Frătean Alexandru Grupa2-Istorie-An1

Analiza sursei primare din „Dece Libri Historiarum” Gregoire de Tours

Relațiile dintre Biserică și Imperiu în perioada ce a urmat Edictului de la Milano din 313
p.Chr. au fost puternic influențate de evenimentele politice și de mișcările de populații. Începând
cu primirea vizigoților în Imperiu și instalarea lor ca foederati de către Theodosius I și până la
formarea noilor state „ barbare ” din Occident care înlocuiesc treptat dar sigur vechea stăpânire
romană, Biserica și oamenii săi au jucat un rol tot mai activ în modelarea noilor structuri
regionale și locale. Rolul jucat de Creștinism în definirea regalității medievale timpurii a fost
unul convergent în primul rând pentru că a oferit o unitate religioasă noilor state barbare. Deși
marea majoritate a noilor formațiuni germanice, au îmbrățișat arianismul ( o deviere de la
„ dogma ” acceptată de Biserica oficială, adepții acestora fiind considerați eretici) faptul că
ramura superioară a vechilor „ barbari ” păgâni credeau acum în același Dumnezeu ca și vechii
locuitori, oferea un început pentru integrarea „ideologică” a germanicilor în Europa creștină
occidentală. Același rol de apropiere l-a avut creștinismul și pentru vechii creștini, aceștia fiind
conectați cu vechea lume romană din Italia prin intermediul preoților și episcopilor lor.
Un eveniment important însă a avut loc odată cu ascensiunea francilor salieni începută de
regele Childeric(458-481) și continuată de fiul său Clovis I (481-511) când pentru prima dată o
mare forță se ridica în Vest dominând toate formațiunile vecine. Punctul de cotitură a fost atunci
când Clovis a decis să se creștineze și nu să îmbrățișeze arianismul așa cum era obiceiul între
regii statelor germanice. Gregoire de Tours, episcop, istoric și hagiograf a scris o vastă operă
cunoscută ca Istoria Francilor sau cu denumirea ei originală „ Decem Libri Historiarum ” unde
descrie cu de amănuntul evenimentul creștinării lui Clovis.
Gregoire de Tours s-a născut în jurul anului 538 la Augustonemetum în Aquitania, fiind
episcop al orașului Tours în Neustria începând din 573. A scris opere vaste legate de istoria
poporului franc lucrările sale fiind printre cele mai importante surse primare în ceea ce privește
regatul merovingian din secolul VI. Moare în jurul anilor 594-595 în orașul Tours. Despre Clovis
și conducerea sa, istoricul scrie pe larg în a doua carte din cele „ Zece cărți ale Istoiei ” iar
creștinarea acestuia și a poporului franc este descrisă detaliat, evenimentul fiind încă de pe
vremea lui Grigoire de Tours unul care a căpătat o importanță legendară.
În ceea ce privește evenimentul creștinării francilor sub Clovis, acesta a fost dezbătut și de
istoriografia modernă, atribuindu-i-se noi interpretări și evindențiind aspecte externe care poate
le-au scăpat sau au fost trecute sub tăcere de către istoricii și exegeții vremurilor. Karl F. Werner
și Patrick J. Geary tratează evenimentul raportându-se atât la sursa primară din lucrarea lui
Grigoire de Tours cât și din perspectiva descoperirilor arheologice și a evenimentelor care au dus
până la urmă la decizia lui Clovis de a se creștina.
 Marele eveniment a avut loc în ziua de Crăciun a anului 498 la Reims în prezența tuturor
episcopilor și a unei suite regale impresionante fiind prezidat de Sfântul Remi care devine și
sfânt protector al merovingienilor. Anterior, episodului creștinării, Gregoire de Tours îl prezintă
pe marele rege ca fiind un păgân înrăit, care deși căsătorit cu regina creștină Clotilda, nepoată a
regelui burgund Gundobad, nu pregeta în a face prădăciuni în bisericile creștine din orașele pe
care le cucerea. Totuși, istoricul scoate în evidență o întâmplare care vine să atenueze latura
păgână a lui Clovis legată de prada unui vas bisericesc a cărui destinație trebuia să fie înapoi în
mâinile episcopului. Deși Clovis își roagă căpeteniile să-i lase lui vasul unul dintre aceștia se
opune atrăgându-și sfârșitul în contextul inspecției trupelor de pe Câmpul lui Marte chiar de
mâna regelui. Latura puternic păgână a regelui, este evidențiată în momentul morții primului său
fiu, botezat de Clotilda creștinește, moarte pe care Clovis o atribuie tocmai acțiunii soției sale.
