue of slightly over a thousand stars, giving their longitudes
and latitudes, which Ptolemy (S7.4) claimed to have based upon his own observations. Newton
suggested that Ptolemy did not do this, but instead updated a catalogue compiled at the time of
Hipparchus by adding the difference in longitude caused by precession. Ptolemy’s erroneus
value for precession (...) would make the typical updated longitude more than 1º too low. This
effect could account for the notorious systematic error that does in fact exist in the longitudes.
N2 There is evidence that the catalogue was compiled at the latitude of Rhodes, where
Hipparchus worked. Every star listed was visible at Rhodes. Newton remarked (n.m. aici
urmează nota de subsol importantă – Delambre first pointed this out in his Histoire de
l’astronomie ancienne, 1817, volume 2 page 284.) that many stars always below the horizon at
Rhodes were visible at Alexandria (which is about 5º further south) but were not included in the
catalogue. He did not name any, but Denis Rawlins has filled the gap. They include Carinae,
lCentauri, Gruis, Indi and Phoenicis.
N3 The fractional parts of the latitudes and longitudes are not distributed at random. In
particular far more latitudes are whole number of degrees and far more longitudes end in 2/3º
than would be expected. Newton produced a powerful argument that this implied that Ptolemy
compiled his catalogue by adding 2/3º to the longitudes to an earlier catalogue.
(...)
S Final Remark
S1 To my mind, the most remarkable thing about the whole affair is not Newton’s intemperate
language, arising no doubt from frustration at not being able to use data from the Syntaxis in
his own researches, coupled with disdainful treatment by the historical (not astronomical)
establishment. Nor is opposition to Newton particularly surprising; the establishment often digs
in its heels and puts on blinkers when a radical and ingenious proposal is set forth. No: the
remarkable thing is that Delambre’s devastating and irrefutable proof that Ptolemy lied about
his ”observations” of the equinoxes and solstices was ignored for so long.
S2 For that matter, Christian Severin’s similar accusation, without the calculations, was
ignored or disbelieved for much longer. In 1639, in Introductio in Theatrum Astronomicum,
L i f 33, he wrote: Non tantum erasse illum dixit observando sed plane finxisse observatum quod
ex Hipparcho computaverit.”
278
De vreme ce, în recenzia lui, am fost avertizaţi de către Thurston că Robert
Newton foloseşte un limbaj nestăpânit la adresa lui Ptolemeu, considerăm că
este suficient să folosim argumentările temperate deja aduse şi nu vom mai cita
şi părerea autorului cărţii Crima lui Claudius Ptolemeu despre personajul ei
principal.
77 Să ne reamintim pasajul din capitolul VII. 3 al Almagestului lui Ptolemeu în care acesta
afirmă despre Hiparh: „De aceea în lucrarea Despre lungimea anului el consideră numai
279
elaboreze o astfel de ipoteză pe baza lor. Faptul că totuşi a imaginat precesia
echinocţiilor în aceste condiţii reprezintă o dovadă evidentă că această ipoteză
fusese gândită de către Hiparh independent de observaţiile lui Timoharis, iar
aceste observaţii au constituit doar un pretext pentru aducerea ei în discuţie.
Noi credem că ipoteza precesiei echinocţiale a încolţit în mintea lui Hiparh
ca urmare a rotirii artificiale cu 15º pe ecliptică a punctului vernal P ca să-l
facă să corespundă cu începutul zodiei Berbecul în scopul simplificării
calculelor astrologice, aşa cum ne-a lămurit Delambre. Această operaţie
artificială, prin care ecliptica împreună cu punctul echinocţial P existente în
realitate au fost rotite nepermis ca să corespundă cu începutul zodiei fictive a
Berbecului din zodiacul inexistent în realitate, a reprezentat o mistificare pe cât
de mare pe atât de subtilă. Mare pentru că a supus astronomia astrologiei,
adică a supus ştiinţa fenomenelor cereşti reale ereziei reprezentate de zodiac.
Subtilă deoarece, odată ce Hiparh a legat astronomia de lanţul înrobitor al
zodiacului, aceasta s-a transformat la rândul ei într-o pseudoştiinţă.
Dar în ce sens a făcut Hiparh această rotire artificială a punctului
echinocţial P? Pentru a răspunde la această întrebare, ne putem imagina chiar
astăzi un astrolog care doreşte să repete ce a făcut Hiparh acum 2150 de ani,
adică să rotească echinocţiul de primăvară pe cercul eclipticii şi să plaseze
punctul echinocţial P la începutul zodiei Berbecul în gradul 1, fixând acest
grad 1 în dreptul slab vizibilei stele Mesarthim cu care începe constelaţia
zodiacală Berbecul. Pentru a face să corespundă prima stea vizibilă din
constelaţia zodiacala reală de pe cer cu punctul echinocţial P şi cu începutul
zodiei Berbecul care nu se află pe cer, astrologul de azi va trebui să rotească în
chip imaginar, tot cu 15º, punctul vernal P din dreptul constelaţiei zodiacale
Peştii în care se face el în realitate, către începutul constelaţiei zodiacale
Berbecul. El va constata cu uimire că în zodiacul confecţionat prin această
rotire a referinţei, având aliniate punctul vernal cu începutul constelaţiei
zodiacale şi cu începutul zodiei Berbecul, steaua Spica se va găsi tot la 6º faţă
de punctul echinocţial de toamnă aflat diametral opus pe ecliptică în gradul 1
Balanţa, exact ca pe vremea lui Hiparh. Delambre ne-a spus că Hiparh a făcut
aceeaşi operaţie. Singura diferenţă constă în faptul că astrologii şi astronomii
de astăzi, care nu concep ca precesia echinocţială să nu existe, cred că rotirea
de referinţă a fost făcută de către Hiparh în sens invers, dinspre mijlocul
constelaţiei zodiacale Berbecul către începutul ei.
Cumva, prin acest pseudoexperiment cu fixarea unei referinţe în gradul 1
Berbec prin rotirea punctului vernal cu 15º, am putea intui şi răspunsul la
întrebarea de mai înainte: Faţă de ce constelaţie zodiacală se făcea în realitate
echinocţiul de primăvară pe vremea lui Hiparh, Peştii sau Berbecul?
Deoarece noi nu credem în existenţa precesiei echinocţiale ca fenomen,
suntem convinşi că echinocţiul de primăvară se făcea şi pe vremea lui Hiparh
faţă de constelaţia zodiacală Peştii, în exact acelaşi loc în care el se face şi azi.
Mai mult, credem că ipoteza precesiei echinocţiale i-a venit în minte lui Hiparh
ca să încerce să dea cumva o bază fenomenologică acestui artificiu de calcul
astrologic care presupunea rotaţia punctului echinocţial pe ecliptică. Noi
credem că Hiparh a fost întâiul şarlatan al omenirii, care a înlocuit în mod
nepermis din punct de vedere ştiinţific o realitate cerească concretă, anume
echinocţiul de primăvară făcut în dreptul constelaţiei zodiacale Peştii, cu o
mişcarea care are loc în jurul polilor eclipticii, deşi are încă îndoieli, după cum singur spune,
atât pentru că observaţiile şcolii lui Timoharis nu sunt demne de încredere, fiind făcute
foarte grosier, cât şi pentru că diferenţa în timp între Timoharis şi el însuşi nu este suficientă
pentru a furniza un rezultat sigur.”
280
convenţie matematică abstractă, anume echinocţiul de primăvară făcut în
gradul 1 al zodiei Berbec din zodiac. Astfel, prin această operaţie nepermisă,
Hiparh a făcut din astronomie servitoarea astrologiei.
Dacă Ptolemeu a fost demascat de către aproape toţi astronomii
heliocentrişti ca falsificator al unui catalog stelar mai vechi, prin faptul că a
minţit atribuindu-şi ca observaţii experimentale ceea ce el de fapt doar
calculase matematic, aproape nimeni nu a observat că el nu a făcut altceva
decât să urmeze întru totul atitudinea antiştiinţifică a lui Hiparh, predecesorul
său. Crima ştiinţifică a lui Ptolemeu se explică numai prin crima ştiinţifică a lui
Hiparh, crimă pe care noi suntem în măsură să o demascăm tocmai prin faptul
că am elaborat o astronomie corectă, epurată de toate consecinţele ereziei
astrologice. Nu Ptolemeu a fost primul care înlocuit observaţia proprie cu calculul
matematic, ci Hiparh, care a atribuit constantei de precesie o valoare calculată,
nu rezultată din observaţii. Din acest motiv, noi credem că aruncarea în lume a
ipotezei precesiei echinocţiale de către Hiparh a reprezentat nu actul unui savant
fondator de ştiinţă astronomică, cum fals credea Delambre, ci al unui astrolog
înrăit care a încălcat în deplină cunoştinţă de cauză orice deontologie ştiinţifică.
Unica lucrare păstrată de la Hiparh se numeşte:
(Trei cărţi de comentarii ale lui Hiparh în legătură cu Fenomenele lui Aratus şi
Eudoxius), a fost tradusă în germană de către Karl Manitius la Leipzig în 1894
şi e plină de coordonate ecliptice zodiacale ale stelelor din constelaţiile descrise
de poetul Aratus. Hiparh astrologul a fost în realitate maestrul lui Ptolemeu
astrologul, ucenicul său în ale minciunii.
Nu este de mirare faptul că, prin autoritatea sa de astrolog şi nu prin cea de
astronom, Ptolemeu a reuşit să impună în conştiinţa lumii ideea precesiei
echinocţiale ca fenomen. Nimeni nu poate nega faptul că Ptolemeu a fost cel
mai mare astrolog al lumii. Pe vremea lui, lumea era bine prinsă în mrejele
acestei erezii. Lucrarea sa intitulată Tetrabiblios este cel mai răspândit tratat
de astrologie din toate timpurile şi este considerată şi astăzi manual de către
toti astrologii. Iată un pasaj edificator al ”ştiinţei” în subordinea căreia
Ptolemeu îşi punea toate aptitudinile de astronom (Claudius Ptolemeu,
Tetrabiblios, Ed. Herald, Bucureşti, 2009, p. 147-150):
„Apoi, dacă luminătorii, împreună sau în opoziţie, se deplasează spre
planetele malefice aflate în poziţii angulare sau dacă planetele malefice se
deplasează spre luminători, îndeosebi când Luna se află la noduri sau la
cotiturile sale, sau în semne zodiacale nefaste precum Berbecul, Racul,
Scorpionul sau Capricornul, au loc diformităţi ale corpului precum cocoaşă,
încovoiere, ologeală sau paralizie, congenitale dacă planetele malefice sunt
asociate cu luminătorii; când însă acestea se află în punctele mijlocului cerului,
ridicate deasupra luminătorilor sau în opoziţie unul cu celălalt, diformităţile vor
rezulta din evenimente grave, precum căderi de la înălţime, prăbuşirea
locuinţelor sau atacuri ale tâlharilor sau animalelor. Dacă Marte predomină,
pericolul vine din partea focului, rănirilor, crizelor biliare sau tâlhăriilor; dacă
Saturn predomină, prin prăbuşirea clădirilor, naufragii sau crize.
În cea mai mare parte, vătămările apar când Luna se află lângă semnele
zodiacale solstiţiale sau echinocţiale, în particular la echinocţiul de primăvară,
vătămări prin lepră albă; la solstiţiul de vară prin licheni; la echinocţiul de
toamnă prin lepră; la solstiţiul de iarnă prin negi şi altele asemenea. Bolile sunt
probabile să se producă când planetele malefice sunt în aspect la poziţiile deja
descrise, dar în sens opus, adică atunci când sunt stele vesperale faţă de Soare
şi stele matinale faţă de Lună. Căci în mod obişnuit Saturn îşi face subiecţii să
281
sufere de răceli abdominale, intensificări ale flegmei, îi face reumatici, costelivi,
slăbiţi, bolnavi de gălbinare şi predispuşi la dizenterie, tuse, mânie, colică şi
elefantiazis; femeilor le creează de asemenea predispoziţie pentru bolile
pântecelui. Marte îi face pe bărbaţi să scuipe sânge, îi face melancolici, le
slăbeşte plămânii şi determină râie şi scorbut; şi în plus îi face să fie în
permanenţă iritaţi de usturimi sau arsuri ale părţilor intime, determinate de
fistule, hemoroizi sau răni sau de arsuri ulceroase sau răni bucale; în plus are
capacitatea de a chinui femeile prin avorturi, embriotomii sau boli corozive. De
la ele provin şi însuşiri ale bolii în conformitate cu naturile, deja discutate, ale
planeteleor în aspect, întrucât ele se leagă de părţile corpului.
Mercur le asistă în principal la prelungirea efectelor nefaste, atunci când
este aliat cu Saturn înclinând spre răceală şi stârnind în permanenţă acţiunea
reumatismelor şi acumulărilor de fluide, în principal la piept, gât şi stomac.
Când este asociat cu Marte, el îşi adaugă forţa pentru a produce o uscăciune
mai mare, ca în cazurile inflmaţiilor ulceroase ale ochilor, escarelor, abceselor,
erizipelului, lichenilor sălbatici sau erupţiilor de piele, bilei negre, nebuniei,
bolii sacre, sau altele asemenea.
Anumite însuşiri ale bolii sunt determinate de schimburi între semnele
zodiacale care înconjoară configuraţiile pomenite anterior de pe cele două case
angulare. Căci mai ales Racul, Capricornul şi Peştii şi în general semnele
terestre şi pisciforme determină boli implicând răni bucale, licheni, cruste,
scrofule, fistule, elefantiazis şi altele asemenea. Săgetătorul şi Gemenii sunt
responsabile pentru cele care survin împreună cu accese sau atacuri epileptice.
Iar când planetele se află în ultimul grad al semnelor zodiacale, ele determină
boli şi răniri în special la extremităţi, prin leziuni sau reumatism, de la care
rezultă elefantiazis şi, în general, gută în picioare şi mâini. În această situaţie,
dacă nicio planetă benefică nu are vreun aspect la cele malefice care furnizează
cauza sau la luminătorii aflaţi în poziţii angulare, rănirile şi bolile vor fi
incurabile şi dureroase; în acelaşi fel, şi atunci când ele fac aspectul, însă
planetele malefice sunt puternice şi le înving. Dacă însă planetele benefice se
află ele însele în poziţii cu autoritate şi înfrâng planetele malefice care poartă
responsabilitatea pentru necaz, atunci rănirile nu sunt desfigurante şi nu
determină blamare, iar bolile sunt moderate şi cedează la tratament, iar uneori
pot fi uşor tratate, dacă planetele benefice sunt ascendente. Căci Jupiter face,
în general, ca vătămările să fie ascunse de intervenţia umană prin bogăţii şi
onoruri, iar bolile să fie diminuate; iar în asociere cu Mercur, el determină
aceasta prin medicamente şi ajutorul medicilor buni. Iar Venus izbuteşte ca
prin hotărârile zeilor şi oracolelor, stigmatele să fie oarecum atrăgătoare şi
plăcute, şi ca bolile să fie cu uşurinţă moderate prin vindecare divină; dacă
totuşi Saturn este implicat, vindecarea va fi însoţită de exhibiţia şi mărturisirea
bolii, şi altele asemenea, dar dacă Mercur este asociat ei, aceasta va fi prin
sporirea folosului şi câştigului celor care le au, tocmai pe seama vătămărilor şi
a bolilor.”
Din acest fragment al lui Ptolemeu vedem limpede în ce scop căuta el să
măsoare vremea echinocţiilor şi solstiţiilor, de ce se trudea el să afle pe cer mai
degrabă poziţiile planetelor decât mersul luminătorilor, dar mai ales faptul că
acest astrolog credea, după cum dovedeşte textul, în hotărârile zeilor şi
oracolelor. În sufletul nostru se naşte imediat o întrebare: Era oare cumva
posibil ca acestui astrolog păgân şi idolatru să-i fi dat Dumnezeu ştiinţa cea
adevărată despre mersul aştrilor pe cer? Răspunsul este evident că nu.
Totuşi, cele afirmate până acum în cadrul lucrării noastre, deşi au menirea
să erodeze cumva încrederea cititorului în caracterul ştiinţific astronomic al
282
afirmaţiilor lui Hiparh şi Ptolemeu, încă nu reprezintă nişte dovezi irefutabile
împotriva precesiei echinocţiale. Ekman susţine că omenirea a crezut vreme de
1400 de ani în precesia echinocţială prezentată în Almagestul lui Ptolemeu, or
acest fapt contează enorm în marea credibilitate a acestei ipoteze şi, pe lângă
deducţiile logice pe care le-am făcut, noi trebuie să găsim şi dovezi istorice de
necontestat împotriva ei.
Ca să putem fi crezuţi în ziua de astăzi că precesia echinocţială nu există, ar
trebui, pe de o parte să găsim fenomenele care ar fi cauzate de aceasta dar pe
care istoria nu le poate susţine cu documente păstrate, iar pe de altă parte să
găsim fenomene certe care să contrazică precesia echinocţială şi care să fie
atestate de documentele istorice.
În momentul de faţă, pentru căutarea noastră este important să parcurgem
mai departe articolul lui Ekman.
In the 9th century an Arabian mathematician, Thabit ibn Qurra (836-901) studied the
’Almagest’, even making a revision of one of the Arabic translations. The values of the
precessional constants obtained up till then, including Ptolemaios’ erroneous one, led ibn Qurra
to the conclusion that this constant was not constant at all. So he had to introduce a large
variation in the precession, known as trepidation. To account for this he suggested an
additional moving celestial sphere.
The idea that the precession might be variable was not new, but from now on the trepidation
was accepted as a real phenomenon by most scientists. (...)
The end of the deep-rooted notion of trepidation came with the Danish astronomer Tycho
Brahe (1546-1601). He had erected an impressive observatory on the small island of Ven.
By using his extremely accurate observations made here, and by critically going through the
283
Două sunt motivele pentru care şi noi amintim această ipoteză la care s-a
renunţat. Primul motiv îl constituie însăşi credinţa oamenilor într-o precesie
variabilă, dar pe care nu sunt în stare să o măsoare. Dacă timp de 1400 de ani
oamenii de ştiinţă nu au reuşit să cadă de acord asupra valorii constantei de
precesie, ceea ce înseamnă că fenomenul crezut al precesiei nu a putut fi
fundamentat cantitativ din punct de vedere ştiinţific, acest fapt aruncă un mare
dubiu asupra fenomenului însuşi. Al doilea motiv îl constituie existenţa de
aproape 700 de ani a unei credinţe a oamenilor de ştiinţă într-o ipoteză la care
s-a renunţat. Acest lucru ne încurajează în cercetarea noastră; istoria ne
dezvăluie că au existat credinţe false pe care oamenii le-au adoptat multă
vreme.
Cu toate acestea, nici ipoteza abandonată a trepidaţiei nu ne ajută foarte
mult în întreprinderea noastră. Deşi trepidaţia ne dovedeşte că a trecut o mare
perioadă de timp în care oamenii nu au fost în stare să descrie cantitativ
fenomenul crezut al precesiei, acest lucru încă nu înseamnă că fenomenul unei
precesii constante nu ar putea exista.
ancient observations, he arrived in 1588 at the definite conclusion that the trepidation did not
exist.
So, one was now left with the uniform precession of the Earth. The cause of the precession
was, however, still hidden in the dark. No one even seems to have made an attempt to find it.”
79 „The machinery of moving celestial spheres adopted to explain precession and trepidation
was not questioned for many centuries - not until 1543. That year marks the (re)discovery of
Earth’s rotation. It was one of the basic ideas put forward by Nicolaus Copernicus (1473-1543),
284
Copernic nu şi-a fundamentat ipoteza heliocentrică pe baza unor observaţii
experimentale proprii. Cu toate că el credea ferm în ipoteza sa, Copernic a
gândit heliocentrismul ca pe o alternativă pur matematică la sistemul
geocentric ptolemaic, echivalând mişcările sferei primului mobil şi ale sferei
Soarelui din modelul ptolemaic cu mişcări ale Pământului care ar putea da un
efect observaţional optic analog. Noi am constatat că, în cazul astronomiei
geocentrice scripturistice, explicaţia celor văzute cu ochiul liber se face fără
nicio constrângere, fără nicio idealizare. Astronomia copernicană ne introduce
încă de la început constrângerea distanţei colosale până la stele. Fără să se mai
gândească şi la faptul că este imposibil ca un corp sferic să se poată roti
simultan după două axe proprii concurente în centrul lui, Copernic a lansat în
lume acest model pur imaginar în care Pământul se mişcă cu nişte mişcări pe
care niciun titirez, cu orice formă special construită, nu le poate executa. În
această întreprindere matematică de echivalare fictivă a mişcărilor care ar fi
produs, chipurile, aceleaşi efecte optice, Copernic a preluat în sistemul său, pe
nemestecate, din geocentrismul greşit de până la el, noţiunile de precesie
echinocţială şi trepidaţie. Prin faptul că a preluat şi trepidaţia dându-i şi
acesteia o altă cauză, deşi s-a ajuns ulterior la concluzia că ea nu există,
Copernic nu s-a dovedit un cercetător în adevăratul sens al cuvântului, ci mai
degrabă, la fel ca Hiparh şi Ptolemeu, un astrolog la fel de înrăit care a dat
calculul matematic drept realitate observabilă. La fel ca Hiparh şi Ptolemeu, şi
Copernic a echivalat matematic fenomenele reale cu un sistem imaginar, numai
şi numai pentru simplificarea calculului astrologic. Să ne amintim de capitolul
11 al primei cărţi din De revolutionibus..., pe care l-am tradus în întregime în
prima parte a lucrării noastre. Acolo raportarea Soarelui şi Pământului la
banda zodiacului este monedă curentă.
Aşa cum remarca Ekman, Copernic a încercat să explice precesia legată de
invenţia sa, anume de rotaţia Pământului, atribuindu-i astfel o cauză diferită
faţă de cea din sistemul geocentric ptolemaic, or acest lucru nu face altceva
decât să ne îngreuneze cercetarea. Deja o întrebare, nu tocmai dătătoare de
speranţă, apare la orizont:
Cum să mai găsim un fenomen, consecinţă a precesiei echinocţiale, admis
atât de către Ptolemeu cât şi de către Copernic, când Ptolemeu vede precesia în
urma rotirii sferei stelelor fixe iar Copernic o vede în urma rotirii Pământului?
Deşi pare greu de găsit un astfel de fenomen, ne vom continua investigaţia.
the Polish astronomer and priest, in his ‘De revolutionibus orbium coelestium’ (…) This had
importnt consequences for the view on the precession. Copernicus realized that the precession
is a movement of the Earth itself:
From the time of Ptolemaios to us there has been a precession of the equinoxes and solstices of
about 21º.
The equinoxes seem to arrive before their time - not that the sphere of the fixed stars is moved
eastward, but rather that the equator is moved westward, as it is inclined obliquely to the plane of
the ecliptic in proportion to the amuont of deflexion of the axis of the terestrial globe.
Thus the precession now became a phenomenon associated with the axis of rotation of the
Earth. According to Copernicus’ theory the Earth moves in such a way that the rotational axis
describes a conical motion around the normal to the ecliptic, with a period of 25800 years.
Copernicus still believed, however, that the precession was accompanied by a trepidation.
Using the works of Ptolemaios and al-Battani he found a period for trepidation of 1700 years.
This result can be seen to be produced mainly by the ancient systematic error of Ptolemaios.
Before we leave Copernicus we should mention that he discovered what he himself called
’an additional surprise of nature’: the decrease of the obliquity of the ecliptic. Also this effect he
believed to show a kind of variation, which he suspected was closely related to the trepidation.”
285
2.6 Explicaţia lui Newton pentru precesia echinocţială.
Depărtarea variabilă în timp a Stelei Polare de polul ceresc, un
fenomen potrivit pentru strategia noastră de cercetare?
În cele din urmă, articolul lui Ekman ne îndrumă spre explicaţia lui
Newton pentru precesia echinocţială (ibidem, p. 600):
82 Due to the precession the rotaton axis of the Earth turns around the ecliptic north pole.
Nutation is the small wobble disturbing the smooth precessional motion. In this figure the
magnitude of nutation is highly exagerated.
83 Din astronomia lui J. Norman Lockyer, (Elements of Astronomy - Elemente de astronomie -,
Appleton and Co., SUA, 1870, pagina 177), aflăm că distanţa de la o stea din emisfera nordică la
Polul Nord ceresc se numeşte distanţa nord-polară (se notează cu iniţialele NPD – de la North
Polar Distance) a stelei şi este complementul în grade al declinaţiei acelei stele.
288
ecuatorului ceresc cu ecliptica) – vernal şi autumnal -, datorită atracţiilor Lunii
şi Soarelui asupra proeminenţei ecuatoriale a Pământului(1), precum şi a
influenţei planetelor asupra mişcării heliocentrice a acestuia; are loc ca urmare
a modificării poziţiei spaţiale atât a ecuatorului ceresc, cât şi a eclipticii, faţă de
sistemul stelelor. Pentru a interpreta acest fenomen, elipsoidul de rotaţie
terestru (a cărui rază polară este cu 21 km mai mică decât raza ecuatorială)
este asemănat unui giroscop. Întrucât planul ecuatorului terestru este înclinat
faţă de planul eclipticii cu un unghi de c. 23º27’, forţele de atracţie exercită
asupra proeminenţei ecuatoriale a Pământului un moment de rotaţie care tinde
să suprapună planul ecuatorului peste cel al eclipticii (atât Luna cât şi Soarele
aflându-se în planul eclipticii sau în vecinătatea lui). Astfel, axa de rotaţie a
elipsoidului terestru descrie un con – conul de p. (fig. 137) cu vârful în centrul
Pământului şi cu axa normală pe planul eclipticii şi trecând prin polul
acesteia(1); unghiul dintre cele două axe este egal cu oblicitatea eclipticii (c.
23º27’). Modificarea poziţiei axei de rotaţie terestre duce la schimbarea poziţiei
planului ecuatorului terestru şi, implicit, la aceea a planului ecuatorului ceresc
(paralel cu planul ecuatorului terestru). Aceasta atrage după sine deplasarea
punctelor echinocţiale, în sens invers mişcării aparente anuale a Soarelui (ceea
ce face ca anul tropic să fie mai scurt faţă de cel sideral cu 20 min 23 s), cu
50’’,40 pe an (din care c. 34’’ se datoresc atracţiei Lunii, situată mult mai
aproape de Pământ), denumită p. luni-solară. P. luni-solară a fost descoperită
aprox. în anul 150 î.e.n. de Hiparh, care a comparat poziţiile stelelor observate
de el cu cele cuprinse în cataloagele alcătuite cu c. 150 ani înainte. O
consecinţă a acestui fenomen este deplasarea polilor cereşti pe sfera cerească;
astfel, rolul de stea polară revine în decursul timpului unor stele diferite (fig.
138)(2). În prezent, acest rol îl joacă steaua UMi (Polaris), situată la c. 1º de
polul nord ceresc (care, în jurul anului 2100, se va apropia până la c. 28’ de
aceasta)(3); pe la anul 4000 stea polară va fi steaua Cep, iar pe la anul
13500- steaua Vega(2).(...)”
289
În manualul lui Abramescu, la pagina 47, găsim:
„45.Precesia echinocţiilor. Am văzut că anul tropic este timpul dintre două
treceri ale Soarelui la punctul vernal. S-a observat (de Hiparh, 130 în. Cr.) că
punctul se mişcă în sens retrograd pe ecliptică cu 50’’ pe an, astfel încât dacă
Soarele a întâlnit ecuatorul în punctul , a doua întîlnire cu ecuatorul va avea
loc în punctul ’, care iese înaintea lui , căci punctul ’ cel nou precede cu 50’’
echinocţiul considerat. Fenomenul acesta se numeşte precesia echinocţiilor.
Punctul vernal face ocolul eclipticei (adică revine la aceeeaşi poziţie) în 26000
de ani. Deci planul ecuatorului alunecă dealungul eclipticei, în sens retrograd,
în 26000 de ani. De asemenea, axa polilor PP’ (Fig. 43) variază şi va fi în direcţia
altor stele, care vor deveni pe rând stele polare(2). Cauza precesiei echinocţiilor
este atracţia Lunei şi Soarelui asupra Pământului(1). (...)”
În acelaşi manual, la pagina 21, se menţionează că Steaua Polară este
depărtată de Polul Nord cu 1º18’(3).
În cartea din 1867 a lui Dionysius Lardner, intitulată Handbook of
Astronomy (Manual de astronomie), la paginile 123 şi 124 găsim:
„174. Precesia echinocţiilor. – Aşadar, de vreme ce putem considera
protuberanţa sferoidală din jurul ecuatorului terestru ca un satelit ataşat
Pământului, rezultă că efectul general al forţei perturbatoare a Soarelui care
acţionează asupra sa va fi să transmită nodurilor sale, adică punctelor
echinocţiale, o mişcare retrogradă, care va fi mult mai lentă decât aceea pe care
acestea ar fi căpătat-o de la aceeaşi cauză dacă această materie protuberantă
n-ar fi constrânsă să care cu ea masa de Pământ conţinută în ea.
Luna exercită o forţă perturbatoare asemănătoare care produce o regresie
asemănătoare a nodurilor ecuatorului pe orbita Lunii; şi această orbită fiind
înclinată la un unghi mic faţă de ecliptică, acest lucru este însoţit de o regresie
asemănătoare a punctelor echinocţiale(1).
Regresia medie anuală a punctelor echinocţiale faţă de planul eclipticii
cumulată din aceste cauze este 50’’, 1.”84
La paginile 125 şi126 din aceeaşi carte, aflăm că:
„181. Steaua Polară diferă de la eră la eră. – Pe măsură ce polul
ecuatorului este purtat cu o mişcare lentă în jurul polului eclipticii, poziţia lui
pentru toate scopurile populare, şi chiar pentru unele ştiinţifice, este în mod
obişnuit indicată de către cea mai apropiată stea remarcabilă, deoarece rareori
se întâmplă ca vreo astfel de stea să coincidă cu locul lui exact. O astfel de stea
este în prezent steaua polară; şi este clar din această mişcare a polului că
steaua polară trebuie cu necesitate să se schimbe de la eră la eră.
Actuala stea polară este o stea de a doua magnitudine în constelaţia numită
Ursa Mică şi distanţa ei actuală faţă de poziţia exactă a polului este 1º26’(3).
Totuşi mişcarea polului descrisă mai sus se face astfel încât această
distanţă scade treptat, şi va continua să scadă până când se va reduce la
84 174. Precession of the equinoxes. – Since, therefore, we may consider the spheroidal
protuberance round the terrestrial equator as a satellite attached to the earth, it will follow that
the general effect of the sun’s disturbing force acting upon it, will be to impart to its nodes, that
is, to the equinoxial points, a retrograde motion, which will be much slower than that which
they would receive from the same cause, if this protuberant matter were not compelled to carry
with it the mass of the earth contained within it.
The moon exercises a like disturbing force which produces a like regression of the nodes of
the equator on the moon’s orbit; and that orbit being inclined at a small angle to the ecliptic,
this is attended with a like regression of the equinoxial points.
The mean anual regression of the equinoxial points upon the plane of the ecliptic arising
from these causes, is 50’’, 1.
290
aproape o jumătate de grad; după aceea va creşte şi, după scurgerea unei lungi
perioade de timp, polul se va depărta de această stea şi ea va înceta să poarte
numele sau să servească scopurilor de stea polară(2).
182. Stele polare anterioare şi viitoare. – Dacă pe orice hartă stelară se
trasează un cerc în jurul polului eclipticii la o distanţă de ea de 23,5º, un astfel
de cerc va trece prin toate poziţiile pe care polul ecuatorului le va avea în viitor
sau le-a avut în trecut; şi atunci se va vedea cu uşurinţă care sunt stelele
remarcabile în a căror vecinătate va trece în viitorul îndepărtat şi pe lângă care
a trecut în trecutul îndepărtat şi care va deveni în viitor sau a fost în trecut
steaua polară a erei.
Peste 12000 de ani, de exemplu, se va observa că polul va trece la câteva
grade de steaua de primă magnitudine din constelaţia Lira, numită Lyrae(2).
Căutând de o manieră asemănătoare poziţia polului printre stele în trecut,
aflăm că, în urmă cu 3970 sau aproape 4000 de ani, polul era cu 55º15’ în
urma poziţiei lui actuale în longitudine, şi atunci cea mai apropiată stea
strălucitoare de el era steaua , din constelaţia Dragonul(2). Distanţa acestei
stele faţă de pol la acea vreme trebuie să fi fost de 3º44’25’’.”85
O afirmaţie nouă şi de foarte mare interes pentru noi din manualul de
astronomie al lui Lardner este aceea că, în viziunea heliocentrică modernă, nu
numai în viitor se va schimba steaua polară, ci şi în trecut steaua polară a fost
diferită de Polara de astăzi. Informaţia este esenţială pentru investigaţia noastră
deoarece putem încerca să o verificăm cu documente istorice credibile rămase din
antichitate.
O altă carte în care găsim evidenţiate toate cele 3 puncte pe care le
urmărim este Outlines of Astronomy (Principii generale ale astronomiei) a lui
F. W. Herschel, apărută în anul 1851. Aici, la paginile 193 şi 194 aflăm că:
„(323.) Aceste mişcări de precesie şi nutaţie sunt comune tuturor corpurilor
cereşti, atât fixe cât şi mişcătoare; şi această circumstanţă face imposibilă
atribuirea lor oricărei alte cauze în afara unei mişcări reale a axei Pământului
85 181. Pole star varies from age to age. – As the pole of the equator is carried with slow
motion round the pole of the ecliptic, its position for all popular, and even for some scientific,
purposes is usually indicated by the nearest conspicuous star, for it rarely happens that any
such star is found to coincide with its exact place. Such star is the pole star, for the time being;
and it is clear from this motion of the pole, that the pole star must necessarily change from age
to age.
The present pole star is a star of the second magnitude in the constellation called the
’Lesser Bear’, and its present distance from the exact position of the pole is 1º26’.
The motion of the pole as above described, however, is such that this distance is gradually
diminishing, and it will continue to diminish until is reduced to about half a degree; after which
it will increase, and after the lapse of a long period of time, the pole will depart from this star,
and it will cease to bear the name, or serve the purposes, of a pole star.
182. Former and future pole stars. – If upon any star-map a circle be traced round the
pole of the ecliptic at a distance from it of 23º.5, such circle will pass through all positions
which the pole of the equator will have in time to come, or has had in time past; and it will then
be easily seen which are the conspicuous stars in whose neighbourhood it will pass in after
ages, and near which it has passed in past ages, and which will become in future, or have been
in past times, the pole star of the age.
In 12,000 years from the present time, for example, it will be found that the pole will pass
within a few degrees of the star of the first magnitude in the constellation of ’Lyra’ called
Lyrae.
In tracing back in the same manner the position of the pole among the stars, it is found
that at an epoch 3970, or nearly 4000 years, before the present time, the pole was 55º15’
behind its present position in longitude; and at this time the nearest bright star to it was the
star , in the constellation of ’Draco’. The distance of this star, at that time, from the pole must
have been 3º44’25’’.
291
astfel cum am descris. (...) Se va arăta într-un capitol următor că ele sunt
consecinţe necesare ale rotaţiei Pământului combinate cu forma lui eliptică şi
cu atracţia inegală a Soarelui şi Lunii asupra regiunilor lui polare şi
ecuatoriale(1).”86
iar la pagina 191 găsim:
„(318.) Efectul vizibil al precesiei asupra aspectului cerului constă în
apropierea aparentă a unor stele şi constelaţii faţă de pol şi depărtarea altora.
Steaua strălucitoare a Ursei Mici, pe care o numim Cynosura, nu a fost
totdeauna, nici nu va continua să fie întotdeauna steaua noastră polară(1): la
vremea elaborării celor mai timpurii cataloage stelare ea era la 12º faţă de pol –
acum este la numai 1º24’ (3)-, şi se va apropia încă şi mai mult, până la mai
puţin de o jumătate de grad, după care se va îndepărta din nou şi treptat va da
locul altora care îi vor succeda în acompanierea polului. După scurgerea a circa
12000 de ani, steaua Lyrae, cea mai strălucitoare din emisfera nordică, va
ocupa poziţia remarcabilă de stea polară, apropiindu-se la mai puţin de 5º de
pol(2).”87
Herschel face o afirmaţie şi mai precisă, extrem de utilă pentru cercetarea
istorică pe care intenţionăm să o întreprindem, anume cea referitoare la
depărtarea Stelei Polare actuale faţă de pol la timpul întocmirii primelor
cataloage stelare. Şi aceasta este o afirmaţie pe care o putem avea în vedere
pentru verificare atunci când vom studia documentele astronomice din
antichitate.
În fine, cel mai vechi manual de astronomie de care dispunem, în care sunt
menţionate toate cele 3 observaţii făcute de noi, este cel al lui Denison Olmsted
din 1839, intitulat Introduction to Astronomy (Introducere în astronomie), în care
găsim la pagina 103 următoarele afirmaţii:
„191. Precesia echinocţiilor este un efect al formei sferoidale a Pământului şi
provine de la atracţia Soarelui şi Lunii asupra excesului de materie din preajma
ecuatorului Pământului(1). ”88
şi
„190. (...) Astfel, steaua pe care acum o numim Steaua Polară nu s-a bucurat
totdeauna de această distincţie, nici nu se va bucura totdeauna de ea pe viitor.
Când au fost făcute primele cataloage stelare, această stea se afla la 12º de
pol(2). Ea se află acum la 1º 24’(3) şi încă se va mai apropia; sau, mai precis,
polul încă se va mai apropia de această stea, după care o va părăsi şi va trece
succesiv pe lângă altele(2). În circa 13000 de ani, strălucitoarea stea Lira, care
86 (323.) These movements of precession and nutation are common to all the celestial bodies,
both fixed and erratic; and this circumstance makes it impossible to attribute them to any other
cause than a real motion of the earth’s axis such as we have described. (...) It will be shown in a
subsequent chapter that they are necessary consequences of the rotation of the earth,
combined with its elliptical figure, and the unequal attraction of the sun and moon on its polar
and equatorial regions.
87 (318.) The visible effect of precession on the aspect of the heavens consists in the apparent
approach of some stars and constellations to the pole and recess of the others. The bright star
of the Lesser Bear, which we call the pole star, has not always been, nor will always continue to
be our cynosure: at the time of the construction of the earliest catalogues it was 12º from the
pole – it is now only 1º24’-, and will approach yet nearer, to within a half degree, after which it
will again recede, and slowly give place to others, which will succeede in its companionship to
the pole. After a lapse of about 12,000 years, the star Lyrae, the brightest in the northern
hemisphere, will occupy the remarkable situation of a pole star aproaching within 5º of the
pole.
88 191. The precession of the equinoxes is an effect of the spheroidal figure of the earth, and
arises from the attraction of the sun and moon upon the excess of matter about the earth’s
equator.
292
se află pe cercul de revoluţie în opoziţie cu actuala stea polară, va fi la mai
puţin de 5º de pol şi va constitui Steaua Polară.”89
S-ar putea să existe manuale de astronomie mai vechi decât cel al lui
Olmsted în care să se întâlnească evidenţiate toate cele 3 puncte pe care le
urmărim, dar investigaţia noastră se opreşte la acest manual. Am cercetat
manuale de astronomie publicate în secolul XXI, în secolul XX şi în secolul XIX.
De vreme ce în toate am găsit cele 3 observaţii pe care le-am urmărit, deducem
faptul că acestea reprezintă o monedă curentă în astronomia heliocentrică
modernă.
În continuare vom urmări să aflăm, în cadrul unei cercetări asupra
documentelor istorice mai vechi sau mai recente, valabilitatea sau non
valabilitatea celei de-a doua afirmaţii preluate din manualele de astronomie
heliocentrică, anume dacă sintagma „Polul se deplasează în raport cu Steaua
Polară” este sau nu adevărată.
Putem extinde această afirmaţie nu numai la astronomia heliocentrică
resuscitată de Newton prin conceptul gravitaţiei universale, ci şi la astronomia
geocentrică ptolemaică de factură astrologică, astronomie de asemenea
precesionistă. Într-adevăr, chiar dacă în astronomia lui Ptolemeu precesia
echinocţială este explicată diferit, anume prin rotirea independentă a sferei
stelelor fixe, şi acest fel de rotaţie ar avea drept consecinţă sine qua non, în caz
că ar fi adevărată, deplasarea în timp a polului faţă de Steaua Polară. De veme
ce deplasarea în timp a polului faţă de Steaua Polară este validată ca fenomen
de către ambele tipuri de astronomii, vom folosi de acum încolo sintagma
generală de astronomii precesioniste, sintagmă care cuprinde şi astronomia
geocentrică ptolemaică şi astronomia heliocentrică.
Astronomia geocentrică scripturistică, neprecesionistă, afirmă că „Polul nu
se deplasează faţă de Steaua Polară” în vreme ce astronomiile precesioniste
afirmă exact opusul, anume că „Polul se deplasează faţă de Steaua Polară”. Cu
ajutorul Stelei Polare de astăzi am reuşit să transportăm disjuncţia dintre cele
două tipuri de astronomii, precesionistă şi neprecesionistă, pe tărâmul istoriei.
Istoria ne va arăta care dintre cele două tipuri de astronomii susţine adevărul.
De exemplu, având în vedere afirmaţiile lui Herschel şi Olmsted care
exprimă credinţa astronomilor heliocentrişti de astăzi că, la vremea întocmirii
primelor cataloage stelare, Steaua Polară pe care o vedem astăzi lângă pol era la
12º grade de acesta, noi am putea verifca dacă printre documentele
astronomice păstrate de istorie se află sau nu vreo hartă stelară corect
întocmită, sau vreo mărturie scrisă credibilă din care să reiasă că în trecut
Steaua Polară era în mod evident mai depărtată faţă de pol decât este astăzi.
Miza este mare, tensiunea este uriaşă, dar dorinţa noastră de a afla
adevărul este şi mai puternică. Urmează în continuare să vedem ce surprize ne
rezervă istoria.
89 190. (...) Hence the star which we now call the pole star, has not always enjoyed that
distinction, nor will it always enjoy it hereafter. When the earliest catalogues of the stars were
made, this star was 12º from the pole. It is now 1º 24’ and will approach still nearer; or, to
speak more accurately, the pole will come still nearer to this star, after which it will leave it, and
successively pass by others. In about 13,000 years, the bright star Lyra, which lies on the
cercle of revolution opposite to the present pole star, will be within 5º of the pole, and will
constitute the Pole Star.
293
3. În căutarea Stelei Polare
294
3.1 Studiul hărţii stelare de referinţă. Polul eclipticii, expresie a
erorii astrologice. Stabilirea criteriilor de investigaţie.
După cum se observă din figurile 13 şi 14, harta cerească tipărită de Dűrer
este realizată exclusiv în coordonate ecliptice, având ca referinţă cercul eclipticii
centrat pe polul zodiacului aflat în constelaţia Dragonul. Prin urmare, conform
diferenţierii dintre astronomie şi astrologie pe care am fundamentat-o în capitolul
2.2.3.2, intitulat Astronomie versus astrologie, în care am explicat în ce constă
defectul considerării eclipticii drept referinţă pentru coordonatele stelare, harta lui
Dűrer, prima hartă tipărită din lume, este o hartă eronată, de factură astrologică.
Se pune problema dacă din harta stelară a lui Dűrer se poate deduce NPD-ul
corect al Stelei Polare. Răspunsul este categoric nu. Atâta vreme cât nu
cunoaştem lungimea distanţei dintre centrul cercului eclipticii şi centrul
Pământului şi al universului, nu putem şti ce efect are această descentrare a
eclipticii asupra poziţiei Stelei Polare pe harta lui Dűrer, hartă în care polul
eclipticii este prezentat ca şi cum axa polară ecliptică ar trece prin centrul
Pământului.
