TEXT TIP DE COMIC MODALITATI DE

REALIZARE
Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient
Speram să intru într-o viaţă nouă şi plină de întâmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase şi a cetelor de hoţi ce
gândeam că aş întâlni în calea mea{...} în loc de duşmani, mă trezii faţă-n faţă cu consulul francez din Brăila, care, cunoscându-mă de compatriot, mă pofti la dânsul
acasă.[...] Când acole, ce să văd?... În loc de malpost sau de diligenţă, o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu spiţele stricate
Patru cai mici, numai oasele şi pielea, pe care erau săpate urme adânci de bici, şi un om sălbatic, bărbos, zdrenţăros şi înarmat cu un harapnic lung de un stânjen!...
Acesta era echipajul meu!
Deodată căruţa fugi de sub mine ca un şarpe! iar eu, făcând în aer o tumbă neaşteptată, mă trezii pe pavea. Ce se întâmplaseConsulul îşi ţinea şoldurile de râs, şi
oamenii din uliţă, care fuseseră faţă la această întâmplare comică, ziceau hohotind: neamţo dracoliPostaşul se zbuciuma de râs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat,
încât mi se părea că şi roţile râdeau scârţâind de mine! Această de pe urmă întâmplare mă făcu să blestem impresiile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi,
fără a socoti tot colbul ce înghiţisem, durerile ce câştigasem în tot trupul şi mai ales perspectiva ce-mi rămânea de a sta pe jos, singur, în câmpiile acele pustii! Toate
aceste împrejurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aş fi mâncat atunci cu mare mulţumire carne de valah!

Închipuiţi-vă, domnilor, poziţia mea. Străin, într-un colţ de pământ necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici ţipenie de om, înconjurat de vro douăzeci
de câini, care vroiau numaidecât să afle ce gust are carnea de francez, neştiind nici limba, nici obiceiurile locului! Închipuiţi-vă toate aceste împrejurări pe capul unui
om şi mă veţi crede lesne dacă voi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată se prefacu ntr-o grijă, vară primară cu spaimaUn ceas întreg am umblat
ca o nălucă printre gardurile satului, când sărind peste o vacă culcată în mijlocul uliţei, când trezind vreun cocoş adormit, care sărea speriat de pe gard pe casă, când
împiedicându-mă de jugul unui car lăsat în drum, când ferindu-mă de a pica într-o fântână, pentru că am păcatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar în zadar! nici
una din acele case nu avea înfăţişare de tractir; şi, după o lungă primblare, rămăsei încredinţat că ceea ce căutam nu se afla în Balta-Albă!
Tânărul cavaler puse atunci mâinile la gură în formă de trombă şi strigă: străjer! La răcnetul lui câinii lătrară din toate părţile, cocostârcii speriaţi ciocăniră în toate
cuiburile şi un om se ivi de după un gard; dar ce om! o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasăAcea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un
buhai, îşi scoase căciula dinaintea noastră şi ascultă poruncile călăreţului cu un aer de supunere, aruncând din vreme în vreme o căutătură sălbatică în partea
mea.Iată-mă-s de a doua oară într-o poziţie destul de critică; faţă-n faţă cu un soi de uriaş îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o
îmbucăturăCât în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuinţă primitivă vi le pot lesne tălmăci, fiindcă şi acum păstrez suvenire proaspete de ele. Şi spre dovadă vă
rog, domnilor, să priviţi semnul roş care îmi decorează fruntea.Această impresie am primit-o când am intrat înlăuntrul casei străjerului. Uşa fiind prea jos şi fruntea
mea prea sus, amândouă s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin efectul său retrograd, m-a trimis să cad în ogradă, cu zece pasuri în
urmă.Ameţit de această lovire neaşteptată, am intrat şovăind în singura cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi, bâjbâind pin întuneric, m-am aruncat cu
desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar îndată am şi răcnit aşa de tare, încât străjerul a alergat lângă mine, speriat şi cu un tăciune aprins în mână.. Îmi
sfărâmasem toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!

Această aflare mă sileşte să-mi schimb ideea şi să cred că Valahia ar putea fi o ţară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta
lume la dânsele. Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură
extraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri, de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de
oameni, care formau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde
bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o
cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un
palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiţi o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car,
găzduia bărbatul, împreună cu un câine, ş.c.l.Ce să vă spun, domnilor, în sfârşit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi
poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a
se preface în ruine. Pe de o parte ticăloşia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alergau pe malul bălţii; acel amestec de
toate contrastele mă silea să mă cred când într-o insulă din Oceania, când într-o capitală a Europei, şi prin urmare nu ştiam cu
siguranţă dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în fiinţă.

Înţelegeţi prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării
maşina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălţii-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare
drept coperiş şi două roţi mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roţi, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de
patru oameni şi, prin mişcarea lor, purta încet pluta pomenită pe faţa bălţii.

Vă las dar să gândiţi, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale postaşului
din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârşit, care asistasem la scenele din târgul aşezat pe malul
bălţii! Dar, mai cu seamă, când făcui cunoştinţă cu câteva dame românce tinere şi frumoase şi când le auzii pe toate vorbind limba
franceză întocmai ca nişte pariziene, credeţi-mă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.