Sunteți pe pagina 1din 49

TEMA 1

SCURT ISTORIC AL PROFESIEI DE NOTAR

Originea instituţiei notariatului trebuie cautată în antichitate unde, în orânduirea


sclavagistă se regăsesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existenţei unor forme
incipiente de exercitare a profesiei notariale. Apariţia notariatului este legată de inventarea
şi răspândirea scrisului de către populaţiile sumeniene.
Astfel, primele testamente, contracte de vânzare-cumpărare de sau de închiriere
au fost scrise în Mesopotamia cu mii de ani în urmă, deci nu întamplător se spune despre
notariat ca ar fi o instituţie milenară. Consemnarea în scris a operaţiunilor juridice a
contribuit la garantarea ordinii şi păcii în cadrul conventiilor private.
Ulterior, în Roma antică cei ce se îndeletniceau cu afaceri şi diverse tranzacţii
comerciale se foloseau de scribi pentru a nota elementele esenţiale ale discuţiilor ce se
purtau cu ocazia încheierii convenţiilor. Astfel, “nota” scrisă de sclav şi aprobată de părţi
constituia un început de dovada în cazul unui proces izvorât din conventie. Specializarea
sclavilor le-a atras şi denumirea de “notari”, adică cei care iau notite.
În tara noastra institutia notarială, în acceptiunea moderna, nu este foarte veche.
Notiunea de “notar” sau “act notarial” nu apare înscrisa în documente decat târziu în evul
mediu şi doar în Transilvania. Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se
regasesc in toate provinciile romanesti din cele mai vechi timpuri.
În perioada sclavagista anterior cuceririi romane, în Dacia dreptul cutumiar era
omniprezent şi se manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la
aparitia unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei, administratia romana a impus unele legi ce
vor coexista cu dreptul autohton ; încep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand
“tablitele cerate de la Rosia Montana”, acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare ce
au drept obiect sclavi si imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un
contract de societate. Sub influenta civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti
în Roma notari sa fi existat si in Dacia romana.
În spatiul romanesc primele marturii de activitate notariala dateaza din secolul al
XII-lea in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale maghiare functiona notarul
special care asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul
acestuia. Cancelaria voievozilor Transilvaniei era organizata dupa aceleasi principii ca si
cea maghiara, lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca
notarii “nu-si pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului”.
Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in
“locuri de adeverire“ (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane
particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-
voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de
sarbatoare, iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in
fata membrilor Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa
manastiri. Acest concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se
trecea in registru dupa ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau
recunoscute de partea adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa
inceapa sa foloseasca formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al
XIV-lea.
Actele notariale se încheiau cu semnul notarului, o figura stilizata desenata de
mana, reprezentand elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura
inmultirii numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari

1
periodice la locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu
moartea.
Astfel, în 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si
averea i-a fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.
Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona
intens colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al
XIV-lea. Astfel actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di
Ponzo (originar din Pondezolo) unde figureaza in acte ca “sacre Imperii notarius” si care a
instrumentat in aceasta perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea
acestora se observa ca imprumuturile sau gajurile se faceau “cu ipocrita discretie”. De
exemplu, notarul consemna un transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a se
preciza suma) ce urmau a fi restituiti (aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea
navei în portul de destinatie. Metoda era folosita spre a se ascunde dobanda, oficial
interzisa in lumea occidentala.
După anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuti sub numele
de gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine
un atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in
cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor
sale acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau
transcriau in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul
pastrator al acestuia, actele capatau forta juridica.
În consecinta, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al
Notarului Public.
O imagine elocventă a evolutiei institutiei notariale satesti în Ardeal în perioada
secolului al XVI-lea și până în anul 1848, o dovedeste atestarea a 1300 de notari. Numarul
redus al stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta regiune,
imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la cresterea
numarului de notari satesti care “ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile si
dispozitiile organelor administrative”. Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa
cunoasca limbile oficiale (germana, latina si maghiara), dar si romana, spre a se intelege
cu taranii.
La începutul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea
dreptul obstii de a-si alege notarul dintre “persoane onorabile” si a-l salariza cu o suma
potrivita. In anul 1808, apar Instructiunile notarilor satesti unde sarcina notarilor era sa-i
ocroteasca pe tarani, sa vegheze la incasarea darilor, sa nu “goleasca vreun pahar cu
taranii” si sa raporteze orice abuz autoritatilor superioare.
În Tările Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar în Moldova prin Codul
Callimachi, activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la
unificarea legislativa, cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in
timpul domniei Principelui Alexandru Ioan Cuza.
O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al
XIX-lea. In Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data
de 1 septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa
moderna.
În Transilvania, notarul public functiona în baza Legii ungare nr. 35/1874,
mentinuta in vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar in Bucovina își găsea
aplicare Legea austriaca nr. 75 / 1871, mentinuta in vigoare prin Decretul-Lege nr. 4885 /
1918. Aceste legi au conferit notariatului public libertate de actiune si autonomie, actele
sale, fiind comparabile cu sentintele judecatoresti. Ca sa ajunga într-o asemenea pozitie
notarul public trebuia sa dovedeasca “diligenta, punctualitate, constiinta, nepartinire”. El

2
era considerat “consultator, sfatuitor si scriitor al poporului”. Autentificarea si validitatea
unui act nu puteau fi puse in discutie in fata judecatorului, astfel incat posesorul unui act
notarial era scutit ipso facto de procese. Puterea actelor notariale era conferita si de
profesionalismul notarului care, inainte de intocmirea actului, trebuia sa se convinga de
dorinta adevarata a partilor, sa le explice textele de lege. El trebuia sa redacteze actul clar,
fara formulari dubioase sau cuvinte cu doua intelesuri.
Prin Legea nr. 358/1944 privind autentificarea si legalizarea inscrisurilor,
investirea cu data certa si legalizarea copiilor dupa inscrisuri, lege ramasa in vigoare pana
in anul 1960 s-au unificat dispozitiile din diferite acte normative privitoare la activitatea
notariala, s-a imbunatatit procedura de autentificare si investire cu formula executorie a
inscrisurilor autentificate, s-au mentinut atributiile Notarului Public si s-a prevazut pentru
reprezentantele diplomatice si consulare romane dreptul de a autentifica, legaliza si investi
cu data certa inscrisurile prezentate de cetatenii romani aflati in strainatate.
Cu toate ca institutia Notarului Public din Transilvania si Bucovina era mai bine
organizatã decat compartimentele notariale de pe langa judecatoriile ce functionau in
Principatele Romane, aceasta va disparea odata cu aparitia noii legislatii notariale, de tip
socialist. Prin Decretul nr. 79/1950 ia fiinta Notariatul de Stat ce a functionat, experimental
in Bucuresti, din 1952 fiind apoi extins in toata tara. Prin aceasta reglementare notarul este
asimilat functionarului public aceasta idee fiind de inspiratie sovietica.
Pana la aparitia Legii nr. 36/1995, activitatea notariata a fost reglementata prin
Decretul nr. 377/1960 si H.C.M. nr. 1518 / 1960 precum si prin Ordinul ministrului
justitiei nr. 96 / C / 1973.

3
TEMA 2

DREPTUL NOTARIAL. NOȚIUNE ȘI IZVOARE

1. Noțiunea de drept notarial

Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează
modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului public şi procedura de întocmire
a actelor notariale. Aşadar, organizarea activităţii notariale, statutul notarului şi procedura de
întocmire a actelor notariale formează obiectul dreptului notarial.