296
Ce învăţăm din studiul primei hărţi tipărite a lumii? Învăţăm că nu numai
împărţirea cercului eclipticii în zodii indică faptul că avem de-a face cu o hartă
astrologică, ci chiar simpla figurare a polului eclipticii pe o hartă indică acest
lucru. Aşadar, ori de căte ori vom vedea figurat polul eclipticii pe o hartă a bolţii
cereşti vom şti de la bun început că harta respectivă este o hartă de factură
astrologică şi nu trebuie să luăm în serios coordonatele nici unei stele figurate pe
ea deoarece sunt eronate şi nu cunoaştem gradul de eroare.
Cineva ar putea întreba: Atunci, când este cazul să luăm în serios poziţia
unei stele figurate pe o hartă stelară? Răspundem că putem face acest lucru
atunci când avem de-a face cu o hartă astronomică, în care stelele să fie
reprezentate exclusiv faţă de cercul ecuatorului ceresc şi nu faţă de cel al
eclipticii. Astronomia geocentrică scripturistică ne spune că cercul eclipticii este
util doar pentru explicarea formării zilelor, lunilor, anotimpurilor şi anilor cu
ajutorul luminătorilor celor mari. Din cauza descentrării cercului eclipticii faţă
de centrul Pământului şi al universului, el nu poate fi folosit pentru
determinarea poziţiilor stelelor din bolta cerească. În schimb, aşa cum am
arătat anterior, ecuatorul ceresc care, asemenea întregii bolţi cereşti, este
centrat pe centrul Pământului şi al universului, reprezintă un sistem de
referinţă ideal pentru determinarea poziţiei stelelor pe bolta cerească. Figurarea
numai a ecuatorului ceresc şi numai a polului ecuatorului ceresc pe o hartă
stelară sunt indicii că putem avea încredere în coordonatele poziţiilor stelelor de
pe acea hartă.
Aşadar harta stelară a lui Dűrer este o hartă astrologică, eronată, şi nu are
sens să ne mai batem capul cu stabilirea poziţiei Stelei Polare pe ea la anul
1515.
Ce vom face mai departe? Vom face o cercetare sistematică. Mai întâi să
vedem dacă găsim o hartă stelară corectă din punct de vedere astronomic în
manuscrisele de dinainte de harta stelară a lui Dűrer, apoi să vedem dacă
găsim o astfel de hartă în tipăriturile de după harta stelară a lui Dűrer.
297
Fig. 15 Harta cerească din anul 1503 a lui Conrad Heinfogel
La rândul ei, harta lui Heinfogel a fost inspirată de harta cerească realizată
în jurul anului 1440, din manuscrisul 5415 păstrat în Biblioteca Naţională
Austriacă din Viena. Această hartă, al cărei autor a rămas anonim, este redată
în figura 16. Menţionăm că harta cerească din manuscrisul din Viena este cea
mai timpurie hartă cerească desenată relativ îngrijit şi în care se află un sistem
de coordonate care, dacă ar fi fost corect, ar fi putut permite identificarea
poziţiilor stelelor pe ea.
298
Fig. 16 Harta cerească realizată în jurul anului 1440, aflată în
manuscrisul 5415 din Biblioteca Naţională din Viena
După cum se observă, atât harta lui Heinfogel cât şi harta anonimului din
Viena seamănă destul de mult cu harta lui Dűrer şi sunt realizate în sistem de
coordonate ecliptice, având ca referinţă cercul eclipticii împărţit în zodii. Prin
urmare, sunt nişte hărţi astrologice care nu ne ajută cu nimic în încercarea
noastră de a determina NPD-ul Stelei Polare.
Ceea ce aduc nou harta din manuscrisul anonim de la 1440 şi cea a lui
Heinfogel faţă de harta tipărită a lui Dűrer este faptul că se încearcă o localizare
a Stelei Polare faţă de Polul Nord. Pe ambele hărţi, steaua din coada Ursei Mici
se află pe un cerc mic, concentric cu un cerc mai mare care trece prin polul
eclipticii aflat în constelaţia Dragonul. În figura 17 este prezentat un detaliu cu
zona Stelei Polare din harta lui Heinfogel, pe care am ales-o pentru mai marea
claritate.
299
Fig. 17 Încercarea de localizare a Stelei Polare faţă de Polul
Nord pe harta lui Heinfogel
300
deloc polul eclipticii. Simpla apariţie a polului eclipticii pe o hartă stelară ne
indică faptul că harta este greşită.
Intrigaţi de faptul că ultimele două hărţi în manuscris pe care mai puteam
găsi un sistem de coordonate, fiind astrologice, nu ne sunt de nici un folos
pentru a localiza poziţia precisă a Stelei Polare la acea vreme, ne propunem să
căutăm hărţi mai vechi, poate găsim vreuna realizată în coordonate ecuatoriale
în care măcar să vizualizăm estimativ poziţia Stelei Polare faţă de Polul Nord
ceresc.
O hartă cerească realizată de către un autor anonim, în care nu găsim vreo
stea desenată anume, în schimb în care sunt configurate simbolic constelaţiile
din emisfera nordică, poate fi întâlnită în manuscrisul Schoenberg LJS 57,
realizat în Catalonia în anul 1361, aflat în colecţia de manuscrise şi cărţi rare a
Universităţii din Pennsylvania, SUA. O redăm în figura 18.
Chiar dacă nu putem localiza pe acest tip de hartă cu exactitate vreo stea,
din figura 19 observăm că autorul ei, rămas anonim, a reprezentat-o în viziune
ecliptică şi nu ecuatorială, deoarece toate meridianele hărţii se întâlnesc
într-un punct aflat în constelaţia Dragonul, punct pe care îl putem identifica cu
polul eclipticii. În consecinţă, de vreme ce putem vizualiza pe hartă polul
eclipticii, ştim sigur că harta este astrologică şi greşită încă din concepţie.
Secolul al XIV-lea ne mai rezervă un artefact pe care se pot observa
constelaţiile boreale cele mai nordice. Este vorba de globul realizat în jurul
anilor 1320-1340 de către un autor anonim, şi achiziţionat de cardinalul
Nicolaus Cusanus în 1444, glob aflat acum în Germania, la Biblioteca
302
Spitalului St. Nikolaus din Bernkastel-Kues. În figura 20, redăm detalii
semnificative din acest glob.
303
Fig. 21 În manuscrisul Zwettl 296, coada Dragonului este mult
alungită astfel încât să înconjoare şi să despartă cele două Urse.
305
Fig. 24 Hartă cerească după poemul lui Aratus în manuscrisul
datând din secolul al IX-lea, Berlin 129 (Phillips 1830)
306
Fig. 25 Acelaşi Dragon înconjurând Ursele şi în manuscrisul
datând din anul 820, CLM 210 aflat la Biblioteca de Stat din
Műnchen
Fără a pretinde că vom epuiza lista autorilor din vechime care au scris
despre Steaua Polară, vom expune concluziile cercetării noastre asupra
informaţiilor relevante despre poziţia acesteia pe cer, în opere cuprinse într-un
interval de aproape un mileniu, între secolele IV î. H. – XIV d. H.
Cel mai vechi document păstrat al unui autor antic, în care putem găsi o
descriere integrală a cerului boreal, îi aparţine poetului Aratus din Soli. Aratus
a trăit între anii 315–245 î.H. şi, în jurul anului 250 î.H., a compus poemul
Phaenomena (Apariţii) pentru a descrie cum erau dispuse stelele pe cer conform
hărţii întocmite cu circa un secol înainte de către astronomul grec Eudoxiu din
Cnidos. Deşi poemul lui Aratus este o lucrare în care se acordă o mare
308
importanţă mitologiei greceşti şi împărţirii de factură astrologică a eclipticii în
sectoarele zodiacului, pe noi ne vor interesa din acest poem doar afirmaţiile
utile ale autorului din care putem face deducţii cu privire la Steaua Polară
localizată în constelaţia Ursa Mică sau Carul Mic, constelaţie asociată cu Ursa
sau Carul Mare. Iată ce spune Aratus despre cele două Urse în versetele 19-52
ale poemului (textul este preluat din ediţia Jean Martin, Aratos. Phénomènes,
Paris, 1998, apărut pe site-ul Bibliotheca Augustana la adresa http://www.hs-
augsburg.de/~harsch/graeca/Chronologia/S_ante03/ Aratos/ara _ intr.html) :
„Cât de multe stele ar fi şi pe alte traiectorii, ele sunt purtate pe cer mereu
de-a lungul vremii, neîntrerupt. Iar axa nu se mişcă nici un pic, ci,
neschimbată, este pururea fixă şi ţine în mijlocul ei Pământul în echilibru şi
roteşte cerul în jurul ei înseşi.
Pe fiecare parte, axa se termină în doi poli, dar din ea unul nu se vede, pe
când celălalt ne stă în faţă pe cerul nordic deasupra oceanului. Înconjurând-o,
două Urse (Mare şi Mică) se rotesc împreună, de aceea se mai numesc Carele.
Ele îşi au mereu capetele îndreptate una spre partea laterală a celeilate şi sunt
purtate mereu înspre umeri, întorcându-se pe rând înspre umerii lor.
Dacă, într-adevăr, ar fi să credem poveştii, ele au suit pe cer din Creta prin
voinţa preaputernicului Zeus, pe care, pe când el era copil şi se juca în
înmiresmatul Dicton, în apropierea dealului Idei, ele l-au alăptat într-o peşteră
şi l-au hrănit vreme de un an, timp în care cureţii dicteeni l-au înşelat pe
Cronos. Acum, pe una oamenii o numesc Kinosura şi pe cealaltă Elice. Prin
Elice, aheii de pe mare preziceau pe ce cale să-şi cârmească corăbiile, dar în
cealaltă fenicienii îşi puneau nădejdea când traversau marea. Dar Elice,
apărând mare la începutul nopţii, este strălucitoare şi uşor de observat;
cealaltă este mică, dar mai bună pentru marinari, căci într-o orbită mai mică se
rotesc toate stelele ei. Prin urmare, călăuziţi de ea, oamenii din Sidon cârmeau
pe cea mai scurtă rută.
Între ele, ca şi cum ar fi braţul unui râu, se roteşte în mod surprinzător
Dragonul, şerpuind la nesfârşit de jur-împrejur; de fiecare parte a şerpuirii sale
sunt purtate Ursele care luminează veşnic marea albastră. Către una el îşi
întinde capătul cozii, dar cu şerpuirea el interceptează Ursa Mică. Vârful cozii
se termină în apropierea capului lui Elice, dar în şerpuire Kinosura îşi are
capul.”90
91 „2.II. ARCTUS MINOR. Hanc Aglaosthenes qui Naxica conscripsit, ait Cynosuram esse,
unam de Iovis nutricibus ex Idaeis nymphis; ab eius quoque nomine in urbe quae Histoe
vocatur, a Nicostrato et sodalibus constituta, et portum qui ibi est, et agri maiorem partem
Cynosuram appellatam. Hanc autem inter Curetas fuisse, qui Iovis fuerunt administri. Nonnulli
etiam Helicen et Cynosuram nymphas fuisse Iovis nutrices dicunt; et hac re etiam pro beneficio
in mundo collocatas, et utrasque Arctos appellatas esse, quas nostri Septemtriones dixerunt.
Sed maiorem Arctum complures plaustri similem dixerunt, et amaxan Graeci appellaverunt;
cuius haec memoriae prodita est causa. In initio qui sidera perviderunt et numerum stellarum
in unaquaque specie corporis constituerunt, non Arctum, sed Plaustrum nominaverunt quod ex
VII stellis duae quae pares et maxime in uno loco viderentur, pro bubus haberentur, reliquae
autem V figuram plaustri similarent. Itaque et quod proximum huic est signum Booten
nominari voluerunt, de quo posterius plura dicemus. Aratus quidem non hac re Booten, nec
illud Plaustrum dicit appellari, sed quod Arctus videatur ut plaustrum circa polum, qui boreus
appellatur, versari, et Bootes agitare eam dicatur. In quo non mediocriter videtur errare. Postea
enim, de VII stellis ut Parmeniscus ait, V et XX sunt a quibusdam astrologis constitutae, ut
ursae species, non VII stellarum perficeretur. Itaque et ille, qui antea plaustrum sequens
Bootes appellabatur, Arctophylax est dictus, et isdem temporibus quibus Homerus fuit, haec
Arctos est appellata. De VII trionibus ille enim dicit, hanc utroque nomine et Arctum et
Plaustrum appellari; Booten autem nusquam meminit Arctophylaca nominari. Incidit etiam
compluribus erratio, quibus de causis minor Arctos Phoenice appelletur, et illi qui hanc
observant, verius et diligentius navigare dicantur; quare, si haec sit certior quam maior, non
omnes hanc observent. Qui non intelligere videntur, de qua historia sit profecta ratio, ut
Phoenice appelletur. Thales enim Milesius, qui diligenter de his rebus exquisivit et hanc primus
Arctum appellavit, natione fuit Phoenix, ut Herodotus dicit. Igitur omnes qui Peloponnesum
incolunt, priore utuntur Arcto. Phoenices autem quam a suo inventore acceperunt, observant,
et hanc studiosius perspiciendo diligentius navigare existimantur, et vere eam ab inventoris
genere Phoenicen appellant.”
312
îndrumat pe fenicieni să se folosească de Ursa Mică pentru navigaţie, admitem
că încă cu mult timp înainte de secolul VII î.H. Ursa Mică se rotea în jurul
Polului Nord în cercuri mai mici decât Ursa Mare. Dacă precesia echinocţială ar
fi fost un fenomen real, mai înainte în timp de secolul VII î.H., Ursa Mare ar fi
fost mult mai bună pentru navigaţie întrucât stelele ei foarte strălucitoare ar fi
fost cu mult mai aproape faţă de Polul Nord decât astăzi, în vreme ce Steaua
Polară ar fi fost mult mai departe. Faptul că Tales este cel care i-ar fi îndrumat
pe fenicieni să se folosească de Ursa Mică pentru a naviga este un argument
puternic împotriva precesiei echinocţiale. Dacă precesia echinocţială ar fi fost
adevărată, atunci pe vremea lui Tales nu ar fi existat nici un motiv pentru care
navigatorii fenicieni să se orienteze după stelele Ursei Mici şi nu după stelele
Ursei Mari pentru a naviga mai exact.
Dar Higinus ne oferă în capitolul întâi din cartea 3 o mărturie mult mai
clară că Steaua Polară de astăzi se afla lângă pol şi pe vremea lui, adică cel
puţin acum 2000 de ani. Am preferat textului apărut în ediţia Erhard Ratold,
Veneţia, 1482, textul preluat de pe site-ul de opere în limba latină The Latin
Library (de la adresa http://www.thelatinlibrary.com/hyginus/hyginus3.shtml)
deoarece aduce mai multe amănunte semnificative:
„3.I. (…) Iar Ursa Mică are în locul sălaşului câte o stea clar strălucitoare şi
pe coadă 3, cu totul 7. Iar între stelele cozii de mai înainte, una este în partea cea
mai de jos şi se numeşte pol, precum a spus Eratostene, loc prin care se
consideră că însuşi universul se învârteşte, iar cele două rămase se cheamă
dansatoare fiindcă se învârtesc în jurul polului.”92
Din cele afirmate de Higinus se înţelege limpede că, pe vremea lui, Ursa
Mică avea aceeaşi formă pe care o vedem şi astăzi, anume 4 stele strălucitoare
în corpul ei şi 3 în coadă. Referindu-se la stelele din coadă, Higinus remarcă
faptul că steaua din partea cea mai de jos a cozii, adică cea din vârful cozii,
anume Steaua Polară, se află în locul numit pol, loc în care însuşi universul,
care poate fi asimilat în acest pasaj cu cerul, se învârteşte. Concluzia care poate
fi trasă din afirmaţiile lui Higinus este una singură:
Acum peste 2000 de ani, când a trăit Higinus şi şi-a compus lucrarea
Poeticon Astronomicon, Steaua Polară se afla în locul Polului Nord, adică exact
aşa cum o percepem şi astăzi. Această mărturie de acum 2000 de ani a poetului
latin Higinus se constituie într-un argument istoric de foarte mare importanţă în
cercetarea noastră legată de precesia echinocţială.
Dar Higinus ne spune chiar mai mult, ne spune că şi Eratostene a zis că
steaua din vârful cozii se numeşte pol.
Să vedem ce a afirmat Eratostene, marele matematician, astronom, geograf
şi filozof grec care a trăit în Alexandria între anii 275-195 î.H.. În anul 1795,
Conrad Schaubach a tipărit la Gottingen lucrarea (Constelaţii),
atribuită lui Eratostene, lucrare în care se face o descriere a constelaţiior de pe
cer. Iată ce spune autorul ei în legătură cu Ursa Mică, la paginile 2-3:
„Aglaostene, în Naxiacele sale, spune că Kinosura, doica lui Zeus, era una
din nimfele muntelui Ida. Nicostrate a întemeiat în cinstea ei un port la Istes,
oraş din Creta, căruia i-a dat numele de Kinosura. Aratus o numeşte Elicea,
doică a lui Zeus, şi, pentru aceasta, onorată cu un loc în cer. Ea are câte o stea
strălucitoare în fiecare dintre unghiurile patrulaterului, 3 strălucitoare la
92„3.I.(…)Minor autem habet in stationis unoquoque loco stellas singulas clare lucentes, et
super cauda III, omnino VII. Sed in prioribus caudae stellis una est infima quae polus
appellatur, ut Eratosthenes dicit, per quem locum ipse mundus existimatur versari; reliqui
autem duo choreutae dicuntur, quod circum polum versantur.”
313
coadă, 7 cu toate. Sub a 2-a dintre stelele posterioare, este o alta care
denumeşte polul, în jurul căreia polul pare că se învârte.”93
Citatul este deosebit de clar. La fel ca Higinus, şi Eratostene dă mărturie, cu
peste 2200 de ani înainte de vremurile noastre, despre Steaua Polară din
Constelaţia Ursa Mică, sau Kinosura, care indică Polul Nord. Depărtarea foarte
mică dintre Steaua Polară şi Polul Nord este sugerată de Eratostene astfel:
steaua este atât de aproape de pol încât ea pare că stă nemişcată şi polul este
cel care se roteşte în jurul ei.
Am găsit cu ajutorul lui Aratus, Higinus şi Eratostene mărturii evidente că
şi în antichitate Steaua Polară din constelaţia Ursa Mică se afla în imediata
vecinătate a Polului Nord. Curiozitatea ne îndeamnă acum să cercetăm cum au
primit astronomii moderni, apologeţi ai precesiei echinocţiale, aceste mărturii
din vechime ale lui Higinus şi Eratostene. Pe noi ne interesează părerea lui
Jean Marie Baptiste Delambre, cel care l-a demascat pe Ptolemeu drept
impostor.
93„
.”
94„La petite Ourse a 7 étoiles brillantes, 4 au corps et 3 à la queue; dont l’une le donné le nom
au pôle, dont elle est très-voisine, dit Eratosthène, ce qui n’était puortant vrai, ni du tems
d’Eratosthène, ni d’Hygin. Les deux autres étoiles s’appellent les Danseuses, parce
qu’elles paraissent danser autour le pôle.”
95 „2. Petite Ourse. À chacun des angles du carré 1 brillante, sur la queue 3 brillantes; en tout
7. Sous l’une des deux précédentes est une autre étoile qu’on appelle le Pôle, et autour de
314
Delambre invocă drept argument că pasajul nu-i poate aparţine lui
Eratostene faptul că Hiparh spune că navigatorul Piteas din Massalia (Marsilia
de azi), care a trăit cu puţin timp înainte de Eratostene, s-ar fi încredinţat că pe
timpul lui nu era nici o stea la pol. Delambre aminteşte de Piteas atunci când
comentează singura lucrare păstrată de la Hiparh, anume comentariul său la
lucrările Phaenomena aparţinând lui Eudoxiu din Cnidos şi Aratus. Astfel, la
pagina 110 din Histoire de l’Astronomie ancienne, Delambre face un rezumat al
comentariului lui Hiparh despre cele spuse de Eudoxiu în legătură cu Polul
Nord:
„Eudoxiu a spus că exista în apropierea polului nordic o stea care rămâne
întotdeauna în acelaşi loc. Dar locul polului este gol. Vedem în apropiere 3 stele
cu care locul polului formează o figură aproape pătrată. Îl citează în legătură cu
aceasta pe Piteas din Marsilia.”96
Intrigaţi de comentariul lui Delambre, căutăm noi înşine pasajul cu pricina
din lucrarea lui Hiparh. Îl vom găsi în ediţia bilingvă greacă veche-germană,
tipărită de Karl Manitius la Leipzig în 1894:
(Trei cărţi de comentarii ale lui Hiparh în legătură cu Fenomenele lui Aratus şi
Eudoxius). La pagina 30, în cartea I, capitolul IV, paragraful 1, întâlnim
următorul text aparţinând lui Hiparh:
«În legătură cu polul nordic, este necunoscător Eudoxiu care spune aşa:
„Este însă o stea care rămâne mereu în acelaşi loc, iar steaua aceasta este polul
cosmosului.”, căci lângă pol nu se află nicio stea, ci este gol polul care se află în
apropiere de 3 stele, printre care semnul cel din dreptul polului este aproape
cuprins în figura pătratului, precum spune şi Piteas din Massalia.» 97
Se pare că acesta este cel mai valoros pasaj din acest comentariu al lui
Hiparh deoarece, contrar intenţiei autorului, aduce în prim plan o nouă
mărturie extrem de valoroasă despre faptul că Steaua Polară se afla în
proximitatea Polului Nord în secolul al IV-lea î.H.. Este vorba de mărturia
faimosului astronom grec Eudoxiu din Cnidos a cărui operă scrisă s-a pierdut.
Ne-am putea întreba totuşi: Oare nu cumva ceea ce spune Hiparh este
adevărat, anume că polul e lipsit de stele precum spune şi Piteas din Marsilia?
Cu siguranţă, nu. De ce? Tocmai pentru că mărturia sa se sprijină pe spusele
lui Piteas din Marsilia. Acest Piteas a lansat o mulţime de afirmaţii false,
recunoscute ca atare încă din antichitate de istorici de renume precum Strabon
şi Pliniu cel Bătrân. Este de ajuns să parcurgem fabulaţiile lui Piteas despre
tărâmul nordic Thule, ca să realizăm că acela care pune o bază pe afirmaţiile
acestuia îşi compromite serios propria credibilitate. O posibilă explicaţie logică
a faptului că Piteas vede în mod cu totul aberant polul nordic fără stele o găsim
în excelentul studiu din 1790 al lui M. Gossellin, intitulat Géographie des grecs
analysée, la paginile 48-49, unde autorul scrie:
„În fine, venea Thule, capăt al pretinsei navigări a lui Piteas, la 46.300 stadii
de ecuator, care corespund cu 66º8’34’’ latitudine. El spunea că remarcase
acolo că tropicul verii servea drept cerc arctic (5/48 – Strab. lib. II, p. 114), adică
laquelle le pôle parait tourner. Ce passage peut-il être d’ Eratosthène? Nous avons vu que
Pithéas s’était assuré que de son tems il n’y avait pas d’étoile au pôle.”
96 „Eudoxe a dit qu’il y avait auprès du pôle boréal une étoile qui reste toujours à la mème
place. Mais la place du pôle est vide. On voit dans le voisinage trois étoiles avec lesquelles le
lieu du pôle forme une figure presque carrée. Il cite à ce propos Pythéas de Marseille.”
97«„
»
315
partea sa meridională nu făcea decât să atingă orizontul, fără să se cufunde în
el niciodată. Până aici totul era bine; se părea că ajunsese la cercul polar unde
tropicul este într-adevăr vizibil totdeauna, şi trebuia să se convingă că Piteas
ajunsese în Islanda sau Laponia pentru că nu se hotăra (6/48 - Strab. lib. II,
p. 114) dacă Thule era o insulă sau aparţinea continentului.
Dar toată încrederea a dispărut atunci când el adaugă (7/48 - Plin. lib. II,
cap. 77. Martian Capella, lib. VI, pag. 194) că zilele durează acolo 6 luni fără
întrerupere şi nopţile la fel, destul pentru a face cunoscut că n-a ajuns
niciodată în ţinuturile acelea, unde cea mai lungă zi nu poate fi decât de 24 de
ore fiindcă soarele a ajuns la punctul cel mai nordic al eclipticii. Cea mai
superficială idee de sferă l-ar fi făcut să vadă că zilele de 6 luni nu aparţin
decât polului; că jumătate din ecliptică părea acolo totdeauna dedesubtul
orizontului şi că tropicul, departe de a-l atinge într-un punct, era depărtat de el
în mod egal pe toată întinderea sa şi nu înceta niciodată să-i rămână paralel.
Un raţionament simplu i-ar fi demostrat încă o dată eroarea, căci după ce a
spus că în nordul Britaniei ziua cea mai lungă era de 19 ore, nu ar fi adăugat
(1/49 - Strab. lib. I, p. 63. Plin. lib. II, cap. 77) că după 6 zile de navigare în
partea de sus zilele erau de 6 luni, dacă s-ar fi gândit că spaţiul pe care trebuia
să-l străbată pentru a găsi climatul unde aceasta avea loc era mai mult de
20.300 stadii sau 29 de grade (2/49- 6 zile de navigare se estimau la antici cu
6000 de stadii care fac aproximativ 8º1/2. Deci în 6 zile Piteas nu putea să
ajungă la mai mult de 8º1/2 faţă de nordul Britaniei, chiar presupunând că,
total neverosimil, ar fi navigat tot timpul numai spre nord.). Dar ignoranţa şi
minciuna nu potrivesc faptele, sau le potrivesc prost.
Piteas adaugă născociri la erorile sale când spune (3/49 - Strab. lib. III,
p. 143) că fluxul şi refluxul încetau de a se face simţite când, după ce trecuse
de ţinutul Gades, ajunsese la capul Sacré; el mai afirmă apoi (4/49 - Plin. lib. II,
cap. 99) că deasupra Britaniei refluxul urca până la înălţimea de 80 de coţi. De
asemenea, când spune (5 - Strab. lib. II, p. 104) că în împrejurimile Thule-ului
nu mai erau nici pământ, nici mare, nici aer, ci un compus din toate aceste
elemente, cu o consistenţă asemănătoare celei a substanţei otrăvii
Poumon-de-mer (Plămân-de-mare) pe care nu se putea nici merge, nici naviga; şi
în acest timp, dacă ar fi să-l credem, el pe acolo mergea, naviga, respira! După
aceste contradicţii atât de frapante, nu se poate afirma, fără teamă, că Piteas
n-a făcut niciodată călătoria despre care a scris relatarea?”98
stades ou 29 degrés (2/49 - Six journées de navigation ne s’estimoient chez les anciens que
6.000 stades qui font environ huit degrés et demi. Pythéas, en six jours, n’auroit donc pu
parvenir à plus de 8º1/2 au nord de la Bretagne, en supposant même, contre toute
vraisemblance, qu’il eût toujours navigue directement au nord.). Mais l’ignorance et le
mensonge ne combinent pas les faits, ou les combinent maladroitement.
Pithéas ajoute des fables à ses erreurs, quand il dit (3/49 - Strab. lib. III, p. 143) que le flux et
le reflux cessoient de se faire sentir, lorsqu’après avoir passé le détroit de Gades, on étoit
parvenu au cap Sacré; et qu’il assure ensuite (4/49 - Plin. lib. II, cap. 99) qu’au-dessus de la
Bretagne le reflux montoit à la hauteur de quatre-vingts coudées. De même, lorsqu’il dit
(5- Strab. lib. II, p. 104) que dans les environs de Thule, il n’y avoit plus ni terre, ni mer ni air,
mais un composé de tous ces élémens, d’une consistance sembable à celle de la substance du
poisson nommé Poumon-de-mer; que l’on ne pouvoit ni y marcher, ni y naviguer; et cependant,
s’il faut l’en croire, il y marchoit, il y naviguoit, et il y respiroit! D’après des contradictions si
frappantes, ne peut-on pas assurer, sans crainte, que jamais Pythéas n’a fait le voyage dont il a
écrit la relation?”
99 „On voit au milieu, entre les Ourses, une étoile qui ne change point de place, mais qui tourne
dans le lieu où elle est fixée; et puisque cette étoile est toujours à égale distance d’une étoile
quelconque parmi celles qui tournent autour d’elle, il faut en conclure que les étoiles décrivent
des cercles parallèles qui ont cette étoile pour pôle.”
100 „Nous pourrions contester le fait de l’étoile placée exactement au pôle. Euclide s’exprime ici
en géomètre qui n’a guère examiné le ciel; mais admettez le fait, vous verrez dans tous ces
raisonnemens une marche métodique, claire et parfaitement géométrique.”
317
că răsar în acelaşi timp, şi cele care apun în acelaşi timp sunt văzute
întotdeauna că apun în acelaşi timp, şi aceste stele în drumurile lor de la
răsărit la apus rămân întotdeauna la aceleaşi distanţe una faţă de alta, de
vreme ce acest lucru se poate petrece cu obiecte care se mişcă cu mişcări
circulare, când ochiul (observatorului) se află la distanţă egală în toate direcţiile
faţă de circumferinţă, aşa cum este demonstrat în Optică, trebuie să ne
asumăm faptul că stelele (fixe) se mişcă circular şi că sunt fixate într-un singur
corp, de vreme ce ochiul este echidistant faţă de circumferinţele cercurilor. Dar
o anumită stea este văzută între Urse că nu se schimbă din loc în loc, ci se
roteşte în jurul poziţiei în care se află. Şi, deoarece această stea apare a fi
echidistantă în toate direcţiile faţă de circumferinţele cercurilor în care se mişcă
restul stelelor, trebuie să ne asumăm faptul că cercurile sunt toate paralele,
astfel încât toate stelele fixe se mişcă în cercuri paralele având ca singur pol
steaua înainte menţionată.”101
După cum se poate observa, texul este clar, riguros şi foarte valoros în ceea
ce ne priveşte. Mintea de matematician a lui Euclid face deducţii în urma celor
văzute de ochiul observatorului Euclid. Vedem şi astăzi cu proprii noştri ochi
ceea ce ne spune Euclid în textul de mai sus. Fără a cunoaşte revelaţia biblică
supranaturală despre tărie din cartea Facerii, Euclid deduce din observaţii
faptul că stelele sunt încrustate în unul şi acelaşi corp care le roteşte,
dovedindu-ne că Dumnezeu a lăsat şi din revelaţia naturală să se înţeleagă
existenţa tăriei pentru orice om cu mintea limpede şi scrutătoare întru adevăr.
Dacă este doar enunţ de problemă pur geometrică, cum de se face că toate
datele acestei probleme despre răsăritul şi apusul stelelor, despre mişcarea lor
pe cer pe traiectorii circulare în jurul Polului Nord, indicat de o stea anume, ne
sunt accesibile şi acum ca date adevărate pur observaţionale?
Dacă e doar un enunţ de problemă de geometrie pură faptul cu plasarea
unei stele la pol, atunci de ce matematicianul alexandrin a mai ţinut să
specifice că steaua se află între cele două Urse, adică exact în locul unde poate
fi găsită şi astăzi Steaua Polară?
Confruntat cu astfel de întrebări, Delambre nu poate aduce niciun
argument plauzibil pentru ipoteza lui artificial confecţionată cum că Euclid ar fi
făcut aici doar un enunţ de problemă pur geometrică.
Fragmentul din lui Euclid consfinţeşte, împreună cu afirmaţiile
lui Eudoxiu şi Eratostene, faptul că Steaua Polară pe care o vedem astăzi se
afla în acelaşi loc pe cer şi în secolele al IV-lea şi al III-lea î.H. când au trăit cei
3 faimoşi matematicieni şi astronomi greci.
În concluzie, la deducţiile făcute asupra poemului lui Aratus, deducţii care
indică situarea şi în vechime a Stelei Polare actuale lângă Polul Nord, se adaugă
mărturiile directe ale renumiţilor astronomi şi oameni de ştiinţă antici Eudoxiu,
Eratostene şi Euclid, dimpreună cu mărturia poetului latin Higinus.
101„
”
318
3.3.3 Mărturia lui Marco Polo
O altă mărturie extrem de preţioasă privind situarea Stelei Polare lângă
Polul Nord ne parvine din jurul anului 1300 de la faimosul călător Marco Polo.
În traducerea englezească în două volume a Milionului lui Marco Polo, pe care
am ales-o pentru mai multele detalii oferite, traducere aparţinând colonelului
Henry Yule, intitulată The Book of Ser Marco Polo, the Venetian, Concerning the
Kingdoms and Marvels of the East (Cartea lui ser Marco Polo veneţianul despre
regatele şi minunile Estului), Londra 1871, vol. II, cartea a 3-a, cap. 9, la pagina
226 găsim următorul fragment deosebit de interesant:
„Despre insula Java cea Mică. Regatele Ferlec şi Basma
După ce părăseşti insula Pentam şi navighezi vreo 100 de mile, ajungi la
insula Java cea Mică. În ciuda numelui ei, nu e chiar aşa mică, ci are un
perimetru de 2000 de mile sau mai mult. (...)
Dar să încep prin a spune despre un lucru minunat şi acesta este faptul că
această insulă e situată atât de mult spre sud încât Steaua Nordului, mult sau
puţin, nu se vede niciodată!”102
Conform informaţiilor lui Marco Polo, în cadrul călătoriei sale întreprinse în
hanatul mongol între anii 1272-1295, identificăm insula Java cea Mică cu
insula indoneziană Bangka a cărei hartă o prezentăm în figura 27. Cel mai
probabil este faptul că Marco Polo a ajuns în cel mai sudic punct al călătoriei
sale în partea de nord a insulei Bangka, adică la 1º30’ latitudine sudică, după
care s-a întors spre nord şi a trecut prin Strâmtoarea Malacca.
319
Din figura 27, se observă că insula indoneziană Bangka se află între 1º30’
şi 3º15’ latitudine sudică. Dacă precesia echinocţială ar fi fost un fenomen real,
la vremea călătoriei de întoarcere a lui Marco Polo, în jurul anului 1295, Steaua
Polară ar fi trebuit să se afle la o depărtare de cel puţin 4º30’ faţă de Polul
Nord. Dacă Steaua Polară ar fi fost pe vremea lui la o astfel de depărtare faţă de
Polul Nord, atunci Marco Polo ar fi trebuit să o vadă fără probleme şi din
dreptul insulei Java cea Mică, ba chiar de la un grad şi jumătate de latitudine
mai sudică decât cel mai sudic punct al insulei, distanţă la care călătorul nu a
ajuns. Faptul că întreprinzătorul veneţian aminteşte ca pe un lucru minunat
ajungerea într-o zonă atât de sudică încât nu mai vede Steaua Polară, zonă
despre care ştim din harta călătoriei că nu putea fi decât cel mult în proxima
vecinătate a ecuatorului, este un argument forte că şi pe vremea lui Marco Polo,
Steaua Polară se afla în proxima vecinătate a Polului Nord ca şi acum, şi nu
mai depărtată.
Avem o nouă mărturie despre situarea Stelei lângă Polul Nord, cea de la
anul 1295 a lui Marco Polo. Dată fiind poziţia insulei Java cea Mică pe care o
identificăm cu insula indoneziană Bangka, Marco Polo ar fi putut să afirme ca pe
un lucru minunat faptul că a ajuns într-un loc atât de sudic, încât Steaua Polară
nu se mai vede, numai dacă această stea se afla pe vremea lui, ca şi acum,
extrem de aproape de Polul Nord.
320
determine să inventeze nume şi simboluri pentru a-l desemna? Chiar cuvântul
axă răspunde la întrebare. Grecescul polos, de la rădăcina pel = a se învârti,
înseamnă un pivot şi a fost aplicat la ceea ce Confucius a numit “balamaua
cerului”, polul ceresc în jurul căruia se rotesc toate stelele firmamentului o dată
în 24 de ore. Acest aspect de rotaţie este în mod special impresionant la Ursa
Mare, cea mai mare şi mai strălucitoare dintre constelaţiile nordice. (…) În plus
faţă de numele Ursa Mare, latinii au numit această constelaţie Septemtriones,
”cei şapte boi care ară”, care trăgeau stelele în jurul polului şi grecii o numeau
elice de la vasta ei mişcare elicoidală.»103
În articolul său, March ilustrează din belşug simbolurile fylfotului. Redăm
şi noi această ilustrare în figura 28.
103
«And now, looking at the fylfot, what idea does it suggest? Taking it, either by itself or in
conjunction with the triskele, assuredly most men will agree with Ludwig Műller, that it
suggests the idea of gyratory motion. But I would go farther and say that the essential
suggestion is of AXIAL ROTATION. But what fact is there in nature for which such a sign could
stand? What spectacle of axial rotation could have excited the minds of men in all times and
countries, and have led them to invent names and symbols to denote it? The very word axis
answer the question. The Greek from the root = ”to turn”, means a pivot, and was
applied to what Confucius called ”the hinge of heaven”, the celestial pole round which revolved
all the stars of the firmament once in twenty-four hours. This appearance of rotation is
especially impresive in the Great Bear, the largest and the brightest of the northern
constellations. (...) In addition to the name Ursa Major, the Latins called this constellation
Septentriones, ”the seven ploughing oxen”, that dragged the stars round the pole, and the
Greeks called it , from its vast spiral movement.»
321
Acest raţionament deosebit de frumos şi adevărat al lui Colley March este
estompat de faptul că autorul lui, la fel ca şi Delambre, era un adept al
precesiei echinocţiale şi era convins de deplasarea în timp a polului. Am trecut
în paranteză partea cu precesie echinocţială a raţionamentului lui March şi am
preluat numai ideile care ne sunt utile pentru demonstraţia noastră.
Deşi adeptă şi ea a precesiei echinocţiale, Zelia Nuttall, autoarea cărţii The
Fundamental Principles of Old and New World Civilisations - a comparative
research based on a study of ancient mexican religions, sociological and
calendrical systems (Principiile fundamentale ale civilizaţiilor Lumii Vechi şi Noi –
o cercetare comparată bazată pe un studiu al vechilor sisteme mexicane
religioase, sociologice şi calendaristice) publicată în 1901 la Cambridge,
Massachusetts, ne mai oferă câteva idei utile pe care le găsim la paginile 19-20:
„O cercetare atentă a formelor tipice de cruci produse de Ursele Mare şi Mică
arată că svastica normală şi suavastica pot fi explicate ca reprezentări separate
ale celor două constelaţii – ruptura unghiulară în conturul Ursei Mari sugerând
direcţia îndreptării spre dreapta a braţelor svasticii normale, în timp ce forma
Ursei Mici sugerează evident îndreptarea spre stânga, ceea ce este caracteristic
suavasticii.
Convingerea mea din ce în ce mai mare că constelaţiile Urselor au furnizat
arhetipul diferitelor forme de svastică şi de simboluri ale crucii a găsit susţinere
ulterioară atunci când m-am raportat la harta care arăta distribuţia geografică
a vechiului simbol publicată de prof. Thomas Wilson în monografia sa valoroasă
şi cuprinzătoare asupra subiectului (Svastica. Raport al Muzeului Naţional al
SUA, 1894, Wasghinton, 1896) căruia îi sunt îndatorată pentru multă
informaţie şi câteva ilustraţii (...). Harta reprodusă aici dovedeşte, cu două
excepţii care pot fi atribuite unei migraţii spre sud, că utilizarea svasticii a fost
restrânsă la emisfera nordică, adică exact la acea porţiune din globul nostru
din care sunt vizibile constelaţiile circumpolare.”104
În figura 29, am redat ilustraţia distribuţiei simbolului svasticii făcută de
către Thomas Wilson.
104 „A close scrutiny of the representative forms of the crosses yelded by Ursae Major and Minor
shows that the normal swastika and suavastika may be explained as the separate
representations of the two constellations – the angular break in the outline of Ursa Major
suggesting the direction of the bend to the right of the arms of normal swastika, whilst the form
of Ursa Minor obviously suggests the bend to the left which is the caractheristic of the
suavastika.
My growing conviction that the Bear constellations had furnished the archetype of different
forms of swastika and cross-symbols, found subsequent support when I referred to the map
showing the geographical distribution of the ancient symbol published by Prof. Thomas Wilson
in his valuable and comprehensive monograph on the subject ( The Swastika. Report of the U.S.
National Museum, 1894, Wasghinton, 1896) to which I am indebted for much information and
several illustrations (...). The map reproduced here, proves that, with two exceptions, which can
be attributed to a migration southward, the employment of the swastika has been confined to
the northern hemisphere, i.e., precisely to that portion of our globe from wich the circumpolar
constellations are visible.”
322
Fig. 29 Distribuţia pe glob a simbolului svasticii conform
studiului realizat de Thomas Wilson
105Avem în vedere dispunerea stelelor din constelaţia Carina (Canopus, Miaplacidus, Avior şi
Aspidiske) care ar forma, dacă acest lucru ar fi posibil fără steaua polară strălucitoare pivot, o
svastică mai clară decât în nord.
324
Fig. 31 Svastica şi suavastica pe vasele de la Samara, datate
mileniul V î.H.
Noi considerăm prea veche datarea cu mileniul al V-lea î.H. a vaselor din
figura 31. Ar fi însemnat ca ele să fie realizate înainte de Potop, ceea ce nu
credem. Credem că poate fi vorba de cel mult mileniul al III-lea î.H. Esenţial
este că svastica se poate găsi pe cele mai vechi vestigii arheologice, ceea ce
dovedeşte faptul că din cele mai vechi timpuri, noi suntem convinşi că de acum
şapte milenii şi jumătate, de la Facere, Steaua Polară se afla lipită de Polul
Nord.
325
Fig. 33 Svastici pe păpuşă aheeană şi suavastici pe o
reprezentare a Atenei în Grecia antică
326
Fig. 35 Monedă cu triskel din Sicilia sec. IV î.H.
În moneda din figura 35, punctul pivot indicat clar pe svastică şi asocierea
simbolică cu un car indică fără dubii că este vorba de o reprezentare a Stelei
Polare din constelaţia Carul Mic.
327
Fig. 37 Svastică în cultura aztecă
328
Fig. 39 Fecioara cu svastici, El Escorial, Spania, sec. XIII d.H.
330
Fig. 41 Ioan Honterus, Imagines Constellationum Borealium,
1532
La fel ca harta lui Dűrer, şi cea a lui Honterus este centrată pe polul
eclipticii, ceea ce ne indică faptul că este o hartă afectată de eroarea
astrologică. Spre deosebire de harta lui Dűrer, cea a lui Honterus are figurat pe
ea Polul Nord, faţă de care Steaua Polară este foarte depărtată, mult mai
depărtată decât în harta lui Heinfogel din 1505 sau în cea din manuscrisul de
la 1440. Acest detaliu este edificator pentru credibilitatea întregii hărţi.
332
Fig. 44 Peter Apian, Astronomicum Caesareum, Ingolstadt 1540
333
Fig. 45 Frescă în Palatul Besta – Teglio, Italia, ilustrând
constelaţiile boreale, anonim, cca. 1550
334
Fig. 47 François de Mongenet, fâşii pentru globul ceresc,
Veneţia 1552
335
Fig. 49 Henric Decimator, Libellus de stellis fixis et erraticis,
Magdeburg 1587. Viziunea clasică astrologică a secolului al
XVI-lea: Dragonul, din care izvorăsc sectoarele zodiacale
marcate de semne oculte.
336
Fig. 50 Thomas Hood, planisfera nordică şi detaliu din cartea
The Use of the Celestial Globe in Plano (Utilizarea in plano a
globului ceresc), Londra, 1590
Pe harta lui Thomas Hood, redată în figura 50, este figurată pentru prima
dată o linie gradată din care am putea estima direct depărtarea în grade a Stelei
Polare faţă de Polul Nord (polus arcticus pe hartă). Ne opreşte să facem o astfel
de estimare faptul că, deşi este figurat pe ea şi Polul Nord, şi această hartă este
centrată pe polul eclipticii.