Următorul fiu este de asemenea lovit de boală, Clotilda fiind din nou mustrată de rege dar prin
puterea rugăciunilor acesteia, copilul este cruțat. Înverșunarea ce i-o atribuie Gregoire de Tours
lui Clovis se prelungește până în momentul critic al bătăliei împotriva alamanilor, când fiind
aproape de o înfrângere, regele se adresează Dumnezeului creștin și jură să se convertească dacă
îl va ajuta să câștige bătălia. Este evidentă încercarea istoricului de a face o paralelă cu momentul
de la podul Milvius când Constantin jură că se va creștina dacă îl va învinge pe Maxentius.
(Clovis este numit chiar „ al doilea Constantin ”). Momentul efectiv al creștinării capătă o
însemnătate extraordinară în opera lui Gregoire de Tours, oamenii regelui fiind ca prin minune
convinși în masă să se creștineze împreună cu regele, deși acesta era îngrijorat anterior de
disponibilitatea lor de a se lepăda de vechii zei.
Referitor la subiectul în cauză, ambii istorici contemporani Patrick J. Geary și Karl F. Werner
sunt de acord că decizia lui Clovis de a se creștina a venit cu mult timp înainte ca acesta să treacă
la acțiune. De asemenea cei doi punctează importanța pe plan politic și ideologic pe care
creștinarea regelui franc o are, atât în rândul propriului popor dar și într-un context mai larg,
fiind acum deschise căi de comunicare mult mai prospere chiar cu Împăratul de la
Constantinopol. Patrick J. Geary subliniază impactul puternic al acțiunii lui Clovis scoțând în
evidență faptul că, acum francii nu se mai deosebeau cultic cu nimic de vechea populație romană
din Galia, populație majoritară. Este de menționat și faptul că prin decizia sa Clovis de diferenția
în mod oficial de regatele vecinilor săi burgunzi și vizigoți care erau toți adepți ai arianismului.
Karl F. Werner observă critic faptul că Grigoire de Tours ca orice istoric și exeget al timpului
său, își pune amprenta proprie asupra cursului evenimentelor conform propriilor credințe sau mai
exact conform tradiției deja semi-legendare a celor întâmplate. Spre exemplu acesta nici măcar
nu mai menționează ca legitimă fosta căsătorie a lui Clovis cu o păgână din care s-a născut
primul său fiu Theodoric, preferând să reducă soția regelui la statutul de „ concubină ”. Tot
Werner subliniază că cel mai probabil întărâtarea contra creștinismului a regelui este cel mai
probabil o exagerare pentru a oferi momentului crucial o însemnătate mult mai mare făcându-se
paralela cu împăratul Constantin cel Mare. Creștinarea supușilor este din nou un episod care în
sursa primară este menită să ofere o latură miraculoasă întregului proces. Gregoire de Tours
pomenește de 3000 de supuși care s-au botezat iar în sursele mai târzii cifra urcă la 6000. Cert
este că obiceiul creștinării curții odată cu regele este unul obișnuit fiind regăsit și mai târziu la
creștinarea lui Vladimir în 989 cât și la cea a ungurilor în anul 1000 sub regele Ștefan cel Sfânt.
Așadar rolul creștinismului în definirea regalității occidentale a fost unul exponențial prin
încărcătura atât simbolică cât și politică a evenimentului în sine. Imediat după creștinare Clovis
învinge vizigoții lui Alaric al II-lea și își impune dominația în Galia. Întors la Tours, Clovis este
întâmpinat de ambasada împăratului care i-a oferit veșmintele regale prin care era recunoscut de
însuși împăratul de la Constantinopol.