2. Izvoarele dreptului notarial

Izvoarele dreptului notarial sunt diverse şi sunt cuprinse în acte normative de natură
diferită, însă principalul izvor al dreptului notarial este Legea nr. 36/1995. Ea a fost adoptată
ţinând seama atât de experienţa dobândită de notarii din ţara noastră, în perioada anterioară,
cât şi de evoluţiile legislative din ţările democratice Europene.
Legea nr. 36/1995 se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului civil
şi ale Codului de procedură civilă. Drept urmare, dispoziţiile codurilor menţionate constituie
şi ele izvor de drept notarial, în materiile care interesează activitatea notarială.
Cu acelaşi titlu de izvor de drept trebuie menţionată şi Legea nr. 178/1997 pentru
autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al
Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti,
de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti.
Un act normativ important este şi Legea nr. 589/2004 privind regimul juridic al
activităţii electronice notariale.
Ordonanţele Guvernului pot constitui şi ele izvor al dreptului notarial. Până în
prezent, atare acte normative au fost elaborate în scopul determinării taxelor de timbru
pentru activitatea notarială. Avem în vedere îndeosebi O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele
judiciare de timbru.
Un izvor de drept cu o valoare incontestabilă este reprezentat de Regulamentul,
adoptat în temeiul art. VII alin. (2) din Legea nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 36/1995, de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, denumit în continuare
Regulamentul. Regulamentul a fost adoptat prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 2333/C/2013
din 24 iulie.
Constituie surse ale dreptului notarial şi Statutul Uniunii Nationale a Notarilor
Publici din Romania (U.N.N.P.R.), precum şi Codul deontologic al notarilor publici. Pe
lângă actele normative amintite ce se referă strict la organizarea activităţii notariale, nu
putem omite faptul că în activitatea lor, notarii aplică dispoziţii legale cuprinse în Codul
civil, Codul de procedură civilă, Codul fiscal şi cel de procedură fiscală, sau în legi
speciale, cum ar fi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 18/1991
privind fondul funciar cu modificările ulterioare ș.a. Evident, enumerarea este
exemplificativă, o prezentare exhaustivă, pe lângă faptul că ar fi dificil de făcut, nici nu ar
avea un pronunţat caracter practic.

4
TEMA 3

PRINCIPIILE ACTIVITĂŢII NOTARIALE

Principiile de bază ale activităţii notariale se desprind din prevederile Legii nr.
36/1995. Unele din aceste principii derivă din prevederile constituţionale, reprezentând o
aplicare particulară a acestora, altele sunt, desigur, specifice activităţii notariale.

§1. Principiul legalităţii

Legalitatea constituie un principiu de valoare constituţională a cărei importanţă şi


semnificaţie într-un stat de drept nici nu trebuie să mai fie demonstrată.
Aplicarea acestui principiu implică, în primul rând, constituirea birourilor notariale
în conformitate strictă cu legea, precum şi respectarea tuturor normelor de competenţă
statornicite de reglementările în vigoare. Respectarea formelor procedurale este, de
asemenea, deosebit de importantă în activitatea notarială, căci numai actul ce întruneşte toate
cerinţele legale se bucură de „autoritate publică".
O aplicaţie particulară a principiului legalităţii este făcută în art. 9 din Legea nr.
36/1995. Dispoziţiile înscrise în acest text sunt deosebit de sugestive pentru întreaga
activitate notarială şi nu doar sub aspectul analizat. Ele reprezintă şi veritabile norme de
deontologie notarială. De aceea le şi reproducem în cele ce urmează: „(1) Notarii publici şi
instituţiile prevăzute la art. 8 care desfăşoară activitate notarială au obligaţia să verifice, în
scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare
legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte
spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele. (2) In cazul în care actul
solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui".
Prin urmare, textul citat consacră îndatorirea notarului de a verifica legalitatea
actelor pe care le instrumentează. Art. 9 din Legea nr. 36/1995 conferă notarului public şi un
rol activ. Această regulă poate fi desprinsă din îndatoririle pe care textul menţionat le impune
notarului public.
Respectarea legalităţii şi rolul activ al notarului public sunt de natură să înfăptuiască
funcţia preventivă a activităţii notariale. Această funcţie este evocată, în mod expres, în art. 9
alin. (1) din Legea nr. 36/1995.

§2. Principiul egalităţii de tratament în faţa organelor notariale

Potrivit art. 10 din Legea nr. 36/1995: „Activitatea notarială se înfăptuieşte în mod
egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".
Consacrarea acestui principiu în Legea nr. 36/1995 este o consecinţă firească a
dispoziţiei constituţionale înscrise în art. 16 alin. (1) din Constituţie, privitoare la egalitatea
cetăţenilor „în faţa legii şi a autorităţilor publice".
Valoarea principiului egalităţii de tratament este incontestabilă. Aşa fiind, un notar
public nu ar putea refuza întocmirea actului notarial prezentat de părţi pe vreunul din
motivele enunţate în art. 10 din Legea nr. 36/1995 (rasă, naţionalitate, origine etnică etc).

§3. Activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici

În majoritatea statelor occidentale, activitatea notarială se realizează de către

5
birourile notarilor publici. Notarii îndeplinesc imensa majoritate a actelor cu caracter
notarial.
Situaţia este similară şi în sistemul legislaţiei noastre. Principiul potrivit căruia
activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici comportă unele excepţii
importante.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 36/1995, republicată: „Actele notariale pot fi efectuate
şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum şi de alte instituţii, în
condiţiile şi limitele prevăzute de lege". La rândul său, art. 17 din acelaşi act normativ
determină competenţa notarială limitată a secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi
oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici.
În considerarea acestor prevederi legale s-ar putea susţine că notarii publici nu
beneficiază de un veritabil monopol asupra activităţii notariale. Susţinerea nu ar fi totuşi,
după părerea noastră, pertinentă. într-adevăr, art. 15 din Legea nr. 36/1995 recunoaşte
notarilor publici o competenţă generală cu anumite excepţii. Pe de altă parte, activitatea
notarială a organelor administrative şi a misiunilor diplomatice ori a oficiilor consulare este
limitată, astfel cum rezultă chiar din prevederile art. 17-18 din Legea nr. 36/1995. De
asemenea, anumite proceduri notariale pot fi realizate numai în cadrul birourilor notarilor
publici (procedura succesorală notarială sau procedura divorţului pe cale notarială etc).

§4. Principiul păstrării secretului profesional

Activitatea notarului, ca şi a avocatului, implică cunoaşterea unor fapte sau


împrejurări pe care părţile nu doresc, din diferite motive, să le facă publice. De aceea
notarul este îndatorat să respecte confidenţialitatea lucrărilor întocmite şi să nu divulge datele
sau informaţiile ce i-au fost încredinţate.
Legea nr. 36/1995 consacră în mod expres obligaţia notarilor publici de a păstra
secretul profesional. în acest sens, art. 70 din legea menţionată anterior cantonează această
obligaţie la „actele şi faptele” despre care notarii au luat cunoştinţă „în cadrul activităţii
lor”. Obligaţia notarilor de a păstra secretul profesional subzistă şi după încetarea funcţiei, cu
excepţia cazurilor în care legea sau partea interesată îl eliberează pe notar de această
îndatorire. Legea cuprinde dispoziţii detaliate cu privire la păstrarea arhivei biroului
notarial şi la condiţiile în care actele notariale pot fi cercetate de alte instituţii sau autorităţi
publice. Astfel, potrivit art. 124 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995,
actul original şi documentele care au stat la baza acestuia nu pot fi scoase din arhiva în care
sunt păstrate decât în cazurile prevăzute de lege. Iii condiţiile legii, înscrisurile originale
aflate în arhiva biroului notarului public pot fi cercetate de un magistrat, delegat în acest
scopsde autoritatea judiciară competentă.
De asemenea, potrivit aceluiaşi text, instanţa nu va putea cere trimiterea în
original a testamentelor depuse la notarii publici sau a altor înscrisuri originale care se găsesc
în arhivele acestora. Se vor putea însă cere copii certificate ale acestora. Cercetarea acestor
înscrisuri, dacă este necesară, se va face, cu citarea părţilor, de un judecător delegat sau, dacă
înscrisul se găseşte în altă localitate, prin comisie rogatorie, de către instanţa respectivă.
Prin excepţie, când procedura verificării înscrisurilor o impune, instanţa va putea
ordona prezentarea testamentelor originale sau a altor înscrisuri originale depuse la notarii
publici pentru efectuarea expertizei grafosco-pice în laboratoarele de specialitate, dacă
expertiza actului nu se poate efectua la sediul arhivei.
Actele notariale păstrate în original în arhivă se eliberează la cererea instanţei de
judecată sau a parchetului în legătură cu cauzele penale aflate în curs, în condiţiile Codului
de procedură penală. Dacă actele notariale sunt cercetate pentru fals, acestea pot fi ridicate
şi rămân la dosarul cauzei dacă sunt declarate ca false, cu obligaţia comunicării notarului

6
public a hotărârii sau a ordonanţei procurorului; în caz contrar, actul se va restitui.
§5. Principiul realizării unui serviciu de interes public

Activitatea notarilor publici se materializează în acte şi consultaţii notariale. Scopul


acestei activităţi este, aşa cum rezultă şi din art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea
raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase" ale persoanelor fizice şi juridice. Prin
intermediul notarilor publici persoanele interesate (fizice sau juridice) îşi pot satisface unele
necesităţi determinate de inevitabilitatea participării lor Ia viaţa juridică. De aceea, activitatea
notarială este organizată pentru satisfacerea unor interese private.
Ordinea de drept nu poate fi indiferentă faţă de modul de efectuare a operaţiilor
juridice notariale. Legea conferă actului notarial forţa probantă şi caracterul unui act „de
autoritate publică". În acest sens art. 7 din Legea nr. 36/1995 dispune că: „Actul îndeplinit
de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are
forţa probantă şi, după caz, forţa executorie prevăzute de lege”.
În aceste condiţii, este firesc ca activitatea notarială să fie considerată că întruneşte
caracteristicile unui serviciu de interes public. Acest principiu este consacrat, în mod expres,
în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, text care dispune explicit că: „Notarul public este
învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome".