337
Fig. 51 O viziune apropiată de realitate: în Astra lui Zacharias
Bornmann, Breslau 1596, Steaua Polară se confundă cu Polul
Nord.
338
3.4.2 Mistificarea astrologică a coordonatelor stelare la Tycho
Brahe
Tycho Brahe este un personaj al istoriei astronomiei privit cu cel mai mare
respect de către toţi savanţii din trecut şi de astăzi ai acestei ştiinţe. În cărţile
de astronomie învăţăm despre el că, spre finele veacului al XVI-lea, a efectuat o
muncă titanică în fortăreaţa Uraniborg din insula Hveen, transformată în
observator astronomic, pentru a elabora un catalog stelar în care coordonatele
stelelor vizibile cu ochiul liber pe cer să poată fi găsite cu cea mai mare precizie.
În lucrarea sa în trei părţi, Astronomiae instauratae progymnasmata
(Expuneri de astronomie reînnoită), apărută post-mortem la Praga în anul 1602,
găsim, în sfârşit, tipărite, ceea ce căutam de foarte multă vreme, anume
coordonatele ecuatoriale ale Stelei Polare. Le găsim la pagina 284, în tomul
al II-lea al operei omnia a lui Tycho Brahe, în ediţia din 1915, apărută sub
îngrijirea lui Emil Dreyer, pagină pe care o redăm scanată în figura 52.
340
Fig. 53 Capul de tabel cu coordonate ecliptice pentru 777 de
stele în Astronomiae instauratae progymnasmata, partea întâi
După cum se vede din figura 53, denumirea tabelului este: STELLARUM
INERRANTIUM PLURIMARUM ET PRAECIPUARUM, IUXTA AUCTORIS
PROPRIAS ET ACCURATAS COELITUS RECENS DEDUCTAS
OBSERVATIONES, CANONICA DETERMINATIO, AD ANNUM COMPLETUM
1600 adică DETERMINAREA DUPĂ REGULĂ A FOARTE MULTOR STELE FIXE
ŞI ORDONATE DUPĂ OBSERVAŢIILE DIN CER PROPRII ŞI ÎNGRIJITE ADUSE
DE CURÂND DE AUTOR LA ANUL DESĂVÂRŞIT 1600.
În acest al doilea tabel studiat, la pagina 266, găsim localizată Steaua
Polară în coordonate ecliptice după cum ne indică figura 54.
341
Fig. 54 Coordonatele ecliptice ale Stelei Polare (prima din a 2-a
secţiune) în tabelul lui Tycho Brahe din Astronomiae
instauratae progymnasmata, partea întâi
342
Brahe coordonatele ecuatoriale pentru cele 100 de stele selectate, prin calcul
matematic după regula de transformare a coordonatelor ecliptice în coordonate
ecuatoriale, considerând că ecliptica şi ecuatorul ceresc sunt centrate în acelaşi
punct, anume centrul universului aflat în centrul Pământului? Faptul că
astronomul danez ne oferă în tabel coordonate ecuatoriale ale acestor stele şi
pentru anul 1700, coordonate care sunt evident calculate, căci nu avea cum să
le măsoare la anul 1600, ne întăreşte acest gând.
Conform astronomiei geocentrice scripturistice, există o modalitate simplă
de a afla dacă Tycho Brahe a calculat sau a observat pe cer coordonatele
ecuatoriale ale celor 100 de stele selectate pentru localizarea în astfel de
coordonate. Noi deja cunoaştem următoarele:
- dacă ecuatorul ceresc şi ecliptica ar fi cercuri centrate aparţinând aceleiaşi
sfere, atunci, după cum ne amintim din capitolul 2.2.1 referitor la localizarea
pe cer a stelelor în astronomia heliocentrică, pentru coordonatele ecliptice şi
ecuatoriale este valabilă ecuaţia coscos= coscos, unde şi reprezintă
longitudinea şi latitudinea ecliptică, iar şi sunt declinaţia şi ascensiunea
dreaptă.
- de vreme ce astronomia geocentrică scripturistică statutează că ecliptica este
descentrată faţă de ecuatorul ceresc, rezultă că o ecuaţie de transformare a
coordonatelor de tipul coscos= coscosnu are cum să fie valabilă.
Ceea ce urmează să facem noi nu este altceva decât o simplă verificare.
Luăm din tabelul din figura 54 coordonatele ecliptice şi ale Stelei Polare iar
din tabelul din figura 52, coordonatele ei ecuatoriale şi şi le introducem în
ecuaţie.
Dacă, începând cu al II-lea ordin de mărime, avem o discrepanţă de mai
mult de 2 sutimi între termenii ecuaţiei, am putea lua în calcul ipoteza că
Tycho Brahe a făcut observaţii corecte în coordonate ecuatoriale pentru Steaua
Polară, şi aceste coordonate ecuatoriale ar putea fi validate pentru anul 1600.
Dacă avem însă egalitate până la al 3-lea ordin de mărime, rezultă că
ecuaţia se verifică, ceea ce înseamnă că coordonatele ecuatoriale ale Stelei
Polare găsite de Tycho Brahe pot fi calculate din coordonatele ecliptice pe care
le-a observat cu multă grijă, ceea ce face ca coordonatele ecuatoriale oferite de
astronomul danez în tabelul din figura 52 pentru anul 1600 să fie nişte falsuri,
nedemne de a fi luate în seamă.
Din tabelul de coordonate ecuatoriale al lui Tycho Brahe găsim pentru
Steaua Polară că = 5º47’ şi= 87º9,5’. Aşadar:
coscos= cos87º9,5’ cos5º47’ = 0,0493.
Din tabelul de coordonate ecliptice al lui Tycho Brahe, găsim pentru Steaua
Polară că longitudinea ecliptică este de 23º2,5’ faţă de sectorul zodiacal al
Gemenilor, ceea ce, faţă de punctul vernal considerat de către autor în
gradul 1º Berbec, înseamnă că = 83º2,5’ iar latitudinea ecliptică = 66º2’.
Prin urmare:
coscos= cos83º2,5’ cos66º 2’ = 0,0492.
Comparând cei doi termeni ai ecuaţiei, observăm că discrepanţa începe
de-abia de la a 4-a zecimală şi este foarte mică, de ordinul unei zecimi de miimi.
Acest lucru înseamnă că Tycho Brahe nu a făcut observaţii asupra poziţiilor reale
ale stelelor în coordonate ecuatoriale, ci le-a dedus din coordonatele ecliptice pe
care le-a observat cu multă grijă.
Se impune totuşi o explicare calitativă mai detaliată a mistificării de
factură astrologică pe care a făcut-o Tycho Brahe.
343
Cineva ar putea crede totuşi în corectitudinea declinaţiei= 87º9,5’ date
de către Tycho Brahe pentru Steaua Polară, ceea ce ar însemna ca NPD-ul
Stelei Polare pe la 1600 să fi fost de aproape 3º, iar acum, când astronomiile
recente spun că Steaua Polară este la circa 1º de pol, să obiecteze că există
precesie echinocţială dovedită de diferenţa de 2º care apare. Într-adevăr, de
vreme ce Tycho Brahe ne prezintă printre instrumentele sale de lucru un
armilariu ecuatorial cu care măsura coordonate ecuatoriale, armilariu ilustrat
în lucrarea sa din 1598 intitulată Astronomiae Instauratae Mechanica (Mecanica
astronomiei reînnoite, în tomul al V-lea al operei omnia, 1923, p. 56), pe care îl
prezentăm în figura 55, s-ar părea că această obiecţie ne închide gura.
346
Considerând că ecliptica şi ecuatorul ceresc au un centru comun, el a luat
ecliptica drept referinţă pentru stabilirea ecuatorului şi a măsurat coordonatele
ecuatoriale ale stelelor faţă de ecuatorul ceresc fictiv de diametru W’E’. Or,
luând în considerare acest ecuator ceresc fictiv, Tycho Brahe a trebuit să accepte
şi o axă polară fictivă şi un pol nord fictiv, anume polul N’ pe care îl vom denumi
Polul Nord astrologic, pol faţă de care depărtarea Stelei Polare este mai mare
decât cea faţă de Polul Nord din realitate cu cantitatea cos , unde este
unghiul de 23,5º dintre planul eclipticii şi cel al ecuatorului. Astfel se explică de
ce în preajma anului 1600 el ”vedea” Steaua Polară la aproape 3º depărtare faţă
de polul său astrologic, în vreme ce, cam la aceeaşi vreme, Zacharias
Bornmann o vedea, aşa cum o vedem şi noi astăzi, lângă Polul Nord. Tycho
Brahe a privit la ea cu ochiul astrologului, fixându-i un ecuator şi un pol fictiv prin
armilariul său zodiacal, în vreme ce Zacharias Bornmann a privit Steaua Polară
cu ochiul liber al astronomului care o vede lipită de Polul Nord real.
Acum putem înţelege de ce Tycho Brahe s-a oprit la localizarea a doar 100
de stele în coordonate ecuatoriale, faţă de cele 777 de stele cu coordonate
ecliptice atent observate. Localizarea poziţiilor stelelor în coordonate ecuatoriale
nu era de mare interes pentru Tycho Brahe, care se folosea de rezultatele
observaţiilor sale pretins astronomice exclusiv pentru a face predicţii
astrologice. Nu există horoscoape mai sofisticate decât cele întocmite de Tycho
Brahe, motiv pentru care a şi primit din partea suveranului Danemarcei, avid la
acea vreme de astfel de predicţii, domeniul din insula Hveen şi înlesnirile
pentru construirea fortăreţei astrologice Uraniborg. A făcut, credem noi, acele
”determinări” de coordonate ecuatoriale mai mult din vanitate, pentru a impune
lumii propria ipoteză despre continuitatea precesiei echinocţiale şi pentru a
aduce argumente împotriva ipotezei trepidaţiei. Tocmai din acest motiv,
coordonatele ecuatoriale ale celor 100 de stele selectate sunt calculate şi pentru
anul secular 1700 cu constanta de precesie de 51’’/an găsită de el.
În concluzie, am descoperit un alt mare farsor al lumii. Tycho Brahe ni se
arată acum a fi un demn urmaş al lui Ptolemeu în materie de falsificări, chiar
mult mai periculos decât astrologul alexandrin. Ptolemeu a reuşit să vâre în
conştiinţa lumii doar ideea de precesie echinocţială, fără a o putea dovedi
experimetal credibil, în vreme ce Tycho Brahe, prin coordonatele ecuatoriale
măsluite pe care i le-a dat Stelei Polare la anul 1600, a reuşit ca pentru o
perioadă de cel puţin câteva secole să-i facă pe oameni să creadă aproape
orbeşte în ştiinţificitatea acestei ipoteze diabolice.
352
ea este tot cel astrologic. Prin urmare, trebuie să fim vigilenţi. Chiar dacă pe o
hartă cerească nu este ilustrat în mod explicit polul eclipticii, se găsesc alte
elemente care să ne indice dacă ecliptica este prezentată ca un cerc mare al
bolţii cereşti înstelate. Din acest motiv, având în vedere informaţiile pe care deja
le cunoaştem, nu mai are niciun rost să încercăm să determinăm NPD-ul Stelei
Polare de pe planisfera lui Sherburne.
Totuşi remarcăm pe această hartă cerească un lucru foarte util, anume
faptul că punctul solstiţial de vară se face faţă de constelaţia zodiacală
Gemenii. Acest lucru ne determină să ne uităm şi pe planisfera sudică realizată
de Sherburne în aceleaşi coordonate ecuatoriale pentru a vedea unde se face
punctul solstiţial de iarnă. Din figura 65 observăm că punctul solstiţial de iarnă
se face faţă de constelaţia Săgetătorul. Totodată, se observă din ambele
planisfere că punctele echinocţiale se fac faţă de constelaţiile Peştii şi Fecioara.
Chiar dacă sunt greşite în ceea ce priveşte localizarea Stelei Polare faţă de
Polul Nord ceresc, planisferele cereşti ale lui Sherburne sunt primele planisfere
realizate în coordonate ecuatoriale pe care le-am găsit şi care ne indică faptul
că punctele echinocţiale se fac faţă de constelaţiile zodiacale Peştii şi Fecioara,
iar punctele solstiţiale se fac faţă de constelaţiile zodiacale Gemenii şi
Săgetătorul. Deoarece noi am stabilit că stelele au fost puse de Dumnezeu în
353
cer la Facere aşa cum le vedem şi acum, rezultă că denumirile date din vechime
celor două tropice, tropicul Racului şi tropicul Capricornului, sunt eronate.
Numele acestor tropice, pe care le putem numi astrologice, nu au provenit de la
observarea pe cer a punctelor solstiţiale faţă de constelaţiile zodiacale reale, ci
au fost stabilite faţă de zodiile Racul şi Capricornul din zodiac ca urmare a
plasării referinţei echinocţiale în zodia Berbecul.
Concluzia pe care o tragem după studiul hărţilor cereşti ale secolelor XVII şi
XVIII este una singură: deoarece toate prezintă ecliptica şi ecuatorul ceresc
având acelaşi centru, ele sunt greşite.
De fapt, putem căuta mult şi bine. Nu vom găsi realizată până acum nicio
planisferă a cerului boreal sau austral care să respecte criteriul de reprezentare
al descentrării eclipticii conform astronomiei geocentrice scripturistice şi
conform teoriei excentricităţii eclipticii ilustrate în atlasul lui Andreea Cellarius.
Mulţi vor spune poate că descentrarea este mică şi nesemnificativă pentru
realizarea hărţilor cereşti, dar noi am demonstrat că eroarea este foarte mare şi
deosebit de semnificativă, de aproape 2º, atunci când dorim să estimăm
distanţa Stelei Polare faţă de Polul Nord din tabelele lui Tycho Brahe.
Concluzia pe care o tragem este sumbră: de vreme ce toate hărţile cereşti
realizate din 1800 şi până acum poartă asupra lor stigmatul astrologic al eclipticii
centrate pe bolta cerească, din niciuna nu se poate estima distanţa corectă,
aceeaşi din vechime şi până astăzi, a Stelei Polare faţă de Polul Nord ceresc.
356
3.5 O sistematizare utilă. Precesia în salturi.
360
provocare posibilă la adresa fanaticilor care cred orbeşte în minciuna precesiei
echinocţiale. Le putem spune următoarele:
Uitaţi-vă la cer cu ochii voştri! Veţi vedea cât veţi trăi Steaua Polară
nemişcată, lipită de Pol. Câtă vreme ea se vede cu ochiul liber lipită de Pol, noi,
cei care am desfiinţat precesia echinocţială, suntem cei care avem dreptate.
Desigur, acest argument-provocare din anul 2016, deşi poate că nu va fi crezut
de către fanaticii precesionişti de acum, va trebui să fie crezut măcar de
oamenii care vor trăi peste aproape 600 de ani când, conform precesiei
echinocţiale, Steaua Polară ar trebui să dea rotocoale serioase în jurul Polului,
rotocoale vizibile uşor cu ochiul liber. Aşa cum a dăinuit manuscrisul de la
1440, dar şi alte manuscrise mult mai vechi, aşa poate, cu pronia lui
Dumnezeu, va dăinui şi cartea noastră. În caz că Domnul nu va veni până
atunci să judece lumea şi s-o înnoiască, oamenii din anul 2600 se vor uita la
cer şi vor vedea şi în acele vremuri Steaua Polară din Ursa Mică nemişcată
lângă Pol, aşa cum o vedem noi acum, aşa cum a văzut-o Zacharias Bornmann
la sfârşitul secolului al XVI-lea, aşa cum au văzut-o Eratostene, Eudoxiu şi
Euclid cu peste 2200 de ani înainte de noi. Atunci nu vor mai avea ce face şi
vor trebui să arunce la coş în mod definitiv precesia echinocţială împreună cu
astronomia heliocentrică de astăzi. Totodată, vor trebui să valideze astronomia
noastră geocentrică scripturistică. Mărturia lui Zacharias Bornmann din 1596
şi a noastră de acum, dintre anii 2010-2016 în care am scris această carte, vor
începe să convingă din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului. Cât timp
vedem Steaua Polară rămânând pe locul ei la Pol, timpul curge în favoarea
noastră şi validează astronomia pe care am elaborat-o în această carte.
361
a) viziunea astrologică b) viziunea astronomică reală a cerului
fictivă a cerului redată pentru prima oară de Zacharias
Bornmann în 1596
Chiar dacă între Steaua Polară şi Polul Nord există o distanţă estimabilă în
minute şi secunde de grad, această distanţă este percepută de ochiul nostru
liber ca nesemnificativă şi, prin urmare, poate fi neglijată. Ochiul nostru liber
vede astăzi Steaua Polară exact la fel cum Zacharias Bornmann a reprodus-o în
desenul său reprezentând regiunea Polului văzută de el în anul 1596. Dacă ar fi
fost adevărat că la anul 1600 Steaua Polară se afla la distanţa de aproape 3º de
Polul Nord precum o tabela Tycho Brahe, ea ar fi trebuit să se vadă şi cu ochiul
liber rotindu-se într-un cerc, iar Zacharias Bornmann nu ar fi avut niciun
temei să o aşeze în locul Polului Arctic. Bornmann a aşezat Steaua Polară chiar
pe Polul Nord pentru că nu a perceput nici o rotaţie a acestei stele pe
circumferinţa vreunui cerc, ci a perceput-o nemişcată. Aşadar, deşi cunoaştem
că există o distanţă foarte mică pe cer între Steaua Polară şi Polul Nord, de vreme
ce ochiul nostru liber nu sesizează, precum în cazul celorlaltor stele de pe cer,
vreo rotaţie pe o traiectorie circulară a Stelei Polare, la fel ca şi Zacharias
Bornmann în anul 1596, şi noi astăzi putem aproxima fără probleme, în
astronomia noastră geocentrică scripturistică bazată pe existenţa tăriei, că
Steaua Polară şi Polul Nord coincid. Nu ne este de niciun folos să cunoaştem mai
multe despre Steaua Polară decât faptul esenţial că acolo unde o vedem se află
Polul Nord al axei lumii.
Cumva, faptul că nu oferim cifre pentru distanţa infimă a Stelei Polare
faţă de Polul Nord se transformă într-un leitmotiv pe care ni l-am impus,
anume să elaborăm o astronomie fără cifre inutile şi fără formule complicate.
Credem că Dumnezeu a construit lumea ca să fie observată şi recunoscută uşor
de către oameni mai ales sub aspectul ei calitativ, fenomenologic, şi mai puţin
sub aspect cantitativ, numerologic. Fenomenele observate cu ochiul liber atrag
362
mintea omului spre relaţia cu Dumnezeu; formulele şi numerele complicate o
îndepărtează de Dumnezeu. Fenomenele poartă cu ele puterea tainelor
Creatorului, în vreme ce formulele şi aproximările numerologice din ce în ce
mai complicate din ştiinţa de astăzi, mai cu seamă din cea astronomică, tind să
anihileze această taină şi să devieze mintea spre o gândire magică, gândire care
refuză din start conlucrarea cu harul dăruit de Dumnezeu pentru înţelegerea
tainelor Sale. Prin urmare, noi nu vom oferi niciodată cifre şi formule inutile,
atâta vreme cât credem că raţiunea pusă de Dumnezeu în Steaua Polară este
aceea de a indica Polul Nord al axei lumii, rotaţia cerului după această axă,
fixitatea stelelor în tărie precum şi punctele cardinale de orientare pe Pământ.
Aşa cum ne-a arătat Zacharias Bornmann în anul 1596, viziunea
astronomică adevărată, fundamentată în urma observaţiei cu ochiul liber şi
conformă cu scopul pus de Dumnezeu pentru Steaua Polară, este realizată prin
figurarea Stelei Polare chiar în locul Polului Nord. Deoarece avem de-a face şi
cu o realizare artistică deosebită, nu ne rămâne decât să ne delectăm privind în
figurile 70-75 cerul văzut prin ochii acestui adevărat astronom, singurul dintre
realizatorii de hărţi cereşti din toate timpurile care a realizat o cartografiere pe
porţiuni a cerului, în care se ţine seama atât de plasamentul Stelei Polare în
locul Polului Nord, cât şi de orientarea constelaţiilor faţă de polul indicat de
Steaua Polară, orientare sugerată în fiecare porţiune de cer desenată.
363
Exprimându-ne metaforic, figura 70 ne ilustrează pentru prima dată
victoria Ursei Mici asupra Dragonului. Este victoria viziunii astronomice corecte
a cerului observat cu ochiul liber, viziune centrată pe Polul Nord indicat de
Steaua Polară, asupra viziunii astrologice greşite centrate pe polul eclipticii. În
viziunea astrologică, Dragonul răpunea Ursa Mică aflându-se, ca un învingător,
deasupra ei, în vreme ce în viziunea astronomică Ursa Mică se află deasupra
Dragonului răpus.
366
Am văzut în acest capitol dedicat aflării distanţei Stelei Polare faţă de Polul
Nord ceresc de-a lungul timpului, că situarea acestei stele tot timpul în acelaşi
loc de lângă pol, consemnată în documentele credibile ale istoriei, dovedeşte că
precesia echinocţială nu există în realitate.
Ce urmează să facem mai departe?
Aflasem la sfârşitul părţii a doua a cărţii noastre, din capitolul dedicat
consecinţelor ei, că precesia echinocţiilor a fost cauza credinţei oamenilor în
existenţa a două feluri de an cu lungimi diferite, anul tropic şi anul sideral.
Deoarece s-a considerat că presupusul an tropic avea o lungime mai mică decât
anul de 365,25 de zile folosit în calendarul iulian, în anul 1582 papa Grigorie al
XIII-lea a impus reforma sa calendaristică greşită, înlocuind calendarul iulian
cu cel gregorian.
În continuare vom arăta care este lungimea anului în astronomia
geocentrică scripturistică, cum se formează echinocţiile şi care este calendarul
pe care îl acceptăm conform acestei astronomii.
Pentru oamenii din toate timpurile, anul a fost legat de succesiunea ciclică
a zilelor şi a lunilor, dar mai ales a anotimpurilor. Am văzut în partea a doua a
lucrării noastre cum se formează anotimpurile în decursul unui an, prin rotaţia
zilnică a tăriei, simultană cu parcurgerea de către Soare a cercului eclipticii în
sens invers sensului de rotaţie al tăriei. Prin urmare, definiţia completă a
anului este următoarea:
În astronomia geocentrică scripturistică, anul reprezintă timpul în care
Soarele parcurge întreg cercul eclipticii.
Dacă luăm ca referinţă pe cercul eclipticii punctul echinocţial de primăvară
P, despre care ştim că este fixat în tărie şi se face întotdeauna faţă de
constelaţia zodiacală Peştii, atunci anul poate fi definit ca timpul dintre două
treceri succesive ale Soarelui prin punctul P.
Astronomii moderni ar putea să ne întrebe:
Cum măsurăm exact timpul în care Soarele parcurge întreg cercul
eclipticii? Le vom răspunde că nu trebuie să măsurăm noi acest timp. Durata
exactă a anului a fost bine măsurată şi gândită de către Domnul nostru Iisus
Hristos chiar înainte de a face lumea şi a fost transmisă prin revelaţie
supranaturală directă, în cazul oamenilor din vechime, şi indirectă, prin Sfânta
Scriptură, în cazul nostru.
Reamintim fragmentul din tâlcuirea la ziua a 4-a a Facerii, în care Sfântul
Efrem Sirul afirmă că oamenii cunoşteau anul şi lungimea lui de la Adam:
367
„Aşadar, aceste 11 zile cu care Luna este mai bătrână decât Soarele şi care
i-au fost completate Lunii în primul an, sunt cele care în fiecare an i se adună
ei de cei care se folosesc de calendarul lunar. Căci acel an n-a lipsit Adamiţilor,
fiindcă în chiar crearea Lunii a fost completată deficienţa măsurii Lunii. Iar din
acel an, şi în continuare, Adamiţii au învăţat să adauge 11 zile fiecărui an. Cu
siguranţă, nu Caldeii au stabilit anotimpurile şi anii, acestea au fost stabilite
înainte de Adam.”
Să vedem în continuare cum aflăm durata exactă a anului cu ajutorul
Sfintei Scripturi. Deoarece valoarea părţii întregi a anului solar, de 365 de zile,
a fost şi este acceptată de către toţi oamenii din vechime şi din ziua de astăzi,
pe noi ne interesează în mod special să aflăm valoarea exactă a părţii
fracţionare a anului.
Din mărturiile evangheliştilor Marcu, Luca şi Matei aflăm că, în timp ce
Domnul era răstignit pe cruce, deasupra întregului Pământ s-a lăsat un
întuneric care a durat timp de trei ceasuri. Iată mărturia evanghelică a lui
Marcu, cea mai bună în ceea ce ne priveşte, întrucât este singura care
aminteşte precis momentul din zi în care Domnul Iisus Hristos a fost răstignit
(Marcu 15, 25-45):
„Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea.
Şi vina Lui era scrisă deasupra: Regele iudeilor. Şi împreună cu El au
răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui. Şi s-a împlinit
Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit.
Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu!
Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi,
coborându-Te de pe cruce! De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei,
împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se
mântuiască! Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi
să credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau.
Iar când a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul
până la ceasul al nouălea. Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare:
Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Iată,
îl strigă pe Ilie. Şi, alergând, unul a înmuiat un burete în oţet, l-a pus într-o
trestie şi I-a dat să bea, zicând: Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare.
Iar Iisus, scoţând un strigăt mare, Şi-a dat duhul.
Şi catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. Iar sutaşul
care stătea în faţa Lui, văzând că astfel Şi-a dat duhul, a zis: Cu adevărat omul
acesta era Fiul lui Dumnezeu!
Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria,
mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea, care, pe când era El în
Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau, şi multe altele care se suiseră cu El la
Ierusalim.
Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei, şi
venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui
Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat
s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.
Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.”
Evanghelia ne spune că Domnul a fost răstignit la ceasul al 3-lea al zilei de
vineri, adică la ora 9 dimineaţa, iar de la începutul ceasului al 6-lea, adică la
ora 12, s-a lăsat un întuneric peste tot Pământul, întuneric care a ţinut 3
ceasuri, până la ora 15, când, după ce Domnul Şi-a dat duhul pe cruce, s-a
făcut din nou lumină, căci evanghelia ne spune că trupul Domnului a fost luat
368
de pe cruce după ce s-a făcut seară, adică după ceasul al 12-lea, ceea ce
corespunde orei 18. Ne punem acum întrebarea: ce fel de întuneric a fost acela
dintre orele 12-15? Să fi fost cumva întunericul produs de o eclipsă de Soare?
În nici un caz. O eclipsă de Soare nu poate produce un întuneric care să dureze
3 ore şi mai ales peste tot Pământul. Chiar dacă Luna s-ar interpune în faţa
Soarelui timp de 3 ore şi nu doar câteva minute, cât o face de obicei la o eclipsă
de Soare, tot nu ar putea să fie întuneric peste tot Pământul aşa cum spune
Scriptura. Într-adevăr, la o eclipsă de soare, conul de umbră se limitează doar
la o anumită regiune ce nu poate depăşi în lăţime 400 de km. Aşadar tragem
concluzia că în nici un caz întunericul de la Răstignirea Domnului nu putea
proveni de la interpunerea Lunii în faţa Soarelui, cum presupunea Sfântul
Nicodim Aghioritul108. De unde a provenit atunci? Singura variantă posibilă
logic este aceea că Soarele nu a mai strălucit în decursul acestui răstimp, prin
urmare nu s-au mai văzut nici Luna, nici stelele de nicăieri de pe Pământ
întrucât, după cum ne-au învaţat Sfinţii Părinţi, toate astrele de pe cer sunt
luminate de Soare. Majoritatea Sfinţilor Părinţi care au dat explicaţii în legătură
cu întunericul de la Răstignirea Domnului spun că acest întuneric a
reprezentat de fapt noaptea unei zile scurte de 6 ore pe care Domnul nostru
Iisus Hristos a pus-o în evidenţă în mod limpede la Răstignirea Sa.
Ştiind că „simbolurile Lucrătorului Înţelept merg împreună cu timpurile
Lui”, Sfântul Efrem Sirul şi-a pus întrebarea de ce, prin rânduirea mersului
luminătorilor pe cer pe care o cunoaştem, a făcut Dumnezeu anul astfel
fracţionar, când putea să-l facă cu număr întreg de zile şi calendarul s-ar fi
simplificat? Oare nu cumva acea fracţie de 0,25, care arată un număr de 6 ore
în plus ale anului faţă de un număr întreg de zile, poartă semnificaţia unui
simbol pus de către Dumnezeu în ea? Şi care să fie acel simbol? Sfântul Efrem
a găsit în această fracţie din zi un simbol mare legat de întunecarea Soarelui
petrecută la Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Iată ce ne spune
Sfântul în pasajul din Imnele Răstignirii 6, 5-7, unde ne oferă cea mai bună
tâlcuire duhovnicească a acestei minuni săvârşite de către Mântuitor pe cruce
(vezi volumul Sfântul Efrem Sirianul - Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi
Învierii, trad. Ioan Ică jr., Editura Deisis, 2010, p. 219):
„Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s-a întunecat şi iarăşi a
strălucit. Priveşte-l deosebi ca pe o zi! În locul ceasurilor [zilei] El a aşezat
ceasurile de pe urmă ale serii, şi aşa a fost împlinită vinerea neîncheiată: trei
ceasuri de întuneric şi trei de lumină, o noapte şi o zi dau o nouă zi.
O, preînchipuire care vesteşti simbolic dinainte cele trei ceasuri prisositoare!
Tot la patru ani se adună o întreagă zi. Simbol mare! El prefigura cele trei
ceasuri în care avea să domnească întunericul la moartea Sa. Domnul
luminătorilor a înscris în lumină simbolurile Lui şi soarele L-a vestit mai
dinainte.
Cele trei ceasuri prisositoare nu umpleau nici o lipsă; sunt ceasuri care se
revarsă dincolo de măsură. Nu sunt nici o îndreptare, nici o reaşezare, ci mai
degrabă o tulburare, căci aceste trei ceasuri tulbură anul. Ele au fost aşezate
numai ca să vestească cele trei ceasuri de întuneric de la vremea răstignirii.”
Sfântul Efrem ne arată că fracţia de 0,25, sau de 6 ore dintr-o zi, poate fi
privită ca o zi tainică mai mică ataşată fiecărui an, prin care Dumnezeu a
preînchipuit pentru cei din vechime Răstignirea Sa pe cruce şi ne aduce aminte
nouă, oamenilor de astăzi, de Jertfa Sa.
Cum 366,25 de zile siderale înseamnă exact 366,25 de rotaţii ale tăriei,
rezultă că într-un an tăria se va roti complet de 366 de ori faţă de punctul Po
plus încă un sfert de rotaţie, iar următorul punct echinocţial, P1, se va forma pe
ecuatorul pământesc la o distanţă egală cu exact un sfert din lungimea acestui
ecuator, în sensul de rotaţie al tăriei. Conform unui raţionament analog, după
doi ani, echinocţiul de primăvară se va forma în punctul P2, aflat diametral
opus pe ecuatorul pământesc faţă de punctul Po, după 3 ani echinocţiul de
primăvară se va forma în punctul P3, aflat la trei sferturi de ecuator distanţă
faţă de Po, în sensul de rotaţie al tăriei, iar după 4 ani echinocţiul de primăvară
va reveni exact în punctul Po de pe ecuatorul pământesc. În figura 76 a)-e) sunt
prezentate poziţiile succesive ale celor 4 puncte echinocţiale, Po, P1, P2 şi P3 de
pe ecuatorul pământesc.
372
e) poziţia după 4 ani a echinocţiului de primăvară, P-P4 = P-P0
375
4.4 Calendarul iulian şi crucea echinocţiilor. Stabilitatea zilei
echinocţiale faţă de calendarul iulian.
Ziua liturgica Z
Ceasuri liturgice de noapte Ceasuri liturgice de zi
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
18 19 20 21 22 23 24 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
Ore (timp civil)
Ziua civilă Z-1 Ziua civilă Z
Fie o secvenţă de 4 ani în care anul bisect este cel de-al 4-lea, iar echinocţiul
de primăvară se face în primul an în punctul echinocţial P1 într-o anume zi din
calendarul iulian pe care o notăm cu D. Tototdată alegem ca meridian de
demarcaţie a zilelor în timpul liturgic meridianul N-P4. În figura 78 am ilustrat
timpul liturgic în toate cele 4 puncte echinocţiale de pe ecuatorul pământesc
atunci când echinocţiul se face în punctul echinocţial P1.
După cum ştim, dacă echinocţiul se face în punctul echinocţial P1, atunci în
momentul echinocţiului în acest punct este chiar miezul zilei, adică ora 12 sau
sfârşitul ceasului al 6-lea din zi al zilei liturgice D. În momentul echinocţiului
din punctul echinocţial P1, în celelalte 3 puncte echinocţiale de pe ecuator
timpul liturgic este indicat după cum urmează:
- în punctul echinocţial P2 este începutul ceasului 1 din zi al zilei liturgice D.
379
4.5 O încercare de reconstituire a atmosferei duhovniceşti a
Sinodului de la Niceea
Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325 este cunoscut astăzi mai ales
ca sinodul în care a fost combătută erezia lui Arie. Scrisoarea compusă de către
împăratul Constantin cel Mare la încheiarea sinodului arată însă că punctul
major de pe ordinea de zi a sinodului a fost obţinerea consensului asupra
regulii de stabilire a Sfintelor Paşti, pentru ca această sărbătoare să se
prăznuiască în aceeaşi zi în întreg imperiul roman. Deşi este mai lungă, redăm
în totalitate această scrisoare importantă, care ne-a fost transmisă în lucrarea
Viaţa lui Constantin cel Mare scrisă de către Eusebiu de Cezareea (apărută în
româneşte în seria Părinţi şi Scriitori Bisericeşti nr. 14, în traducerea lui Radu
Alexandrescu, editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 132-135):
«Iar amintirea sinodului, Constantin a reţinut-o şi pentru cei ce nu luaseră
parte la el într-o scrisoare pe care o voi adăuga istorisirii vieţii lui, spre luare la
cunoştinţă.
Scrisoarea arăta în felul următor.
17.1. „Constantin Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Biserici.
Încredinţându-mă eu din fericita întorsătură pe care au luat-o lucrurile la
noi cât bine se poate ascunde în puterea lui Dumnezeu, socotit-am că cea mai
frumoasă ţintă pe care mi-aş putea-o pune în viaţă ar fi să fac aşa încât
fericitele mulţimi intrate în Biserica universală să poarte în ele o singură
credinţă, o dragoste neîntinată precum şi cuvioşia cea într-un singur gând în
faţa lui Dumnezeu, stăpânul nostru, al tuturor. 2. Dar întrucât în această
privinţă nu se putea ajunge la o rostuire nepărtinitoare şi nestrămutată altfel
decât prin convocarea tuturor – sau măcar a majorităţii – episcopilor şi prin
amănunţita cercetare a fiecăruia în legătură cu articolele preasfintei noastre
credinţe, voi n-aţi pregetat a vă aduna – ba încă a veni în număr cât mai mare
(voi adăuga aici că am fost eu însumi de faţă, ca şi cum aş fi făcut parte din
cinul vostru; de ce să o tăgăduiesc de vreme ce faptul de a mă fi pus, alături de
voi, în slujba aceluiaşi scop, îmi face atâta bucurie?). Aşa, lucrurile au fost
cercetate cu cea mai mare luare-aminte, toate, până ce – în duh de înţelegere şi
unire – a ieşit la lumină şi cugetul cel plăcut lui Dumnezeu, pretutindeni
veghetorul, şi până nu le-au mai rămas, dihoniei şi îndoielii într-ale credinţei,
nici cea mai mică urmă de loc.
18.1. Cu acelaşi prilej făcutu-s-a sfat şi pentru prăznuirea preasfintei
sărbători a Paştelui111; şi a părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze
pretutindeni la aceeaşi dată. Fiindcă ce poate fi pentru noi mai frumos, ce ar
putea fi mai demn de noi decât ca toţi să ţinem mai departe neştirbită, după o
singură rânduială (şi după criteriul cel mai vădit), o sărbătoare ca aceasta,
datorită căreia ne este azi îngăduit să purtăm în noi speranţa nemuririi?
2. Înainte de orice ni s-a părut lipsit de cuviinţă ca noi să ţinem un praznic
atât de sfinţit ca acesta după acelaşi tipic cu iudeii, care, prin josnica lor
trădare, şi-au întinat mâinile, şi care din aceasta au rămas ca nişte orbi la
suflet. Dacă, deci, nu vom mai ţine seama de prescrierile lor, vom putea păstra
veacurilor viitoare – după un tipic mai aproape de adevăr, transmis nouă până
astăzi încă din cea dintâi zi a patimilor – tradiţia acestei rânduieli. Noi nu avem
111 Reamintim că, în afara citatelor, noi vom folosi următoarele sintagme: Sfintele Paşti pentru
sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Paştile Legii pentru sărbătoarea evreilor din
Vechiul Testament şi Paştele evreiesc pentru sărbătoarea evreilor începând cu perioada de după
prima sărbătorire a Sfintelor Paşti.
380
nimic de împărţit cu îndărătnicul popor al iudeilor. 3. Fiindcă nouă Mântuitorul
ne-a deschis alt drum; preasfintei noastre credinţe îi şade înainte o cale dăruită
cu lege şi cu măreţie. De aceasta să ne ţinem, scumpii mei fraţi, într-un singur
cuget, şi să lepădăm de la noi orice ne poate îngreuia conştiinţa! Într-adevăr, ar
fi cum nu se poate mai absurd ca aceia să se poată mândri că, de nu ne vom
ţine după învăţătura lor, noi nu suntem în stare să păzim vie această tradiţie!
4. Or mă întreb eu cum vor putea cugeta după dreptate unii care, după ce au
ucis pe Domnul şi Părintele lor, ieşindu-şi din minţi, nu se mai poartă astăzi
după canoanele chibzuinţei, ci numai potrivit cu pornirile lor dezlănţuite,
lăsându-se târâţi oriîncotro îi trage moştenita lor sminteală? – De aceea nici nu
sunt ei în stare să recunoască adevărul acestor lucruri, până într-atât încât -
cel mai ades – în rătăcirea lor în loc să primească cu bine cuvenitul îndemn la
îndreptare, ei ajung să prăznuiască Paştele de două ori în cursul aceluiaşi an!
De ce, dar, să le urmăm noi pilda unora care în chip mărturisit se arată
suferinzi de o boală atât de grea? Fiindcă în niciun caz nu avem de ce să
îngăduim o a doua prăznuire a Paştelui în decursul unuia şi aceluiaşi an.
În caz că atâta nu vă este de ajuns, atunci îngăduiţi, înţelepţiile voastre, ca
fervoarea şi rugăciunea voastră să se facă simţită pretutindeni, astfel încât
curăţia sufletelor voastre să nu aibă în niciun caz de suferit asemuindu-se unor
oameni cu obiceiuri atât de rele!
5. Faţă de cele arătate, cuvine-se să ne dăm seama că – dată fiind
însemnătatea cauzei (şi fiind vorba de praznicul cel mai de seamă al credinţei
noastre) – ar fi cu totul necuvios să îngăduim dezbinării să domnească peste noi!
O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea eliberării noastre: ziua
preasfintelor Sale patimi; iar după voia Lui, şi Biserica Lui universală tot una
cuvine-se să fie; fiindcă chiar dacă mădularele ei se află răspândite pe tot soiul
de meleaguri deosebite între ele, pe toate le încălzeşte acelaşi Duh – adică voia
lui Dumnezeu. 6. Judecaţi, dar, cu iscusinţa potrivită sfinţeniei voastre, cât de
crunt şi cât de nepotrivit ar fi ca în cuprinsul aceloraşi zile unii să şadă şi să
postească iar alţii să benchetuiască; iar după trecerea zilelor Paştelui, să se lase
ceilalţi în voia petrecerilor şi a feluritelor îngăduinţe, în vreme ce întâii ar urma să
se dedice din nou postirilor celor după canon! De aceea şi voieşte dumnezeiasca
pronie ca noi să adoptăm în această privinţă cuvenita îndreptare şi să-i găsim o
formulare unică. Lucru de care eu cred că voi toţi vă puteţi da şi singuri seama.
19.1. Or, vădindu-se acum cerinţa dreptei rostuiri a praznicului, astfel
încât să nu mai rămânem legaţi cu nimic de un popor ce a fost în stare să
ucidă pe Părintele şi Domnul său, (cuvine-se să luăm aminte la) existenţa unei
rânduieli ce se bucură de bun renume în toate Bisericile de la apus, de la
miazăzi şi de la miazănoapte, precum şi în unele dintre cele de pe meleagurile
de la soare-răsare. Ceea ce a şi făcut ca, deocamdată, tuturor să li se pară de
aşteptat (eu însumi am recomandat această idee agerimii voastre) că o
rânduială ce se ţine într-un singur fel şi întru bună înţelegere la Roma, în Italia
şi în toată Africa, în Egipt, în Spania, în Galia, în Britania, în Libia, în întreaga
Eladă, în diocezele Asiei şi Pontului şi în Cilicia, va căpăta şi chibzuita voastră
încuviinţare, luând voi aminte – de bună seamă – nu numai la covârşitoarea
mulţime a Bisericilor şi a meleagurilor abia pomenite, ci şi la faptul că pentru
noi toţi, un lucru ca acesta (care pare să aibă de partea sa toată greutatea unei
cumpăniri amănunţite, şi care ne îngăduie să nu mai fim legaţi de sperjurul
iudeilor) trebuie socotit ca vrednic de dorit întru toată cuvioşia. 2. Pe scurt:
după ce au cercetat întreolaltă pricina, tuturor de acolo plăcutu-le-a ca
preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi aceeaşi zi.
Fiindcă deosebirile de vederi nu-şi au locul în pricini atât de încărcate cu
381
sfinţenie; şi e mai bine să urmăm unui astfel de gând, străin rătăcirii celor de
altă credinţă şi oricărei putinţe de a păcătui.
20.1. Iar dacă lucrurile aşa stau, atunci se cade ca voi să primiţi harul lui
Dumnezeu – adevărată poruncă dumnezeiască – cu inima deschisă: pentru că
toate cele hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înţelese ca tot
atâtea arătări ale voii dumnezeieşti. 2. Astfel că, de îndată ce veţi fi dat de ştire
tuturor iubiţilor noştri fraţi despre cele scrise mai sus, voi înşivă veţi fi ţinuţi să
nu vă abateţi de la hotărârea mai înainte luată (aidoma prăznuirii preasfintei
zile a Paştelui), şi chiar să o transmiteţi mai departe sub poruncă, aşa încât,
atunci când voi veni la voi spre a mă împărtăşi de îndelung-dorita voastră
revedere şi împreună-şedere, să pot sărbători laolaltă cu voi Sfântul praznic în
aceeaşi zi şi să mă pot veseli de toate alături de voi, văzând cum puterea lui
Dumnezeu a zdrobit ticăloşia diavolului prin mijlocirea faptei voastre, şi mai
văzând credinţa voastră, pacea şi buna voastră înţelegere înflorind
pretutindeni. Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, fraţi iubiţi!”
3. Împăratul a trimis câte un asemenea exemplar al scrisorii – care-i avea în
vedere pe toţi – în toate provinciile imperiului. În ea, oricine putea să vadă
oglindindu-i-se – întru deplina curăţie a gândurilor – fervoarea credinţei în
Dumnezeu.»
Scrisoarea împăratului Constantin cel Mare reprezintă argumentul cel mai
puternic pentru faptul că scopul major al Sinodului de la Niceea a fost
stabilirea regulii de prăznuire a Sfintelor Paşti în mod unitar, în una şi aceeaşi
zi, în tot imperiul roman. În scrisoare, împăratul subliniază că sinodalii au
hotărât ca „preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi
aceeaşi zi”, după „o singură rânduială (si după criteriul cel mai vădit)”, cu „o
formulare unică”, după „un tipic mai aproape de adevăr, transmis nouă până
astăzi încă din cea dintâi zi a patimilor”.
