DISCIPLINA :

ECHIPAMENTE DE RADIOCOMUNICAŢII subofiţeri

FD

NOTE CURS

1 din 88
 SPECTRUL ELECTROMAGNETIC
Spectrul electromagnetic reprezintă repartizarea/distribuţia completă şi ordonată a undelor
electromagnetice, în funcţie de frecvenţa sau lungimea lor de undă.
Acesta se compune din unde radio, microunde, radiaţie termică, lumină vizibilă, ultraviolete, raze
X, raze gama şi raze cosmice electromagnetice.

Lungimea Benzi de Mediul de Modul de

Aplicaţii Frecvenţa
de undă frecvenţă transmisie propagare
10–12m

Raze cosmice

Raze Gamma

Raze X

Raze
10–7m 1015 Hz
Ultraviolete

Vizibil Raze
laser Sisteme de fibră
10–6m optică de mare viteză
Infraroşu Fibră optică 1014 Hz

EHF Comunicaţii: 100 GHz

-Rd.rl. microunde
1 cm -Satelitare
Spaţiu, Radio 10 GHz
SHF -Radar
Ghid de undă LOS
-WLAN
10 cm
-Celulare
UHF 1 GHz
GSM
UHF TV
1m
GSM
VHF Undă
VHF TV radio 100 MHz
directă
10 m Spaţiu, Radio mobil
Cablu coaxial
HF 10 MHz
Radio amatori
100 m
MF Undă Broadcast AM 1 MHz
1 km Indirectă
(reflectată)
LF Radio navigaţie
100 kHz
10 km
maritimă
Spaţiu,
VLF Cablu 10 kHz

100 km Telefon Telegraf

Audio

Figura nr. 1 - Spectrul electromagnetic

2 din 88
 Propagarea undelor radio în gama VHF

Undele electromagnetice a căror frecvenţă este cuprinsă între 20 kHz şi 30000 MHz se numesc
unde radio. Aceste limite pot fi exprimate şi în lungimi de undă, de la 15 km la 1 cm. Lungimea
de undă/ reprezintă spaţiul pe care îl parcurge unda în timpul unei perioade T. Viteza de
propagare a undelor radio este egală cu viteza luminii c = 300000 km/s (în aer). Între viteza de
propagare c, lungimea de undă  şi frecvenţa f există relaţia prezentată în Error! Reference
source not found..

300 300
 sau f  in care :
f 
 - lungimea de unda in metri;
f - frecventa in MHz.

Figura nr. 1 - Lungimea de undă

Asupra propagării undelor radio cea mai mare influenţă o are suprafaţa pământului şi atmosfera.
Există două moduri de propagare: prin unde terestre compuse din unde de suprafaţă, unde
directe şi unde terestre reflectate şi prin unde indirecte reflectate de ionosferă (Error!
Reference source not found.).
(1) În funcţie de gama de frecvenţă, undele radio prezintă caracteristici de propagare diferite.
(2) Legăturile radio în gama HF se realizează atât pe unda directă la distanţe relativ mici, cât şi
pe unda indirectă la distanţe mari şi foarte mari. În această gamă, fenomenul de difracţie se manifestă
slab, dispersia în troposferă este neînsemnată şi distanţa de legătură pe unda directă depinde de puterea
emiţătorului, lungimea de undă şi de caracteristicile solului. Pe undă indirectă sunt asigurate legături pe
HF la distanţe foarte mari şi cu puteri mici. Dacă se alege corect frecvenţa de lucru şi tipul antenei,
pierderile de energie în ionosferă sunt foarte mici.
(3) Legătura radio în gama VHF se realizează în principal pe unda directă în limita vizibilităţii
directe/Line Of Sight/LOS. La limita inferioară a benzii, importantă este şi unda reflectată. Un alt tip de
legătură în gama VHF şi UHF se bazează pe dispersia acestor unde în troposferă şi în ionosferă. Pentru
asigurarea legăturii stabile, emiţătoarele staţiilor transmit la puteri de ordinul kilowaţilor şi zecilor de
kilowaţi, iar antenele de emisie şi de recepţie sunt caracterizate de o mare directivitate (ex. staţii
troposferice).

3 din 88
 Figura nr. 2 5- Căile posibile de propagare a undelor radio

Undele VHF sunt atenuate pe măsură ce distanţa parcursă creşte. Totuşi, în cazul staţiilor radio
portabile, efectul de umbrire al terenului neregulat, clădirile şi alte obiecte ce se interpun căii de
vizibilitate directă constituie principala limitare a comunicaţiilor VHF şi nu puterea de emisie.
Majoritatea staţiilor radio portabile prezintă două niveluri de putere: 2 W şi 5-10 W. Setarea de 2
W este deseori suficientă şi măreşte şi durata de funcţionare a bateriei. Există însă situaţii când
trebuie să opereze la putere mai mare. În zonele urbane, unde există o multitudine de
interferenţe, mărirea puterii de emisie măreşte raportul semnal-zgomot/signal-to-noise ratio/SNR
şi îmbunătăţeşte astfel recepţia.
Zonele de umbră în propagarea VHF sunt formate mai ales de creste, culmi abrupte şi dealuri. În
cazul crestelor/muchiilor abrupte, intervine un fenomen numit difracţie. Dacă o undă VHF
întâlneşte o creastă abruptă, o porţiune a undei se răsfrânge dincolo de aceasta şi continuă să se
propage la intensitate redusă. Un deal rotunjit sau curbura pământului nu cauzează acest efect.
Acest fenomen are o importanţă deosebită în mediul tactic: când un soldat trebuie să se
adăpostească în spatele unei astfel de detaliu de planimetrie, el poate recepţiona în continuare ce
se transmite, însă la calitate redusă.
Undele VHF pot fi reflectate de suprafeţe dense (pietre sau sol) la fel cum un fascicul de lumină
poate fi reflectat de un perete sau tavan. Câteodată există mai multe căi între o antenă de emisie şi
o antenă de recepţie. Deoarece undele radio se propagă cu o viteză constantă, unda ce se propagă
pe calea directă ajunge la receptor înaintea celei propagate pe calea reflectată. Efectul acestui
fenomen este perceput ca un ecou de către operatorul staţiei radio de recepţie. În terminologie
radio, acest fenomen se numeşte distorsiune multicale (distorsiune datorată propagării pe mai
multe căi). Acest lucru este deranjant în cazul comunicaţiilor vocale, însă este deosebit de grav în
cazul comunicaţiilor de date la viteză mare.
În situaţii tactice, staţiile radio portabile sunt exploatate frecvent în interiorul unor clădiri. Undele
VHF şi UHF penetrează greu pereţii exteriori din beton armat ai clădirilor, însă penetrează relativ
uşor geamurile şi pereţii interiori ai clădirilor.
În cazul staţiilor radio VHF/UHF montate pe vehicule, semnalul poate varia în intensitate, datorită
formei de propagare multicale. Cu cât frecvenţa este mai mare, cu atât este mai pronunţat efectul
obţinut. Acest tip de propagare multicale este cauzat de regulă de semnale de interferenţă sau de
4 din 88
reflexia semnalelor de obstacole artificiale (clădiri). Aceste obiecte provoacă apariţia unor
câmpuri constructive sau distructive (intensifică sau atenuează semnalele). Când vehiculul se
deplasează prin aceste câmpuri, staţia radio montată pe vehicul recepţionează când semnale mai
puternice, când semnale mai slabe. În receptor se aude, de regulă, un şuierat atunci când semnalul
creşte şi scade rapid în intensitate. Maximele şi minimele semnalului depind de lungimea de undă.
Acelaşi fenomen se poate întâlni şi în benzile inferioare VHF, însă variaţiile de intensitate se
întâlnesc la o frecvenţă mult mai redusă.
Limitele impuse de calea de vizibilitate directă sunt câteodată depăşite în practică. Unul din
principalele motive în acest sens se datorează efectului de canalizare. Undele VHF ce se propagă
prin atmosferă se deplasează cu o viteză ceva mai mică decât în spaţiul liber deoarece densitatea
aerului le mai încetineşte. Cu cât aerul este mai dens, cu atât mai încet circulă undele prin el. În
condiţii normale, densitatea aerului este cea mai mare în apropierea suprafeţei pământului şi se
reduce treptat pe măsură ce altitudinea creşte. În condiţii meteorologice favorabile, variaţiile
reduse ale densităţii aerului au un efect neglijabil asupra undelor radio. Apar însă frecvent
modificări bruşte ale densităţii aerului datorită unor fronturi atmosferice încărcate cu nori de
ploaie ce traversează o anumită zonă. În astfel de cazuri, undele VHF pot fi canalizate între
straturile atmosferice de densitate diferită. Câteodată această canalizare modifică direcţia de
propagare a undelor în direcţia solului, astfel încât aceste unde tind să urmărească curbura
pământului. În astfel de cazuri, distanţa de vizibilitate radio directă este considerabil mai mare
decât limita optică de vizibilitate directă.

5 din 88
 Propagarea undelor radio în gama HF

În spectrul electromagnetic, undele radio reprezintă oscilaţii ale câmpului electromagnetic cu

frecvenţe cuprinse între 15x103 Hz şi 3x1011 Hz. Undele radio fac parte din familia de radiaţii
electromagnetice, care include şi razele x, razele ultraviolete şi lumina vizibilă (figura nr. 3).
După particularităţile lor de propagare undele radio au fost împărţite în benzi de frecvenţă.
Banda HF este definită în gama de frecvenţe de la 3 – 30 MHz şi lungimea de undă cuprinsă
între 100 şi 10 m.

Figura nr. 3 – Spectrul undelor radio

Dintre parametrii utilizaţi în propagarea undelor radio cei mai importanţi sunt: viteza de
propagare, lungimea de undă şi frecvenţa de lucru.
(3) Viteza de propagare/c a undelor radio în vid este egală cu viteza luminii (3x108 m/s).
(4) Lungimea de undă/ reprezintă spaţiul pe care îl parcurge unda în timpul unei perioade/T.
(5) Frecvenţa/f reprezintă numărul de perioade, cu durata T, ale unei oscilaţii în unitatea de timp
(secunda). În figura nr. 4, sunt prezentate relaţiile dintre viteza de propagare, lungimea de undă şi
frecvenţa de lucru.

f
1
Hz
T
  m
c
f
f  MHz 
c


Figura nr. 4 – Relaţiile între parametrii c, , şi f

Funcţionarea sigură a unei comunicaţii radio este determinată, pe de o parte, de starea

instalaţiilor de emisie şi recepţie, iar pe de altă parte, de alegerea corectă a frecvenţei de lucru şi
a puterii de radiaţie, de modul de instalare a antenelor şi de starea mediului prin care se propagă
undele.
Mediul prin care se propagă undele are o acţiune dublă asupra comunicaţiilor radio. În primul rând
are loc o atenuare a undelor, iar în al doilea rând, mediul în care se propagă undele este o sursă de
distorsiuni pentru semnalele transmise.

6 din 88
 Prin atenuarea undelor radio se înţelege micşorarea intensităţii câmpului electric datorită: disipării
naturale a puterii undelor, absorbţiei lor prin mediul în care se propagă, precum şi difracţiei şi
dispersiei lor.
Asupra propagării undelor radio cea mai mare influenţă o are suprafaţa pământului şi straturile
atmosferei.
(1) Atmosfera reprezintă stratul gazos (în special azot, oxigen, vapori de apă) care înconjoară
Pământul; ea are o grosime medie de 2000-3000 km şi poate fi împărţită în următoarele straturi:
troposfera, stratosfera şi ionosfera.
(6) Troposfera este mediul în care se produc fenomenele meteorologice, se întinde de la
suprafaţa Pământului până la altitudinea de aproximativ 20 km. Datorită curenţilor de aer, gazele se
amestecă formând un mediu omogen. Presiunea, temperatura şi umiditatea scad pe măsură ce creşte
altitudinea. Variaţia acestor parametri determină refracţia undelor radio.
(7) Stratosfera se caracterizează prin lipsa vaporilor de apă, este domeniul cuprins între 20 şi 60
km altitudine şi nu creează probleme din punct de vedere al propagării undelor radio.
(8) Ionosfera este partea superioară a atmosferei, ce se extinde de la aproximativ 60 la 600 km
deasupra suprafeţei pământului, ale cărei gaze sunt puternic ionizate ca urmare a acţiunii razelor
ultraviolete ale soarelui şi stelelor, a fluxului de electroni emişi de soare şi a razelor cosmice. Acest strat
de gaze este ca un satelit natural, el făcând la ora actuală posibile majoritatea comunicaţiilor peste limita
vizibilităţii directe.
Propagarea este definită ca fiind modul în care semnalele radio sunt radiate de către o sursă de
emisie. Există două moduri de propagare de bază: prin unde terestre şi prin unde spaţiale. Aşa
cum indică şi numele lor, undele terestre se propagă de-a lungul suprafeţei Pământului, în timp
ce undele spaţiale sunt refractate de ionosferă înapoi pe Pământ (figura nr. 5).
În practică, majoritatea staţiilor radio în gama HF utilizează spectrul de la 1,6 – 30 MHz, iar unele
dintre ele (ex. HARRIS 5800 H) au gama de frecvenţă extinsă în banda inferioară VHF până la
59.9999 MHz, utilizând ambele moduri de propagare.

Figura nr. 5 - Căile de propagare a undelor radio

Undele terestre sunt alcătuite din: unde de suprafaţă, unde directe şi unde reflectate de sol.
(1) Undele de suprafaţă se propagă de-a lungul suprafeţei Pământului, ajungând dincolo de
orizont. În cele din urmă, energia undelor de suprafaţă este absorbită de Pământ. Raza de
acoperire a undelor de suprafaţă depinde în mare măsură de frecvenţa utilizată şi de
conductivitatea suprafeţei de-a lungul căreia se propagă. Gradul de absorbţie creşte proporţional
cu frecvenţa.
Semnalele radio transmise cu ajutorul unei purtătoare ce se propagă de-a lungul suprafeţei
Pământului depind de puterea de emisie, sensibilitatea receptorului, caracteristicile antenei şi
tipul căii de propagare.

7 din 88
 (9) Dacă purtătoarea se propagă peste suprafaţa unei ape şi dacă se utilizează echipamente
corespunzătoare, distanţa de comunicaţii poate ajunge la 200 – 300 km. Dacă purtătoarea se propagă de-a
lungul unui teren arid, stâncos, cu conductivitate redusă, distanţa de comunicaţii se poate reduce la doar
30 km în condiţiile în care se întrebuinţează aceleaşi echipamente de comunicaţii.
Undele directe se propagă în linie dreaptă, atenuându-se odată cu distanţa parcursă. Pot fi
redirecţionate (refractate) de atmosferă, ceea ce face ca raza lor de acoperire să se extindă puţin
dincolo de orizont. Pentru realizarea comunicaţiilor pe unde directe trebuie să existe vizibilitate
directă între antenele de emisie şi recepţie. Prin urmare, înălţimea antenei determină raza de
acoperire a comunicaţiei. Datorită acestui fapt, undele directe sunt denumite unde în limita
vizibilităţii directe/Line Of Sight/LOS.
Undele reflectate de sol sunt undele terestre propagate între emiţător şi receptor, ce este
reflectată de suprafaţa Pământului.
Undele spaţiale/ionosferice permit realizarea comunicaţiilor dincolo de limita vizibilităţii
directe/Beyond Line Of Sight/BLOS. La anumite frecvenţe undele radio sunt refractate în
ionosferă, acestea întorcându-se pe Pământ la sute sau mii de kilometri de locul de emisie (figura
nr. 6).

Figura nr. 6 – Refracţia ionosferică

(1) Propagarea ionosferică este influenţată de starea ionosferei de pe traiectoria undei şi
reprezintă ansamblul direcţiilor de propagare ale undelor care pleacă din antena de emisie, sub
un unghi pozitiv al elevaţiei (figura nr. 7). Dacă unghiul de elevaţie (unghiul de propagare) este
corespunzător, radiaţiile ating punctul de recepţie dorit.

Figura nr. 7 – Traiectoria de propagare a undei spaţiale

8 din 88
Unghiul sub care undele lovesc ionosfera este cunoscut ca unghi de incidenţă; acesta este
determinat de lungimea de undă şi de tipul antenei de emisie influenţând raza de acoperire.
Radiaţiile electromagnetice pot fi refractate de straturile ionosferei, într-o măsură suficient de
mare, astfel încât ele să se întoarcă pe suprafaţa terestră. În funcţie de frecvenţă, perioada zilei şi
condiţiile atmosferice, un semnal poate fi refractat de câteva ori până să ajungă la un receptor.
Traiectoria de propagare îşi poate schimba direcţia în cazul refracţiei multiple (figura nr. 8).

Figura nr. 8 - Unde spaţiale cu refracţie multiplă

În cadrul ionosferei sunt patru straturi de ionizare diferite (figura nr. 9). Datorită faptului că
ionizarea este cauzată de radiaţia solară, straturile superioare ale ionosferei sunt ionizate mai
puternic decât straturile inferioare. Când undele radio lovesc aceste straturi ionizate, în funcţie de
frecvenţă, unele sunt complet absorbite, iar altele sunt refractate întorcându-se pe Pământ.
Absorbţia este direct proporţională cu gradul de ionozare.

Figura nr. 9 – Straturile ionosferei

(1) Stratul D este cea mai joasă regiune care afectează undele radio HF; ionizat doar în timpul
zilei, stratul D, situat între 50-90 km ajunge la ionizarea maximă când soarele este la zenit
(amiază) şi se disipează repede către apus.
Densitatea de electroni în acest strat este sub directa influenţă a soarelui şi în mod aparent dispare
în timpul nopţii. Densitatea electronilor în stratul D nu este suficient de mare pentru a refracta
undele radio HF.

9 din 88
Absorbţia energiei undei de radio frecvenţă poate fi destul de importantă, în special în zona
benzilor de frecvenţă joasă (1,8 - 7 MHz), în timpul zilei şi în timpul maximelor de activitate
solară. În benzile de 3,5 MHz până la 4 MHz, este posibil ca pentru undele direcţionate în sus
către ionosferă să fie aproape în întregime absorbite de stratul D. Absorbţia influenţează mai puţin
frecvenţele mai mari de 7 MHz.
(1) Stratul E este zona cea mai apropiată de Pământ care poate refracta undele HF. Stratul E se
dezvoltă în timpul zilei, având altitudini cuprinse între 100 şi 150 km. Ionizarea acestui strat
atinge maximul la scurt timp după ora amiezii şi coboară la valori foarte mici după apusul
soarelui (în timpul nopţii nu dispare complet).
În zilele de vară, în cazul activităţii solare maxime, ionizarea stratului E poate atinge intensităţi
atât de ridicate, încât, în jurul amiezii, undele HF sunt refractate de acest strat. În acest caz stratul
E îndeplineşte, în acelaşi timp, rol de strat absorbant, cât şi de strat reflectant. De asemenea, şi
stratul E poate avea într-o serie de cazuri o concentraţie electronică suficient de ridicată pentru ca
undele HF să se reflecte în acest strat.
(1) Stratul F este cea mai ionizată regiune a ionosferei şi cea mai importantă pentru
comunicaţiile pe distanţe mari, care poate apărea între 150 şi 600 km. În timpul zilei, stratul F
este alcătuit din două substraturi distincte F1 şi F2.
Substratul F1, care există numai în timpul zilei şi este neglijabil în timpul iernii, nu este important
în comunicaţiile HF. Substratul F2 atinge ionizarea maximă la amiază şi rămâne încărcat noaptea,
scăzând gradat la un minim cu puţin înainte de răsărit.
Substratul F2, la altitudini cuprinse între 250 şi 600 km, este regiunea principală de reflexie pentru
comunicaţiile HF. Înălţimea maximă a acestui substrat şi densitatea maximă de ionizare depind de
ora locală, anotimp, ciclu solar, latitudine şi longitudine.
În timpul zilei, reflexia undelor spaţiale în stratul F2 presupune utilizarea lungimilor de undă
suficient de mici să penetreze straturile ionizate D şi E, dar nu atât de scurte să treacă prin
straturile F. În general, frecvenţele de la 10 la 20 MHz vor face aceasta, dar aceleaşi frecvenţe
folosite noaptea vor penetra stratul F şi vor ieşi în spaţiu. Cele mai folosite frecvenţe pentru
comunicaţiile la distanţă pe timpul nopţii sunt în mod normal între 3 şi 8 MHz.
(1) Variaţia intensităţii radiaţiei solare şi variaţia ionizării sunt periodice. Deci putem estima
intensitatea radiaţiei solare în funcţie de momentul zilei şi de sezon. Ionizarea este mai mare în
timpul primăverii şi verii pentru că ziua este mai lungă. Undele de suprafaţă sunt absorbite sau
atenuate când trec prin straturile puternic ionizate E şi D, reducând efectiv raza de comunicare a
majorităţii benzii HF.
Pentru că ziua este mai scurtă în timpul toamnei şi a iernii, mai puţină radiaţie ajunge la straturile
D şi E. Frecvenţele mai joase trec mai uşor prin aceste straturi slab ionizate; de aceea, semnalele
ce ajung la stratul F sunt mai puternice şi sunt reflectate la distanţe mai mari.
(1) Furtunile magnetice urmează de multe ori erupţiilor solare la intervale de 20-40 ore.
Particulele încărcate datorită furtunilor au un efect devastator asupra stratului F, neutralizându-i
temporar proprietăţille reflexive.
Ele sunt însoţite de tulburarea legăturilor radio pe unde scurte realizate la distanţe mari. Fenomen
întâlnit în zonele subpolare. Cauzele furtunilor magnetice sunt curenţii de particule materiale
emanate de soare din suprafaţa să pe timpul erupţiilor. Aceste particule ajung în straturile
superioare ale suprafeţei pământului.
Legătura pe unde indirecte la distanţe mari se poate realiza în condiţii optime cunoscând
densitatea de ionizare şi înălţimea efectivă a straturilor ionosferei.
(1) Zona de tăcere este limita bătăii undei directe şi distanţa minimă la care ajunge unda
reflectată pe pământ (zonă circulară care înconjoară emiţătorul în care recepţia semnalelor este
imposibilă). Existenţa zonei de tăcere în banda HF este condiţionată de faptul că undele de
suprafaţă, suferind o absorbţie puternică, nu ating limitele exterioare ale zonei de tăcere. Pe de
altă parte, undele ionosferice ajung numai în afara limitelor zonei de tăcere datorită unghiului de
incidenţă mare (figura nr. 10).

10 din 88
 Figura nr. 10 – Zona de tăcere

Lărgimea zonei de tăcere depinde de ora din zi şi din noapte, de puterea emiţătorului şi de
lungimea de undă. Cu cât undele sunt mai scurte, cu atât zona de tăcere devine mai largă, deoarece
undele directe îşi consumă energia mai repede, iar cele indirecte se înapoiază pe pământ mai
departe de emiţător. În timpul nopţii, zona de tăcere este mai largă decât ziua.
Unda indirectă se reflectă ziua în stratul E, situat mai aproape de suprafaţa pământului decât
stratul F, şi se înapoiază pe suprafaţa pământului mai aproape de emiţător decât atunci când se
reflectă în stratul F.
(1) Fadingul este fenomenul de variaţie a semnalelor radio recepţionate, ca urmare a modificarii
caracteristicilor mediului de transmisie sau a modificarii traseului de propagare al undei.
La recepţionarea semnalelor în gama HF, fedingul se manifestă printr-o variaţie dezordonată,
aleatoare a nivelului semnalului. Amplitudinea câmpului electric variază în limite largi.
Perioada fedingului (intervalul de timp între două minime sau maxime succesive) variază de la
câteva zeci de secunde, până la zecimi de secundă. În banda HF fedingul este rezultatul
interferenţei mai multor unde ajunse în punctul de recepţie în urma reflexiei din ionosferă (figura
nr. 11). Se deosebesc două tipuri de feding: prin interferenţă şi prin polarizare.
În figura nr. 11 (a), este reprezentat cazul în care în punctul B sosesc două unde pe căi diferite. În
cele trei domenii în care au loc reflexiile, concentraţia electronică variază aleator şi în mod diferit,
ceea ce duce la modificarea înălţimilor la care au loc reflexiile (deci modificarea traiectoriilor), a
vitezei de propagare şi a constantei de atenuare. Datorită acestora, variază faza şi amplitudinea
câmpurilor care interferează modificând şi amplitudinea câmpului rezultat.
În figura nr. 11 (b) s-a considerat că fedingul apare datorită interferenţei în punctul B a undei
obişnuite (ordinare) cu cea neobişnuită (extraordinare) de la o altă undă. Un asemenea tip de
feding este mai pronunţat, deoarece cele două unde se propagă cu viteze diferite şi sunt absorbite
în ionosferă în mod diferit. Unda obişnuită şi cea neobişnuită apar datorită comportării ionosferei
ca un mediu anizotrop.
În figura nr. 11 (c) s-a ţinut cont de faptul că, neomogenităţile locale din ionosferă duc la reflexii
parţial difuze, în locul reflexiei pure a undelor. După trecerea prin ionosferă, unda apare ca un
fascicul de unde care conţine o mulţime de unde elementare. În acest mod, în punctul de recepţie
B ajung mai multe unde elementare, care fac parte din diferite fascicule.

11 din 88
 Figura nr. 11 – Fadingul în banda HF

Pe lângă fedingul de interferenţă apare şi fenomenul de fading de polarizare, datorită schimbării

polarizării undelor la trecerea prin ionosferă. Acţiunea celor două tipuri de fadinguri duce la un
fading total/general (figura nr. 12).

Figura nr. 12 - Fading total

(1) Absorbţia redusă suferită de undele radio în cazul propagării lor la distanţe mari, face
posibilă înconjurarea pământului, de către acestea. În condiţii favorabile se observă cazul de
propagare multiplă a undelor în jurul pământului, ceea ce duce la apariţia fenomenului de ecou
(figura nr. 13).

Figura nr. 13 - Ecoul

12 din 88
 Ţinând seama de faptul că pentru propagarea în jurul pământului la ecuator, sunt necesare 0,13 s,
rezultă că diferenţa dintre sosirea semnalului care înconjoară de un număr diferit de ori pământul
va fi un multiplu de 0,13 s.
Această întârziere relativ mare a semnalului ecou este sesizată de urechea umană.
Pentru ca ecoul să apară, este necesar ca ionosfera să se găsească în acelaşi regim de ionizare pe
toată traiectoria undelor.
Această condiţie poate fi îndeplinită numai în zona de semiiluminare a pământului, care reprezintă
o fâşie relativ îngustă şi care se mută pe suprafaţa pământului odată cu rotirea acestuia.

Sisteme radio adaptive

Datorită propagării efectuate pe unda indirectă, comunicaţiile HF depind foarte mult de starea
ionosferei, ceea ce ridică unele probleme în lucru, cum ar fi: stabilitatea frecvenţelor şi calitatea
audiţiei. Din acest motiv, în proiectarea staţiilor radio în gama HF, s-a pus problema găsirii unor
soluţii de reducere sau chiar eliminare a acestui inconvenient. Astfel s-a ajuns la utilizarea
sistemelor radio adaptive.
În conformitate cu recomandările ITU-R, funcţionarea unui sistem radio adaptiv (sistem automat
de control radio/Automatic Radio Control System/ARCS) poate fi împărţită în trei faze:
a) selectarea automată a canalului optim pentru legătură/Automatic Channel Selection/ACS;
b) stabilirea automată a legăturii, utilizând o procedură standard;
c) menţinerea legăturii, în pofida caracterului variabil al mediului de propagare ionosferic, prin
utilizarea unui sistem automat de menţinere a legăturii/Automatic Link Maintenance/ALM.
Un sistem ARCS oferă următoarele avantaje faţă de sistemele radio clasice:
a) datorită automatizării procedurilor şi creşterii gradului de „inteligenţă” a sistemului, este
eliminată necesitatea unor operatori experimentaţi şi, în plus, se reduce foarte mult activitatea umană;
b) sistemul poate oferi o gamă largă de formate de date, selectabile automat, în funcţie de
necesităţi;
c) timpul de realizare a legăturii este mult redus, datorită automatizării procesului şi utilizării
unor protocoale specifice;
d) spectrul de frecvenţe este utilizat mult mai eficient, datorită utilizării unor tehnici specifice de
management a frecvenţelor.

Selectarea automată a canalului

Funcţia de selecţie automată a canalului constă în alegerea automată a canalului optim pentru
comunicaţie, în condiţiile de utilizare stabilite. Acest proces va lua în considerare capacitatea de
transfer necesară, rata maximă a erorilor, canalele avute la dispoziţie, cu caracteristicile lor din
momentul utilizării. Pentru realizarea acestei funcţii, sistemul radio trebuie să dispună de o
capacitate proprie de măsurare/estimare a calităţii canalului.
Determinarea calităţii canalului se poate face prin mai multe metode, cele mai utilizate fiind:
a) evaluarea în timp real a canalului;
b) sondarea activă şi pasivă;
c) măsurarea ratei erorilor/viteza de transfer;
d) estimarea performanţelor canalului;
e) utilizarea programelor de predicţie a propagării;
f) sondarea ionosferică.
Funcţia de stabilire automată a legăturii presupune o evaluare a canalelor aflate la dispoziţie.
Termenul de evaluare a canalului poate avea o gamă largă de interpretări, de la determinarea
valorii raportului semnal/zgomot până la caracterizarea detaliată, statistică, a parametrilor
canalului, comparativ cu cei ai unui model de canal. Pentru evaluarea canalului se folosesc o
13 din 88
 serie de tehnici de evaluare cum ar fi: scanarea, sondarea, analiza calităţii legăturii, interogarea
ciclică şi analiza avansată a calităţii legăturii.
Scanarea presupune transmisii regulate pe fiecare frecvenţă de evaluat, astfel încât fiecare staţie
să poată măsura raportul semnal/zgomot pe aceste frecvenţe, alegându-se pentru lucru frecvenţa
cu cel mai bun raport semnal/zgomot.
În cazul unui set de frecvenţe bine selectat, există o probabilitate destul de mare pentru a fi
selectată cel puţin o frecvenţă corespunzătoare pentru realizarea unei comunicaţii. Tehnica
scanării presupune emisii de durată, ceea ce măreşte vulnerabilitatea la goniometrare şi conduce la
epuizarea rapidă a surselor de alimentare, dar măsurătorile executate au o acurateţe deosebită.
În procesul de scanare, de o foarte mare importanţă este procesul de „sincronizare” a activităţilor,
astfel încât o solicitare de legătură trebuie să fie suficient de lungă pentru a fi recepţionată de o
staţie aflată în scanare aleatorie.
Sondarea constă în transmiterea unui semnal (care conţine, de regulă, adresa proprie) pe fiecare
frecvenţă dintr-un set. Prin recepţia acestui semnal se efectuează o evaluare a căii de propagare
emiţător-receptor. Staţia/staţiile receptoare evaluează calitatea canalului către staţia emiţătoare şi
memorează informaţia în baza de date în vederea utilizării ulterioare. Acest tip de sondare are un
caracter unilateral, doar staţia receptoare beneficiind de informaţii despre calitatea canalului
dinspre staţia emiţătoare.
În cazul sistemelor adaptive, datorită utilizării unei forme de undă standard, staţia receptoare poate
evalua şi distorsiunile introduse de canal. Implementarea unui astfel de sistem de sondare este
relativ simplă, controlerului ALE fiindu-i adăugat un temporizator, care iniţiază periodic un proces
de sondare pe canalele găsite libere.
Dacă un canal este apreciat ca având o calitate bună prin acest procedeu, există o mare posibilitate
ca acesta să fie corespunzător pentru o comunicaţie bilaterală.
În cazul în care staţiile se află în scanare, semnalul de sondare este repetat suplimentar, astfel
încât să poată fi recepţionat de toate staţiile interesate. Pentru variaţii lente ale mediului de
propagare, de ordinul orelor, perioada de sondare poate fi de ordinul orelor. În schimb, pentru
modificări dinamice ale mediului, se impun perioade de sondare mult mai mici. Rata de
efectuare a sondării este determinată de doi factori: nivelul de activitate la staţiile receptoare;
probabilitatea ca ultimele date de sondare să nu mai concorde cu condiţiile de propagare curente.
Analiza calităţii legăturii/Link Quality Analysis/LQA constă în măsurarea/ evaluarea automată a
calităţii propagării pentru mai multe canale, între două staţii radio HF. Rezultatul LQA este
utilizat pentru ierarhizarea canalelor astfel încât acestea să fie folosite pentru un eventual apel şi
realizarea unei legături. De asemenea, LQA este utilizat pentru evaluarea continuă a calităţii
legăturii pe durata comunicaţiilor în sistemele adaptive.

Stabilirea automată a legăturii

Stabilirea automată a legăturii/Automatic Link Establishment/ ALE este o tehnică ce permite

staţiilor radio HF să apeleze şi să se conecteze automat la cel mai bun canal HF. În mod tipic,
sistemele ALE întrebuinţează caracteristicile canalelor radio măsurate recent (datele LQA)
memorate într-o matrice de memorie.
O cerinţă obişnuită în reţelele HF este adresarea şi interoperarea simultană (sau aproape
simultană) cu mai multe staţii. Sistemul funcţionează asemănător unui telefon în sensul că
fiecărei staţii radio din reţea i se alocă o adresă proprie. În stand-by, fiecare receptor radio
scanează constant frecvenţele alocate, urmărind detectarea apelurilor care îi sunt adresate.
Un grup prestabilit de staţii cu o adresă comună este numit reţea, iar adresa comună într-un apel
de reţea reprezintă adresa reţelei. Un grup de staţii a căror interacţiune nu a fost prearanjată, adică
o grupare de staţii cărora le lipseşte o adresă comună predeterminată, poartă denumirea de grup.
Ca şi în cazul reţelei, grupul se adresează într-un apel de grup prin adresa grupului. Structurile de
adresare ale reţelei şi grupului se definesc în standardele ALE.
Pentru a stabili legătura cu o anumită staţie, apelantul selectează o adresă ALE (ca şi cum ar
forma un număr de telefon). Staţia radio consultă scorul evaluării curente, memorat în matricea
de analiză a calităţii canalelor/LQA şi selectează cea mai bună frecvenţă din cele ce i-au fost
14 din 88
 alocate, corespunzătoare unui canal de legătură. Transmite un mesaj scurt care conţine adresa
destinaţie. Dacă staţia de recepţie detectează adresa sa, opreşte procesul de scanare a frecvenţelor
şi rămâne pe frecvenţa respectivă. Cele două staţii radio confirmă apoi că doresc stabilirea
legăturii şi că sunt pregătite pentru a comunica.
Staţia de recepţie va emite apoi un semnal audio pentru a atenţiona operatorul cu privire la apelul
de intrare. După încheierea apelului, una din staţiile radio întrerupe legătura, adică transmite un
semnal de deconectare celeilalte staţii radio, după care ambele staţii radio trec în modul de scanare
frecvenţe.
Dacă staţiile radio nu reuşesc să stabilească legătura pe primul canal selectat, sistemul alege alt
canal din matricea LQA, iar apelantul apelează din nou adresa destinaţie. Acest proces se repetă
până la stabilirea comunicaţiilor sau până la epuizarea canalelor conţinute în listă. Protocolul ALE
va utiliza cel mai bun canal către destinaţia dorită extras din baza de date şi va iniţia procedura
automată de stabilire a legăturii.
ALE a devenit o componentă standard a sistemelor automatizate. Se utilizează pentru
configurarea canalelor pentru comunicaţii vocale, telefonie, e-mail şi trafic IP. Asigură un
mecanism de acces la canal şi o modalitate eficientă de a utiliza simultan mai multe canale. Se
poate utiliza şi pentru determinarea vitezei iniţiale de transmitere date pentru sisteme de date 2G
(STANAG 5066, ed. 1/2004).