§6. Principiul desfăşurării activităţii notariale numai la cererea


persoanelor interesate

Acest principiu este situat în Capitolul V al Legii nr. 36/1995, intitulat: „Pro-
cedura actelor notariale". Potrivit art. 78 alin. (1) din actul normativ amintit: „Toate
actele notariale se îndeplinesc la cerere". Aşa fiind, s-ar putea susţine că ne aflăm în faţa
unui principiu strict procedural. De altfel, prevederea legală evocată este situată în Secţiunea
I, intitulată „dispoziţii comune" din Capitolul V al Legii nr. 36/1995.
Principiul enunţat are incidenţă asupra întregii activităţi notariale. Aşadar,
sesizarea reprezintă o premisă a activităţii notariale, chiar şi în cazul îndeplinirii altor operaţii
decât înscrisurile notariale, inclusiv cu prilejul acordării de consultaţii juridice. Ne aflăm în
prezenţa unei situaţii similare cu cea a disponibilităţii care guvernează activitatea judiciară în
materie civilă. Prin urmare, mutatis mutandis, am putea vorbi de principiul disponibilităţii
notariale.

§7. Principiul îndeplinirii actelor notariale în limba română

Existenţa principiului enunţat poate fi dedusă din dispoziţiile art. 82 alin. (1) din
Legea nr. 36/1995: „Actele solicitate de părţi şi orice acte de procedură notarială se întocmesc
în limba română". Textul au reprezintă decât o expresie particulară a dispoziţiilor art. 13 alin.
(1) din Constituţia României. Potrivit acestui text constituţional, în România, limba oficială
este limba română.
Legea conţine şi prevederi deosebit de semnificative cu privire la dreptul per-
soanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau a celor care nu cunosc limba română de a
lua cunoştinţă de conţinutul actelor notariale prin intermediul unui traducător sau interpret.
Funcţia de traducător sau interpret poate fi îndeplinită de către notarul public, dacă limba
străină este limba sa maternă sau este autorizat ca interpret ori traducător, sau de către o altă
persoană autorizată ca~ interpret sau traducător, în condiţiile legii, de către Ministerul
Justiţiei. în toate situaţiile în care actul se îndeplineşte prin interpret sau traducător autorizat,
acesta va semna încheierea alături de notarul public [art. 82 alin. (2) teza finală din Legea nr.
36/1995].

7
De asemenea, potrivit aceluiaşi text, actele redactate de părţi şi prezentate pentru
efectuarea operaţiunilor notariale vor fi în limba română.
Menţionăm că la cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte
în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi intr-o altă limbă decât cea română, numai dacă
notarul instrumentator cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat
cunoştinţă de cuprinsul acestora prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba
română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar.

8
TEMA 4

STRUCTURILE ORGANIZATORICE NOTARIALE

Conform art. 3 al Legii nr. 36/1995 pe teritoriul României funcţia de notar public
se organizează şi se exercită numai în condiţiile legii, în cadrul Uniunii Naţionale a
Notarilor Publici din România şi al Camerelor Notarilor Publici.
Funcţia de notar public se exercită numai de către notarii publici membri ai
Uniunii, organizaţi în cadrul Camerelor. Constituirea şi funcţionarea de forme de
organizare a profesiei de notar public, altele decât Uniunea şi Camerele, sunt interzise.
Actele de constituire şi de înregistrare a oricăror altor forme de organizare sunt nule de
drept.
§1. Biroul notarial

Elementul structural aflat la baza activităţii notariale este biroul notarului public.
In acest sens, art. 4 din Legea nr. 36/1995 dispune că: „Notarul public îşi exercită funcţia
într-un birou notarial. Formele de exercitare a funcţiei de notar public sunt:
-birou individual;
-societate profesională.
In cadrul biroului individual îşi exercită funcţia un notar public, angajaţi cu studii
superioare şi personal auxiliar.
Potrivit aceluiaşi text, societatea profesională se constituie din 2 sau mai mulţi notari
publici asociaţi. în cadrul societăţii profesionale, notarii publici asociaţi pot angaja personal
cu studii superioare şi personal auxiliar. Notarii publici asociaţi într-o societate
profesională îşi exercită personal funcţia şi răspund individual pentru activitatea lor.
Menţionăm că un notar public nu îşi poate exercita funcţia, în acelaşi timp, în mai
multe forme de exercitare a acesteia.
Legea impune şi individualizarea prin denumire a oricărei forme de exercitare a
profesiei de notar public (art. 5 din Legea nr. 36/1995). Individualizarea se va realiza astfel:
-în cazul biroului individual - numele notarului public titular, urmat de
sintagma „birou individual notarial" sau denumirea biroului;
-în cazul societăţii profesionale - numele notarilor publici asociaţi sau
denumirea societăţii profesionale, în ambele cazuri urmate de sintagma „societate
profesională notarială".

1.1. Natura juridică a biroului notarului public şi a activităţii notariale

Sub imperiul vechii organizări notariale s-a considerat, de către majoritatea


autorilor, că notariatul este un organ al administraţiei de stat. S-a argumentat că relevant într-
o asemenea caracterizare este faptul că activitatea notarială nu are un caracter jurisdicţional,
iar „controlul şi îndrumarea activităţii notariale aparţine Ministerului Justiţiei, ca organ
central al administraţiei publice". În mod izolat s-a acreditat şi opinia potrivit căreia
notariatul are o competenţă jurisdicţională şi face parte din sistemul organelor jurisdicţionale.
Această opinie a rămas izolată în literatura noastră de specialitate şi ea a constituit mai
degrabă ecoul unei soluţii jurisprudenţiale. O atare calificare este contrară atribuţiilor şi
naturii activităţii notariale. În sistemul legislaţiei anterioare organele notariale nu puteau fi
incluse decât în sistemul organelor cu atribuţii administrative. Noua reglementare a activităţii
notariale diferă fundamental de vechea structură notarială. în prezent, notarii publici sunt
organizaţi în birouri notariale, iar titularul acestuia nu este funcţionar de stat; notarul public

9
exercită atribuţiile unei profesii liberale. Biroul notarial se înfăţişează ca o instituţie de drept
privat, iar nu ca un organ al administraţiei de stat. El are un caracter autonom,
independent faţă de toatecelelalte autorităţi publice. Această autonomie rezultă, în
termeni neechivoci, din dispoziţiile Legii nr. 36/1995.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 36/1995: „Notarul public este învestit să îndeplinească
un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome".

