În domeniul muzicii instrumentale, Händel prezintă aceleaşi calităţi ca în genul oratoriului:
melodicitate şi accesibilitate, strălucire şi grandoare. Piesele pentru clavecin, în formă de Suite, sunt modele de echilibrare sonoră şi forţă expresivă, cu teme cantabile şi linii polifonice transparente. În general, el menţine cele patru dansuri tipice suitei: allemanda, couranta, sarabanda, giga, cărora le conferă structura bistrofică a suitei. Uneori, dansurile sunt reluate în variaţiuni, aşa cum face în Sarabanda Suitei în re minor, Passacaglia Suitei în sol minor sau în Aria din Suita în Mi major. Cele 20 de Concerte pentru orgă, impresionante monumente sonore, sunt fructul deselor improvizaţii între actele operelor şi ale oratoriilor, Händel fiind, alături de Bach, unul dintre marii improvizatori ai timpului. Concertele au patru părţi: Introducere, Allegro, Adagio, Allegro, vădind inrâurirea sonatelor religioase, a tehnicii organiştilor germani, dar şi a stilului italian şi englez. El acordă importanţă oboiului, căruia îi dedică mai multe concerte solistice. Pentru orchestră a scris un număr de 18 Concerti grossi, trei Uverturi şi două suite mai ample, scrise pentru a fi cântate în aer liber: Muzica apelor, (1716), o serenadă scrisă în onoarea regelui George I, şi Muzica focului de artificii, pentru sărbătorirea păcii de la Aix en Chapelle din 1748. Ca şi concertele grossi, uverturile cuprind aceleaşi instrumente soliste. Ca gen şi formă, concertele sale sunt o sinteză între tradiţie şi prezent, alternând mişcările rapide cu cele lente, cu părţi mai numeroase (4-7) şi cu structură variată a fiecărei părţi. Grupul concertino este format din instrumente de suflat: flaut, oboi, fagot, corn şi trompetă. Şi creaţia sa orchestrală denotă aceeaşi limpezime a scriiturii polifonice şi cantabilitate a temelor, dar şi profunzimea gândirii componistice. Pentru clavecin a scris numeroase Suite, încadrate în tiparul tradiţional monotematic şi structură bistrofică. Scrie şi trio sonate, sonate de cameră (fără numele dansurilor, ci cu termenul de mişcare) pentru instrumente de coarde (vioară, violoncel, viola da gamba) sau de suflat (flaut, oboi) şi clavecin, în diferite combinaţii. Sonatele sale, scrise pentru diferite insturmente, sunt o fericită sinteză între stilul melodic italian şi expresivitatea armonică a stilului german. Cele şase Sonate pentru violină şi clavecin sunt modele de vibraţie emoţională şi accesibilitate, cu construcţii solide şi forme clare, ele prevestind stilul clasic prin îmbinarea echilibrată a polifoniei cu armonia. Ca şi Bach, Händel consacră relaţiile armonice şi tonale nu numai ca mijloace de exprimare, ci şi ca elemente constructive ale arhitecturii muzicale. Fugile şi suitele sale prezintă nu numai o anumită ordonare a frazelor şi secţiunilor, ci şi opoziţii tonale. Expresivitatea pregnantă a muzicii lui Händel constă nu numai în elocvenţa melodică, în vitalitatea ritmică şi strălucitoarea polifonie, ci şi în contrastele pe care le redau succesiunea armoniilor şi opoziţiile tonale. Sintetizând ca şi Bach stilurile contemporane, el este un muzician de primă mărime a Barocului european, opunând arta sa sinceră şi monumentală celei încorsetate în formele rigide ale timpului. Prin forţa expresivă şi echilibrată a mijloacelor de exprimare, oratoriile şi lucrările sale instrumentale au dat “asaltul romantic” asupra artei conservatoare, promovată de nobilimea şi burghezia engleză, care se uniseră după restauraţia Stuarţilor, deschizând drumul clasicismului, aşa cum, la începutul veacului următor, Beethoven va deschide căile romantismului. Făurită cu vigoarea geniului său, muzica sa a sedus ascultătorul, dar şi pe marii compozitori care au apelat la tehnica sa pentru a produce anumite efecte grandioase cu mijloace simple şi mânuite cu aplomb de acest muzician, care a dominat, ca un pisc, istoria muzicii engleze şi universale.