Protocoale ALE

Protocoalele de stabilire automată a legăturii au fost realizate ţinând seama de procedurile

dezvoltate de operatori umani cu foarte multă experienţă. Sistemele ALE încorporează
următoarele reguli operaţionale de bază:
a) capabilitate de recepţie a semnalelor ALE independente;
b) ascultă totdeauna pentru recepţia unui semnal ALE;
c) răspunde totdeauna (cu excepţia cazului în care această posibilitate a fost restricţionată
intenţionat);
d) scanează permanent setul de canale la dispoziţie (cu excepţia cazului în care această
posibilitate a fost restricţionată intenţionat);
e) evită interferarea cu un canal ALE activ (cu excepţia cazului în care operatorul doreşte acest
lucru);
f) întotdeauna efectuează schimb de informaţii de analiza calităţii legăturii/ Link Quality
Analysis/LQA cu alte staţii şi măsurarea calităţii semnalului recepţionat de la alte staţii, când acest lucru
se cere (cu excepţia cazului în care această posibilitate a fost restricţionată intenţionat);
g) răspunde în intervalul de timp potrivit, atunci când apelurile primite impun acest lucru;
h) întotdeauna caută şi menţine informaţii privind conectivitatea cu ceilalţi corespondenţi;
i) capabilitatea realizării legăturii ALE la cel mai înalt nivel;
j) se va minimiza timpul de emisie şi recepţie pe canal;
k) se va reduce automat puterea utilizată la minimul necesar (când această posibilitate există).
În anul 1980, câteva companii care produceau echipamente de comunicaţii în gama undelor
scurte, au realizat primele sisteme care încorporau protocoale de stabilire automată a legăturii,
cunoscute ca protocoale ALE de generaţia I - ALE 1G; specific acestora era faptul că erau
standarde de firmă, fără a se putea asigura interoperabilitatea sistemelor de la doi producători
diferiţi.
Acest neajuns a fost înlăturat prin apariţia celei de-a doua generaţii de sisteme ALE – ALE 2G; pe
lângă problema compatibilităţii, această generaţie a adus şi reale îmbunătăţiri ale performanţelor
de stabilire a legăturii: creşterea probabilităţii de realizare a legăturii la acelaşi raport
semnal/zgomot, reducerea duratei medii de realizare a unei legături etc. Aceste prime generaţii de
protocoale sunt protocoale ALE asincrone, deci, nu este necesară o sincronizare la nivel de reţea,
care să implice alocarea de sloturi de timp fiecărei staţii membre.

15 din 88
 (3) În prezent, datorită evoluţiilor remarcabile din domeniul comunicaţiilor, a fost implementat
un protocol ALE de generaţia a treia – ALE 3G, care a revoluţionat practic sistemele de automatizare a
legăturilor radio HF.
Există două standarde ce reglementează comunicaţiile de date HF militare: STANAG 5066, ed.
1/2004 şi STANAG 4538. Ambele standarde asigură transmisia fără erori a datelor şi adaptează
viteza de transmisie condiţiilor pe canal, urmărind transmiterea volumului maxim posibil de date
şi a mesajelor de diferite tipuri (ex. fişiere, e-mail, trafic IP etc.). Modul în care se realizează
aceste lucruri diferă însă între cele două sisteme.
(1) STANAG 5066 defineşte o stivă de protocoale pentru realizarea schimbului de informaţii
digitale prin intermediul staţiilor radio HF.
Un sistem radio HF, conform STANAG 5066, ed. 1/2004, este alcătuit, în mod tipic, dintr-un
calculator personal /PC, un modem, un dispozitiv de criptare şi o staţie radio cu facilităţi ALE 2G.
Deseori, numeroase dintre componentele mai sus amintite sunt încorporate în staţia radio, însă
funcţionează ca unităţi individuale.
În mod normal, protocoalele STANAG 5066, ed. 1/2004 şi funcţiile de control ale sistemului sunt
implementate în software-ul ce rulează pe PC. Sistemul este capabil să transmită numeroase tipuri
de trafic, de exemplu pachete IP, însă se întrebuinţează mai mult pentru transmisii e-mail
secretizate pe HF.
(1) Dacă utilizatorul PC doreşte să transmită un mesaj de poştă electronică, software-ul va
converti e-mailul într-un fişier pentru a fi transmis destinatarului, va determina ce adresă ALE
corespunde adresei e-mail şi va comanda controlerului ALE să stabilească legătura cu
destinatarul. Va transmite apoi fişierul în blocuri, iar destinatarul va confirma recepţia corectă a
blocurilor. Dacă există erori de transmisie, echipamentul destinaţie va transmite un mesaj de
confirmare după recepţia fiecărui bloc, indicând care subblocuri au fost recepţionate eronat.
Expeditorul va transmite din nou subblocurile recepţionate eronat, la care va adăuga şi date noi.
Fiecare transmisie include şi o indicaţie cu privire la viteza de transmitere recomandată staţiei
destinatar, stabilită în funcţie de raportul semnal zgomot recepţionat şi rata erorilor.
Sistemul de emisie reglează viteza de date ori de câte ori realizează o transmisie. În acest mod,
viteza de transmitere este reglată dinamic, în funcţie de condiţiile existente pe canal, astfel încât
datele vor fi transmise la viteza maximă posibilă.
După transmiterea integrală a fişierului, software-ul va comanda controlerului ALE să întrerupă
legătura. Unitatea de recepţie va converti apoi mesajul din nou în mesaj de poştă electronică şi îl
va transmite unui server de mail încorporat sau extern, care va expedia mesajul unei aplicaţii e-
mail (ex. MS Outlook).
(1) STANAG 4538 defineşte o serie de protocoale de aplicaţii, specifice 3G, de exemplu
transmisie secretizată voce, transmisie secretizată e-mail, raportarea poziţiei, chat, mesagerie,
transfer fişiere şi transmisii date IP pe HF.
Principalele avantaje în ceea ce priveşte performanţele 3G sunt: stabilirea mai rapidă a legăturii;
îmbunătăţirea performanţelor de stabilire a legăturii; îmbunătăţirea selectării frecvenţelor;
controlul distribuit al accesului la mediu; tranzit mai mare de date.
Standardul STANAG 4538 defineşte trei protocoale:
a) protocolul de configurare rapidă a legăturii/Fast Link Set Up/FLSU;
b) protocolul de configurare robustă a legăturii/Robust Link Set Up/RLSU;
c) protocolul legăturii de date xDL.
Protocoalele STANAG 4538 sunt utilizate pentru asigurarea serviciilor de date şi voce în clar şi
secretizat, acesta din urmă fiind asigurat de modulul de criptare inclus în staţia radio.
Porţiunea de stabilire automată a legăturii a STANAG 4538 utilizează o combinaţie de scanare
sincronă, forme de undă de tip burst PSK şi un mecanism eficient de control al accesului la mediu
pentru a asigura stabilirea rapidă şi sigură a legăturii, cu păstrarea la un nivel minim de congestie a
reţelei.
Câştigul de performanţă al sistemelor radio ce se conformează STANAG 4538 este cel mai vizibil
la platformele radio cu grad ridicat de integrare, care menţin o legătură strânsă între protocolul
legăturilor de date, modem şi funcţiile ALE.

16 din 88
 ORGANIZAREA COMUNICATIILOR RADIO.
LINII DE COMUNICAŢII RADIO
Linia radio este un caz particular al liniilor de comunicaţii şi reprezintă ansamblul de mijloace şi
instalaţii prin care se realizează legătura între corespondenţi (abonaţi, utilizatori) utilizând
proprietatea de propagare a undelor electromagnetice.
O linie radio, reprezentată în figura nr. 2, presupune existenţa a trei componente: instalaţia de
emisie/emiţătorul radio împreună cu antena de emisie, linia de legătură/mediul de propagare şi
instalaţia de recepţie/receptorul radio împreună cu antena de recepţie.

Figura nr. 2 - Structura unei linii radio

Instalaţia de emisie va introduce în antena de emisie un semnal de RF, pentru care una
dintre caracteristici (amplitudine, frecvenţă, fază) este modificată, prin modulaţie, în ritmul
semnalului informaţional, modulator.
Semnalul de ieşire din instalaţia de emisie va fi un semnal de RF modulat. Acest semnal va fi
radiat prin intermediul antenei de emisie în spaţiul înconjurător sub forma de unde
electromagnetice.
Linia de comunicaţii este reprezentată de mediul de propagare care atenuează şi
distorsionează semnalul de RF modulat emis. Antena de recepţie captează din spaţiul înconjurător
undele electromagnetice transmise şi le transformă în semnal electric modulat;
Rolul instalaţiei de recepţie este de a extrage din semnalul de RF modulat, atenuat şi supus
acţiunii perturbaţiilor în mediul de propagare, informaţia, adică semnalul modulator. Această
operaţie se numeşte demodulare în urma căreia rezultă semnalul informaţional care aproximează
într-un mod acceptabil semnalul original de la emisie.
Mijloacele radio pot fi clasificate după posibilitatea de a fi transportate, puterea
emiţătoarelor, gama de frecvenţe sau după alte caracteristici tehnice.
În raport de posibilitatea de a fi transportate, mijloacele radio pot fi mobile şi/sau staţionare.
Mijloacele radio mobile sunt cele portabile sau instalate pe automobile, tancuri,
transportoare, avioane (elicoptere) şi nave, precum şi cele care deşi se transportă în ambalaje
au totuşi posibilitatea să fie pregătite în timp scurt pentru lucru. Marea majoritate a
mijloacelor radio din înzestrarea armatei noastre sunt mobile şi sunt exploatate în variantele:
portabile, portabile montate pe vehicule şi vehiculare.
Mijloacele radio staţionare sunt cele care se instalează în încăperi (adăposturi) special
amenajate, nu permit lucrul din mers, iar funcţionarea lor din acelaşi loc de dispunere are un
pronunţat caracter de permanenţă.
După puterea emiţătoarelor, mijloacele radio pot fi de putere mică (până la 100 W), de
putere mijlocie (între 100 şi 1 000 W), de putere mare (între 1 şi 10 kW) şi de putere foarte
mare (peste 10 kW).
După gama de frecvenţă, mijloacele radio militare pot lucra în următoarele game de
frecvenţă:
d) unde lungi/UL – Low Frequency/LF – 30-300 KHz;
e) unde medii/UM – Medium Frequency/MF – 300-3000 KHz;
f) unde scurte/US – High Frequency/HF – 3-30 MHz;
17 din 88
 g) unde ultrascurte/UUS – Very High Frequency/VHF – 30-300 MHz.
După tipul informaţiei, prin radio sunt vehiculate următoarele semnale: auditive (telefonice,
telegrafice), vizuale (teleimprimare, facsimil, imagini, video) şi date.
(1) În funcţie de modul de propagare al undelor electromagnetice, radiocomunicaţiile pot fi cu
propagare pe unda directă (terestră, fără reflexii) sau pe unda indirectă (spaţială, prin reflexii).
În raport de valoarea frecvenţei semnalului purtător, comunicaţiile radio pot fi pe frecvenţă fixă
(uşor de detectat şi bruiat) sau în salt de frecvenţă (protejate la acţiunile de cercetare, bruiaj şi
interceptare).
În ceea ce priveşte protecţia informaţiilor, comunicaţiile radio pot fi efectuate în clar sau
secretizat/criptat.
Transmiterea şi recepţia la distanţă a semnalelor sub formă de sunete, date sau imagini cu
ajutorul undelor electromagnetice reprezintă legăturile radio sau comunicaţiile radio
(radiocomunicaţiile).

Liniile radio sunt organizate în direcţii sau reţele.

Direcţiile radio se utilizează atunci când trebuie să se transmită fluxuri mari de informaţii
între corespondenţi sau când sunt necesare legături stabile în vederea transmiterii unor informaţii
de mare importanţă.
Reţelele radio se utilizează pentru schimbul de informaţie/trafic la care participă mai mulţi
corespondenţi, între care se stabilesc reguli de transmitere a informaţiei.
Din punctul de vedere al sensului de transmitere al informaţiei linia radio poate fi unilaterală/într-
un singur sens sau bilaterală/în ambele sensuri.
Schimbul de informaţii între corespondenţi poate avea loc în mod de lucru simplex sau duplex.
În modul de lucru simplex, din punct de vedere al timpului, se realizează transmiterea
informaţiei numai într-un singur sens.
În modul de lucru duplex, transmiterea informaţiei între cei doi corespondenţi se realizează în
acelaşi timp în ambele sensuri. În acest caz, elementele ce compun linia radio în punctele în care se
găsesc corespondenţii, trebuie să permită atât emisia cât şi recepţia informaţiei, în acelaşi timp.
Pentru ca cele două sensuri de transmitere să nu se perturbe reciproc, este necesar ca frecvenţele
purtătoare ale celor două semnale de radiofrecvenţă modulate să fie diferite.
În realizarea schimbului de informaţie în ambele sensuri există posibilitatea transmiterii alternant,
adică într-un timp t1 se transmite informaţie într-un sens iar într-un timp t2 se transmite informaţie
în celălalt sens. Acest mod de lucru constituie practic modelul structural după care funcţionează
staţiile radio.
Echipamentele radio militare constituie unul din principalele mijloace tehnice folosite în
spaţiul de luptă modern pentru realizarea legăturii între corespondenţii aflaţi în raioane de
dispunere (centre de comunicaţii şi puncte de comandă) sau în mişcare (vehicule C2, maşini de
luptă şi utilizatori individuali).
În comparaţie cu comunicaţiile organizate prin alte categorii de mijloace, comunicaţiile radio
prezintă o serie de avantaje dintre care, cele mai importante sunt:
a) informaţia, element fundamental în diferite domenii, se transmite fără a avea nevoie de un
canal fizic (suport material), deci este economică;
b) instalarea mijloacelor radio şi stabilirea legăturii în timp scurt;
c) realizarea legăturii atât din staţionare cât şi din mişcare pe distanţe mari;
d) posibilitatea recepţionării simultane a informaţiei de către mai mulţi corespondenţi;
e) realizarea legăturii peste un teritoriu ocupat de inamic precum şi peste zone greu accesibile;
f) posibilitatea transmiterii simultane a mai multor tipuri de informaţii (voce, date, imagini etc.).
Datorită avantajelor pe care le prezintă, comunicaţiile radio devin uneori singurul mijloc de
legătură pentru anumite elemente de dispozitiv şi în diferite faze ale operaţiilor.
Comunicaţiile radio prezintă şi unele dezavantaje, impuse de caracteristicile tehnice ale
echipamentelor. Cele mai importante fiind următoarele:
a) posibilitatea cercetării, interceptării, inducerii în eroare şi perturbării legăturilor radio prin
acţiuni specifice de război electronic şi SIGINT desfăşurate de către inamic;

18 din 88
 b) posibilitatea inamicului de a determina locul de dispunere a staţiilor radio care lucrează
în emisie şi de a le scoate din funcţiune prin lovituri aeriene, de artilerie şi rachete telecomandate
precum şi prin acţiunea elementelor de cercetare diversiune;
c) dependenţa calităţii şi continuităţii legăturii de condiţiile de propagare a undelor
electromagnetice, de perturbaţiile electrice şi electromagnetice din atmosferă;
d) posibilitatea interferării reciproce între staţiile radio proprii, în condiţii necorespunzătoare de
instalare, exploatare şi compatibilitate electromagnetică;
e) reducerea distanţei de legătură (până la 30%) la lucrul în salt de frecvenţă şi pe timpul
deplasării.
Aceste dezavantaje se pot limita prin executarea unui management eficient al echipamentelor cu
salt de frecvenţă şi al reţelelor radio, precum şi prin aplicarea strictă a măsurilor de protecţie a
legăturilor radio.
(1) Un sistem de radiocomunicaţii, presupune existenţa a trei componente (figura nr. 1):
a) emiţătorul – dispozitivul de intrare (1), instalaţia de emisie (2), antena de emisie (3);
b) mediul de propagare;
c) receptorul – antena de recepţie (4), instalaţia de recepţie (5), dispozitivul de ieşire (6).
(2) Emiţătorul asigură captarea informaţiilor de natură auditivă, vizuală şi/sau de date pe care le
transformă în semnale electrice prin intermediul dispozitivului de intrare. În instalaţia de emisie se
realizează codificarea informaţiei, suprapunerea acesteia pe semnalul purtător prin procesul de modulare
şi se asigură prin amplificare energia necesara propagării semnalelor prin unde electromagnetice care sunt
radiate de antena de emisie.

Figura nr. 1 3- Schema unei legături de radiocomunicaţii

Receptorul captează undele electromagnetice cu ajutorul antenei de recepţie, selectează semnalele
electrice din canalul ce conţine informaţiile utile, le amplifică şi le decodifică, apoi prin
demodulare extrage semnalul de informaţie pe care îl converteşte în semnal auditiv, vizual şi/sau
de date, cu ajutorul dispozitivului de ieşire (cască, difuzor, terminal de date etc.).
Liniile de radiocomunicaţii folosesc ca mediu de transmisie între emiţător si receptor atmosfera
terestră, care atenuează şi distorsionează semnalul de radiofrecvenţă emis.
Reţelele radio de campanie/Combat Net Radio/CNR sunt o componentă de bază a sistemelor de
comunicaţii şi informatică, prin care se asigură comanda şi controlul unităţilor luptătoare, a
subunităţilor de sprijin de luptă şi logistice, a subunităţilor de cercetare şi a structurilor de aviaţie
şi marină cu care se cooperează, pe timpul desfăşurării întregului spectru de operaţii.
Reţelele radio de campanie funcţionează independent sau interconectate prin intermediul punctelor
de acces radio.

Instalaţii de emisie/recepţie radio

Instalaţia de emisie realizează operaţiile de transformare a mesajului informaţional în semnal de
radiofrecvenţă modulat.
Deoarece semnalele de RF pot fi radiate atunci când lungimea de undă () este comparabilă cu
dimensiunile geometrice ale antenei şi întrucât propagarea în spaţiul liber este posibilă numai pentru
19 din 88
 oscilaţii de radiofrecvenţă, una din funcţiile instalaţiei de emisie constă în generarea semnalului
purtător de radiofrecvenţă.
Utilizarea oscilaţiilor de radiofrecvenţă ca purtător de informaţie obligă ca cea de a doua funcţie a
instalaţiei de emisie să fie modularea oscilaţiilor de RF de către informaţie. Asigurarea distanţei de
legătură presupune amplificarea în putere a oscilaţiilor de RF modulate.
În funcţie de destinaţia liniei radio instalaţia de emisie poate să realizeze şi operaţia de codificare a
informaţiei în scopul folosirii eficiente a sistemului de comunicaţii radio şi creşterii rezistenţei la
bruiaj.
Caracteristicile instalaţiilor de emisie radio:
a) gama de frecvenţă de lucru - reprezintă domeniul de frecvenţă în care ia valori frecvenţa
semnalului purtător de radiofrecvenţă. pentru gama de frecvenţă discretă se precizează ecartul sau pasul
reţelei şi marginile gamei (frecvenţa purtătoare minimă şi frecvenţa purtătoare maximă);
b) puterea nominală a instalaţiei de emisie - reprezintă nivelul de putere al semnalului radiat de
către antena emiţătorului radio;
c) puterea armonicelor şi radiaţiilor parazite - reprezintă nivelul de putere măsurat în antenă
pentru diferite componente spectrale perturbatoare. componentele spectrale perturbatoare pot fi armonici
ale semnalului purtător generat sau alte combinaţii rezultate în procesului de prelucrare a semnalului în
instalaţia de emisie; acest parametru mai poate fi exprimat ca fiind atenuarea (de obicei exprimată în
decibeli) introdusă de către instalaţia de emisie asupra armonicelor şi radiaţiilor parazite;
d) distorsiunile introduse de emiţător - reprezintă schimbările nedorite ale formei semnalului în
procesul de prelucrare în etajele emiţătorului radio; se urmăreşte ca aceste distorsiuni să fie cât mai mici;
e) bătaia realizată de emiţătorul radio - este distanţa maximă până la care legătura radio se
păstrează la caracteristicile nominale; distanţa de realizare a legăturii radio este determinată de
următoarele elemente: puterea nominală a instalaţiei de emisie, tipul de antenă utilizat, frecvenţa de lucru,
condiţii de propagare pentru undele electromagnetice (ziua, noaptea, condiţii atmosferice etc), natura
terenului (şes, frământat, muntos, împădurit), tipul modulaţiei folosite, caracteristicile instalaţiei de
recepţie, existenţa punctelor de retranslaţie;
f) posibilităţile/modurile de lucru ale emiţătorului radio - sunt date de tipul informaţiei (semnal
telefonic, semnal telegrafic sau de date) şi de legea de modulaţie utilizată; pentru o lege de modulaţie
stabilită se precizează şi caracteristicile de modulaţie;
g) puterea consumată - reprezintă consumul de la sursa de energie de la care se alimentează
instalaţia de emisie;
h) caracteristici constructive - au în vedere, în special, greutatea şi dimensiunile instalaţiei de
emisie.
Schemele bloc modelează funcţiile unui emiţător radio. Aceste scheme se diferenţiază după tipul
modulaţiei folosite şi informaţiei de transmis. În figura nr. 3 este prezentat un model general
pentru o instalaţie de emisie radio. Componentele de bază ale unui emiţător radio sunt:
a) generatorul de oscilaţii de înaltă frecvenţă/generatorul de RF cu rol de a obţine semnal
sinusoidal purtător de RF;
b) dispozitivul de comandă care realizează tipul de emisiune radio (fonie, telegrafie, transmisii de
date, etc);
c) amplificatorul de RF de putere/ARFP cu rol de a amplifica în putere semnalul purtător de RF
modulat în scopul asigurării distanţei de legătură;
d) circuitul de adaptare cu antenă/CAA cu rolul de a realiza transferul maxim de semnal de la
amplificatorul de RF de putere la antenă.

20 din 88
 Figura nr. 3 - Model general pentru instalaţia de emisie radio
Generarea oscilaţiilor de RF de înaltă stabilitate este efectuată de către structuri specializate numite
sintetizoare de frecvenţă care asigură generarea unor oscilaţii de RF într-o gamă de frecvenţă cu un
ecart între două frecvenţe consecutive riguros controlat.
Pentru asigurarea nivelului de excitaţie impus de amplificatorul final de RF în putere semnalul
generat de sintetizor, uneori, este necesar a fi amplificat în tensiune. Acesta presupune existenţa în
structura instalaţiei a unui amplificator prefinal numit amplificator de RF/ARF.
Amplificarea în putere a oscilaţiei de RF modulate este realizată de către amplificatorul final numit
amplificator de RF de putere/ARFP. Acest etaj determină randamentul instalaţiei de emisie (gradul în
care energia consumată de la sursa de alimentare este transformată în energie de semnal).
Amplificatorul final poate fi de bandă largă sau de bandă îngustă. În cazul în care este de bandă
îngustă, acordul trebuie să se realizeze sincron cu generarea frecvenţei purtătoare în gama de lucru.
Pentru asigurarea transferului maxim de putere între ARFP şi antena/A se foloseşte un circuit de
adaptare numit şi circuit de antenă.
Mesajul/informaţia va comanda prin intermediul dispozitivului de comandă variaţia unuia dintre
parametrii (amplitudine, frecvenţă sau fază) semnalului purtător de RF. Această operaţie poartă
denumirea de modulaţie şi în funcţie de parametrul supus variaţiei putem avea modulaţie de
amplitudine, de frecvenţă sau fază.
Instalaţia de recepţie împreună cu celelalte elemente ale liniei radio asigură realizarea legăturii
între sursă şi destinatar în vederea transmiterii de informaţii prin intermediul undelor
electromagnetice.
Radioreceptorul prelucrează oscilaţiile de radiofrecvenţă primite de la sistemul antena-fider în
scopul extragerii semnalului informaţional modulator pentru a putea fi redat sub o anumită formă
dispozitivului final (difuzorului, terminalului de date). O instalaţie de recepţie îndeplineşte trei funcţii
principale:
a) selecţia semnal de radiofrecvenţă util;
b) extragerea informaţiei prin detecţie sau demodulare;
c) amplificarea semnalului.
Toate aceste operaţii trebuie să fie efectuate fără alterarea (distorsionarea) informaţiei.
Parametrii instalaţiei de recepţie sunt: sensibilitatea, selectivitatea, fidelitatea, gama dinamică, gama
frecvenţelor de lucru, puterea nominală la ieşire şi coeficientul de distorsiune.
Sensibilitatea - reprezintă capacitatea receptorului de a asigura o recepţie corespunzătoare pentru
semnale de valori cât mai mici în antenă. Pentru o putere de emisie constantă, sensibilitatea are
influenţă asupra distanţei de legătură. În aprecierea sensibilităţii trebuie luată în considerare
acţiunea perturbaţiilor în procesul de recepţie.
Cantitativ, sensibilitatea se apreciază ca nivelul minim al puterii sau tensiunii semnalului la intrarea
receptorului pentru care la ieşire se asigură un raport semnal/ zgomot impus.
21 din 88
Sensibilitatea se mai poate exprima şi în unităţi de tensiune. În funcţie de destinaţia instalaţiei de
recepţie sensibilitatea poate lua valori de la 0,5V la 1mV.
Valoarea sensibilităţii depinde de: banda de trecere echivalentă a instalaţiei de recepţie (micşorarea
benzii de trecere îmbunătăţeşte sensibilitatea deoarece prin îngustarea benzii acţiunea factorilor
perturbatori este mai mică), raportul semnal/zgomot acceptat la ieşirea instalaţiei de recepţie (un
raport semnal/zgomot mic înseamnă că receptorul este capabil să reproducă informaţia în condiţiile
unui semnal foarte mic) şi acţiunea perturbaţiilor în procesul de recepţie.
Selectivitatea - reprezintă capacitatea receptorului de a separa semnalul util din multitudinea de
semnale şi perturbaţii de la intrarea sa.
Valoarea selectivităţii poate fi apreciată cu ajutorul curbei de răspuns a receptorului în funcţie de
frecvenţă.
În cazul receptoarelor de tip superheterodină caracteristica de selectivitate a instalaţiei de recepţie
trebuie să asigure atenuarea canalelor suplimentare de recepţie perturbatoare, direct şi imagine.
Fidelitatea - prin fidelitate se înţelege calitatea reproducerii informaţiei şi este influenţată de
distorsiunile introduse în procesul de recepţie. Această caracteristică poate fi apreciată cantitativ
cu ajutorul coeficientului de distorsiuni.
Gama dinamică - reprezintă raportul (de obicei exprimat în db) dintre amplitudinea maximă şi
minimă a semnalului de intrare. Nivelul maxim este limitat de distorsiunile de neliniaritate maxim
admise de instalaţia de recepţie, iar nivelul minim este impus de valoarea sensibilităţii. în general
receptoarele au valori pentru gama dinamică între 30 şi 60 dB. Lărgirea gamei dinamice se obţine
prin creşterea sensibilităţii şi prin utilizarea sistemelor de reglare automată a amplificării /RAA.
Gama frecvenţelor de lucru - reprezintă domeniul în care ia valori frecvenţa semnalului purtător
de radiofrecvenţă ce poate fi recepţionat. Gama de lucru poate fi continuă sau discretă. În cazul în
care gama este discretă trebuie precizată distanţa/ecartul dintre două frecvenţe consecutive.
Puterea nominală la ieşire şi coeficientul de distorsiuni - reprezintă puterea debitată de către
receptor în dispozitivul final (difuzor etc). Coeficientul de distorsiuni caracterizează fidelitatea
recepţiei informaţiei. Între cele două mărimi există o legătură directă în sensul că mărirea puterii
nominale la ieşire conduce la mărirea coeficientului de distorsiuni. Din această cauză puterea la
ieşire este definită pentru un coeficient de distorsiuni dat (de obicei mai mic decât 510%, în
funcţie de destinaţia receptorului).
Caracteristici constructive şi de exploatare. Aceste caracteristici sunt: siguranţa în funcţionare
(timpul mediu de funcţionare fără defecţiuni al instalaţiei de recepţie), stabilitatea funcţionării
(capacitatea receptorului de a-şi păstra caracteristicile în condiţiile variaţiilor parametrilor
mediului înconjurător) şi gabaritul şi greutatea instalaţiei de recepţie.
Instalaţia de recepţie împreună cu celelalte elemente ale liniei radio asigură realizarea legăturii
între sursă şi destinatar în vederea transmiterii de informaţii prin intermediul undelor
electromagnetice.
Radioreceptorul prelucrează oscilaţiile de radiofrecvenţă primite de la sistemul antena-fider în scopul
extragerii semnalului informaţional modulator pentru a putea fi redat sub o anumită formă
dispozitivului final.
Dispozitivul final poate reproduce sau înregistra informaţia transmisă. Tensiunea electromotoare EA
indusă în antenă este produsă de toate câmpurile electromagnetice ce se găsesc la locul recepţiei.
Printre aceste câmpuri se află şi câmpul purtător de informaţie, toate celelalte reprezentând câmpuri
parazite pentru instalaţia de recepţie.
Pentru a fi posibilă recepţia semnalului util receptorul trebuie să fie în primul rând selectiv. Funcţia
de selecţie/selectivitatea se concretizează în capacitatea receptorului de a separa semnalul util din
multitudinea de semnale şi perturbaţii existente la intrarea sa.
Semnalul de radiofrecvenţă astfel selectat are un nivel scăzut şi de aceea el trebuie amplificat în
scopul prelucrării ulterioare. Radioreceptorul trebuie să extragă informaţia din semnalul de
radiofrecvenţă modulat. Această operaţie se numeşte detecţie sau demodulare.
O instalaţie de recepţie îndeplineşte trei funcţii principale: selecţia semnalului de radiofrecvenţă
util, extragerea informaţiei prin detecţie sau demodulare şi amplificarea semnalului.Toate aceste
operaţii trebuie să fie efectuate fără alterarea/distorsionarea informaţiei.
Forma de realizare a funcţiilor de selecţie şi amplificare este în general comună pentru orice tip de
informaţie şi procedeu de transmitere. Din această cauză etajele în care se obţin aceste funcţii fac
22 din 88
parte din cadrul traseului de selecţie principal/TSP. Cea de a treia funcţie, extragerea informaţiei
prin detecţie, este specifică tipului de informaţie şi procedeului de transmitere şi de aceea etajele în
care se realizează fac parte din structura traseelor particulare de recepţie.
Receptoare de tip superheterodină. Acest model structural stă la baza construcţiei majorităţii
receptoarelor actuale. Principiul superheterodinei constă în aceea că spectrul semnalului de
radiofrecvenţă din gama de lucru a instalaţiei de recepţie este translatat într-un alt domeniu de
frecvenţă denumit frecvenţă intermediară.
Schimbarea de frecvenţă se realizează prin fenomenul de heterodinare şi deoarece frecvenţa
heterodinei fh este mai mare decât frecvenţa semnalului recepţionat ( f h  f i ) receptorul radio poartă
denumirea de receptor superheterodină. Utilizarea schimbării de frecvenţă în instalaţiile de recepţie
a dus la îmbunătăţirea caracteristicilor electrice ale radioreceptoarelor. În funcţie de destinaţie se
poate folosi o singură schimbare de frecvenţă, două sau chiar trei schimbări de frecvenţă.
După valoarea frecvenţei intermediare sunt posibile două metode de recepţie: recepţia supradină la
care f h  f i iar recepţia infradină la care f h  f i
Recepţia supradină. În figura nr. 4 este reprezentată schema bloc a unui radioreceptor cu o
singură schimbare de frecvenţă realizată după metoda supradină în care: CI - circuit de intrare,
ARF - amplificator de radiofrecvenţă, H - oscilator local sau heterodină, AFI - amplificator
frecvenţă intermediară, DM – demodulator, AFM - amplificator frecvenţă modulatoare, DF -
dispozitiv final.

Figura nr. 4 - Schema bloc a instalaţiei de recepţie

Circuitul de intrare şi amplificatorul de radiofrecvenţă conţin în structura lor circuite oscilante
acordate pe frecvenţa semnalului util. Aceste etaje au rolul de a asigura adaptarea cu antena şi o
primă selecţie a semnalului util. Din această cauză ele constituie o parte din structura receptorului
denumită preselector. Particularitatea receptoarelor superheterodină constă în existenţa
schimbătorului de frecvenţă/SF şi a amplificatorului de frecvenţă intermediară/AFI, elemente
situate între ARF şi demodulator/DM.
Schimbătorul de frecvenţă conţine o heterodină H/oscilator local şi un element neliniar denumit
mixer sau amestecător. În amestecător are loc mixarea semnalului util de frecvenţă fs cu semnalul
furnizat de heterodina de frecvenţă fh. În urma mixării se translatează spectrul semnalului
informaţional de pe frecvenţa purtătoare fs pe o frecvenţă intermediară fi.
Receptoarele de tip supradină ( f i  f h  f s ) se caracterizează prin faptul că au preselector de
bandă îngustă, circuitele rezonante ale acestuia acordându-se sincron cu circuitele rezonante ale
heterodinei, astfel încât, oricare ar fi frecvenţa semnalului recepţionat fs, frecvenţa intermediară fi
să rămână constantă. În acest fel variaţia frecvenţei heterodinei în intervalul [fhmin, fhmax] asigură
gama frecvenţelor de lucru pentru instalaţia de recepţie.
Amplificatorul de frecvenţă intermediară/AFI asigură amplificarea şi selectivitatea de bază
(atenuarea canalului alăturat) pentru instalaţia de recepţie. Etajele care alcătuiesc AFI contribuie la
realizarea selectivităţii şi sensibilităţii instalaţiei de recepţie şi din această cauză ele constituie
traseul de selecţie principal/TSP.
23 din 88
 Preselectorul împreună cu schimbătorul de frecvenţă/SF şi traseul de selecţie principal/TSP
formează traseul principal de recepţie/TPR.
Prelucrarea ulterioară a semnalului are loc în traseele particulare de recepţie în funcţie de tipul
informaţiei transmise şi legea de modulaţie folosită.
Neajunsul principal al receptoarelor superheterodină constă în apariţia canalelor suplimentare de
recepţie. Aceste canale sunt:
a) canalul direct care permite recepţia semnalelor perturbatoare cu frecvenţa egală cu frecvenţa
intermediară (fp=fi);
b) canalul imagine care permite recepţia semnalelor perturbatoare egală cu frecvenţa imagine
(fp=fimag).
La recepţia infradină valoarea frecvenţei intermediare este mare, fi  fh  fs , lucru care are ca
efect creşterea atenuării canalelor suplimentare de recepţie perturbatoare.
Structura unui radioreceptor în cazul recepţiei infradină cuprinde cel puţin două schimbări de
frecvenţă. Astfel, pentru o instalaţie de recepţie cu două schimbări de frecvenţă prima schimbare de
frecvenţă realizează translatarea spectrului informaţional din domeniul de radiofrecvenţă captat de
antena fs în domeniul primei frecvenţe intermediare fi1.
Valoarea frecvenţei fi1 respectă relaţia:
f i1  f h1  f s f i1  f h1  f s 
Cea de a doua schimbare de frecvenţă presupune translatarea spectrului informaţional din domeniul
frecvenţei intermediare fi1 în domeniul celei de a doua frecvenţe intermediare fi2. Valoarea
frecvenţei fi2 respectă relaţia:
f i2  f i1  f h 2 fi2  f h2  fi1 
Semnalele de frecvenţe fh1 şi fh2 sunt obţinute de la oscilatoare locale sau cu ajutorul unei structuri
specializate denumită sintetizor de frecvenţă.
Frecvenţele intermediare fi1 şi fi2 sunt constante. Aceasta înseamnă că frecvenţa fh1 dată de
sintetizor/heterodină este variabilă astfel încât oricare ar fi valoarea frecvenţei fs a semnalului din
gama de lucru a receptorului să se obţină fi1 constant.
Pentru cea de-a doua schimbare de frecvenţă este necesar un semnal de la sintetizor/heterodina de
frecvenţa fh2 constantă. Pentru prima schimbare de frecvenţă canalele perturbatoare suplimentare de
recepţie, direct şi imagine (fi1 şi fi2), sunt suficient de depărtate de frecvenţa semnalului fs.