Cunoaştem formularea unică a rânduielii de prăznuire stabilite în sinod.
Aceasta s-a transmis până la noi prin aplicare neîntreruptă, fără să mai fie
nevoie de documente pentru atestarea ei:
Sfintele Paşti se vor prăznui în duminica de după luna plină de după
echinocţiul de primăvară, stabilit la data de 21 martie în calendarul iulian, iar
dacă se va întâmpla ca în această duminică să cadă şi Paştele evreiesc atunci
Sfintele Paşti se vor prăznui în duminica următoare.
Ceea ce nu cunoaştem din cauza pierderii documentelor sinodului sunt
criteriul cel mai vădit şi tipicul mai aproape de adevăr după care a fost stabilită
la Niceea regula de prăznuire a Sfintelor Paşti, criteriu şi tipic menţionate de
către împăratul Constantin cel Mare în scrisoarea sa.
Regula niceeană de stabilire a datei unice de prăznuire a Sfintelor Paşti
pare a avea o formulare pur astronomică, completată la sfârşit cu o formulare
juridică ce împiedică sărbătorirea în acelaşi timp cu evreii. La prima vedere,
nimic duhovnicesc. Totuşi, scrisoarea împăratului Constantin cel Mare ne
intrigă. De ce mai amintea împăratul de criteriul cel mai vădit şi de tipicul mai
aproape de adevăr? Ce este mai vădit şi ce este mai aproape de adevăr în acestă
regulă niceeană care multora nu li se pare azi decât o formulare seacă?
Nu cumva această formulare seacă a regulii niceene este expresia concisă a
unui puternic fundament duhovnicesc?
Noi credem că da, şi ne propunem să aflăm care este acest fundament
duhovnicesc. Cum şi de unde am putea afla ce gândea un Sfânt Părinte
participant la sinod despre regula stabilită pentru prăznuirea Sfintelor Paşti?
Gândul ne poartă imediat spre Sfântul Efrem Sirul, cel care ne-a ajutat decisiv
în elaborarea astronomiei noastre geocentrice scripturistice. Vom căuta în
382
opera lui care este semnificaţia duhovnicească a fiecărui element din
formularea regulii de prăznuire a Sfintelor Paşti legiferate în urma Sinodului de
la Niceea.
385
precum cele de hrană, de apă, de îmbrăcăminte sau de odihnă, specifice
tuturor oamenilor moştenitori ai trupului slăbit de păcat al lui Adam.
De-abia acum, după ce am aflat de la Sfântul Efrem faptul că luminătorii
de pe cer au fost creaţi ca simboluri ale divino-umanităţii Domnului nostru
Iisus Hristos, înţelegem că pentru un Părinte participant la Sinodul de la Niceea
luna plină de după echinocţiul de primăvară semnifica umanitatea
Mântuitorului manifestată în forma ei deplină prin desăvârşirea, pe cruce, a
misiunii Sale pe Pământ.
387
Mesia, odată cu venirea lui Mesia în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos,
simbolul mielului pascal mozaic s-a împlinit.
Prin urmare, a mai sărbători mielul mozaic după ce S-a arătat Mielul Hristos,
adică a mai crede în realitatea unui simbol al lui Mesia desfiinţat de către Însuşi
Mesia prin venirea Sa, reprezintă chiar sacrilegiul negării venirii lui Mesia.
Din acest motiv, sărbătorirea Paştelui evreiesc după Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos este o sărbătoare satanică deoarece neagă Sărbătoarea cea
adevărată, Sfintele Paşti, negându-L pe Domnul şi negându-I întruparea,
propovăduirea, jertfa pe cruce şi învierea. Creştinii trebuie să înţeleagă faptul
că, dacă Paştile Legii sărbătorite de poporul evreu de la Moise până la Domnul
erau binecuvântate de către Însuşi Domnul Dumnezeu, Paştele evreiesc de
astăzi reprezintă cel mai mare sacrilegiu posibil deoarece îl neagă pe Domnul
nostru Iisus Hristos, Acelaşi Domn Dumnezeu. Sfintele Paşti şi Paştele evreiesc
de astăzi sunt două evenimente care se neagă din punct de vedere
teologico-dogmatic. A sărbători Sfintele Paşti înseamnă a nega valabilitatea
Paştelui evreiesc, iar a sărbători astăzi Paştele evreiesc însemnă a nega
valabilitatea Sfintelor Paşti. Din acest motiv, şi ordinea în care au loc cele două
prăznuiri în decursul anului, prăznuirea binecuvântată de Dumnezeu şi cea
blestemată de Dumnezeu, capătă o mare importanţă teologico-dogmatică.
Atunci când un eveniment îl neagă pe altul, ordinea în care au loc aceste
evenimente are o mare încărcătură teologico-simbolică. Noi, în calitate de
creştini ortodocşi, nu le putem împiedica evreilor libertatea de a-şi sărbători
Paştele lor devenit astăzi satanic, nici Dumnezeu nu le răpeşte această libertate
de a-L nega, în schimb, prin sărbătorirea Sfintelor Paşti numai după acel
praznic al lui Satan, putem stabili o ordine corectă a celui care are ultimul
cuvânt. Creştinii care prăznuiesc Sfintele Paşti înainte de Paştele evreiesc lasă
ultimul cuvânt lui Satan, lăsându-l să se bucure de negarea de către evrei a
Sărbătorii creştine. În schimb creştinii care sărbătoresc Sfintele Paşti după
Paştele evreiesc lasă ultimul cuvânt Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care
după ce S-a lăsat ucis de Satan prin poporul evreu, a înviat şi l-a ucis El Însuşi
pe Satan prin zădărnicirea lucrării acestuia, desfiinţarea morţii şi nimicirea
iadului. Chiar în timpul istoric, Domnul a înviat şi a învins moartea, iadul şi pe
Satan după Paştile Legii. Prin urmare, indiferent de corectitudinea sau
incorectitudinea astronomică după care evreii îşi stabilesc Paştele lor de astăzi,
a sărbători Sfintele Paşti înainte de această sărbătoare satanică prin care evreii
Îl hulesc oricum pe Domnul nostru Iisus Hristos înseamnă a le permite să-L
hulească mai mult decât o fac în mod obişnuit, prin însuşi faptul că permitem
inversarea ordinii evenimentelor în acel an. Este un atât de mare sacrilegiu să-l
lăsăm pe Satan să se bucure de negarea celei mai mari sărbători creştine prin
sărbătorirea Paştelui evreiesc după Sfintele Paşti, încât chiar dacă prin absurd
corectitudinea astronomică ar conduce la aşa ceva, ea ar trebui încălcată
pentru a nu se produce niciodată acest sacrilegiu. După cum am văzut, Sfinţii
Părinţi din Biserică nu au ezitat să introducă o întârziere intenţionată a
sărbătoririi Sfintelor Paşti şi s-au ferit cu străşnicie de sacrilegiul menţionat. Ei
nu l-au lăsat niciodată pe Satan să-L hulească pe Domnul nostru în plus faţă
de Paştele evreiesc în sine; nu au acceptat prăznuirea creştinilor înainte de
acesta, ci întotdeauna au făcut în aşa fel încât să arate la vedere biruinţa
deplină a Domnului Iisus Hristos şi prin Sfintele Paşti sărbătorite numai după
ce Satan şi-a arătat lucrarea prin Paştele evreiesc.
În concluzie, regula stabilirii datei Sfintelor Paşti hotărâtă de către Sfinţii
Părinţi în primul sinod ecumenic de la Niceea nu este o regulă oarecare, stabilită
în mod arbitrar, ci fiecare punct din ea respectă simbolurile în care Însuşi Domnul
388
nostru Iisus Hristos a ancorat lumea întru Învierea Sa. Respectând regula, se
respectă aceste simboluri care fac ca realitatea vieţii noastre temporare de
acum, marcată de moartea care ne aşteaptă, să se întrepătrundă cu o realitate
mult mai puternică şi mult mai profundă, anume realitatea învierii pentru
veşnicie a Mântuitorului nostru în calitate de Om şi totodată de Dumnezeu,
realitate care desfiinţează moartea, făcând-o temporară, şi ne ridică şi
călăuzeşte din timpul finit al vieţii pe care o petrecem în păcat, înspre timpul
sfânt şi veşnic al vieţii fără de păcat pe care suntem chemaţi să o petrecem în
iubire împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.
390
„Şi luminătorii I-au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină,
preînchipuind plinătatea ce nu cunoaşte micşorare. Soarele era simbolul Slavei
Lui, Luna era simbolul umanităţii Sale, şi amândouă L-au vestit.”
Dacă Luna este simbolul umanităţii Domnului şi Soarele este simbolul
dumnezeirii Sale, pentru ca simbolul să corespundă realităţii este absolut
necesar ca ziua în care Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari şi i-a pus în
tărie să fi fost tot o zi de 25 martie în calendarul iulian proleptic, adică extins
cronologic în sens descrescător de la ziua aplicării lui până la cele şase zile ale
Facerii. Numai astfel apariţia dintr-o dată a celor două firi unite prin întruparea
Domnului pe data de 25 martie îşi găseşte corespondenţa în calendar cu
apariţia dintr-o dată la Facere a simbolurilor acestor două firi, Soarele şi Luna.
Iar dacă Soarele şi Luna au apărut dintr-o dată în ziua de 25 martie a
calendarului iulian proleptic, atunci este foarte uşor de demonstrat că data
simbolică a echinocţiului de primăvară este 21 martie. Sfântul Efrem ne-a
arătat că în ziua apariţiei luminătorilor, Soarele avea vârsta de 4 zile:
„Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile, Soarele însă,
deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt
numărate şi socotite toate zilele.“
Cum vârsta Soarelui se determină având ca referinţă echinocţiul de
primăvară, o vârstă de 4 zile a Soarelui la Facere în data de 25 martie a
calendarului iulian proleptic înseamnă echinocţiul de primăvară făcut în data de
21 martie. Iată cum simbolurile explicate de către Sfântul Efrem pentru Soare
şi Lună ajută la găsirea fundamentului duhovnicesc al datei unice de 21 martie
în calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară.
Avem oare, însă, strict ştiinţific vorbind şi nu duhovniceşte-simbolic, vreo
garanţie că 21 martie este chiar data în care Soarele trece prin unul din cele 4
puncte echinocţiale şi că echinocţiul de primăvară are loc în punctul de
intersecţie al meridianului Alexandriei cu ecuatorul pământesc chiar în anul al
3-lea al secvenţei de 4 ani care se termină cu an bisect? Deşi pare greu de
crezut, răspunsul este afirmativ. Există un fenomen fascinant care nu s-ar
putea petrece în realitate dacă nu ar fi satisfăcute condiţiile de mai sus. Este
vorba de Crugul Sfintelor Paşti, fenomen pe care îl vom studia în continuare.
Marele Ciclu Pascal, sau Crugul Sfintelor Paşti, constă în reluarea după
532 de ani a datelor de sărbătorire a Sfintelor Paşti în calendarul iulian în cazul
în care se respectă cu stricteţe regula stabilită de Sfinţii Părinţi de la Sinodul de
la Niceea din 325. Mai precis, dacă într-un anume an Sfintele Paşti sunt
sărbătorite, conform regulii niceene, într-o anumită duminică din perioada
posibilă de sărbătorire 22 martie - 25 aprilie în calendarul iulian, cu siguranţă
după 532 de ani vor fi împlinite condiţiile regulii niceene ca ele să se
sărbătorească în exact aceeaşi duminică din calendarul iulian. Spre exemplu,
dacă în anul 2013 Sfintele Paşti au fost pe data de 22 aprilie din calendarul
iulian, ştim precis că peste 532 de ani, în anul 2545, ele vor fi tot pe data de
22 aprilie în calendarul iulian, iar acum 532 de ani, acum 1064 de ani, sau
acum 1596 de ani, adică în anii 1481, 949, sau 417, s-au sărbătorit tot pe data
de 22 aprilie a calendarului iulian.
391
4.6.1 Descoperirea şi atestarea documentară a Crugului
Sfintelor Paşti. Legătura dintre Crugul Sfintelor Paşti şi
calendarul iulian, manifestare a înţelepciunii şi voinţei lui
Dumnezeu.
„CAPITOLUL 65
DESPRE MARELE CIRCUIT AL PAŞTELUI
Circuitul Paştelui este mare fiindcă atunci când Ciclul Soarelui şi al Lunii
se înmulţesc reciproc se împlinesc 532 de ani. Căci dacă se înmulţesc de
nouăsprezece ori câte douăzeci şi opt, sau de douăzeci şi opt de ori câte
nouăsprezece, se împlineşte numărul 532. (...) Care, atunci când a fost gândit
114 Spre exemplu, dacă datele de 7 şi 8 februarie 2015 cad în zilele de sâmbătă şi duminică,
conform ciclului solar de 28 de ani vom şti cu siguranţă că peste 28 de ani, adică în anul 2043,
datele de 7 şi 8 februarie vor cădea tot în zilele de sâmbătă şi duminică.
115 Spre exemplu, dacă în anul 2015 Luna a fost în faza ei de lună plină pe data de 2 februarie,
conform ciclului lunar de 19 ani vom şti cu siguranţă că în anul 2034 faza de lună plină a Lunii
va avea loc tot în data de 2 februarie.
392
să fie împlinit din ordinea lunilor şi a zilelor, îndată după ce a revenit în el
însuşi, deoarece se raportează în întregime la cursul Soarelui precum şi al
Lunii, se reface prin acelaşi circuit prin care lunile şi zilele au trecut (...)”116
Venerabilul Beda, unul dintre puţinii sfinţi sărbătoriţi atât de către
ortodocşi cât şi de către romano-catolici, ne spune în acest text că Crugul
Sfintelor Paşti a fost gândit să fie împlinit din ordinea zilelor şi a lunilor. Dar
ordinea zilelor şi a lunilor o reprezintă însuşi calendarul folosit de om. Iar
calendarul în care se împlineşte atât Ciclul Soarelui cât şi Ciclul Lunii este
calendarul iulian.
Punem acum o întrebare esenţială: Cine a gândit ca atât Ciclul sau Crugul
Soarelui, cât şi Ciclul sau Crugul Lunii să se împlinească exact în calendarul
iulian? Răspunsul este evindent: Numai Acela Care în ziua a 4-a a creaţiei a
făcut luminătorii cei mari, Soarele şi Luna, şi i-a pus în tărie ca să ne fie nouă
spre zile, spre vremuri, spre anotimpuri şi spre ani. Numai Acela putea să
gândească cum să-i pună în aşa fel încât ei să sugereze oamenilor folosirea
unui calendar precum cel iulian (cu an de 365,25 de zile, în care 3 ani se
socotesc a fi de 365 de zile iar al 4-lea an de 366 de zile), şi să împlinească în
acest calendar atât ciclurile lor de 28, respectiv 19, ani, cât şi Crugul cel mare
al Sfintelor Paşti, cel de 532 de ani. Dintr-o dată, de vreme ce am legat
calendarul iulian şi Crugurile Soarelui, Lunii şi cel al Sfintelor Paşti de voinţa şi
puterea lui Dumnezeu, căpătăm o altă dimensiune a problemei. Nu cumva, prin
aceste Cicluri care se împlinesc perfect în calendarul iulian, Domnul a voit să
ne trimită un mesaj al Său? De acum înainte, dincolo de observaţiile
astronomice şi implicaţiile pur ştiinţifice ale acestora, am aflat că trebuie să ne
gândim şi la o semnificaţie mai profundă a semnelor şi vremurilor arătate de
luminătorii cei mari din tărie, semnificaţie pe care Însuşi Domnul Iisus Hristos
a voit şi voieşte să o înţelegem şi să o respectăm.
Privit din punctul de vedere al interacţiunii dintre mersul luminătorilor de
pe cer şi calendarul iulian, Crugul Sfintelor Paşti pare greu de înţeles ca
fenomen, mai ales dacă acest calendar este văzut mai degrabă ca o convenţie
omenească decât ca fiind stabilit de către Însuşi Dumnezeu. Într-adevăr, cineva
ar putea ridica următoarea obiecţie: Dacă în calendarul gregorian, care este tot
o convenţie omenească şi care astăzi a împânzit toată lumea, Crugul Sfintelor
Paşti nu există, cum puteţi susţine că acest Crug este un fenomen real? Chiar
marea majoritate a călăuzitorilor noştri ortodocşi de astăzi, dimpreună cu
Părintele Cleopa ne-au îndemnat şi ne îndeamnă să renunţăm la calendarul
iulian spunându-ne că, în fond, noi ne închinăm lui Dumnezeu, nu ne
închinăm la calendar şi nu este neapărat nevoie să-l respectăm deoarece
calendarul nu este o dogmă, ci doar o convenţie omenească pe care, iată,
astronomii s-au străduit s-o perfecţioneze de-a lungul vremii în raport cu
fenomenele cereşti. Ce am mai putea spune atunci când nu numai savanţii
recunoscuţi ai astronomiei, ci chiar şi oameni consideraţi sfinţi ai ortodoxiei de
astăzi, îndeamnă la aşa ceva?
Circulus paschae magnus est, qui multiplicato per invicem solari ac lunari cyclo, DXXXIII
conficitur anni. Sive enim decies novies viceni et octoni, seu vicies et octies deni ac noveni
multiplicentur DXXXII numerum complent. (...) Qui ubi memoratam ex ordine mensium
dierumque summam compleverit, mox in seipsum revolutus, cuncta quae ad solis vel lunae
cursum pertinent, eodem quo praeterierant semper tenore restaurat (...)”
393
Tuturor acestora le putem răspunde prin următorul raţionament. De vreme
ce Dumnezeu a poruncit în dimineaţa zilei a 4-a: „Să se facă luminători în tăria
cerului, spre luminarea pământului, ca să deosebească între mijlocul zilei şi între
mijlocul nopţii şi să fie spre semne, spre timpuri, spre zile şi spre ani şi să fie spre
luminare în tăria cerului”, este cât se poate de limpede că El a prevăzut ca
mişcarea luminătorilor în cer să fie compatibilă doar cu un singur calendar,
anume calendarul gândit de El încă de la început pentru oamenii pe care i-a
creat. Doar un ateu, considerat de noi, credincioşii ortodocşi, împreună cu
Psalmistul, ca fiind nebun117, ar mai putea afirma despre calendarul iulian, în
care se petrec toate aceste fenomene ciclice deloc întâmplătoare, că este
exclusiv o convenţie omenească. În schimb, pentru un creştin ortodox, a crede
că Dumnezeu nu S-a implicat deloc în calendarul său de viaţă înseamnă o
blasfemie. Noi credem despre calendarul iulian că a fost nu o pură convenţie
omenească, ci chiar calendarul gândit de către Dumnezeu pentru viaţa
oamenilor şi cinstirea Sa. Acest tip de calendar care mai fusese propus, dar fără
succes, în Egiptul antic, a fost redescoperit de Sosigene, pus în aplicare de
Iulius Cezar şi corectat din ordinul lui Octavian Augustus începând chiar cu
prima secvenţă de 4 ani socotită din anul Naşterii Domnului. Cum am putea
crede că nu ţine de dogmă a ţine sărbătorile Domnului într-un calendar străin
de voinţa Sa? Cum va primi Dumnezeu cinstirea noastră într-un calendar prin
care noi desfiinţăm vremurile pe care El le-a creat prin mersul luminătorilor din
cer? Calendarul dorit de Dumnezeu pentru traiul nostru este calendarul iulian,
calendar în care Crugul Paştelui apare ca un fenomen evident. Un fenomen
căruia vom încerca să-i aflăm simbolistica duhovnicească.
117Ps 13, 1 „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu!" Stricatu-s-au oamenii şi urâţi
s-au făcut întru îndeletnicirile lor.”
394
Crugul Sfintelor Paşti = Crugul Soarelui x Crugul Lunii
adică:
532 de ani = 28 de ani x 19 ani
Se observă că suma cifrelor din Crugul Sfintelor Paşti, cea din Crugul
Soarelui şi cea din Crugul Lunii sunt fiecare egale cu 10, adică cu numărul
simbolizat prin litera „iot”, litera numelui Mântuitorului nostru. De aici, din
reuniunea simbolisticii luminătorilor cu cea a numerelor crugurilor lor, decurge
simbolistica Crugului Sfintelor Paşti.
Astfel, dacă Soarele simbolizează dumnezeirea Ziditorului, Crugul Soarelui,
prin numărul 28 al anilor săi, simbolizează de asemenea dumnezeirea
Creatorului, iar prin suma cifrelor sale, 2+8=10, adică numărul deplin care,
conform Sfântului Efrem, indică litera numelui Iisus, simbolizează deplinătatea
dumnezeirii Mântuitorului nostru.
Tot astfel, Crugul Lunii, prin numărul 19 al anilor săi, simbolizează
umanitatea Domnului nostru, iar prin suma cifrelor sale, 1+9=10, adică acelaşi
număr deplin care indică litera numelui Iisus, simbolizează deplinătatea
umanităţii Mântuitorului nostru.
În concluzie, dacă Crugul Soarelui este simbolul deplinei dumnezeiri a
Domnului nostru Iisus Hristos, iar Crugul Lunii este simbolul deplinei Lui
umanităţi, atunci Crugul Sfintelor Paşti, ca produs al acestor două Cruguri,
este simbolul deplinei divino-umanităţi a Domnului nostru Iisus Hristos.
Crugul Soarelui şi Crugul Lunii se regăsesc în Crugul Sfintelor Paşti în chip
nedespărţit, neîmpărţit, neamestecat şi neschimbat precum firea dumnezeiască
şi firea omenească în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, Crugul Sfintelor
Paşti fiind simbolul deplin al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Ancorată în Crugul Sfintelor Paşti prin sărbătorirea cuvenită a Acestora,
creştinătatea este înscrisă într-un timp sfânt, un timp liturgic, timpul în simbol
al învierii şi mânturii ei, timpul eternităţii şi desăvârşirii, ce urmează să fie
petrecut împreună cu Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos.
Pentru credinciosul creştin, conştientizarea sfinţeniei timpului în care
trăieşte, asumată prin cuvenita prăznuire a învierii Mântuitorului nostru,
reprezintă certitudinea împlinirii simbolului învierii în viaţa eternă a Celui ce dă
viaţă. Timpul Crugului Sfintelor Paşti devine astfel o garanţie că, trăindu-l şi
petrecând în cunoştinţă de cauză în el, vom petrece negreşit împreună cu Cel
Care l-a creat. Acest timp este sfânt pentru că acest Crug a fost gândit de către
Domnul încă de la Facere ca vreme care să-L simbolizeze pe El Însuşi. Fiind un
timp în simbol, timpul sfânt al Crugului Sfintelor Paşti se va continua, prin
împlinirea simbolului odată cu venirea Domnului nostru şi învierea de obşte,
cu timpul sfânt al Împărăţiei cereşti a Domnului nostru Iisus Hristos. Toţi
credincioşii care au fost împreună cu Domnul în Raiul în simbol care este
Biserica cea Una lăsată de El pentru mântuirea noastră, vor fi cu Domnul în
Raiul din realitate care este Împărăţia Cerurilor. În fapt, Crugul Sfintelor Paşti
simbolizează veşnicia petrecerii omului alături de Mântuitorul Iisus Hristos în
Împărăţia Cerurilor.
395
4.6.3 Minunea de la Melitina
118 „Domino vere sancto atque beatissimo ac apostolico, mihique post Dominum plurimum
colendo papae Leoni Paschasinus episcopus,
Cap.I. – Apostolatus vestri scripta diacono Panormitanae Ecclesiae Silano deferente percepi,
quae nuditati meae atque aerumnis, quas amarissima captivitate faciente incurri solatium in
omnibus atque remedium attulerunt, coelesti rore meum animum recreantes, atque omne quod
triste fuerat, abstergentes, domine venerabilis papa. Jubere dignata est corona vestra, ut quid
paschalis supputationis veritas anni post hunc futuri haberet, sacrosanctis auribus vestris
exiguitas mea intimaret. Cui praecepto pio inobediens existere non potui omnino, nec debui.
Diutino itaque tractatu, vel ratiocinatione id verum invenimus, quod ab Alexandrinae Ecclesiae
antistite beatitudini vestrae rescriptum est. Nam cum Romana supputatio, quae cyclo
concluditur, cujus ipse, de quo agitur erit sexagesimus tertius annus, qui cyclus coepit a
consulatu Antonini et Siagrii, nobis dubietatem afferret, eo quod septimo kalendarum Aprilium
die dies Dominica et luna vigesima secunda incurreret, et iterum nono kalendarum Maiarum
die (ut rei veritas habet) Dominica dies et luna decimanona obveniret: in hoc ambiguo
fluctuantes, ad hebraeorum, hoc est legalem supputationem nos convertimus, quae cum a
Romanis ignoratur, facile errorem incurrunt. Coepit ergo ogdoas a consulatu virorum
clarissimorum Aetii iterum et Sigesvulti, quae clauditur anno de quo quaestio videtur exorta.
Talis ratio haec est: Priores duo sunt anni communes, tertius embolismalis, quartus et quintus
communes, sextus embolismalis, septimus communis, octavus embolismalis. Pervidet ergo
apostolatus vestri prudentia octavum annum ogdoadis fieri aliter non posse nisi embolismum
teneamus. Quod si voluerimus illud quod superius diximus, id est, quod primum incurrit
Pascha, septimo kalendarum Aprilium die celebrare, communem annuum faciemus, et incipiet
omnis deinceps subsequentium annorum supputatio vacillare.
Cap.II. – Et ne hoc quod exposuimus beatitudini vestrae obscuritatem aliquam afferat,
suggerimus communes annos, apud Hebraeos duodecim tantum lunas, hoc est dies 354
habere; embolismos vero lunas tredecim habere, hoc est dies 384. Necessitate ergo embolismi
cogimur id tenere, quod longius est, ne a vero deviare videamur. Neque nobis aut novum aut
erraticum videatur, cum dies passionis undecimo kalendas Maii occurrat, a qua (sicut Graecis
videtur) Pascha nomen accepit; licet Hebraeae linguae interpretes tradant Pascha transitum
dici, quod tamne idem et Joannis evangelistae dicto firmatur, quo ait, cum de passione
loqueretur: Cum venisset hora ut transiret Jesus de hoc mundo ad patrem ( Joan. XIII, 1). Non
ergo nos dies una longius posita terreat, ne cum hanc vitamus incurramus errorem, sicut
evenit tempore beatae recordationis domini mei, praedecessoris apostolatus vestri Zosimi, anno
consulatus Honorii Augusti undecimo, et Constantii secundo. Tunc enim, cum declinaretur, ne
decimo kalendas Maii dies Paschae teneretur, celebratum octavo die kalendas Aprilis, id est,
pro embolismocommunis est annus tentus, et error gravissimus est ortus, in tantum ut
mysterio certo, quod dono sancti Spiritus ministratur, haec veritas probaretur. Quod propterea
credidi exponendum, quia locus ipse etiam sancto atque a me venerando fratri meo Libanio
diacono notissimus est. Cujus mysterii miraculum tale est.
Cap.III. – Quaedam vilissima possessio, Melitinas appellatur in montibus arduis ac silvis
densissimis constituta, illicque perparva atque vili opere constructa est Ecclesia. In cujus
baptisterio nocte sacrosancta paschali, baptizandi hora, cum nullus canalis, nulla sit fistula,
nec aqua omnino vicina, fons ex se repletur, paucisque qui fuerint consecratis, cum
deductorium nullum habeat, ut aqua venerat, ex sese discedit. Tunc ergo, sicut supra diximus,
sub sanctae memoriae domino quondam meo ac beatissimo papa Zosimo, cum apud
Occidentales error ortus fuisset, consuetis lectionibus nocte sancta decursis, cum presbyter
escundum morem baptizandi horam requireret, usque ad lucem aqua non veniente, non
consecrati, qui baptizandi fuerat, recesserunt. Ut ergo breviter narrem, illa nocte, quae
lucescebat in diem Dominicam, decimo die kalendas Maii fons sacer hora competenti repletus
est. Evidenti ergo miraculo claruit occidentalium partium fuisse errorem.
Cap.IV. – Haec prout potui, vel epistolaris brevitas passa est, jubente apostolatu vestro,
rescripsi; provolutus obsecrans ut pro mea parvitate, immo pro totius orbis statu, orare
dignemini: ut tandem de tot necessitatibus liberati cognoscamus quoniam ipse este Deus
noster, qui facit mirabilia solus. Qui jam non tradat bestiis animas confitentes sibi, neque
amplius patiatur tentari nos supra id quod ferre possumus, sed faciat cum tentatione
proventum misericordem pro sua pietate, ut sustinere possimus. Orate pro me. ”
398
Epistola lui Paschasinus reprezintă un document de foarte mare
importanţă deoarece aminteşte data corectă a Sfintelor Paşti sărbătorite de
către creştinii din Alexandria în anul 417. În anul 2013 s-au împlinit exact 3
Cruguri ale Sfintelor Paşti de atunci şi Sfintele Paşti au fost sărbătorite la
aceeaşi dată în calendarul iulian ca în anul 417, anume 22 aprilie.
Corectitudinea datelor pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti, furnizate de Biserica
Alexandriei şi consemnate de istorie, nu poate fi pusă la îndoială. Nu poate fi
pusă la îndoială deoarece, pe de o parte, atunci când a fost pusă la îndoială, ea
s-a vădit prin minuni dumnezeieşti precum minunea de la Melitina, iar pe de
altă parte, dacă s-ar fi strecurat cea mai mică greşeală şi data prăznuirii
Sfintelor Paşti ar fi fost furnizată de alexandrini într-un anume an în mod greşit
faţă de regula stabilită la Niceea, atunci în mod cert Crugul Paştilor nu ar fi
avut cum să se împlinească şi noi să sărbătorim Sfintelor Paşti în anul 2013 la
aceeaşi dată a calendarului iulian ca în anul 417, la distanţă de 3 astfel de
sfinte cruguri.
399
În schimb, Crugul Sfintelor Paşti are următoarele consecinţe:
1. Unicitatea anului de 365,25 de zile gândit de Dumnezeu pentru oameni
pe Pământ. Făcut prin porunca lui Dumnezeu, anul pe Pâmânt respectă
această poruncă prin unicitatea duratei sale. Fie că este văzut ca an tropic şi
măsurat corect ca timp între două treceri ale Soarelui prin dreptul a două
puncte echinocţiale succesive de acelaşi fel de pe ecuatorul pământesc, fie că
este văzut ca an sideral şi măsurat corect ca timp între două treceri ale Soarelui
prin dreptul aceluiaşi reper stelar, în astronomia geocentrică scripturistică anul
are aceeaşi lungime de 365,25 de zile. Durata unică a anului de 365,25 de zile
este dovedită de Crugul Sfintelor Paşti prin faptul că numai această lungime a
anului poate asigura împlinirea acestui Crug ca fenomen real. Dacă anul ar avea
o durată diferită de 365,25 de zile, atunci s-ar introduce decalări în calendar şi
Crugul Sfintelor Paşti bazat exclusiv pe anul de 365,25 de zile nu s-ar mai
putea împlini.
2. Calendarul iulian este singurul calendar care asigură formarea
echinocţiilor în aceeaşi zi calendaristică a anului de 365,25 de zile, iar
împlinirea Crugului Sfintelor Paşti în calendarul iulian este garanţia corectitudinii
acestui calendar.
3. Crugul Soarelui este de exact 28 de ani în calendarul iulian. Împlinirea
Crugului Soarelui în calendarul iulian este consfinţită de împlinirea Crugului
Sfintelor Paşti.
4. Crugul Lunii este de exact 19 ani în calendarul iulian. Împlinirea
Crugului Lunii în calendarul iulian după exact 19 ani reprezintă fenomenul cel
mai spectaculos care concură la împlinirea Crugului Sfintelor Paşti. Împlinirea
acestui ciclu lunar prin repetarea fazei lunii după exact 19 ani în exact aceeaşi
dată a unei luni anume din calendarul iulian face posibilă verificarea în fiecare
an a realităţii fenomenului întregului Crug al Sfintelor Paşti. De-abia acum
putem răspunde la întrebarea astronomică firească: Conform cărei raţiuni a
făcut Dumnezeu o astfel de traiectorie complicată pentru Lună, după cum ştim
descentrată şi ea faţă de ecuatorul ceresc şi cu spire rotite şi cu noduri faţă de
ecliptică? Răspunsul vine firesc: Raţiunea lui Dumnezeu pentru traiectoria mai
complicată a Lunii a fost aceea de a realiza exact acest fenomen al Crugului
Lunii, de reluare a fazelor ei după 19 ani în exact aceeaşi dată dintr-o lună în
calendarul iulian. Este absolut exclus ca acest fenomen să se petreacă
întâmplător, el nu poate fi decât un fenomen gândit de către un Creator, la fel
ca şi fenomenele anului unic de 365,25 de zile şi Crugului Soarelui de 28 de
ani, ambele în acelaşi calendar iulian. Crugul Lunii de 19 ani în calendarul
iulian este cel mai vădit fenomen raţional creat de Dumnezeu. Faptul că Luna se
menţine în acest Crug încă de la Facere ne dovedeşte în mod absolut că ea nu
se supune vreunei legi oarbe a gravitaţiei, ci numai şi numai poruncii lui
Dumnezeu din ziua a 4-a, în care a creat-o ca să arate timpurile voite de El.
Putem să ne dăm seama de puterea acestei porunci prin faptul că Luna îşi
parcurge traiectoria sinuoasă tocmai pentru a realiza fără niciun fel de
întârziere această poruncă. Dacă ar fi cea mai mică decalare în realizarea fazei
Lunii după Crugul ei de 19 ani, atunci însumarea acestei decalări timp de mai
multe cruguri lunare ar face imposibilă realizarea Crugului Sfintelor Paşti.
5. Ziua de 21 martie în calendarul iulian este ziua în care se petrece în
realitate echinocţiul de primăvară. Având în vedere astronomia geocentrică
scripturistică pe care am elaborat-o, vom demonstra că Crugul Sfintelor Paşti nu
se poate realiza dacă nu are drept referinţă ziua corectă a echinocţiului de
primăvară. Am arătat în capitolul dedicat măsurării anului în astronomia
noastră faptul că singura modalitate corectă de a măsura anul de 365,25 de
400
zile absolut necesar pentru realizarea Crugului Sfintelor Paşti este aceea de a
determina perioada scursă între două suprapuneri ale centrului discului solar
cu două puncte echinocţiale succesive de acelaşi fel realizate pe ecuatorul
pământesc. Am văzut cum proiecţia pe Pământ a centrului discului Soarelui
intersectează ecuatorul pământesc numai în cele patru puncte echinocţiale şi
cum, raportată la un meridian de referinţă, această intersecţie se realizează în
patru momente diferite din aceeaşi zi a anului în calendarul iulian. Dacă ziua
de 21 martie din calendarul iulian nu ar fi fost ziua echinocţială neschimbată
pe parcursul întregului Crug al Sfintelor Paşti, în decursul ei proiecţia pe
Pământ a centrului discului solar nu ar mai fi intersectat ecuatorul în punctul
echinocţial, ci s-ar fi aflat pe o paralelă diferită de ecuator şi, indiferent cât de
aproape ar fi fost această paralelă faţă de ecuatorul pământesc, nu s-ar mai fi
putut genera anul perfect de 365,25 de zile, ci un an diferit de acesta. Or, am
văzut că Crugul Sfintelor Paşti este un fenomen extrem de fin în raport cu anul
de 365,25 de zile, şi o diferenţă cât de mică faţă de acest an, cumulându-se în
timp, ar fi dus la nerealizarea lui. În consecinţă, de vreme ce Crugul Sfintelor
Paşti s-a realizat cu referinţa de 21 martie din calendarul iulian pentru
echinocţiul de primăvară, rezultă că ziua de 21 martie din calendarul iulian este
singura zi echinocţială de primăvară posibilă.
6. În al 3-lea an al unei secvenţe din calendarul iulian care se încheie cu an
bisect, echinocţiul de primăvară se face la intersecţia meridianului Alexandriei cu
ecuatorul pământesc, deoarece numai astfel este asigurată stabilitatea datei
echinocţiale în calendarul iulian. Împlinirea Crugului Sfintelor Paşti atestă ca
certitudine acest fapt.
În finalul acestui capitol, ţinând cont că am reuşit să combatem din punct
de vedere istoric, logic, teoretic şi fenomenologic precesia echinocţială, suntem
în măsură să afirmăm că toţi cei care au suţinut această absurditate sunt fie
nişte astrologi vicleni şi înrăiţi care, asemenea lui Satan, s-au opus Domnului
în mod conştient, fie nişte oameni înşelaţi care au crezut-o adevărată deoarece
nu au cercetat-o.
Investigaţia noastră continuă. Ea nu se va sfârşi până ce nu vom da pe
faţă toate consecinţele pe care noi creştinii, şi chiar toţi oamenii de pe Pământ,
le-am suportat, le suportăm şi le vom suporta din cauza faptului că, începând
cu reforma calendaristică făcută de papa Grigorie al XIII-lea în anul 1582, ne
aflăm sub semnul acestei teribile minciuni aruncate în lume de Satan.
401
5. Un calendar al lui Satan – calendarul gregorian
Primul lucru pe care trebuie să-l facem în momentul de faţă este acela de a
prezenta însăşi bula papală Inter Gravissimas prin care papa Grigorie al XIII-lea
a decis reformarea calendarului iulian utilizat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul
de la Niceea. O găsim în tomul al V-lea al operelor matematice ale consilierului
papal Cristofor Clavius, cel care s-a ocupat cu popularizarea reformei,
Christophori Clavii Bambergensis e Societate Iesu Operum Mathematicorum –
tomus quintus (Tomul al V-lea al lucrărilor matematice ale lui Cristofor Clavius
din Bamberg şi din Societatea lui Iisus), 1612, p. 13-15:
„Grigorie, episcop slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, spre perpetuă amintire.
Printre cele mai importante griji ale slujbei noastre pastorale, precum
acelea de a se duce la bun sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele care au fost
rezervate Scaunului Apostolic de către sfântul conciliu din Trent, aceasta nu
este cea mai din urmă. Într-adevăr, părinţii acestui conciliu au adăugat la
ultimele reflecţii ale ordinii de zi şi această grijă, totuşi, fiind împiedicaţi de
timp, au returnat toată această chestiune din decretul conciliului către
autoritatea şi decizia pontifului roman. Iar în ordinea de zi sunt conţinute mai
ales două chestiuni, dintre care una cuprinde rugăciunile şi laudele din zilele
sărbătorilor dumnezeieşti şi din zilele de lucru care trebuie îndeplinite, iar
cealaltă priveşte ciclul Paştelui şi al sărbătorilor care depind de acesta, care
trebuie stabilite după mişcarea Soarelui şi a Lunii. Iar Pius al 5-lea,
predecesorul nostru de fericită amintire, achitându-se de prima, s-a îngrijit şi a
pus-o în vigoare. Iar aceasta, care de bună seamă cere refacerea cum trebuie a
calendarului, a fost încercată adesea încă de multă vreme de către predecesorii
noştri pontifii romani, dar n-a putut fi achitată şi dusă la capăt până acum
deoarece calculele pentru corectarea calendarului care au fost propuse de la
cunoscătorii mişcărilor cereşti, din cauza marilor şi de cele mai multe ori de
nelămurit dificultăţi pe care o corectare de acest fel întotdeauna le-a prezentat,
nu erau nici durabile mult timp şi nici nu menţineau intacte riturile bisericeşti
vechi (de care mai înainte de toate trebuia să avem grijă în această chestiune).
402
Şi astfel, în timp ce chiar şi noi, chiar dacă nedemni, bizuindu-ne pe
autoritatea de la Dumnezeu, ne preocupam cu această problemă şi cu această
grijă încredinţate nouă, ne-a fost adusă o carte de la fiul nostru drag Antonio
Lilio, doctor în medicină şi arte, pe care o scrisese odinioară Aloysius, fratele lui
bun, în care, printr-un anumit ciclu nou de epacte descoperit din ea, şi aliniat
la regula fixată a numărului de aur însuşi, şi, în plus, potrivit la orice mărime a
anului solar, prin calcul constant care va dura şi pentru toate veacurile, a
arătat că toate cele care s-au prăbuşit în calendar pot fi restabilite astfel încât
însuşi calendarul expus pentru viitor să fie văzut fără nicio schimbare vreodată.
Am trimis înainte cu câţiva ani acest nou calcul de restabilire a calendarului,
descris într-un mic volum, la conducătorii creştini şi la universităţile mai
vestite, încât lucrarea, care este uşor accesibilă pentru toţi, să fie săvârşită şi
prin consultarea comună a tuturor. Când aceia au răspuns în deplin acord,
precum am sperat foarte mult, îndemnaţi de acordul unanim al tuturor, noi am
chemat pentru corectarea calendarului în binecuvântata Romă pe bărbaţii cei
mai competenţi în aceste chestiuni, pe care i-am delegat înainte de departe,
dintre popoarele de seamă ale lumii creştine. Aceştia, după ce au consacrat
acestei lucrări de noapte mult timp şi atenţie, şi au comparat între ei ciclurile
lor şi ale oamenilor erudiţi care au scris despre această chestiune, atât cele
vechi cât şi cele mai recente, alese cu grijă de peste tot şi foarte atent apreciate,
prin dezbatere, au ales înaintea celorlalte acest ciclu de epacte căruia i-au făcut
în plus oarecari adăugiri, care, după o examinare atentă, au fost văzute că
servesc îndeosebi la desăvârşirea calendarului.
Aşadar, pentru cei care ne urmăresc cu atenţie, spre legiuita sărbătorire a
zilei de Paşti conform Sfinţilor Părinţi şi vechilor pontifi romani, în special lui
Pius I şi lui Victor I, şi de asemenea conform acelui mare sinod ecumenic
Niceean şi altora, trei sancţionări necesare trebuie corelate şi stabilite: prima,
locul sigur al echinocţiului de primăvară; după aceea poziţia corectă a Lunii a
14-a în prima lună, care fie pică în însăşi ziua echinocţiului, fie urmează
imediat ei; în fine, fiecare primă zi de duminică care urmează aceleiaşi Luni a
14-a. Ne-am îngrijit nu numai spre a restabili echinocţiul de primăvară în locul
de dinainte, de la care acum faţă de sinodul de la Niceea s-a depărtat cu
aproape zece zile, şi spre a repune Luna a 14-a pascală la locul ei, de la care
s-a depărtat cu patru zile şi mai bine în acest timp, ci chiar şi de calea pentru a
transmite şi calculul prin care se garantează că în viitor echinocţiul şi Luna a
14-a nu se vor mai îndepărta niciodată de la locurile lor proprii. Aşadar, pentru
ca echinocţiul de primăvară, care a fost stabilit de către Părinţii sinodului
Niceean la 12 calende aprilie (n.n. 21 martie), să fie restabilit în acelaşi loc,
arătăm dinainte şi ordonăm ca din luna octombrie a anului 1582 să se scoată
10 zile, de la a 3-a a nonelor (n.n. 5 octombrie) până la prima după ide (n.n.
14 octombrie) inclusiv, şi ziua care urmează 4 none (n.n. 4 octombrie), în care
se celebrează de obicei sărbătoarea Sfântului Francisc, să se cheme idele lui
octombrie (n.n. 15 octombrie), şi în ea să se celebreze sărbătoarea Sfinţilor
Dionisie, Rustic şi a Mucenicului Elefterie, împreună cu amintirea Sfântului
Marcu, papă şi mărturisitor, şi a Sfinţilor Serghie, Bachus, Marcelus şi a
Mucenicului Apuleius. În 17 calende noiembrie (n.n. 16 octombrie), care
urmează imediat acestei zile, se va celebra sărbătoarea Sfântului Calist, papă şi
martir, apoi în 16 calende noiembrie (n.n. 17 octombrie) se va face slujba şi
misa de duminică, a 18-a după Cinzecime, cu scrisoarea duminicală schimbată
din G în C. În sfârşit, în 15 calende noiembrie (n.n. 18 octombrie), va fi
săvârşită sărbătoarea Sfântului Luca Evanghelistul, după care se vor săvârşi în
continuare zilele de sărbătoare după cum sunt descrise în calendar.
