CARACTERIZAREA LUI NICĂ

Amintiri din copilărie-Ion Creangă

Pornind de la afirmația criticului literar G. Călinescu, ,,în

Amintiri din copilărie, Creangă povestește copilăria copilului
universal``. În această operă fiecare cititor își recunoaște o parte
din copilărie cu năzdrăvăniile și cu hazul său copilăresc.
În această operă literară , autorul își rememorează copilăria,
evocând locuri și oameni, momente și întâmplări semnificative de
când,, s-a ridicat copăcel” la casa părinților săi din Humulești până
în adolescență, în momentul despărțirii de satul natal, la plecarea sa
la școală.
Narațiunea se completează în chip fericit cu descrierea și
dialogul. Prin narațiune, povestitorul reînvie momente
semnificative din universul copilăriei și recompune biografia unui
personaj, Nică, trăind vârsta miraculoasa a copilăriei (jocurile
copilărești lipsite de griji, întâmplari memorabile). Narațiunea
apare la persoana întâi întrucât naratorul se identifică în operă cu
personajul principal, relatând întâmplările propriei copilării.
Autorul aflat la vârsta maturitații, evocă plin de bucurie
universul minunat al copilăriei: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu
când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintescă din
Humulești ... , parca-mi saltă și acum inima de bucurie!”
Detaliile casei părintești sunt legate în amintirile scriitorului de
vremea copilăriei, ca și de diferite vârste ale eroului care
descoperea încetul cu încetul lumea: stâlpul hornului ,, unde lega
mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpău mâțele jucându-se cu
ei”, prichiciul vetrei ” cel humuit, de care mă țineam când
începusem a merge copăcel”, ”cuptiorul pe care mă ascundeam,
când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca” și „la alte jocuri și
jucării pline de hazul și farmecul copilăresc”.
Creangă se prezintă la acea vârstă drept un copil ”bălan”,
vesel și neastâmparat, utilizând două comparații sugestive: ” Și eu
eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul
în tulburarea sa”.
Imaginea copilului fericit este învăluită de dragostea și
respectul față de mama sa, care îl uimea permanent: ” Și mama,
care era vestită pentru năzdăvăniile sale, ămi zicea cu zâmbet
uneori, când începea a se ivi soarele dintre nouri după o ploaie
îndelungată: ,, Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare doar
s-a îndreptat vremea,, Și vremea se îndrepta după râsul meu...”.
Copilul bălai purta în suflet mândria de a avea o astfel de mamă
care ”știa a face multe și mari minunății” : ”Știa, vezi bine, soarele
cu cineva de-a face, căci eram feciorul mamei”.
Scriitorul își amintește cu drag de grija cu care îl ocrotea și-l
alinta mama sa când era mic, ănepărtând durerea sau răul, fiindcă
era feciorul ei preferat: ”bătea pământul sau păretele, sau vreun
lenm, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: ,,
Na, na!,, și îndată-mi trecea durerea...”; dacă nu-i plăcea privirea
lui, lua puțină tină din colbul adunat ”pe opsasul încălțării” ori
funingine de la gura sobei și-i făcea câte ” un benchi boghet ” în
frunte spunând : ”Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, așa
să nu mi se dioache copilașul! ”
Din cuvintele autorului răzbat dragostea sa nesfârșită și
recunoștință față de mama sa, căreia îi datorează viața ” căci
brațele ei m-au legănat, când îi sugeam țâța cea dulce și mă
alintam la sânu-i gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și
sângele din sângelei și carnea din carnea ei am împrumutat, și a
vorbit de la dânsa am învățat”.
 Prin procedeul autocaracterizării, autorul își urmărea
propria evoluție (” și eu creșteam pe nsimțite”) o dată cu
transformările sufletești sufletești: ” și tot alte gânduri îmi zburau
prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet”, pe un ton
autoironic recunoaște că era un copil neastâmparat, cu o dorință
aprigă de viață: ” în loc de înțelepciune, mă făceam tot mai
neastîmparat, și dorul meu era acum nemărginit”.
În acest fragment Nică trăiește vârsta fermecată a
copilăriei, jocuri pline de veselie în universul acela miraculos, în
care totul devine posibil în imaginația copilului: ”Copilul, încalecă
pe bățul său, găndește că se află călare pe un cal de cei mai
ștrașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l
strunește cu tot dinatinsul , și răcnește la el din toată inima, de-ți