Instalaţia de antenă

Instalaţia de antenă realizează adaptarea emiţătorului şi receptorului la mediul de propagare.

Funcţia principală a antenelor este de a transforma energia curenţilor de înaltă frecvenţă, în
energia undelor electromagetice (la emisie) şi invers (la recepţie). În general, antena se
conectează la blocul de emisie recepţie, prin intermediul liniei de alimentare/fiderului de antenă.
Antenele sunt caracterizate de următorii parametrii:
a) impedanţa de intrare – reprezintă sarcina aplicată emiţătorului şi este influenţată de o serie de
factori, cum ar fi: tipul antenei, frecvenţa de operare şi amplasarea antenei în raport cu obiectele
înconjurătoare. În comunicaţiile radio HF se caută soluţii pentru transferul maximului de putere în antenă.
Majoritatea emiţătoarelor sunt proiectate pentru a asigura puterea maximă de ieşire la o impedanţă de 50
. Unele antene pot fi conectate direct la emiţător, prin cablu coaxial, datorită faptului că asigură o
impedanţă de 50  pentru o gamă largă de frecvenţe; pentru alte antene, impedanţa variază în funcţie de
frecvenţă. În aceste cazuri se întrebuinţează un cuplor de antenă, dispozitiv inserat între emiţător şi antenă
în vederea adaptării impedanţei emiţătorului la 50 ;
b) coeficientul de directivitate – este raportul dintre densitatea fluxului de putere radiată de
către antenă în direcţia considerată şi densitatea fluxului de putere radiat de o antenă de referinţă
nedirectivă;
c) caracteristica de directivitate – reprezintă intensitatea radiaţiei electromagnetice emise de o
antenă în diferite direcţii ale planului orizontal sau vertical. Caracteristica de directivitate a antenei se
reprezintă grafic prin secţionarea caracteristicii spaţiale cu două plane reciproc perpendiculare: planul
vertical/PV şi planul orizontal/PO (figura nr. 1); planele se aleg astfel încât intersecţia lor să corespundă
24 din 88
cu direcţia de radiaţie maximă a antenei; caracteristica de directivitate reprezentată în coordonate polare,
redă distribuţia câmpului electric al undelor radiate în jurul antenei, în direcţia axei dipolului, radiaţia este
foarte redusă (lobi secundari), iar în direcţiile perpendiculare pe axa dipolului, radiaţia este maximă (lobi
principali);

Figura nr. 1 – Caracteristica de directivitate a antenelor

d) câştigul antenei – reprezintă raportul dintre densitatea fluxului de putere radiată de către
antenă pe direcţia de radiaţie maximă şi densitatea fluxului de putere radiat de o antenă de referinţă fără
pierderi, puterile de radiaţie fiind egale; câştigul antenei depinde de împrăştierea verticală şi orizontală a
caracteristicii de directivitate a antenei; cu cât împrăştierea verticală şi orizontală sunt mai focalizate, cu
atât este mai mare câştigul antenei;
e) unghiul de elevaţie - este unghiul dintre lobul principal al antenei şi planul orizontal al antenei
de emisie; pentru comunicaţii la distanţe mari se aleg unghiuri de elevaţie mici, iar pentru comunicaţii la
distanţe reduse se aleg unghiuri de elevaţie mari;
f) polarizarea antenei este determinată de orientarea faţă de sol a semnalului radio radiat de
antenă; majoritatea antenelor pe unde scurte sunt polarizate vertical sau orizontal; de exemplu, antenele
baston sunt polarizate vertical, iar antenele dipol sunt polarizate orizontal; în cazul propagării undelor
spaţiale, polarizarea antenelor nu trebuie să fie aceeaşi deoarece semnalul îşi pierde polarizarea în timpul
refracţiei în ionosferă; în cazul propagării undelor terestre, atât antena de emisie, cât şi antena de recepţie
trebuie să fie polarizate vertical;
g) caracteristica de frecvenţă - variaţia curentului de la borne în funcţie de frecvenţă, în cazul
unei amplitudini constante a tensiunii.
În comunicaţiile radio pe unde scurte, antenele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere,
astfel:
a) după formă şi modul de conectare: simetrice şi asimetrice;
b) după caracteristica de directivitate: directive şi nedirective/ omnidirecţionale;
c) după destinaţie: de emisie, de recepţie şi mixte.

25 din 88
 În figura nr. 1 sunt prezentate principalele tipuri de antene utilizate în comunicaţiile radio HF.

Figura nr. 1 – Tipuri de antene în comunicaţiile HF

Antenele asimetrice sunt formate dintr-un conductor liniar izolat, suspendat deasupra
Pământului şi alimentat la unul din capete, iar celălalt capăt legat la pământ prin intermediul
prizei de pământ sau a contragreutăţilor. Antenele asimetrice pot fi nedirective (baston) şi
directive (de undă progresivă, „V” inversat, fir înclinat).
(3) Priza de pământ este, de regulă, un conductor, sau o reţea de conductoare care se îngroapă în
pământ.
(4) Contragreutatea este o reţea radială, sau de altă configuraţie, de conductoare, situată în jurul
antenei asimetrice, sub sol, pe sol sau la o anumită înălţime faţă de acesta. Rolul contragreutăţii este de a
facilita închiderea curenţilor de deplasare care iau naştere în jurul antenei, contribuind astfel la mărirea
câştigului antenei. De asemenea, în prezenţa ei, solul se comportă ca un mediu conducător, ceea ce duce
la îmbunătăţirea parametrilor antenei.
Antenele asimetrice prezintă marele avantaj că sunt simple şi pot fi folosite la instalaţiile
radiotehnice portabile sau vehiculare. Pot fi realizate, instalate şi întreţinute relativ simplu.
Aceasta se utilizează în toate gamele de frecvenţă ca antenă de emisie, de recepţie sau mixtă
(emisie/recepţie).
În figura nr. 2, sunt reprezentate în coordonate polare, caracteristicile de directivitate ale antenei
asimetrice, dintr-un plan vertical care cuprinde axa antenei pentru diferite rapoarte lungime
antenă/l şi lungime de undă/; cu cât creşte lungimea antenei, fasciculul undelor radio se
concentrează din ce în ce mai mult în planul orizontal, până la o anumită valoare l/.
(5) Pentru valori mari ale raportului l/, apar lobi secundari, al căror nivel creşte pe măsura
creşterii acestuia. Această creştere are loc în aşa fel încât pentru l= lobii secundari devin preponderenţi,
iar radiaţia de-a lungul suprafeţei plane perfect conductoare dispare.

26 din 88
 Figura nr. 2 - Caracteristicile de directivitate ale antenelor asimetrice

Antena baston face parte din categoria antenelor asimetrice, cu caracteristica de directivitate
omnidirecţională, este ideală pentru realizarea legăturilor pe unda terestră, deoarece are unghiuri
de elevaţie reduse, fiind polarizată vertical (figura nr. 3).
Principalul dezavantaj al antenelor cu polarizare verticală este sensibilitatea lor la zgomotele
generate local. În calitate de contragreutate poate servi caroseria mijlocului mobil sau cutia
metalică a staţiei.
În gama HF este posibil ca înălţimea antenei baston să fie egală sau mai mică decât /4. În acest
caz, partea reactivă a impedanţei de intrare a antenei are un caracter capacitiv şi are o variaţie
accentuată în funcţie de frecvenţă.
(6) În cazul în care antena baston este formată din mai multe segmente, o importanţă deosebită
are utilizarea tuturor segmentelor. Circuitele de acord ale antenei sunt astfel calculate încât corespund
variaţiei impedanţei de intrare pentru toată lungimea antenei. Dacă nu se utilizează toate segmentele
antenei, nu se mai poate realiza corect adaptarea impedanţei, iar bătaia staţiei va fi influenţată negativ.

Figura nr. 3 – Caracteristica de directivitate a antenei baston

Prin înclinarea în diferite unghiuri a antenei baston şi prin folosirea unui adaptor mecanic se
poate influenţa caracteristica de directivitate, aceasta putând fi utilizată pentru legătura pe undă
indirectă. Pentru protejarea la rupere a antenei baston în timpul deplasărilor este necesară o
înclinare şi o ancorare a antenei. În acest caz, înălţimea efectivă a antenei este mai mică şi,
implicit, va fi mai mică şi bătaia staţiei.
Antena de tip undă progresivă este o antenă asimetrică dar cu o caracteristică de directivitate
îmbunătăţită. Undele radiate de acest tip de antenă se propagă ca unde de suprafaţă. Antena este
formată dintr-un conductor orizontal, de lungime/l, întins la 13 m deasupra solului (figura nr.
27 din 88
 4). Lungimea conductorului trebuie să fie de câteva ori mai mare decât lungimea de undă/.
Unul din capetele conductorului se conectează la staţie, iar celălalt la o contragreutate prin
intermediul unei rezistenţe/R. Contragreutatea se compune din conductoare izolate, de lungime
de 13 metri, situate în formă de evantai pe sol.

Figura nr. 4 - Antena tip undă progresivă

Dacă antena tip undă progresivă se suspendă într-un anumit punct pe un catarg, pilon sau copac
atunci creşte câştigul de-a lungul suprafeţei Pământului. Caracteristica de directivitate nu suferă
modificări esenţiale.
Direcţia de radiaţie maximă capătă o înclinare mai mică faţă de suprafaţa Pământului. Dacă
punctul de suspendare se află la mijlocul conductorului (figura nr. 5 (a)), atunci antena se numeşte
semirombică sau „V” inversat, iar dacă cele două laturi ale antenei sunt inegale, atunci se obţine o
antenă de tip  sau fir înclinat (figura nr. 5 (b)).

Figura nr. 5 - Antena semirombică (a) şi de tip  (b)

Antenele simetrice sunt formate din două conductoare simetrice situate de-a lungul unei axe la
distanţă relativ mică între ele şi alimentate prin intermediul fiderului de antenă la capetele
apropiate ale celor două conductoare (central).
Antena dipol simetric este o antenă directivă, care poate fi orientată astfel încât să ofere
polarizare orizontală sau verticală (figura nr. 6). Când dipolul simetric este folosit ca antenă de
emisie, sub acţiunea aplicată la borne, prin conductoarele lui va trece un curent de înaltă
frecvenţă, iar în spaţiul înconjurător vor fi radiate unde electromagnetice. În cazul dipolului
simetric folosit ca antenă de recepţie, sub influenţa câmpului magnetic din proximitatea lui,
apare o tensiune la borne, care prin fider se transmite la intrarea receptorului. În vederea
adaptării impedanţei emiţătorului la 50  se utilizează un cuplor de antenă, dispozitiv inserat
între emiţător şi antenă.

28 din 88
 Figura nr. 6 – Antena dipol simetric

Caracteristica de directivitate a antenei dipol simetric este influenţată într-o mare măsură de
înălţimea de la sol a antenei şi de raportul l/ (figura nr. 7). Pentru l/ > 0, 5, pe lângă lobul
principal, care are direcţia de radiaţie maximă, pe axa dipolului apar şi lobi secundari al căror
nivel creşte odată cu creşterea raportului l/; pentru l=, lobul principal dispare complet, iar lobii
secundari devin preponderenţi.

Figura nr. 7 – Caracteristica de directivitate pentru antena dipol simetric

Mediul de transmisie radio şi sursele de perturbare a acestuia

În comunicaţiile radio, mediul de transmisie este reprezentat de mediul de propagare a undelor

electromagnetice (eterul), care este supus acţiunii perturbaţiilor externe provenind de la surse
naturale (terestre, cosmice) sau artificiale (industriale) care distorsionează semnalul de
radiofrecvenţă emis.
Sursele terestre de perturbaţii naturale includ radiaţiile care provin din atmosfera terestră, cum
ar fi zgomotele atmosferice şi cele generate de acumularea de electricitate statică, cu frecvenţe
sub 10 MHz.
Sursele cosmice de perturbaţii naturale includ radiaţiile care provin din afara atmosferei
terestre, cum ar fi zgomotul de fond al surselor cosmice şi zgomotele provenite de la Soare, cu
frecvenţe peste 10 MHz.
Sursele de perturbaţii artificiale sau industriale sunt atribuite dispozitivelor, utilajelor, şi
maşinilor create de om. Acestea pot fi intenţionate sau neintenţionate.
În această clasă a surselor de perturbaţii intră aparatura radioelectronică de radiodifuziune,
radioreleu, radiolocaţie, radionavigaţie şi radiocomunicaţii.
Funcţionarea simultană a aparaturii radioelectronice determină o perturbare reciprocă fie datorită
utilizării aceleiaşi frecvenţe de lucru fie datorită radierii pe lângă semnalul util a unor armonici sau
a unor perturbaţii parazite de însoţire. Pentru a diminua efectele perturbaţiilor artificiale se adoptă
măsuri de compatibilitate electromagnetică.
Prin compatibilitate electromagnetică se înţelege particularitatea unui echipament, sau a unui
sistem în ansamblu, de a funcţiona în condiţiile unui mediu poluat electromagnetic, fără a fi
perturbate intolerabil funcţiile acestuia.
29 din 88
 Liniile radio pentru legături în fonie permit transmiterea semnalului telefonic/de vorbire prin
modularea unui semnal purtător de radiofrecvenţă. În funcţie de tipul de modulaţie utilizat
întâlnim:
c) linii radio pentru legături în fonie cu modulaţie în amplitudine/MA;
d) linii radio pentru legături în fonie cu modulaţie în frecvenţă/MF.
La liniile radio pentru legături în fonie cu modulaţie în amplitudine, în urma modulaţiei, se obţin
două benzi laterale care conţin informaţia şi o componentă cu frecvenţa purtătoarei (figura nr. 5).
Componenta pe frecvenţa purtătoare nu conţine informaţia utilă însă din punct de vedere energetic
are amplitudinea cea mai mare.

Figura nr. 5 - Reprezentarea spectrului pentru modulaţia în amplitudine

In procesul modulaţiei în amplitudine o bună parte din energia semnalului nu se utilizează pentru
transmiterea informaţiei, randamentul instalaţiei de emisie fiind diminuat substanţial.
Îmbunătăţirea randamentului instalaţiei de emisie se face prin micşorarea sau chiar anularea
componentei de frecvenţa purtătoarei din structura semnalului rezultat în urma modulaţiei în
amplitudine sau prin eliminarea uneia din benzile laterale dat fiind faptul că acestea conţin aceeaşi
informaţie utilă.
Instalaţia de emisie are rolul de-a forma semnalul de radiofrecvenţă modulat pentru fiecare mod de
lucru. Antena de emisie radiază acest semnal sub formă de unde electromagnetice.
La recepţie fenomenul este invers: antena de recepţie captează undele electromagnetice pe care le
transformă în semnal electric iar instalaţia de recepţie are rolul de a extrage din acest semnal
informaţia/semnalul telefonic modulator.
Din punct de vedere al benzii ocupate avem:
e) semnal MA cu purtătoare şi ambele benzi laterale: BMA = 2fmax, fmax reprezentând frecvenţa
maximă a semnalului telefonic;
f) semnal MA-PS cu ambele benzi laterale şi purtătoare suprimate: BMA-PS = 2 fmax;
g) semnal MA-BLU-P cu o bandă laterală şi purtătoare: BMA-BLU-P = fmax;
h) semnal MA-BLU-PS cu o bandă laterală şi purtătoare suprimată: BMA-BLU-PS < fmax.
(2) Dacă se ia drept element de comparaţie banda ocupată, liniile radio realizate în modurile de
lucru cu bandă laterală unică necesită o bandă de frecvenţă de două ori mai mică decât în modurile de
lucru cu ambele benzi laterale.
În practică sunt utilizate modurile de lucru:
a) radiotelefonie cu modulaţie în amplitudine cu ambele benzi laterale şi purtătoare/A3;

30 din 88
 b) radiotelefonie cu modulaţie în amplitudine cu bandă laterală unică şi purtătoarea suprimată/A3J
(după sistemul vechi de desemnare a radioemisiunilor) sau J3E (după actualul sistem);
c) radiotelefonie cu modulaţie în amplitudine cu bandă laterală unică şi purtătoare redusă/A3A sau
R3E (după actualul sistem);
d) radiotelefonie cu modulaţie în amplitudine cu bandă laterală unică şi purtătoare completă/A3H
sau H3E (după actualul sistem).
În cazul modului de lucru A3 reprezentarea grafică în domeniul timp este dată în figura nr. 6.

Figura nr. 6 - Reprezentare în domeniul timp pentru semnalul modulat în amplitudine

Amplitudinea semnalului modulat de radiofrecvenţă variază după legea semnalului informaţional.
La recepţie, refacerea semnalului modulator ce conţine informaţia se poate realiza prin detecţie de
amplitudine. Acest fenomen mai este cunoscut şi sub denumirea de detecţie de anvelopă.
În instalaţiile de recepţie care funcţionează în aceste moduri de lucru în scopul refacerii
informaţiei, purtătoarea de radiofrecvenţă este generată intern. Ea trebuie să fie în sincronism cu
purtătoarea de radiofrecvenţă de la emisie. Pentru aceasta sunt folosite sisteme de mare stabilitate
a frecvenţei cum sunt sintetizoarele de frecvenţă. Procedeul de detecţie în acest caz, se mai
numeşte detecţie sincronă.
Între modulaţia în amplitudine/A3 şi modulaţia în amplitudine cu bandă laterală/A3A/A3H/A3J
trebuie să se asigure compatibilitate, în sensul că, un receptor radio care funcţionează în modul de
lucru A3 să aibe posibilitatea de audiţie a unei emisiuni cu modulaţie în amplitudine în modurile
de lucru A3A, A3H sau A3J. Problema compatibilităţii inverse este asigurată, un semnal MA în
modul de lucru A3 conţinând toate componentele spectrale specifice modulaţiei în amplitudine
(purtătoare şi cele două benzi laterale).
În general o instalaţie de emisie-recepţie care funcţionează cu modulaţie în amplitudine cu bandă
laterală unică are posibilitatea realizării tuturor modurilor de lucru A3A, A3J şi A3H. În situaţia în
care se doreşte obţinerea unei legături radio cu o instalaţie care funcţionează în A3 este evident că
pentru instalaţia cu bandă laterală unică este indicat a se folosi modul de lucru A3H.
Modul de lucru A3 se utilizează cu precădere în gamele UL, UM şi mai puţin în US, în timp ce
modurile de lucru cu bandă laterală unică sunt folosite în US. Pentru domeniul militar sunt
specifice modurile de lucru cu bandă laterală unică în gama US.
Având în vedere aceste game de frecvenţă, propagarea în aceste moduri de lucru are loc atât pe
unda directă cât şi reflectată. Propagarea pe unda reflectată folosită în mod deosebit în gama US
permite obţinerea unor distanţe de legătură mari dar linia radio în acest caz nu prezintă stabilitate
mare, deoarece o mare influenţă o au condiţiile de propagare (timp, teren etc).
Liniile radio pentru legături în fonie cu modulaţie în frecvenţă/MF din punct de vedere al
propagării undelor electromagnetice, folosesc unda directă, modulaţia de frecvenţă fiind utilizată
începând cu gama U.U.S. Acest lucru conferă liniei radio o mare stabilitate în funcţionare
deoarece, prin limitarea modulaţiei de amplitudine parazite la recepţie se elimină majoritatea
perturbaţiilor externe.
31 din 88
 În FM, frecvenţa instantanee a purtătoarei variază în funcţie de semnalul informaţional/modulat,
iar amplitudinea rămâne constantă. Un exemplu în care frecvenţa purtătoarei creşte odată cu
creşterea valorii semnalului modulat şi invers este prezentat în figura nr. 7.
(1) Linii radio pentru legături telegrafice. În acest caz informaţia ce se doreşte a fi transmisă este
reprezentată de semnalul telegrafic.
(3) Un semnal telegrafic este caracterizat de două stări distincte. Pentru a se putea realiza o linie
radio, în telegrafie cele două stări ale semnalului telegrafic comandă semnalul purtător de radiofrecvenţă.
Această operaţie se numeşte manipulare telegrafică şi constă în modificarea unuia din parametrii
oscilaţiei purtătoare de radiofrecvenţă (amplitudine sau frecvenţă) în ritmul celor două stări ale
semnalului telegrafic.

Figura nr. 7 – Modulaţia de frecvenţă - spectrul semnalului MF

Manipularea telegrafică de amplitudine presupune modificarea amplitudinii semnalului de
radiofrecvenţă purtător în ritmul semnalului telegrafic, frecvenţa şi faza acestuia rămânând
constante. Pentru acest mod de lucru se foloseşte simbolul A. Există două metode de realizare a
manipulării în amplitudine. Astfel avem: telegrafie modulată în amplitudine /A2 şi telegrafie
întreţinută în amplitudine /A1.
(1) La telegrafia modulată în amplitudine/A2 starea 1 a semnalului telegrafic se transmite prin
modularea în amplitudine a semnalului purtător de radiofrecvenţă cu un semnal modulator
sinusoidal a cărui frecvenţă este cuprinsă între 800 şi 1000 Hz iar starea 2 presupune transmiterea
purtătoarei de radiofrecvenţă nemodulată.
La ieşirea instalaţiei de emisie a liniei radio rezultă, în funcţie de stările semnalului telegrafic (figura
nr. 8), un semnal de radiofrecvenţă nemodulat sau modulat în amplitudine cu o oscilaţie de frecvenţă
cuprinsă între 800 şi 1000 Hz.
(1) La telegrafia întreţinută în amplitudine/A1 starea 1 a semnalului telegrafic presupune
transmiterea purtătoarei de radiofrecvenţă nemodulată, în timp ce pentru starea 2 se realizează
blocarea (întreruperea, anularea) purtătoarei de radiofrecvenţă (metoda "tot sau nimic").
Avantajele telegrafiei A1 sunt: banda foarte îngustă ocupată de semnalul de radiofrecvenţă şi
simplitatea construcţiei elementelor liniei radio (instalaţiilor de emisie-recepţie).

32 din 88
 Figura nr. 8 - Manipularea telegrafică în modul de lucru A2
În cadrul acestei metode, starea 2 a semnalului telegrafic este pasivă (nu se transmite nimic) ceea ce
afectează stabilitatea la perturbaţii, însă acest lucru se compensează cu faptul că în prelucrarea
semnalului la recepţie se foloseşte urechea operatorului care constituie un sistem de selectivitate
înaltă (figura nr. 9).

Figura nr. 9 - Manipularea telegrafică în modul de lucru A1

(1) Manipularea telegrafică de frecvenţă presupune modificarea frecvenţei semnalului de
radiofrecvenţă purtător în ritmul semnalului telegrafic, amplitudinea şi faza acestuia rămânând
constante. Simbolul utilizat pentru acest mod de lucru este F1.
Semnalul purtător de radiofrecvenţă îşi va modifica frecvenţa în ritmul celor două stări ale
semnalului telegrafic (se mai numeşte şi ritm de manipulare). Astfel pentru starea 1 a semnalului
telegrafic se transmite f1 iar pentru starea 2 frecvenţa f2. În figura nr. 10 este reprezentat procesul de
manipulare telegrafică de frecvenţă.
Cele două frecvenţe de manipulare f1 şi f2 sunt simetrice faţă de frecvenţa semnalului purtător de
radiofrecvenţă.

33 din 88
 Figura nr. 10 - Manipularea telegrafică în frecvenţă/ F1
În cadrul manipulării telegrafice în frecvenţă se elimină dezavantajul principal al manipulării
telegrafice în amplitudine/A1 în sensul că starea 2 a semnalului telegrafic nu mai este pasivă.
Linii radio digitale/numerice. În acest caz informaţia ce se doreşte a fi transmisă este
reprezentată de semnalul de date.
Pentru a se putea realiza o linie radio numerică, cele două stări ale semnalului numeric comandă
semnalul purtător de radiofrecvenţă. Această operaţie se numeşte modulaţie digitală/numerică.
În funcţie de parametrul purtătorului de radiofrecvenţă comandat, putem avea linii radio la care prin
modulaţie digitală/numerică se modifică amplitudinea, frecvenţa sau faza. Se pot obţine modulaţii
numerice de tipul ASK/Amplitude Shift Keying, FSK/Frequency Shift Keying şi PSK/Phase Shift
Keying.
Sistemul de desemnare a radioemisiunilor. Conferinţa administrativă mondială pentru
radiocomunicaţii CAMR-79, revizuind Regulamentul internaţional de radiocomunicaţii a adoptat
un sistem unitar de reprezentare codificată a oricărui tip de radioemisiuni pe baza recomandării nr.
507 a ITU-R.
Conform reglementărilor, prin clasa de radioemisiune se înţelege totalitatea caracteristicilor emisiunii
reprezentate prin simboluri convenţionale standardizate privind tipul modulaţiei, semnalul modulator
(informaţia de transmis) precum şi alte detalii suplimentare despre semnal.
Fiecare clasă de radioemisiune se reprezintă obligatoriu printr-un cod de trei simboluri ce
caracterizează parametrii de bază ai emisiunii. La acestea se pot adăuga în funcţie de necesitate
încă două simboluri care se referă la particularităţi ale semnalului transmis.

Semnificaţia simbolurilor pentru fiecare clasă de radioemisiune este prezentată în tabelul nr. 1.

Primul Prima caracteristica obligatorie a emisiunii

simbol -tipul modulaţiei pentru purtătoarea de radiofrecvenţă-

N Emisiune cu purtătoare nemodulată

Emisiuni cu modulaţie în amplitudine:

A -Dublă bandă laterală;
H -Bandă laterală unică, purtătoare completă;

34 din 88
 R -Bandă laterală unică, purtătoare redusă;
J -Bandă laterală unică, purtătoare suprimată;
B -Benzi laterale independente;
C - Bandă laterală reziduală.

Emisiuni cu modulaţie unghiulară:

F -Modulaţie în frecvenţă;
G -Modulaţie în fază.

Emisiune în care purtătoarea este modulată atât în amplitudine cât şi

D
unghiular

Emisiune în impulsuri:
P
-Nemodulate;
K
-Modulate în amplitudine - MIA;
L
-Modulate în lăţime (durata) -mid;
M
-Modulate în poziţie (fază) -MIP;
Q
-Emisiuni în care purtătoarea este modulată unghiular
pe durata impulsului;
V
-Emisiune produsă dintr-o combinaţie a celor precedente;
-Cazuri nedescrise mai sus dar la care emisiunea
W
este în impulsuri.

X Alte cazuri

Al doilea A doua caracteristică obligatorie a emisiunii

simbol -natura semnalului care modulează purtătoarea-

0 Fără semnal modulator

Canale pentru informaţie numerică:

1 -Fără folosirea unei subpurtătoare (un canal)
2 -Cu folosirea unei subpurtătoare (un canal)
7 -Două sau mai multe canale numerice

Canale analogice
3 -Un canal pentru informaţie analogică
4 -rezervă
5 -rezervă
6 -rezervă

35 din 88
 8 -Două sau mai multe canale analogice

Sistem complex constând dintr-unul sau mai multe canale numerice şi

9
unul sau mai multe canale analogice

x Alte cazuri

Al treilea A treia caracteristică obligatorie a emisiunii

simbol
-tipul informaţiei de transmis-

N Nu se transmite informaţie

Telegrafie
A Cu recepţie auditivă
B Cu recepţie antrenată

C Facsimil

D Transmitere de date, telemăsurări, telecomenzi

E Telefonie (inclusiv radiodifuziunea sonoră)

F Televiziune (video)

W Combinaţii ale cazurilor de mai sus

X Alte cazuri

Al patrulea Prima caracteristică facultativă a emisiunii

simbol
-detalii privind semnale-

Cod bivalent cu elemente de semnal:

A -care diferă în număr şi (sau) durată
B -fără corecţia erorilor
C -cu corecţia erorilor

D Cod tetravalent în care fiecare stare reprezintă un element de semnal

Cod plurivalent în care fiecare stare reprezintă:

E -un element de semnal
F -un caracter

Sunet de calitate corespunzătoare radiodifuziunii:

G -monofonie
H -stereo

36 din 88
 Sunet de calitate comercială:
J -în general
K -cu folosirea inversiei de frecvenţe
L -cu semnale separate modulate în frecvenţă

M Imagine alb-negru

N Imagine color

W Combinaţii ale cazurilor de mai sus

X Alte cazuri

Al cincilea A doua caracteristică facultativă a emisiunii

simbol
-natura multiplexării-

N Fără multiplexare

Cu multiplexare:
F -în frecvenţă
T -în timp
C -în cod (inclusiv tehnicile de împrăştiere a spectrului)
-combinaţie între multiplexare în frecvenţă şi timp.

X -Alte cazuri

Tabelul nr. 2 – Clasele de radioemisiune

Pentru exemplificare vom considera transmiterea semnalului telefonic în cazurile modurilor de lucru:
modulaţie în amplitudine cu bandă laterală unică şi purtătoare suprimată şi modulaţie de frecvenţă.
În sistemul vechi, modul de lucru fonie MA cu bandă laterală unică şi purtătoare suprimată se
reprezintă sub forma A3J. Conform actualului sistem se va obţine J3E (J- Bandă laterală unică,
purtătoare suprimată, 3-un canal pentru informaţie analogică şi E-telefonie).
Modul de lucru telefonie MF se reprezintă sub forma F3E, (F-modulaţia în frecvenţă, 3-un canal
pentru informaţie analogică şi E-telefonie).

Tehnica saltului de frecvenţă

Tehnica saltului de frecvenţă este o metodă specifică sistemelor cu spectru împrăştiat care
constă în modificarea periodică a frecvenţei purtătoare generată de sintetizorul de frecvenţă,
aceasta luând valori discrete într-o bandă largă după o succesiune pseudoaleatoare furnizată de
generatorul de cod pseudoaleator (figura nr. 1).
Problema principală în tehnica salt de frecvenţă o reprezintă realizarea unui sistem de sincronizare
adecvat. Fiecare staţie trebuie să aibă acces la reţeaua radio şi ca atare este necesară o sincronizare
rapidă, iar sincronizarea să se menţină în timp.

37 din 88
 Figura nr. 1 – Tehnica saltului de frecvenţă

Parametrii care caracterizează tipul sistemului de comunicaţii cu salt de frecvenţă sunt:

frecvenţa/viteza salturilor şi banda de frecvenţă de lucru.
După viteza salturilor avem: salturi lente (zeci salturi/s), salturi medii (sute salturi/s) şi rapide (mii
salturi/s). Dacă frecvenţa salturilor este prea mică semnalul emis poate fi urmărit, bruiat şi uşor de
interceptat.
Pentru sistemele medii şi rapide chiar dacă unele frecvenţe sunt bruiate cantitatea de informaţie
pierdută poate fi nesemnificativă şi deci sistemul de bruiaj poate fi considerat ineficient. Ca timp,
se apreciază că 80% reprezintă timp pentru transmiterea informaţiei şi 20% se consumă pentru
comutarea frecvenţelor/ sincronizare.
Pentru lucrul în salt de frecvenţă poate fi folosită întreaga gamă de lucru sau subgame din gama
de lucru. Împărţirea în subgame facilitează gestionarea frecvenţelor în reţele complexe (există
posibilitatea repartizării unei subgame fiecărei reţele). Utilizarea întregii game de lucru are ca
avantaj creşterea protecţiei faţă de bruiaj şi interceptare dar poate conduce la interferenţe între
reţele.
O soluţie utilizată constă în realizarea unor sisteme hibride, salt lent-salt rapid, în care saltul lent
să asigure baleierea subgamelor de lucru iar saltul rapid baleierea frecvenţelor în interiorul
subgamelor.
După lărgimea de bandă în care se execută saltul, reţelele radio pot fi organizate în reţele cu salt
de bandă îngustă sau cu salt de bandă largă.
Saltul de bandă îngustă este eficient în organizarea unor reţele radio complexe după principiul
alocării în frecvenţă a resursei radio. Acest principiu de alocare a resursei radio poartă denumirea
de acces multiplu cu diviziune în frecvenţă/Frequency Division Multiple Access/FDMA.
Saltul de bandă largă exploatează la maxim performanţele sistemelor radio cu salt de frecvenţă,
însă în organizarea reţelelor complexe apare necesitatea alocării unor seturi de frecvenţă
ortogonale care să respecte cerinţele de compatibilitate electromagnetică.
Funcţionarea simultană a două reţele radio în regim salt de frecvenţă în aceeaşi bandă presupune
ca fiecare reţea să folosească la fiecare salt (la fiecare modificare a frecvenţei purtătoare în urma
saltului) o valoare care să respecte rezerva de siguranţă pentru a nu perturba funcţionarea
celeilalte reţele radio. Acest principiu de alocare a resursei radio poartă denumirea de acces
multiplu cu diviziune în cod /Code Division Multiple Acces/CDMA.
Asigurarea condiţiilor de funcţionare a liniei radio (direcţie, reţea radio) în regim salt de frecvenţă
înseamnă a asigura condiţiile ca toate staţiile din linie să realizeze saltul de frecvenţă în acelaşi
timp, pe aceeaşi frecvenţă de lucru (STANAG 4538, ed. 1/2004 şi STANAG 5066, ed. 1/2004). În
acest scop, o etapă importantă este sincronizarea, privită sub două aspecte, sincronizarea iniţială şi
menţinerea sincronizării. La o linie radio cu salt de frecvenţă există o singură staţie MASTER şi
una sau mai multe staţii SLAVE. Rolul staţiei master este de a realiza sincronizarea staţiilor slave
ce fac parte din reţeaua radio.
38 din 88
 Există posibilitatea evitării unor zone din banda în care se realizează saltul sau frecvenţe pe care să
nu se realizeze saltul de frecvenţă. Acest lucru contribuie la asigurarea compatibilităţii
electromagnetice între mijloacele proprii şi la creşterea imunităţii la măsurile electronice de atac
ale adversarului.
Staţiile radio cu salt de frecvenţă prezintă următoarele avantaje: rezistenţă la bruiaj şi
interceptare; capacitate mare de secretizare; acces multiplu; rezoluţie în timp şi altele.
Rezistenţa la bruiaj şi interceptare apare ca urmare a acceptării unei redundanţe mari de
frecvenţă şi a utilizării unor semnale complexe. Rezistenţa la bruiaj are la bază valoarea mare a
factorului de multiplicitate care obligă instalaţia de bruiaj a inamicului să folosească tehnici
independente în formarea semnalului.
Capacitatea mare de secretizare este asigurată prin faptul că din semnalul purtător recepţionat
nu se poate extrage informaţia (modulaţia) decât de receptorul care deţine codul de formare a
semnalului, lucru care se datorează pe de o parte purtătorului pseudoaleator (impredictibil) iar pe
de altă parte condiţiei ca legea de împrăştiere să fie independentă de semnalul informaţional.
Facilitatea de acces multiplu se referă la faptul că diferite perechi emiţător-receptor utilizând
sisteme ortogonale, pot lucra simultan în aceeaşi bandă de frecvenţă, fără interferenţe reciproce,
asigurându-se astfel posibilitatea organizării unor reţele complexe cu diferite facilităţi.
Rezoluţia în timp este dată de recepţia cu corelaţie a semnalelor cu spectru împrăştiat, respectiv
de realizarea unei perfecte sincronizări a generatorului semnalului purtător de referinţă de la
recepţie cu cel de la emisie.
Alte avantaje: întreţinere uşoară şi depistare rapidă a deranjamentelor; elaborarea prognozei de
propagare şi alegerea seturilor de frecvenţe optime de lucru pentru fiecare legătură radio;
programarea facilă a parametrilor şi caracteristicilor de lucru; posibilitatea înlocuirii algoritmului
de secretizare; fiabilitate ridicată, dimensiuni de gabarit şi greutate reduse.
Tehnica salt de frecvenţă constă în modificarea periodică a frecvenţei purtătoare aceasta luând
valori discrete într-o bandă largă după o succesiune pseudoaleatoare furnizată de generatorul de cod
pseudoaleator. Modificarea frecvenţei sintetizorului de frecvenţă înseamnă un salt permanent al
acesteia de la o valoare la alta (figura nr. 11).