§2. Camerele notarilor publici

Notarii publici care funcţionează în circumscripţia teritorială a unei curţi de apel se


constituie în Camera notarilor publici. Ea are personalitate juridică, ştampilă proprie şi este
condusă de un colegiu director format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-7 membri.
Colegiul director este ales de adunarea generală a membrilor camerei, pentru un mandat de 4
ani.
Colegiul director are următoarele atribuţii:
a) organizează examenul pentru dobândirea calităţii de notar stagiar;
b) stabileşte birourile notariale în care se va efectua pregătirea practică a
notarilor stagiari;
c) urmăreşte pregătirea teoretică şi practică a notarilor stagiari;
d) înlocuieşte, la cerere sau din oficiu, biroul notarial în care se efectuează
pregătirea practică;
e) propune Adunării generale a Camerei actualizarea numărului de notari
publici şi a numărului de posturi destinate schimbărilor de sedii;
f) aprobă numărul de posturi destinate dobândirii calităţii de notar stagiar;
g) întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea
curentă a notarilor publici;
h) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei şi a contribuţiei membrilor săi;
i) stabileşte comisia de inventariere şi lichidare a birourilor notariale, în caz de
suspendare sau încetare;
j) poate acorda sprijin şi ajutor material notarilor publici, în cazuri justificate;
k) desemnează un membru al Colegiului director al Camerei sau un alt notar public
din cadrul Camerei ce urmează să efectueze menţiunile privind revocarea, anularea,
rectificarea actelor notariale aflate în arhiva Camerei;
1) aprobă, la propunerea preşedintelui, organigrama şi statul de funcţii ale
personalului de specialitate şi administrativ al Camerei;
m) organizează, la cererea notarului public, vânzarea la licitaţie a bunurilor în
vederea lichidării de către notar a pasivului succesoral, în condiţiile stabilite prin
regulamentul aprobat de Consiliul Uniunii;
n) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi actele
normative cu caracter intern.
În îndeplinirea atribuţiilor-sale, Colegiul director al Camerei emite decizii executorii
[art. 50 alin. (1) din Legea nr. 36/1995].
Preşedintele Colegiului director al Camerei are următoarele atribuţii:
a. reprezintă Camera în raporturile cu terţii;
b. soluţionează plângerile petenţilor împotriva notarilor stagiari, luând măsurile
corespunzătoare;
c. desemnează, la cerere sau din oficiu, în cazuri excepţionale, un notar public
care să asigure funcţionarea unui alt birou de notar public;
d. angajează personalul de specialitate şi auxiliar, în numărul şi în structura
stabilite de Colegiul director al Camerei;

10
e. coordonează şi conduce compartimentele prevăzute în structura organizato
rică a Camerei;
f. convoacă şi conduce şedinţele Colegiului director al Camerei şi ale Adunării
generale a Camerei;
g. ordonanţează cheltuielile bugetare ale Camerei; .
h. aprobă, la cererea părţilor, transferul dosarului succesoral;
i. îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute, de lege, regulament, statut şi de actele
normative cu caracter intern (art. 49 din Legea nr. 36/1995).
Adunarea generală a Camerei are următoarele atribuţii:
a. alege şi revocă Colegiul director al Camerei şi Comisia de cenzori, în condi
ţiile stabilite prin statut;
b. alege şi revocă reprezentantul sau reprezentanţii Camerei, după caz, şi suple
antul acestora în Consiliul Uniunii, în condiţiile stabilite prin statut, cu respectarea
noimei de reprezentare prevăzute de prezenta lege;
c. alege şi revocă reprezentantul Camerei în Consiliul de disciplină, în condiţiile
stabilite prin statut;
d. alege şi propune membrul în Consiliul de administraţie al Casei de Asigurări;
e. aprobă anual raportul de activitate şi descărcarea de gestiune ale preşedintelui
şi Colegiului director al Camerei;
f. aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al Camerei şi execuţia bugetară;
g. aprobă strategia de dezvoltare şi politica de investiţii a Camerei;
h. stabileşte indemnizaţiile membrilor organelor alese;
i. aprobă regulamentele interne ale Camerei;
j. alege membrii comisiilor de organizare a alegerilor organelor de conducere la nivelul
Camerelor şi al Uniunii, în condiţiile regulamentelor proprii;
k. alege reprezentanţii Camerei conform normei de reprezentare la Congres;
1. acordă şi retrage, la propunerea Colegiului director al Camerei, titlul onorific de preşedinte
de onoare notarilor publici care au deţinut calitatea de preşedinte al Colegiului director al
Camerei;
m. aprobă actualizarea numărului de notari publici şi a numărului de posturi destinate
schimbărilor de sedii, pe care o înaintează Consiliului Uniunii;
n. îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, regulament, statut şi de actele
normative cu caracter intern (art. 51 din Legea nr. 36/1995).

§3. Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România

Notarii publici din România se constituie în Uniunea Naţională a Notarilor


Publici. Ea reprezintă o organizaţie profesională cu personalitate juridică. Uniunea
Naţională a Notarilor Publici are ca scop „reprezentarea şi apărarea intereselor
profesionale ale membrilor săi şi acţionează pentru asigurarea prestigiului şi auto rităţii
profesiei de notar public" [art. 2 din Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici].
Pentru realizarea obiectivelor din domeniile sale de activitate, Uniunea are
următoarele funcţii:
-de strategie, prin transmiterea de propuneri la elaborarea de către Ministerul
Justiţiei a strategiilor în domeniul notarial;
-de reglementare a activităţii, prin reglementări terţiare specifice, prin care se
asigură, în conformitate cu strategia adoptată, punerea în aplicare a legislaţiei în
domeniul notarial şi realizarea cadrului juridic subsidiar specific;
-de reprezentare pe plan intern şi internaţional a notarilor publici;
-de îndrumare, sprijin şi control al notarilor publici, în aplicarea corectă a

11
prevederilor legale în domeniul notarial;
-de administrare a patrimoniului propriu [art. 53 alin. (3) din Legea
nr. 36/1995].
Organele de conducere ale Uniunii sunt: Congresul notarilor publici, Consiliul
Uniunii, Biroul executiv al Consiliului Uniunii şi Preşedintele.
La nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici funcţionează şi o casă de
asigurări pentru garantarea responsabilităţii civile a notarilor publici. Statutul Casei de
Asigurări este aprobat de Uniunea Naţională a Notarilor Publici. Asigurarea de răspundere
civilă a notarilor publici este obligatorie, notarii publici fiind ţinuţi să
încheie contractul de asigurare înainte de începerea activităţii (art. 60 din Legea
nr. 36/1995).
Uniunea Naţională a Notarilor Publici are şi o Casă de Pensii autonomă de
sistemul public. Ea funcţionează pe baza unui regulament propriu, adoptat de Uniunea
Naţională a Notarilor Publici (Hotărârea nr. 59 din 28 iunie 2013). În sistemul notarial de
pensii vârsta standard de pensionare este de 70 de ani, iar perioada minimă de cotizare pentru
obţinerea dreptului la pensie pentru limită de vârstă este de 10 ani [art. 8 alin. (3) şi (4) din
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Casei de Pensii].
În cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici funcţionează şi Institutul Notarial
Român, denumit în continuare INR, entitate de interes public cu personalitate juridică. INR
asigură perfecţionarea activităţii notariale, pregătirea profesională iniţială şi, după caz,
continuă a notarilor publici şi a notarilor stagiari, a altor specialişti, a personalului de
specialitate al birourilor notariale, al Camerelor şi al Uniunii, având dreptul de a elibera
diplome sau certificate de absolvire recunoscute de instituţiile publice şi private abilitate [art.
61 alin. (2) din Legea nr. 36/1995].
De asemenea, în cadrul Uniunii funcţionează şi Centrul Naţional de Administrare
a Registrelor Naţionale Notariale. Acesta se organizează şi funcţionează în condiţiile stabilite
de regulamentul acestuia, aprobat în condiţiile legii, de către Biroul executiv al Consiliului
Uniunii.

12
TEMA 5

ÎNVESTIREA ÎN FUNCŢIE, SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA CALITĂŢII


DE NOTAR PUBLIC

§1. Dobândirea calităţii de notar public

Calitatea de notar public se poate dobândi doar de către persoanele care corespund
exigenţelor profesionale şi normelor determinate de lege. În acest sens, art. 22 din Legea nr.
36/1995 dispune că poate dobândi calitatea de notar public doar persoana care întruneşte
următoarele condiţii:
-este cetăţean român, cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, cetă
ţean al unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau cetăţean al Confederaţiei
Elveţiene şi are domiciliul sau reşedinţa în România;
-are capacitate deplină de exerciţiu;
-este licenţiat în drept;
-nu are antecedente penale rezultate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de
serviciu sau în legătură cu serviciul ori a săvârşirii cu intenţie a unei alte infrac
ţiuni;
-se bucură de o bună reputaţie, constatată în condiţiile stabilite prin statut;
-cunoaşte limba română;
-este apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei;
-a deţinut timp de 2 ani calitatea de notar stagiar, a absolvit Institutul Notarial Român şi a
promovat examenul de definitivat sau a exercitat timp de cel puţin 6 ani o funcţie de
specialitate juridică şi a promovat concursul de admitere în funcţia de notar public.
Concursul sau examenul se organizează de către Colegiul director al Camerei în
care candidatul s-a înscris pentru examen sau concurs. În acest scop, Camerele au obligaţia de
a organiza anual şi simultan, într-o zi lucrătoare examenul, concursul de admitere ca notar
stagiar. Soluţia este raţională întrucât evită orice obiecţiuni legate de dificultatea sau
complexitatea subiectelor de concurs în privinţa candidaţilor înscrişi în Camere diferite.
Examenul sau concursul de admitere constă într-o probă scrisă, cu caracter teoretic,
şi o probă orală, din tematica aprobată de Consiliul Uniunii. Media minimă de promovare
este 8,00, dar nu mai puţin de nota 7,00 la fiecare probă. Candidaţii declaraţi admişi vor
ocupa locurile în limita posturilor aprobate de Colegiul director al Camerei (art. 23 din
Legea nr. 36/1995).
După promovarea examenului sau concursului, notarul stagiar urmează timp de 2
ani cursurile de pregătire teoretică şi practică organizate de Institutul Notarial Român.
Obligativitatea participării la cursurile de pregătire organizate de INR este statuată
neîndoielnic de art. 22 din Legea nr. 36/1995. Absolvirea acestor cursuri este o cerinţă
imperativă a numirii în funcţie. De altfel, soluţia este statuată expres de art. 24 din Lege, text
potrivit căruia „nefrecventarea cursurilor sau neplata cheltuielilor de pregătire atrage încetarea
calităţii de notar stagiar".
Institutul Notarial Român asigură, prin cursurile pe care le organizează, doar
pregătirea teoretică a stagiarilor. Pregătirea practică se desfăşoară în cadrul unui birou
notarial, desemnat de către Colegiul director al Camerei în care notarul stagiar a susţinut
examenul sau concursul de dobândire a calităţii de notar stagiar, cu acordul notarului public
coordonator.
Activitatea unui notar stagiar poate fi îndrumată numai de notari publici cu o