ie auzul; și de cade jos, crede că l-a trăntit calul, și pe băț își
descarcă mânia în toată puterea cuvântului...”
Concluzia pare firească, prezentată direct ”Așa eram eu la
vârsta cea fericită”. Jocul reprezintă principala preocupare a lui
Nică și a fraților săi. Neastâmpărul , veselia, pofta de joacă apar
ca definitorii. Scriitorul prezintă năzdrăvăniile pe care le făcea
toată ziua alături de frații săi, rememorarea cu mult haz: ”noi
băieții, tocmai atunci ridicam casa în slavă”. În contrast cu grijile și
oboseala părinților, apar dorința nepotolită de joacă și veselia
copiilor. Ei sunt înconjurați de dragostea și înțelegerea părinților.
La întoarcerea tatălui acasă , noaptea târziu de la pădurea din
Dumesnicu, copiii îl speriau sărindu-i în spate pe întuneric. În
ciuda ostenelii, tatăl se lasă prins de jocul lor, bucurându-se că-i
vede veseli și sănătoși: îi prindea unul câte unul ca baba-oarba și îi
ridica în grindă. În timp ce tatăl mânca, ei își continuau joaca
scoțând ”mâțele” de prin ”ocnițe” și ”cotruțe” și le chinuiau ” de le
mergea colbul”.
 Toate episoadele din capitolul al doilea, neastămpăratul Nică
încalcă promisiunile făcute mamei și are un comportament firesc
unui copil pus pe șotii. În fragmentul referitor la scăldat, Nică se
dovedește inventiv când este vorba să își pună în aplicare planurile.
Fiind cel mai mare dintre copii, el reprezintă pentru mama sa un
sprijin în treburile gospodărești. Harnic și priceput, el se ia la
întrecere cu fetele la tors, la cusut, la sărăduit sumane și la roată,
încât îș atrăsese porecla de ,, Ion Torcălău”. Îi plăcea compania
fetelor, se întrecea cu ele, isprăvind,, câte o movilă de drugi cu
canură” spre bucuria și mândria mamei(,, de mă sătura mama, când
i le arătam seara acasă...”).
Fire veselă și sprințară, lui Nică îi plăceau distracțiile specifice
vârstei, găsind prilejul să plece de acasă pentru a mai face câte o
trebușoară, cum știa el, furând pupăza și ducând-o la târg să o
vândă, furând cireșele văratice din cireșul mătușii Mărioara,
ducîndu-se la urat cu o recuzită improvizată spre nemulțumirea
gospodarilor din sat.
Comportamentul copilăros, firea lui veselă, l-au făcut să uite
toate grijile, desfătându-se, la scăldat, cu jocuri vesele , cunoscute
și îndrăgite de copii. Curios și glumeț, Nică nu pierde prilejul de a
se uita pe furiș,, cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale
unor fete ce spălau pânza. Cuprins de fericire , uitase de casa și de
treburi și se trezește fără haine în prezența fetelor. Cu inventivitatea
cunoscută, Nică găsește soluția de a o lua la sănătoasa către casă
prin grădinile oamenilor. Crescut în spiritul respectului față de
părinți, Nică sărută mâna mamei, își cere scuze și își recunoaște
vinovăția.
În episodul pupezei din tei, mătușa Mărioara îl caracterizează
perfect ca fiind ,,zbânțuit”, iar mama -,,dugliș”(leneș). Isteț și
inventiv, băiatului nu-i scăpa nimic:,, de zbânțuitul ista al dumitale
nu scapă nimica” spunea mătușa Mărioara. Cu ușurință și precauție
, băiatul prinde pupăza și o ascunde în pod, expunându-i calitățile
de negustor în momentul în care merge în târg să o vândă.
Simțindu-se păcălit de moșneag, băiatul se dovedește,, amarnic la
viață”, hotărât să-și facă singur dreptate, până află de prezența
tatălui prin târg.
Gândurile lui Nică redate din perspectiva maturului, exprimă cu
umor și sinceritate sentimentul de regret,,Când ați ști voi câte a
pătimit , sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-ați plânge
de milă!”.
Creangă surprinde cu farmec trăsăturile lui Nică aflat la vârsta
minunată a copilăriei lipsite de griji. Joaca și năzdrăvăniile copiilor
luminează și însuflețesc aceste pagini cu veselia și umorul lor.
Imaginea copilului vesel și lipsit de griji de odinioară este de
fapt imaginea copilăriei, a celi mai fericite vârste din viața
omului:,, așa eram eu la vîrsta cea fericită, și așa cred că au fost
toți copiii, de când îi lumea asta și pământul...”.
,, De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui
Creangă e un hohot de râs. Nu râsul cu gust amar al lui Caragiale,
ci râsul tonic al țăranului cuconcepție optimistă de viață, pe care
toată tradiția înțelepciunii populare l-a învățat că forțele răului vor
fi întotdeauna înfrânte până la sfârșit” în accepția criticului literar
Zoe Dumitrescu Bușulenga.