Figura nr. 11 - Tehnica salt de frecvenţă

Saltul de frecvenţă se poate produce independent de existenţa bruiajului sau poate exista
posibilitatea evitării prin programare a unor frecvenţe sau sectoare din banda de lucru.
Structura unei staţii cu salt de frecvenţă este dată în figura nr. 12 pentru partea de emisie şi în
figura nr. 13 pentru partea de recepţie.

39 din 88
 Figura nr. 12 - Schema bloc la emisie a unui sistem de salt de frecvenţă

Figura nr. 13 - Schema bloc la recepţie a unui sistem de salt de frecvenţă

Pentru evitarea unor regimuri tranzitorii este de dorit ca amplificatorul de radiofrecvenţă de
putere/ARFP şi preselectorul să fie de bandă largă. Dacă ARFP este de bandă largă acest lucru are
ca efect însă scăderea randamentului instalaţiei de emisie (micşorarea distanţei de legătură). Pentru
ca preselectorul să fie de bandă largă este necesar ca prima frecvenţă intermediară să fie mare
(superioară gamei de lucru). Acest caz corespunde metodei de recepţie de tip infradină.
Problema principală în tehnica salt de frecvenţă o reprezintă realizarea unui sistem de sincronizare
adecvat. Fiecare staţie trebuie să aibă acces la reţeaua radio şi ca atare este necesară o sincronizare
rapidă iar sincronizarea să se menţină în timp.
Parametrii care caracterizează tipul sistemului de comunicaţii cu salt de frecvenţă sunt:
frecvenţa/viteza salturilor şi banda de frecvenţă de lucru. După viteza salturilor avem: salturi lente
(zeci salturi/s), salturi medii (sute salturi/s) şi rapide (mii salturi/s). Dacă frecvenţa salturilor este
prea mică semnalul emis poate fi urmărit, bruiat şi uşor de interceptat.
Pentru sistemele medii şi rapide chiar dacă unele frecvenţe sunt bruiate cantitatea de informaţie
pierdută poate fi nesemnificativă şi deci sistemul de bruiaj poate fi considerat ineficient. Ca timp, se
apreciază că 80% reprezintă timp pentru transmiterea imformaţiei şi 20% se consumă pentru
comutarea frecvenţelor/ sincronizare.
Pentru gama de frecvenţă poate fi folosită întreaga gamă de lucru sau subgame din gama de
lucru. Împărţirea în subgame facilitează gestionarea frecvenţelor în reţele complexe (există
posibilitatea repartizării unei subgame fiecărei reţele). Utilizarea întregii game de lucru are ca
avantaj creşterea protecţiei faţă de bruiaj şi interceptare dar poate conduce la interferenţe între
reţele.
O soluţie utilizată constă în realizarea unor sisteme hibride, salt lent-salt rapid, în care saltul lent să
asigure baleierea subgamelor de lucru iar saltul rapid baleierea frecvenţelor în interiorul
subgamelor.
Saltul în timp se caracterizează prin modularea purtătoarei astfel încât momentele de emisie a
semnalelor de radiofrecvenţă să fie pseudoaleatoare. Această tehnică prezintă dezavantajul
vulnerabilităţii mari faţă de bruiajul pe frecvenţa purtătoare. Prezintă însă avantajul lucrului în
impuls ceea ce facilitează obţinerea de puteri mari pentru instalaţia de emisie.
Tehnici hibride înseamnă combinarea unora dintre tehnicile enumerate mai sus, de exemplu:
secvenţă directă-salt de frecvenţă.
Organizarea linilor radio cu salt de frecvenţă se face în funcţie de specificul aplicaţiei sau dacă
se lucrează în direcţie sau în reţea.
După lărgimea de bandă în care se execută saltul, reţelele radio pot fi organizate în reţele cu salt
de bandă îngustă sau cu salt de bandă largă.
Saltul de bandă îngustă este eficient în organizarea unor reţele radio complexe după principiul
alocării în frecvenţă a resursei radio. Acest principiu de alocare a resursei radio poartă denumirea
de acces multiplu cu diviziune în frecvenţă /Frequency Division Multiple Access/FDMA.

40 din 88
 Saltul de bandă largă exploatează la maxim performanţele sistemelor radio cu salt de frecvenţă,
însă în organizarea reţelelor complexe apare necesitatea alocării unor seturi de frecvenţă
ortogonale care să respecte cerinţele de compatibilitate electromagnetică.
Funcţionarea simultană a două reţele radio în regim salt de frecvenţă în aceeaşi bandă presupune
ca fiecare reţea să folosească la fiecare salt (la fiecare modificare a frecvenţei purtătoare în urma
saltului) o valoare care să respecte rezerva de siguranţă pentru a nu perturba funcţionarea celeilalte
reţele radio. Acest principiu de alocare a resursei radio poartă denumirea de acces multiplu cu
diviziune în cod /Code Division Multiple Acces/CDMA.
Asigurarea condiţiilor de funcţionare a liniei radio (direcţie, reţea radio) în regim salt de frecvenţă
înseamnă a asigura condiţiile ca toate staţiile din linie să realizeze saltul de frecvenţă în acelaşi
timp, pe aceeaşi frecvenţă de lucru (STANAG 4538, ed. 1/2004 şi STANAG 5066, ed. 1/2004). În
acest scop, o etapă importantă este sincronizarea, privită sub două aspecte, sincronizarea iniţială şi
menţinerea sincronizării.
La o linie radio cu salt de frecvenţă există o singură staţie master şi una sau mai multe staţii slave.
Staţia master este staţia care realizează sincronizarea staţiilor slave ce fac parte din linia radio.
Există posibilitatea evitării unor zone din banda în care se realizează saltul sau frecvenţe pe care să
nu se realizeze saltul de frecvenţă. Acest lucru contribuie la asigurarea compatibilităţii
electromagnetice între mijloacele proprii şi la creşterea imunităţii la măsurile electronice de atac
ale adversarului.
Lucrul selectiv în reţelele radio presupune ca în cadrul unei reţele, doi sau un grup de abonaţi să
efectueze schimb de informaţii fără accesul celorlalţi membri ai reţelei.

41 din 88
 ECHIPAMENTELE RADIO CU SALT DE FRECVENŢĂ ÎN GAMA VHF
Echipamentele radio cu salt de frecvenţă în gama VHF sunt destinate asigurării legăturilor în
fonie sau transmiteri de date la eşaloanele tactice, oferind facilităţi de evitare a bruiajului şi
secretizare a informaţiei. Asigurarea interoperabilităţii echipamentelor radio în gama undelor
VHF se bazează pe standardul NATO - STANAG 4204 ed. 1/1990.
Gama de frecvenţă reprezintă domeniul de frecvenţă în care frecvenţa semnalului purtător de
radiofrecvenţă adoptă valori. Gama de frecvenţă poate fi continuă sau discretă şi poate fi
apreciată cantitativ prin valorile marginilor gamei de lucru (Fpmin - frecvenţa purtătoare minimă
şi respectiv Fpmax - frecvenţa purtătoare maximă). În cazul echipamentelor radio cu salt de
frecvenţă în gama VHF, domeniul de lucru este, în general, 30 - 108 MHz pentru modurile de
lucru frecvenţă fixă şi 30 - 88 MHz pentru modurile de lucru cu salt de frecvenţă.
Ecartul de frecvenţă este specific gamei de frecvenţă discretă şi reprezintă pasul sau distanţa
(ΔFp) dintre două frecvenţe de lucru consecutive din gama de lucru. Cu cât valoarea ecartului
este mai mică, cu atât exploatarea gamei de lucru este mai bună, dar acest lucru conduce la
creşterea complexităţii echipamentelor. În gama VHF, ecartul de frecvenţă este, în general, de 25
KHz, dar poate fi şi mai mic (de exemplu, 10 Hz pentru echipamentul Harris 5800 V).
Numărul de frecvenţe de lucru reprezintă numărul total de frecvenţe din gama de lucru
discretă. Cantitativ, poate fi apreciat cu relaţia:
Fp max  Fp min
n
Fp

Exemplu: Pentru gama 30-108 MHz şi un ecart de 25 kHz va rezulta un număr total de 3120
canale radio de lucru.
Numărul de canale (reţele) presetate disponibile. Un canal (reţea) de lucru presetabil
reprezintă o locaţie de memorie în care utilizatorul poate programa principalii parametri de lucru
ai echipamentului radio (frecvenţe, coduri, benzi interzise etc). Un număr mare de canale
presetabile uşurează exploatarea echipamentului. La sistemele cu salt de frecvenţă sunt
disponibile între 8 şi 25 de canale de lucru.
Caracteristici privind informaţia în banda de bază. Informaţia vehiculată folosind liniile
radio cu salt de frecvenţă în gama VHF poate fi voce (semnalul vocal) şi date (informaţie
numerică).
În cazul semnalului vocal, informaţia poate fi transmisă în format analogic, spectrul considerat,
limitându-se la domeniul 0,3 - 3,4 KHz, operarea fiind cunoscută şi sub denumirea de voce
analogic sau în format numeric, situaţie în care modul de operare este voce secretizat. Trecerea de
la formatul analogic al informaţiei vocale la formatul numeric se face folosind modulaţia Delta cu
variaţie continuă a pantei/Continously Variable Slope Delta/CVSD, debitul care se obţine în urma
acestei prelucrări fiind de obicei de 16 kb/s. Informaţia numerică rezultată în urma modulaţiei
Delta poate fi secretizată suplimentar cu ajutorul unui dispozitiv de criptare. Acesta va amesteca,
după o anumită lege de criptare, biţii informaţionali cu biţi reduntanţi, rezultând astfel informaţia
criptată care va avea un debit mai mare (de exemplu la staţia radio Panther 2000V, dacă prin
modulaţia delta avem 16 kb/s, în urma criptării va rezulta 19,2 kb/s).
Pentru a fi eficiente spectral, echipamente în gama VHF cu salt de frecvenţă realizează
transmiterile de date la viteză mică (de regulă 16 kb/s). Prin folosirea unei modulaţii
suplimentare (Trellis Code Modulation/TCM), echipamentul Harris 5800 V are posibilitatea
creşterii vitezei de transmitere a datelor la 48 sau chiar 64 kb/s. Transmiterea de date necesită
programarea staţiei cu parametri de configurare corespunzători protocolului de legătură dintre
terminalul pentru transmiterea datelor (calculator) şi staţia radio.
Caracteristici privind modulaţia purtătoarei de radio frecvenţă/RF. Prin modulaţie, mesajul
informaţional va comanda unul dintre parametrii (amplitudine, frecvenţă, fază) semnalului
purtător de radiofrevenţă. În acest fel, spectrul semnalului din banda de bază este translatat în
gama de lucru a staţiei radio. Datorită protecţiei suficient de bune la acţiunea perturbaţiilor şi
simplităţii în realizarea circuitelor modulatoare şi demodulatoare, modulaţia folosită pentru
echipamentele cu salt de frecvenţă din gama VHF este modulaţia de frecvenţă. O caracteristică
42 din 88
 de modulaţie importantă, în acest caz, este deviaţia de frecvenţă. În cazul semnalului vocal,
valoarea deviaţiei de frecvenţă este cuprinsă între 5÷10 KHz.
Regimurile de lucru exprimă modul în care poate fi acţionat echipamentul radio. Astfel
deosebim următoarele regimuri de lucru: acţionarea locală, acţionarea de la
distanţă/telecomanda, retranslaţia şi intercomunicaţia.
Acţionarea locală presupune acţionarea echipamentului de la propriile comenzi. În scopul
creşterii autonomiei sursei de alimentare, acţionarea locală poate fi realizată cu economizor,
regim în care, în funcţie de modul de lucru, o parte din etajele echipamentului radio nu mai sunt
alimentate;
Acţionarea de la distanţă contribuie la îmbunătăţira calităţii legăturii prin folosirea unor locuri
de amplasare pentru staţiile radio avantajoase din punctul de vedere al propagării. În acelaşi timp
contribuie la protecţia personalului la acţiunea câmpurilor electromagnetice de radiofrecvenţă
prin creşterea distanţei dintre operator şi sursa de emisie. Staţia radio poate fi acţionată fie cu
ajutorul unei alte staţii radio, fie cu ajutorul unei unităţi special destinate acestui scop, prin
intermediul unui circuit în cablu bifilar. În cazul în care acţionarea se face de la o altă staţie
radio, staţia comandată este în regim de telecomandă (REM - Remote), iar staţia care comandă în
regim RCU (Radio Control Unit);
Retranslaţia automată. Principiului retranslaţiei contribuie la mărirea distanţei de legătură. O
staţie în regim de retranslaţie recepţionează un semnal transmis pe o frecvenţă purtătoare şi
retransmite acest semnal pe altă frecvenţă, prin intermediul altei staţii radio, permiţând astfel
distanţe de legătură mai mari decât ar fi posibile utilizând staţii radio individuale. În acelaşi timp,
retranslaţia poate fi folosită pentru extinderea accesului utilizatorilor între două sau mai multe
reţele radio (în funcţie de numărul punctelor de retranslaţie). Un punct de retranslaţie cuprinde
două staţii radio (figura nr. 2).

Figura nr. 2 - Principiul retranslaţiei

În frecvenţă fixă se pot configura două moduri de operare în retranslaţie: simplex şi semiduplex.
Diferenţa între cele două moduri constă în accesul staţiilor corespondente la staţiile din punctul
de retranslaţie.
Operarea în simplex este prezentată în figura nr. 3. În acest caz, punctul de retranslaţie foloseşte
frecvenţa F1 pentru legătura cu un grup de staţii radio, atât pentru recepţie, cât şi pentru emisie, şi
frecvenţa F2 pentru legătura cu al doilea grup de staţii. Funcţionarea unei staţii din interiorul unui
grup este în simplex (frecvenţa F1 pentru un grup şi F2 pentru al doilea grup).

43 din 88
 Punct de retranslaţie

F1 F2

F1 F1 ÎNĂLŢIME F2 F2

Figura nr. 3 - Operarea în retranslaţie simplex

În cazul modului de operare semiduplex (figura nr. 4), staţiile din punctul de retranslaţie
recepţionează pe frecvenţa F1 şi retransmit pe frecvenţa F2. Cu această configuraţie, toate staţiile
radio (indiferent de grup) ce utilizează punctul de retranslaţie funcţionează în semiduplex, în
sensul că, transmit pe frecvenţa F1 şi recepţionează pe F2.
Punct de retranslaţie

F1 Rec F2 Em

F1 Em F1 Em

F2 Rec F2 Rec

ÎNĂLŢIME

Figura nr. 4 Operarea în retranslaţie semiduplex

Alegerea locului de instalare pentru punctul de retranslaţie trebuie să aibă în vedere obţinerea unei
comunicaţii optime cu staţiile din cele două grupuri (de obicei se folosesc înălţimi dominante).
Operatorii din punctul de retranslaţie pot face o monitorizare a traficului radio.
Lungimea cablului dintre cele două staţii din punctul de retranslaţie trebuie să fie suficientă pentru
a preveni interferenţele radio reciproce. În acest scop, dacă terenul permite, este recomandat să se
folosească lungimea maximă a cablului de retranslaţie.
În stabilirea frecvenţelor de lucru (F1 şi F2) trebuie luate în considerare restricţiile impuse de
asigurarea compatibilităţii electromagnetice, astfel:
44 din 88
a) să fie separate la cel puţin 20% una de cealaltă;
b) una să nu fie armonica celeilalte;
c) una să nu corespundă cu frecvenţa imagine a celeilalte.
Retranslaţia poate fi realizată şi în salt de frecvenţă situaţie în care stabilirea caracteristicilor
saltului trebuie să cuprindă măsuri de compatibilitate suplimentare. De asemenea, retranslaţia este
posibilă între reţele (grupuri) care folosesc moduri de lucru diferite, de exemplu frecvenţă fixă
(secretizat sau clar) şi salt de frecvenţă.
Creşterea numărului punctelor de retranslaţie conduce la o degradare progresivă a calităţii legăturii
radio şi, de aceea, în aplicaţii este limitată (2-3 puncte).
Intercomunicaţia. În acest caz, puterea de emisie este zero, convorbirea desfăşurându-se pe linia
fir conectată la bornele linie (echivalent cu regimul telefon al staţiilor analogice). Staţia dispune
de facilitatea transmiterii apelului tonal pe linia fir. Acest regim de lucru este folosit de către
operatori în scopul trecerii echipamentelor în alte regimuri (acţionare de la distanţă sau
retranslaţie).
Modurile de lucru principale ale echipamentelor cu salt de frecvenţă pot fi clasificate după mai
multe criterii.
După tipul informaţiei transmise: analogică - informaţia este reprezentată de semnalul vocal,
banda de bază considerată fiind 0,3 - 3,4 KHz; numerică/digitală - în acest caz, formatul
informaţiei este numeric. Informaţia poate proveni de la un terminal de date, viteza de transmitere
obţinută fiind mică (16 kb/s). Creşterea vitezei de transmitere (până la 64 kb/s) poate fi realizată
utilizând procedee specifice cum este modulaţia TCM (Trellis Code Modulation). De asemenea
informaţia poate fi obţinută din semnalul vocal, transformarea în format numeric (cu o viteză de
16 kb/s) realizându-se folosind modulaţia Delta.
După securitatea informaţiei: necriptat - informaţia se transmite fără a fi secretizată. Transmiterea
se poate realiza în format analogic (în clar) sau în format numeric; criptat /secretizat - informaţia
din banda de bază este codificată în scopul creşterii protecţiei. Transmiterea se realizează numai în
format numeric.
După modul de variaţie a frecvenţei purtătoare: fix - transmiterea informaţiei se realizează pe o
frecvenţă purtătoare fixă; salt de frecvenţă - transmiterea informaţiei se realizează pe frecvenţe
purtătoare variabile pseudoaleator, în conformitate cu legea de salt.
După modul de operare: simplex - acest mod de operare presupune lucrul atât la emisie, cât şi la
recepţie pe o singură frecvenţă şi reprezintă modul uzual în cazul reţelelor radio; semiduplex -
acest mod de operare este folosit în direcţii radio şi presupune utilizarea unei frecvenţe de emisie
şi a unei frecvenţe de recepţie; scanare - acest mod de operare este utilizat în activitatea de
monitorizare (supraveghere) a unor canale radio pe frecvenţe fixe.
Modul de lucru fix necriptat (clar) simplex asigură funcţionarea staţiei în simplex F3E
(modulaţie de fercvenţă /MF), voce în clar. Din punctul de vedere al programării necesită
introducerea unui singur parametru, frecvenţa purtătoare de lucru, utilizată atât la emisie, cât şi
la recepţie (STANAG 4292 ed. 1/1995). Acest mod de lucru asigură compatibilitatea cu tehnica
analogică: R-1070, R-1071, R-1230, R-1231 etc. Datorită lipsei protecţiei informaţiei, este
recomandată evitarea acestui mod de lucru.
Modul de lucru fix necriptat (clar) pe două frecvenţe (semiduplex) se utilizează numai în
direcţii radio şi presupune programarea staţiei cu două frecvenţe: o frecvenţă F1 de emisie şi o
frecvenţă F2 de recepţie. La corespondent, ele se vor inversa. Procedeul traficului este simplex,
staţia lucrând cu modulaţie de frecvenţă (F3E). Modul de lucru este disponibil numai în clar.
Datorită lipsei protecţiei informaţiei, în aplicaţii este recomandată evitarea acestui mod de lucru.
Modul de lucru fix secretizat asigură criptarea informaţiei, înainte de a fi transmisă, cu ajutorul
secretizorului intern al staţiei. Din punct de vedere al programării este necesară introducerea
următorilor parametri: frecvenţa purtătoare de lucru, cheia de secretizare (criptare). Cheia de
criptare este formată dintr-un număr de caractere. Cu cât acest număr şi mulţimea caracterelor
este mai mare, cu atât se asigură o mai bună protecţie informaţiei. Echipamentele din familia
Panther V sau Jaguar V folosesc o cheie de criptare formată din 5 grupe a câte 5 cifre de la 0 la
7, în timp ce staţia Harris 5800V foloseşte o cheie de criptare formată din 32 caractere
alfanumerice din mulţimile 0...9 şi A...F.

45 din 88
 Modul de lucru scanare canale programate fix clar asigură baleierea canalele radio
(frecvenţele purtătoare) presetate (programate), continuu şi circular, în scopul descoperirii unui
semnal de radiofrecvenţă. În momentul descoperirii semnalului de RF, staţia se opreşte, pentru o
perioadă scurtă de timp, din operaţia de scanare. Operatorul poate menţine echipamentul pe
canalul radio descoperit efectuând trafic radio sau numai ascultare. Dacă operatorul nu selectează
frecvenţa respectivă, după o perioadă scurtă de timp, echipamentul reia automat scanarea. Acest
mod de lucru este disponibil de obicei în clar şi poate fi folosit în întâmpinarea unor eventuale
apeluri radio, precum şi pentru supravegherea unor reţele în care se operează pe frecvenţe fixe în
clar.
Modul de lucru salt de frecvenţă oferă cea mai bună protecţie la acţiunile de interceptare,
dezinformare şi bruiaj executate de inamic. La programare este necesară stabilirea
caracteristicilor saltului de frecvenţă. În general, aceste caracteristici sunt: banda de frecvenţă în
care se realizează saltul, cheile de salt/secretizare, benzile interzise saltului, modul de realizare şi
menţinere a sincronizării.
O caracteristică importantă a saltului de frecvenţă este lărgimea de bandă în care se realizează
saltul. În acest sens, saltul poate fi de bandă largă sau de bandă îngustă. Echipamentele din
familia Panther V sau oferă următoarele tipuri de salt de frecvenţă:
d) saltul în bandă largă (30 - 87,975 MHz) cu 3 variante: saltul pe toate frecvenţele (2320 de
frecvenţe) - acest tip este indicat a se folosi în cazul organizării unei singure reţele radio cu salt de
frecvenţă, astfel exploatându-se la maxim performanţele echipamentelor folosite; saltul pe unul din cele 8
seturi (numite ortogonale) - fiecare set cuprinzând 256 frecvenţe din gama 30 - 87,975 MHz. Seturile se
numesc ortogonale deoarece respectă cerinţele privind compatibilitatea electromagnetică, la fiecare
modificare a frecvenţei purtătoare în urma saltului, frecvenţa purtătoare utilizată respectând rezerva de
siguranţă pentru a nu perturba frecvenţele purtătoare din celelalte seturi. Utilizatorul poate indica numărul
setului ortogonal pe care staţia urmează să facă salt. Organizarea unor reţele complexe se poate face prin
alocarea pentru fiecare reţea radio a unuia din cele 8 seturi de frecvenţă ortogonale; saltul pe 4, 16 sau
256 de frecvenţe specificate.
saltul în bandă îngustă în gama de lucru 30 - 87,975 MHz, se împarte în 9 subgame de bandă
îngustă a câte 6,4 MHz fiecare (256 de frecvenţe fixe pentru fiecare subgamă), din care utilizatorul
poate selecta pentru salt una singură. Cele 9 subgame de salt sunt: subgama 1 de la 30,000 la
36,750 MHz; subgama 2 de la 36,750 la 42,775 MHz; subgama 3 de la 43,200 la 49,575 MHz;
subgama 4 de la 49,600 la 55,975 MHz; subgama 5 de la 56,000 la 62,375 MHz; subgama 6 de la
62,400 la 68,775 MHz; subgama 7 de la 68,800 la 75,175 MHz; subgama 8 de la 75,200 la 81,575
MHz; subgama 9 de la 81,600 la 87,975 MHz. Staţia va opera numai pe cele 256 de frecvenţe ale
subgamei alese. Utilizarea saltului de bandă îngustă micşorează din performanţele sistemului radio
cu salt de frecvenţă, dar acest tip de salt devine eficient în organizarea unor reţele radio complexe
după principiul alocării în frecvenţă a resursei radio. Acest principiu de alocare a resursei radio
poartă denumirea de acces cu multiplexare cu diviziune în frecvenţă/ Frequency Division
Multiplexing Access/FDMA. Între subgamele 2 şi 3 există o porţine de bandă între 42,800 –
43,175 MHz în care staţia nu execută salt în bandă îngustă (NO GO AREA).
Echipamentele din familia Harris 5800V oferă următoarele tipuri de salt de frecvenţă: salt în
bandă specificată (bandă largă) - utilizatorul defineşte banda în care se va realiza saltul (în
domeniul 30 - 107,975 MHz) prin specificarea limitelor superioare şi inferioare. Alocarea resursei
radio în organizarea unor reţele complexe se poate face numai după principiul FDMA; salt pe
frecvenţe specificate (listă) - utilizatorul întocmeşte o listă de frecvenţe pe care staţia urmează să
efectueze saltul (minim 5 - maxim 30 de frecvenţe).
Cheile de salt/secretizare. În cadrul unei secvenţe de salt, transmiterea informaţiei se realizează
numai în a doua parte, prima perioadă de timp fiind necesară sincronizării pe noua secvenţă de
salt. Din această cauză, saltul de frecvenţă presupune existenţa informaţiei în format numeric.
Dacă mesajul informaţional este semnalul vocal, trecerea de la formatul analogic la formatul
numeric se face folosind modulaţia delta, viteza obţinută fiind 16 kb/s. Informaţia în format
numeric poate fi criptată suplimentar cu ajutorul unui secretizor intern. Cheia după care se
realizează secretizarea este aceeaşi ca şi la modul de lucru fix secretizat. Această operaţie la unele
echipamente este obligatorie (de exemplu, echipamentele din familia Panther), iar la altele este
opţională (echipamentul Harris).
46 din 88
 Benzile interzise. Într-o linie radio cu salt de frecvenţă există posibilitatea evitării unor zone sau
frecvenţe din banda în care se realizează saltul. Acest lucru contribuie la asigurarea
compatibilităţii electromagnetice între mijloacele proprii şi la creşterea imunităţii la măsurile
electronice de atac ale inamicului. În acelaşi timp, abuzul în folosirea benzilor interzise poate
conduce la micşorarea performanţelor sistemului radio cu salt de frecvenţă, prin îngustarea
corespunzătoare a benzii de salt.
Sincronizarea staţiilor din cadrul unei reţele radio se execută fie manual, fie automat. Menţinerea
(actualizarea) sincronizării se realizează la trecerea în emisie a oricărei staţii din reţea.
Pentru echipamentele din familia Panther, realizarea sincronizării se execută manual şi presupune:
e) existenţa în cadrul reţelei a unei singure staţii MASTER, celelalte fiind SLAVE;
f) programarea unei frecvenţe de referinţă, necesară sincronizării iniţiale;
g) toate staţiile din cadrul reţelei trebuie să aibă aceeaşi configuraţie a timpului (an, lună, zi, oră,
minut);
operatorul staţiei MASTER va sincroniza, prin trecerea în emisie pentru o perioadă scurtă de timp,
toate staţiile SLAVE din reţea şi va verifica, prin controlul calităţii legăturii, dacă toate staţiile
sunt sincronizate.
La echipamentul Harris 5800 V, sincronizarea se execută în mod automat; de aceea, nu este
necesară organizarea reţelei în staţii SLAVE şi MASTER şi programarea unei frecvenţe de
referinţă în scopul realizării sincronizării. Orice staţie din reţea, care intră prima în emisie,
sincronizează automat staţiile din componenţa reţelei radio cu salt de frecvenţă.
Modul de lucru căutare canal liber este disponibil la echipamentele din familia Panther V şi
presupune monitorizarea pasivă (prin măsurarea nivelului de zgomot) a frecvenţelor din setul de
salt. În trafic, dintre frecvenţele monitorizate este utilizat canalul radio cel mai curat (care are cel
mai mic nivel de zgomot). Această decizie este luată de către staţia MASTER care va sincroniza
şi celelalte staţii din reţea pe acest canal. După terminarea traficului se reia activitatea de
monitorizare. Pentru sincronizare este folosită sincronizarea realizată de către saltul de frecvenţă.
Programarea prin radio/Over The Air Rekeying/OTAR este facilitatea care permite
reprogramarea staţiilor radio cu noi caracteristici de lucru prin radio. Printr-o transmisie OTAR
se poate reprograma un singur canal (reţea) odată. Prin caracteristici de lucru se înţeleg toţi
parametrii care pot fi programaţi. Există două modalităţi de reprogramare a staţiilor radio prin
sistemul OTAR:
a) prin extragerea datelor dintr-unul din canalele de lucru ale staţiei transmiţătoare, anterior
programat, şi transferarea lor într-unul din canalele de lucru ale staţiei (staţiilor) receptoare;
b) prin programarea datelor direct în memoria OTAR a staţiei transmiţătoare şi transferarea lor
într-unul din canalele de lucru ale staţiei (staţiilor) receptoare.
Lucrul în regim selectiv este facilitatea staţiilor radio cu salt de frecvenţă care oferă
posibilitatea legăturii radio numai între membrii unui grup de abonaţi din cadrul reţelei.
Dezavantajul care apare la unele echipamente este acela că, pentru ceilalţi abonaţi, reţeaua este
blocată. Acest lucru poate fi evitat de către organizatorul reţelei la anumite echipamente radio
prin planificarea unor grupuri în regim selectiv cu acces multiplu simultan/Multiple Simultanous
Access/MSA.
O altă facilitate a regimului selectiv constă în posibilitatea blocării (interzicerii) accesului unui
anumit utilizator/grup la informaţiile vehiculate în cadrul reţelei radio (acest lucru este util în
situaţia în care există indicii că una sau mai multe staţii radio sunt capturate de către inamic).
Testarea capacităţii de funcţionare a echipamentului (sistemul Built In Test Equipment -
BITE) este facilitatea staţiilor radio cu salt de frecvenţă care asigură testarea automată şi
manuală a stării de funcţionare, cu indicarea eventualelor erori (defecţiuni) sub forma unui cod
numeric, cod a cărui semnificaţie oferă informaţii cu privire la eventualele blocuri/etaje defecte
din structura echipamentului.
Programarea securităţii accesului este facilitatea prin care se condiţionează securitatea
accesului la meniurile de programare, oferite de echipamentul cu salt de frecvenţă Panther 2000
V EDR şi Panther P, în funcţie de introducerea unei parole de utilizator. Securitatea accesului nu
acţionează automat ci numai prin activare, acest lucru realizându-se doar după introducerea
parolei curente.

47 din 88
 Autentificarea este facilitatea care permite verificarea prin radio a unui abonat din cadrul reţelei
prin solicitarea unui cod de identificare. Această facilitate este utilizată şi în cazul procedurii
OTAR (Panther 2000V EDR/P).
Ştergerea (zeroizarea) memoriei interne a staţiei reprezintă facilitatea de ştergere completă
sau selectivă a memoriei interne. Această operaţie este utilă atunci când capturarea unui
echipament devine iminentă, în scopul îngreunării accesului inamicului în reţelele radio.
Tonurile şi semnalele de avertizare disponibile la staţiile radio din familia Panther V şi
reprezintă facilitatea de avertizare automată a operatorului asupra existenţei unor anumite
condiţii operaţionale. Acestea sunt descrise în manualele tehnice de operare.
Configurarea manuală a staţiilor radio

Programarea staţiilor radio Panther

Programarea staţiilor radio şi Panther presupune configurarea canalelor de lucru prin

introducerea parametrilor necesari operării staţiilor în diferite moduri de lucru. Staţiile radio
dispun de 8 canale de lucru (7 canale programabile şi 1 canal manual/M). Faţă de canalele 1÷7,
canalul M are facilitatea introducerii/ modificării frecvenţei de lucru direct de la tastatură, din
stratul de operare. De regulă, canalele 1÷7 sunt programate/reprogramate succesiv cu parametri
individuali, dar există şi posibilitatea introducerii simultane a unui parametru pentru toate
canalele. În cazul reprogramării, datele introduse vor înlocui valorile iniţiale ale parametrilor.
Principalele moduri de lucru sunt: frecvenţă fixă (în clar sau secretizat) şi salt de frecvenţă.
Diagramele parametrilor de programare corespunzătoare fiecărui mod de lucru şi pe tipuri de
staţii sunt prezentate în figurile următoare:

Figura nr. 14 - Diagrama parametrilor de programat

la staţia radio Panther 2000V-EDR

48 din 88
Figura nr. 15 - Diagrama parametrilor de programat la staţia radio Panther P

49 din 88
Programarea staţiilor radio din familia Harris

Programarea staţiilor radio VHF din familia Harris presupune configurarea reţelelor radio prin
introducerea parametrilor de lucru necesari operării staţiilor radio în diferite moduri de lucru
(figura nr. 16).

Figura nr. 16 - Diagrama parametrilor de programat la staţia radio Harris 5800 V

Activităţile executate de către programator sunt detaliate în manualele tehnice specifice acestor
staţii radio.