13
vechime de cel puţin 6 ani în această calitate şi care se bucură de o bună reputaţie
profesională.
La finalizarea celor doi ani de pregătire notarul stagiar trebuie să promoveze
examenul de definitivat organizat de Institutul Notarial Român. Acesta constă în două probe
scrise, respectiv una cu caracter teoretic şi una cu caracter practic, din tematica de concurs.
Media minimă de promovare este 8,00, dar nu mai puţin de nota 7,00 la fiecare probă.
Precizăm că, potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 36/1995, respingerea sau, după caz, lipsa
nejustificată a notarului stagiar la două examene de definitivat consecutive atrage încetarea
calităţii de notar stagiar. Este de observat că doar lipsa nejustificată la două examene
consecutive antrenează consecinţa anterior menţionată.
Legea nr. 36/1995 cuprinde şi unele norme derogatorii privitoare la dobândirea
calităţii de notar public, respectiv fără să fie necesară parcurgea stagiului prevăzut de art. 22
lit. h) din Legea nr. 36/1995. Astfel, potrivit art. 27 din Legea nr. 36/1995, poate
dobândi calitatea de notar public şi persoana care îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute
la art. 22 lit. a)-g), are cel puţin 6 ani vechime într-o funcţie de specialitate juridică şi
promovează concursul de admitere în funcţia de notar public organizat de INR. Prin urmare,
un atare beneficiu este acordat numai persoanelor care justifică o vechime într-o „funcţie de
specialitate juridică" (judecători, procurori, consilieri juridici, executori judecătoreşti etc).
Persoanele care doresc să dobândească calitatea de notar public în aceste condiţii,
trebuie să se înscrie la Camera în circumscripţia căreia doresc să-şi desfăşoare activitatea,
pentru ocuparea unui post propus de respectiva Cameră şi cuprins în ordinul de actualizare
emis de ministrul justiţiei.
Concursul de admitere se organizează la nivel naţional pentru persoanele înscrise
din toate Camerele, la o dată unică stabilită de preşedintele Uniunii, în condiţiile stabilite de
regulamentul de organizare şi funcţionare a concursului. El se organizează de Institutul
Notarial Român ori de câte ori este necesar, dar cel puţino dată la doi ani. Procedura de
concurs, tematica şi validarea concursului sunt similare cu cele prevăzute pentru examenul de
admitere ca notar stagiar.
După numirea în funcţie, prin ordin al ministrului justiţiei, persoanele în cauză au
obligaţia de a urma cursuri privind pregătirea practică pentru desfăşurarea profesiei de notar,
precum şi pentru organizarea activităţii unui birou notarial, cursuri organizate de INR pe o
perioadă stabilită de către Consiliul Uniunii, cu plata taxelor aferente.
Calitatea de notar public poate fi dobâhdită şi fără examen, dar numai de către
judecătorii de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Soluţia este Statuată şi prin art. 102
alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Potrivit acestui text: „Judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cărora le-a expirat
mandatul pentru,care au fost numiţi ori, după caz, sunt eliberaţi din motive neimputabile îşi
păstrează gradul dobândit în ierarhie şi pot ocupa o funcţie de judecător la înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi pot reveni pe funcţia de magistrat deţinută anterior sau pe o altă funcţie
de judecător ori procuror sau pot opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen”.

§2. Suspendarea calităţii de notar public

Cazurile de suspendare din exerciţiul funcţiei de notar public sunt prevăzute în art. 42
din Legea nr. 36/1995. Potrivit acestui text suspendarea operează în următoarele cazuri:
-în caz de incompatibilitate;
-pe perioada interdicţiei de a-şi exercita funcţia, dispusă în condiţiile legii sau ca măsură
disciplinară;
-în caz de nedepunere a situaţiei statistice lunare la termenul stabilit prin hotărârea Consiliului
Uniunii, timp de două luni consecutiv;

14
-pentru neachitarea integrală, în termen de două luni de la scadenţă, a obliga
ţiilor băneşti profesionale, până la depunerea situaţiilor statistice şi/sau achitarea
debitului şi a penalităţilor aferente acestuia;
-în caz de incapacitate temporară de muncă;
-în cazul concediului pentru creşterea şi îngrijirea copilului, în condiţiile legii;
-în cazul în care împotriva notarului public s-a luat măsura arestării preven
tive sau a arestului la domiciliu, până la încetarea măsurii;
-la cererea formulată în scris;
-când suferă de o boală psihică, ce îl împiedică să îşi exercite funcţia în mod
corespunzător, în condiţiile stabilite de regulament;
-în cazul prevăzut la art. 40 alin. (7), respectiv neînregistrarea în termenul legal a
biroului notarial în RNENP.
Cazurile de suspendare sunt de o mare diversitate, majoritatea lor sunt însă
determinate de împrejurări provocate de o conduită culpabilă a notarului public.
Suspendarea din funcţie determină sistarea activităţii notarului public. Ea se
dispune prin ordin al ministrului justiţiei, la propunerea Biroului executiv al Consi -
liului Uniunii, la cererea notarului public sau din oficiu.
La suspendarea din exerciţiul funcţiei, notarului public îi revine obligaţia
predării de îndată Camerei a sigiliilor, registrelor şi, după caz, a arhivei; în vederea
păstrării pe perioada suspendării. Suspendarea încetează dacă au dispărut împrejurările
care au determinat-o.

§3. Încetarea calităţii de notar public

Calitatea de notar public încetează în următoarele cazuri expres şi limitativ


statuate de art. 41 din Legea nr. 36/1995:
-prin renunţarea scrisă la calitatea de notar public;
-în cazul constatării incapacităţii de muncă, în condiţiile legii;
-în caz de neexercitare a funcţiei, fără justificare, o perioadă neîntreruptă de cel
puţin 6 luni;
-prin excluderea din profesie, dispusă ca sancţiune disciplinară, în condiţiile
prezentei legi;
-în cazul văditei incapacităţi profesionale, constatată în urma controlului
exercitat în condiţiile prezentei legi;
-când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amâ-
narea aplicării pedepsei pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legă tură
cu serviciul ori pentru săvârşirea cu intenţie a unei alte infracţiuni;
-în cazul în care notarul public nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.
22 lit. a)-g);
-în cazul constatării, în condiţiile prevăzute la art. 42 alin. (3), a unei boli
psihice ireversibile;
-prin deces.