403
Dar ca din această scădere de zece zile a noastră să nu se facă prejudiciu
vreunuia pentru că ţine la plăţile anuale şi lunare, în controversele care se vor
fi iscat după aceasta, părţile vor fi la latitudinea judecătorului să ia în calcul
scăderea menţionată, prin adăugarea altor zece zile în expirarea oricăror plăţi.
Apoi, ca echinocţiul să nu se mai depărteze în viitor de 12 calende aprilie
(n.n. 21 martie), stabilim ca fiecare al 4-lea an să fie în continuare bisextil
(precum este obiceiul), în afară de anii centenali, care, chiar dacă înainte au
fost întotdeauna bisextili, precum încă voim să fie anul 1600, totuşi după
acesta, în continuare, cei care urmează centenali să nu fie toţi bisextili, ci în
fiecare 400 de ani, primii trei sute să se încheie fără an bisextil, iar fiecare al
patru sutelea să fie bisextil, astfel încât anii 1700, 1800 şi 1900 să nu fie
bisextili. Iar în anul 2000, după regula obişnuită se va intercala ziua bisextilă,
când februarie va conţine 29 de zile, şi va fi păstrată perpetuu aceeaşi ordine
pentru intercalare şi întrerupere a zilei bisextile pentru fiecare patru sute de
ani.
De aceea, pentru ca Luna a 14-a pascală să se regăsească precis, de
asemenea şi vârsta Lunii să se facă bine cunoscute poporului credincios,
conform cu regula veche a Bisericii de a învăţa pe de rost din martirologiu
fiecare dintre zile în parte, stabilim ca, după înlăturarea numărului de aur din
calendar, în locul lui să fie pus ciclul de epacte care, aliniat la regula sigură a
numărului de aur (după cum am spus), face ca luna nouă şi Luna a 14-a
pascală adevărată să-şi păstreze în realitate mereu locurile. Şi acest lucru se
vede clar din expunerea calendarului nostru, în care sunt descrise chiar şi
tabelele pascale conforme cu ritul bisericesc vechi, în care se poate găsi mai
sigur şi mai uşor Sfântul Paşte.
În sfârşit, de vreme ce, în parte pentru cele zece zile scoase din luna
octombrie a anului 1582 (care trebuie să fie numit pe drept anul corecţiei), în
parte pentru cele încă câte trei zile care nu mai trebuie intercalate deloc în
oricare perioadă de patru sute de ani, este necesar să se întrerupă ciclul
scrisorilor duminicale de 28 de ani utilizat mereu până astăzi în Biserica
Romană, voim ca în locul lui să fie pus acelaşi ciclu de 28 de ani de la acelaşi
Lilio, acomodat acum spre a intercala zilele bisextile în calculul arătat al anilor
centenali, precum şi pentru mărimea oricare ar fi ea a anului solar, din care
scrisoarea duminicală cu ajutorul ciclului solar să poată fi aflată mereu la fel de
uşor ca mai înainte, după cum este explicat în propria regulă.
Aşadar, noi, conform cu ceea ce este în mod obişnuit propriu pontifului
suprem să îndeplinim, prin acest decret al nostru, aprobăm calendarul, acum
îndreptat şi desăvârşit prin nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu faţă de
Biserica Sa, şi poruncim să fie făcut cunoscut tuturor şi să fie tipărit şi publicat
la Roma împreună cu martirologiul. Iar pentru ca fiecare dintre ele să fie
menţinute peste tot în lume nealterate şi curăţate de greşeli de tipar şi erori,
interzicem tuturor tipăritorilor stabiliţi în jurisdicţia noastră şi a sfintei Biserici
Romane, cu sau fără intermediari, sub pedeapsa confiscării cărţilor şi a unei
amenzi de o sută de ducaţi de aur de plătit Camerei Apostolice, iar celorlaltora,
stabiliţi în oricare alt ţinut, sub pedeapsa excomunicării şi a altor pedepse din
puterea noastră, ca să nu îndrăznească cumva să tipărească sau să pună în
vânzare sau să primească în vreun fel calendarul sau martirologiul fără licenţa
noastră.
În plus, înlăturăm şi suprimăm în întregime vechiul calendar şi voim ca
toţi patriarhii, mai marii oraşelor, arhiepiscopii, episcopii, abaţii şi ceilalţi
conducători bisericeşti să introducă noul calendar (la care a fost adaptată şi
lista martirologiului) pentru citirea slujbelor divine şi celebrarea sărbătorilor
404
fiecare în bisericile, mânăstirile, comunităţile, ordinele, serviciile militare şi
diocezele lor, şi să se folosească numai de acesta, atât aceştia cât şi toţi ceilalţi
preoţi, clerici şi laici de ambele sexe şi de asemenea militarii şi toţi credincioşii
creştini, a cărui folosire va începe după îndepărtarea celor zece zile din luna
octombrie a anului 1582. Iar pentru cei care locuiesc în regiuni îndepărtate,
încât nu pot să ia notă de aceste scrisori de la noi înainte de timpul prescris, se
va permite totuşi aceeaşi în luna octombrie a anului următor 1583, sau altul,
de bună seamă imediat când vor ajunge la ei aceste scrisori ale noastre, în
modul arătat de noi puţin mai înainte că se face o astfel de schimbare, după
cum mai abundent va fi explicată în calendarul nostru din anul reformei.
Iar prin autoritatea dată nouă de la Dumnezeu, îndemnăm şi rugăm pe fiul
nostru foarte drag întru Hristos, Rudolf, rege al romanilor ales împărat, şi pe
ceilaţi regi, principi, precum şi republicile, şi recomandăm aceloraşi, de vreme
ce au solicitat de la noi ca să săvârşim această lucrare strălucită, prin aceeaşi,
ba chiar prin mai mult, pentru a păstra armonia în celebrarea sărbătorilor între
popoarele creştine, să adopte acest calendar al nostru şi pentru ei, şi să aibe
grijă pentru adoptare şi respectare cu sfinţenie la toate popoarele religioase
supuse.
Dar pentru că ar fi dificil să aducem la cunoştinţă scrisorile de faţă către
toate ţările lumii creştine, acelea să fie expuse şi fixate la uşile Bisericii
Primului dintre Apostoli şi la uşile Cancelariei Apostolice, şi la vedere în
Câmpul Florei. Şi ordonăm ca exemplarele tipărite ale aceloraşi scrisori să fie
însoţite în plus şi de sulurile calendarului şi martirologiului inserate şi afişate,
sau semnate de mâna notarului public, de asemenea pecetluite şi cu sigiliul
unei persoane stabilite în rang bisericesc pentru ca să se aibă aceeaşi încredere
absolută neîndoielnică a neamurilor şi familiilor de peste tot în scrisorile
originale expuse. Prin urmare, niciunuia dintre oameni nu-i va fi permis să
încalce această pagină a regulilor, dispoziţiilor, decretelor, voinţei, aprobărilor,
interdicţiei, suprimării, abolirii, îndemnului şi rugăminţii noastre, sau să se
împotrivească ei cu îndrăzneală nesocotită. Iar dacă cineva va avea îndrăzneala
să atace aceasta, va face cunoştinţă cu mânia atotputernicului Dumnezeu şi a
apostolilor Petru şi Pavel care urmează să se abată asupra lui.
Dată la Tusculum în anul 1581 al întrupării Domnului, 6 calende martie,
anul al 10-lea al pontificatului nostru.
Cae. Glorierius
A. de Alexijs”119
„Although other calendars (such as the Jewish and the Islamic ones) have continued in use,
120
and although occasional attempts at calendar reform have gained some notoriety, since 1924
the entire world has been united in the secular use of the Gregorian calendar dates.”
408
Poloniei, singura Biserică ortodoxă ai cărei întâistătători au avut înţelepciunea
de a renunţa la calendarul iulian îndreptat folosit până nu de mult şi a reveni
la calendarul corect vechi iulian.
121Odată cu introducerea calendarului gregorian nu vom mai numi Sfintele Paşti sărbătoarea
catolicilor şi protestanţilor care prăznuiesc după acest calendar, ci Paşte. Astfel, sintagma de
Sfinte Paşti se referă exclusiv la Biserica ortodoxă care ţine pascalia după calendarul iulian.
409
Chiar dacă Sfintele Paşti ale anului 1583 au fost în aceeaşi zi cu Paştele
calendarului gregorian, totuşi denumirea diferită a zilelor, 31 martie 1583 în
calendarul iulian şi 10 aprilie 1583 în calendarul gregorian, indica fără niciun
dubiu că una dintre părţi este în eroare.
În anul 1584 Sfintele Paşti s-au sărbătorit de către ortodocşi pe data de
19 aprilie în calendarul iulian iar Paştele romano-catolicilor s-a prăznuit pe
data de 1 aprilie după calendarul gregorian, aceeaşi zi cu data de 22 martie în
calendarul iulian, ceea ce înseamnă că apusul a sărbătorit cu 29 de zile înainte
de vreme. De atunci, chiar dacă mai sunt ani în care atât ortodocşii cât şi
romano-catolicii şi protestanţii sărbătoresc Învierea Domnului în aceeaşi
duminică, la ora actuală, de cele mai multe ori, romano-catolicii şi protestanţii
sărbătoresc Paştele lor în duminici diferite faţă de ortodocşi.
În anul 2015, când redactam aceste rânduri, ortodocşii au sărbătorit
Sfintele Paşti în ziua de duminică 30 martie după calendarul iulian (echivalentă
cu data de 12 aprilie în calendarul gregorian) în vreme ce romano-catolicii şi
protestanţii au sărbătorit Paştele lor cu o săptămână mai devreme, în ziua de
duminică 5 aprilie în calendarul gregorian.
O altă consecinţă directă a reformării calendarului din anul 1582 este aceea
că, după aceast an, au început să existe dese situaţii în care romano-catolicii
au sărbătorit Paştele înaintea Paştelui evreiesc, lucru interzis de regula dată de
Sfinţii Părinţi la Sinodul de la Niceea. Într-adevăr, nici nu s-a ajuns până în
anul secular 1600, şi romano-catolicii au încălcat de două ori regula niceeană,
în anii 1587 şi 1598, sărbătorind Paştele în datele de 29 martie, respectiv
22 martie după noul calendar gregorian instaurat, în timp ce Paştele evreiesc
s-a sărbătorit la datele de 23 aprilie, respectiv 21 aprilie în acelaşi calendar,
adică în avans cu 25 de zile, respectiv 30 de zile. Situaţia s-a repetat la scurtă
vreme după păşirea în secolul al XVII-lea, când romano-catolicii, conform
noului calendar adoptat, au sărbătorit în anul 1606 Paştele din nou înaintea
evreilor, de data aceasta cu 27 de zile, adică pe data de 26 martie, în vreme ce
evreii au sărbătorit pe 22 aprilie. În anul 1609, urmând calendarului gregorian
greşit, romano-catolicii au sărbătorit Paştele în aceeaşi zi cu evreii, duminică
19 aprilie.
De atunci şi până astăzi, în urma folosirii calendarului gregorian,
romano-catolicii şi protestanţii au sărbătorit de foarte multe ori Paştele înaintea
evreilor sau odată cu ei, încălcând făţiş regula stabilită de Sfinţii Părinţi la
Sinodul de la Niceea. În urma studierii cu atenţie a datelor pascale pentru
Sfintele Paşti sărbătorite de creştinii ortodocşi conform calendarului iulian,
pentru Paştele sărbătorit de romano-catolici conform calendarului gregorian şi
pentru Paştele evreiesc, se poate realiza uşor următoarea statistică:
- în perioada 1583-2016 creştinii ortodocşi care au prăznuit Sfintele Paşti
conform calendarului iulian, le-au prăznuit întotdeauna după Paştele evreiesc.
- în aceeaşi perioadă de timp, romano-catolicii şi cei care au prăznuit Paştele
conform calendarului gregorian, le-au prăznuit de 62 de ori înainte de Paştele
evreiesc şi de 8 ori în aceeaşi zi cu acesta, conform statisticii următoare:
410
Paştele prăznuit conform calendarului gregorian
411
împărăteşti cu dată variabilă se ţin conform calendarului iulian vechi dar cu
data convertită în dată gregoriană. Acest fel de calendar a avut încă de la
început menirea de a fi un moment intermediar în încercarea de a-i păcăli pe
creştinii ortodocşi şi a-i face să accepte calendarul gregorian. Dacă nu ar fi
existat reforma calendaristică greşită făcută în 1582, nu ar fi existat nici acest
calendar hibrid menit să împace, chipurile, ”acribia” astronomică a
calendarului gregorian cu ”pogorământul” făcut faţă de fraţii ortodocşi care
sărbătoresc Sfintele Paşti în mod legiuit conform regulii Sinodului Niceean.
După cum am dovedit, ”acribia” astronomică a calendarului gregorian este o
mare minciună pe care istoria şi luminătorii de pe cer o vădesc în mod
incontestabil, iar încercarea de a face un calendar hibrid dintr-un calendar bun
deja existent, precum calendarul iulian, şi un calendar greşit, precum cel
gregorian, nu reprezintă altceva decât o mistificare uriaşă patronată de
întâistătătorii vremelnici şi nevrednici ai marilor Biserici autocefale ortodoxe
din România, spre ruşinea credincioşilor creştini din care facem şi noi parte,
din Grecia, din Bulgaria şi din Cipru, ţări ortodoxe în care se practică un astfel
de calendar la fel de nelegiuit precum cel gregorian. Spre cinstea ei, Biserica
ortodoxă a Poloniei a renunţat recent la un astfel de calendar, revenind la
calendarul iulian cel bun al Sfinţilor Părinţi de la Niceea, dând exemplul de
urmat pentru toate aceste Biserici căzute în greşeală. Iar faptul că Bisericile
autocefale ortodoxe din România, Grecia, Bulgaria şi Cipru sunt căzute în
greşeală evidentă este lesne vizbil prin consecinţele aduse de acest calendar
iulian îndreptat pe care-l folosim.
412
Praznicul data corectă data corespondentă
calendar vechi calendar îndreptat
413
Cele două tabele ne arată situaţia jalnică în care s-a ajuns, când, la ora
actuală, nu numai că aceste sărbători se prăznuiesc la date diferite de către
credincioşi cu aceeaşi credinţă ortodoxă, dar există destule cazuri când în una
şi aceeaşi zi creştinii ortodocşi din România, Grecia, Bulgaria şi Cipru
prăznuiesc o cu totul altă sărbătoare împărătească decât creştinii ortodocşi din
Serbia, Rusia, Ucraina, Moldova şi Georgia. Astfel, în aceeaşi zi când creştinii
ortodocşi care ţin corect calendarul iulian îl sărbătoresc pe Sfântul Dimitrie
izvorâtorul de mir, creştinii ortodocşi care urmează calendarul îndreptat îi
sărbătoresc pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar în ziua când primii îi
sărbătoresc pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, aceştia din urmă sărbătoresc
Intrarea Maicii Domnului în Biserică, ca să nu mai vorbim de faptul cu totul
ruşinos că, în ziua în care primii prăznuiesc corect Naşterea Domnului, ceilalţi
îl prăznuiesc pe Sfântul Ioan Botezătorul, întristând atât pe Domnul Iisus
Hristos cât şi pe Înaintemergătorul Lui.
Reaua credinţă a mai marilor ecleziarhi din Bisericile ortodoxe ale
României, Greciei, Bulgariei şi Ciprului care din 1924, şi 1968 pntru Bulgaria,
au obligat şi obligă poporul să prăznuiască greşit sărbătorile cu dată fixă se
vădeşte mai ales în cazul sărbătorilor cu dată fixă marcate de către Domnul
nostru prin minuni care încă se mai petrec şi în zilele noastre.
Boboteaza este indicată corect de minunea întoarcerii pentru câteva
minute a apelor Iordanului dinspre aval spre amonte, minune care are loc în
data de 6 ianuarie din calendarul iulian vechi. Această minune care se petrece
în ziua corectă de prăznuire a Botezului Domnului este amintită şi în slujba de
sfinţire a aghesmei mari, în rugăciunea Sfântului Sofronie, patriarhul
Ierusalimului, în care, într-un fragment spre sfârşitul ei, se spune (vezi
Molitfelnicul, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 684):
„Te-au văzut apele, Dumnezeule, Te-au văzut apele şi s-au temut. Iordanul
s-a întors înapoi, văzând Focul Dumnezeirii pogorându-Se trupeşte şi intrând
într-însul. Iordanul s-a întors înapoi, văzând pe Sfântul Duh în chip de
porumbel pogorându-Se şi zburând împrejurul tău. Iordanul s-a întors înapoi,
văzând pe Cel nevăzut în chip văzut, pe Făcătorul întrupat, pe Stăpânul în chip
de rob.”
Atâta vreme cât minunea invocată în rugăciunea Sfântului Sofronie al
Ierusalimului pentru slujba aghesmei mari se petrece şi în realitate, nu există
niciun argument logic pentru a rosti această rugăciune şi a face această slujbă
în altă zi, în care minunea nu se petrece. Dimpotrivă, a face aşa ceva în
cunoştinţă de cauză, ne referim la conducerea Bisericii noastre autocefale care
a impus şi impune a se face slujba aghesmei în altă zi decât cea arătată de
Domnul prin minune, nu înseamnă altceva decât fariseism la cote înalte.
În mod similar, ziua corectă de prăznuire a sărbătorii Schimbării la Faţă,
6 august în calendarul iulian, este indicată de minunea norului care se pogoară
pe Muntele Tabor în această zi.
414
5.2.2.2 Desfiinţarea unor mari sărbători şi posturi consacrate în
calendarul iulian – Kiriopasha şi Postul Sfinţilor Apostoli.
Batjocorirea săptămânii de harţi de după Rusalii şi a Postului
Sfinţilor Apostoli.
415
ţinere a acestui post, găsim că durata maximă a postului poate fi de doar 29 de
zile atunci când Sfintele Paşti sunt pe 4 aprilie, iar când Sfintele Paşti se
sărbătoresc după data de 30 aprilie, în intervalul 3-8 mai, practic Postul Sfinţilor
Apostoli se desfiinţează. Într-adevăr, Postul Sfinţilor Apostoli, care debutează
canonic după Duminica Tuturor Sfinţilor, prima duminică după Cincizecime, se
desfiinţează atunci când Sfintele Paşti se prăznuiesc în intervalul 1-8 mai,
deoarece data de 29 iunie poate fi înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor, în
chiar această duminică, sau la 1-3 zile după ea. Din anul 1924, de când a
căzut peste noi pacostea acestui calendar îndreptat şi până acum, în anul
2016, Postul Sfinţilor Apostoli a fost desfiinţat de 16 ori.
Pentru ca totuşi şi în aceste cazuri, când Paştele se prăznuieşte în
intervalul 1-8 mai, să se ţină un simulacru de post al Sfinţilor Apostoli, mai
marii care au impus şi menţin în chip cu totul nefiresc Bisericii autocefale
ortodoxe române, greceşti, bulgare şi cipriote, folosirea acestui calendar,
procedează la o altă nelegiuire. Ei decretează un post al Sfinţilor Apostoli de 2-3
zile, dar care adesea are loc în săptămâna de harţi ce urmează imediat după
Rusalii. Prin această nelegiuire credincioşii acestor Biserici, în loc să se bucure
de Cincizecime şi de Sărbătoarea Sfintei Treimi prin săptămâna de harţi care
urmează, trebuie să ţină post. Astfel, prin faptul că bucuria legitimă este
înlocuită în mod nelegiuit cu postul nelegitim, se strică şi bucuria, se strică şi
postul. Chiar în anul 2013 în care am urmărit cu ochiul liber formarea lunii
pascale, întrucât Sfintele Paşti s-au sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la
data de 5 mai, am fost martor al acestui mod total necanonic în care s-a ţinut
Postul Sfinţilor Apostoli. Într-adevăr, în anul 2013, pe lângă faptul că
sărbătoarea împărătească a Sfintei Treimi a coincis în mod cu totul nepermis,
credem noi, cu sărbătoarea împărătească a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul,
ceea ce nu ar fi fost posibil nicicum dacă se folosea caledarul iulian veritabil,
postul de 3 zile al Sfinţilor Apostoli din perioada 26-28 iunie 2013, a cuprins
exact cele două zile, cea de miercuri şi cea de vineri din săptămâna de bucurie
ce urmează imediat după Rusalii, în care trebuia să se ţină harţi. Dar situaţia a
fost şi mai nefirească în anul 1983 când Sfintele Paşti au avut loc pe data de
8 mai. Conform preotului profesor Ene Branişte (vezi Liturgica generală, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, pagina 210), atunci postul a fost
numai de 2 zile, anume în zilele de 27 şi 28 iunie 1983, iar ceea ce este de o
gravitate ieşită din comun este faptul că în ziua de luni 27 iunie 1983 a fost
sărbătoarea Sfintei Treimi şi aceasta s-a ţinut cu post, deoarece ziua de
29 iunie a Sfinţilor Apostoli urma miercuri peste 2 zile. Ne întrebăm pe bună
dreptate, în caz că se vor menţine astfel de reguli calendaristice nesăbuite şi
după anul 2200, şi, prin decalajul de 15 zile ce se va produce atunci faţă de
calendarul iulian, în anii în care Sfintele Paşti se vor sărbători la 10 mai, iar
ziua de 29 iunie a sărbătorii Sfinţilor Apostoli va coincide în acest calendar cu
lunea sărbătorii Sfintei Treimi, ce decizie va mai lua Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române atunci? Să se ţină post de Rusalii în acelaşi chip în care s-a ţinut post
de Sfânta Treime în anul 1983? Ar fi o decizie la fel de mizerabilă.
416
la Niceea care spune că Sfintele Paşti se sărbătoresc în prima duminică de
după luna plină de după echinocţiul de primăvară.
Pentru a putea exemplifica această situaţie, este de ajuns să ne uităm pe
calendarele ortodoxe tipărite de Patriarhia Română în stil iulian îndreptat
pentru anii 2012 şi 2013 în care Sfintele Paşti s-au prăznuit, conform acestora,
în duminicile de 15 aprilie 2012, respectiv 5 mai 2013. Pe aceste calendare,
fiind trecută şi ziua cu faza de lună plină, se poate observa că aceasta apare în
dreptul zilelor de vineri 6 aprilie 2012, respectiv joi 25 aprilie 2013. Dacă s-ar fi
respectat punctul din regula niceeană de stabilire a Sfintelor Paşti în prima
duminică de după luna plină, atunci ele ar fi trebuit să se prăznuiască în
calendarul îndreptat în duminicile de 8 aprilie 2012, respectiv 28 aprilie 2013.
Menţionăm că în aceşti ani Paştele evreiesc a căzut sâmbătă 7 aprilie 2012,
respectiv marţi 26 martie 2013, adică nu a influenţat cu nimic sărbătorirea
Sfintelor Paşti pe 8 aprilie 2012, respectiv 28 aprilie 2013. Cu alte cuvinte, în
aceşti ani, Sfintele Paşti s-au sărbătorit în calendarul iulian îndreptat în mod
anticanonic, în a 2-a duminică de după luna plină de după echinocţiul de
primăvară şi nu în prima cum cerea regula.
După cum am văzut deja, dacă Sfintele Paşti pentru creştinii ortodocşi care
utilizează calendarul îndreptat sunt în luna mai, atunci postul Sfinţilor Apostoli
se desfiinţează şi ziua de 29 iunie a Sărbătorii Sfinţilor Apostoli intră în
săptămâna de bucurie de după Rusalii, săptămână pe care Sfinţii Părinţi ai
417
Bisericii au rânduit-o să se prăznuiască cu harţi, dar pe care vlădicii Bisericii
Ortodoxe Române de după 1924 şi până astăzi o tulbură cu post din cauza
acestei suprapuneri care în calendarul iulian corect nu poate avea loc. Am
văzut cum în anul 1983 ei au hotărât să se ţină post chiar în lunea de după
Rusalii închinată sărbătoririi Sfintei Treimi. Oare, dacă acest calendar nelegiuit
se va menţine până în anul 2078, când situaţia va fi similară, cu Sfinte Paşti pe
8 mai, vor mai avea vlădicii noştri de atunci aceeaşi îndrăzneală nesăbuită de a
decreta post de praznicul împărătesc al Sfintei Treimi?
Dar aceasta nu este încă situaţia cea mai dezastruoasă pe care o poate
crea calendarul îndreptat. Dacă vlădicii noştri din 1983 au procedat astfel, cum
vor proceda vlădicii noştrii din anul 2268, când Sfintele Paşti vor fi în acest
calendar pe 10 mai şi Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli va coincide chiar cu
Sărbătoarea Sfintei Treimi? Vor decreta post chiar în ziua de Rusalii? Sperăm
ca Domnul să ajute să nu se producă o astfel de nelegiuire şi să ne întoarcem
până atunci la calendarul iulian original, în care Apostolii nu se războiesc cu
Sfânta Treime impunând post acolo unde este cazul să prăznuim cu bucurie.
Iar aceste aspecte încă nu epuizează nelegiuirile care pot urma în caz că se
va menţine în timp acest calendar îndreptat. Încet, încet dar sigur pentru
creştinii ortodocşi care-l urmează, Sfintele Paşti se vor deplasa din aprilie în
mai. Iată mai jos o statistică a acestei deplasări spre mai a Sfintelor Paşti în
calendarul îndreptat până în anul 3899:
1924-2099 13 zile 31 ori (13 ori între 1924 -1999) 8 mai 1983
(18 ori între 2000 -2999) 8 mai 2078
2100-2199 14 zile 20 ori 9 mai 2173
2200-2299 15 zile 23 ori 10 mai 2268
2300-2499 16 zile 52 ori (27 ori între 2300 -2399) nu
(25 ori între 2400 -2499) nu
2500-2599 17 zile 29 ori 12 mai 2515
2600-2699 18 zile 34 ori 13 mai 2610
2700-2899 19 zile 73 ori (37 ori între 2700-2799) 14 mai 2705
(36 ori între 2700-2799) 14 mai 2800
2900-2999 20 zile 42 ori nu
3000-3099 21 zile 46 ori 16 mai 3047
3100-3299 22 zile 94 ori (47 ori între 3100-3199) 17 mai 3142
(47 ori între 3200-3299) 17 mai 3237
3300-3399 23 zile 52 ori 18 mai 3332
3400-3499 24 zile 53 ori nu
3500-3699 25 zile 118 ori (59 ori între 3500-3599) 20 mai 3579
(59 ori între 3600-3699) 20 mai 3674
3700-3799 26 zile 61 ori 21 mai 3769
3800-3899 27 zile 65 ori 22 mai 3864
Statistica de mai sus ne arată că, dacă acum mai acceptăm această situaţie
nelegiuită a Postului Sfinţilor Apostoli dictată de calendarul îndreptat care
conduce spre tot mai deasa desfiinţare a acestui post şi înlocuirea lui cu un
simulacru cu totul necanonic care tulbură celelalte sărbători, mai târziu, încet,
încet, ne vom obişnui cu ea, căci se va îndesi. Iar îndesirea sărbătoririi Sfintelor
Paşti în mai va coincide în calendarul îndreptat cu îndesirea desfinţării Postului
418
Sfinţilor Apostoli. După cum se observă, dacă se va mai menţine acest
calendar, în viitor se va instaura o harababură de nedescris în rânduiala
sărbătorilor împărăteşti căci, spre exemplu, în anul 3769, Sfintele Paşti vor fi
de Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, iar Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli
va pica chiar de Înălţare. Oare în anii 3579 şi 3674, când Sărbătoarea Sfinţilor
Apostoli va pica la o zi după Înălţare, vor pune vlădicii de atunci post de
Înălţare sau ne vor lăsa să ciocnim tradiţionalele ouă roşii şi să putem zice
„Hristos S-a înălţat!”? Nu este de glumă, căci după cum vom vedea, se duce o
luptă acerbă şi necontenită împotriva Domnului Iisus Hristos, şi folosirea
calendarului îndreptat este doar un aspect al acestei lupte.
Un alt aspect, nu mai puţin important de discutat, referitor la deplasarea
în mai a Sfintelor Paşti pentru creştinii ortodocşi care utilizează calendarul
îndreptat, în caz că nu va fi desfiinţat între timp, este cel legat de denumirea
zilei în care se prăznuiesc. Mulţi ar spune că nu este nicio problemă dacă
Sfintele Paşti se prăznuiesc la date calendaristice diferite dar în aceeaşi zi, cum
ar fi de exemplu 22 martie în calendarul iulian echivalent cu 4 aprilie în
calendarul îndreptat. Oare? Se ştie că, acum, perioada 4 aprilie–8 mai în care
se pot prăznui Sfintele Paşti conform acestui calendar corespunde cu perioada
22 martie–25 aprilie în care se pot prăznui Sfintele Paşti conform calendarului
iulian corect, adică există o decalare de 13 zile. Odată cu trecerea anilor
centenali nedivizibili cu 400, decalarea se va mări. De exemplu, după trecerea a
încă 27 de ani centenali nedivizibili cu 400, în care se va aplica şi în calendarul
îndreptat regula gregoriană de considerare a anilor centenali nebisecţi, se va
ajunge la prăznuirea Sfintelor Paşti conform acestui calendar în perioada
1 mai–3 iunie, la distanţă de 40 de zile de perioada 22 martie–25 aprilie, faptul
fiind posibil după anul 5500. Atunci, dacă Sfintele Paşti vor fi pe 22 martie în
calendarul iulian corect, ele vor fi pe 1 mai în calendarul îndreptat. Dar 1 mai
va fi în acel an data în care creştinii ortodocşi care folosesc calendarul corect
prăznuiesc Înălţarea Domnului! Deşi va fi una şi aceeaşi zi de facto, cum va
privi Domnul faptul că ei i se alocă în calendarul îndreptat data acordată zilei
Înălţării în calendarul corect? Oare nu Se va simţi jignit şi îndurerat, de vreme
ce El ne-a făcut pe cer luminători care ascultă de calendarul corect şi ne indică
Sfintele Paşti şi celelalte sărbători la date bine rânduite şi fără nicio tulburare?
În fine, un ultim aspect extrem de important de discutat, legat de această
decalare este problema de anotimp. Dacă, spre exemplu, se va ajunge la o
decalare de 70 de zile în calendarul iulian corect faţă de calendarul îndreptat,
atunci Sfintele Paşti, sărbătorite în una şi aceeaşi zi de către toţi creştinii
ortodocşi, vor fi pe 22 martie în calendarul corect şi pe 1 iunie în calendarul
îndreptat. Întrebarea care se pune este următoarea: Cum va fi vremea în
această zi comună, va fi o vreme mai răcoroasă de martie sau o vreme
călduroasă de iunie? Este limpede că atunci însăşi natura creată de Dumnezeu
va da verdictul asupra corectitudinii calendaristice şi va hotărî care dintre cele
două calendare este cel bun. Să ajungem oare până la situaţia în care vlădicii
noştri, văzând că de Sfintele Paşti copacii nici n-au înflorit şi lămurindu-se în
sfârşit că nu poate fi vorba de 1 iunie, vor renunţa la calendarul îndreptat şi vor
reveni abia atunci la calendarul iulian corect? Ar fi cumplit. Dar asupra acestui
aspect de anotimp vom discuta şi în capitolul următor, atunci când vom face
comparaţia între aceleaşi date calendaristice, reprezentate de zile diferite în
calendarul gregorian faţă de cel iulian.
419
5.2.3.2 Despărţirea definitivă a sărbătoririi Sfintelor Paşti de
către credincioşii ortodocşi faţă de Paştele romano-catolicilor şi
protestanţilor. Deplasarea spre iarnă a datei de sărbătorire a
Paştelui de către credincioşii romano-catolici şi protestanţi.
Chiar dacă acum datele din calendarul iulian şi cel gregorian sunt
decalate cu 13 zile, observăm că în vremurile noastre încă mai sunt ani în care,
deşi aflate la date calendaristice diferite după aplicarea bulei papale din 1582,
Sfintele Paşti ale creştinilor ortodocşi şi Paştele romano-catolicilor şi
protestanţilor se prăznuiesc în aceeaşi duminică. Pe măsură însă ce decalarea
celor două calendare va deveni tot mai mare în timp, anii în care sărbătoarea se
va prăznui în aceeaşi zi de duminică atât de către ortodocşi cât şi de către
romano-catolici şi protestanţi se vor rări, până se va ajunge la momentul în
care nu va mai fi posibilă sărbătorirea comună. Pentru a cerceta acest fenomen
în timp şi a afla care este ultimul an în care sărbătoarea va fi în aceeaşi zi atât
pentru creştinii ortodocşi cât şi pentru romano-catolici şi protestanţi, să facem
o statistică a evoluţiei depărtării în zile între Sfintele Paşti şi Paştele
romano-catolic începând încă din anul 1583. În tabelul de mai jos, simbolul
indică distanţa în zile cu care Paştele romano-catolic se sărbătoreşte înaintea
Sfintelor Paşti, iar simbolul δ indică decalarea în zile dintre cele două
calendare:
420
Tabelul pe care l-am realizat urmărind datele pascale pentru viitor (date
care pot fi aflate cu ajutorul algoritmilor matematici; acest calcul a fost o
preocupare permanentă a pascaliografilor încă de la începutul creştinismului şi
putem da exemple de mulţi Sfinţi Părinţi care au furnizat pentru calendarul
iulian algoritmi simpli de calcul al datei pascale; pentru aflarea acestei date în
calendarul gregorian calculul este mai complicat, dar şi acolo algoritmii
matematici furnizează date sigure pentru anumite perioade de timp) ne arată că
ultima sărbătoare în aceeaşi zi pentru creştinii ortodocşi şi pentru catolici şi
protestanţi va avea loc în secolul al XXVII-lea d. H., mai precis în anul 2698.
După cum observăm din statistica prezentată în tabel, cu timpul, diferenţa
de zile dintre Sfintele Paşti şi Paştele romano-catolic se va mări. Numărul de
sărbători pascale comune se va diminua odată cu trecerea secolelor şi,
începând cu anul 2700, nu va mai fi posibilă sărbătorirea în aceeaşi zi, chiar
dacă la date calendaristice diferite în calendarul iulian şi cel gregorian. Acelaşi
lucru se va petrece într-un viitor mai depărtat şi cu distanţa de 7 zile între
Sfintele Paşti şi Paştele romno-catolic, apoi cu cea de 14 zile şi tot aşa cu
multiplii de 7 zile.
Astfel, chiar dacă atât în calendarul iulian corect cât şi în cel gregorian
sărbătoarea pascală nu poate cădea decât în perioada 22 martie – 25 aprilie,
din cauza decalării dintre ele, în viitor se va pune cu pregnanţă problema
anotimpului în care va fi această sărbătoare în cele două calendare. De pildă,
atunci când decalarea δ va fi de 31 de zile, cum se va întâmpla între anii
4300-4399, şi sărbătoarea va pica timpuriu, să zicem pe 22 martie, se pune
problema în care dintre cele două calendare ziua de 22 martie va corespunde
anotimpului corect. Dacă ar fi corect calendarul gregorian şi datele din el în
concordanţă cu anotimpul, atunci ar trebui ca, din cauza decalării de 31 de
zile, Sfintele Paşti de la 22 martie din calendarul iulian să corespundă zilei de
22 aprilie. În schimb dacă este corect calendarul iulian şi datele din el în
concordanţă cu anotimpul, atunci ar trebui ca din cauza decalării de 31 de zile,
datele din calendarul gregorian să corespundă perioadei 18-19 februarie. Tot
astfel, în cazul unei decalări δ de 62 de zile, dacă ar fi corect calendarul
gregorian, Sfintele Paşti de la 22 martie în calendarul iulian ar trebui să
corespundă zilei de 23 mai în calendarul gregorian, iar dacă este corect
calendarul iulian, Paştele romano-catolic de la 22 martie va corespunde
perioadei 18-19 ianuarie în calendarul gregorian. Şi în acest caz, natura creată
de Dumnezeu îşi va da verdictul şi ne va arăta cu certitudine că este mincinos
calendarul gregorian, deoarece acesta va fi calendarul instabil faţă de
anotimpul primăverii, glisând spre iarnă, în timp ce calendarul iulian este
stabil faţă de anotimpul primăverii aşa cum cunoaştem încă de la Sfinţii Părinţi
care l-au adoptat. Tot ceea ce putem noi spera este să nu treacă atâta amar de
vreme şi să nu se ajungă chiar până la situaţia în care romano-catolicii şi
protestanţii vor sărbători Paştele în viscol şi în troiene de zăpadă pentru ca
papa de la Roma să realizeze că bula papală Inter Gravissimas nu a fost deloc
infailibilă, ci de-a dreptul mincinoasă şi hulitoare de Dumnezeu. Semne sunt
destule. De exemplu în anul 2015, când romano-catolicii şi protestanţii au
prăznuit Paştele pe data de 5 aprilie după calendarul gregorian, cu o
săptămână înainte de data de prăznuire de 30 martie din calendarul iulian
(echivalentă cu data de 12 aprilie în calendarul gregorian), de Floriile lor salcia
era golaşă în vreme ce, la o săptămână, de Floriile noastre, salcia a avut frunze
şi muguri, numai bună pentru a fi folosită în locul ramurilor de finic cu care a
fost întâmpinat Domnul, ca simbol al intrării Sale în Ierusalim.
421
Dar există şi acum un reper sigur care ne arată că Paştele romano-catolicilor
şi protestanţilor glisează spre iarnă, fără să fie nevoie să mai aşteptăm trecerea
anilor. Este vorba de poziţia Lunii în crugul ei de 19 ani în cele două calendare,
poziţie pe care o vom studia în capitolul următor.
122 De acum încolo noi vom înţelege prin epacta Lunii în calendarul iulian numai vârsta Lunii
la data de 22 martie din acest calendar.
424
pătrare, Luna are vârsta în jur de 8 sau 9 pentru pătrarul în creştere şi 22 sau
23 pentru pătrarul în descreştere.
În calendarul iulian Crugul Lunii este de 19 ani, ceea ce înseamnă că, după
19 ani, Luna revine cu exact aceeaşi vârstă în exact aceeaşi dată lunară din
calendar. Astfel, pentru o dată anume din calendarul iulian nu sunt posibile
decât 19 epacte.
Numărul de aur este numărul care ne arată în ce an din Crugul de 19 ani al
Lunii suntem, fiind de asemenea şi un număr de ordine al fiecărei epacte lunare
din calendarul iulian.
Prin urmare, fiecare an are un anumit număr de aur în Crugul Lunii, număr
care ne arată totodată si epacta lunară din acel an. Numărul de aur este
cuprins între 1 şi 19 şi se poate afla foarte uşor prin adăugarea unei unităţi la
restul împărţirii la 19 a anului pentru care dorim să aflăm acest număr.
NA = rest (an/19) + 1
Cunoscând numărul de aur al unui an, se poate afla şi epacta lunară din
acel an, deoarece între epacta lunară şi numărul aur există relaţia:
Observăm că în relaţia pentru epacte din calendarul iulian apar numărul 11,
care reprezintă diferenţa în zile întregi dintre durata anului solar şi durata celor
12 luni sinodice dintr-un astfel de an, numărul 19, care reprezintă numărul de
ani din Crugul Lunii, şi numărul 30, care este vârsta maximă a Lunii.
În continuare, pentru a putea descoperi regula după care funcţionează ciclul
de epacte introduse de papă în calendarul gregorian, trebuie să determinăm
mai întâi ciclul de epacte din calendarul iulian. Vom calcula astfel epacta
lunară corespunzătoare fiecăruia dintre cele 19 numere de aur din Crugul
Lunar de 19 ani din calendarul iulian.
Pentru NA=1, epacta este:
E = rest [11x (NA-1)]/30 = rest [11x (1-1)]/30 = rest [(11x 0)/30] = rest 0/30 = 0
Pentru NA=2, epacta este:
E = rest [11x (2-1)]/30 = rest (11x 1)/30 = rest 11/30 = 11
Pentru NA=3, epacta este:
E = rest [11x (3-1)]/30 = rest (11x 2)/30 = rest 22/30 = 22
Pentru NA=4, epacta este:
E = rest [11x (4-1)]/30 = rest (11x 3)/30 = rest 33/30 = 3
Pentru NA=5, epacta este:
E = rest [11x (5-1)]/30 = rest (11x 4)/30 = rest 44/30 = 14
Pentru NA=6, epacta este:
E = rest [11x (6-1)]/30 = rest (11x 5)/30 = rest 55/30 = 25
Pentru NA=7, epacta este:
E = rest [11x (7-1)]/30 = rest (11x 6)/30 = rest 66/30 = 6
Pentru NA=8, epacta este:
E = rest [11x (8-1)]/30 = rest (11x 7)/30 = rest 77/30 = 17
Pentru NA=9, epacta este:
E = rest [11x (9-1)]/30 = rest (11x 8)/30 = rest 88/30 = 28
Pentru NA=10, epacta este:
E = rest [11x (10-1)]/30 = rest (11x 9)/30 = rest 99/30 = 9
Pentru NA=11, epacta este:
E = rest [11x (11-1)]/30 = rest (11x 10)/30 = rest 110/30 = 20
425
Pentru NA=12, epacta este:
E = rest [11x (12-1)]/30 = rest (11x 11)/30 = rest 121/30 = 1
Pentru NA=13, epacta este:
E = rest [11x (13-1)]/30 = rest (11x 12)/30 = rest 132/30 = 12
Pentru NA=14, epacta este:
E = rest [11x (14-1)]/30 = rest (11x 13)/30 = rest 143/30 = 23
Pentru NA=15, epacta este:
E = rest [11x (15-1)]/30 = rest (11x 14)/30 = rest 154/30 = 4
Pentru NA=16, epacta este:
E = rest [11x (16-1)]/30 = rest (11x 15)/30 = rest 165/30 = 15
Pentru NA=17, epacta este:
E = rest [11x (17-1)]/30 = rest (11x 16)/30 = rest 176/30 = 26
Pentru NA=18, epacta este:
E = rest [11x (18-1)]/30 = rest (11x 17)/30 = rest 187/30 = 7
Pentru NA=19, epacta este:
E = rest [11x (19-1)]/30 = rest (11x 18)/30 = rest 198/30 = 18
Odată ce cunoaştem care este vârsta lunii la o anumită dată din calendarul
iulian, putem afla la ce dată va fi luna plină pascală faţă de această dată de
referinţă. În calculul pascal al Sfinţilor Părinţi se considera că luna pascală se
formează când Luna este în faza de lună plină, la vârsta de 14 zile, fiind
cunoscută sub denumirea de Luna 14. Să descoperim acum, cu ajutorul şirului
de epacte calculate mai sus, care este şirul de date din calendarul iulian în care
poate cădea luna plină pascală.
Pentru NA = 1 → E = 0. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este 0, mai
trebuie să treacă încă 14 zile până la luna plină. În consecinţă, luna plină
pascală va fi pe data de 5 aprilie.
Pentru NA = 2 → E = 11. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
11 zile, mai trebuie să treacă încă 3 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 25 martie.
Pentru NA = 3 → E = 22. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
22 de zile, mai trebuie să treacă încă 8 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 22 de zile de la data de 22 martie,
adică pe data de 13 aprilie.
Pentru NA = 4 → E = 3. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
3 zile, mai trebuie să treacă încă 11 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 2 aprilie.
Pentru NA = 5 → E = 14. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
14 zile atunci luna plină pascală este chiar pe 22 martie.