50 din 88
 – Schema de conectare a unui calculator personal
la o staţie radio Harris 5800V-MP

Staţia radio Harris 5800 H.Caracteristicile tehnico-tactice

Destinaţia

Staţia radio Harris 5800 H este un echipament radio monocanal cu salt de frecvenţă, în gama
undelor scurte, extinsă în banda inferioară a gamei undelor ultrascurte, destinată asigurării
comunicaţiilor radio de voce şi date, în clar sau secretizat, pe distanţe medii şi mari, la eşaloanele
tactice şi operative (Figura nr. 17).

Figura nr. 17 - Staţia radio Harris 5800 H

Variante constructive

(1) Staţia radio Harris 5800 H este disponibilă în următoarele configuraţii: portativă/V1,
vehiculară/V2 şi fixă/staţionară/V3.
(3) Staţia radio configurată în variantă portativă (manpack) este mijlocul radio samarizat care
asigură legătura radio la nivelul subunităţilor care acţionează pe jos.
(4) În varianta vehiculară staţia radio poate fi montată pe maşini de luptă, platforme C2 sau
autostaţii de comunicaţii. Varianta vehiculară se compune din staţia radio în varianta portativă, la care se

51 din 88
ataşează o unitate de interfaţă vehiculară/Vehicle Interface Unit/VIU care are rol şi de amplificator de
putere.
În varianta fixă/staţionară, staţia radio împreună cu amplificatorul de putere, este instalată în
încăperi, adăposturi sau în corturi.
Gama de frecvenţă şi ecartul

Gama de frecvenţă a staţiei radio Harris 5800 H este cuprinsă în banda 1,6 - 59,9999 MHz cu un
ecart de 100 Hz (STANAG 4203 ed. 2/1990).

Număr de canale şi reţele prestabilite

(1) Numărul de canale prestabilite reprezintă numărul total al locaţiilor de memorie în care
programatorul poate stoca/memora diferite configuraţii ale principalilor parametri de lucru ai
staţiei (frecvenţa de lucru, modul de lucru, cheile de salt, regimurile de putere etc.).
Staţia radio Harris 5800 H dispune de 200 de canale de lucru respectiv 75 de reţele cu configuraţie
prestabilită.

Tipuri de modulaţii

Staţia radio Harris 5800 H asigură comunicaţii stabile pe undă indirectă/Beyond Line-of-
Sight/BLOS, în modul de lucru cu modulaţie de amplitudine/MA/amplitude modulation/AM
cu bandă laterală superioară/Upper Sideband/USB, bandă laterală inferioară/Lower
Sideband/LSB, modulaţie de amplitudine echivalentă/Amplitude Modulation Equivalent/AME şi
undă continuă/Continous Wave/CW, precum şi comunicaţii pe undă directă/ Line-of-Sight/LOS
în modul de lucru cu modulaţie de frecvenţă/MF/frequency modulation/FM (STANAG-4203,
ed. 2/1990).

Moduri de lucru

Staţia radio Harris 5800 H dispune de următoarele moduri de lucru (operare):

a) frecvenţă fixă (FIX);
b) stabilire automată a legăturii (ALE);
c) stabilire automată a legăturii-avansat (3G);
d) salt de frecvenţă (HOP).
În toate modurile de lucru în funcţie de tipul de modulaţie ales, staţia radio poate lucra în voce sau
date în clar sau secretizat.

Modul de lucru pe frecvenţă fixă/FIX se utilizează pentru transmiterea clasică a unui singur
canal de voce sau date. În canal trebuie programate frecvenţa de lucru (operare) şi modulaţia
dorită. Dacă se doreşte operarea în semiduplex, trebuie programate frecvenţe diferite de emisie şi
receptie.
Operarea hailing permite unei staţii radio care lucrează în modul FIX să semnalizeze unei reţele
(staţii) care lucrează în modul salt de frecvenţă (HOP), că doreşte să comunice. Canalele pot fi
programate astfel încât să permită staţiilor radio care lucrează în salt să comunice cu staţii radio
care lucrează pe frecvenţă fixă. În timp ce lucrează în modul HOP, staţia radio monitorizează
frecvenţele de hailing preprogramate în staţiile radio care lucrează în modul FIX.
52 din 88
 Pentru „hail” pot fi programate cel mult 10 canale (001-010). Când staţia radio ce lucrează în salt
de frecvenţă recepţionează un apel „hail”, display-ul va afişa HAILED, canalul şi presetările de
sistem pe care a fost recepţionat apelul. Staţia apelată trebuie să părăsească modul HOP şi să
selecteze modul FIX, folosind aceleaşi presetări cu semnalul recepţionat. În acest moment,
staţiile îşi pot coordona timpul zilei/Time of Day/TOD, dacă este necesar, precum şi modul de
intrare în reţea.
Staţia radio Harris 5800 H poate opera în modul FM cu voce digitală, utilizând modulatia CVSD.
Când utilizează acest mod de lucru, operatorul trebuie să selecteze o frecvenţă între 20 şi
59,9999 MHz1. În acest mod, modemul trebuie să fie inactiv (câmpul DATA setat pe OFF).
Scanarea în modul de lucru pe frecvenţă fixă este utilizată pentru a monitoriza traficul pe mai
multe canale, programate în prealabil în staţia radio. Când lucrează în acest mod, staţia scanează
canalele programate. Când detectează semnal pe unul din canale staţia se opreste din scanare, iar
traficul pe canal va fi monitorizat (semnalul recepţionat trebuie să fie suficient de puternic
pentru a depăşi nivelul de squelch programat). Toate canalele (000 – 199) pot fi introduse în
lista de scanare. Scanarea are următoarele limitări:
a) funcţionează numai în clar (PT);
b) pot fi scanate numai canalele cu modulaţie AM USB şi FM;
c) canalele sunt scanate în ordinea crescătoare a numărului canalului;
d) gama de frecvente depinde de configuraţia staţiei.
Modul de lucru stabilirea automată a legăturii/ALE are ca scop creşterea siguranţei în
funcţionare şi reducerea activităţilor operatorului. Staţia radio Harris 5800 H foloseşte modul
MIL-STD ALE (ALE 2G). În modul ALE, staţia radio selectează în mod automat cel mai bun
canal (dintre cele programate) pentru a stabili legătura între două sau mai multe staţii radio. În
acest mod de lucru, la recepţie, staţiile scanează canalele programate aşteptând un apel.
Frecvenţa optim aleasă depinde de următorii factori: distanţa dintre cele două staţii, timpul zilei,
zgomotul sau interferenţele radio prezente pe frecvenţele evaluate.
Fiecare staţie radio are alocată o adresă proprie care trebuie să fie unică. Staţia radio care
iniţiază legătura, transmite adresa destinatarului (corespondentului) pe canalul cel mai bun. Dacă
nu recepţionează niciun răspuns, staţia radio încearcă din nou pe următorul canal. Când staţia
chemată îşi aude adresa, se opreşte din scanare şi transmite un răspuns pe acel canal. Staţia radio
chemătoare transmite apoi un semnal de confirmare şi legătura este stabilită. Ambii operatori
sunt înştiinţaţi că legătura a fost stabilită şi pot efectua trafic. Se folosesc următoarele tipuri de
adrese:
e) adresa proprie/Self Address – este adresa proprie a fiecărei staţii din reţea. O staţie radio
poate avea mai multe adrese proprii (max. 20). Într-o reţea, o staţie poate avea o singură adresă proprie;
f) adresele individuale/Individual Addresses – care pentru o staţie radio, reprezintă adresele
celorlalţi membri ai reţelei. Staţia radio poate memora maximum 200 adrese individuale;
g) adresa reţelei/Net Address – este comună tuturor membrilor reţelei. Când se transmite această
adresă, vor răspunde toţi membrii reţelei. Pot fi definite (programate) maxim 20 de reţele.
(1) Pentru a transmite apel ALE automat (automatic call) către o anumită staţie (individual call),
operatorul selectează adresa dorită din lista introdusă în staţia radio (Individual Addresses).
(3) Staţia radio selectează cel mai bun canal pentru legătură. Această selecţie se bazează pe
scorul evaluării curente, memorat în matricea de analiză a calităţii canalelor (LQA). Scorul este rezultatul
celui mai recent proces LQA de sondare sau schimb de semnale cu o staţie anume. Dacă nu poate fi
realizată comunicaţia pe acest canal, staţia radio iniţiază o legătură pe următorul canal, în ordinea
descrescătoare a scorului. Daca scorul este acelaşi sau nu există, apelul se realizează pe canalul cu cea
mai înaltă frecvenţă, apoi pe canalul cu frecvenţa mai joasă. În acest mod, se încearcă toate canalele
asociate adresei individuale, până ce se stabileşte legătura radio. Dacă legătura nu poate fi stabilită pe
niciunul din canale, staţia chemătoare va afişa pe display mesajul „NO RESPONSE”.
(4) Apelul către staţia destinatară (Target Station) este un proces care se efectuează în trei paşi:

1Anumite versiuni pot opera în modul FM în întreaga gama de frecvenţe (1,6 - 59,9999 MHz).

53 din 88
 a) pasul 1 – staţia radio iniţiatoare începe procesul prin transmiterea unui mesaj de apel către
staţia destinatară, pe cel mai bun canal. Lungimea mesajului de apel este determinată de parametrii de
sistem din MAX SCAN CHANNELS. Staţia chemată se opreşte din scanare pe canalul pe care este
detectat semnalul ALE. Dacă aceasta determină că apelul îi este adresat şi este efectuat pe un canal valid
(care se află în lista să de canale), rămâne pe canal şi continuă să recepţioneze apelul;
b) pasul 2 – după ce a recepţionat un apel, staţia radio chemată transmite un mesaj de răspuns
către staţia chemătoare (calling station);
c) pasul 3 – după ce mesajul de răspuns este recepţionat, staţia chemătoare transmite un mesaj
de confirmare, confirmând recepţia semnalului de răspuns. După ce mesajul de confirmare este transmis
complet, staţia chemătoare modifică starea legăturii şi actualizează mesajul pe display (linked). Când
staţia chemată recepţionează complet mesajul de confirmare, îşi schimbă starea legăturii, actualizează
mesajul pe display şi avertizează sonor operatorul (beep). Ambele staţii sunt acum gata să comunice, în
voce sau date. Pentru a realiza legătura între două staţii, este necesar ca schimbul de mesaje pentru toţi
cei trei paşi (apel, răspuns şi confirmare) să se efectueze corect.
(5) Apelul automat poate fi efectuat şi către reţea (ALE Net Call). Pentru a face apel către o
reţea operatorul alege din lista de adrese de reţea (Net Addresses) introduse în staţia radio adresa dorită şi
iniţiază apelul. Procedeul este asemănător apelului individual, cu următoarele deosebiri:
a) pasul 1 – staţia radio chemătoare transmite apel către toate staţiile din reţea;
b) pasul 2 – staţiile din reţea răspund pe rând, după un protocol bine stabilit;
c) pasul 3 – staţia chemătoare transmite un mesaj de confirmare general.
Pentru a efectua apel ALE manual (Manual Call), operatorul procedeaza la fel ca la apelul
automat, cu deosebirea că alege manual canalul pe care se va face transmisia. Există încă două
tipuri de apel ALE:
d) apel general către toate staţiile (ALL CALL) – la care staţia radio face apel către toate
staţiile (în formatul radio clasic – broadcast) fără a transmite o adresă, fără a aştepta răspuns şi fără a
transmite confirmare. Se foloseşte ca apel general, către toate staţiile, indiferent dacă fac parte sau nu
dintr-o reţea;
e) apel către orice staţie (ANY CALL) – este asemănător celui de reţea, cu deosebirea că nu se
transmite o adresa; se foloseşte ca apel către orice staţie, din orice reţea (staţiile care nu fac parte dintr-o
reţea nu recepţionează apelul).
(1) Analiza calităţii legăturii (LQA) este o metodă, utilizată de staţiile radio Harris 5800 H,
pentru a prognoza calitatea canalelor radio pe care le utilizează în comun cu celelalte staţii radio
membre în aceeaşi reţea.
(6) Pe durata unei analize LQA, este măsurată calitatea semnalului pe un număr de frecvenţe
între perechi de staţii radio HF. Măsurătorile sunt memorate, aranjate în ordinea valorilor şi apoi utilizate
pentru selectarea canalului optim de stabilire a legăturii. Scorul obţinut pentru fiecare canal ia în calcul
valoarea raportului SINAD şi rata erorilor de bit (BER), acumulate pe durata unei perioade de
semnalizare. Scorul obţinut este cuprins între 0 şi 100, 100 fiind cel mai bun scor care se poate obţine.
Controlerul este capabil să transmită un semnal de evaluare a calităţii către una sau mai multe staţii radio
îndepărtate. Fiecare staţie radio îşi memorează scorul LQA.
(1) Modul ALE utilizează pentru determinarea LQA doua metode: metoda sondării şi metoda
schimbului de semnale.
(7) Metoda determinării LQA prin sondare (sounding) care constă în transmiterea unui mesaj
scurt, unidirecţional, la intervale regulate de timp, pe toate canalele programate pentru adresa proprie.
Unitatea (unităţile) de recepţie detectează semnalul, opresc temporar scanarea, măsoară şi memorează ca
un scor calitatea semnalului recepţionat, reluându-şi apoi procesul de scanare.
(8) Metoda de stabilire LQA prin schimb de semnale (exchange) care constă în schimbul de
mesaje între două sau mai multe staţii, pe parcursul cărora acestea evaluează calitatea semnalului. Această
metodă diferă de metoda prin sondare prin faptul ca staţia chemătoare şi cea chemată, pe durata LQA,
schimbă informaţii privind calitatea legăturii. Un LQA prin schimb de semnale poate fi realizat între
staţii individuale, între o staţie membră a unei reţele şi ceilalţi membri sau între un membru al unui grup
şi ceilalţi membri ai grupului.
Într-o reţea, LQA se determină bidirecţional, fiecare unitate receptoare transmiţând mesaje de
răspuns în ordine, într-un interval de timp alocat. Mesajele de răspuns conţin scorurile măsurate de
54 din 88
 către membrii reţelei pe durata recepţionării apelului iniţial. Staţia radio iniţiatoare a apelului în
reţea măsoară calitatea semnalului pe durata intervalului de timp alocat fiecărei staţii şi îşi
actualizează scorurile pentru fiecare membru. În cuprinsul mesajelor de confirmare în reţea nu se
transmit informaţii privind scorurile. Dacă reţeaua este mare (are mulţi membri) procesul de
determinare a scorurilor poate fi destul de lung. În reţelele (foarte) mari ce lucrează în modul ALE
există riscul întreruperii unei legături între două sau mai multe staţii atunci când o staţie ce nu
participă la o legătură iniţiază un apel către una din staţiile ce se află deja în legătură.
Protecţia legăturii ALE a fost introdusa în scopul prevenirii întreruperii nedorite a legăturii. Când
această opţiune este activată (nivel protectie = 1), protocolul de stabilire a legăturii (apel-
raspuns-confirmare) este cifrat folosind o cheie formată din 14 caractere hexazecimale. Numai
staţia (staţiile) ce au aceeaşi cheie vor răspunde apelului ALE. Staţiile ce au opţiunea activată nu
pot comunica cu cele ce au opţiunea dezactivată (nivel protecţie = 0). Toate staţiile ce lucrează
cu protecţia legăturii activată trebuie să aibă ceasurile sincronizate (referinţa TOD comună).
Acesta poate fi obţinută prin GPS sau poate fi introdusă manual de către operator, cu o toleranţă
de 15 secunde.
( Modul de lucru 3G este modul de lucru ALE de generaţia a treia/3G, definit de standardul
NATO STANAG-4538, ed. 1/2004. Comparativ cu modul ALE, modul 3G are următoarele
avantaje:
a) timp mai rapid de realizare a legăturii;
b) posibilitatea de a realiza legătura la un raport semnal/zgomot (SNR) mult mai scăzut;
c) eficienţa îmbunătăţită a canalului în reţea;
d) stabilirea legăturii şi transmiterea datelor folosesc aceleaşi forme de undă;
e) capacitate de transmitere mărită pentru mesajele scurte şi lungi;
f) reducerea numărului de operaţii pentru anumite opţiuni (mărirea automatizării prin integrarea
mecanismelor de transfer de date şi legături);
g) preacordul canalelor pentru a reduce timpul de acord la stabilirea legăturii;
h) utilizarea de planuri de lucru diferite (pentru securitate şi funcţie de condiţiile de propagare)
în cadrul aceluiaşi sistem (reţea).
Diferenţele dintre 3G şi ALE sunt următoarele:
a) scanarea sincronă a canalelor de către toate staţiile din reţea (această opţiune necesită ca toate
staţiile din reţea să se afle în sincronizare TOD);
b) nu este disponibilă transmiterea mesajelor AMD;
c) nu există adrese proprii (Self address);
d) nu există adrese de tip ALL sau ANY;
e) se elimină parametrul MAX SCAN CHANNELS;
f) acordul cuplorului se face anterior transmisei, deci nu se pierde timp la iniţierea transmisiei;
g) ALE utilizează grupuri de canale numerotate, 3G utilizează grupuri de canale denumite;
h) ALE poate utiliza canalele de la 000 la 099, 3G utilizează canalele de la 100 la 162;
i) 3G necesită sincronizare GPS sau sincronizare prin radio după un server de timp cu o toleranţă
de  7 minute.
) Modul de lucru salt de frecvenţă/Frequency Hopping/HOP este cea mai utilizată tehnică de
protecţie a transmisiei/TRANSEC. În acest mod de lucru, frecvenţa de emisie se schimbă cu 8-
10 salturi/s astfel încât este dificil să fie interceptată sau bruiată.
(3) Această tehnică asigură comunicaţiilor o bună protecţie împotriva bruiajului. Pentru o
protecţie sporită, datele şi vocea digitizată transmise în salt de frecvenţa pot fi secretizate.
Staţia radio utilizează trei tehnici de salt de frecvenţă: saltul de frecvenţă în bandă largă, saltul de
frecvenţă în bandă îngustă şi saltul de frecvenţă după listă.
(1) Saltul de frecvenţă în bandă largă acoperă o bandă de frecvenţe care este limitată inferior şi
superior de câte o frecvenţă, a cărei valoare este un multiplu de 100 Hz. Din această bandă pot fi
excluse, prin programare, benzi de frecventă (exclusion band), staţia radio utilizând frecvenţele
neexcluse rămase în bandă.

55 din 88
 Lăţimea benzii minime de salt este de 15 kHz, cu o lăţime de bandă de 2 kHz pentru un canal
individual. Lăţimea benzii maxime de salt este de 2 MHz. Aceste frecvenţe definesc banda în care
transceiverul poate efectua saltul de frecvenţă.
Dacă banda de frecvenţă este mai mica de 15 kHz sau mai mare de 2 MHz setul de salt nu poate fi
utilizat. În acest mod de lucru cuplorul (adaptorul) cu antena (antenna coupler) trebuie dezactivat
şi se va utiliza o antena de bandă largă. Banda de salt poate fi aleasă în intervalul 2-29,9999
MHz.
(1) Saltul de frecvenţă în bandă îngustă utilizează frecvenţele dintr-o bandă de frecvenţe definită
de o frecvenţă centrală/Fc
Este necesar ca frecvenţa centrală să fie multiplu de 5 kHz. Deoarece cea mai mică frecvenţă
purtătoare este 2,0 MHz şi cea mai mare frecvenţă purtătoare permisă este 29,995 MHz, alegerea
frecvenţei centrale lângă aceste limite conduce la stabilirea unor seturi de salt asimetrice.
În cele mai multe cazuri, Fc se află în mijlocul benzii (de exemplu, Fc = 3 MHz utilizează câte
7,5 kHz de fiecare parte) cu următoarele excepţii:
a) deoarece nu este permisă utilizarea de frecvenţe mai mici de 2,0 MHz sau mai mari de 29,995
MHz, staţia radio face automat modificări ale lăţimii benzii de frecvenţe atunci când frecvenţa centrală
este aproape de aceste limite. Frecvenţe centrale mai mari de 29,850 MHz sau mai mici de 2,015 MHz
vor conduce la reducerea lăţimii totale a benzii de frecvenţe.
b) frecvenţa cea mai înaltă poate fi determinată prin adăugarea lăţimii benzii de frecvenţe la
frecvenţa cea mai mică din setul de salt. Dacă frecvenţa cea mai mare depăşeşte 29,999 MHz, lăţimea
benzii de frecvenţe este redusa astfel încât cea mai mare frecvenţă folosită să nu fie mai mare de 29,999
MHz. Spre exemplu, dacă frecvenţa centrală este 29,995 MHz, setul de salt va cuprinde frecvenţe de la
29,845 MHz la 29,999 MHz (52 de frecvenţe distincte), cu o lăţime totală a benzii de frecvenţe de 156
kHz. Banda unui canal individual este de 2 kHz.
Saltul de frecvenţă după listă permite utilizatorului să aleagă frecvenţele care să fie utilizate
pentru efectuarea saltului de frecvenţă. O listă de frecvenţe de salt trebuie să conţină minimum 5
şi maximum 50 frecvenţe, multipli de 100 Hz. În acest mod de lucru, cuplorul trebuie dezactivat
şi se va utiliza o antenă de bandă largă. Frecvenţele din listă folosesc o bandă de 2 kHz fiecare şi
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
c) Fmax – Fmin = 2 MHz;
d) frecvenţele vor fi alese din banda 2-29,9999 MHz.
(1) Pentru ca două sau mai multe staţii radio dintr-o reţea să poată comunica în salt de frecvenţă,
este necesar ca ele să fie sincronizate manual sau automat. Acest lucru asigură ca toate staţiile
radio să utilizeze aceeaşi frecvenţă în acelaşi interval de timp. Pentru a putea realiza
sincronizarea, iniţial, toate staţiile radio trebuie să aibă un timp al zilei (TOD) cuprins în
intervalul ± 1,5 minute faţă de timpul NCS2.
Sincronizarea este procesul de aliniere a frecvenţelor transmise în salt cu cele ale receptorului.
Cererea de sincronizare (SYNC request) este metoda de solicitare a intrării într-o reţea, folosind
semnale transmise prin eter/Over the Air/OTA.
(1) Sincronizarea manuală este o metodă de sincronizare a staţiilor radio din reţea, atunci când
nu se utilizează sincronizarea GPS. Utilizatorul transmite o cerere de sincronizare de la panoul
frontal al staţiei radio către NCS. Când NCS recepţionează o cerere de sincronizare, operatorul
este avertizat şi sistemul transmite automat un răspuns de sincronizare (Sync Response), dacă
staţia radio este programată să răspundă automat. NCS este singura staţie din reţea care trebuie
să fie programată să răspundă automat la o cerere de sincronizare. Dacă răspunsul de
sincronizare este recepţionat corect, staţia radio solicitantă avertizează operatorul că este
disponibil acum un timp al zilei manual/ Manual Time of Day/MTOD, care poate fi folosit
pentru comunicarea în reţea.
(4) Când se transmite un SYNC request, solicitantul selectează în modul HOP un set presetat şi
sistemul selectează automat, patru frecvenţe aleatoare din setul de salt curent pentru a transmite cererea
către NCS. Dacă solicitantul nu recepţionează un răspuns în trei minute, sistemul va selecta automat patru

2 NCS (Network Control Station) = staţia de control al reţelei.

56 din 88
noi frecvenţe din setul de salt şi va transmite din nou cererea de sincronizare către NCS. Dacă cererea de
sincronizare nu primeşte răspuns, operatorul trebuie să comande manual sistemul pentru a trimite o nouă
cerere de sincronizare. Sincronizarea manuală a staţiei radio Harris 5800 H se execută la cel mult 6 ore,
altfel, comunicaţia va fi pierdută.
Sincronizarea broadcast este o metodă alternativă la metoda de sincronizare manuală. O singură
staţie radio (de regulă NCS), transmite atât cerere de sincronizare cât şi răspuns de sincronizare
permiţând astfel celorlalte staţii radio din reţea, să realizeze sincronizarea manuală.
Staţiile radio care obţin şi folosesc informaţia de timp furnizată de modulul GPS, sunt în
sincronizare GPS şi sunt capabile să comunice cu alte staţii radio care au sincronizare GPS.
Când se lucrează în salt de frecvenţă cu sincronizare GPS, sistemul îşi actualizează automat
sincronizarea la fiecare două ore, atâta timp cât se află în zona de acoperire a sateliţilor GPS.
Dacă nu se mai realizează recepţia de la satelit, operatorul trebuie să realizeze sincronizarea
manuală a staţiei radio Harris 5800 H în cel mult 6 ore de la pierderea recepţiei GPS, altfel,
comunicaţia va fi pierdută.
Pentru a transmite/recepţiona date, staţia radio Harris 5800 H trebuie să fie conectată la un
terminal de date (PC) pe care să fie instalată o aplicaţie adecvată (RF6710WMT, RF6750WG,
Tac Chat). De la staţia radio se pot transmite şi recepţiona mesaje scurte şi fişiere de dimensiuni
mai mici de 2 Mb. Prezentarea aplicaţiilor pentru transmisii de date şi modul de operare cu
acestea nu fac obiectul prezentului manual.

2. Regimuri de lucru

Regimurile de lucru exprimă modul în care poate fi exploatată staţia radio. Staţia radio Harris
5800 H poate fi exploatată în următoarele regimuri de lucru: acţionare locală; acţionare de la
distanţă/telecomandă; retranslaţie automată.

3. Puterea la emisie

Puterea nominală la emisie reprezintă nivelul de putere (exprimat în W sau dBm) pentru
semnalul radiat de către antena de emisie a staţiei radio. În funcţie de varianta constructivă, staţia
radio Harris 5800 H dispune de următoarele regimuri de putere:
a) în varianta portativă (V1): 1; 5; 20 W cu AM şi 1,5 sau 10 W cu FM;
b) în varianta vehiculară / staţionară (V2/V3): 150 W în gama 1,6-29,99999 MHz ; 60 W în
gama 30-59,99999 MHz.

Bătaia staţiei radio

(1) Bătaia staţiei radio reprezintă distanţa maximă (exprimată în km) până la care legătura radio
se păstrează la caracteristicile nominale. Distanţa de realizare a legăturii radio este determinată
de:
c) puterea nominală a instalaţiei de emisie;
d) tipul de antenă;
e) frecvenţa de lucru;
f) condiţii de propagare pentru undele electromagnetice;
g) natura terenului (şes, frământat, muntos, împădurit);
h) tipul de modulaţie (AM sau FM);
i) modul de lucru (FIX, ALE, 3G, HOP);
j) caracteristicile instalaţiei de recepţie (sensibilitate, selectivitate etc.).
Pentru echipamentele radio cu salt de frecvenţă, distanţa de legătură este mai mare pentru
modurile de lucru frecvenţă fixă comparativ cu cele în salt de frecvenţă. Acest lucru se explică
57 din 88
 printr-un randament mai bun al amplificatorului de RF la emisie pentru modul de lucru frecvenţă
fixă.
Distanţa de legătură asigurată de staţia radio Harris 5800 H este de ordinul a sute de kilometri în
condiţii normale de propagare ionosferică şi pe frecvenţe optim alese.

Antene

(1) Staţia radio Harris 5800 H dispune de următoarele tipuri de antene de emisie-recepţie: antena
baston (vergea) de 3,1 m compusă din 6 secţiuni; antena dipol simetrică instalată pe două
catarge de 8 m; antena în V (varianta 150 W); antena fir înclinat.
Antena baston poate să lucreze în întreaga bandă de frecvenţe a staţiei radio (1,6 – 59,9999 MHz).
Adaptorul este prevăzut cu un dispozitiv ce permite ataşarea unui fir (antenă filară).
Antena dipol livrată cu staţia radio este de tip RF-1940 sau RF-1941 şi poate fi utilizată în gama 3-
30 MHz (RF-1940) şi 2-30 MHz (RF 1941) până la puterea de 500W. Asigură un raport VSWR de
1,7:1 şi are o lungime (per element) de 46,4 m (RF-1940) şi 74,6 m (RF-1941).
Alimentare

Staţia radio Harris 5800 H funcţionează normal cu o tensiune de alimentare de 26 Vc.c. care
poate varia în limitele 23 – 30 Vc.c. În funcţie de varianta constructivă, tensiunea de alimentare
este asigurată de la una din următoarele surse de alimentare:
k) în varianta portativă (V1) staţia radio se alimentează de la una sau 2 baterii de tipul: Ni-MH
BB-390A/U reîncărcabilă; Ni-Cd BB-590/U reîncărcabilă; Plumb-acid BB-490/U reîncărcabilă; Li-SO2
BA-5590 nereîncărcabilă;
l) în varianta vehiculară (V2) staţia radio se alimentează prin sistemul de alimentare al
autostaţiei de la reţeaua de 220Vc.a/50Hz, grupul electrogen, alternatorul maşinii sau bateriile de
acumulatoare;
m) în varianta staţionară (V3) staţia radio se alimentează de la reţea 220Vc.a./50Hz, prin
intermediul unei surse de alimentare stabilizate (redresor). Se pot folosi şi alte surse de alimentare ce
furnizează o tensiune de 25-30Vc.c. şi un curent minim de 20A.
Pentru menţinerea datelor de configurare pe timpul când staţia este oprită aceasta este prevăzută
cu o baterie internă/ Hold-Up Battery/HUB de 3,6 V cu litiu.

Compatibilitatea cu alte staţii radio

Staţia radio Harris 5800 H este compatibilă cu alte staţii radio analogice şi numerice din dotare
astfel:
a) cu staţiile radio Harris 5800 V şi 5800 M este compatibilă numai în frecvenţă fixă, cu
modulaţie FM, clar şi secretizat, în gama de frecvenţe 30-60 MHz; în transmisii de date sunt compatibile
numai dacă se foloseşte modem WBFSK;
b) cu staţiile radio Panther 2000 H este compatibilă în frecvenţă fixă, în clar, în gama de
frecvenţe 1,6-30 MHz, cu modulaţie AM (USB, LSB), lăţime de bandă a canalului de 3 kHz; nu este
compatibilă în transmisii de date;
c) cu staţiile radio Panther 2000 V este compatibilă numai în frecvenţă fixă, cu modulaţie FM, în
clar, în gama de frecvenţe 30-60 MHz, pe frecvenţe multiplu de 25 kHz; nu este compatibilă în transmisii
de date;
d) cu staţiile radio analogice în gama US (R-1300) este compatibilă numai în frecvenţă fixă în
clar în gama de frecvenţe 1,6 – 12 MHz.

58 din 88
 Alte facilităţi

Testarea capacităţii de funcţionare a echipamentului (sistemul Built în Test Equipment/BITE)

este facilitatea care asigură testarea automată şi manuală a stării de funcţionare a staţiei radio, cu
indicarea eventualelor erori/ defecţiuni sub forma unui cod numeric, cod a cărui semnificaţie
oferă informaţii cu privire la eventualele blocuri/etaje defecte din structura echipamentului.
Programarea securităţii accesului este facilitatea prin care se condiţionează accesul la meniul de
programare a staţiei radio Harris 5800 H, în funcţie de introducerea unei parole de utilizator.
Securitatea accesului nu acţionează automat ci numai prin activare, acest lucru realizându-se
doar după introducerea parolei curente.
Ştergerea/zeroizarea memoriei interne a staţiei reprezintă facilitatea de ştergere completă sau
selectivă a memoriei interne. Scopul acestei operaţii este evitarea capturării de către inamic a
unui echipament configurat într-o reţea/direcţie radio proprie, precum şi în cazul în care se
impune reprogramarea staţiei cu alţi parametrii.
Staţia radio Harris 5800 H mai dispune de următoarele facilităţi:
a) unitate de comandă display–tastatură/Keypad Display Unit/KDU detaşabilă cu posibilităţi de
dezactivare şi reglare a iluminării;
b) secretizare/criptare digitală folosind algoritmul Harris Citadel (sau un algoritm definit de
utilizator3) şi/sau Datotek4;
c) permite transmiterea unui mesaj vocal (voce digitizată/Last Ditch Voice/LDV) în condiţii
dificile de propagare şi salvarea acestuia în staţia receptoare (numai în modul 3G);
d) permite stabilirea automată a legăturii/ALE conform standardului MIL-STD-188-141A;
e) realizarea de legături şi transmisii de date în modul 3G conform STANAG 4538 ed. 1/2004,
ARCS (Automatic Radio Control System);
f) afişarea unor informaţii foarte precise (coordonatele geografice ale poziţiei staţiei, data şi ora
exactă, viteza de deplasare) recepţionate de receptorul GPS încorporat;
g) poate fi acţionată/programată de la distanţă prin intermediul unei interfeţe tip RS-232/RS-422
sau prin protocolul PPP, de la un terminal de date (PC);
h) poate efectua transfer de date folosind Wireless Internet Protocol IP atunci când lucrează în
modul 3G (STANAG-4538, ed. 1/2004).
Configurarea staţiei radio

(1) Pentru exploatarea la capacitate maximă şi în condiţii de siguranţă a staţiilor radio Harris
5800 H, acestea trebuie să fie programate, în prealabil, cu parametrii de lucru stabiliţi în procesul
de organizare şi planificare a comunicaţiilor.
Programarea staţiilor radio se execută numai de către personal specializat şi calificat în
planificarea reţelelor radio cu salt de frecvenţă (manageri de reţea).
(1) Programarea staţiei se poate executa: manual sau automat.
(2) Programarea manuală se execută direct de la unitatea de comandă display-tastatură/KDU a
staţiei radio iar programarea automată se execută de la un calculator personal/PC pe care rulează
Aplicaţia pentru programare a staţiilor radio pe unde scurte/HF RPA.
Programarea staţiei radio de la KDU poate fi dificilă şi poate consuma mult timp. Operatorul nu
este întotdeauna avertizat asupra eventualelor erori sau incompatibilităţi. Se recomandă ca
programarea staţiei să se facă automat utilizând aplicaţia de programare HF RPA. În plus,
programarea în modul 3G nu este posibilă decât de la aplicaţia HF RPA.
În timpul programării staţia radio nu este operaţională (nu poate nici să recepţioneze, nici să
emită). Se recomandă ca, pe timpul lucrului (operării) cu staţia radio, eventualele modificări să se
facă, pe cât posibil, din meniul de opţiuni, în acest fel staţia radio rămânând operaţională.