15
TEMA 6

INCOMPATIBILITĂŢI ŞI INTERDICŢII

Incompatibilităţile prevăzute în Legea nr. 36/1995 au ca obiect exercitarea profesiei


de notar public, iar nu rezolvarea unei anumite cereri ori realizarea unei proceduri notariale.
Potrivit art. 69 din Legea nr. 36/1995, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă
cu:
a) desfăşurarea unei activităţi salarizate, cu excepţia:
1. activităţii şi funcţiei didactice universitare/de învăţământ superior şi de
cercetare ştiinţifică;
2. activităţii literar-artistice şi publicistice;
3. activităţii de creaţie tehnico-ştiinţifică;
4. calităţii de deputat sau senator ori de consilier în consiliile judeţene sau
locale, pe durata mandatului;
5. calităţii de membru în organele de conducere sau în alte organisme ale Uniu
nii, ale Camerelor ori în alte organizaţii interne şi internaţionale la care Uniunea
sau Camerele sunt afiliate ori cu care colaborează;
6. calităţii de membru într-un consiliu de administraţie;
7. calităţii de membru în cadrul unei asociaţii sau fundaţii;
8. exercitarea unei funcţii publice sau de demnitate publică, alta decât cea
prevăzută la lit. a) pct. 4;
9. exercitarea unei funcţii de judecător, procuror, magistrat-asistent sau grefier;
10. exercitarea profesiei de avocat, consilier juridic, executor judecătoresc sau
practician în insolvenţă;
11. desfăşurarea directă de activităţi de producţie, comerţ sau alte activităţi de
prestări de servicii;
12. calitatea de administrator sau de preşedinte al unui consiliu de administraţie
al unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
Enunţarea făcută de text are un caracter limitativ şi nu poate fi extinsă pe cale de
interpretare la alte situaţii asemănătoare. Actuala reglementare explicitează cu mai multă
rigoare excepţiile de la incompatibilităţile instituite de lege.
Regula fundamentală pe care o promovează art. 69 din Legea nr. 36/1995 este aceea
conform căreia profesia de notar public este incompatibilă cu orice altă „activitate salarizată",
indiferent de entitatea sau organizaţia la care aceasta s-ar desfăşura. Această incompatibilitate
este exercitată de legiuitor prin indicarea limitativă a activităţilor care pot fi desfăşurate de
către notarul public, indiferent dacă acestea sunt sau nu salarizate, cum este cazul activităţilor
didactice, ştiinţifice, artistice, publiciste etc.
Legea stabileşte şi cazurile în care notarul nu poate îndeplini unele categorii de acte.
Potrivit art. 89 din Legea nr. 36/1995 notarul public nu poate îndeplini acte notariale, sub
sancţiunea nulităţii, dacă:
-în cauză sunt părţi sau interesaţi în orice calitate, el, soţul, ascendenţii şi
descendenţii lor;
-este reprezentantul legal ori împuternicitul unei părţi care participă la proce
dura notarială.

16
TEMA 7

DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE NOTARULUI PUBLIC

§1. Drepturile notarului public

Principalele drepturi ale notarului public sunt precizate în art. 64-68 din Legea nr.
36/1995. Potrivit art. 64 din Legea nr. 36/1995, notarii publici „îşi exercită funcţia şi se
bucură de stabilitate în funcţie, neputând fi mutaţi în altă localitate fără acordul lor".
De asemenea, textul menţionat mai dispune că „pentru asigurarea secretului
profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra notarului public sau în
biroul său sunt inviolabile, acestea putând fi verificate sau ridicate numai în condiţiile legii şi
în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală". O dispoziţie importantă este şi
aceea potrivit căreia contactul profesional dintre notarul public şi clientul său nu poate fi
interzis sau restrâns [art. 64 alin. (3) din Legea nr. 36/1995]. Dispoziţia este deosebit de utilă
şi este de natură a garanta independenţa notarului în exerciţiul profesiunii sale.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 36/1995 notarul public mai beneficiază şi de urmă-
toarele drepturi:
1. să primească onorariu pentru fiecare act sau procedură notarială îndeplinită, în
condiţiile legii;
2. să aleagă şi să fie ales în organele de conducere ale Uniunii şi ale Camerelor,
în condiţiile prevăzute în statut;
3. să se adreseze organelor Uniunii şi ale Camerelor şi să primească informaţiile
solicitate în condiţiile stabilite prin statut sau actele normative interne;
4. să poarte însemnele Uniunii şi ale Camerelor;
5. să beneficieze de concediu de odihnă, anual, în condiţiile stabilite prin statut;
6. să beneficieze de drepturile de asigurări sociale pe baza contribuţiei la sistemul
asigurărilor sociale de stat şi/sau la sistemul privat, în condiţiile legii;
7. să aibă acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a activi-
tăţii notariale, atât la nivelul Camerelor, cât şi al Uniunii;
8. să adere individual la Uniunea Internaţională a Notariatului;
9. să participe, la cerere, la şedinţele organelor Camerelor şi ale Uniunii, atunci
când are un interes propriu, în vederea susţinerii acestuia;
10. să beneficieze de sprijin financiar în caz de întrerupere a activităţii biroului
din cauza incapacităţii temporare de muncă;
11. să beneficieze, la cerere, de asistenţă juridică din partea Uniunii, prin perso-
nalul de specialitate, în cauzele care au legătură cu activitatea profesională;
12. să participe la manifestări profesionale organizate în ţară şi străinătate;
13. să beneficieze de orice alte drepturi prevăzute de lege şi statut.
Unele din drepturile enunţate de text sunt caracteristice oricărei profesii liberale,
cum este cazul dreptului la onorariu. Altele sunt drepturi cu caracter strict profesional.
Reţinem şi existenţa unor drepturi caracteristice oricărei persoane asigurate, cum este dreptul
la pensie.
Menţiuni suplimentare se cuvin a fi făcute în privinţa dreptului la onorariu pentru
actele sau procedurile notariale îndeplinite de către notarul public. Onorariile se stabilesc prin
ordin al ministrului justiţiei la propunerea Consiliului Uniunii. Prin ordin se stabilesc atât

17
onorariile minimale, cât şi procedurile notariale pentru care onorariul se determină liber, între
notarul public şi solicitant.
În ceea ce priveşte dreptul notarului public la efectuarea concediului de odihnă,
acesta poate avea o durată de 30 de zile lucrătoare. Notarul public are însă obligaţia de a
înştiinţa Camera în circumscripţia căreia îşi desfăşoară activitatea în legătură cu perioada în
care va efectua concediul de odihnă.

§2. Obligaţiile notarului public

Obligaţiile notarului public sunt enunţate în Legea nr. 36/1995. Una din obligaţiile
cele mai importante este cea de a păstra secretul profesional.
Notarul public are şi obligaţia de a respecta normele de disciplină inerente
serviciului public pe care-l îndeplineşte. în acest sens menţionăm că notarul public nu poate
absenta de la birou mai mult de 5 zile lucrătoare consecutive, fără a informa Camera din care
face parte şi tară a asigura funcţionarea arhivei biroului, în condiţiile legii. În cazul
nerespectării acestei obligaţii, Camera Notarilor Publici poate delega, după caz, un alt notar
public pentru îndeplinirea atribuţiilor notarului public absent, în condiţiile prevăzute de
Statutul Uniunii. Un număr important de obligaţii sunt statuate în art. 72 alin. (1) din Legea
nr. 36/1995, text potrivit căruia notarii publici mai au şi următoarele obligaţii:
a) de a respecta dispoziţiile legii, ale regulamentelor, ale Statutului Uniunii,
Statutului Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi ale Codului deontologic al
notarilor publici;
b) de a respecta hotărârile organelor alese ale Uniunii, ale Camerelor, precum şi
ale comisiilor de specialitate sau ale altor entităţi create la nivelul Uniunii, de a
îndeplini sarcinile ce i-au fost încredinţate şi de a acţiona pentru realizarea scopului
Uniunii;
c) de a participa la şedinţele organelor de conducere din care face parte;
d) de a participa la şedinţele adunărilor generale ale Camerelor;
e) de a participa la manifestări profesionale organizate de Uniune, de Camere şi
de alte organizaţii interne şi internaţionale având scopuri şi principii similare;
f) de a păstra faţă de terţi confidenţialitatea dezbaterilor, opiniilor şi voturilor
exprimate în cadrul organelor de conducere;
de a avea un comportament demn în exercitarea funcţiei;
h) de a-şi perfecţiona continuu pregătirea profesională, participând la programe de
pregătire profesională organizate de INR, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare
aprobat de Consiliul Uniunii;
i) de a asigura pregătirea profesională a notarilor stagiari repartizaţi de către Colegiul
director al Camerei, precum şi a personalului angajat;
j) de a achita în termenele prevăzute în statut contribuţiile profesionale, de a
comunica Camerei din care face parte şi Uniunii situaţia statistică lunară prevăzută în statut;
k) de a-şi declara domiciliul fiscal în România.
Majoritatea obligaţiilor de mai sus sunt de ordin strict profesional sau de ordin
administrativ ori fiscal. Reţinem în contextul de faţă şi existenţa unei obligaţii de sinteză,
anume cea prevăzută de art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 36/1995 şi care se referă, printre
altele, la obligaţia de respectare a legilor şi regulamentelor. Aceasta este o obligaţie generală,
dar deosebit de importantă, întrucât promovează şi principiul legalităţii în cadrul procedurilor
realizate de către notarii publici.
Există şi alte obligaţii profesionale ale notarului cum sunt cele privitoare la
organizarea unor evidenţe şi registre, organizarea arhivei şi a evidenţei financiar-contabile. în
esenţă şi în finalul acestor consideraţii se.poate afirma că există mai multe categorii de

18
obligaţii şi care se referă la: raporturile notarului public cu clienţii săi, la raporturile dintre
notari şi la calitatea de agent învestit cu autoritate publică.