Pentru NA = 6 → E = 25. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
25 de zile, mai trebuie să treacă încă 5 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 19 zile de la data de 22 martie, adică
pe data de 10 aprilie.
Pentru NA = 7 → E = 6. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
6 zile, mai trebuie să treacă încă 8 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 30 martie.
Pentru NA = 8 → E = 17. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
17 zile, mai trebuie să treacă încă 13 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
426
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 27 de zile de la data de 22 martie,
adică pe data de 18 aprilie.
Pentru NA = 9 → E = 28. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
28 de zile, mai trebuie să treacă încă 2 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 16 zile de la data de 22 martie, adică
pe data de 7 aprilie.
Pentru NA = 10 → E = 9. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
9 zile, mai trebuie să treacă încă 5 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 27 martie.
Pentru NA = 11 → E = 20. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
20 de zile, mai trebuie să treacă încă 10 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 24 de zile de la data de 22 martie,
adică pe data de 15 aprilie.
Pentru NA = 12 → E = 1. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
1 zi, mai trebuie să treacă încă 13 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 4 aprilie.
Pentru NA = 13 → E = 12. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
12 zile, mai trebuie să treacă încă 2 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 24 martie.
Pentru NA = 14 → E = 23. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
23 de zile, mai trebuie să treacă încă 7 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 21 de zile de la data de 22 martie,
adică pe data de 12 aprilie.
Pentru NA = 15 → E = 4. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
4 zile, mai trebuie să treacă încă 10 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 1 aprilie.
Pentru NA = 16 → E = 15. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
15 zile, înseamnă că ea avea vârsta de 14 zile cu o zi înainte, adică pe data de
21 martie, deci era lună pascală în chiar ziua echinocţiului de primăvară.
Pentru NA = 17 → E = 26. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
26 de zile, mai trebuie să treacă încă 4 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 18 zile de la data de 22 martie, adică
pe data de 9 aprilie.
Pentru NA = 18 → E = 7. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
7 zile, mai trebuie să treacă încă 7 zile până la luna plină. În consecinţă, luna
plină pascală va fi pe data de 29 martie.
Pentru NA = 19 → E = 18. Când vârsta Lunii la data de 22 martie este de
18 zile, mai trebuie să treacă încă 12 zile până când va ajunge la vârsta de
30 de zile, adică până la terminarea lunii sinodice, după care mai trebuie să
treacă încă 14 zile din următoarea lună sinodică până la luna plină. În
consecinţă, luna plină pascală va fi după 26 de zile de la data de 22 martie,
adică pe 17 aprilie.
427
Observăm că, indiferent de an, în calendarul iulian luna plină pascală nu
poate fi decât în 19 date calendaristice fixe cuprinse în intervalul calendaristic
21 martie – 18 aprilie. În calendarul iulian, luna plină pascală nu va fi
niciodată în zilele de 23, 26, 28 şi 31 martie sau 3, 6, 8, 11, 14 şi 16 aprilie.
Pentru o mai bună ordonare a informaţiilor pe care le-am obţinut până
acum despre numărul de aur, epacte şi despre datele posibile din calendarul
iulian în care poate fi luna plină pascală, vom întocmi următorul tabel care se
va dovedi foarte util în cele ce urmează:
1 0 5 aprilie
2 11 25 martie
3 22 13 aprilie
4 3 2 aprilie
5 14 22 martie
6 25 10 aprilie
7 6 30 martie
8 17 18 aprilie
9 28 7 aprilie
10 9 27 martie
11 20 15 aprilie
12 1 4 aprilie
13 12 24 martie
14 23 12 aprilie
15 4 1 aprilie
16 15 21 martie
17 26 9 aprilie
18 7 29 martie
19 18 17 aprilie
Prin urmare, pentru calculul lunii pline pascale, în locul singurului şir ciclic
de 19 valori posibile de epacte dintr-un Crug al Lunii din calendarul iulian,
astrologii papali au inventat pentru calendarul gregorian şiruri schimbătoare de
123 Este demn de observat faptul că şi în cazul acestui număr suma cifrelor este 10.
124 „Edidit etiam tabellam, tam solaris anni æquationibus, quam lunaris cum solari
deservientem, in qua B æquando anno solari dextro lateri apposita, cum adest, intercalarem
eum, cum abest, communem ostendit; reliquæ literæ lunaris anni cum solari æquationi
inserviunt. Ea autem multiplex est; una quæ 300 annis debetur, ut diximus; altera quæ bis
millenis et quadringenis, quoniam non exacte 300 illis annis unus debetur dies. Duodecim
enim anni et sex menses desiderantur, qui in 2400 annis tertiam fere diei partem conficiunt et
in sequentem centesimum æquationem transferunt; alia propter omissam intercalationem, quæ
alias fieri debuit.”
429
epacte, în care se pot regăsi toate cele 30 de epacte posibile ale Lunii distribuite
pe cei 19 ani ai Crugului Lunar.
În bula Inter Gravissimas papa nu dă niciun detaliu despre formula
astrologică de calcul al epactelor din calendarul gregorian. Nu se aminteşte
nicio regulă de modificare a epactelor lunii pentru acest calendar în raport cu
calendarul iulian. Urmează să dezvăluim noi cum se modifică datele lunii
pascale în calendarul gregorian. Pentru aceasta vom face o comparaţie a datelor
mereu schimbătoare ale lunilor pascale în crugurile de 19 ani ale Lunii din
calendarul gregorian cu datele mereu aceleaşi ale lunilor pascale în Crugul de
19 ani al Lunii din calendarul iulian.
430
Observăm din tabel că decalajul dintre luna plină pascală din calendarul
gregorian şi luna plină pascală din calendarul iulian este de 3 zile de 14 ori, de
33 de zile de 4 ori şi de 4 zile o dată. Aceste decalări faţă de Crugul Lunii din
calendarul iulian aduc cu ele primele ravagii calendaristice ale reformei. Din
cauza decalajului de 33 de zile, în doi ani, 1598 şi 1606, romano-catolicii au
prăznuit Paştele pe 22 martie, respectiv pe 26 martie, înainte de Paştele
evreiesc care s-a ţinut pe 21 aprilie, respectiv pe 22 aprilie. De asemenea,
atunci când Luna a fost decalată în crug cu 4 zile, în 1609, romano-catolicii au
prăznuit Paştele în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc. Iată, aşadar, primele
consecinţe ale ”corectitudinii” astronomice invocate de papa Grigorie al XIII-lea
şi predecesorii lui pentru schimbarea calendarului: regula de la Niceea, de a nu
sărbători Sfintele Paşti înainte de Paştele evreiesc, sau în acelaşi timp cu
acesta, a fost încălcată cu bună ştiinţă.
În continuare, pentru următoarele 4 cruguri lunare complete, 1615-1633,
1634-1652, 1653-1671 şi 1672-1690, datele lunilor pascale sunt identice cu
cele pentru crugul lunar 1596-1614 şi, în fiecare din aceste cruguri de 19 ani,
se prăznuieşte de 2 ori Paştele romano-catolic înainte de Paştele evreiesc.
Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 1600 este aceea
că, după tăierea de 10 zile din crugul solar şi tăierile de 3-4 zile din crugul lunar
efectuate în anul 1582, nu se mai taie nicio zi din crugul solar nici din crugul
lunar până în anul centenal 1700.
Situaţia se schimbă însă pentru anul centenal 1700 când, odată cu tăierea
unei zile în plus faţă de cele 10 zile tăiate de papa Grigorie la 1582, se
introduce şi în crugul lunar o tăiere de o zi pentru ca luna plină pascală să-şi
poată păstra aceeaşi distanţă faţă de echinocţiu. În tabelul de mai jos, pentru a
vedea mai bine modificările aduse în crugul lunar din calendarul gregorian
după 1700, sunt arătate datele pentru luna plină pascală pentru crugul lunar
care conţine anul 1700, precum şi pentru crugul lunar următor.
Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este acela că, pentru anul cu
numărul de aur 14, prin tăierea unei zile din crugul lunar odată cu trecerea în
anul centenal 1700, data lunii pline pascale care în crugul anterior, 1672-1690,
era 18 aprilie, devine 21 martie, şi în loc de 4 decalaje de 33 de zile faţă de luna
pascală din calendarul iulian vom avea 5 astfel de decalaje în crugul lunar.
Acest lucru a condus la creşterea de la 2 la 3 a numărului de date pascale per
crug în care romano-catolicii au prăznuit Paştele lor înainte de Paştele evreiesc.
Sesizăm acum o altă ciudăţenie a calendarului gregorian. După 5 cruguri
lunare complete şi identice, anume cele dintre anii 1596–1690, tăierea a încă
unei zile din calendar în anul 1700, precum şi a unei zile din crugul lunar,
determină formarea în acest calendar a 3 cruguri lunare succesive diferite,
anume crugul 1672-1690, 1691-1709 şi 1710-1728. Această situaţie va deveni
o regulă la trecerea într-un an centenal cu modificare de zile în crugurile solar
sau lunar.
Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 1700 este aceea
că se taie o zi din calendar atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru
anul cu numărul de aur 14 luna plină pascală se formează pe data de 21 martie
în loc de 18 aprilie cum se forma în crugurile lunare de până la 1700.
Pentru următorele 9 cruguri lunare complete în calendarul gregorian, anume
1729-1747, 1748-1766, 1767-1785, 1786-1804, 1805-1823, 1824-1842,
1843-1861, 1862-1880 şi 1881-1899, datele lunilor pascale sunt identice cu
cele pentru crugul lunar 1710-1728. De asemenea, crugul lunar 1691-1709 şi
toate cele 10 cruguri lunare identice următoare începând cu crugul 1710-1728
conţin fiecare câte 3 date pascale per crug la care romano-catolicii şi, ulterior,
protestanţii care au adoptat calendarul gregorian, au prăznuit Paştele înainte
de Paştele evreiesc.
432
La trecerea în anul secular 1800, cu toate că şi atunci s-a mai tăiat o zi din
crugul solar, crugul lunar a fost lăsat nemodificat. Acest lucru a făcut, însă, să
se modifice cu o zi distanţa dintre luna pascală din calendarul gregorian şi cel
iulian, ajungându-se la 4 zile, respectiv 34 de zile. Amintim că şi în secolul al
XIX-lea romano-catolicii au prăznuit Paştele înaintea celui evreiesc de 3 ori per
crug lunar, iar în anii 1805 şi 1825 au prăznit Paştele în acelaşi timp cu evreii.
În tabelele de mai jos avem cele două cruguri lunare vecine diferite de la
trecerea în anul 1800.
Tabelul arată că, odată cu trecerea la anul centenal 1900 şi tăierea a încă
unei zile din crugul solar în calendarul gregorian faţă de cel iulian, s-a făcut şi
în crugul Lunii o tăiere de o zi la fel ca la trecerea în anul centenal 1700, cu
diferenţa că, pentru anii corespunzători numerelor de aur 6 şi 17, nu s-a
procedat la această tăiere de o zi şi s-a păstrat aceeaşi dată lunară ca în crugul
precedent. Acest fapt conduce la creşterea la 5 zile a distanţei dintre lunile
pline pascale în calendarul gregorian faţă de cel iulian pentru anii cu numerele
de aur 6 şi 17 din crugul Lunii. Totodată, se păstrează 3 ani per crug în care
Paştele romano-catolicilor cade înainte de Paştele evreiesc, iar în anii 1903,
1923, 1927, 1954 şi 1981 aceştia au prăznuit Paştele în acelaşi timp cu evreii.
Regula din calendarul gregorian începând cu anul centenal 1900 este aceea
că se taie o zi din crugul solar, iar din crugul lunar se taie o zi cu excepţia a doi
ani, cei cu numerele de aur 6 şi 17 raportate la calendarul iulian, ani în care nu
se taie nicio zi.
Deoarece în anul 2000 în calendarul gregorian nu are loc tăiere de zi din
crugul solar sau din crugul lunar, crugul lunar 1900-1918 se va repeta până la
trecerea la anul centenal 2100. Vom avea încă 9 cruguri lunare echivalente cu
434
crugul lunar 1900-1918, anume crugurile 1919-1937, 1938-1956, 1957-1975,
1976-1994, 1995-2013, 2014-2032, 2033-2051, 2052-2070 şi 2071-2089, cu 3
prăznuiri per crug a Paştelui romano-catolic înaintea Paştelui evreiesc.
Regula începând cu anul centenal 2000 în calendarul gregorian este aceea că
nu se taie nicio zi din crugul solar şi din crugul lunar.
Pentru a vedea distanţele lunare din calendarul gregorian faţă de cel iulian
după trecerea în anul centenal 2100, vom urmări crugul de trecere care conţine
anul 2100 precum şi noul crug complet imediat următor.
437
Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul
iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de
gregorian (δ=15/16 zile) data iuliană echivalată
439
După cum se observă din tabel, pascaliografii astrologi ai papei ne vor oferi
o mare surpriză odată cu trecerea la anul centenal 2400 în calendarul
gregorian. Deoarece anul 2400 este an centenal divizibil cu 400, ei nu vor mai
tăia nicio zi din crugul solar. În schimb, în mod cu totul neaşteptat, pentru
prima dată în istorie, în loc să taie sau să lase nemodificat crugul lunar, vor
adăuga o zi la crugul lunar din calendarul lor. Acest lucru va face ca crugul
lunar 2394-2412 să fie unul dintre cele mai ciudate cruguri lunare din
calendarul gregorian, cu distanţe de 5, 6, 7, 35 şi 36 de zile ale lunii pline
pascale în acest calendar faţă de calendarul iulian.
În consecinţă, în cazul anului cu numărul de aur 17 din crugul lunar, se va
reveni la data de lună plină pascală de 18 aprilie în loc de 21 martie, cum era
în crugul precedent anului 2400, ceea ce va determina scăderea de la 5 la 4 ani
per crug lunar în care romano-catolicii vor sărbători Paştele înainte de Paştele
evreiesc. Aşa se explică de ce în secolul al XXV-lea romano-catolicii vor prăznui
de 22 de ori Paştele înainte de cel evreiesc, în vreme ce în secolul al XXIV-lea
vor prăznui înainte de evrei de 27 de ori. Totodată, ei vor prăznui de 4 ori
Paştele odată cu Paştele evreiesc, în anii 2417, 2448, 2471 şi 2495. De
asemenea, în anul 2451 se va petrece un fenomen similar celor din anii 2106 şi
2133, când romano-catolicii vor sărbători Paştele în calendar gregorian în luna
aprilie, cu o săptămână înainte de ortodocşi şi cu numai 2 zile înainte de evrei.
Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2400 este aceea că
crugul solar se lasă nemodificat, în vreme ce la crugul lunar se adaugă o zi, iar
pentru anul cu numărul de aur 17 luna plină pascală revine pe data de 18 aprilie
în loc de 21 martie cum era în crugurile lunare dintre anii 2300-2399.
La trecerea în anul centenal 2500, situaţia crugului lunar în calendarul
gregorian se va schimba conform tabelelor următoare:
440
Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul
iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de
gregorian (δ=17 zile) data iuliană echivalată
Crugul lunar complet care se repetă după anul 2500 este crugul 2508-2526
şi se va repeta între anii 2527-2545, 2546-2564 şi 2565-2583.
Pentru secolul al XXVI-lea, în calendarul gregorian este prevăzută tăierea
unei zile atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, ceea ce va face ca
distanţa faţă de luna plină pascală din calendarul iulian să rămână
neschimbată. În cazul anului cu numărul de aur 17 din crugul lunar se va
trece iarăşi la data de lună plină pascală de 21 martie în loc de 18 aprilie, aşa
cum era în crugul precedent anului 2400, ceea ce va determina din nou
creşterea de la 4 la 5 ani per crug lunar în care romano-catolicii vor sărbători
Paştele înainte de Paştele evreiesc. În anii 2515, 2546 şi 2566 aceştia vor
sărbători Paştele în acelaşi timp cu evreii.
Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2500, precum cea
instituită odată cu trecerea în anul 2300, este aceea că se taie o zi din calendar
atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul cu numărul de aur 17
luna plină pascală se formează pe data de 21 martie în loc de 18 aprilie cum se
forma în crugurile lunare din perioada 2400-2499.
La trecerea în anul centenal 2600, situaţia crugului lunar în calendarul
gregorian se va schimba conform tabelului următor:
441
Anul/NA Luna plină pascală în calendarul Luna plină pascală în calendarul
iulian/echivalenţa în calendarul gregorian /diferenţa faţă de
gregorian (δ=17/18 zile) data iuliană echivalată
Crugul lunar complet care se repetă după anul 2600 este crugul 2603-2621
şi se va repeta între anii 2622-2640, 2641-2659, 2660-2678 şi 2679-2697.
Pentru secolul al XXVII-lea, în calendarul gregorian se prevede tăierea unei zile
atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, pentru acesta din urmă exceptând
anul cu numărul de aur 9, a cărui dată pentru luna plină pascală rămâne
neschimbată, anume 18 aprilie. Astfel, distanţa faţă de luna plină pascală din
calendarul iulian va rămâne neschimbată, de 6 şi 36 de zile, cu excepţia anului
cu numărul de aur 9 din crugul lunii, pentru care distanţa lunii pline pascale
442
faţă de calendarul iulian se va mări la 7 zile. Vor fi 5 ani per crug lunar în care
romano-catolicii vor sărbători Paştele înainte de Paştele evreiesc.
Regula din calendarul gregorian după anul centenal 2600 constă în tăierea
unei zile din calendar atât din crugul solar cât şi din crugul lunar, iar pentru anul
cu numărul de aur 9 nu se taie nicio zi din crugul lunar, data de 18 aprilie pentru
luna plină pascală rămânând aceeaşi ca pentru crugurile perioadei 2500-2599.
Ultima perioadă pe care o vom analiza comparativ cu calendarul iulian este
cea cuprinsă între anii 2700-2799 şi avem pentru ea tabelele de mai jos:
125 În crugul lunar 2717-2735, mai precis în anul 2725, din cauza menţinerii neschimbate în
crug a datei lunii pascale pentru numărul de aur 9 pe parcursul a 3 secole succesive, se va
petrece un fenomen ciudat când, pentru prima oară în istorie, romano-catolicii vor prăznui
Paştele pe 19 aprilie în calendar gregorian, cu 14 zile înainte de ortodocşi şi cu 2 zile înainte de
Paştele evreiesc, ridicând la 6 numărul de prăznuiri înaintea evreilor în acest crug.
444
- în perioada 2600 – 2699 se taie o zi atât din crugul solar cât şi din crugul lunar,
iar pentru anul cu numărul de aur 9 nu se taie nicio zi din crugul lunar, data de
18 aprilie pentru luna plină pascală rămânând aceeaşi ca pentru crugurile din
perioada 2500-2599.
- în perioada 2700 – 2799 se taie o zi din crugul solar, iar crugul lunar rămâne
neschimbat.
Ne-am oprit la anul centenal 2700 cu compararea datelor pentru luna
plină pascală din cele două calendare deoarece este limpede că, spre deosebire
de şirul de 19 date fixe pentru luna plină pascală din calendarul iulian, în
calendarul gregorian nu va exista niciodată un şir de astfel de date fixe sau
măcar un şir de şiruri de astfel de date care să se reia după o anume perioadă.
Aşadar, în vreme ce în calendarul iulian avem regula celor 19 date fixe pentru
luna plină pascală, care se repetă întotdeauna indiferent de trecerea anilor, în
calendarul gregorian cele 19 date din crugul lunar se repetă de obicei în
grupuri de 4-5 cruguri per secol sau de 9-10 cruguri lunare per două secole cu
schimbare de date pentru luna plină pascală în crug odată cu trecerea în anii
centenali. Am văzut, prin comparaţie cu datele pentru luna plină pascală din
calendarul iulian, cum astrologii papei jonglează cu crugurile lunii tăind sau
adăugând în mod aberant în anii centenali câte o zi în crugul lunar pentru a
păstra, chipurile, aceeaşi distanţă a Lunii faţă de un echinocţiu care la rându-i
se deplasează cu o zi la fiecare 3 din 4 ani centenali consecutivi. Am văzut cum
regula clară a datelor lunii pline pascale din Crugul neschimbător al Lunii faţă
de un echinocţiu fixat în aceeaşi zi a anului în calendarul iulian, este înlocuită
în calendarul gregorian cu regula crugurilor lunare schimbătoare, cu date de
lună plină pascală mereu diferite, generate de străduinţa hilară a astrologilor
papali de a păstra, prin aplicarea unei formule magice, o distanţă constantă a
lunii pline pascale faţă de un echinocţiu aflat în permanentă mişcare. Am văzut
cum regula din calendarul iulian se transformă în calendarul gregorian într-o
”regulă”.
Totuşi, cineva ar putea obiecta că ”regula” din calendarul gregorian este
mai bine corelată cu ceea ce se vede pe cer decât regula după care funcţionează
pascalia alexandrină. Dacă am privi lucrurile superficial, ar trebui să-i dăm
dreptate. Într-adevăr, am văzut noi înşine cum în anul 2013 luna plină
astronomică se forma în seara zilei de 13 aprilie, în vreme ce în pascalia
alexandrină luna plină pascală este trecută în seara zilei de 17 aprilie, existând
prin urmare o diferenţă de 4 zile între ele. Nu cumva în crugul ei din 2013 luna
plină pascală s-a deplasat cu 4 zile faţă de luna plină astronomică din anul 325
şi papa Grigorie al XIII-lea a fost îndreptăţit să facă reforma calendaristică?
Nicidecum. Dumnezeu a prevăzut în creaţia Sa un fenomen care ne va
aduce lumină în tot acest mister. A sosit vremea elucidării adevărului.
445
5.3.4 Etalonarea lunii pline pascale din Crugul Lunii. Crugul
lunii pline astronomice. Explicarea diferenţei dintre luna plină
pascală şi luna plină astronomică în calendarul iulian. Relaţia
de aur a Sfinţilor Părinţi pascaliografi.
446
în aceeaşi zi calendaristică a Lunii de la faza Luna 30 din luna sinodică trecută
la faza de Luna 1 din luna sinodică nouă o vom numi Luna 30/1.
Avem astfel următorul tabel al fazelor Lunii în calendarul iulian pentru
anul 2015, atât cele strict astronomice cât şi cele consemnate în pascalie de
către Sfinţii Părinţi, ţinând cont de faptul că anul 2015 are numărul de aur 2
din Crugul Lunii:
La o primă analiză a datelor din tabelul de mai sus, observăm că, la data
stabilită de Sfinţii Părinţi în calendarul iulian pentru Luna 14 în pascalia
alexandrină, cele două eclipse totale ne indică fără putinţă de tăgadă a fi de
fapt Luna 19 astronomică. Să fie oare o diferenţă de 5 zile între faza Lunii de
acum şi faza Lunii de pe vremea Sfinţilor Părinţi de la Niceea? Nicidecum. Luna
plină astronomică formată în data 22 martie în calendarul iulian ne indică
faptul că între ea şi luna plină pascală alexandrină numită şi Luna 14 este o
diferenţă de 3 zile calendaristice, cea dintre zilele de 22 şi 25 martie.
Dar diferenţa este în realitate şi mai mică. De ce? Pentru că, dacă maximul
eclipsei totale de Lună de pe 22 martie/4 aprilie s-ar fi petrecut în vremea lor la
ora 15, pascaliografii alexandrini, la fel ca şi noi, nu ar fi văzut la acea oră
eclipsa de Lună. Ei ar fi văzut luna plină când aceasta ar fi răsărit la orizont,
după ora 19:30 de acum, adică ar fi văzut-o după ceasul al 12-lea (echivalent
cu ora 18) al zilei liturgice de 22 martie, adică în seara de la începutul zilei
liturgice de 23 martie. Prin urmare, transpusă în calendar iulian şi ţinând cont
de faptul că pentru Sfinţii Părinţi ziua liturgică începe cu seara ei (după ceasul
al 12-lea al zilei precedente), luna plină astronomică a putut fi observată pe
cerul Bucureştiului, foarte apropiat ca meridian cu Alexandria, în seara zilei
liturgice de 23 martie/5 aprilie. Aşadar, plinătatea lunii astronomice de pe
cerul Alexandriei a fost mai mare în seara liturgică a zilei de 23 martie/5 aprilie
decât în seara liturgică a zilei de 22 martie/4 aprilie. Or, între seara zilei
447
liturgice de 23 martie 2015, în care a putut fi observată pe cerul Alexandriei
faza lunii pline cea mai apropiată de luna plină astronomică, şi seara zilei
liturgice de 25 martie din Crugul Lunii, în care Sfinţii Părinţi au plasat luna
plină pascală pe care au convenit să o numească Luna 14, distanţa este de
numai 2 zile liturgice.
Aşadar, pentru anul cu numărul de aur 2 din Crugul Lunii, diferenţa dintre
luna plină pascală şi luna plină astronomică în calendarul iulian este de 2 zile
liturgice în anul 2015.
În continuare ne propunem să aflăm în mod similar, cu ajutorul eclipselor
totale de Lună din luna pascală din perioada 1582-2032, distanţa dintre luna
plină pascală şi luna plină astronomică pentru fiecare an cu număr de aur
diferit din Crugul Lunii. Pentru a face acest lucru ne vom folosi, cu precauţie,
de datele eclipselor totale de Lună care au avut loc în luna pascală pentru
fiecare an din Crugul Lunii, începând cu reforma calendaristică a papei Grigorie
al XIII-lea şi până astăzi. Atragem atenţia că am folosit aceste date de eclipse
totale de lună din baza de date calculate oferită de NASA pentru perioada
1583-2015 şi aceste date sunt cu atât mai corecte cu cât sunt mai aproape de
vremurile actuale. Nu vom lua în calcul datele de eclipse totale de Lună
furnizate de NASA pentru perioada anterioară anului 1582, fiind convinşi că
sunt eronate deoarece ei ţin cont în formula de calcul a acestor eclipse şi de
proemptoza lunară, fenomen astrologic inexistent în realitate. Obţinem
următorul tabel, în care am selectat din perioada 1583-2015 datele eclipselor
totale de Lună per an din Crugul Lunii cele mai apropiate de anul 2015, anul în
care am făcut etalonarea fazelor lunii astronomice în acest Crug:
Din tabelul de mai sus se poate evalua data liturgică a lunii pline
astronomice pentru fiecare an din Crugul Lunii, dată care se poate compara cu
data lunii pline pascale din acelaşi an al Crugului.
448
Rezultă un nou tabel în care este evidenţiată şi diferenţa în zile liturgice
dintre data lunii pline pascale şi data lunii pline astronomice dintr-un anume
an din Crugul Lunii.
Aşadar pentru anii din Crugul Lunii care au numărul de aur 1, 2, 7, 8 ,9,
10 şi 15 diferenţa dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică este de 2
zile liturgice, pentru cei care au numărul de aur 3, 4, 5, 6, 11, 13, 14, 16,17 şi
18 diferenţa este de 3 zile liturgice, iar pentru cei cu numărul de aur 12, şi 19
diferenţa este de 4 zile liturgice.
O altă observaţie pe care trebuie să o facem este aceea că pentru anii din
Crugul Lunii cu numerele de aur 5 şi 16, luna plină astronomică cade înainte
de echinocţiul de primăvară, în vreme ce luna plină pascală este în aceeaşi zi
liturgică sau la o zi liturgică după echinocţiul de primăvară. Aşadar, în vreme
ce luna plină astronomică nu îndeplineşte cerinţele regulii niceene de stabilire a
datei Sfintelor Paşti, luna plină pascală din Crugul Lunii în calendarul iulian le
îndeplineşte.
Acum a venit timpul să răspundem la o întebare esenţială:
Ce reprezintă această întârziere de 2-4 zile liturgice a datei lunii pascale faţă
de data lunii pline astronomice din Crugul Lunii: este cumva rezultatul unei
deplasări a Lunii în Crugul ei ca urmare a mişcării ei reale de pe cer, sau este
vorba de o măsură asigurătoare luată de către Sfinţii Părinţi pascaliografi cu o
anume raţiune, care a condus la datarea diferită a lunii pline pascale faţă de
luna plină astronomică?
Există două fenomene care au fost observate de-a lungul întregii istorii a
datelor pascale, fenomene care ne oferă un răspuns ferm şi sigur la întrebarea
de mai sus:
Fenomenul 1: În decursul întregii istorii a pascaliei alexandrine nu s-a
întâmplat niciodată ca Sfintele Paşti să se prăznuiască înainte sau în acelaşi
449
timp cu Paştele evreiesc. Mai mult, nu s-a întâmplat niciodată ca Paştele evreiesc
să cadă duminica în acelaşi timp cu Sfintele Paşti şi astfel, conform regulii
niceene, să fie nevoie să se amâne Sfintele Paşti cu o săptămână.
Fenomenul 2: Din momentul în care s-a aplicat reforma gregoriană care a
urmărit corectitudinea astronomică prin desfiinţarea din Crugul Lunii a
întârzierilor de 2-4 zile dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică, s-a
întâmplat în destule rânduri ca romano-catolicii să prăznuiască Paştele în
aceeaşi duminică cu Paştele evreiesc, dar mai cu seamă s-a întâmplat foarte
frecvent să prăznuiască Paştele înainte de Paştele evreiesc, frecvenţa crescând
de la 2 ori per crug lunar imediat după reformă, la 3 ori per crug lunar în zilele
noastre.
Coroborând logic cele două fenomene, răspunsul la întrebarea pusă de noi
devine evident:
Sfinţii Părinţi pascaliografi care au stabilit datele calendaristice ale lunii pline
pascale în Crugul Lunii din calendarul iulian au avut grijă ca, prin introducerea
intenţionată a unei întârzieri de 2-4 zile faţă de datele lunii pline astronomice din
acelaşi calendar, să evite atât posibilitatea prăznuirii Sfintelor Paşti înainte de
Paştele evreiesc, cât şi posibilitatea căderii Paştelui evreiesc în aceeaşi duminică
cu Sfintele Paşti.
Într-adevăr, după ce am văzut ce se petrece în calendarul gregorian, dacă
Sfinţii Părinţi pascaliografi ar fi făcut în Crugul Lunii echivalenţa dintre luna
plină astronomică şi luna plină pascală, aşa cum a făcut papa Grigorie prin
reforma din anul 1582, atunci s-ar fi confruntat şi ei cu situaţia dificilă ca
Sfintele Paşti să poată cădea înainte de sau odată cu Paştele evreiesc. Însă, de
vreme ce în pascalia alexandrină regula prevede ca Sfintele Paşti să nu poată
cădea niciodată înainte sau în acelaşi timp cu Paştele evreiesc ci numai după
acesta, rezultă logic că încă de la stabilirea pascaliei alexandrine a fost luată o
măsură eficace pentru evitarea pentru totdeauna a acestor situaţii nedorite.
Această măsură a fost întârzierea intenţionată a lunii pline pascale faţă de
luna plină astronomică în Crugul Lunii din calendarul iulian.
Cineva mai poate pune acum o întrebare firească:
Dacă Sfinţii Părinţi pascaliografi au luat intenţionat această măsură, atunci
de ce nu au procedat la o întârziere uniformă de numai 2 zile, sau de numai 3
zile, şi au prevăzut întârzieri cuprinse în intervalul de 2-4 zile după cum am
văzut?
În momentul de faţă, avem răspuns şi pentru această întrebare. Deşi
mişcarea reală a Lunii pe cer nu poate fi descrisă perfect de nicio formulă
matematică, am văzut că în calendarul iulian epactele Lunii, din care se deduc
datele lunilor pline pascale, se calculează conform relaţiei simple matematice:
Dar păstrarea neschimbată a întârzierii de 2-4 zile a lunii pline pascale faţă
de luna plină astronomică, conform relaţiei de aur a epactelor, implică şi
concluzii referitoare la stabilitatea calendarului iulian faţă de anotimpuri în
comparaţie cu cel gregorian, concluzii pe care le vom expune în capitolul
următor.
Tot cu ajutorul eclipselor totale de Lună care s-au petrecut în luna pascală
în perioada scursă de la reforma gregoriană până astăzi, putem demonstra
experimental în care din cele două calendare luna plină pascală s-a deplasat
faţă de luna plină astronomică. Pentru aceasta trebuie să găsim două eclipse de
Lună suficient de depărtate în timp din perioada 1583-2016 pentru un an cu
acelaşi număr de aur din Crugul Lunii şi să vedem în care dintre cele două
calendare există o eventuală modificare în timp a distanţei lunii pline pascale
faţă de luna plină astronomică.
Pentru perioada 1582-2016 nu există decât două eclipse totale de Lună
petrecute în luna pascală a unui an cu acelaşi număr de aur, suficient de
depărtate în timp pentru a vedea dacă există o astfel de distanţare. Sunt
eclipsele de Lună pentru anul cu numărul de aur 1 din Crugul Lunii care s-au
petrecut la datele de 15 aprilie/2 aprilie 2014 ora 7:46 şi 12/2 aprilie 1596 ora
20:35 conform timpului GMT, sau 2 aprilie ceas 2 zi/3 aprilie 2014 liturgic
(adică, din punct de vedere liturgic, plinătatea lunii astronomice văzute cu
ochiul liber se vădeşte a fi mai mare în seara zilei de 3 aprilie decât în seara
126
„Arg. III. De epactis.
Si vis cognoscere quot sint epactae, id est adjectiones lunares, sume annos ab incarnatione
Domini nostri Jesu Christi, quot fuerint DXXV. Hos partire per XIX, remanent XII. Per XI
multiplica, fiunt CXXXII. Hos item partire per XXX, remanent XII. Duodecim sunt adjectiones
lunares.”
451
zilei de 2 aprilie) şi 2 aprilie ceas 3 noapte următoare/3 aprilie 1596 liturgic.
Având în vedere faptul că eclipsele totale de Lună indică fără greş luna plină
astronomică şi că în 1596 decalarea calendaristică dintre cele două calendare
era de 10 zile, iar în 2014 această decalare a fost de 13 zile, rezultă următorul
tabel cu evoluţia în timp a diferenţei dintre data lunii pline pascale şi cea a lunii
pline astronomice în cele două calendare:
Tabelul de mai sus ne arată că în calendarul iulian luna plină pascală s-a
format în anul 1596 la 2 zile după luna plină astronomică, la fel ca în anul
2014. Acest fenomen dovedeşte experimental că în calendarul iulian
întârzierea de 2 zile dintre luna plină pascală şi luna plină astronomică pentru
anul cu numărul de aur 1 din Crugul Lunii s-a păstrat neschimbată de-a
lungul celor 418 ani care au trecut între cele două eclipse de Lună.
Faptul că în calendarul iulian întârzierea lunii pline pascale faţă de luna
plină astronomică din Crugul Lunii s-a păstrat neschimbată de-a lungul acestei
lungi perioade de timp dovedeşte următoarele:
- 1. Întârzierea a fost prevăzută cu bun temei de către Sfinţii Părinţi
pascaliografi încă de la stabilirea Crugului neschimbat de 19 date de luni pline
pascale în calendarul iulian prin relaţia de aur a epactelor lunare.
- 2. Fenomenul proemptozei lunare prevăzut în relaţia gregoriană a epactelor,
în care fazele Lunii s-ar deplasa cu o zi după 312,5 ani, nu există în realitate.
- 3. Astronomia geocentrică scripturistică este cea valabilă şi Crugul de 19 ani
al Lunii este un crug perfect în care Luna revine exact după 19 ani la exact
aceeaşi fază în exact aceeaşi zi a unei luni anume din calendarul iulian.
- 4. Chiar dacă în acest Crug al Lunii folosit pentru pascalie luna plină pascală
nu este echivalentă cu luna plină astronomică, prin faptul că întârzierile lunii
pline pascale faţă de luna plină astronomică rămân tot timpul neschimbate în
anii cu acelaşi număr de aur, este asigurată ciclicitatea perfectă a pascaliei
alexandrine în calendarul iulian prin împlinirea Crugului Sfintelor Paşti.
În schimb, acelaşi tabel ne arată că în anul 1596 data calendaristică
gregoriană a lunii pline pascale a coincis cu data lunii pline astronomice, dar
în anul 2014 data calendaristică a lunii pline pascale calculate cu relaţia
gregoriană a epactelor a fost cu o zi înainte de data lunii pline astronomice.
Acest fenomen dovedeşte experimental că în 418 ani de calendar gregorian
luna plină pascală gregoriană a luat-o înaintea lunii pline astronomice
cu o zi.
Faptul că în calendarul gregorian, pornind de la coincidenţa lunii pline
pascale cu luna plină astronomică, s-a ajuns ca după trecerea a 418 ani luna
plină astronomică să aibă loc după o zi de la formarea lunii pline pascale,
implică următoarele consecinţe:
- 1. Formula astrologică a epactelor din calendarul gregorian nu a reuşit să
menţină luna plină pascală la o distanţă constantă faţă de luna plină
astronomică, în ciuda asigurării date de papa Grigorie al XIII-lea în bula Inter
Gravissimas că s-a îngrijit pentru „a transmite şi calculul prin care se
452
garantează că în viitor echinocţiul şi Luna a 14-a nu se vor mai îndepărta
niciodată de la locurile lor proprii”. Iată că, de la reforma lui calendaristică,
Luna 14 s-a depărtat cu o zi de la locul ei propriu, făcându-se în mod nepermis
înaintea lunii pline astronomice. De aici tragem concluzia că formula
gregoriană a epactelor este greşită, iar afirmaţia papei Grigorie al XIII-lea că
s-a îngrijit de metoda de a transmite un calcul care să garanteze corectitudinea
reformei sale este mincinoasă.
- 2. O altă afirmaţie a papei Grigorie al XIII-lea din bula Inter Gravissimas, cea
referitoare la luna plină pascală, sau Luna 14, cum că aceasta „s-a depărtat cu
patru zile şi mai bine” faţă de cea din vremea sinodului de la Niceea, este la fel
de mincinoasă. Cele 4 zile liturgice de întârziere a lunii pline pascale faţă de luna
plină astronomică pentru ani cu un anumit număr de aur din Crugul Lunii în
calendarul iulian nu au fost cauzate de vreun decalaj în mişcarea Lunii pe
cer din timpul Sinodului de la Niceea faţă de anul 1582, ci de relaţia
iuliană a epactelor care corespundea perfect regulii sinodale de a nu prăznui
Sfintele Paşti în acelaşi timp sau înainte de Paştele evreiesc. Chiar întârziate
faţă de luna plină astronomică, fazele Lunii din Crugul Sinodului de la Niceea
au corespuns perfect cu fazele Lunii din Crugul anului 1582 şi corespund
perfect cu fazele Lunii din Crugul anului de faţă.
- 3. Pe motivul corectitudinii astronomice, papa s-a folosit de minciuni
astrologice ca precesia echinocţială şi proemptoza lunară pentru a încălca cu
bună ştiinţă, încă de la iniţierea reformei sale, partea juridică a regulii
date de către Sfinţii Părinţi de la Niceea şi a impune sărbătorirea Sfintelor
Paşti înainte de Paştele evreiesc sau în acelaşi timp cu acesta. Aşa cum am
arătat, el a încălcat nu numai această regulă, ci însăşi corectitudinea
astronomică a mişcării luminătorilor prevăzute încă de la Facere de către
Domnul nostru Iisus Hristos.
Dar acest fenomen, de formare a lunii pline pascale înainte de luna plină
astronomică în calendarul gregorian, mai are şi alte consecinţe deosebit de
grave observate de noi în perioada actuală sau care vor avea loc în viitor.
Acestea sunt:
1. Încălcarea flagrantă a însăşi părţii astronomice a regulii niceene
de stabilire a datei Sfintelor Paşti. Este de ajuns să ne raportăm la Paştele
prăznuit de romano-catolici în chiar anul 2015, în care, prin ecuaţia astrologică
a epactelor Lunii din calendarul gregorian, luna plină pascală a fost stabilită
pentru data de 3 aprilie. Această dată a precedat data de 4 aprilie în care s-a
format luna plină astronomică în calendar gregorian, fenomen dovedit de
eclipsa totală de Lună care a avut apogeul, pentru meridianul Alexandriei, la
ora 15, adică la ceasul al 9-lea din zi. Adică, din punct de vedere liturgic, luna
plină astronomică a fost observabilă din Alexandria în seara zilei de 5 aprilie.
Cum data de 5 aprilie 2015 a fost o zi de duminică, conform regulii niceene,
Paştele trebuia prăznuit în duminica următoare acestei zile, adică pe data de
12 aprilie, odată cu ortodocşii. Acest lucru nu s-a petrecut. Romano-catolicii şi
toţi ceilalţi credincioşi care folosesc calendarul gregorian au prăznuit Paştele pe
data de 5 aprilie, deoarece luna plină pascală din acest calendar a fost stabilită
incorect, cu o zi înainte faţă de luna plină astronomică. Această eroare de
stabilire a datei Paştelui pentru anul 2015 în calendarul gregorian este
evidentă. În schimb ortodocşii, având luna plină pascală pe data de 7 aprilie/25
martie, în întârziere cu 2 zile faţă de luna plină astronomică, au respectat întru
totul regula niceeană, prăznuind corect Paştele în data de 12 aprilie/30 martie.
453
2. Deplasarea, cu timpul, a lunilor pline pascale din calendarul
gregorian înainte de data de 21 martie, ceea ce va avea drept consecinţă
deplasarea a înseşi datei Paştelui spre iarnă. În statisticile cu datele
pascale pentru viitor pe care le-am făcut, am văzut cum, după anul 2100,
decalajul de zile dintre lunile pline pascale din cele două calendare se va mări
de la 4-5 zile, cât este în prezent, la 5-6 zile; după anul 2400 la 6-7 zile; după
anul 2700 la 7-8 zile ş.a.m.d. Aceste decalaje vor reprezenta creşterea
intervalului cu care luna plină pascală va precede luna plină astronomică în
calendarul gregorian, de la o zi, cât este în prezent, la 2 zile, 3 zile, 4 zile ş.a.m.d.
În statisticile respective am analizat şi consecinţele acestor creşteri de decalaj al
lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică în calendarul gregorian.
Datele de 18 aprilie din crugurile variabile ale Lunii din acest calendar se vor
transforma cu timpul în date de 21 martie, fenomen însoţit de creşterea cu o
unitate a numărului de date per crug în care romano-catolicii vor prăznui
Paştele înainte de Paştele evreiesc. Iar o creştere a decalajului formării înainte a
lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică de la o zi la 3-4 zile va fi,
evident, vizibilă cu ochiul liber şi credem că va conduce în mod automat la
renunţarea la calendarul gregorian. Să sperăm însă că acest lucru se va
petrece, cu ajutorul lui Dumnezeu, cât mai curând şi nu va fi nevoie să treacă
700 de ani ca oamenii să se convingă, atât cu ochiul liber cât şi prin derapajele
de stabilire a datei Paştelui care vor fi din ce în ce mai mari, de faptul că luna
pascală din calendarul gregorian ”ţinută” în crug de papa Grigorie cu mijloace
astrologice oculte se va “forma” cu 4 zile înainte de luna plină astronomică.
Faptul că în calendarul iulian întârzierea de 2-4 zile a lunii pline pascale faţă
de luna plină astronomică rămâne neschimbată cu trecerea anilor, în vreme ce,
aşa cum am descoperit cu ajutorul eclipselor de Lună, în calendarul gregorian
avansul lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică este crescător în timp,
este dovada cea mai clară că glisarea faţă de anotimpuri are loc în calendarul
gregorian, în vreme ce calendarul iulian este stabil faţă de anotimpuri.