59 din 88
 Protecţia radiocomunicaţiilor

Disciplina radio este elementul fundamental al procedurilor radiotelefonice şi cuprinde regulile şi

măsurile privind securitatea comunicaţiilor radio. Aceste reguli sunt detaliate în manuale,
instrucţiuni şi standarde militare operaţionale specifice.
Disciplina radio trebuie respectată întocmai de întregul personal militar şi civil care exploatează
sau beneficiază de serviciile comunicaţiilor radio.
Comandanţii tuturor eşaloanelor, care au în subordine mijloace radio, au responsabilitatea de a
impune şi menţine disciplina radio în toate reţelele radio. Un comandant îşi poate exercita
această responsabilitate prin intermediul staţiei de control al reţelei/Net Control Station/NCS.
Conform standardelor NATO, în toate reţelele/direcţiile radio trebuie să existe o staţie de control
al reţelei, deci putem spune că reţeaua este „dirijată”. Dacă nu există alte specificaţii, locul de
dispunere a staţiei de control al reţelei va fi în punctul de comandă a eşalonului superior.
În condiţii de trafic dificile, eficienţa reţelei va avea şi mai mult de suferit dacă NCS nu impune
respectarea cu stricteţe a disciplinei radio.
Pentru asigurarea securităţii comunicaţiilor radio, pe cât posibil, transmiterile radiotelefonice vor
fi scurte, clare şi concise. Deoarece în afara operatorilor instruiţi mai sunt şi alte persoane care
utilizează echipamentele radio, întregul personal trebuie să fie atenţionat că transmiterile
radiotelefonice sunt vizate de către inamic pentru a fi interceptate sau bruiate.
Se recomandă folosirea cu prioritate a modurilor de lucru protejate (lucrul secretizat şi saltul de
frecvenţă).
Folosirea modului de lucru în clar se va face în situaţii excepţionale. Mesajele vor fi codificate, se
vor folosi expresiile uzuale, simbolurile şi semnalele codificate, conform standardelor militare în
vigoare.
Pentru asigurarea disciplinei radio, regulile de bază sunt esenţiale şi trebuie aplicate pentru toate
transmiterile radiotelefonice militare.
Operatorul radio întotdeauna:
a) va utiliza corect procedurile radiotelefonice;
b) va monitoriza constant recepţia radio dacă nu au fost stabilite alte instrucţiuni;
c) va verifica dacă se folosesc frecvenţele şi indicativele prevăzute în documentele de exploatare;
d) va răspunde prompt la apelurile recepţionate, conform procedurilor radiotelefonice sau în
ordinea stabilită de NCS; va răspunde numai la apelurile ce-i sunt destinate;
e) înainte de a intra în emisie se va asigura că reţeaua este liberă;
f) în vederea transmiterii, apasă şi menţine apăsată clapa de vorbire, apoi vorbeşte la o distanţă
de cca 5 cm de microfon; după convorbire, eliberează imediat clapa şi se asigură că staţia a trecut pe
recepţie;
g) va proteja microfonul de intemperii şi zgomotele din jur;
h) va utiliza pronunţia standard (se evită tonalităţile extreme);
i) va stabili în prealabil conţinutul comunicaţiei şi va structura mesajul în fraze logice, făcând
pauze şi păstrând un ritm firesc al vorbirii;
j) va evita apelarea excesivă.
(3) Operatorul radio niciodată:
a) nu va încălca interdicţia radio;
b) nu va transmite în clar informaţii clasificate (denumirea unităţilor, navelor, funcţia, gradul şi
numele operatorilor sau persoanelor de conducere);
c) nu va efectua transmisii nejustificat de lungi sau care nu sunt necesare;
d) nu va purta conversaţii particulare prin mijloacele radio militare;
e) nu va transmite într-o reţea dirijată fără aprobare;
f) nu va folosi cuvinte, expresii sau comunicări de serviciu neautorizate;
60 din 88
 g) nu va utiliza limbajul în clar în locul expresiilor uzuale, simbolurilor şi semnalelor codificate
prevăzute în standardele militare în vigoare;
h) nu va emite pe frecvenţe neautorizate;
i) nu se va enerva şi nu va folosi un limbaj profan, indecent sau obscen.
(4) Operatorul radio va evita:
a) utilizarea excesivă a regimului de putere maximă la emisie;
b) transmiterea la viteze ce depăşesc capacitatea de recepţie a corespondenţilor pentru limitarea
repetărilor inutile.
Dacă o staţie va sesiza o încălcare a disciplinei în reţeaua radio, va înştiinţa NCS prin canale
special dedicate cu posibilităţi de secretizare, în conformitate cu procedurile stabilite.
Interdicţia electronică. Ordinele de impunere a interdicţiei electronice vor fi transmise în
prealabil prin mijloace secretizate şi nu se vor transmite niciodată în clar sau codificat prin radio.
Ordinele ce impun interdicţia electronică vor prezenta detaliat şi circumstanţele în care şi de către
cine poate fi ridicată sau întreruptă, precum şi procedura de ridicare şi întrerupere a acesteia.
Acestea vor include, de obicei, parole şi/sau coduri de autentificare a transmiterii.
Toate staţiile trebuie să fie atenţionate despre încercările inamicului de a provoca întreruperea
interdicţiei electronice, utilizând mesaje false. Interdicţia nu va fi întreruptă pentru a cere
autentificarea unei staţii ce transmite în timpul interdicţiei electronice, dacă staţia respectivă nu a
transmis parola corect sau codul de autentificare corespunzător pentru întreruperea de urgenţă sau
pentru ridicarea interdicţiei electronice.
Interdicţia radio poate fi impusă sau ridicată într-o reţea de către NCS. Interdicţia radio poate fi
predeterminată sau de urgenţă.
Dacă interdicţia este predeterminată, instrucţiunile de impunere, ridicare şi întrerupere vor fi
transmise prin mijloacele secretizate aflate la dispoziţie. De obicei se utilizează cuvinte cod, parole
sau indicative stabilite în prealabil. Ridicarea sau întreruperea interdicţiei radio se face în acelaşi
mod sau prin utilizarea autentificării proprii.
Interdicţia de urgenţă poate fi impusă sau ridicată doar de către o autoritate competentă. Dacă
sistemul de autentificare a transmiterii funcţionează, o staţie trebuie să autentifice întotdeauna o
transmitere ce impune sau ridică interdicţia de urgenţă sau care apelează staţiile în timpul
perioadei de interdicţie de urgenţă.
Transmiterile ce impun interdicţia de urgenţă vor fi efectuate de două ori şi se vor încheia prin
expresia uzuală OUT. Staţiile nu răspund şi nu confirmă recepţionarea acestor transmiteri.
Expresia uzuală SILENCE rostită de trei sau mai multe ori înseamnă „Încetaţi imediat să emiteţi
în această reţea; interdicţia va fi menţinută până ce va fi ridicată”.
După o perioadă de interdicţie (electronică sau radio), NCS trebuie să ia în considerare necesitatea
de restabilire a comunicaţiilor printr-o verificare radio.
Înregistrarea traficului radio. Pentru înregistrarea traficului în reţelele/direcţiile radio, vor fi
utilizate jurnale la toate staţiile radio din compunerea acestora. Nu toţi operatorii radio dispun de
timpul necesar completării detaliate a jurnalului (de exemplu, operatorii staţiilor ce echipează
maşinile de luptă). Dacă la o staţie radio nu se poate păstra un astfel de jurnal, traficul radio
pentru staţia respectivă va fi înregistrat de către o altă staţie desemnată din reţea.
În jurnalul staţiei se vor înscrie următoarele acţiuni, specificând pentru fiecare ora la care au avut
loc:
a) înregistrarea continuă şi completă a întregului trafic: conversaţiile vocale şi mesajele informale
transmise şi recepţionate, integral sau în sinteză, dar cu suficiente detalii pentru identificarea ulterioară;
b) antetul/preambulul mesajelor formale;
c) intrarea/ieşirea staţiilor în/din reţea;
d) schimbarea frecvenţei şi rapoarte de interferenţă;
e) suficiente date de referinţă pentru identificarea tuturor celorlalte apeluri şi mesaje procedurale
transmise sau recepţionate în reţea;
f) informaţii privind recepţia de serviciu în timpul interdicţiei radio;
g) rapoarte despre staţiile cu care legătura este instabilă, despre staţiile suspecte şi măsurile
întreprinse;
h) acţiuni neobişnuite precum încălcări procedurale şi ale altor norme de securitate;
61 din 88
 i) predarea/primirea serviciului între operatori.
(1) Înregistrările în jurnal se vor face cronologic. Dacă condiţiile de operare o permit şi dacă nu
există instrucţiuni care interzic aceasta, fiecare transmitere recepţionată de un operator trebuie să
fie înregistrată, fără a se ţine seama de sursă sau conţinut.
Dacă mesajul este adresat staţiei receptoare sau dacă va fi retransmis, acesta trebuie notat complet
pe un formular separat (fonogramă), iar în jurnalul staţiei vor fi înscrise doar datele de identificare
a mesajului (preambulul).
Pentru mesajele de transmis, înregistrarea în jurnal se va face înainte de transmiterea mesajului, iar
în cazul mesajelor recepţionate, înregistrarea se va face imediat după recepţionarea întregului
mesaj.
Dacă înregistrările nu se pot face imediat, acestea vor fi făcute mai târziu şi vor cuprinde
obligatoriu datele esenţiale de identificare a acţiunii la care fac referire.
La deschiderea/închiderea unei reţele/direcţii sau la predarea/primirea serviciului, operatorii
trebuie să treacă în jurnal funcţia sau gradul, numele şi prenumele, toate neabreviate, şi să
semneze.
Înregistrările în jurnalul staţiei trebuie să fie clare, scrise citeţ şi fără ştersături. Orice modificare
va fi efectuată prin trasarea unei linii peste înregistrarea iniţială şi înscrierea versiunii modificate
lângă înregistrarea marcată. Fiecare modificare este însoţită de semnătura operatorului ce o
execută.
Jurnalele vor fi păstrate în condiţii de securitate, în concordanţă cu instrucţiunile existente la
nivelul subunităţii, comandamentului, teatrului sau cu instrucţiunile valabile pe plan naţional.

Protecţia radioelectronică

Calitatea şi continuitatea legăturii realizată prin mijloace radio depind în mare măsură şi de
protecţia acesteia împotriva bruiajului.
In condiţiile în care comunicaţiile radio au luat o largă dezvoltare la toate eşaloanele şi când
numărul staţiilor radio din înzestrare a crescut considerabil, protecţia împotriva bruiajului este o
sarcină deosebită atât a celor care organizează comunicaţiile radio cât şi a celor care exploatează
mijloacele radio.
Orice apariţie de bruiaj pe frecvenţele de lucru se raportează neîntârziat şefului nemijlocit,
luându-se imediat toate măsurile posibile pentru evitarea lui.
Natura bruiajului poate fi diferită, iar în funcţie de aceasta se iau şi măsurile care protejează
legătura proprie împotriva influenţei bruiajului. Aceste măsuri trebuie stabilite la organizarea
transmisiunilor radio, chiar dacă pînă la acea dată nu s-a făcut simţită prezenţa bruiajului.
Sursele de bruiaj pot fi:
a) mijloacele de bruiaj ale inamicului;
b) staţiile radio proprii;
c) perturbaţiile electrice din atmosferă;
d) unele instalaţii electrice locale.
Crearea bruiajului radio de către inamic este precedată totdeauna de cercetarea radio care
are ca scop să determine caracteristicile de lucru şi locul de dispunere a mijloacelor radio ce
urmează a fi bruiate. Aceasta impune ca la organizarea şi realizarea comunicaţiilor radio să se
aibă în vedere, în primul rând, luarea măsurilor care îngreuiază cercetarea radio a
inamicului.
Principala măsură de protecţie împotriva cercetării, bruiajului şi dezinformării radio
executate de inamic este interzicerea sau limitarea lucrului radio în situaţiile când există
alte mijloace care asigură conducerea oportună a trupelor. De asemenea, o importanţă
deosebită pentru zădărnicirea acţiunilor inamicului asupra legăturii radio o constituie
evitarea şablonismului în organizarea radiocomunicaţiilor.
(1) Mascarea radio, ca parte integrantă a mascării operative, se organizează în scopul
inducerii în eroare a inamicului şi pentru ascunderea locului de dispunere şi a activităţii
mijloacelor radio-electronice proprii.

62 din 88
 Protecţia echipamentelor radio VHF în condiţii speciale
În deşert
Legătura radio monocanal reprezintă, de obicei, principalul mijloc de comunicaţii în deşert.
Poate fi întrebuinţată eficient în condiţiile de climă şi teren proprii deşertului, constituind
mijlocul de comunicaţii cu cea mai mare mobilitate utilizat de forţe dispersate pe arii largi de
acoperire. Terenul din deşert prezintă următoarele particularităţi: posibilităţi reduse de
împământare; temperaturi ridicate de lucru pentru echipamentele radio folosite; condiţii de praf,
nisip şi umiditate.
Pentru folosirea optimă a staţiilor radio în deşert, antenele acestora trebuie amplasate pe cele mai
ridicate porţiuni de teren. În deşert, la emisie, se va pierde un procent (de exemplu, 30%) din
raza de acţiune pe care o asigură echipamentele radio în gama VHF în condiţii normale de
funcţionare datorită caracteristicilor reduse de împământare. Din acest motiv se recomandă
utilizarea de sisteme de antenă complexe (de exemplu, antene dipol orizontale şi antene
verticale) şi contragreutăţi adecvate.
Temperatura ridicată de lucru impune folosirea unui sistem de ventilaţie adecvat (în mod special
pentru amplificatorul de radiofrecvenţă de emisie). Temperaturile ridicate de lucru provoacă
descărcarea mai rapidă atât a bateriilor cu electrolit lichid (cazul staţiilor radio dispuse pe
mijloace de luptă) cât şi a celor cu electrolit uscat. Electrolitul lichid se evaporă rapid şi, de
aceea, se recomandă verificarea săptămânală (sau mai des, dacă este cazul). În acest scop, în
mijloacele de transport trebuie să existe o rezervă de apă distilată suficientă.
În deşert, praful şi nisipul afectează echipamentele de comunicaţii. Nisipul şi pietrişul pot
deteriora, în timp, izolaţia conductoarelor electrice. De asemenea, nisipul poate pătrunde în
interiorul echipamentelor, împiedicând realizarea contactelor electrice sau conectarea cablurilor.
Se recomandă protejarea suplimentară cu bandă a cablurilor electrice pentru a preîntâmpina
deteriorarea izolaţiei şi, ori de câte ori este posibil, folosirea huselor de protecţie împotriva
prafului.
În condiţii de deşert cu umiditate mare, în timpul nopţii poate avea loc fenomenul de condensare
ori de câte ori suprafeţele (exemplu suprafeţe de metal expuse aerului) sunt mai reci decât
temperatura mediului. Toţi conectorii ce ar putea fi afectaţi datorită condensării vor fi protejaţi
cu bandă adezivă pentru a preveni contactul acestora cu umezeala. Umezeala excesivă trebuie
îndepărtată de pe conectorii de antenă pentru a nu se deforma.
Electricitatea statică este răspândită în deşert. Este cauzată de numeroşi factori, cum este cazul
particulelor de praf transportate de vânt. Umiditatea extrem de redusă contribuie la descărcări
statice între particulele încărcate. Se recomandă acoperirea muchiilor antenelor pentru atenuarea
descărcărilor statice cauzate de vânt şi utilizarea frecvenţelor de lucru mari deoarece zgomotul
cauzat de electricitatea statică se atenuează odată cu creşterea frecvenţei.
În medii cu vegetaţie densă
Climatul şi densitatea vegetaţiei pot limita performanţele comunicaţiilor radio în gama VHF.
Vegetaţia densă acţionează ca un ecran de absorbţie pentru energia de radiofrecvenţă polarizată
vertical, ceea ce reduce considerabil distanţa de legătură. Pentru îmbunătăţirea comunicaţiilor
radio în astfel de medii se recomandă:
a) amplasarea antenelor, pe cât posibil, în zone şi pe înălţimi cât mai mari;
b) poziţionarea cablurilor şi a conectorilor de antenă fără contact cu solul pentru a reduce
efectele umezelii;
c) îndepărtarea vegetaţiei din locul de instalare a antenei;
d) folosirea antenelor cu polarizare orizontală deoarece vegetaţia, mai ales dacă este umedă,
acţionează ca un ecran polarizat pe verticală şi absoarbe o mare parte a semnalului polarizat;
e) creşterea randamentului în procesul de alocare a resursei radio (de exemplu folosirea modului
de lucru fix secretizat sau salt de bandă îngustă).

În medii cu temperaturi extrem de scăzute

(1) Particularităţile comunicaţiilor radio în condiţii de temperaturi extrem de scăzute sunt:
a) cerinţe speciale de funcţionare pentru echipamentele radio şi sursa de alimentare (baterie);
b) condiţii de lucru grele pentru operatori (în mod special în faza de instalare a mijloacelor);
c) îngheţul şi stratul gros de zăpadă conduc la o împământare redusă;

63 din 88
 d) probleme cu privire la transportul mijloacelor şi adăpostul personalului.
Pentru îmbunătăţirea comunicaţiilor radio în astfel de medii se recomandă:
a) în faza de instalare a mijloacelor, secţiunile catargului şi cablurile de antenă trebuie să fie
mânuite cu grijă, deoarece devin fragile la temperaturi extrem de scăzute;
b) ori de câte ori este posibil, cablurile de antenă trebuie întinse aerian pentru a preveni
deteriorarea acestora de zăpadă şi ger;
c) folosirea ancorelor de nailon faţă de cele de bumbac sau cânepă, deoarece ancorele de nailon
nu absorb atât de repede umezeala şi e mai puţin probabil să îngheţe şi să se rupă;
d) antenele trebuie să fie prevăzute cu ancore, ţăruşi şi suporturi suplimentare pentru a rezista la
vânt puternic şi depuneri de zăpadă şi gheaţă;
e) folosirea unor contragreutăţi dispuse la o înălţime suficient de mare de pământ pentru a nu fi
acoperite de zăpadă în scopul compensării efectelor de atenuare a slabei conductivităţi electrice a solului
îngheţat şi acoperit cu un strat de zăpadă;
f) înainte de exploatare, staţia radio şi bateria (sursa de alimentare) trebuie să fie încălzite (este
indicată acoperirea acestora cu pături);
g) expunerea mijloacelor în mediu exterior numai dacă este cazul.

În zone montane

(1) Zonele montane, ca urmare a cerinţelor legăturilor VHF de vizibilitate directă, restricţionează
posibilitatea alegerii locului de instalare pentru mijloacele radio.
Organizarea unor astfel de reţele este şi mai dificilă în condiţii de temperaturi scăzute. În scopul
creşterii distanţei de legătură sau asigurării accesului abonaţilor între diferite grupuri de utilizatori
din cadrul reţelei radio este indicat a fi folosit principiul retranslaţiei.
În mediul urban

(1) Comunicaţiile radio în mediile urbane implică probleme speciale, unele dintre ele fiind
similare celor întâlnite în zonele montane. Căile de emisie sunt deseori blocate de obstacole.
Datorită suprafeţelor pavate, conductivitatea electrică este scăzută. O altă problemă o constituie
interferenţa cu liniile electrice civile. Ca urmare, staţiile radio VHF nu sunt atât de eficiente în
zonele urbane faţă de zonele în care există vizibilitate directă.
O soluţie constă în folosirea principiului retranslaţiei în care problema organizării implică alegerea
corectă a locului de instalare pentru punctul de retranslaţie. Pentru a creşte distanţa de legătură se
recomandă folosirea modurilor de lucru eficiente spectral, frecvenţă fixă secretizat şi salt de bandă
îngustă, iar pentru mijloacele fixe utilizarea şi amplasarea pe înălţimi avantajoase din punct de
vedere al propagării.

În mediul CBRN
(1) O realitate a câmpului de luptă modern o constituie prezenţa armamentului nuclear, cu
aplicaţii într-un spectru larg, cuprinzând atât partea strategică cât şi cea tactică. Detonarea unei
arme nucleare provoacă o explozie mare, urmată de degajarea de căldură intensă şi radiaţii
puternice. Ionizarea atmosferei în urma unei explozii nucleare afectează comunicaţiile.
Comunicaţiile sunt afectate de impulsurile electromagnetice/ ElectroMagnetic Pulse/EMP produse
ca urmare a unei explozii nucleare sau a utilizării dispozitivelor generatoare de EMP. Impulsurile
electromagnetice sunt impulsuri puternice de radiaţie electromagnetică, mult mai puternice decât
impulsurile statice generate de fulger.
Sursa impulsului electromagnetic poate fi, nu numai explozia nucleară, ci şi nenucleară.
Impulsurile intense de energie de radiofrecvenţă obţinute prin explozie pot fi folosite pentru a
distruge sau degrada componentele electronice ale unui obiectiv.
(1) Eficienţa impulsurilor electromagnetice depinde de altitudinea la care se produce explozia,
astfel se poate aprecia că ele sunt semnificative la altitudini mici, până la 4 000 m şi altitudini
mari, peste 30 000 m şi mai puţin semnificative între aceste limite.

64 din 88
 În exploziile la altitudine mică, electronii, fiind foarte uşori, se deplasează mult mai rapid decât
atomii ionizaţi ce sunt îndepărtaţi din regiunea unde s-au format. Astfel se creează un câmp
electric foarte puternic, care ajunge la maximum de intensitate în 10 ns.
În acelaşi timp, pământul acţionează ca un conductor, permiţând electronilor să ajungă înapoi spre
punctul exploziei unde sunt concentraţi ionii pozitivi, ceea ce produce un câmp magnetic puternic
de-a lungul solului.
Forţa câmpului pentru exploziile terestre este mare doar în vecinătatea exploziei. Prin creşterea
puterii de emisie, efectele pot fi semnificative şi mai departe de zona de distrugere intensă.
Exploziile la altitudine mare produc impulsuri electromagnetice care sunt mult mai distructive,
deoarece razele gama direcţionate descendent întâlnesc straturi dense de aer. Sub bombă se
formează astfel o zonă ce se poate extinde la orizont, având o grosime de până la 80 km faţă de
centrul exploziei.
(1) Efectele acţiunii impulsurilor electromagnetice asupra comunicaţiilor sunt profunde şi greu
de anticipat.
Aceste impulsuri de mare intensitate se pot induce în echipamentele radio prin intermediul
antenelor, cablurilor de alimentare şi de intrare semnal. În interiorul echipamentului, impulsurile
electromagnetice pot distruge componentele electronice (tranzistoare, diode, circuite integrate),
pot topi condensatoarele electrice, inductoarele şi transformatoarele. Aşadar, impulsurile
electromagnetice pot distruge complet o staţie radio.
(1) Măsurile de apărare împotriva EMP constau în aplicarea unor măsuri specifice de
mentenanţă, în special prin ecranarea echipamentelor.
Dacă echipamentele radio nu se utilizează, toate antenele şi cablurile trebuie îndepărtate de la
echipament pentru a minimiza efectul EMP asupra lor. De asemenea este necesară luarea
măsurilor pentru a realiza împământarea corespunzătoare în scopul reducerii efectului EMP.

Protecţia muncii şi a mediului

Norme de securitate şi sănătate în muncă

Normele de securitate şi sănătate în muncă sunt reglementate în acte normative specifice iar
particularităţile sunt prevăzute în instrucţiunile de operare şi mentenanţă ale fiecărui mijloc de
comunicaţii şi informatică.
(1) Comandanţii de subunităţi sunt obligaţi să execute cu subordonaţii instructajul general şi
specific conform metodologiilor în vigoare.
(2) Operatorii radio ca membrii ai echipajelor autostaţiilor radio vor instala şi exploata aparatura
numai după luarea la cunoştinţă pe bază de semnătură despre normele de securitate, sănătate în muncă şi
PSI.
Pe timpul instalării, exploatării şi strângerii echipamentelor de comunicaţii şi informatică
operatorii vor respecta următoarele reguli:
a) tehnica de comunicaţii şi informatică va fi exploatată numai de către personalul care cunoaşte
modul de funcţionare al acesteia şi este specializat în acest sens;
b) legarea la pământ se va efectua mai întâi la priza de pământ şi apoi la mijlocul de comunicaţii
şi informatică; trebuie urmărit ca prizele de pământ să fie îngropate adânc, în locuri umede, iar legătura
dintre aparate şi prizele de pământ să fie cât mai bună; nu se vor folosi prize de pământ improvizate,
numai cele tip „burghiu” din completele mijloacelor de comunicaţii şi informatică; papucii de la capetele
conductoarelor de conectare a autospecialelor la prizele de pământ se strâng până la refuz cu piuliţele
fluture, de pe ţăruşii prizelor de pământ şi de pe panou; conectarea conductoarelor trebuie făcută numai
după ce au fost bine curăţate piuliţele fluture şi papucii; nu se admite folosirea conductoarelor
improvizate pentru legarea mijloacelor de comunicaţii şi informatică la prizele de pământ;
c) conectarea cablului de alimentare a autospecialelor de la reţea sau de la grupul electrogen se
execută, în mod obligatoriu, mai întâi la panoul de alimentare şi apoi la sursă;
d) mijloacele de comunicaţii şi antenele de orice fel nu se vor instala sub liniile electrice aeriene;
în cazul antenelor filare (fir înclinat, dipol simetric etc.) precum şi al cablurilor de legătură între antene şi
autostaţii/staţii, acestea vor fi dispuse perpendicular faţă de liniile electrice aeriene, la o distanţă mai mare
de 50 m;

65 din 88
 e) carcasele metalice ale grupurilor electrogene şi ale altor agregate, ale blocurilor redresoare şi
tablourilor de comandă se leagă în mod obligatoriu la pământ;
f) cablul de alimentare se va conecta mai întâi, la mijlocul de comunicaţii şi apoi la reţea;
conectarea cablului de alimentare la reţea sau grup electrogen se va face folosind mănuşile şi grătarele de
protecţie împotriva electrocutărilor; la autospeciale se vor aşeza, de asemenea, grătare în dreptul
panourilor de linii şi la uşa de intrare în dubă;
g) pe timpul conectării cablului la reţea sau grup militarul care execută această activitate va fi
supravegheat, de aproape, de al doilea militar, în măsură să acorde primul ajutor, în caz de accidentare,
celui care execută conectarea; este interzis personalului să se culce sub autostaţie;
h) pe timpul instalării şi strângerii antenelor se va folosi obligatoriu casca de protecţie;
i) pentru înlocuirea siguranţelor arse este obligatorie mai întâi deconectarea alimentării
aparatului respectiv;
j) verificarea aparatelor şi a cablurilor din completul unei autospeciale se execută stând cu
picioarele pe covorul de cauciuc;
k) se interzice intervenţia în schema de încărcare a acumulatoarelor, când aceasta este sub
tensiune;
l) se interzice apropierea sau atingerea instalaţiilor de antenă pe timpul lucrului în emisie a
mijloacelor radio/radioreleu/satelitare;
m) se interzice deconectarea simultană a cablurilor de la bornele (+) şi (-) ale acumulatoarelor,
după încărcare sau în timpul încărcării, cu ambele mâini;
n) la strângerea mijloacelor trebuie să se ia măsuri pentru ambalarea şi fixarea materialelor la
locurile de dispunere stabilite, astfel încât pe timpul deplasării să nu se producă pierderi, defecţiuni sau
accidente ale personalului;
o) cablurile de alimentare de la reţea se deconectează mai întâi de la reţea şi apoi de la panoul de
alimentare; cablul de alimentare de la grup se deconectează după oprirea grupului electrogen; dacă nu se
efectuează trafic pe traseu se deconectează toţi consumatorii din autospecială;
p) când staţiile radio lucrează din mers antenele se vor înclina pentru a se evita atingerea cu
reţelele electrice aeriene.
Pe timpul instalării, exploatării şi strângerii liniilor din cablu de campanie se vor respecta
următoarele reguli:
a) este interzisă agăţarea cablurilor de suporturile liniilor de înaltă tensiune sau ale reţelelor de
iluminat; uneltele care se folosesc de către militar: cazmale, târnăcoape, topoare, scări, să fie verificate
înainte de începerea lucrului;
b) traversarea liniilor de transport energie electrică să se facă îngropat sau pe pământ,
perpendicular pe acestea şi prin intervalul pe unde conductoarele lor nu prezintă noduri;
c) pe timpul lucrului la construcţia liniilor din cablu se va folosi trusa CLC care trebuie să aibă
scule şi alte accesorii cu mânere izolate.
(1) Întregul personal care încadrează şi deserveşte mijloace tehnice de comunicaţii şi informatică
este obligat să cunoască procedurile de acordare a primului ajutor în caz de producere a unor
accidente grave (electrocutare, arsuri, traumatisme, contuzii, plăgi etc.).
(3) Este obligatoriu ca la nivelul fiecărui element tehnic să existe trusă de prim ajutor dotată
corespunzător cu materiale, echipamente şi medicamente şi cu instrucţiuni de folosire a acestora, planşe
cu măsuri de prevenire a accidentelor la locul de muncă, cu măsuri de acordare a primului ajutor şi
numerele de telefon de la serviciile medicale de urgenţă şi de la punctul medical al unităţii din care face
parte elementul respectiv.
Măsurile de prim ajutor la locul accidentului trebuie acordate cât mai rapid cu putinţă şi trebuie
desfăşurate cu calm şi într-o succesiune logică. În toate cazurile de accidentare se va apela
serviciul medical de urgenţă şi se va transporta victima la cea mai apropiată facilitate medicală.
Acordarea primului ajutor va fi continuată până când victima îşi revine sau până la sosirea
medicului.

66 din 88
 Protecţia mediului înconjurător

(1) Protecţia mediului cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni ce se desfăşoară pentru păstrarea
echilibrului ecologic, prevenirea şi combaterea poluării, menţinerea şi ameliorarea factorilor
naturali de mediu din zonele de desfăşurare a operaţiilor. Pe timpul pregătirii şi desfăşurării
activităţilor, operatorii la staţiile radio cu salt de frecvenţă sunt obligaţi să respecte regulile de
protecţie a mediului pentru:
a) protejarea vegetaţiei de acţiunea distructivă a personalului şi tehnicii;
b) evitarea tăierii crengilor, copacilor, precum şi a distrugerii mugurilor, în scopul utilizării lor
pentru mascarea forţelor şi mijloacelor;
c) evitarea efectuării de lucrări genistice în zone naturale protejate;
d) recuperarea în totalitate a deşeurilor (ex. acumulatoare, materiale de întreţinere).
(3) Protejarea apelor se realizează prin:
e) interzicerea, în toate situaţiile, a deversării ori împrăştierii substanţelor chimice periculoase,
produselor petroliere sau toxice în apele de suprafaţă;
f) evitarea spălării autovehiculelor, blindatelor, recipientelor sau vaselor contaminate cu produse
chimice, petroliere sau toxice în apele de suprafaţă – această activitate se execută în locuri special
amenajate;
g) prevenirea infiltrării apelor reziduale în apele subterane;
h) interzicerea depozitării materialelor şi deşeurilor de orice natură în albii, pe malurile
cursurilor de apă şi ale lacurilor, pe plaje, pe faleze, baraje, diguri sau în zonele de protecţie a acestora.
(3) Protejarea solului şi a vegetaţiei se realizează prin:
a) deplasarea pe potecile, drumurile şi şoselele existente, evitându-se efectuarea unor noi trasee;
b) evitarea deplasărilor de forţe sau mijloace de transport pe vreme umedă pe drumuri
neamenajate;
c) evitarea arderii miriştilor, stufărişurilor sau a deşeurilor menajere şi a deşeurilor rezultate în
urma desfăşurării acţiunilor de luptă;
d) interzicerea efectuării de lucrări genistice în zonele de importanţă istorică, arheologică sau în
rezervaţii naturale.

67 din 88
 Caracteristici generale echipamentelor radio din compunerea autostaţiei Panther 2000

Gama de frecvenţă reprezintă domeniul de frecvenţă în care frecvenţa semnalului purtător de

radiofrecvenţă adoptă valori. Gama de frecvenţă este o gamă discretă şi poate fi apreciată cantitativ prin
valorile marginilor gamei de lucru (Fpmin – frecvenţa purtătoare minimă, Fpmax – frecvenţa purtătoare
maximă). Interoperabilitatea echipamentelor radio în gama US se bazează pe standardul NATO -
STANAG 4203, iar pentru echipamentele radio în gama UUS pe standardul NATO - STANAG 4204.
Ecartul de frecvenţă reprezintă pasul sau distanţa (ΔFp) dintre două frecvenţe de lucru
consecutive din gama de lucru. Cu cât valoarea ecartului este mai mică, cu atât exploatarea gamei de
lucru este mai bună, dar acest lucru conduce la creşterea complexităţii echipamentelor.
Echipamentele radio din gama HF (Panther 2000 H), lucrează în domeniul de frecvenţă 1,5 –
29,9999 MHz cu ecart de 100 Hz în modurile de lucru pe frecvenţă fixă şi 1,5 – 29,9999 MHz cu ecart de
1 kHz în modurile de lucru adaptive şi cu salt de frecvenţă.
În cazul echipamentelor radio din gama VHF (Panther 2000 V şi Panther 2000 V-EDR),
domeniul de lucru este 30 – 107,975 MHz pentru modurile de lucru frecvenţă fixă şi 30 – 87,975 MHz
pentru modurile de lucru cu salt de frecvenţă cu ecart de 25 kHz.
Numărul frecvenţelor de lucru reprezintă numărul total de frecvenţe din gama de lucru.
Cantitativ, numărul frecvenţelor de lucru poate fi apreciat cu relaţia:
F  Fp min
n  p max
Fp

Numărul de canale prestabilite reprezintă numărul total al spaţiilor de memorie în care

programatorul poate stoca/memora diferite configuraţii ale principalilor parametri de lucru ai staţiei
(frecvenţa de lucru, modul de lucru, cheile de salt, regimurile de putere etc.). Un număr mare de canale
prestabilite uşurează exploatarea echipamentului.
Puterea nominală la emisie reprezintă nivelul de putere (exprimat în W sau dBm) pentru
semnalul radiat de către antena emiţătorului radio. Bătaia staţiei realizată de emiţătorul radio reprezintă
distanţa maximă (exprimată de obicei în km) până la care legătura radio se păstrează la caracteristicile
nominale.
Distanţa de realizare a legăturii radio este determinată de tipul de propagare şi de următoarele
elemente:
a) puterea nominală a instalaţiei de emisie;
b) tipul de antenă utilizat;
c) frecvenţa de lucru;
d) condiţii de propagare pentru undele scurte (ziua, noaptea, condiţii atmosferice etc.);
e) natura terenului (şes, frământat, muntos, împădurit) pentru undele ultrascurte;
f) tipul modulaţiei folosite;
g) caracteristicile instalaţiei de recepţie;
Distanţa de legătură asigurată de echipamentele în gama US este de ordinul a sute de kilometrii
în condiţii normale de propagare ionosferică şi pe frecvenţe optim alese. Pentru echipamentele radio în
gama UUS, distanţa de legătură este în limita vizibilităţii directe. În general, la staţiile cu salt de
frecvenţă, distanţa de legătură este de ordinul a 10 km în modul de lucru salt de frecvenţă şi 20 – 30 km în
modul de lucru frecvenţă fixă.
Puterea armonicelor şi radiaţiilor parazite reprezintă nivelul de putere măsurat în antenă
pentru diferite componente spectrale perturbatoare. Componentele spectrale perturbatoare pot fi armonice
ale semnalului purtător generat sau alte combinaţii rezultate în procesul de prelucrare a semnalului în
instalaţia de emisie. Acest parametru mai poate fi exprimat ca fiind atenuarea (de obicei exprimată în
decibeli) introdusă de către instalaţia de emisie asupra armonicelor şi radiaţiilor parazite faţă de semnalul
de radiofrecvenţă emis, este în general, de cel puţin 60 dB. Componentele spectrale perturbatoare trebuie
luate în calcul de către organizatorul reţelelor radio în activitatea de alocarea a resurselor radio în scopul
asigurării compatibilităţii electromagnetice.