19
TEMA 8

PRINCIPALELE PROCEDURI NOTARIALE

§1. Procedura autentificării actelor notariale

1.1. Actul autentic şi actul notarial

Înscrisul sau actul autentic este considerat, din punct de vedere al dreptului
procesual, ca un important mijloc de dovadă, fiind reglementat ca atare în NCPC, respectiv în
Cartea a II-a, consacrată procedurii contencioase. Anterior noilor coduri, probele au fost
reglementate atât în Codul civil din 18641, în privinţa condiţiilor de admisibilitate, cât şi în
Codul de procedură civilă din 18652, acesta din urmă determinând doar modul de
administrare al acestora. Codul civil din 1864 definea actul autentic, în art. 1171, ca fiind
acela care „s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de
a funcţiona în locul unde actul s-a făcut".
Noul Cod de procedură civilă nu s-a îndepărtat în mod esenţial de la această
definiţie, însă i-a adus unele „corective" importante. Potrivit art. 269 alin. (1) teza I NCPC:
„înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate
publică, de notarul public sau de către o altă persoană investită de stat cu autoritate publică, în
forma şi condiţiile stabilite de lege".

1.2. Principalele reguli privitoare la autentificare

Autentificarea actelor notariale se realizează cu respectarea unor reguli strict


determinate de lege şi într-o succesiune logică. Legea nr. 36/1995 indică aceste operaţiuni, în
art. 90-99, tocmai în ordinea lor firească de întocmire.
Prima operaţie ce trebuie realizată o constituie identificarea părţilor. Notarul public
procedează la identificarea părţilor şi în cadrul îndeplinirii altor operaţii notariale. Prin
urmare, ne aflăm în prezenţa unei norme generale. De altfel, modul de identificare a părţilor
este prevăzut în art. 85 din Legea nr. 36/1995, text situat în prima secţiune („Dispoziţii
comune") din Capitolul V.
O dispoziţie generală şi importantă pentru activitatea notarului public şi legalitatea
actului este cea statuată în art. 92 alin. (1) din Legea nr. 36/1995. Potrivit acestui text: „(1)
Pentru a lua consimţământul părţilor, după citirea actului, notarul public le va întreba dacă au
înţeles conţinutul acestuia şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor.. Exteriorizarea
consimţământului se materializează prin semnătură". Textul evidenţiază faptul că întreaga
valoare juridică a actului decurge din voinţa liber exprimată a părţilor.
Doar în mod excepţional, respectiv, în termenii legii, pentru „motive temeinice",
notarul public poate lua separat, dar în aceeaşi zi, consimţământul părţilor care figurează în
act. într-o asemenea împrejurare, în încheierea de încuviinţare a autentificării se va menţiona
ora şi locul luării consimţământului fiecărei părţi.
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 cuprinde, în art. 228, unele
dispoziţii importante privitoare la autentificarea actelor juridice constitutive sau translative de
drepturi reale. în asemenea împrejurări, notarul public este obligat să verifice situaţia juridică
a bunului imobil, sarcinile bunului şi, după caz, regimul matrimonial al părţilor. Notarul
public răspunde pentru nemenţionarea în actul notarial întocmit a sarcinilor şi măsurilor de
indisponibilizare a bunurilor, înscrise în registrele de publicitate şi comunicate acestuia în
scris, la cererea lui, de către registrele respective, registre pe care are obligaţia legală să le

20
verifice la data încheierii actului notarial [art. 228 alin. (1) din Regulament].
De asemenea, notarul public este obligat să solicite părţilor prezentarea titlurilor de
proprietate ale înstrăinătorului şi, după caz, va obţine în numele şi pe cheltuiala acestuia
certificatul de sarcini sau extrasul de carte funciară de autentificare ori, după caz, de
informare şi certificatul sau adeverinţa eliberată de RNNRM. Notarul public va putea obţine,
în numele şi pe cheltuiala părţilor, certificatul de atestare fiscală, precum şi documentaţia
cerută de alte legi speciale. Menţionăm că în cazul unui teren, în actul notarial se va menţiona
dacă acesta se află în intravilanul sau extravilanul localităţii pe baza menţiunilor existente în
titlul de proprietate sau, în lipsa acestor menţiuni în titlul de proprietate, pe baza dovezilor
eliberate de autorităţile administrative competente.
Precizăm că, potrivit art. 228 alin. (4) din Regulament, declaraţia creditorului
cuprinsă într-un act autentic că a primit prestaţia care i se datorează face dovada executării
obligaţiei, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane. Soluţia
este conformă cu dispoziţiile procedurale privitoare la puterea doveditoare a înscrisului
autentic, întrucât o atare declaraţie aparţine părţii, nefiind constatată personal de către agentul
instrumentator.
Dispoziţii importante sunt cuprinse în art. 228 alin. (5)-(9) din Regulament
referitoare la situaţia în care declaraţia uneia dintre părţi are ca obiect plata unei sume de bani
sau predarea unor bunuri fungibile. Redăm în continuare aceste texte:
„(5) La întocmirea sau/şi autentificarea oricărui act juridic în care una dintre părţi
declară că a plătit celeilalte o sumă de bani sau bunuri fungibile, notarul public va întreba
părţile şi va consemna în act data la care a avut loc operaţiunea şi dacă banii au fost înmânaţi
în numerar, prin virament bancar sau în orice altă modalitate de plată.
(6) Dacă părţile convin că plata unor sume de bani se va efectua în viitor,
notarul public va menţiona în mod expres în conţinutul actului dacă sumele care se
vor plăti sunt sau nu purtătoare de dobânzi, iar, în caz afirmativ, se va menţiona
cuantumul acestora.
(7) Dacă plata s-a efectuat în numerar anterior întocmirii şi/sau autentificării
actului, notarul public va menţiona în cuprinsul actului declaraţia persoanei că a
primit anterior suma de bani şi, respectiv, că cealaltă parte şi-a executat obligaţia de
plată, declaraţie ce constituie chitanţă liberatorie pentru executarea obligaţiei de
plată.
(8) Dacă plata se efectuează în numerar în ziua autentificării, notarul public va
consemna în act declaraţia persoanei că a primit în acea zi suma de bani şi, respec
tiv, că cealaltă parte şi-a executat obligaţia de plată, declaraţie ce constituie chitanţă
liberatorie pentru executarea obligaţiei de plată.
(9) Notarul public răspunde de efectuarea plăţii sumelor de bani dacă plata se
face, la solicitarea expresă a părţilor, prin contul bancar special al biroului notarial,
deschis în scopul consemnării sumelor, nepurtător de dobânzi. Suma virată cuprinde atât
suma necesară plăţii, cât şi suma necesară pentru plata spezelor şi comisioanelor bancare
datorate pentru viramentul către cealaltă parte".
Legea nr. 36/1995 conţine unele reguli particulare cu privire la modul în care trebuie
să procedeze notarul public pentru autentificarea testamentelor. Aceste reguli de o rigoare
particulară sunt consacrate în art. 94-97 din Legea nr. 36/1995 şi datorită semnificaţiei lor le
redăm în continuare:
„Art. 94. (1) Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului. Notarul public se
îngrijeşte de scrierea testamentului, pe care apoi îl citeşte testatorului sau, după caz, îl dă să îl
citească, făcând menţiune expresă despre îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul
îşi redactase deja actul de ultimă voinţă, testamentul autentic îi va fi citit de către notarul
public.