Ne-am lămurit prin experiment că Luna pusă de Dumnezeu în cerul-tărie
în ziua a 4-a a lumii nu ascultă de bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al
XIII-lea şi de ecuaţia ocultă a epactelor, ci ascultă de regula Sfinţilor Părinţi de
la Niceea, conformându-se unei relaţii extrem de simple pentru epacte. Luna,
aliata de nădejde din lucrarea noastră, ne-a arătat că în anul 1582 s-a produs o
mare nelegiuire care, iată, astăzi a cuprins toată lumea. În anul 1582 papa
Grigorie al XIII-lea a mistificat o realitate istorică şi a înlocuit-o cu o minciună
astrologică. Mai precis, el şi-a motivat reforma nelegiuită punând pe seama
unor erezii astrologice precum precesia echinocţială şi proemptoza lunară,
inexistente în realitate dar crezute ca fenomene, întârzierea cu 2-4 zile a lunii
pline pascale faţă de luna plină astronomică, prevăzută cu bună ştiinţă de către
Sfinţii Părinţi în Crugul Lunii din calendarul iulian pentru a evita orice
posibilitate de sărbătorire a Sfintelor Paşti înainte de Paştele evreiesc sau în
acelaşi timp cu acesta. Deşi cerul văzut de papă era identic cu cerul văzut de
Sfinţii Părinţi pascaliografi, papa a mistificat explicarea întârzierii intenţionate
făcute de către ei în şirul datelor lunii pline pascale faţă de luna plină
astronomică din calendarul iulian, interpretând-o ca pe o întârziere de facto a
lunii pline astronomice pe cer în acest calendar.
Odată ce am aflat prin experiment şi cercetare logico-istorică faptul că
reforma calendarului din 1582 a fost o mare fărădelege şi am arătat şi o parte
din consecinţele ei care tulbură în chip vădit viaţa liturgică şi nu numai a
credincioşilor creştini, a venit timpul să încercăm să arătăm care sunt
consecinţele nevăzute, pur spirituale, ale acestei fărădelegi. Pentru a afla
454
impactul tainic al reformei calendristice asupra omenirii, vom recurge în cele ce
urmează la o analiză predominant teologică.
455
calendar astrologic pe care Soarele, Luna şi stelele îl infirmă prin mişcarea lor
de pe cer. Dacă toată creştinătatea ar fi respectat calendarul iulian, nu ar fi
existat nicio problemă dogmatică privind calendarul.
Apare următoarea întrebare:
Ce se poate întâmpla atunci când oamenii cred că este adevărat ceva ce
este fals în realitate?
Răspunsul logic este că, în acest caz, oamenii vor ajunge să creadă într-o
realitate mistificată, inexistentă.
Răspunsul teologic este că, de vreme ce realitatea este opera unui
Dumnezeu Creator Care a gândit-o în toate detaliile ei şi a înscris simbolurile
Sale în ea pentru a fi recunoscut ca atare de către oameni, credinţa oamenilor
într-o realitate mistificată poate face imposibilă recunoaşterea simbolurilor
puse în ea de către Acest Dumnezeu Creator şi, prin urmare, poate face
imposibilă chiar recunoaşterea de către oameni a Însuşi Acestui Dumnezeu. Iar
nerecunoaşterea lui Dumnezeu de către oameni face imposibilă
împreună-petrecerea lor cu El, adică mântuirea lor.
Problema calendarului a devenit dogmatică deoarece majoritatea creştinilor
de astăzi au ajuns să considere corect un calendar infirmat de realitate, dar
care, prin consecinţele sale, pe care le vom expune în continuare, s-a dovedit a
fi deosebit de eficient în îndepărtarea lor de adevăr şi de Dumnezeu.
127A se vedea la paginile 721, 722, 724, 726, 728, 730, 732, 734, 736, 738, 740, 742, 744 din
Molitfelnicul, ediţia IBMBOR, Bucureşti, 2002 şi la paginile 508, 509, 510, 512, 514, 516, 518,
520, 522, 524, 526, 528, 530 şi 532 din Liturghierul, ediţia IBMBOR, Bucureşti, 2000.
459
prorociile lui Isaia (1, 2-4; 13-16) şi să luăm aminte la reacţia lui Dumnezeu
faţă de prăznuirile nelegiuite ale evreilor, vechiul Israel, ca să ne imaginăm
reacţia Sa faţă de prăznuirile nelegiuite ale creştinilor, prăznuiri prin care cei ce
se pretind a fi în Noul Israel nesocotesc simbolurile Sale:
„Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am
feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea.
Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă
cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe.
Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei
au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele.
(...)
Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile
noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi
prăznuirea voastră e nelegiuire!
Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge!
Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când
înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge;
spălaţi-vă, curăţiţi-vă!
Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!”
De acum nu trebuie să facem mari cercetări ca să dăm cine ştie ce veşti
senzaţionale pentru ceea ce ne aşteaptă. De vreme ce am demonstrat că
reforma calendaristică a fost un act de împotrivire la simbolurile cu care
Domnul Şi-a pecetluit creaţia şi nu unul de corectitudine astronomică, este
limpede că a fost un act antihristic. Calendarele gregorian şi îndreptat
pregătesc temeinic venirea Antihristului, fiindcă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu,
chiar dacă Se pogoară asupra tuturor, nu poate fi primit de către cei care cred
în iluzoria corectitudine de factură astrologică a ştiinţei colportate de slujitorii
lui Satan prin aceste calendare. Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate ca să
intre în ea împreună cu Tatăl şi să cineze împreună cu noi, dar uşa inimii
noastre este ferecată de noi înşine cu lacătul minciunilor lui Satan pe care le
credem adevărate. Pe uşa inimii noastre nu mai sunt inscripţionate frumoasele
simboluri ale Crugurilor Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse în vremurile
arătate de calendarul său cel sfânt recunoscut şi adoptat de Biserică prin
Sfinţii săi Părinţi, ci semnele malefice ale zodiacului lui Satan din care, în acest
timp demonic adus de calendarele sale antihristice, izvorăsc heliocentrism,
gravitaţie şi evoluţioniosm, erezii dintre cele mai blasfemiatore şi hulitoare la
adresa Mântuitorului nostru.
Prin Scriptură, Domnul Dumnezeu i-a avertizat pe israeliţi că îi aşteaptă
robia babiloniană; pe noi, creştinii, ne-a avertizat prin aceeaşi Scriptură că ne
aşteaptă robia Antihristului. Iar noi am arătat în această a treia carte modul în
care erezia reformei calendaristice impuse lumii din anul 1582 a pregătit şi
pregăteşte această robie. Situaţia de astăzi este foarte gravă. Am ajuns să trăim
acum ca prizonieri ai unei lumi artificiale confecţionate de astrologi, în care
teologia este pusă la colţ chiar de către ”teologii ştiinţei” din structurile
bisericeşti, şi nu suntem în stare să vedem nicio legătură între această lume şi
fărădelegea de la 1582. Am ajuns într-un timp demonic, impregnat de duhurile
antihristice ale heliocentrismului şi acentrismului cosmic, ale gravitaţiei şi
evoluţiei cosmice şi biologice. Toate aceste erezii sunt armele cu care Antihrist
pregăteşte înrobirea spirituală a omenirii, iar rampa de lansare pentru aceste
mari nenorociri a fost calendarul de factură astrologică impus lumii, începând
cu anul 1582, prin bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al XIII-lea.
460
Dacă omenirea, asemenea oşteanului care în luptă apără cu preţul vieţii
steagul cu simbolurile ţării sale, ar fi apărat cu străşnicie calendarul iulian în
care se împlineşte timpul sfânt al Crugurilor prevăzute de către Dumnezeu prin
mişcarea tăriei şi a luminătorilor din ea, Cruguri-simboluri ale Domnului cu
care este pecetluită creaţia Sa, în niciun caz nu ar fi fost posibilă apariţia
acestor cumplite erezii care proliferează azi în lume cu vigoarea de înmulţire a
spinilor şi a pălămidei, erezii pe care se clădeşte robia spirituală a omenirii sub
tirania lui Antihrist. Iată de ce problema calendaristică este cu adevărat o
problemă dogmatică şi nu o simplă convenţie omenescă aşa cum învăţa
Părintele Cleopa.
Am arătat în cuprinsul acestei cărţi cum toate aceste ”ştiinţe noi” care azi
Îl hulesc pe Dumnezeu, precum evoluţionismul, heliocentrismul şi acentrismul
cosmic, dimpreună cu gravitaţia, se hrănesc din rădăcina precesiei echinocţiale
provenite din vechea astrologie prin care cerul este perceput de către oameni în
chip mistificat. A venit timpul să aruncăm toate aceste ”ştiinţe” de sorginte
astrologică la coşul de gunoi al istoriei şi să luăm atitudine pentru ca copiii
noştri să nu mai fie obligaţi să le înveţe în procesul educaţional din societatea
condusă din umbră de către cei care Îl urăsc pe Domnul Iisus Hristos şi care se
opun făţiş şi în cunoştinţă de cauză lui Dumnezeu, mai nou prin încercarea de
interzicere a expunerii în şcoli a icoanelor şi crucifixelor.
463
Pentru că în această carte am arătat nulitatea astrologiei, putem analiza
istoria lumii dintr-o nouă perspectivă, subliniind următoarele:
Prin intermediul modelului astrologic geocentric al lumii elaborat de
Ptolemeu, Satan a făcut să pătrundă în ştiinţa veacurilor cea mai fină minciună
a lumii. În Almagestul său, Ptolemeu a reuşit să contamineze duratele perfecte
ale Crugurilor luminătorilor cu virusul fatal al extrem de micii diferenţe date de
precesia echinocţială, diferenţă suficientă, după cum am văzut, pentru a
distruge în sufletul celui care crede în ea, simbolurile esenţiale puse de
Dumnezeu în aceste Cruguri.
Aşa cum era de aşteptat, în cadrul Sinodului de la Niceea sfinţii Părinţi ai
Bisericii nu au luat în seamă erezia precesiei echinocţiale şi au construit o
pascalie fundamentată pe ciclurile reale ale Soarelui şi Lunii vădite în
calendarul sfânt iulian, pascalie în care simbolurile puse de Domnul în
luminătorii cei mari sunt valorificate în plenitudinea lor. Atât regula de stabilire
a datei Sfintelor Paşti cât şi poezia imnografică a Sfântului Efrem Sirul, în care
acesta explică simbolurile Domnului, dovedesc acest lucru.
În schimb, după ruptura de la 1054, prin preocupările astrologice ale
papilor, denominaţiunea schismatică şi eretică a romano-catolicilor a devenit
un teren propice pentru revenirea mistificării lui Ptolemeu şi a făcut posibilă
reluarea luptei lui Satan împotriva simbolurilor Domnului. Inocularea ideii de
schimbare a calendarului s-a făcut printr-o nouă minciună răsărită din
precesia echinocţială. S-a minţit că diferenţele de zile prevăzute de către Sfinţii
Părinţi pentru calculul lunii pline pascale faţă de luna plină astronomică, cu
scopul de a evita sărbătorirea Sfintelor Paşti înainte de Paştele evreiesc sau
odată cu acesta, ar apărea ca rezultat al precesiei echinocţiale. Victoria Sfinţilor
Părinţi de la sinodul de la Niceea asupra acestei erezii astrologice a lui
Ptolemeu a durat 1237 de ani, până în anul 1582, când papa Grigorie al
XIII-lea a impus schimbarea calendarului iulian celui bun. Astăzi, această
schimbare a cuprins toată lumea pentru calendarul civil, iar pentru calendarul
cultic a cuprins toată denominaţiunea romano-catolică şi protestantă şi a
contaminat o bună parte din Biserica Cea Una, Cea Ortodoxă, prin calendarul
îndreptat. Orbită astfel din punct de vedere duhovnicesc prin minciuna
precesiei echinocţiale, pe cât de perfidă în subtilitatea ei, pe atât de catastrofală
prin consecinţe, omenirea nu şi-a mai recunoscut Creatorul, ci a început, cu
timpul, să se închine ”ştiinţei” apărute din această minciună, din care au
înflorit rapid alte şi alte erezii, care de care mai hulitoare la adresa Domnului
nostru, precum heliocentrismul, gravitaţia, evoluţionismul cosmic şi biologic,
erezii pe care “savanţii” astrologi de astăzi ni le predică zilnic, nu numai în
şcoli, ci şi prin toate mijloacele mass-media.
Recunoaşterea simbolurilor crucii şi divino-umanităţii Sale, pe care
Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a pus în luminători şi în mişcările
lor încă de la creaţie, simboluri pe care calendarul iulian cel sfânt le vădeşte în
toată splendoarea lor, ar fi făcut imposibilă apariţia unor astfel de erezii
îngrozitoare. În calendarul cel sfânt, în care se împlinesc Crugurile şi
simbolurile Domnului nostru Iisus Hristos, harul Duhului Sfânt învăţa oamenii
despre aştrii de pe cer că:
„Ei nu sunt stăpâni ai libertăţii noastre,
ci sunt slujitori creaţi pentru noi, stăpânii lor.
Ei sunt lămpi pentru pământ şi borne pentru mare.
Dacă ochiul ar urmări rotirea
Pleiadelor, a Carelor, a lui Aldebaran şi Orion
464
el ar învăţa fără greşeală că (Domnul) Singur cârmuieşte totul.” (Imnele
împotriva Ereziilor 5,7 ale Sfântului Efrem Sirul, în Des heilingen Ephraem des
Syrers Hymnen contra Haereses, trad. Edmund Beck, vol 170, Scriptores syri,
Tomus 77, Leuven, 1957, p. 21)128
Iată însă că prin schimbarea eretică a calendarului celui bun, de parcă
acest lucru s-ar fi urmărit cu bună ştiinţă, oamenii nu s-au mai uitat cu ochii
lor la sfânta rotire a tăriei şi a luminătorilor şi stelelor din ea ca să poată vedea
în aceasta lucrarea Domnului. Au plecat ochii în pământ şi au crezut în
scrierile astrologice ale ”savanţilor” lui Satan. Începând cu schisma cea mare
din 1054, continuând apoi cu reforma calendaristică gregoriană din 1582 şi
apoi cu nefireasca îndreptare din anii 1924 şi 1968 a calendarului celui drept
în Bisericile ortodoxe autocefale, baricade ale credinţei din Biserica lui
Dumnezeu au fost cu timpul cucerite de Satan prin intrigile sale. Suntem azi în
situaţia în care Biserica cea Una a lui Dumnezeu încă se mai menţine, prin
mila Domnului, prin pogorământul făcut la Potir de către Bisericile ortodoxe
autocefale care respectă calendarul iulian cel sfânt pentru Bisericile ortodoxe
surori ai căror întâistătători s-au lăsat înşelaţi de erezia calendaristică
gregoriană şi au impus îndreptarea calendarului. Dar şi Bisericile ortodoxe în
care încă se mai respectă calendarul dorit de Dumnezeu sunt supuse atacurilor
de toate felurile ale lui Satan, după principiul Divide et impera. Serbia, Moldova
şi Georgia au fost până nu de mult teatrul războaielor de secesiune, în vreme ce
Rusia şi Ucraina s-au despărţit, iar credincioşii lor ortodocşi se luptă şi se ucid
acum între ei, parcă înadins pentru a stârni mânia lui Dumnezeu.
128„Denn nicht als Herren * über unsre Freiheit sind sie aufgestellt, - sondern als Diener *
wurden sie geschaffen für uns Herren, - als Leuchten zu Land * und als Meilensteine zur See. –
Wenn das Auge sich richtet * auf sie, - Pleiaden und Wagen, Aldebaran und Orion – belehren
(dann) ohne Irrtum, * dass nur einer der Lenker des Alls ist.”
465
spaţial de căutare a inteligenţei extraterestre? La ce bun să ne mai uităm
atunci la cer dacă vine cineva şi ne spulberă toate iluziile create de astrofizică
decretând false legile şi formulele astronomice, de la formula atracţiei
gravitaţionale a lui Newton la legile lui Kepler, de la formula entropiei
universale a lui Boltzmann la formula radiaţiei corpului negru absolut, de la
formulele relativiste de dilatare a duratelor şi de contractare a lungimilor până
la celebra formulă relativistă dintre masă şi viteză a lui Einstein? Ce ne facem
dacă vine cineva şi ne arată că ”marii savanţi” ai omenirii, precum Hiparh,
Ptolemeu, Copernic, Tycho Brahe, Galilei, Kepler, Newton, Einstein sau
Hawking au fost de fapt nişte astrologi, alchimişti sau iniţiaţi în cercuri oculte
care au reuşit de-a lungul secolelor să mistifice în bună măsură realitatea pe
care o vedem cu ochii noştri, făcându-ne, ba chiar de la un timp obligându-ne
prin sistemul educaţional, să o privim prin ochii lor?
Sfânta Scriptură ne dă răspunsul. Dumnezeu l-a făcut pe om pe Pământ
şi i-a dat poruncă şi binecuvântare să crească, să se înmulţească şi să
moştenească Pământul, iar cerul-tărie, cu luminătorii şi stelele din el, l-a făcut
spre zile, spre semne, spre vremuri şi spre ani, adică spre a fi observat doar cu
ochiul liber. Oricât ar vrea omul modern să se mintă pe sine şi să pretindă că
poate depăşi în mod autonom această poruncă, el nu va reuşi să ajungă să
zboare decât cel mult la nivelul văzduhului. Tăria - cu luminătorii, stelele
erante şi stelele fixe din ea - este un capitol închis pentru explorarea de către
om cu alte mijloace decât cu ochiul liber. Chiar dacă specialiştii de la NASA ne
asaltează cu o mulţime de fotografii pe care ei pretind că le-au luat din spaţiul
cosmic, ca de pildă acelea cu apusuri de Soare de pe Marte, ei o fac numai în
virtutea faptului că sunt conştienţi că niciun om de pe Pământ nu poate
verifica veridicitatea lor. Atâta vreme cât, cu ajutorul programelor performante
de calculator, arta trucajului cinematografic a devenit aproape desăvârşită,
încât fantasmagoriile cinematografice gen Războiul Stelelor sunt pe deplin
accesibile regizorilor de film încă din anii ’60 ai secolului trecut, noi nu avem
niciun motiv să credem în toate aceste ”dovezi” imagistice furnizate din spaţiul
cosmic de specialiştii de la NASA şi a căror singură proprietate este aceea de a
nu fi verificabile. Faţă de acest soi de ”dovezi”, răspunsul nostru, în calitate de
creştini, este unul sigur, argumentat pe Sfânta Scriptură. Noi nu vom ajunge
niciodată de pe Pământul pe care ne-am născut pe alte corpuri cereşti pentru
simplul motiv că ne aflăm sub imperiul poruncii date nouă de către Dumnezeu
încă de la facerea omului în ziua a 6-a a lumii. Noi oamenii nu vom ajunge
vreodată să ne întâlnim cu alte fiinţe inteligente în trup şi carne precum noi
pentru simplul motiv că noi suntem, în calitate de cunună a creaţiei lui
Dumnezeu, cele mai inteligente fiinţe trupeşti pe care El le-a creat, iar acest
lucru este dovedit cu prisosinţă de faptul că, atunci când Dumnezeu S-a
întrupat, El S-a făcut Om.
Omenirea este ancorată în simbolurile dumnezeieşti de viaţă dătătoare ale
Mântuitorului Iisus Hristos, iar acest lucru înseamnă că, până la sfârşitul lumii
acesteia care va fi marcat de cea de-a doua venire a Domnului nostru, vom trăi
cu toţii numai şi numai pe acest Pământ şi, indiferent de proporţiile
cataclismelor locale, niciun fel de cataclism nu va distruge până atunci
Pământul şi omenirea. Dacă ne întrebăm cumva de ce îngăduie Dumnezeu ca
lumea să fie amăgită de astfel de mistificări despre explorarea spaţiului cosmic,
precum cele oferite de specialiştii de la NASA, ar trebui să privim puţin cu ochii
minţii şi ai inteligenţei spre viitor. Oricât şi-ar dori conducătorii acestei lumi să
mai menţină treaz entuziasmul creat omenirii de lansarea primului sputnik şi a
primei rachete spaţiale cu om la bord, acesta se va stinge cu timpul. Chiar dacă
466
Gagarin a afirmat că nu L-a văzut pe Dumnezeu în spaţiul cosmic, omenirea va
fi nevoită, cu timpul, trezindu-se din transa provocată de zborul lui Gagarin şi
observând că nu are niciun progres în explorarea altor aştri în afară de câteva
filme şi fotografii trucate, să admită că-L vede pe Dumnezeu prin porunca Sa
care pecetluieşte faptul că, în scurta viaţă a oamenilor petrecută între naştere
şi moarte sub semnul păcatului lui Adam, ea nu poate să-şi depăşească
condiţia de pământeană. Oricât ar încerca specialiştii de la NASA să
cosmetizeze realitatea pământească şi cerească cu fardul mistificărilor
explorărilor cosmice făcute de ”omul evoluat” lipsit de credinţa în Dumnezeu,
căci numai astfel de oameni pot încerca aşa ceva, cât va fi lumea oamenii se vor
naşte şi vor muri tot pe acest Pământ, fără nicio posibilitate de evadare şi fără
nicio posibilitate de intervenţie asupra spaţiului cosmic al cerului-tărie în afară
de rugăciuni şi semne binecuvântate de către Domnul, aşa cum s-a petrecut în
vremea lui Iisus fiul lui Navi şi a regelui Iezechia.
Deşi cinstirea cum se cuvine a Domnului nostru Iisus Hristos este motivul
de căpetenie pentru care ar trebui să se treacă de urgenţă în întreaga lume la
calendarul iulian, la ora actuală, aşa cum am demonstrat în lucrarea noastră,
un astfel de motiv nu poate fi crezut decât de către cei mai duhovniceşti
credincioşi ortodocşi. Atât de mult am fost spălaţi pe creier, încât covârşitoarea
noastră majoritate credem în mod absurd în precesia echinocţială şi în cei doi
ani diferiţi pe care-i produce aceasta, anume anul tropic diferit de anul sideral.
O astfel de credinţă reprezintă de fapt o revenire în prim plan, la nivel
astronomic, a ereziei lui Nestorie, combătută în Sinodul ecumenic de la Efes în
anul 431, erezie care împărţea Persoana unică a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos în două persoane diferite. În Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi,
Hristos este simbolizat printr-o multitudine de simboluri precum Mielul lui
Dumnezeu, Pomul Vieţii, Pâinea Vieţii, Apa Vieţii etc. Printre aceste numeroase
simboluri ale Domnului nostru Iisus Hristos este şi simbolul de An. Am văzut
în lucrarea noastră cum, prin fracţia divină de 0,25 de zile, anul de 365,25 de
zile dă seama încă de la Facere, atât prin crucea echinocţiilor cu care este
pecetluit Pământul, cât şi prin Ziua cea Mică de 6 ore împlinită în Vinerea
Mare, de simbolul crucii şi al răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel,
469
după cum prin Mielul lui Dumnezeu, Pomul, Pâinea şi Apa Vieţii nu putem
înţelege decât un singur Miel al lui Dumnezeu, un singur Pom al Vieţii, o
singură Pâine a Vieţii şi o singură Apă a Vieţii, tot astfel şi Anul, fiind simbol al
Domnului Iisus Hristos, nu poate fi decât unul singur. Unicitatea simbolurilor
Domnului nostru Iisus Hristos este astfel determinată de unicitatea Persoanei
Sale divino-umane. La fel ca celelalte simboluri ale Domnului Iisus Hristos, şi
Anul poate fi numit cu prisosinţă An al Vieţii, căci din el răsare Calendarul
vieţii, în care se împlineşte timpul sfânt, prin Crugurile sfinte: al zilei de 24 de
ore, al săptămânii de 7 zile şi al fiecăreia dintre cele 12 luni; prin Crugul
propriu de 365,25 de zile; al Lunii, de 19 ani, care simbolizează desăvârşirea
firii umane a Mântuitorului Iisus Hristos; al Soarelui, de 28 de ani, care
simbolizează desăvârşirea firii divine a Mântuitorului Iisus Hristos; în fine, prin
Crugul Sfintelor Paşti, de 532 de ani, care simbolizează desăvârşirea Persoanei
divino-umane a Mântuitorului Iisus Hristos precum şi a Împărăţiei Sale în care
suntem aşteptaţi cu multă iubire de către Domnul nostru, spre viaţa cea
veşnică pe care ne-a făcut-o accesibilă prin întruparea, propovăduirea,
moartea, învierea, înălţarea şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui.
Prin urmare, corectitudinea strict astronomică a anului de 365,25 de zile
este încărcată cu o simbolistică teologică atât de valoroasă, încât nici una nici
cealaltă nu pot fi puse la îndoială. Dacă ar mai exista în realitate şi un alt an cu
o valoare diferită de Anul Vieţii de 365,25 de zile am putea, pe bună dreptate,
să-L acuzăm pe Domnul nostru de neputinţa de a-şi fixa simbolurile într-un
unic an real şi de inducere a noastră în eroare. Sau, mai degrabă, aşa cum
credem că au urmărit reformatorii astrologi ai calendarului iulian celui bun, am
ajunge să credem că Domnul nostru nu reprezintă decât un mit, o legendă pe
care, iată, a venit vremea ca ”adevărata corectitudine” astronomică să o
spulbere. Vedem acum modul în care, pe fondul neatenţiei, nepăsării şi lipsei
de vigilenţă a oamenilor, lucrătorii din umbră ai lui Satan au luptat împotriva
Domnului nostru Iisus Hristos printr-o luptă ocultă împotriva simbolurilor
Sale, aruncând în lume minciunile cele mai subtile, printre care cea a reformei
calendaristice din anul 1582 le depăşeşte pe toate, căci a fost un atac făţiş la
simbolul real întipărit de Domnul nostru Iisus Hristos în anul de 365,25 de zile,
bornă şi marcaj esenţial pentru cunoaşterea drumului corect care duce spre
Împărăţie.
Trebuie specificat totuşi faptul că doar cunoaşterea simbolurilor Domnului
nu asigură prin sine în mod automat accederea în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi
Satana le cunoştea, dar cu siguranţă că el ura aceste simboluri înainte de a se
apuca să lupte împotriva lor prin mistificări astrologice. Şi papa Grigorie al
XIII-lea dimpreună cu astrologii săi au fost mânaţi de impulsuri antihristice
înainte de a se apuca de reforma calendaristică. Pentru accederea în Împărăţie
este mult mai mult de făcut decât cunoaşterea simbolurilor Domnului. Este
nevoie de străduinţă din partea noastră, ca, în cunoştinţă de cauză şi cu iubire
pentru Domnul, prin respect faţă de simbolurile Sale calendaristice, să ne
lucrăm propria mântuire pe acest drum al corectitudinii, nădăjduind mereu în
ajutorul Lui suplimentar pentru a reuşi să ajungem la porţile deschise ale
Împărăţiei Sale.
470
7.3.3. Sfatul Scripturii pentru creştinii Bisericii zilelor din urmă
Poporul român are o zicere foarte înţeleaptă: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi
bagă în traistă. Scriptura confirmă această zicere cu mana din pustie.
Dumnezeu dădea mană din belşug pentru a-i hrăni pe toţi israeliţii, dar trebuia
ca aceştia să şi-o culeagă singuri după cum le-a fost indicat. Astăzi, în loc de
mană, noi creştinii, Israelul cel duhovnicesc, suntem invitaţi să ne hrănim cu
hrana duhovnicească a harului Sfântului Duh. Apocalipsa 3, 14-22 în care
Domnul Iisus Hristos se adresează Bisericii din Laodiceea este un text esenţial
pentru a înţelege în ce situaţie suntem astăzi şi ce trebuie să facem ca să ne
învrednicim de hrana duhovnicească de care avem nevoie ca merinde pentru a
ajunge cu bine la porţile deschise ale Împărăţiei Sale.
„Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin,
martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:
Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau
fierbinte!
Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura
Mea.
Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi
nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!
Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti,
şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale,
şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.
Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi
intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.
Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu
am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.
Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.”
Textul sfânt al Scripturii ne arată că, dacă vrem să biruim în lupta pe care
trebuie s-o ducem pentru mântuirea noastră, trebuie să-L primim pe Domnul
Iisus Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos bate necontenit la uşa sufletului
nostru, dar nu ne obligă să-I deschidem. Duhul Sfânt ne trimite harul Său, dar
nu ne obligă să-L primim. Porţile Împărăţiei Cerurilor sunt larg deschise pentru
fiecare, dar Dumnezeu nu ne obligă să intrăm în această Împărăţie. De la noi
trebuie să pornească totul. Noi trebuie să dorim ca Domnul Iisus Hristos să ne
fie oaspetele de taină al sufletului, noi trebuie să simţim nevoia hranei
duhovniceşti a harului Duhului Sfânt şi tot noi, aflându-ne pe drumul arătat
cu marcaje evidente de către Dumnezeul nostru, trebuie să căutăm uşile
deschise ale Împărăţiei. Dumnezeu ne dă mântuirea, dar noi suntem aceia care
trebuie să ne-o dorim şi să facem efortul de a ne-o dobândi.
Dar noi ce facem astăzi? Ne aflăm în situaţia creştinilor Bisericii din
Laodiceea, situaţie în care, căldicei fiind, Domnul ne va vărsa din gura Lui,
adică nu va dori să aibă împărtăşire cu noi. Că suntem căldicei, este limpede.
Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim
fierbinţi dacă ar fi adevărat întru totul şi nu am crede şi în evoluţia
transformistă a noastră ca oameni dintr-un strămoş comun cu maimuţa, fără
să ne punem problema că din punct de vedere logic acceptăm hula că un astfel
de strămoş ar fi în mod absurd şi strămoş al Domnului nostru, Cel Care a făcut
Cerul şi Pământul. O astfel de credinţă amestecată ne face să fim doar căldicei.
Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim
fierbinţi dacă ar fi adevărat întru totul şi nu am crede şi într-un Big Bang şi
471
într-un Pământ ca un fir de praf, pierdut de miliarde de ani prin spaţiu, fără să
ne punem problema că din punct de vedere logic acceptăm hula în care
Domnul nostru, proiectat într-un astfel de univers, ar părea cu totul
nesemnificativ, neputincios şi ridicol. O astfel de credinţă amestecată ne face
încă o dată să fim doar căldicei.
Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim
fierbinţi dacă ar fi adevărat întru totul şi nu am crede şi în sisteme solare cu
planete locuite de extratereştri superiori nouă în inteligenţă, fără să ne punem
problema că din punct de vedere logic acceptăm hula prin care noi, în calitate
de oameni, nu am fi cununa şi stăpânii întregului univers creat de către
Dumnezeu pentru noi, făcând astfel din întruparea pe Pământ, în Om, pentru
vecie, a Domnului nostru Iisus Hristos, un fapt cu totul nesemnificativ. O astfel
de credinţă amestecată ne face iarăşi să fim doar căldicei.
Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim
fierbinţi dacă nu am crede şi în gravitaţia universală, fără să ne punem
problema că din punct de vedere logic acceptăm hula conform căreia, materia,
prin proprietăţile sale intrinseci, Îl elimină pe Dumnezeu din ecuaţia existenţei
universale, făcând din El în cel mai bun caz un dumnezeu leneş, retras din
creaţie şi nelucrător prin pronie divină, un dumnezeu care a abandonat lumea
la cheremul unor legi oarbe. O astfel de credinţă amestecată ne face din nou să
fim doar căldicei.
Spunem că credem în Domnul Iisus Hristos, ceea ce ne-ar face să fim
fierbinţi dacă nu am crede şi în precesia echinocţială, fără să ne punem
problema că din punct de vedere logic acceptăm ca simbolurile Domnului
arătate în Crugul Sfintelor Paşti şi în Crugurile sfinte ale Soarelui şi Lunii să fie
terfelite prin calendarul astrologic gregorian al vremurilor imaginare rezultate
din această precesie inventată de Satan cu scopul ocult ca noi să nu-L mai
slăvim pe Domnul nostru conform adevăratei Sale măreţii arătate prin
simbolurile care se împlinesc în vremurile reale ale calendarului iulian. O astfel
de credinţă amestecată ne-a făcut să fim căldicei în cea mai mare măsură.
Ne considerăm bogaţi crezând orbeşte în corectitudinea ”ştiinţei” lui
Satan, fără să mai avem nevoie de harul Sfântului Duh care să ne facă să
înţelegem că în realitate suntem ticăloşi şi vrednici de plâns, şi săraci şi orbi şi
goi. ”Ştiinţa” de factură astrologică de azi, hrănită de duhurile demonice pe care
reforma gregoriană a calendarului le-a dezlănţuit asupra noastră, ne-a făcut
căldicei şi Domnul ne avertizează că ne va vărsa din gura Sa. ”Ştiinţa” lui Satan
este pentru căldicei, pentru cei care aleg în mod absurd să ia de bun tot ceea ce
este la modă, fără niciun efort de a-şi înţelege convingerile. Cel fierbinte este cel
care are credinţa cea adevărată şi şi-o cercetează neîncetat ca să înţeleagă totul
prin prisma ei. Cel rece este cu credinţa rătăcită, dar este iubitor de adevăr, şi
bunul său simţ cu care Domnul l-a înzestrat îl face să-şi cerceteze şi el credinţa
şi atunci când o vede că e rătăcită, caută credinţa cea adevărată şi, când o află,
renunţă la rătăcirea lui şi devine şi el fierbinte. În schimb, ce să faci cu un
nesimţit de căldicel care crede orbeşte totul dar nu vrea să cerceteze nimic?
Cum să-l faci să se lepede de cele rele şi greşite dacă el crede orbeşte în ele, fără
să-l mai intereseze adevărul lor? „Crede şi nu cerceta” este deviza lui Satan.
Înseamnă „Fii leneş şi nesimţit!” sau mai precis „Fii căldicel!”. Creştinul
fierbinte trebuie să cerceteze totul, mai ales cele despre Domnul nostru Iisus
Hristos pentru a-I putea înţelege cât de cât măreţia, puterea şi iubirea. Numai
înarmat cu o astfel de înţelegere poate primi cu adevărat harul Sfântului Duh
pentru a veghea asupra adevărului credinţei sale şi a respinge mereu, prin
logică şi comparaţie, minciuna şi absurditatea ipitelor lui Satan.
472
Dacă vom continua să rămânem în acestă stare de letargie căldicică şi
nemântuitoare, fără să facem nicio încercare de a reveni pe calea care duce
spre Împărăţia Cerească, duhurile demonice ale ”ştiinţei” lui Satan vor veni cu
explicaţii ”ştiinţifice” din ce în ce mai aberante şi mai hulitoare la adresa
Domnului nostru Iisus Hristos, iar noi, oamenii căldicei de astăzi, le vom crede
şi vom deveni carne de tun pentru apostazie şi pentru alegerea de bună voie a
pecetluirii prin care Antihrist ne va face robii săi fără nicio speranţă de
mântuire. Satan ne-a păcălit cu visul cuceririlor cosmice şi nu mai vedem cum
ne distruge pădurile, cum ne omoară animalele şi cum ne otrăveşte pământul,
aerul şi apa. Ne-a creat confort cu tehnica lui care ne-a moleşit şi ne-a făcut
leneşi. Ne ucide sufleteşte prin ecranul televizorului, al cinematografului, al
calculatorului personal, al tabletelor şi al telefonului mobil. Suntem angrenaţi
în lumea lui virtuală şi ne pierdem timpul mântuirii jucând jocuri şi vizionând
filme. Ne-a chimizat hrana şi ne-a transformat-o genetic în mâncare toxică şi
fără de gust. Toate acestea se vor acutiza dacă nu facem nimic pentru viitorul
nostru. Urâciunea pustiirii de suflete a omenirii s-a pus în mişcare. În cartea
noastră i-am arătat o cauză majoră, anume calendarul demonic prin care
slujitorii lui Antihrist au lucrat din umbră la înrobirea noastră spirituală. Dacă
noi L-am cinsti cu toţii pe Domnul Iisus Hristos, conştienţi de puterea
simbolurilor Sale revelate în timpul sfânt al calendarului iulian, am îndepărta
de la noi aceste duhuri demonice care ne orbesc cu minciunile ”ştiinţei” lor
aberante şi ne-am folosi de harul Sfântului Duh pentru a trăi în pace şi în
iubire cu semenii noştri şi cu natura creată de Dumnezeu.
A venit timpul să alegem în cunoştinţă de cauză între Sfânta Scriptură şi
”ştiinţa” demonică a lui Satan. Nu vom putea dezrădăcina ”ştiinţa” lui Satan
din minţile noastre fără a smulge şi a arunca la gunoi rădăcina ei cea mai
subtilă şi adâncă, anume timpul demonic care, prin nelegiuita reformă
calendaristică gregoriană pe care am acceptat-o şi încă o acceptăm fără nicio
cercetare, ne determină să nu mai recunoaşem şi să nu mai cinstim însemnele
împărăteşti ale divino-umanităţii Domnului nostru Iisus Hristos arătate în
Crugurile timpului sfânt al calendarului iulian.
Împăratul Constantin cel Mare, artizanul Sinodului de la Niceea, a biruit în
luptă pentru că a pecetluit steagurile soldaţilor săi cu simbolul crucii
Mântuitorului Iisus Hristos. A ascultat de îndemnul divin: Întru acest semn vei
învinge (In hoc signo vinces) şi a învins pentru că Domnul Atotputernic a fost cu
el. În schimb, noi suntem învinşi astăzi de oştile slujitorilor lui Antihrist pentru
că am dat jos de pe steagul credinţei noastre pecetea crucii şi divino-umanităţii
Domnului nostru cu care El ne-a pecetluit timpul sfânt al mântuirii noastre.
Am înlocuit în credinţa noastră acest timp real al mântuirii cu timpul imaginar
al simbolurilor astrologice ale lui Antihrist. Observăm cum încep să se
împlinească profeţiile apocaliptice. Semnul lui Antihrist, 666, este inscripţionat
pe codul de bare aflat pe majoritatea produselor pe care le cumpărăm, iar
aceste produse sunt majoritatea contrafăcute. Multe dintre animalele domestice
care ne hrănesc au fost cipuite cu acest semn. Folosim carduri cu cip prin care
ni se urmăreşte orice mişcare, şi cât de curând cei care ne conduc doresc să
înlocuiască aceste carduri cu pecetea lui Antihrist pe mâna dreaptă sau pe
frunte. Noi creştinii cei căldicei de astăzi vedem cum se împlinesc aceste
profeţii, dar mai ales constatăm cu durere că nu prea mai avem nicio putere să
ne împotrivim. Nu ne-ar veni nicio clipă în minte să ne întrebăm de ce Domnul
nostru Atotputernic nu ne ajută să învingem în aceste vremuri apocaliptice aşa
cum l-a ajutat pe împăratul Constantin cel Mare. Cum să ne ajute când,
acceptând calendarul lui Satan, noi Îi batjocorim simbolurile şi sărbătorile?
473
Noi creştinii Bisericii Laodiceei de astăzi am devenit asemenea unor oşteni fără
de minte care, după au şters de pe steagul de luptă simbolurile Domnului Iisus
Hristos şi le-au înlocuit cu simbolurile lui Antihrist, au pretenţia ca Domnul să
îi ajute să-l învingă pe acesta. Înainte-mergătorii lui Antihrist au pus mai întâi
pecetea lui pe calendarul nostru de viaţă, iar apoi, pentru că am acceptat acest
calendar, Antihrist va veni şi ne-o va pune pe mână şi pe frunte.
Ce-i de făcut atunci? Mai este scăpare? Dacă luăm aminte la glasul Sfintei
Scripturi, este negreşit. Reamintim ce ne spune Domnul în ea:
„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti,
şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale,
şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.”
Scriptura ne arată că încă mai este timp ca Bisericile Ortodoxe care au
greşit să revină cu pocăinţă la calendarul astronomic corect în care se
împlinesc simbolurile Domnului, calendarul iulian al Sfinţilor Părinţi de la
Niceea. Simbolurile Domnului nostru Iisus Hristos întipărite în Crugurile
timpului sfânt al calendarului iulian reprezintă în momentul de faţă aurul
lămurit în foc de care avem nevoie pentru a ne îmbogăţi sufletul, veşmintele
albe care acoperă goliciunea vrednică de plâns a neştiinţei noastre şi alifia
duhovnicească prin care ne putem recăpăta privirea către Domnul. A venit
momentul ca noi, creştinii, să vedem existenţa reală a acestor simboluri şi să le
recunoaştem puterea de călăuzire către întâlnirea cu Domnul nostru. Ele ne
vor ajuta să scăpăm de zgomotul asurzitor al ”ştiinţei” lui Satan şi să
deschidem Domnului Iisus Hristos uşa sufletului nostru, căci numai cu
ajutorul Lui îl vom putea birui pe Antihrist.
474
8. În loc de încheiere – Cuvânt lămuritor şi predică la o
sărbătoare desfiinţată
476
- Crugul Sfintelor Paşti debutează cu un grup de 3 sărbători Kiriopasha
distanţate la 11 ani una de cealaltă.
- după 73 de ani urmează un alt grup de 3 sărbători Kiriopasha distanţate la
11 ani una de cealaltă.
- după alţi 73 de ani urmează un grup de 2 sărbători Kiriopasha distanţate la
11 ani una de cealaltă.
- după 84 de ani urmează o sărbătoare Kiriopasha izolată.
- după 79 de ani urmează o altă sărbătoare Kiriopasha izolată.
- după 84 de ani urmează ultimul grup de 2 sărbători Kiriopasha din Crug
distanţate la 11 ani una de cealaltă. Între ultima sărbătoare Kiriopasha din
Crug şi prima sărbătoare din grupul celor 3 Kiriopasha, care inaugurează
următorul Crug al Sfintelor Paşti, este de asemenea o distanţă de 73 de ani.
Dacă ţinem cont de distribuirea sărbătorii Kiriopasha în Crugul Sfintelor
Paşti putem lesne afla anii din Crug în care avem această sărbătoare deosebită.
Astfel, în acest al 4-lea Crug al Sfintelor Paşti în care ne aflăm au fost deja 10
sărbători Kiriopasha în anii 1627, 1638, 1649, 1722, 1733, 1744, 1817, 1828,
1912 şi 1991, şi vor mai fi încă două astfel de sărbători în anii 2075 şi 2086.
În anii în care au loc Sfintele Paşti denumite Kiriopasha, în Biserica
Ortodoxă se ţin slujbe mai bogate decât în ceilalţi ani ai Sfintelor Paşti. Atât
Utrenia cât şi Sfânta Liturghie din ziua Sfintelor Paşti sunt împodobite în plus
la sărbătoarea Kiriopasha cu Apostolul şi Evanghelia Bunei Vestiri şi cu cântări
speciale precum Troparul, Canonul cu Irmosul pre 8, Condacul, Icosul,
Prochimenul, Pripelile, Svetlina, Stihirile pre 4 la Laude şi Slava Bunei Vestiri.
Spre deosebire de situaţia în care Sfintele Paşti sunt în aceeaşi zi cu
sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi prăznuirea marelui mucenic se amână cu o
zi, atunci când Sfintele Paşti şi Buna Vestire sunt în aceeaşi zi, cântările
ambelor praznice împărăteşti se contopesc arătând slujba de Kiriopasha cea
mai împodobită şi cea mai strălucitoare dintre slujbele ortodoxe.
Sărbătoarea Kiriopasha este o sărbătoare rară, dar tocmai raritatea ei,
asemenea unei nestemate de mare preţ, îi pune în evidenţă importanţa şi
valoarea. Ultima dată când a avut loc această cea mai mare sărbătoare creştină
a fost în anul 1991 şi a putut fi prăznuită numai în Bisericile autocefale
ortodoxe care şi-au desfăşurat slujbele liturgice la acea vreme în calendarul
vechi iulian. În Bisericile autocefale ortodoxe care au adoptat calendarul
îndreptat, precum cea a României, Greciei şi Bulgariei, sărbătoarea Kiriopasha
a fost desfiinţată.