68 din 88
 Sensibilitatea reprezintă capacitatea receptorului de a asigura o recepţie corespunzătoare
pentru semnale de valori cât mai mici în antenă. Pentru o putere de emisie constantă, sensibilitatea are
influenţă asupra distanţei de legătură.
În aprecierea sensibilităţii trebuie luată în considerare acţiunea perturbaţiilor în procesul de
recepţie. Îmbunătăţirea sensibilităţii presupune posibilitatea recepţionării unor semnale cât mai mici la
borna de antenă. Acest lucru nu se poate rezolva numai prin amplificarea semnalului deoarece, odată cu
semnalul, sunt amplificate şi zgomotele. Dacă aceste zgomote au valori comparabile cu semnalul util,
atunci dispozitivele finale vor reproduce în mod eronat informaţia. Din această cauză, cantitativ,
sensibilitatea se apreciază ca fiind nivelul minim al puterii sau tensiunii semnalului util în antenă pentru
care la ieşire se asigură un raport semnal/zgomot impus.
Valoarea raportului semnal/zgomot la ieşire depinde de destinaţia liniei radio, de cerinţele
impuse asupra autenticităţii reproducerii informaţiei recepţionate, precum şi de modul de prelucrare al
semnalului în cadrul structurii instalaţiei de recepţie. Sensibilitatea se mai poate exprima şi în unităţi de
tensiune. Sensibilitatea instalaţiei de recepţie are influenţă asupra distanţei de legătură.
Selectivitatea reprezintă capacitatea receptorului de a separa semnalul util din multitudinea de
semnale şi perturbaţii de la intrarea sa. Valoarea selectivităţii poate fi apreciată cu ajutorul curbei de
răspuns a receptorului (de obicei exprimată în dB) în funcţie de frecvenţă.
Puterea nominală la recepţie (exprimată în W sau dBm) reprezintă puterea debitată de către
receptor în dispozitivul final (difuzor etc.). Coeficientul de distorsiuni caracterizează fidelitatea recepţiei
informaţiei. Între cele două mărimi există o legătură directă în sensul că mărirea puterii nominale la ieşire
conduce la mărirea coeficientului de distorsiuni.
Gama dinamică reprezintă raportul (de obicei exprimat în dB) dintre amplitudinea maximă şi
minimă a semnalului de intrare. Nivelul maxim este limitat de distorsiunile de neliniaritate maxim admise
de instalaţia de recepţie, iar nivelul minim este impus de valoarea sensibilităţii. În general, receptoarele au
valori pentru gama dinamică între 30 şi 60 dB.
Caracteristica de Squelch reprezintă aprecierea nivelului de zgomot sau raportului
semnal/zgomot în procesul de recepţie şi este folosită pentru aprecierea calităţii legăturii şi protecţia
operatorului prin suprimarea zgomotului de fond în regimul recepţie de serviciu. Influenţa mediului de
propagare asupra legăturii impune un control al calităţii liniei radio. Stabilirea caracteristicii de squelch în
aplicaţii are în vedere modul de lucru folosit. Astfel putem avea squelch analogic (tonal, de obicei 150 Hz
sau zgomot) şi squelch digital.

2 Moduri de lucru

Principalele moduri de lucru ale echipamentelor cu salt de frecvenţă din compunerea

autostaţiei radio Panther 2000 sunt clasificate după următoarele criterii:
a) după tipul informaţiei transmise: analogică - informaţia este reprezentată de semnalul vocal,
banda de bază considerată fiind 0,3 - 3,4 kHz; numerică - în acest caz, formatul informaţiei este numeric.
Informaţia poate proveni de la un terminal de date, viteza de transmitere obţinută fiind mică (16 kb/s). De
asemenea informaţia poate fi obţinută din semnalul vocal, transformarea în format numeric (cu o viteză
de 16 kb/s) realizându-se folosind modulaţia delta;
b) după securitatea informaţiei: necriptat - informaţia se transmite fără a fi codificată; transmisia
se poate realiza în format analogic (în clar) sau în format numeric; criptat (secretizat) - informaţia din
banda de bază este codificată în scopul creşterii protecţiei. Transmiterea se realizează numai în format
numeric.
c) după modul de variaţie a frecvenţei purtătoare: fix - transmiterea informaţiei se realizează pe o
frecvenţă purtătoare fixă; salt de frecvenţă - transmiterea informaţiei se realizează pe frecvenţe purtătoare
variabile pseudoaleator, în conformitate cu legea de salt. Informaţia este în format numeric, criptată sau
necriptată.
d) după modul de operare: simplex - acest mod de operare presupune lucrul atât la emisie, cât şi
la recepţie pe o singură frecvenţă şi reprezintă modul uzual în cazul reţelelor radio; semiduplex - acest
mod de operare este folosit în direcţii radio şi presupune utilizarea unei frecvenţe de emisie şi a unei

69 din 88
frecvenţe de recepţie; scanare - acest mod de operare este utilizat în activitatea de monitorizare
(supraveghere) a unor canale radio pe frecvenţe fixe.

Staţia radio Panther 2000 H

Modurile de lucru specifice staţiei radio Panther 2000 H sunt următoarele:

a) – fonie MA cu BLS/Upper Side Band/USB;
b) – fonie MA cu BLI/Lower Side Band/LSB;
c) – telegrafie auditivă cu manipulare în amplitudine/Tg.Mp.A. cu BLS/Upper Continuous
Wave/UCW;
d) – telegrafie auditivă cu manipulare în amplitudine/Tg.Mp.A. cu BLI/Lower Continuous
Wave/LCW;
e) – frecvenţă fixă adaptivă – reţea/Adaptive Fixed Frequency/AFF-n;
f) – frecvenţă fixă adaptivă – direcţie/Adaptive Fixed Frequency/AFF-p;
g) – salt de frecvenţă adaptiv – reţea/Hopping/HOP-n;
h) – salt de frecvenţa adaptiv – direcţie/Hopping/HOP-p;
i) – salt de frecvenţa neadaptiv/Hopping/HOP – local sau normal.
În modurile de lucru 0-3 (MA cu BLS, MA cu BLI, telegrafie auditivă cu manipulare în
amplitudine/Tg.Mp.A. cu BLS, telegrafie auditivă cu manipulare în amplitudine/Tg.Mp.A. cu BLI) staţia
utilizează transmisiile cu BLU cu purtătoarea suprimată. Se pot realiza transmisii vocale, telegrafice şi
transmisii de date. Frecvenţa afişată pe display este cea a purtătoarei suprimate. În fonie şi telegrafie
auditivă/cod morse, staţia este compatibilă cu staţiile radio analogice din gama undelor scurte.
Staţia poate lucra în simplex sau semiduplex (simplex pe două frecvenţe, emisie şi recepţie).
Pentru lucrul în semiduplex sunt necesare două canale, unul pentru emisie şi unul pentru recepţie. Staţia
nu are încorporate facilităţi de secretizare, acestea sunt asigurate de un echipament extern numit
secretizor, disponibil doar în varianta vehiculară în compunerea autostaţiilor radio.
În modurile de lucru 0-3 staţia poate lucra în regim de CĂUTARE/SCANARE. În acest mod de
lucru operatorul poate creşte sau descreşte frecvenţa afişată pe display în trepte de 100 sau 200 Hz. De
asemenea, în aceste moduri de lucru, staţia poate lucra cu sau fără squelch.
În modurile de lucru 4-5 (frecvenţă fixă adaptivă-reţea/AFF-n, frecvenţă fixă adaptivă –
direcţie/AFF-p) staţia lucrează pe frecvenţă fixă adaptivă, în reţea sau în direcţie. Un sistem HF adaptiv
permite evaluarea unui set de frecvenţe presetat, în vederea alegerii celei mai „curate” frecvenţe pentru
lucru.
Staţia radio utilizează tehnica monitorizării pasive, astfel, pe timpul cât se află în stand-by
(staţia este alimentată, dar nu emite şi nu recepţionează), staţia evaluează prin “ascultare” calitatea unui
set de frecvenţe presetate de către programator. Setul de frecvenţe poate fi generat în două moduri:
automat sau manual.
În cazul generării automate de către staţie a setului de frecvenţe adaptive, operatorul introduce o
singură frecvenţă, numită frecvenţă centrală. Staţia va alege alte 14 frecvenţe dispuse simetric faţă de
frecvenţa centrală (7 superioare şi 7 inferioare), cu un ecart constant.
În cazul generării manuale, operatorul introduce un set de până la 15 frecvenţe pentru a fi
monitorizate şi utilizate în modul adaptiv. Aceste frecvenţe nu trebuie să mai respecte condiţiile de ecart
ale setului automat.
Pentru lucrul în modurile 4-5 mai este necesară introducerea unui cuvânt de cod. Acesta poate
fi generat în două moduri:
a) automat de către staţii – pentru aceasta, staţia dispune de 30 de asemenea cuvinte de cod
prememorate (la aceeaşi frecvenţă centrală, staţia va genera întotdeauna acelaşi cuvânt de cod);
b) manual de către utilizator – operatorul poate introduce manual cuvântul de cod, sub forma
unei cifre, ce poate lua valori de la 0 la 4.
În situaţia în care se lucrează cu set de frecvenţe introdus manual, este obligatoriu ca şi cuvântul
de cod să fie introdus tot manual.
În cazul lucrului pe set automat, pot exista situaţii în care frecvenţele inferioare au un ecart, iar
cele superioare un alt ecart. Aceasta se întâmplă în cazul în care frecvenţa centrală este aleasă la
interferenţa între două subgame.
70 din 88
 De asemenea, exista situaţii în care frecvenţa centrală este prea apropiată de capetele de bandă,
astfel încât de la ea în sus sau de la ea în jos nu se mai pot genera încă 7 frecvenţe. În acest caz frecvenţa
respectivă nu va mai fi centrală, ci va fi inclusă în setul adaptiv automat, care trebuie să conţină
obligatoriu 15 frecvenţe.
În modul de lucru AFF-n, utilizat de regulă în reţele radio, în momentul trecerii în emisie, staţia
care a iniţiat legătura sincronizează automat toate celelalte staţii ale reţelei, printr-un pachet de date, pe
frecvenţa aleasă de ea ca fiind cea mai “curată”.
Transmiterea pachetului de date de sincronizare se face pe rând pe fiecare frecvenţă din setul
adaptiv, pentru ca nici una din staţiile reţelei să nu fie omisă (aceasta deoarece frecvenţa aleasa de staţia
transmiţătoare poate să difere de frecvenţele alese de celelalte staţii).
Procesul sincronizării este marcat în microreceptorul staţiei transmiţătoare de o serie de “bip”-
uri. La terminarea lor sincronizarea este terminată şi se poate vorbi. În continuare traficul se va desfăşura
pe frecvenţa aleasă de staţia care a iniţiat legătura.
În modul de lucru AFF-p, utilizat la lucrul în direcţie, atunci când distanţa între corespondenţi
este mare, iar condiţiile de propagare sunt sensibil diferite în cele două capete ale direcţiei, în momentul
trecerii în emisie staţia transmiţătoare transferă staţiei receptoare propria frecvenţă curată pentru recepţie.
Staţia receptoare răspunde automat, tot printr-un pachet de date, pe această frecvenţă,
transferând la rândul ei staţiei transmiţătoare propria frecvenţă curată pentru recepţie. În continuare,
traficul se va desfăşura în semiduplex, pe frecvenţele curate pentru recepţie ale celor doi corespondenţi.
În timp ce, la lucrul în AFF-n pentru stabilirea legăturii nu este necesar un răspuns al staţiilor
receptoare, la lucrul în AFF-p dacă acest răspuns nu este primit, legătura nu se realizează. Acest fenomen
este marcat în microreceptorul staţiei care a iniţiat legătura, de prelungirea continuă a bip-urilor. De
aceea, operatorii trebuie instruiţi ca, în situaţia în care bip-urile se prelungesc mai mult de 2 minute să
renunţe la legătură, deoarece corespondentul, dintr-un motiv sau altul, nu răspunde.
În aceste două moduri de lucru dacă intervine în timp o degradare a convorbirii datorită
modificării condiţiilor de propagare, operatorul poate renunţa la frecvenţa aflată în lucru, staţia
furnizându-i automat o noua frecvenţă din setul adaptiv.
O legătură stabilită în AFF rămâne conectată pentru un timp de „tăcere radio” programat de
operator între 30 şi 599 s, după care se deconectează automat. În acest caz, pentru stabilirea unei noi
legături este necesară o nouă sincronizare. Dacă timpul de menţinere nu a fost programat, el va fi implicit
de 45 s.
În modurile de lucru 6-8 (salt de frecvenţă adaptiv – reţea/HOP-n, salt de frecvenţa adaptiv –
direcţie/HOP-p, salt de frecvenţa neadaptiv/Hopping/HOP – local sau normal) staţia execută salt de
frecvenţa cu o viteză de 10 salturi/sec (20 de salturi pe timpul sincronizării iniţiale). Modurile 6 şi 7
reprezintă saltul adaptiv în reţea şi direcţie, iar modul 8 reprezintă saltul normal (neadaptiv).
În modul de lucru 8, staţia execută salt de frecvenţa pe un set de frecvenţe de bază, care poate fi
format din 32, 64 sau 128 de frecvenţe. Acest set de frecvenţe poate fi generat în două moduri: automat
sau manual.
În situaţia generării automate de către staţie a setului de salt, operatorul introduce numai
frecvenţa de referinţă; celelalte 31, 63 sau 127 de frecvenţe se vor dispune automat în jurul frecvenţei
centrale, cu un ecart constant (Error! Reference source not found.).
Deoarece nu este posibilă selectarea frecvenţelor de salt în afara limitelor benzii de lucru (1,5 –
29,9999 MHz), frecvenţa centrală trebuie aleasă în banda 1,5640 – 29,7430 MHz. Valoarea exactă a
setului de salt de bază generat automat depinde de subgama din care face parte frecvenţa de referinţă,
tipul de bandă şi antena folosită. La lucrul în salt de frecvenţă, pe display este afişată frecvenţa de
referinţă cea care a fost programată de către operator.
În situaţia generării manuale a setului de salt, operatorul trebuie să respecte următoarele reguli:
a) în set nu pot fi introduse decât 31, 63 sau 127 de frecvenţe, plus frecvenţa de referinţă, pentru
a forma un total de 32, 64 sau 128 de frecvenţe;
b) toate frecvenţele introduse trebuie să fie diferite;
c) diferenţa/ecartul între cea mai mare şi cea mai mică frecvenţă introdusă nu trebuie să fie mai
mare de 2 MHz.
În modurile de lucru 6 şi 7 staţia lucrează în salt de frecvenţă adaptiv în reţea sau direcţie,
utilizând tehnica folosita în modurile de lucru „frecvenţă fixă adaptivă“. Aceste moduri au ca principală
particularitate faptul că nu utilizează întreg setul de salt de bază, ci numai un subset din acesta, subset

71 din 88
format din frecvenţele cele mai „curate”, ceea ce conduce la creşterea considerabilă a calităţii audiţiei.
Valoarea acestui subset depinde de parametrii zi/noapte programabili de către operator.
În modul de lucru HOP-n, pe parametrul ZI, staţia utilizează numai 25% din setul de salt de
bază, iar pe parametrul NOAPTE numai 12,5% din setul de bază.
În modul de lucru HOP-p, pe parametrul ZI, staţia utilizează 25% din setul de bază, în subgama
1,5 – 7,5 MHz şi 12,5% din setul de bază, în subgama 12,5 – 29,9999 MHz. Pe parametrul NOAPTE
utilizează 12,5% din setul de bază în toată gama de lucru.
O reţea de staţii Panther 2000 H ce lucrează în salt de frecvenţă presupune obligatoriu o
singură staţie principală/MASTER şi una sau mai multe staţii secundare/SLAVE.
Staţia MASTER este cea care execută sincronizarea iniţială a reţelei de salt, prin apăsarea şi
menţinerea apăsată a clapei microreceptorului.
Sincronizarea reţelei este un proces care suferă degradări dacă staţia MASTER nu emite
perioade lungi de timp. Ea se reface însă cu fiecare nouă transmisie a acesteia. Dacă, în decurs de 48 de
ore, staţia MASTER nu efectuează nicio transmisie, sincronizarea se pierde, iar pentru stabilirea legăturii
în salt de frecvenţă, va fi nevoie de o nouă sincronizare. Dacă staţia radio este oprită, sincronizarea se mai
menţine aproximativ 3 minute, după care se pierde.
În modul de lucru HOP-n, pe timpul sincronizării iniţiale staţia MASTER transferă, printr-un
pachet de date, celorlalte staţii din reţea propriul subset de frecvenţe „curate”, generat automat de staţie în
urma monitorizării pasive a setului de salt.
Ca şi în cazul lucrului în AFF-n, procesul de sincronizare este marcat în microreceptorul staţiei
MASTER de o serie de bip-uri. La terminarea lor, sincronizarea este încheiată şi se poate executa trafic.
Convorbirea se va desfăşura pe subsetul de frecvenţe ales de staţia MASTER.
În modul de lucru HOP-p, staţiile îşi transferă reciproc subseturile de frecvenţe curate, astfel
încât la terminarea sincronizării se va lucra în semiduplex, în salt de frecvenţă, fiecare staţie emiţând pe
subsetul de frecvenţe curate al celeilalte. Rămâne valabilă situaţia prelungirii continue a bip-urilor, în
cazul în care staţia SLAVE, dintr-un motiv sau altul, nu răspunde.
La lucrul în salt de frecvenţă, din raţiuni de ordin tactic sau tehnic (evitarea bruiajului sau a
interferenţelor cu celelalte reţele proprii) anumite benzi de frecvenţă sau numai anumite frecvenţe pot fi
barate/interzise. Odată programate aceste benzi interzise de către operator, ele nu vor fi utilizate de staţie
în salt. La programarea lor trebuie avute în vedere câteva reguli:
a) se pot interzice până la 100 de benzi/frecvenţe;
b) orice frecvenţă barată are efect de interzicerea şi asupra tuturor frecvenţelor mai mici cu 6
kHz şi/sau mai mari cu 3 kHz decât aceasta;
c) orice bandă de frecvenţă barată are efect de interzicere şi asupra tuturor frecvenţelor mai mici
cu 3 kHz de limita inferioară a acesteia;
d) când se lucrează cu set de salt introdus manual de către utilizator, numărul maxim de
frecvenţe ce pot fi barate este de 16 frecvenţe la un set de 32 frecvenţe de salt sau 32 frecvenţe la un set
de 64/128 frecvenţe de salt.
Pentru lucrul în salt de frecvenţă staţiile trebuie programate cu chei de salt. Acestea sunt formate
din 5 grupe a câte 5 cifre fiecare grupă, având valori de la 0 la 7. Dintre aceste grupe, 4 sunt individuale
pentru fiecare din cele 100 de canale în parte, iar a 5-a este comună pentru toate canalele.
Condiţiile minime obligatorii pentru ca două sau mai multe staţii să poată lucra în salt de
frecvenţă sunt următoarele:
a) acelaşi tip de salt;
b) aceeaşi frecvenţă de referinţă;
c) aceleaşi frecvenţe specificate;
d) aceleaşi chei de salt;
e) aceleaşi benzi/frecvenţe interzise sau deloc;
f) sa aibă aceeaşi bandă de salt (îngustă sau largă);
g) la saltul adaptiv staţiile să fie setate cu aceiaşi parametrii zi/noapte şi să aibă aceeaşi
configuraţie a timpului (an, lună, zi, oră, minut);
h) staţiile trebuie să fie sincronizate.
Dacă pe timpul traficului în modul de lucru salt de frecvenţă adaptiv, calitatea legăturii se
degradează datorită schimbării condiţiilor de propagare, operatorul are posibilitatea să renunţe la subsetul
de salt aflat în lucru, iar staţia va furniza un nou subset de frecvenţe curate.

72 din 88
 De asemenea, în salt de frecvenţă staţia dispune şi de facilitatea lucrului selectiv care presupune
trei aspecte:
a) adresa proprie – orice staţie poate fi setată cu o adresă proprie, formată din 2 cifre ce pot lua
valori de la 00 la 14.
b) comunicaţia selectivă – pe baza adreselor proprii, două staţii dintr-o reţea pot intra în
comunicaţie selectivă. Celelalte staţii ale reţelei nu vor putea recepţiona emisiile staţiilor angajate în
această comunicaţie (se poate trece astfel foarte uşor de la lucrul în reţea la lucrul în direcţie).
interzicerea unei staţii din reţea – pe baza adreselor proprii, în situaţia în care există indicii că una din
staţiile din reţea a fost capturată, ea poate fi interzisă de către toate celelalte staţii. Emisiile staţiilor reţelei
nu vor mai putea fi recepţionate de către staţia interzisă.
2 Instalarea autostaţiei radio
Instalarea autostaţiei radio Panther 2000 cuprinde totalitatea activităţilor desfăşurate de echipaj
în vederea îndeplinirii unei misiuni. Misiunea echipajului autostaţiei radio poate fi operativă sau cu scop
de antrenament în cadrul unui exerciţiu şi se transmite şefului de echipaj de către comandantul de
subunitate/ şeful centrului de comunicaţii prin Ordinul de acţiune/instalare.
Activităţile de pregătire şi instalare a autostaţiei într-un raion ordonat se desfăşoară pe etape
astfel:
a) pregătirea pentru deplasare;
b) deplasarea în raionul de instalare
c) pregătirea pentru instalare;
d) instalarea autostaţiei în raion.
1 Pregătirea pentru deplasare
Înainte de dislocarea autostaţiei în raionul de instalare, şeful de echipaj împreună cu membrii
echipajului desfăşoară următoarele activităţi:
a) verifică starea de funcţionare a aparaturii, inventarul autostaţiei şi existenţa pieselor de
schimb;
b) verifică dispunerea şi fixarea corectă a aparaturii în conformitate cu specificaţiile tehnice ale
autostaţiei;
c) verifică starea de funcţionare a grupului electrogen şi aprovizionarea cu carburant a acestuia;
d) verifică nivelul uleiului de la motor şi a combustibilului din rezervor iar la nevoie se fac
completări;
e) verifică starea alternatoarelor şi tensiunea de încărcare a bateriilor de acumulatori;
f) verifică existenţa şi fixarea corespunzătoare a uneltelor genistice şi a mijloacelor de stingere a
incendiilor;
g) întocmeşte extrase din documentele de conducere ale comunicaţiilor;
h) verifică existenţa, completarea şi avizarea documentelor de transport, evidenţă şi de
exploatare.
Pentru asigurarea comunicaţiilor pe timpul deplasării cu staţiile radio Panther 2000 H sau
Panther 2000 V (EDR), înainte de dislocarea în raion se vor instala:
a) antena baston pentru staţia radio HF, montată pe suportul de antena din partea stângă;
b) antena baston de bandă largă pentru staţia radio VHF, montată pe suportul de antena din
partea dreaptă.
În cazul lucrului din mers antenele baston sunt înclinate sub diferite unghiuri aceasta
influenţând caracteristica de directivitate a acestora, înălţimea efectivă a antenelor fiind în acest caz mai
mică şi, implicit, mai redusă va fi şi bătaia staţiilor. Pentru protejarea la rupere a antenelor baston în
timpul deplasării este necesară înclinarea şi ancorarea acestora de platforma auto.

2 Deplasarea în raionul de instalare

Echipajul autostaţiei radio execută deplasarea în raionul de instalare, organizat în cadrul

plutonului/companiei, în coloană prin procedeul marşului pe autovehicule, pe timp de zi, noaptea sau în
alte condiţii de vizibilitate redusă.

73 din 88
 Comandantul de subunitate transmite şefului de echipaj Ordinul de marş în scopul deplasării
echipajului şi autostaţiei radio în raionul de instalare în vederea îndeplinirii misiunii. Ordinul de marş
include de regulă: schema itinerarului de marş, punctul iniţial şi punctul final, ordinea de marş, viteza
maximă, intervalele între vehicule, modul de realizare a zonei de dispunere şi ordine pentru activităţi
ulterioare.
Pe timpul deplasării autostaţiei radio pe căile de comunicaţii rutiere, şeful de echipaj şi membrii
acestuia sunt obligaţi:
a) să respecte regulile privind circulaţia pe drumurile publice;
b) să respecte vitezele de deplasare în funcţie de teren;
c) să respecte itinerarul de marş, ordinea în coloană şi intervalele dintre vehicule;
d) să evite trecerea pe sub linii de înaltă tensiune situate la distanţă mică faţă de sol.
Dislocarea autostaţiei radio Panther 2000 la distanţe mari (teatru de operaţii, exerciţii
multinaţionale) se poate face îmbarcată pe platforme de transport rutiere, feroviare, aeriene sau navale.

3 Pregătirea pentru instalare

La sosirea în raionul de instalare, şeful echipajului autostaţiei radio Panther 2000 execută
următoarele activităţi:
a) verifică armamentul, tehnica şi materialele din dotare;
b) aplică măsurile de mascare şi de protecţie a forţelor şi mijloacelor;
c) participă la recunoaşterea raionului de instalare şi propune locul de instalare a autostaţiei;
d) îşi însuşeşte misiunea şi ordinul de acţiune transmis de şeful centrului de comunicaţii sau
comandantul de subunitate;
e) execută orientarea tactică şi topogeodezică a personalului subordonat;
f) transmite ordinul de instalare echipajului şi conduce activităţile pe timpul instalării autostaţiei
radio.
Pentru evitarea producerii de accidente, de pierderi materiale şi distrugerea tehnicii, înainte de
începerea oricărei activităţi practice, şeful de echipaj va prelucra cu toţii membri echipajului măsurile de
securitate şi sănătate în muncă.
Alegerea locului de instalare a autostaţiei radio se face pe timpul executării recunoaşterii
raionului de instalare. Locul de instalare a autostaţiei trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să permită accesul, instalarea, mascarea şi intrarea în funcţiune a mijloacelor radio în timp
oportun;
b) să permită instalarea tuturor tipurilor de antene din completul autostaţiei cu respectarea
regulilor privind propagarea undelor electromagnetice în gama HF şi VHF;
c) să permită interconectarea, racordarea oportună şi cu forţe minime la elementele centrului de
comunicaţii;
d) să asigure dispersarea mijloacelor radio în cadrul raionului în scopul evitării influenţării
reciproce (atunci când se instalează grupuri de mijloace radio);
e) să asigure realizarea măsurilor pentru protecţia forţelor şi mijloacelor de comunicaţii;
f) să asigure conectarea la sursele de electroalimentare (reţeaua electrică);
g) în cazul instalării în adăpost acesta trebuie să aibă adâncimea de cel puţin 0,5 – 1 m mai mare
decât înălţimea autostaţiei şi lăţimea de cel puţin 3,5 m, să fie prevăzută cu rampe de acces;
h) se va evita instalarea autostaţiei radio în apropierea surselor de transport al energiei electrice,
în apropierea zonelor industriale (ca surse perturbatoare) şi obiectivelor economice importante (ţinte
importante pentru inamic).

74 din 88
 3 Măsuri de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a forţelor specifice echipajului autostaţiei radio

1 Siguranţa

Siguranţa autostaţiei radio se organizează în scopul preîntâmpinării unui atac prin surprindere şi
interzicerii pătrunderii grupurilor de cercetare-diversiune ale inamicului, sau a elementelor teroriste în
raionul de dispunere/instalare, asigurând condiţii pentru îndeplinirea întocmai a misiunii de luptă.
Siguranţa se realizează prin măsuri de observare, pază şi alertare, folosindu-se elemente de
siguranţă (observatori, santinele, patrule). Siguranţa raionului de dispunere se organizează conform
planului pazei şi apărării centrului de comunicaţii şi informatică şi a măsurilor suplimentare luate de şeful
de echipaj, prin planul pazei şi apărării apropiate a autostaţiei.
2 Protecţia electronică

Protecţia electronică reprezintă ansamblul măsurilor care se iau în scopul asigurării funcţionării
fără întrerupere a mijloacelor electronice proprii. Protecţia electronică cuprinde mascarea şi
dezinformarea electronică, asigurarea compatibilităţii electromagnetice a mijloacelor de comunicaţii şi
informatică proprii, protecţia împotriva bruiajului, descoperirea, neutralizarea, distrugerea şi interdicţia
utilizării mijloacelor electronice ale inamicului.
3
4 Protecţia informaţiilor

Protecţia informaţiilor cuprinde: securitatea informaţiilor, securitatea fizică, securitatea

personalului, securitatea procedurilor şi securitatea documentelor.
5
6 Mascarea

Mascarea se execută în scopul camuflării forţelor, a reducerii efectelor ADMCBRN şi a

sistemelor incendiare, asigurării secretului asupra pregătirii şi ducerii operaţiilor, inducerii în eroare a
inamicului privind pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor, natura şi valoarea forţelor, tipul lucrărilor şi
raioanele unde se execută acestea.
Mascarea forţelor şi mijloacelor de comunicaţii şi informatică se organizează şi se execută pe
baza Ordinului pentru comunicaţii şi informatică .
Pentru executarea mascării autostaţiei radio instalată într-o anumită zonă se folosesc mijloacele
artificiale de mascare din înzestrare, sau se vor exploata proprietăţile naturale de mascare a terenului.
Mascarea radio, ca parte integrantă a mascării operative, se organizează în scopul inducerii în
eroare a inamicului şi pentru ascunderea locului de dispunere şi a activităţii mijloacelor
radioelectronice proprii.
7 Protecţia genistică

Protecţia genistică cuprinde ansamblul acţiunilor şi lucrărilor planificate şi executate, în folosul

propriu, de către toate forţele participante la desfăşurarea operaţiilor pe timp de pace, în situaţii de criză şi
la război, pentru menţinerea capacităţii de luptă, protejarea personalului şi tehnicii împotriva loviturilor de
orice gen executate de inamic şi pentru întârzierea şi interzicerea acţiunilor acestuia.
Măsurile de asigurare genistică se execută de către membrii echipajului care pot primi în
întărire/sprijin personal specializat. Pentru executarea lucrărilor genistice se folosesc uneltele genistice
din înzestrarea subunităţii şi mijloacele mecanizate puse la dispoziţie - când este posibil.

75 din 88
 8 Protecţia EOD

Protecţia EOD/Explosive Ordnance Disposal reprezintă totalitatea măsurilor stabilite de

structurile EOD şi a acţiunilor desfăşurate de către acestea, pentru asigurarea operaţiilor militare specifice
luptei armate/de stabilitate şi sprijin şi de protejare a personalului participant prin neutralizarea şi/sau
distrugerea muniţiei neexplodate/Unexploded Ordnance/UXO, precum şi a dispozitivelor explozive
improvizate/Improvised Explosive Device/IED.
9 Protecţia antiaeriană

Apărarea antiaeriană se desfăşoară în scopul prevenirii, acoperirii şi apărării

dispozitivelor/obiectivelor şi menţinerii capacităţii operaţionale a forţelor, asigurării securităţii în spaţiul
aerian, în zona de responsabilitate împotriva cercetării şi loviturilor executate din aer, precum şi pentru
nimicirea mijloacelor de atac aerian la joasă înălţime ale inamicului.
Apărarea antiaeriană se realizează prin măsuri generale de siguranţă antiaeriană active şi pasive.
10 Apărarea CBRN

Apărarea chimică, biologică, radiologică şi nucleară/CBRN este o componentă a protecţiei

forţelor şi a sprijinului acţiunilor acestora pentru asigurarea libertăţii de acţiune în mediile cu riscuri
CBRN. Aceasta cuprinde ansamblul activităţilor, măsurilor şi acţiunilor planificate, organizate, coordonate
şi controlate la nivelul comenzii grupei de comunicaţii şi informatică pentru protejarea,
menţinerea/refacerea capacităţii operaţionale şi amplificarea capabilităţii forţei în scopul îndeplinirii
misiunilor şi eficientizării operaţiilor în condiţii/medii CBRN, ale producerii evenimentelor altele decât
atacul/ EADA şi teroriste.
Măsurile principale de apărare CBRN la a căror realizare participă subunităţile de comunicaţii şi
informatică sunt: evitarea/prevenirea CBRN, protecţia CBRN, decontaminarea radiologică, biologică,
chimică/RBC şi mascarea cu aerosoli.
11 Protecţia medicală

Întregul personal care încadrează şi deserveşte autostaţia radio este obligat să cunoască
procedurile de acordare a primului ajutor în caz de producere a unor accidente grave (electrocutare,
arsuri, traumatisme, contuzii, plăgi etc.).
Este obligatoriu ca la nivelul autostaţiei radio să existe trusa de prim ajutor dotată corespunzător
cu materiale, echipamente şi medicamente şi cu instrucţiuni de folosire a acestora, planşe cu măsuri de
prevenire a accidentelor la locul de muncă, cu măsuri de acordare a primului ajutor şi numerele de telefon
de la serviciile medicale de urgenţă şi de la punctul medical al unităţii din care face parte elementul
respectiv.
Măsurile de prim ajutor la locul accidentului trebuie acordate cât mai rapid cu putinţă şi trebuie
desfăşurate cu calm şi într-o succesiune logică
12 Locul şi rolul autostaţiei radio în sistemul de comunicaţii

În raport cu misiunea subunităţii în dotarea căreia se află, autostaţia radio Panther 2000 este
parte componentă a unui subsistem radio de nivel tactic, operativ sau strategic din compunerea sistemului
de comunicaţii şi informatică.
Autostaţia radio asigură infrastructura necesară comunicaţiilor de voce şi de date în sprijinul
comenzii şi controlului forţelor la pace, în situaţii de criză şi la război.
Staţia radio HF din compunerea autostaţiei Panther 2000 este utilizată pentru realizarea
legăturilor pe distanţe medii şi lungi în reţelele radio de campanie, având avantajul că asigură o rază mare
de acoperire, peste limita vizibilităţii directe, utilizând reflexia ionosferică, prezintă simplitate în
exploatare şi costuri reduse faţă de alte categorii de mijloace care asigură legături similare (ex. legăturile
satelitare).
76 din 88
 În banda HF, comunicaţiile radio se realizează prin unde terestre şi/sau prin unde
spaţiale/reflectate, lărgimea de bandă disponibilă este limitată la canale de 3 kHz pentru reducerea
zgomotului, fapt ce impune utilizarea modulaţiei în banda laterală unică/Single-Side Band/SSB pentru
transmiterea vocii.
Staţiile radio VHF din compunerea autostaţiei Panther 2000 sunt utilizate pentru realizarea
legăturilor pe distanţe scurte în reţelele radio de campanie, având avantajul că asigură comunicaţii mai
stabile în limita vizibilităţii directe, cu capacităţi de transfer mai ridicate şi flexibilitate mai mare faţă de
cele în gama HF.
În banda VHF sunt disponibile mai multe canale, iar în cadrul unui canal de 25 kHz există
suficient spaţiu pentru asigurarea unei bune calităţi a comunicaţiilor vocale, datorită posibilităţii utilizării
modulaţiei în frecvenţă.

