Sunteți pe pagina 1din 3

Urmeaza cronologic corespondenta mea cu prietenul scriitor traitor de decenii in

Australia, pe tema atacului domnului Mircea Cartarescu Cartarescu la adresa


defunctului Adrian Paunescu.

Thu, December 2, 2010 10:02:37 PM - am primit de la prietenul meu urmatorul


mesaj:

"Un alt punct de vedere. Fiecare crede si judeca cum vrea, dar mi se pare o mare
aberatie sa spuna ca fara comunism si Ceausescu, Paunescu n-ar fi existat.

Talentul din el a existat si sred ca merita sa ramana in Istoria Literaturii mai mult
decat cei enumerati de Cartarescu."

Mesajul era o reactie la aceasta scriere a domnului Cartarescu:

DE PARTEA ÎNTUNECATĂ A FORŢEI

Autor: Mircea Cărtărescu

Nu am fost în ţară în momentul morţii lui Adrian Păunescu şi nici câteva zile după
aceea, deci nu am asistat la "isteria unui popor strâns unit în jurul bardului
naţional", cum mi-au descris câţiva prieteni spectacolul în care televiziunile au
transformat moartea acestui om.

Poate că dacă vedeam cu ochii mei toate acestea m-aş fi enervat şi aş fi scris
excesiv de emoţional despre cazul Păunescu, un caz adevărat, important pentru
oricine e interesat de lumea românească din ultimii cincizeci de ani. De la începutul
acestui articol trebuie să spun că nu am motive personale să-l urăsc sau să-l
condamn pe autorul "Istoriei unei secunde", cu excepţia motivelor pentru care,
probabil, îl va condamna istoria însăşi. Eu abia dacă l-am cunoscut. Am stat în
preajma lui de două ori în viaţa mea, şi de fiecare dată m-am înfiorat. Nu e nicio
îndoială pentru mine că Păunescu avea în el Forţa. A depins de el să fie de partea ei
luminoasă sau de cea întunecată. A ales nu cu mintea şi nici cu inima, ci cu viscerele
sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi.

Eram elev de liceu când am fost convocaţi la o întâlnire cu poetul Adrian Păunescu.
Venise cu un car al televiziunii, în jurul lui se-nvârteau tehnicieni, sunetişti,
cameramani... Dacă eu aveam pe atunci 16 ani, el trebuie că avea 29. La acea vârstă,
a primei tinereţi pentru un autor, era deja o celebritate şi, pentru că ne aflam într-o
ţară comunistă, o persoană oficială. Căci nimeni nu te trimitea în licee cu un car al
televiziunii dacă nu reprezentai, într-un fel sau altul, puterea. Era un om foarte
tânăr ca înfăţişare, tuns scurt, cu faţa deja rotundă, cu un trup deja masiv. Nu mai
ştiu despre ce ne-a vorbit. La sfârşit i-am cerut un autograf pe o foaie de hârtie. A
scris mare şi şcolăreşte, pe mijlocul ei, Adrian Păunescu. Atât.
Apoi, am tot dat de el, ca toată lumea, în toate împrejurările vieţii, din ce în ce mai
des, până când a devenit excesiv, insuportabil de des. La sfârşitul anilor ’70, dacă
puneai în priză fierul de călcat, Păunescu vorbea şi acolo, aproape la fel de mult ca
şi Ceauşescu însuşi. Căci destinul acestor doi oameni atât de asemănători se
împleteşte inextricabil. Fără comunism şi Ceauşescu, Păunescu n-ar fi existat, aşa
cum paraziţii sunt foarte specifici în alegerea gazdei.