Domnul ne-a dăruit o astfel de sărbătoare iar noi am desfiinţat-o. Am
desfiinţat-o pentru că am acceptat să trăim în timpul lui Satan, inaugurat de
calendarul astrologic al papei Grigorie al XIII-lea. Am desfiinţat-o pentru că am
acceptat minciunile astrologilor drept adevăr şi am nesocotit adevărul
simbolurilor Domnul nostru din crugurile sfinte ale calendarului iulian. Prin
desfiinţarea sărbătorii Kiriopasha din 1991 ne-am comportat aidoma unor
infractori inconştienţi care au zdrobit cu barosul cea mai frumoasă operă de
artă în care Artistul, Domnul Atotputernic, ne-a înfăţişat cu dumnezeiască
măiestrie simbolurile Sale de viaţă dătătoare. Pierderea este inestimabilă. Ziua
sfântă de 25 martie 1991 a trecut în mod iremediabil. Cum să mai reparăm
răul pe care l-am făcut atunci Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici
prin desfiinţarea acestei sărbători care le-ar fi pus într-o lumină deosebită
sacrificiul mântuitor pentru omenire?
Cerem adesea ajutor Domnului nostru Iisus Hristos, Maicii Sale şi tuturor
Sfinţilor, deşi folosim un calendar în care le batjocorim sărbătorile, fie
sărbătorindu-le mai devreme cu 13 zile faţă de timpul sfânt prevăzut de către
477
Dumnezeu pentru ele, fie desfiinţându-le, precum în cazul Kiriopasha. Nu
facem nimic ca să îndreptăm lucrurile şi apoi ne mai şi mirăm de ce acestea
evoluează fără voia noastră într-o direcţie pe care nu ne-o dorim, o direcţie în
care simţim presiunea vremii lui Antihrist, o direcţie spre care suntem mânaţi
fără să ne putem opune prea mult. Vlădicii noştrii, făcuţi vlădici nu prin
consensul nostru, al credincioşilor care alcătuim Biserica, ci prin hotărâri luate
de sus de către forţe oculte în care sunt infiltraţi slujitorii lui Antihrist, ne pun
adesea în faţa faptelor împlinite. Ruptura dintre noi, turma de oi a Bisericii lui
Hristos, şi cei care au ajuns acum să ne fie conducători vremelnici este din ce
în ce mai mare. Lucrându-se non-stop, şi duminica şi în zilele de sărbătoare, ni
se construieşte în chip văzut, ca să ni se fure ochii, o catedrală faraonică din
bani împrumutaţi de la bancă, adică de la cei care au luat asupra lor sângele
lui Hristos, iar în chip nevăzut, ca să ni se fure sufletul, se demolează şi ceea ce
a mai rămas din catedrala credinţei noastre ortodoxe prin încălcarea
canoanelor stabilite de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. În curând, este posibil să
asistăm şi la construirea unei moschei după acelaşi model faraonic. Domnul nu
ne mai ajută tocmai pentru că acceptăm astfel de lucruri şi lăsăm pe alţii,
duşmani de moarte ai Lui, să ia hotărâri în locul nostru. Cum să ne mai ajute
când, prin astfel de acceptări care nu reprezintă altceva decât căderi ale
noastre, îi arătăm cât suntem de căldicei şi Îl batjocorim? Înainte de a ne vărsa
El din gura Lui, noi L-am vărsat pe Domnul din gura noastră din care nu mai
ies laude pentru adevăratele Lui sărbători. Primim ceea ce merităm.
Prorocul Daniel amintea în cartea sa despre timpurile apocaliptice ale unui
rege care „va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt şi va asupri pe
sfinţii Celui Preaînalt, şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea, şi
ei vor fi daţi în mâna lui o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme.” (Daniel 7,
25). Aceste timpuri apocaliptice au început în anul 1582, când regele-papă
Grigorie al XIII-lea a schimbat timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos cu un
timp al lui Satan în care legea instituită de către Sfinţii Părinţi de la Niceea, de
a nu prăznui Sfintele Paşti înainte de sau odată cu evreii, a fost schimbată cu
bună ştiinţă. Tot cu bună ştiinţă au fost schimbate datele sărbătorilor Sfinţilor
de peste an, au fost schimbate posturile, au fost desfiinţate sărbătorile
Kiriopasha şi Buna Vestire unită cu Floriile. Semnele satanice ale zodiacului
sunt tipărite cu bună ştiinţă în molitfelnice şi în liturghiere la sărbătorile
Sfinţilor de peste an. Războiul asupra sfinţilor lui Dumnezeu, mai ales asupra
sfinţilor români, se poartă cu înverşunare. În afară de Sfântul Ioan Iacob
Hozevitul, care a plecat din patrie în pustia Hozevei din Israel tocmai pentru a
nu-şi mai petrece viaţa în timpul nelegiuit al calendarului îndreptat, toţi sfinţii
români canonizaţi sunt sfinţi care au trăit înainte de fărădelegea din 1924.
Faptul că vlădicii noştri se feresc să canonizeze sfinţi români care au trăit în
ţară în vremea aplicării calendarului îndreptat este un bun argument că ei
cunosc foarte bine că acest calendar este nelegiuit. Biserica Ortodoxă Rusă a
umplut calendarul cu sfinţii martirizaţi în gulaguri tocmai pentru că foloseşte
calendarul corect, în timp ce sfinţii români ai închisorilor, a căror jertfă a dus la
sfârşitul vremurilor antihristice ale comunismului, aşteaptă în zadar să fie
canonizaţi. Nu vor putea fi canonizaţi pentru că datele de trecere a lor la
Domnul sunt falsificate în calendarul îndreptat, iar vlădicii noştrii, deşi ştiu
acest lucru, încă nu vor să renunţe la acest calendar nelegiuit.
Când vor trece aceste vremuri ale fărădelegii care au început în anul 1582?
Eu socotesc că nu este vorba de ani, căci Scriptura ar fi menţionat, ci de
perioade mai lungi. Din punctul meu de vedere, schimbările de vremuri care au
avut drept consecinţă începutul unei noi vremi, s-au făcut prin tăierea zilelor din
478
calendar în anul 1582 şi în anii centenali nedivizibili cu 400. De la reforma
calendaristică omenirea a trăit 4 astfel de vremuri:
- vremea de 118 ani de la reforma gregoriană până la anul 1700, o vreme cu
10 zile tăiate faţă de timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos.
- vemea de 100 de ani de la anul 1700 la anul 1800, o vreme cu 11 zile tăiate
faţă de timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos.
- vemea de 100 de ani de la anul 1800 la anul 1900, o vreme cu 12 zile tăiate
faţă de timpul sfânt al Domnului Iisus Hristos.
- vemea de 116 de ani care, acum în anul 2016, a trecut din vremea de 200 de
ani de la anul 1900 la anul 2100, o vreme cu 13 zile tăiate faţă de timpul sfânt
al Domnului Iisus Hristos.
Ce ar putea însemna „o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme”? Până acum
au trecut o vreme de 118 ani, două vremuri de 100 de ani şi încă 116 ani, adică
mai mult de o jumătate de vreme din vremea de 200 de ani. Scriptura ne
spune, tot prin gura prorocului Daniel că aceste vremuri de pregătire a domniei
lui Antihrist se vor sfârşi după împlinirea celor trei ani şi jumătate de împărăţie
a acestuia:
„Şi în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii
poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt
popoarele şi până în vremea de acum. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi
mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte.
Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă
veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică.
Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe
mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor.
Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul
vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa.
Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată alţi doi bărbaţi stând în picioare, unul pe
un mal al fluviului, iar altul pe celălalt mal al fluviului.
Şi unul a zis celui ce era îmbrăcat în veşminte de in şi stătea deasupra
apelor fluviului: "Pe când se vor sfârşi aceste fapte minunate?"
Şi am ascultat pe bărbatul cel îmbrăcat în veşminte de in care stătea
deasupra apelor fluviului şi el şi-a ridicat dreapta şi stânga lui către ceruri şi a
jurat pe Cel ce este viu în veci: "Va mai ţine o vreme; vremuri şi jumătate de
vreme, iar când se va isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui sfânt, atunci
vor lua sfârşit toate acestea".
Şi eu am auzit, dar nu am înţeles şi am zis: "Stăpâne, care va fi sfârşitul
acestora?"
Şi mi-a răspuns: "Du-te, Daniele, că sunt închise şi pecetluite cuvintele
acestea până la sfârşit!
Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei
nelegiuiţi; toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege.
Şi din vremea când va înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea
pustiirii vor fi o mie două sute nouăzeci de zile.
Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci
de zile.” (Daniel 12, 7-12)
În momentul de faţă, vremurile la care consider că face referire prorocia lui
Daniel sunt de 3 feluri: vremea de 118 ani şi vremurile de 100 şi de 200 de ani,
cu jumătăţile lor de 59, 50 şi 100 de ani. Timpul cel mai apropiat la care se
poate împlini prorocia despre sfârşitul acestor vremi apocaliptice, în caz că
vremea de 200 de ani va fi incompletă şi se va considera tot 100 de ani, este
anul 2050, apoi urmează anul 2059. Dacă vremea de 200 de ani va fi completă
479
ne putem aştepta ca prorocia să se împlinească cel mai devreme în anii 2150
sau 2159. Dar dacă şi vremea de 100 de ani cu 14 zile decalare faţă de timpul
calendarului iulian va fi completată, prorocia s-ar putea îndeplini în anii 2250
sau 2259 şi, tot aşa, în fiecare an 50 sau 59 al veacurilor mileniului 3.
Cineva ar putea să-mi spună contrariat că bat câmpii când spun că o
prorocie se poate îndeplini în ani diferiţi şi nu într-un anumit an pe care
trebuie să-l prevăd precis. Intenţia mea nu a fost aceea de a prevedea un an
precis pentru domnia lui Antihrist, sfârşitul lumii, a 2-a venire a Domnului şi
învierea morţilor, ci de a evidenţia două aspecte ale situaţiei în care ne aflăm.
Pe de o parte, am vrut să arăt că sunt întrunite condiţii ca toate aceste
evenimente să se petreacă destul de curând, peste nici 40 de ani. Legea
încălcată, sărbători desfiinţate, coduri de bare cu numărul 666 al fiarei,
carduri, implantări de cipuri în mâna dreaptă sau în frunte, restrângerea
dreptului de a vinde şi a cumpăra în mod liber prin dispariţia banilor, toate
acestea se fac încă de acum şi toate maşinaţiile prevăzute pentru instaurarea
guvernului mondial necesar pentru venirea lui Antihrist sunt gata pregătite.
S-ar părea că totul nu mai este decât o chestiune de timp, de foarte scurt timp,
şi anul 2050 se apropie de noi ameninţător, căci, din punct de vedere al
semnelor sfârşitului, poate fi anul împlinirii prorociei.
Pe de altă parte, intenţia mea este aceea de a îndemna pe cititorul acestei
cărţi să nu stea pasiv în aşteptarea evenimentelor, gândindu-se că tot trebuie
să se petreacă. Prorocia se va petrece cu siguranţă, dar timpul în care va fi
împlinită depinde de fiecare dintre noi. Prin această carte, eu am încercat să
intervin în desfăşurarea evenimentelor. Prorocia lui Daniel se poate împlini în
anul 2050 căci majoritatea semnelor sfârşitului lumii s-au arătat. Dar dacă eu,
prin cartea mea transmit cititorului un ideal, să spunem acela de a lupta
pentru întoarcerea în timpul sfânt al calendarului iulian şi a sărbători în anii
2075 şi 2086 în Biserica ortodoxă a României, Greciei sau Bulgariei, ultimele
două sărbători Kiriopasha care au mai rămas din Crugul Sfintelor Paşti în care
trăim acum, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia Îi sunt plăcute aceste
sărbători, poate ţine seama de această dorinţă a noastră şi, Atotputenic fiind,
ne-o poate îndeplini. Atunci slujitorii lui Antihrist vor trebui să-şi bată capul să
inventeze alte minciuni ca să încerce să ne păcălească. Poate vom face din
vremurile prorociei lui Daniel nu numai 2 sau 3 vremuri, ci mult mai multe,
timp în care o mulţime de fraţi ai noştri, credincioşi ai Domnului Hristos, se vor
mântui.
Această dorinţă a mea de a nu asista pasiv la evenimente mă determină să
nu mă împac cu faptul că sărbătoarea Kiriopasha a fost desfiinţată. Dacă o vom
purta în sufletele noastre, ea nu se va pierde niciodată. Acesta este motivul
pentru care voi scrie în continuare o predică pentru sărbătoarea Kiriopasha din
25 martie 1991:
480
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi,
Mai este puţin şi se face dimineaţă, dar văd că, în chip minunat, nu
sunteţi obosiţi. Domnul v-a dat putere să rezistaţi la această slujbă de Înviere
neobişnuit de lungă şi văd că vă dă în continuare har ca să ascultaţi cu atenţie
cele ce doresc să vă spun.
Înviat-a Hristos şi iadul s-a nimicit. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu mai
este în groapă. Aceasta este învăţătura Bisericii admirabil spusă în Pastorala
Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte de secole în noaptea Sfintelor Paşti.
Prin învierea Sa, Hristos a nimicit moartea şi iadul. De când a înviat Hristos,
moartea noastră nu mai este moarte, ci este un somn din care ne vom trezi
când Hristos ne va învia şi pe noi. De când a înviat Hristos, iadul este nimicit
pentru că aşteaptă neputincios clipa în care va fi desfiinţat şi îi va scoate afară
pe toţi oamenii pe care îi ţine morţi înăuntru. Pentru că Hristos a înviat, vom
învia şi noi şi vom petrece veacurile nesfârşite împreună cu El, în Împărăţia Sa,
unde nu mai este nici moarte, nici iad. Nu există veste mai bună pentru oameni
decât moartea morţii şi a iadului. Aceasta este esenţa Evangheliei. Însuşi
Apostolul Pavel ne învaţă aceasta când spune în Epistola 1 către Corinteni:
„dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi
că nu este înviere a morţilor?
Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.
Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică este şi credinţa voastră”.
Hristos cu adevărat a înviat şi cu adevărat vom învia şi noi. Aceasta este
vestea cea bună pe care ne-o aduce sărbătoarea Sfintelor Paşti. Aceasta este
Evanghelia Sfintelor Paşti.
Dar aţi auzit cum în această noapte de Înviere s-a citit în mod excepţional
şi Evanghelia Bunei Vestiri. Aţi auzit şi cântările Bunei Vestiri, slujba s-a lungit
mult, dar aţi rămas atenţi. Am să vă explic şi de ce sunteţi într-o dispoziţie atât
de bună încât parcă vă simţiţi de pe acum în Împărăţia Domnului Iisus Hristos.
În noaptea aceasta aţi primit hrană sufletească suplimentară pentru că aţi
asistat la cea mai strălucitoare sărbătoare creştină, când Sfintele Paşti au loc
de Buna Vestire. Evanghelie înseamnă în greceşte bună vestire. În noaptea
aceasta v-aţi hrănit sufletele nu numai cu Evanghelia Învierii, ci şi cu
Evanghelia Bunei Vestiri. Evanghelie şi Evanghelie! Începutul şi împlinirea
Evangheliei s-au contopit în această sărbătoare a ei care a mai avut loc acum
79 de ani, în 1912, şi va mai avea loc abia peste 84 de ani, în 2075. De aceea
v-aţi pregătit sufletele în mod special, iar Domnul vă dă har ca să vă bucuraţi
în mod deplin de această sărbătoare.
Atunci când Sfintele Paşti sunt de Buna Vestire, adică pe 25 martie,
această zi calendaristică devine deosebit de importantă. Însăşi denumirea
sărbătorii, Kiriopasha, adică Sfintele Paşti ale Domnului, scoate în evidenţă
importanţa zilei, deoarece face trimitere la ziua calendaristică reală a învierii
Mântuitorului nostru. Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a arătat puterea
dumnezeiască şi prin faptul că S-a întrupat şi a înviat în aceeaşi zi
calendaristică la date diferite. S-a întrupat în ziua de vineri 25 martie a anului
1 şi a înviat în ziua de duminică 25 martie a anului 31. Ca un Creator
atotînţelept, Domnul nostru Şi-a înscris simbolurile dumnezeieşti şi în datele
calendarului Său, calendarul iulian în care Sfinţii Părinţi au hotărât regula de
stabilire a Sfintelor Paşti.
481
Nu puţine simboluri sunt cuprinse în aceste două date istorice deosebite,
cea a Întrupării Domnului, Buna Vestire, şi cea a Învierii Sale, date unite prin
aceeaşi zi calendaristică, ziua de 25 martie. Vineri 25 martie Întruparea şi
duminică 25 martie Învierea! Aceeaşi zi a anului din calendar, 25 martie, dar
zile diferite ale săptămânii, vineri şi duminică.
Adam a păcătuit într-o zi de vineri, în chiar ziua în care a fost făcut, cea
de-a 6-a a creaţiei. De aceea a fost păcatul său atât de mare. În ziua de vineri în
care l-a creat, Domnul i-a spus lui Adam că poate să mănânce fructe din miile
de pomi ai Raiului dar l-a avertizat să nu mănânce fructe dintr-un singur pom,
cel al cunoaşterii binelui şi răului. Adam însă, după ce şi-a demonstrat
capacităţile extraordinare cu care îl înzestrase Domnul prin suflarea Sfântului
Duh, când în câteva ore a dat nume animalelor peste care fusese pus stăpân,
s-a repezit şi a mâncat primele fructe din viaţa lui chiar din Pomul interzis.
Dumnezeu i-a dat mii de alţi pomi la fel de frumoşi şi plini de roade
îmbietoare, dar Adam, la uşoara ispită a lui Satan printr-un şarpe respingător
care nu-i dăruise nimic, a nesocotit avertismentul Domnului şi primele fructe
pe care le-a mâncat au fost chiar cele din Pomul interzis. I-a spus Domnul:
„Negreşit vei muri în ziua în care vei mânca din el!”, dar Adam a mâncat chiar
în vinerea în care a fost creat. A venit Domnul în răcoarea serii ce urma acelei
vineri şi l-a întrebat de ce a mâncat din Pomul interzis. Incapabil să-şi ceară
iertare de la Domnul pentru neascultarea lui, în loc să-şi recunoască greşeala,
Adam a dat vina pe Domnul şi I-a spus că femeia pe care El i-a dat-o spre
ajutor l-a determinat să mănânce. Adam a mâncat din pom în acea zi de vineri
şi sufletul i-a murit pe loc. Trupul său, creat nemuritor, s-a vestejit şi a murit şi
el după 930 de ani în urma acestei morţi sufleteşti din chiar vinerea creării
sale.
Iubiţi credincioşi, să ţinem minte această zi a morţii sufleteşti a lui Adam, o
zi de vineri, cea de-a 6-a zi a creaţiei. O putem numi Vinerea lui Adam, Vinerea
cea Mică, sau Vinerea Morţii, căci în această zi a intrat moartea în lume şi
lumea a devenit stricăcioasă prin păcatul lui Adam. De atunci toţi oamenii, ca
urmaşi ai lui, ca trup din trupul lui, au fost supuşi morţii.
Dar Domnul nostru a îndreptat răul păcatului făcut în acea zi. La timpul
potrivit, El a venit şi a restaurat ziua de vineri a creaţiei Sale, rămasă
nedesăvârşită prin acest păcat. S-a întrupat şi S-a făcut şi Om într-o zi de
vineri, ziua de 25 martie a anului Naşterii Sale, anul 1. Prin moartea Sa pe
cruce din Vinerea cea Mare, El a desăvârşit Vinerea lui Adam şi a făcut-o o zi
completă a creaţiei. În Vinerea cea Mare, prin moartea Sa, Domnul Iisus
Hristos S-a pogorât la iad, căci iadul este împărăţia morţilor. Nici moartea, nici
iadul nu au putut să-L ţină în pântecele lor, căci a înviat pentru veşnicie în
Duminica Învierii, duminica de după Vinerea cea Mare, duminica de 25 martie
a anului 31. Pe 25 martie, într-o vineri, S-a îmbrăcat în trupul muritor al lui
Adam şi S-a sălăşluit în pântecele Preacuratei Fecioare Maria, Maica Sa, iar
după 30 de ani de vieţuire între oameni a arătat acest trup înviat şi nemuritor
tot pe 25 martie, într-o duminică. În această zi istorică de 25 martie a anului
31 Domnul nostru Iisus Hristos a omorât moartea şi a nimicit iadul. Ziua de 25
martie se arată ca o punte de legătură între Vinerea Morţii, a lui Adam, şi
Duminica Vieţii veşnice, a lui Hristos. Ea ne adevereşte că Domnul a venit
într-o lume a morţii, lumea vinerii lui Adam, pe care a schimbat-o într-o lume a
vieţii veşnice, lumea duminicii lui Hristos. Iată aşadar marele simbol al
sărbătorii Kiriopasha.
482
25 martie este ziua de legătură între vechea creaţie, adusă în stricăciune
prin neascultarea poruncii de către Adam, şi noua creaţie făcută nestricăcioasă
de către Hristos, Noul Adam, prin ascultare până la moartea pe cruce.
Vineri 25 martie anul 1. În această zi de vineri, care ne aminteşte că
moartea intrase în lume în mod absurd prin neascultarea iresponsabilă a
omului Adam, Domnul a găsit omul care şi-a asumat cu responsabilitate
credinţa în Dumnezeu, omul prin care în lume a intrat din nou viaţa veşnică. A
găsit-o pe Fecioara Maria, o fecioară curată şi înţeleaptă care L-a primit cu
iubire în pântecele ei. A găsit omul prin care El Însuşi a devenit Om. Să ne
reamintim începutul Evangheliei Bunei Vestiri a Întrupării Domnului. Pare
extrem de simplă Evanghelia, dar oferă celui care o cercetează cu atenţie
nenumărate bogăţii pentru suflet. Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Gavriil la
o fecioară din Nazaret ca să-i transmită că ea a fost cea aleasă ca să-L
zămislească în pântece şi să-L nască pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel Care
va fi împărat într-o împărăţie veşnică. Evanghelia de astăzi ne spune că:
„a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al
cărei nume era Nazaret,
Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui
David; iar numele fecioarei era Maria.
Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul
este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.
Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de
închinăciune poate să fie aceasta?
Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.
Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi
va da Lui tronul lui David, părintele Său.
Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea
sfârşit.”
Până aici totul limpede. Îngerul îşi îndeplineşte misiunea de vestitor al
unui eveniment excepţional de important şi de benefic pentru omenire. Ca orice
om normal, Fecioara este surprinsă şi tulburată de apariţia lui Gavriil. Nu-i
mare lucru de cercetat. Aşa a hotărât Dumnezeu, îngerul se supune şi încearcă
prin cuvinte frumoase şi încurajatoare să o liniştească pe Fecioară şi să-i dea
vestea cea bună: Bucură-te, Domnul este cu tine, eşti binecuvântată, vei avea
un prunc deosebit.
Minunea acestei evanghelii de-abia de acum încolo se petrece, căci Maria îi
pune îngerului următoarea întrebare:
„Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat?
Ce fel de întrebare este aceasta? Care este sensul ei?
Iubiţi credincioşi, prin întrebarea pusă, Fecioara Maria îi spune îngerului:
Te rog să-mi explici cum voi putea fi mamă de vreme ce eu doresc să-mi
păstrez fecioria.
„Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi
puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din
tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta
este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.
Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.”
Îngerul îi risipeşte Mariei temerea: Vei deveni mamă într-un chip minunat
prin Pogorârea Sfântului Duh, prin umbrirea Tatălui şi prin sălăşluirea în
483
pântecele tău a Fiului. Aici este lucrarea lui Dumnezeu Care pe toate câte le
vrea le poate, căci uite, şi Elisabeta, rudenia ta cea stearpă a devenit mamă la
bătrâneţe.
Gavriil a terminat Buna Vestire a Domnului către Fecioară în acea
dimineaţă a unei zilei de vineri adamice. Era aceeaşi oră în care, la începutul
primei vineri a lumii, cea de-a 6-a zi a creaţiei, Domnul L-a plămădit pe Adam
din ţărâna pământului după sfatul Tatălui Său, iar Sfântul Duh a suflat peste
el dăruindu-i raţiune şi înţelepciune.
De fapt, Evanghelia Bunei Vestiri ne arată şi o altă Bună Vestire decât cea
a Domnului către Maria. E Buna Vestire a Mariei către Domnul, o Bună Vestire
mai simplă, mai omenească, dar tot la fel de frumoasă. Am putea-o defini ca o
Bună Vestire eroică, o Bună Vestire a sacrificiului prin care Maria îşi pune
viaţa în mâinile Domnului:
Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!
Buna Vestire aşteptată de oameni se întâlneşte cu Buna Vestire aşteptată
de Domnul. Urmaşii lui Adam aşteptau de 5000 de ani să se împlinească
prorocia de la Facere în care Domnul i-a spus Evei că din sămânţa ei se va
naşte Cel Care va zdrobi capul şarpelui, iar Domnul aştepta tot de atâta vreme
să apară această sămânţă binecuvântată, Fecioara Maria. Ca să putem înţelege
adevărata dimensiune a Bunei Vestiri a Mariei către Domnul, să ne aducem
aminte numai de reacţia logodnicului ei, bătrânul Iosif, atunci când a observat
că Maria este însărcinată. Voia s-o lase într-ascuns, tocmai ca să o scape de
rigorile legii mozaice care prevedea moartea prin lapidare pentru soţia sau
logodnica adulteră. Credeţi că atunci când arhanghelul Gavriil i-a spus cum va
avea prunc cu păstrarea fecioriei, fără să cunoască de bărbat, Maria nu s-a
gândit la consecinţe? Credeţi că nu i-a trecut prin minte gândul cel apăsător că
urma să accepte o maternitate pe care nu avea cum să o explice oamenilor?
Cum va reacţiona Iosif, apoi toţi ceilalţi oameni din jurul ei atunci când vor
vedea că are prunc în pântece?
Vedeţi bine, dragi credincioşi, că Maria avea toate motivele să refuze Buna
Vestire a Domnului, căci acceptarea ei însemna pericol de moarte după lege,
dar şi povara morală de a fi considerată o femeie adulteră şi de a fi abandonată
de către propriul ei logodnic. Numai gândindu-ne la aceste aspecte putem
realiza eroismul sublim de care a dat dovadă Maria atunci când L-a primit cu
iubire pe Domnul Iisus Hristos în pântecele ei de fecioară.
25 martie, ceasul 1 din zi al acelei vineri adamice, a fost momentul cel mai
tensionat din întreaga istorie a omenirii, căci soarta lumii întregi depindea de
decizia Fecioarei Maria. De la vinerea creaţiei când s-a petrecut şi ispitirea
protopărinţilor Adam şi Eva, omenirea nu mai cunoscuse un astfel de moment
hotărâtor pentru soarta ei. Eva ascultase de sfatul absurd al şarpelui, fără nicio
cercetare a intenţiei celui care glăsuia prin el. Maria a cercetat cu curaj vestirea
primită de la Gavriil. În vreme ce Eva nu avea niciun motiv să accepte să
mănânce roadele pomului interzis, Maria avea toate motivele legii ca să refuze o
maternitate străină de bărbatul ei. Hotărârea corectă a Evei era extrem de uşor
de luat, hotărârea mântuitoare pentru lume a Mariei era extrem de greu de
luat. Spre deosebire de Eva care a luat hotărârea absurdă de acceptare a ispitei
în locul celei responsabile de refuz pe care o putea lua foarte uşor, Maria avea
de ales între acceptarea Bunei Vestiri, o hotărâre extrem de greu de luat, şi
refuzul Bunei Vestiri, refuz care ar fi fost foarte uşor de decis, fără ca nimeni
să-i poată face vreun reproş. Domnul, îngerii şi întreaga creaţie care gemea sub
povara morţii aşteptau răspunsul ei de om cu adevărat responsabil, iar
răspunsul şi totodată Buna Vestire a Mariei a fost acesta:
484
Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!
Sunt cele mai frumoase şi mai importante cuvinte spuse vreodată de către
un om. Fecioara se arată gata de orice sacrificiu pentru Pruncul Care urma să
Se zămislească în chip minunat în pântecele ei. Iar acest sacrificiu tainic al
Fecioarei Maria a deschis calea pentru sacrificiul Domnului Iisus Hristos
pentru noi oamenii. Iubirea nemăsurată a Fecioarei pentru Domnul, dovedită
prin încuviinţarea ei simplă şi eroică, a aplecat cerul şi L-a pogorât pe Domnul
să Se facă Om pentru a ne scoate din moartea în care ne adusese Adam.
Aceasta a fost Buna Vestire care a făcut din anul acelei zile de vineri 25 martie,
anul 1 al omenirii. A fost întâlnirea tainică dintre Dumnezeu şi omul adevărat,
Fecioara Maria, prin care Dumnezeu a devenit Dumnezeu-Omul. Buna Vestire
a fost jertfa unei fecioare curate, căreia i-a urmat Jertfa de pe cruce a
Domnului Iisus Hristos prin care omenirea a fost scoasă din moarte.
Duminică 25 martie anul 31. Este ziua în care Hristos a înviat pentru
veşnicie şi ne-a preschimbat moartea adusă de Adam într-un somn trecător.
Vom învia în trup de slavă nestricăcios şi vom petrece în veşnicie împreună cu
Mântuitorul nostru. Ştim bine cu toţii, din proprie experienţă, că viaţa noastră
şi-a capătat sensul numai atunci când L-am întâlnit pe Domnul Iisus Hristos şi
am închinat-o Lui. Ce am putea dori mai mult decât să petrecem în veşnicie cu
El, Singurul Care dă sens vieţii noastre? Pentru noi, cei care credem în Hristos
şi ne-am pus nădejdea în El, Învierea Lui este cea mai mare bucurie. O bucurie
înfăptuită şi pentru că Fecioara curată L-a pogorât printre oameni.
Iată de ce, iubiţi credincioşi, în această duminică de 25 martie când
Sfintele Paşti se petrec de Buna Vestire se cuvenea ca slujba Învierii Domnului
să fie împodobită în mod deosebit şi cu cântările, cu Apostolul, şi cu Evanghelia
Bunei Vestiri, se cuvenea să vorbim în mod deosebit despre tainica legătură
dintre Sfintele Paşti şi Buna Vestire, se cuvenea să vorbim despre simbolismul
acestei date a primăverii prin care ni se binevesteşte în chip minunat că lumea
a fost scoasă din tristeţea vinerii lui Adam şi ridicată la bucuria veşnică a
duminicii lui Hristos. Iată de ce Kiriopasha este nestemata cea mai de preţ în
diadema sărbătorilor închinate Domnului nostru Iisus Hristos. Însăşi frecvenţa,
de 12 ori într-un Crug al Sfintelor Paşti, face din Kiriopasha o zi prin excelenţă
a Evangheliei şi a oamenilor aleşi de Domnul, căci fiecăruia dintre cei
12 Apostoli aleşi de către Domnul Iisus Hristos să propovăduiască Evanghelia i
s-a alocat în Crugul Sfintelor Paşti o astfel de sărbătoare, ca recunoaştere a
împlinirii misiunii lor. Însuşi faptul că sunteţi acum aici în Biserică şi
participaţi la această sărbătoare extrem de rară în vremea de azi, căci
următoarea Kiriopasha va fi în anul 2075, arată că şi voi faceţi parte din
mulţimea credincioşilor aleşi de către Domnul să-şi împodobească sufletul cu
această nestemată a sărbătorilor Lui.
Acum, după ce am văzut că Domnul a avut grijă ca prin înţelepciunea şi
puterea Sa dumnezeieşti să-Şi înscrie faptele înalte şi în datele calendarului
Său, privim Învierea Domnului cu o credinţă întărită. Înviat-a Hristos şi iadul
s-a nimicit. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu mai este în groapă. Sărbătoarea
Kiriopasha ne spune că Domnul a înviat într-o zi de martie pentru că în aceeaşi
zi de martie, cu 30 de ani înainte, o fecioară L-a primit cu iubire în pântecele ei.
Sărbătoarea Kiriopasha ne spune că L-a primit într-o vineri a lumii
stricăcioase, iar El a preschimbat acea vineri într-o duminică a lumii veşnice.
Veseliţi-vă şi păstraţi această sărbătoare în inimile voastre! Transmiteţi-o
copiilor şi nepoţilor voştri, ca şi pe data de 25 martie a anului 2075 ei să o
sărbătorească în bucurie împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu
Fecioara Maria, Maica Sa Preacurată. Amin. Hristos a înviat!
485
486
Cuprins
Partea I
Prolog………………………………………………………………………………..p. 5
1. Peisajul înainte de bătălie. Goliatul modern.......................................p. 7
2. Un nou David contra lui Goliat cel modern: teologie versus
heliocentrism....................................................................................p. 9
3. Măsuri de precauţie necesare............................................................p. 11
4. Armele de luptă. Între argumentul credinţei şi argumentele logice şi
experimentale....................................................................................p. 13
5. Confruntarea văzută.........................................................................p. 16
5.1 Primele conflicte cu astronomia heliocentrică………………………..p. 16
5.2 O confruntare între Aristotel şi astronomii moderni. ”Paradoxul”
rotaţiei lunare.............................................................................p. 18
5.3 Rezolvarea paradoxului...............................................................p. 23
5.3.1 Rezolvarea intuitivă a paradoxului......................................p. 23
5.3.2 Rezolvarea logică a paradoxului. O demonstraţie grafică
pregătită prin 6 paşi. Alte argumente împotriva rotaţiei
combinate a Lunii. Demascarea trucului de pe site..............p. 26
5.4 Fruntea lui Goliat........................................................................p. 36
5.5 Lansarea pietrei – translatarea problemei rotaţiei în jurul axei
proprii de la Lună la Pământ.......................................................p. 48
5.5.1 Mişcarea dispărută. Dacă heliocentrismul ar fi adevărat,
atunci ar trebui să fie adevărată şi o a 3-a mişcare
a Pământului în jurul Soarelui...........................................p. 49
5.5.2 Războiul dintre Copernic şi heliocentrişti până la Newton...p. 60
5.6 Piatra se înfige în fruntea lui Goliat. Căderea lui Goliat sau cum s-a
putut transforma victoria lui Newton asupra lui Copernic în victoria
lui Copernic asupra lui Newton...................................................p. 64
5.7 Câteva reflecţii lângă cadavrul lui Goliat. Modelul şi legea............p. 66
6. Confruntarea nevăzută. Tăierea capului lui Goliat sau dezvăluirea tainei
fărădelegii. Noi, ”ei” şi metodele lor....................................................p. 67
6.1 Montajul de idei al lui Newton. Baricadele celei mai subtile minciuni
acceptate vreodată de către omenire............................................p. 67
6.2 Logică şi magie. Legea gravitaţiei – sabia magică a lui Goliat cel
modern......................................................................................p. 75
6.3 Consecinţe ştiinţifice, morale şi teologice ale legii lui Newton în
istoria şi în viaţa de azi a omenirii.............................................. p. 77
6.3.1 Legea lui Newton şi evoluţia ştiinţei moderne......................p. 77
6.3.2 Legea lui Newton şi filozofia evoluţiei materiei şi a vieţii.
Morala omului ”creat” de evoluţie şi morala omului creat de
Dumnezeu.........................................................................p. 80
6.3.3 Legea lui Newton şi degringolada din rândul teologilor şi
credincioşilor de astăzi ai Bisericii.....................................p. 83
6.3.4 Înşelarea Părintelui Serafim Rose. Legea lui Newton şi
creaţionismul ştiinţific.......................................................p. 84
6.4 De la taina fărădelegii la lucrarea fărădelegii - minciuna propagată
cu bună ştiinţă...........................................................................p. 91
487
6.4.1 Oda închinată lui Newton de către Halley sau cum gândesc
iniţiaţii în ştiinţa modernă....................................................p. 91
6.4.2 Omul de ştiinţă fără Dumnezeu, liderul spiritual al creştinului
de astăzi?............................................................................p. 94
6.4.3 Politicianul fără de Dumnezeu, stăpân al sclavilor creştini?..p. 95
6.5 Despre imposibilitatea vreunui dialog între teologie şi ştiinţă........p. 100
Partea a II-a
489
Partea a III-a
490
3.4.2 Mistificarea astrologică a coordonatelor stelare la Tycho
Brahe...................................................................................p. 339
3.4.3 Sub semnul lui Tycho Brahe. Istoria nefastă a hărţilor cereşti
realizate din 1600 până în prezent........................................p. 347
3.4.3.1 Hărţile cereşti realizate între 1600-1800: evoluţia
cartografierii cereşti de la Johann Bayer la Johann
Bode. Învăţăminte trase din studiul planisferei cereşti
a lui Edward Sherburne. Adevărul despre cele două
tropice....................................................................p. 348
3.4.3.2 Hărţile cereşti realizate de la 1800 până astăzi........p. 354
3.5 O sistematizare utilă. Precesia în salturi.......................................p. 357
3.6 Argument logic-observaţional împotriva îndepărtării Stelei Polare de
Polul Nord....................................................................................p. 359
3.7 Steaua regăsită. Despre NPD-ul Stelei Polare în astronomia
geocentrică scripturistică. Diferenţa dintre cerul văzut prin ochii
astrologilor şi cerul văzut prin ochii lui Zacharias Bornmann.
Concluzie şi un plan de continuare a cercetării............................p. 361
4. Calendarul iulian, calendarul Domnului Iisus Hristos.......................p. 367
4.1 Definirea anului în astronomia geocentrică scripturistică.
Fundamentul scripturistic al duratei lui. Simbolistica anului de
365,25 de zile..............................................................................p. 367
4.2 Formarea echinocţiilor în astronomia geocentrică scripturistică.
Egalitatea celestă şi dispunerea punctelor echinocţiale pe ecuatorul
pământesc. Crucea echinocţiilor..................................................p. 371
4.3 Măsurarea corectă a echinocţiilor şi a lungimii anului. Dificultăţi de
ordin practic.................................................................................p. 347
4.4 Calendarul iulian şi crucea echinocţiilor. Stabilitatea zilei
echinocţiale faţă de calendarul iulian..........................................p. 376
4.5 O încercare de reconstituire a atmosferei duhovniceşti a Sinodului
de la Niceea.................................................................................p. 380
4.5.1 Explicarea duhovnicească a părţii astronomice a regulii
pascale stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului
Efrem Sirul.........................................................................p. 383
4.5.2 Explicarea duhovnicească a părţii juridice a regulii pascale
stabilite în Sinodul de la Niceea în opera Sfântului Efrem
Sirul...................................................................................p. 386
4.5.3 Răspunsuri la întrebări legate de data de 21 martie în
calendarul iulian pentru echinocţiul de primăvară..............p. 389
4.6 Fenomenul Crugului Sfintelor Paşti, cel mai puternic argument
împotriva precesiei echinocţiale...................................................p. 391
4.6.1 Descoperirea şi atestarea documentară a Crugului Sfintelor
Paşti. Legătura dintre Crugul Sfintelor Paşti şi calendarul
iulian, manifestare a înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu..p. 392
4.6.2 Crugul Sfintelor Paşti, simbol perfect al divino-umanităţii
Mântuitorului Iisus Hristos. Ce înseamnă pentru un creştin
conştientizarea faptului că el trăieşte în timpul sfânt al acestui
Crug...................................................................................p. 394
4.6.3 Minunea de la Melitina.......................................................p. 396
4.6.4 Desfiinţarea precesiei echinocţiale şi a consecinţelor ei
imaginare de către fenomenul real al Crugului Sfintelor Paşti.
Consecinţele reale ale Crugului Sfintelor Paşti. Scurtă
concluzie.............................................................................p. 399
491
5. Un calendar al lui Satan – calendarul gregorian..................................p. 402
5.1 Bula Inter Gravissimas a papei Grigorie al XIII-lea şi istoria
introducerii calendarului gregorian...............................................p. 402
5.2 Consecinţele văzute ale introducerii calendarului gregorian..........p. 409
5.2.1 Consecinţe văzute imediat după reforma gregoriană a
calendarului........................................................................p. 409
5.2.1.1 Spargerea unităţii creştine de prăznuire a Sfintelor
Paşti.......................................................................p. 409
5.2.1.2 Prăznuirea Paştelui de către romano-catolici şi
protestanţi înainte sau în aceeaşi zi cu Paştele
evreiesc...................................................................p. 410
5.2.1.3 Distrugerea Crugului Paştilor în calendarul
gregorian.................................................................p. 411
5.2.2 Consecinţe văzute după trecerea a peste 340 de ani de la
reforma gregoriană a calendarului – introducerea calendarului
îndreptat............................................................................p. 411
5.2.2.1 Crearea unei fracturi între credincioşii ortodocşi prin
celebrarea sărbătorilor împărăteşti cu dată fixă în zile
diferite. Neglijarea minunilor care indică data
corectă....................................................................p. 412
5.2.2.2 Desfiinţarea unor mari sărbători şi posturi consacrate
în calendarul iulian – Kiriopasha şi Postul Sfinţilor
Apostoli. Batjocorirea săptămânii de harţi de după
Rusalii şi a Postului Sfinţilor Apostoli.....................p. 415
5.2.2.3 Încălcarea regulii pascale niceene în calendarul
îndreptat................................................................p. 416
5.2.2.4 Distrugerea Crugului Sfintelor Paşti în calendarul
îndreptat................................................................p. 417
5.2.3 Consecinţe ale reformei calendaristice gregoriene care vor fi
absolut evidente într-un viitor mai îndepărtat.....................p. 417
5.2.3.1 Desfiinţarea cu timpul a postului Sfinţilor Apostoli
pentru creştinii ortodocşi care utilizează calendarul
îndreptat................................................................p. 417
5.2.3.2 Despărţirea definitivă a sărbătoririi Sfintelor Paşti de
către credincioşii ortodocşi faţă de Paştele
romano-catolicilor şi protestanţilor. Deplasarea spre
iarnă a datei de sărbătorire a Paştelui de către
credincioşii romano-catolici şi protestanţi...............p. 420
5.3 Războiul papei Grigorie al XIII-lea cu Luna..................................p. 422
5.3.1 Epactele Lunii şi numărul de aur din calendarul iulian.......p. 424
5.3.2 Epactele lunii astrologice din calendarul gregorian..............p. 429
5.3.3 Regula de modificare a datelor lunii pline pascale din
calendarul gregorian şi diferenţele faţă de calendarul
iulian..................................................................................p. 430
5.3.4 Etalonarea lunii pline pascale din Crugul Lunii. Crugul lunii
pline astronomice. Explicarea diferenţei dintre luna plină
pascală şi luna plină astronomică în calendarul iulian. Relaţia
de aur a Sfinţilor Părinţi pascaliografi..................................p. 446
5.3.5 Evoluţia în timp, în calendarul iulian şi cel gregorian, a
diferenţelor dintre data lunii pline pascale şi a lunii pline
astronomice. Concluzii în ceea ce priveşte respectarea regulii
niceene şi raportarea celor două calendare la anotimpuri.....p. 451
492
5.4 Consecinţele nevăzute ale introducerii calendarului gregorian.......p. 455
5.4.1 Problema dogmatică a calendarului......................................p. 455
5.4.2 Anul sfânt al Domnului Iisus Hristos şi anul astrologic al lui
Satan. Războiul nevăzut dus împotriva lui Dumnezeu prin
reforma calendaristică..........................................................p. 456
6. Problema stilistă, o problemă de mare discernământ..........................p. 461
7. Pledoarie pentru întoarcerea în timpul sfânt.......................................p. 463
7.1 Pledoarie pentru renunţarea la astrologie şi la idolatrizarea
astrologilor....................................................................................p. 463
7.2 Pledoarie pentru renunţarea la cercetări astronomice care nu ne
sunt de folos................................................................................p. 465
7.3 Motivele pentru care trebuie să ne întoarcem cu mintea în timpul
sfânt arătat de calendarul iulian..................................................p. 467
7.3.1 Motivul adevărului..............................................................p. 468
7.3.2 Motivul cinstirii cum se cuvine a Domnului nostru Iisus
Hristos................................................................................p. 469
7.3.3. Sfatul Scripturii pentru creştinii Bisericii zilelor din urmă..p. 471
8. În loc de încheiere – Cuvânt lămuritor şi predică la o sărbătoare
desfiinţată…………………………………………………………………………..p. 475
493
494
ISBN 978-973-7600-94-3