77 din 88
 MENTENANŢA STAŢIILOR RADIO
Mentenanţa (întreţinerea) echipamentelor de comunicaţii constă în activităţi întreprinse pentru
menţinerea sau restabilirea parametrilor tehnici de funcţionare, respectiv: controlul tehnic,
testarea, diagnosticarea, întreţinerea, clasificarea operaţională, recuperarea, evacuarea şi
repararea. Intervenţiile de mentenanţă (figura nr. 1) se execută pe niveluri şi sunt reglementate
prin acte normative specifice.
START

OPERARE NORMALĂ

NIVEL 1
DA
SISTEM
OPERAŢIONAL

NU
NU
DA
TEHNICIANUL ÎNLOCUIEŞTE SISTEM
UNITATEA SAU CABLUL OPERAŢIONAL
NIVEL 2
UNITATE UNITATE
DEFECTĂ REPARATĂ

NU

DA
TEHNICIANUL ÎNLOCUIEŞTE UNITATE
NIVEL 3 MODULUL OPERAŢIONALĂ

MODUL
MODUL
REPARAT
DEFECT

NU

DA
TEHNICIANUL REPARĂ MODUL
NIVEL 4 MODULUL OPERAŢIONAL

COMPONENTĂ COMPONENTĂ
DEFECTĂ REPARATĂ

NU

NIVEL 5 DA
FURNIZORUL REPARĂ COMPONENTĂ
COMPONENTA OPERAŢIONALĂ

Figura nr. 1 - Diagrama nivelurilor de mentenanţă

La nivelul subunităţii respectiv a operatorului se execută intervenţia de mentenanţă de nivel 1
– (IM-1), care cuprinde un număr de verificări şi diagnosticări simple, dinainte stabilite,
corespunzătoare pregătirii acestuia, precum şi întreţinerile tehnice periodice care să asigure
funcţionarea în parametri nominali a echipamentelor. În situaţia în care operatorul nu este în
măsură să înlăture defectul, acesta va solicita sprijinul personalului specializat din cadrul
formaţiunii de mentenanţă a unităţii militare proprii. Operaţiunile de mentenanţă permise
operatorului la acest tip de intervenţie sunt:
a) mentenanţa preventivă;
b) verificări funcţionale;
c) utilizarea posibilităţilor de autotest ale echipamentelor;

78 din 88
 d) înlocuirea accesoriilor cum ar fi: siguranţe fuzibile, microreceptoare, becuri, şlemafoane,
antene etc.;
e) înlocuirea bateriilor de acumulatoare.
Activităţile ce se execută în cadrul intervenţiilor de mentenanţă de nivel 1 corespunde
întreţinerilor tehnice periodice (zilnice, lunare, trimestriale, semestriale).
Aceste manual nu face obiectul reglementărilor în ceea ce priveşte nivelurile 2, 3 şi 4 de
mentenanţă a echipamentelor radio cu salt de frecvenţă, ci doar pentru cele de nivel 1 (întreţinerile
tehnice periodice).

Întreţinerile tehnice periodice

Tehnica de comunicaţii radio este supusă acţiunii factorilor interni şi externi. Toţi aceşti factori
influenţează durata şi starea de funcţionare a echipamentelor radio prin modificarea unor
parametri cum ar fi: stabilitatea frecvenţei, sensibilitatea, selectivitatea, puterea, benzile de
trecere ale filtrelor, şi calitatea contactelor.
Factorii interni cei mai frecvent întâlniţi sunt:
a) efectele curentului electric, în special cele de regim tranzitoriu, în cazul exploatării de lungă
durată;
b) interacţiunea mecanică prin frecare, eroziune, presiune dintre diferitele piese aflate în mişcare
sau cu acţionare frecventă;
c) existenţa unui mediu cu vapori de acizi sau baze, emanaţi de sursele de alimentare.
Factorii externi cu acţiune deosebită sunt:
a) praful şi alte suspensii din mediul înconjurător;
b) umezeala şi precipitaţiile atmosferice;
c) schimbarea bruscă a temperaturii şi apariţia condensului;
d) trepidaţii, şocuri, vibraţii pe timpul exploatării, deplasării, transportului;
e) acţiunea directă şi îndelungată a razelor solare.

Controlul tehnic se organizează în funcţie de efecte, de durata după care acţiunea acestora devine
periculoasă, de periodicitatea apariţiei şi acţiunii lor. Acesta este parţial sau total şi include
următoarele acţiuni:
Controlul tehnic parţial Controlul tehnic total

- starea mecanică a elementelor de comandă şi control de pe panoul frontal;

- starea carcasei, a capacelor, a lăzilor de ambalaj, a derulatoarelor, a
mecanismelor de angrenare şi a dispozitivelor de antenă;
Controlul - starea de fixare a aparatelor, starea amortizoarelor, a şuruburilor, a bolţurilor
exterior şi a colierelor de prindere;
- starea cordoanelor şi a cablurilor de legătură, precum şi modul de fixare a
acestora;
- starea surselor de alimentare;
- starea de întreţinere a aparatelor, a blocurilor şi a pieselor controlate;
- verificarea valorii tensiunilor de - activităţile menţionate la controlul
alimentare cu aparatele de tehnic parţial;
măsurare şi indicatoarele de pe - verificarea stării de funcţionare a
Verificarea panourile frontale; elementelor din completul industrial
stării de - verificarea funcţionării prin (care nu fac parte din lotul de lucru);
funcţionare autoteste în toate regimurile şi - măsurarea şi verificarea tuturor
modurile de lucru, prevăzute în tensiunilor de alimentare cu
instrucţiunile specifice. aparatele de măsurare de pe panoul
frontal;

79 din 88

Stabilirea existenţei tuturor
blocurilor, dispozitivelor, aparatelor,
Verificarea
accesoriilor, precum şi a lotului cu
completului
piese de schimb şi accesorii, global,
de lucru
fără inventarierea pieselor din
compunere
- verificarea amănunţită, în cazul
autospecialelor, a instalaţiilor de
alimentare, iluminat, ventilaţie şi
încălzire.
Controlul completului industrial, în
cadrul căruia se verifică existenţa şi
starea tuturor pieselor şi accesoriilor,
conform inventarului.

- existenţa instrucţiunilor specifice,

precum şi a altor specificaţii,
prevăzute în lot;
Verificarea - verificarea existenţei şi modului de
documentaţiei completare a cărţii/fişei tehnice şi
tehnice documentelor de exploatare (jurnale
de autospecială, autostaţie, staţie, de
grup electrogen, de încărcare a
bateriilor de acumulatoare).

ÎNTREŢINERILE TEHNICE PERIODICE

Având în vedere particularităţile şi intervalul de timp la care sunt necesare, întreţinerile tehnice
periodice se împart în:
a) întreţineri tehnice zilnice (ITZ);
b) întreţineri tehnice lunare (ITL);
c) întreţineri tehnice trimestriale (ITT);
d) întreţineri tehnice semestriale (ITS).
Întreţinerile tehnice zilnice (ITZ) se execută la toată tehnica de comunicaţii care a fost
utilizată în ziua respectivă. Defecţiunile ce nu se pot rezolva de către personalul de exploatare, se
raportează imediat, ierarhic. Se interzice introducerea tehnicii defecte şi neîntreţinute în
magaziile/depozitele subunităţilor. Activităţile din cadrul ITZ, care constituie ghid pentru
întocmirea fişelor tehnologice, includ:
a) controlul tehnic parţial;
b) ştergerea cu o lavetă moale, uşor umezită, a exteriorului carcasei, a capacelor echipamentelor;
c) îndepărtarea prafului de pe panourile frontale ale aparatelor, blocurilor, nişelor şi
dispozitivelor cu o pensulă sau perie;
d) strângerea şuruburilor, piuliţelor, bolţurilor şi şaibelor de fixare a aparaturii în rame, şasiuri şi
amortizoare;
e) strângerea piuliţelor de fixare a semimufelor de la cordoane şi a cablurilor de legătură;
f) asigurarea unui contact bun al fişelor în prize;
g) curăţirea prin ştergere a bornelor, a izolatoarelor de antenă şi a altor puncte de contact şi
conexiune;
h) verificarea şi curăţirea bornelor, conductoarelor şi a prizelor de pământ;
i) verificarea tensiunii bateriilor de acumulatoare; dacă este cazul, acestea se trimit la staţia de
încărcare; pe timpul activităţilor în teren sau în alte situaţii, se dispun şi măsuri de încărcare a acestora;
j) ştergerea prafului şi a sărurilor depuse pe bornele şi punţile bateriilor de acumulatoare şi în
cutiile sau suporţii acestora.
Întreţinerea tehnică zilnică a echipamentelor radio se execută de către operatorul care are în
primire tehnica respectivă, sub supravegherea nemijlocită a comandanţilor de subunităţi. Durata

80 din 88
 întreţinerii tehnice zilnice este de 15-20 minute/operator pentru tehnica portabilă. La staţiile radio,
efectuarea întreţinerii zilnice se înscrie în jurnalul staţiei.
Întreţinerile tehnice lunare (ITL) se execută în cadrul zilelor de verificare şi întreţinere a
tehnicii după planul stabilit de către statul major. Operaţiunile ce se execută sunt prevăzute în
fişele tehnologice pentru întreţinerile tehnice periodice, întocmite de către operatori. Activităţile
din cadrul ITL, includ:
a) controlul tehnic total;
b) toate activităţile de la întreţinerea tehnică zilnică;
c) demontarea aparatelor, blocurilor şi dispozitivelor din carcasele/ramele respective, dacă nu sunt
sigilate sau dacă şuruburile de fixare nu sunt marcate cu cercuri roşii;
d) verificarea stării lipiturilor şi a siguranţelor din interiorul aparatelor şi înlocuirea (dacă este
cazul) cu siguranţe de valori nominale;
e) înlăturarea prafului din locaşul/rama blocului sau din interiorul cutiei aparatului, blocului sau
dispozitivului cu o lavetă moale şi uscată sau cu aspiratorul de praf. Se şterg elementele de conectare
aparat-ramă sau aparat-cutie cu o pensulă, o perie sau cu material textil înmuiat în alcool tehnic (similar);
f) înlăturarea cu grijă a prafului de pe placa de montaj şi de pe piese;
g) montarea aparatului, blocului sau dispozitivului în ramă, şasiu sau cutie şi verificarea
funcţionării lui;
h) ştergerea contactelor prizelor, fişelor şi regletelor din exteriorul aparatului, blocului sau
dispozitivului cu materiale textile înmuiate în alcool tehnic (similar);
i) întreţinerea întregului lot de antene şi verificarea fiderilor;
j) ştergerea de praf şi săruri a bateriei de acumulatoare; părţile nevopsite, cu excepţia buşoanelor,
se ung cu vaselină tehnică neutră şi se reface vopseaua în locurile unde este exfoliată; se remontează
bateria de acumulatoare, se măsoară tensiunea şi, dacă este cazul, se trimite la staţia de încărcat.
(2) Întreţinerea tehnică lunară se execută, de către operatorul care are în primire tehnica de
comunicaţii, sub supravegherea comandantului de subunitate şi a specialiştilor din formaţiunea de
mentenanţă proprie. La staţiile radio, întreţinerea tehnică lunară se înscrie în cartea/fişa tehnică a staţiei.
Pentru tehnica portabilă durata întreţinerii tehnice lunare este de: 1-2 ore/operator.
(1) Întreţinerile tehnice trimestriale (ITT) se execută în cadrul zilelor de verificare şi
întreţinere a tehnicii după planul stabilit de către statul major. Operaţiunile ce se execută sunt
prevăzute în fişele tehnologice pentru întreţinerile tehnice periodice, întocmite de către operatori.
Activităţile din cadrul ITT, includ:
a) toate activităţile de la întreţinerea tehnică lunară;
b) verificarea prin autotest;
c) verificarea etalonării staţiilor radio;
d) verificarea stării contactelor de la relee, a cheilor, a comutatoarelor din interiorul aparatelor,
reglarea şi ştergerea lor cu material textil înmuiat în alcool tehnic, benzină sau neofalină (similare);
e) verificarea stării lotului cu piese de schimb şi accesorii şi a concordanţei dintre inventar şi
existentul real, atât cantitativ cât şi calitativ; după verificare şi întreţinere, se dispun măsuri de completare
a acestuia.
Întreţinerea tehnică trimestrială se execută, de către operatorul care are în primire tehnica de
comunicaţii, sub supravegherea comandantului de subunitate şi a specialiştilor din formaţiunea de
mentenanţă proprie.
Pentru tehnica portabilă durata întreţinerii tehnice trimestriale este de: 1-2 ore/operator şi l - 2
ore/specialist din cadrul formaţiunii de mentenanţă,. La staţiile radio, întreţinerea tehnică
trimestrială se înscrie în cartea/fişa tehnică a staţiei.
Întreţinerile tehnice semestriale (ITS) se execută în cadrul zilelor de verificare şi întreţinere a
tehnicii după planul stabilit de către statul major. Operaţiunile ce se execută sunt prevăzute în
fişele tehnologice pentru întreţinerile tehnice periodice, întocmite de către operatori. Activităţile
din cadrul ITS, includ:
a) toate activităţi de la întreţinerea tehnică trimestrială;
b) revopsirea suprafeţelor exfoliate;
c) schimbarea vaselinei în locurile neprotejate cu acoperiri anticorosive;
81 din 88
 d) completarea loturilor cu piese de schimb şi accesorii, conform inventarului;
e) măsurarea parametrilor principali ai staţiilor, cu dispozitive de măsurare specializate din
înzestrarea formaţiunii de mentenanţă; executarea reglajelor pentru readucerea tehnicii în parametrii
nominali.
Întreţinerea tehnică semestrială se execută, de către operatorul care are în primire tehnica de
comunicaţii, sub supravegherea comandantului de subunitate şi a specialiştilor din formaţiunea de
mentenanţă proprie. Pentru tehnica portabilă durata întreţinerii tehnice semestriale este de: 2-3
ore/operator şi 1 oră/specialist din cadrul formaţiunii de mentenanţă. La staţiile radio, întreţinerea
tehnică trimestrială se înscrie în cartea/fişa tehnică a staţiei.
Materialele necesare se asigură în conformitate cu normele cuprinzând piesele de schimb necesare
exploatării, întreţinerii, reparării şi păstrării mijloacelor de comunicaţii, în limita fondurilor care se
pun la dispoziţie.

Înlăturarea deranjamentelor curente

În procesul de exploatare sau pe timpul întreţinerilor tehnice periodice, se pot constata

defecţiuni de mică complexitate, care se pot înlătura de către personalul de exploatare sau prin
asistenţă tehnică de către specialiştii din formaţiunea de mentenanţă, după cum urmează:
a) fixarea mânerelor şi butoanelor de comutare;
b) reglarea unor dispozitive de complexitate redusă;
c) înlocuirea unor piese defecte cum ar fi: becuri, siguranţe;
d) măsurarea şi verificarea cu aparatele de măsurare de panou şi cu dispozitivele din lot a
capacităţii şi stării de funcţionare a unor elemente cum ar fi: tuburi, convertoare, surse de alimentare,
relee, cordoane cu fişe, accesorii etc.;
e) restabilirea unor contacte întrerupte.
Metodologia generală de depistare a deranjamentelor care se pot înlătura imediat cuprinde:
a) controlul exterior;
b) verificarea siguranţelor;
c) verificarea existenţei şi încadrării în norme a valorii tensiunilor de alimentare;
d) verificarea stării de funcţionare a componentelor şi a dispozitivelor electrice şi electronice
etc.;
e) vizualizarea şi verificarea pieselor din tabelul cu deranjamente; măsurarea valorii acestora cu
aparatele de măsurare din lot.
Aceste defecţiuni se înlătură, de regulă, cu materialele prevăzute în normele cuprinzând piesele de
schimb necesare exploatării, întreţinerii, reparării şi păstrării mijloacelor de comunicaţii.
În cazuri speciale (lipsa acestora din depozitul unităţii militare, precum şi pe timpul desfăşurării
exerciţiilor şi aplicaţiilor), se pot utiliza materiale din loturile cu piese de schimb şi accesorii,
urmând ca în timpul cel mai scurt acestea să fie completate.
În secţiunile următoare vor fi detaliate activităţile pe care le execută operatorul radio în scopul
efectuării mentenanţei preventive şi corective a staţiilor radio în gama undelor VHF (nivelul 1 de
mentenanţă).
Mentenanţa preventivă

Performanţele staţiilor radio VHF sunt dependente de exploatarea optimă a acestora. De aceea,
mentenanţa preventivă are o importanţă majoră, în special în prevenirea defecţiunilor
echipamentelor radio şi a creşterii duratei de viaţă a acestora.
Mentenanţa preventivă se execută periodic de către operatorii tuturor tipurilor de staţii cu salt de
frecvenţă şi constă în executarea procedurilor de curăţare, ungere şi verificare (inspecţie).
Frecvenţa cu care se aplică fiecare dintre procedurile de întreţinere (zilnic, lunar, trimestrial,
semestrial) şi modul de aplicare depind de condiţiile de utilizare a echipamentelor şi se realizează
în conformitate cu cele descrise în acest capitol şi cu reglementările specifice privind mentenanţa

82 din 88
 staţiilor radio. Totuşi, se recomandă aplicarea tuturor procedurilor după ce staţia radio a fost
utilizată în teren, în condiţii meteo nefavorabile, înainte de a o depozita.
Curăţarea se recomandă zilnic pe timpul cât staţia radio este utilizată în teren, în condiţii
meteo nefavorabile. Dacă staţia este exploatată în încăperi se recomandă aplicarea acestei
proceduri săptămânal, iar dacă este în depozit – lunar sau trimestrial. Pentru curăţarea staţiilor se
vor utiliza următoarele materiale:
a) perie moale pentru îndepărtarea prafului;
b) un burete umed;
c) cârpe curate moi care să nu lase scame;
d) apă curată şi alcool tehnic.
Nu se utilizează în nici un caz solvenţi, detergenţi, substanţe sau obiecte abrazive pentru curăţarea
staţiei radio, care pot distruge fereastra afişajului şi/sau etanşeitatea carcasei, scăzând astfel
eficienţa operaţională a staţiei.
Înainte de efectuarea activităţilor de curăţare se va deconecta alimentarea (comutatorul ON/OFF
pe poziţia OFF), se vor demonta bateria de acumulatoare, antena, microreceptorul, iar staţia va fi
scoasă din cadrul de samarizare (husa de transport).
Pentru curăţarea staţiei se procedează astfel:
a) având grijă să nu se zgârie sau deterioreze fereastra de protecţie a afişajului, se îndepărtează
toate urmele de mizerie de pe partea exterioară a staţiei radio; pentru a curăţa colţurile şi spaţiile din jurul
tastelor se utilizează o perie de praf;
b) se umezeşte în apă curată o cârpă care nu lasă scame sau un burete şi se vor şterge uşor
suprafaţa exterioară a staţiei pentru a înlătura orice pată sau urmă de murdărie; urmele de murdărie
întărite se vor înmuia bine şi apoi se vor înlătura;
c) utilizând o cârpă curată, uscată şi care nu lasă scame, se şterge suprafaţa exterioară a staţiei
radio; se verifică îndepărtarea completă a umezelii din toate interstiţiile, mufele staţiei radio.
Ungerea. Imediat după curăţare, terminalele de conectare a bateriei de pe staţie (terminalele din
nişa de pe panoul din spate al staţiei) trebuie acoperite cu un strat subţire de vaselină pentru a se
preveni corodarea acestora.
(3) Este important ca această protecţie să fie menţinută şi în timpul utilizării staţiei radio, mai ales
dacă există posibilitatea ca aceasta să intre în contact cu apă sărată sau să fie expusă umezelii saline.
Verificarea staţiei include operaţii de verificare mecanică şi autotest.
Verificarea (inspectarea) mecanică a staţiei este o procedură prin care operatorul verifică „la
rece” (staţia fiind nealimentată electric) integritatea acesteia din punct de vedere mecanic, a
elementelor de comandă şi control, a cablurilor de interconectare, a accesoriilor etc. Această
procedură se execută periodic conform reglementărilor privind mentenanţa preventivă, iar – pe
timpul exploatării – în fazele de pregătire pentru instalarea staţiei şi după strângerea şi curăţarea
acesteia în vederea depozitării. Pentru verificarea staţiei se procedează astfel:
a) se examinează exteriorul staţiei radio pentru a observa eventualele defecte mecanice, acordând
o atenţie deosebită garniturilor de etanşare montate între panourile frontal şi din spate şi carcasa staţiei
radio;
b) se verifică existenţa şi strângerea corespunzătoare a şuruburilor care fixează panourile
exterioare ale staţiei;
c) se verifică fereastra de protecţie a afişajului pentru a observa dacă nu există pe aceasta
zgârieturi sau alte semne; se verifică dacă nu există nici o pată mai ales care ar putea acoperi sau
distorsiona vreo parte a afişajului sau ar împiedica iluminarea senzorului care controlează strălucirea
acestuia;
d) la comutatorul de control (comutatorul regimului de lucru) se verifică dacă butonul este corect
orientat şi bine fixat şi dacă se execută corect comutarea pe toate poziţiile acestuia;
e) la comutatoarele de volum şi canale, pe rând se verifică dacă butonul este corect orientat şi
bine fixat, dacă opritoarele mecanice al comutatoarelor funcţionează corect şi dacă se execută corect
comutarea pe toate poziţiile acestuia;
f) se apasă şi se eliberează pe rând fiecare tastă, verificând dacă lucrează corect (trebuie să se
audă un clic uşor, iar după eliberare să revină în poziţia iniţială);

83 din 88
 g) se verifică dacă fiecare dintre conectorii coaxiali şi multifilari de pe panourile frontal şi cel din
spate nu sunt deterioraţi şi sunt bine fixaţi; de asemenea, se verifică dacă interiorul conectorilor este curat
şi uscat şi dacă pinii acestora nu sunt îndoiţi;
h) se verifică dacă toate mufele şi conectorii de pe panoul frontal au capace de protecţie; fiecare
capac de protecţie trebuie să fie intact şi să nu aibă deteriorat dispozitivul de prindere;
i) la panoul din spate, se verifică dacă terminalele de conectare a bateriei sunt curate şi protejate
împotriva corodării cu un strat subţire de vaselină;
j) la staţiile radio vehiculare se verifică cablurile de legătură de pe panourile frontal şi cel din
spate cât şi cablul coaxial de pe panoul frontal al VIU să nu prezinte deteriorări;
k) se verifică dacă microreceptoarele, garniturile cască-microfon şi cordoanele acestora nu
prezintă deteriorări exterioare şi dacă sunt curate;
l) se verifică dacă antena baston nu este deteriorată şi funcţionează corect;
m) la staţia portabilă se verifică integritatea cadrului de samarizare (husa de transport);
n) la staţia montată pe vehicul, se verifică dispozitivele de prindere care fixează staţia pe suport.
Dacă în urma verificării se vor descoperi deficienţe şi defecte mecanice, trebuie anunţat personalul
care se ocupă de reparaţii; operatorul nu are voie să intervină în repararea staţiei radio şi a
accesoriilor acesteia.
Autotestul /Built In Test/ BIT este o facilitate a staţiilor cu salt de frecvenţă prin care se iniţiază
automat testarea funcţională la pornirea staţiei sau testarea manuală iniţiată de către operator.
Testarea manuală de tip BIT se realizează în funcţie de tipul staţiei, fie prin apăsarea unei
combinaţii de taste, fie prin accesarea unui arbore de meniu. Facilitatea de autotestare permite
operatorului să verifice anumite aspecte ale performanţelor staţiei, la momentul când se face
testarea.
Dacă, în urma rulării acestor teste, operatorul descoperă o defecţiune în starea de funcţionare a
staţiei şi nu are competenţa de a o rezolva, trimite staţia la nivelul următor de mentenanţă
(tehnicianul de întreţinere).

Mentenanţa corectivă

Deficienţele şi defectele descoperite pe durata mentenanţei preventive sau cele care apar pe
durata exploatării staţiei radio trebuie remediate prin intermediul mentenanţei corective.
Defectele descoperite pot fi de natură mecanică sau funcţională.
Defectele de natură mecanică sunt identificate în urma aplicării procedurii de verificare
(inspectare) mecanică iar cele de natură funcţională sunt identificate pe trei căi:
a) operatorul a rulat autotestul şi aceasta a identificat un cod de eroare;
b) staţia radio afişează un cod de eroare sau activează un ton de eroare;
c) operatorul a observat funcţionarea necorespunzătoare a staţiei cea ce sugerează defectarea
sistemului.
Ori de câte ori operatorul consideră că echipamentul este defect, va urma procedurile de remediere
a defectelor din acest capitol pentru a determina acţiunea corectivă necesară (în limita
competenţelor pe care le are în acest sens). Dacă simptomul observat nu este descris, va raporta
acest lucru tehnicianului de întreţinere.

84 din 88
 LINII DE COMUNICAŢII SATELITARE
Utilizarea mijloacelor de comunicaţii prin satelit asigură legături de comunicaţii
monocanal/multicanal sigure, la distanţe mari, independent de condiţiile atmosferice, anotimp,
timp, caracterul terenului şi configuraţia obiectelor înconjurătoare, în condiţiile mobilităţii sporite
a forţelor şi a unor intense operaţii de război electronic.
În comunicaţiile satelitare, un repetor de microunde/transponder este instalat pe un satelit.
O staţie terestră transmite semnale unui satelit într-o anumită bandă de frecvenţe, iar transponderul
de pe satelit regenerează şi transmite semnalele în altă bandă de frecvenţe înapoi pe Pământ.
Traseul de la staţia terestră la satelit se numeşte traseu ascendent/uplink iar cel de la satelit la
cealaltă staţie terestră se numeşte traseu descendent/downlink. Frecvenţele alocate de ITU-R
comunicaţiilor satelitare sunt cuprinse în banda de frecvenţe 1 – 30 GHz.
Sateliţii cu perioada de rotaţie egală cu a Pământului, aflaţi pe orbite circulare la h = 35786km, se
numesc (geo)sincroni, iar orbita geosincronă.
În funcţie de altitudine, orbitele şi sateliţii pot fi:
a) - de joasă altitudine (LEO), h = 500 – 5000km (Ts = 1 – 4ore);
b) - de medie altitudine (MEO), h = 5000 – 20000km (Ts = 4 – 12ore);
c) - de înaltă altitudine, h = 20000 – 35786km (Ts = 12 – 24ore);
d) - geosincroni, h = 35786km (Ts = 24ore).
Sateliţii cu perioada de rotaţie submultiplu al perioadei de sincronism se numesc subsincroni.
Transmisia prin intermediul unui satelit geostaţionar sau geosincron este prezentată în figura nr.
14.

Figura nr. 14 - Transmisie prin satelit

Sateliţii utilizaţi în reţelele de comunicaţii sunt amplasaţi pe o orbită geostaţionară, astfel încât
sateliţii par a fi mereu în acelaşi loc în raport cu staţia terestră. Sistemele satelitare pot asigura
servicii telefonice, fax, date şi video în zone în care nu există infrastructură terestră de comunicaţii.
În prezent, practic “toată lumea” vrea şi trebuie să comunice cu “toată lumea”. Ca urmare,
sistemele de telecomunicaţii, cu rare excepţii, indiferent de tip, sunt structurate în reţele. Modul în
care un sistem, o reţea de telecomunicaţii, asigură legăturile între diverşi utilizatori se numeşte
conectivitate. În figura nr. 15 sunt prezentate formele primare de conectivitate:
a) punct la punct asigură legătura între două puncte fixe;
b) punct la multipunct permite transmisii unidirecţionale, tip radiodifuziune, de la o singură staţie
la altele care pot numai să recepţioneze (ex. sistemele de televiziune prin satelit);
c) multipunct la punct permite conectarea bidirecţională din mai multe staţii la o singură staţie
principală;
d) multipunct la multipunct este realizată atunci când mai multe staţii folosesc în comun resursele
satelitului, atât pentru transmisii cât şi pentru recepţii.

85 din 88
a) b) c) şi d)

Figura nr. 15 – Forme de conectivitate

Faţă de legăturile terestre legăturile prin satelit sunt caracterizate de întârzieri datorate distanţelor
mari pe care trebuie să le parcurgă semnalele spre şi dinspre satelit. Funcţie de distanţa dintre
utilizator, staţia terestră şi de înălţimea satelitului deasupra orizontului, timpul de propagare punct la
punct este între 250-300 msec (uzual 270 msec).

86 din 88
 Bibliografie selectivă

1. Ian Poole, Noţiuni de tehnică radio, Editura Teora, Bucureşti, 2001

2. General-maior Cristea Dumitru, Sisteme C4I, Editura militară, Bucureşti, 2005.
3. Timofte G., Sisteme de comunicaţii militare moderne, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 2001.
4. Timofte G., Tudose E., Vişan D., Sisteme de comunicaţii şi militare digitale de campanie, Editura
INEDIT, Bucureşti, 2006.
5. Timofte G., Tudose E., Constantin G., Protecţia informaţiilor în sistemele de comunicaţii militare
moderne, Editura INEDIT, Bucureşti, 2006.
6. Mircea Bora, Paul Bechet, Iulian Bouleanu, Gheorghe Goia, Daniel Durdun, Iulian Popescu,
Reţeaua militară naţională de comunicaţii - componenta strategică, SATIRE, 2004.
7. Paul Bechet, Gheorghe Goia, Mircea Bora, Mihai Teodorescu, Reţele şi echipamente radio cu
salt de frecvenţă în gama VHF, SATIRE, 2005.
8. Eugen Făgădar, Paul Bechet, Mircea Popa, Adela David, Mircea Bora, Resurse şi capabilităţi ale
sistemelor de comunicaţii, Ed. AFT, Sibiu, 2007.
9. RADU M., Telefonie numerică, Editura Militară, Bucureşti, 1989
10. RĂDULESCU T., Telecomunicaţii, Editura Teora, Bucureşti, 1996
11. VLĂDESCU A., NICOLESCU V., Radioreceptoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970
12. ŞOLTI L., Propagarea undelor radio, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1985
13.Bechet P., David A., Mitran R., Managementul resurselor în medii de comunicaţii standardizate,
Sibiu, 2008.
14.Bechet P, Goia Ghe., Bora M., Teodorescu M., Reţele şi echipamente radio cu salt de frecvenţă în
gama VHF, Sibiu, 2004.
15.Bechet P., Mitran R., Bora M., Tufiş M., Comunicaţii radio numerice, Editura Pro Transilvania,
ISBN 973-715-044-9, Bucureşti, 2004.
16.Greu Victor, Sisteme de transmisiuni cu spectru împrăştiat, Editura Academiei Tehnice Militare,
Bucureşti, 1997.
17.Mincu Constantin, Greu Victor, Rotariu Costel, Salt şi contrasalt de frecvenţă, Editura
Militară, 1998
18.Greu Victor, Sisteme de transmisiuni cu spectru împrăştiat, Editura Academiei Tehnice Militare,
Bucureşti, 1997.
19.Mincu Constantin, GreuVictor, Rotariu Costel, Salt şi contrasalt de frecvenţă, Editura
Militară, 1998.
20.Paul Bechet, Gheorghe Goia, Mircea Bora, Mihai Teodorescu, Reţele şi echipamente radio cu salt
de frecvenţă în gama VHF, SATIRE, 2005.

Standarde
21.AAP– 6, NATO Glossary of Terms and Definitions, 2006.
22.AAP–15, Glossary of Abbreviations Used in NATO Documents and Publications, 2006.
23.ACP-121 (G), Communication Instructions General, 2003.
24.ACP-125 (F), Communication Instructions Radiotelephone Procedures, 2001.
25.ADatP – 2 (D), NATO Glossary of Automatic Data Processing (ADP) Terms and Definitions,
1994.
26.ADatP – 34 (D), NATO C3 Technical Architecture, 2004.
27.EUROCOM D/1, Tactical Communications System. Basic Parameters, WEO, Brussels, ediţia
1/1986.
28.*** Enhanced EUROCOM System (EES) D/1, Tactical Communications System. Basic
Parameters, WEO, Brussels, ediţia 1/1999.

87 din 88
29.*** STANAG 4203, Technical Standards for Single Channel HF Radio Equipment, NATO HQ,
Brussels, ed. 3/2004.
30.*** STANAG 4204, Technical Standards for Single Channel VHF Radio Equipment, NATO
HQ, Brussels, ed. 1/1990.
31.***STANAG 4206, The NATO Multi-Channel Tactical Digital Gateway -System Standards,
NATO HQ, Brussels, ed. 3/1999.
32.***STANAG 4209, The NATO Multi-Channel Tactical Digital Gateway – Standards for
Analogue to Digital Conversion of Speech Signals, NATO HQ, Brussels, ed. 2/1995.
33.*** STANAG 4538, Technical Standards for an Automatic Radio Control System (ARCS) for HF
Communication Links, NATO HQ, Brussels, ed. 1/2004.
34.*** STANAG 4578, The NATO Multi-Channel Digital Strategic-Tactical Gateway, NATO HQ,
Brussels, ed. 1/2003.
35.*** STANAG 5040, NATO Automatic and Semi-Automatic Interfaces between the National
Switched Telecommunications Systems of the Combat Zone and between these System and the
NATO Integrated Communications System (NICS), NATO HQ, Brussels, ed. 3/1994.
36.*** STANAG 5066, Profile for High Frequency (HF) Radio Data Communications, NATO HQ,
Brussels, ed. 1/2004.
37.FM 11-53 – Combat Net Radio, Headquarters, Department of the Army, Washington DC, 1995.
38.ACP 125 (F) - Allied Communications Publication Communication Instructions Radiotelephone
Procedures, CCEB, 2001.
39.SMO 50023 – Proceduri de radiocomunicaţii în radiotelefonie, SMG, Bucureşti, 2001
40.STANAG 4292, Standards to Achieve Communication Between Single Channel Tactical Combat
Net Radio Equipment and Frequency Hopping Radios Operating in the same VHF (30-108 MHz)
Band, NATO HQ, Brussels, ed. 1/1995
41.STANAG-4203, Technical Standards for Single Channel HF Radio Equipment, NATO HQ,
Brussels, ed. 2/1990.
42.STANAG-4538, Technical Standards for an Automatic Radio Control System (ARCS) for HF
Communication Links, NATO HQ, Brussels, ed. 1/2004.
43.STANAG-5066, Profile for High Frequency (HF) Radio Data Communications, NATO HQ,
Brussels, ed. 1/2004.
Literatură de specialitate
44.T-2g7, Manualul privind descrierea şi exploatarea staţiei radio Panther 2000-V, 1997.
45.T-2g9, Manualul privind descrierea şi exploatarea staţiei radio Panther 2000-H, 1998.
46.*** Manual de utilizare Panther 2000 V - EDR, S.C. Elprof S.A., Bucureşti, 2001.
47.*** Staţia radio portabilă RF-5800 V – MP, Manual de operare, Harris Corporation, 2001.
48.*** Staţia radio portabilă RF-5800 V – HH, Manual de operare, Harris Corporation, 2004.
49.T-2g7, Manual privind descrierea şi exploatarea staţiei radio Panther 2000 H, Bucureşti, 1997.
50.*** Staţia radio portativă RF-5800 H – MP, Manual de operare, Harris Corporation, 2004.
51.*** Staţia radio RF-5800 H – 150W, Sistem radio vehicular/staţionar de 150 W, Manual de
instalare, operare şi întreţinere, Harris Corporation, 2002.
52.*** HF-RPA-KD, Aplicaţia pentru programarea staţiilor radio pe unde scurte, Harris
Corporation, 2004.

88 din 88