Când revista "Flacăra" nu l-a mai încăput, Păunescu a inventat cenaclul cu acelaşi
nume. Cu un strop de zahăr prinzi mai multe muşte decât cu un butoi de oţet, zice
proverbul. Cenaclul Flacăra a fost bucăţica de zahăr a propagandei ceauşiste. A fost
megafonul comunismului românesc. Tinerii veneau acolo ca să se bucure de o
parodie de mişcare hippy, de balade folk cântate de oameni talentaţi, dar tot mai
des, către anii ’80 şi dincolo de ei, se auzea de pe scenă vocea umflată a marelui
bard oficial, acele înspăimântătoare "Trăiască România! Trăiască tricolorul! Trăiască
Ceauşescu!", repetate de câte un stadion întreg ca la o adunare Ku-klux- klan sau la
defilările de la Nürnberg... Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din când în când, de
cearşafuri de poeme, când despre Tovarăşul, când despre Tovarăşa, poeme ce
ţâşneau ca dintr-o fântână nesecată din pana bardului. Nimeni din generaţia mea nu
l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. Noi i-am citit cu
nesaţ pe Nichita Stănescu, pe Dimov sau pe Sorescu, dar Păunescu făcuse o
asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut
răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.

Am mai stat lângă el, chiar cot la cot cu el, simţind cu umărul vibraţia imensului său
trup, acum vreo opt ani, când Păunescu a venit la Facultatea de Litere ca să-şi
susţină doctoratul. Simţeai ieşind din el valuri de energie. Vibra, fierbea, frigea de
indignare: el, marele poet, trebuia să răspundă unei comisii de profesori, ca orice
candidat. E greu să explic intimidarea care m-a cuprins atunci. Era de patru ori cât
mine. Hainele îi plezneau la cusături. Nu-şi încăpea, de fapt, în propria piele. Avea
într-adevăr energia celor care urnesc munţii din loc. O megalomanie deloc inferioară
celei a împuşcatului de la Târgovişte, ba poate şi mai accentuată, îl transforma într-
un hybris ce stârneşte oroare.

Cazul Păunescu e central nu doar în cultura română, ci mai ales în viaţa şi psihologia
noastră: admiratorii lui sunt cei ce încă mai cred în autoritarismul şi naţionalismul
din vechiul regim. Sunt nostalgicii dictaturii comuniste. Linia care desparte apele de
uscat trece prin destinul trist al acestui poet."
Friday, 3 December 2010 4:44 AM - Eu, citind afirmatiile domnului Cartarescu, am
raspuns prietenului din Australia:

CUM MI SE ARATA DOMNUL CARTARESCU

Autor: Dan Bunda

Eu nu stiu prea multe despre Dl. Cartarescu.

L-am auzit de cateva ori, i-am rasfoit cateva carti si mi-a ajuns. Nici nu vreau sa
mai stiu.

Poate ca asa este, dar verva D-lui Cartarescu arata o ura inexplicabila.

Ce i-a facut Paunescu lui Cartarescu? Nimic. Daca i-ar fi facut, sigur ar fi avut
prilejul sa se razbune "la obiect" in acest inscris. Putem deci sa credem ca tot ce i-a
facut este ca a avut talentul si inspiratia de a intelege ca daca e sa traiesti intr-un
fluviu de mizerie, e bine sa stai deasupra?

Ura, invidie si lipsa de Dumnezeu. Doar atat arata Dl. Cartarescu in acest articol. In
rest, arata ceea ce arata si in cartile lui: ca ii place sa se asculte, pardon, sa se
citesca scriind, adica sa scrie in 10 pagini ceea ce se poate exprima curat intr-o
fraza, ceea ce ar insemna sa ai curajul exprimarii a ceea ce gandesti sau simti. Poate
ca Dl. Cartarescu scrie atat de redundant pentru ca isi cauta simtirea sau poate ca ii
este teama sa comnunice cu vii, ca despre morti, poate sa se exprime transant.

Cu siguranta ca Brecht i-ar spune ceva... Deosebirea este ca acum, chiar daca te
pricepi mai putin la asta, e mai usor sa te consacri daca iti faci lobby la talent, caci
acum pare mai usor sa te strecori.

Manuscrisele de la marea moarta (nici nu merita Dl. Cartarescu sa fac referire la ele
in acest context), spun:

"Daca un om isi barfeste vecinul, el va fi alungat dintre cei sfinti si va fi pedepsit


pentru un an de zile"

Sa ne pazim de cel care linge sus si scuipa jos!

Dar si de cel care se cearta cu mortii!