Sunteți pe pagina 1din 1

Georg Friedrich Händel

În domeniul muzicii instrumentale, Händel prezintă aceleaşi calităţi ca în genul oratoriului:


melodicitate şi accesibilitate, strălucire şi grandoare. Piesele pentru clavecin, în formă de Suite, sunt
modele de echilibrare sonoră şi forţă expresivă, cu teme cantabile şi linii polifonice transparente. În
general, el menţine cele patru dansuri tipice suitei: allemanda, couranta, sarabanda, giga, cărora le
conferă structura bistrofică a suitei. Uneori, dansurile sunt reluate în variaţiuni, aşa cum face în
Sarabanda Suitei în re minor, Passacaglia Suitei în sol minor sau în Aria din Suita în Mi major.
Cele 20 de Concerte pentru orgă, impresionante monumente sonore, sunt fructul deselor
improvizaţii între actele operelor şi ale oratoriilor, Händel fiind, alături de Bach, unul dintre marii
improvizatori ai timpului. Concertele au patru părţi: Introducere, Allegro, Adagio, Allegro, vădind
inrâurirea sonatelor religioase, a tehnicii organiştilor germani, dar şi a stilului italian şi englez. El
acordă importanţă oboiului, căruia îi dedică mai multe concerte solistice.
Pentru orchestră a scris un număr de 18 Concerti grossi, trei Uverturi şi două suite mai ample,
scrise pentru a fi cântate în aer liber: Muzica apelor, (1716), o serenadă scrisă în onoarea regelui
George I, şi Muzica focului de artificii, pentru sărbătorirea păcii de la Aix en Chapelle din 1748. Ca
şi concertele grossi, uverturile cuprind aceleaşi instrumente soliste. Ca gen şi formă, concertele sale
sunt o sinteză între tradiţie şi prezent, alternând mişcările rapide cu cele lente, cu părţi mai
numeroase (4-7) şi cu structură variată a fiecărei părţi. Grupul concertino este format din
instrumente de suflat: flaut, oboi, fagot, corn şi trompetă. Şi creaţia sa orchestrală denotă aceeaşi
limpezime a scriiturii polifonice şi cantabilitate a temelor, dar şi profunzimea gândirii componistice.
Pentru clavecin a scris numeroase Suite, încadrate în tiparul tradiţional monotematic şi structură
bistrofică. Scrie şi trio sonate, sonate de cameră (fără numele dansurilor, ci cu termenul de mişcare)
pentru instrumente de coarde (vioară, violoncel, viola da gamba) sau de suflat (flaut, oboi) şi
clavecin, în diferite combinaţii.
Sonatele sale, scrise pentru diferite insturmente, sunt o fericită sinteză între stilul melodic italian şi
expresivitatea armonică a stilului german. Cele şase Sonate pentru violină şi clavecin sunt modele
de vibraţie emoţională şi accesibilitate, cu construcţii solide şi forme clare, ele prevestind stilul
clasic prin îmbinarea echilibrată a polifoniei cu armonia.
Ca şi Bach, Händel consacră relaţiile armonice şi tonale nu numai ca mijloace de exprimare, ci şi ca
elemente constructive ale arhitecturii muzicale. Fugile şi suitele sale prezintă nu numai o anumită
ordonare a frazelor şi secţiunilor, ci şi opoziţii tonale. Expresivitatea pregnantă a muzicii lui Händel
constă nu numai în elocvenţa melodică, în vitalitatea ritmică şi strălucitoarea polifonie, ci şi în
contrastele pe care le redau succesiunea armoniilor şi opoziţiile tonale.
Sintetizând ca şi Bach stilurile contemporane, el este un muzician de primă mărime a Barocului
european, opunând arta sa sinceră şi monumentală celei încorsetate în formele rigide ale timpului.
Prin forţa expresivă şi echilibrată a mijloacelor de exprimare, oratoriile şi lucrările sale
instrumentale au dat “asaltul romantic” asupra artei conservatoare, promovată de nobilimea şi
burghezia engleză, care se uniseră după restauraţia Stuarţilor, deschizând drumul clasicismului, aşa
cum, la începutul veacului următor, Beethoven va deschide căile romantismului. Făurită cu vigoarea
geniului său, muzica sa a sedus ascultătorul, dar şi pe marii compozitori care au apelat la tehnica sa
pentru a produce anumite efecte grandioase cu mijloace simple şi mânuite cu aplomb de acest
muzician, care a dominat, ca un pisc, istoria muzicii engleze şi universale.