21
(2) După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa
voinţă, testamentul fiind apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentifi
care, de către notarul public.
(3) Testatorul ştiutor de carte va solicita, printr-o cerere scrisă, autentificarea
testamentului. Cererea trebuie să cuprindă, după caz:
a) faptul că testamentul pe care îl anexează la cerere a fost redactat de el însuşi,
situaţie în care îl va prezenta notarului public pentru tehnoredactare;
b) faptul că testatorul nu are un testament deja scris şi solicită să dicteze
conţinutul testamentului notarului public.
(4) In cerere testatorul va preciza că i s-au pus în vedere prevederile art. 1.043
alin. (2) din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare, potrivit cărora poate
să fie asistat în cadrul procedurii de către unul sau 2 martori. De asemenea, va face
şi menţiunea potrivit căreia conţinutul testamentului deja redactat sau ce va fi dictat
notarului public, după caz, reprezintă ultima sa voinţă.
(5) în cazul în care testatorul prezintă un testament deja redactat, notarul public
va da îndrumările necesare privind legalitatea, eficacitatea şi consecinţele actului
de ultimă voinţă, după care va proceda la tehnoredactarea testamentului.
(6) în cazul în care testatorul nu prezintă un testament redactat, acesta îl va dicta
notarului. Notarul public va tehnoredacta testamentul după dictarea testatorului.
(7) în cuprinsul testamentului se va face menţiune expresă că actul reprezintă
ultima voinţă a testatorului şi că acesta a fost redactat cu respectarea condiţiilor
prevăzute la art. 1.044 din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare.
(8) După tehnoredactarea testamentului, acesta va fi citit de către notarul public
şi, la cererea testatorului, i se va da spre citire şi acestuia.
(9) După citire, testatorul va confirma că testamentul reprezintă ultima sa voinţă
şi îl va semna.
(10) în cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia
vor semna testamentul.
(11) După semnarea testamentului, notarul public va semna încheierea de
autentificare a acestuia.
(12) Cererea testatorului şi testamentul prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor
reţine la dosarul autentificării".
„Art. 95. (1) în cazul în care testatorul, din cauza unei infirmităţi, a bolii sau a altor
cauze, nu poate semna actul, va dicta notarului public conţinutul testamentului, va preciza că
este actul său de ultimă voinţă, notarul urmând să redacteze şi să editeze testamentul. La
îndeplinirea acestei proceduri vor fi prezenţi 2 martori.
(2) Dacă testatorul declară că nu ştie să semneze sau nu poate să semneze,
notarul public va face în încheierea de autentificare menţiunea expresă a declaraţiei
sale, precum şi cauza care 1-a împiedicat să semneze. Menţiunea făcută de notar şi
citirea acesteia testatorului împreună cu semnăturile martorilor suplinesc semnătura
testatorului.
(3) Testamentul va fi semnat şi de către martori.
(4) Ori de câte ori testatorul nu va putea semna, la întocmirea şi autentificarea
testamentului vor fi prezenţi 2 martori-asistenţi, ştiutori de carte. Martorii vor
semna înscrisul alături de testator şi vor fi identificaţi în încheierea de autentificare,
cu menţiunea justificării prezenţei lor şi a faptului că sunt martori-asistenţi.
(5) Martorii trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta lege.
(6) în situaţiile speciale, când notarul public ia declaraţia de voinţă surdului,
mutului sau surdomutului în imposibilitate de a scrie, aceasta se face prin interpret,

22
dar tot în prezenţa a 2 martori.
(7) în cazul persoanei nevăzătoare, notarul public îi va citi actul înainte de a-i
lua consimţământul.
(8) Autentificarea testamentului în condiţiile alin. (1) se face în mod obligatoriu
în prezenţa martorilor.
(9) După dictare, notarul public se îngrijeşte de redactarea testamentului utili
zând terminologia juridică corespunzătoare".
„Art. 96. (1) Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de
carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea
semnăturii, a menţiunii «consimt la prezentul act, pe care l-am citit».
(2) Dacă surdul, mutul sau surdomutul se găsesc din orice motiv în imposibili
tate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret.
(3) Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a
auzit bine când i s-a citit înscrisul şi dacă cele auzite reprezintă voinţa sa,
consemnând acestea în încheierea de autentificare."
„Art. 97. (1) în cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte
cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va lua consimţământul numai în
prezenţa a 2 martori-asistenţi, această formalitate suplinind absenţa semnăturii părţii.
(2) Martorii-asistenţi vor fi identificaţi şi vor semna actul, iar în încheierea de
autentificare se va face menţiunea că aceştia au fost prezenţi la citirea actului de către părţi
sau, după caz, de către notarul public şi la luarea consimţământului.
(3) Nu poate fi martor-asistent persoana care:
a) nu a împlinit 18 ani;
b) figurează în act ca parte sau ca beneficiar;
c) din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu este aptă;
d) este neştiutoare de carte sau, din orice motiv, nu poate semna".
Dispoziţiile reproduse mai sus ar putea fi apreciate ca fiind de un formalism
exagerat. Soluţiile legiuitorului se justifică având în vedere, pe de o parte, consecinţele
deosebite pe care le produc actele de ultimă voinţă, iar pe de altă parte, datorită faptului că
asemenea acte sunt întocmite cel mai adesea de persoane în vârstă înaintată şi care trebuie
protejate împotriva oricărei captaţii sau presiuni exterioare.
Pe de altă parte, se cuvine să arătăm că dispoziţiile de mai sus sunt concordante şi
cucele statuate în art. 1038, art. 1044-1045 NCC. În această privinţă menţionăm, în primul
rând, că potrivit art. 1038 alin. (1) NCC testamentul este valabil numai dacă „testatorul a avut
discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat". Relevante sunt şi dispoziţiile art. 1045
NCC privitoare la suplinirea semnăturii testamentului de către 2 martori asistenţi în cazurile
vizate de acest text şi care sunt precizate şi în art. 95 din Legea nr. 36/1995.
O dispoziţie novatoare adusă de legiuitor este cea statuată în art. 98 din Legea nr.
36/1995 şi potrivit căreia: „Actele autentice notariale se întocmesc într-un singur exemplar
original, care se păstrează în arhiva notarului public". Potrivit aceluiaşi text, exemplarul
original al înscrisului autentificat, împreună cu anexele care fac parte integrantă din acest
înscris, se semnează în faţa notarului public de către părţi sau de către reprezentanţii lor şi,
după caz, de cei chemaţi a încuviinţa actele pe care părţile le întocmesc, de martorii-asistenţi,
atunci când este cerută prezenţa lor, şi, după caz, de cel care a redactat înscrisul, în condiţiile
prezentei legi. Părţile primesc un duplicat de pe actul original. Duplicatul actului notarial are
forţa probantă prevăzută de lege pentru originalul actului. Un exemplar al duplicatului eli-
berat la autentificare se arhivează împreună cu originalul actului păstrat în arhiva notarului
public.
Autentificarea unui înscris se constată printr-o încheiere. Încheierea de autentificare
trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile prevăzute de art. 84, şi următoarele menţiuni:

23
a) constatarea că s-a luat consimţământul părţilor;
b) constatarea că înscrisul a fost semnat în faţa notarului de toţi cei ţinuţi să îl
semneze. Menţiunea notarului public că una dintre părţi nu a putut semna ţine loc
de semnătură pentru aceasta;
c) dispoziţia de învestire cu formă autentică, care se exprimă prin cuvintele:
„Se declară autentic prezentul înscris" (art. 99 din Legea nr. 36/1995).
Elementele de mai sus sunt prevăzute de art. 99 din Legea nr. 36/1995 sub sancţiunea
anulării.

1.3. Întocmirea actelor notariale în formă electronică

Legea nr. 589/2004 privind regimul juridic al activităţii electronice notariale


determină regimul juridic al activităţii electronice notariale. Potrivit art. 5 din Legea nr.
589/2004, pot fi îndeplinite în forrhă electronică următoarele acte notariale:
a) legalizarea copiilor electronice de pe documentele originale;
a) darea de dată certă prin marcare temporală a documentelor ce îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 2 alin. (1) şi atestarea locului unde s-au încheiat acestea;
b) primirea şi păstrarea în arhiva electronică a documentelor ce îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 2 alin. (1);
b) legalizarea traducerilor în formă electronică;
c) eliberarea de duplicate;
d) alte operaţiuni prevăzute de lege.
Din simpla lectură a textului rezultă că actele notariale ce se pot elabora în formă
electronică sunt dintre cele mai puţin importante şi ele nu vizează substanţa activităţii
notariale. Astfel cum am subliniat şi la începutul acestui capitol al manualului de faţă, cele
mai importante activităţi notariale sunt cele consacrate autentificării actelor şi procedurii
succesorale notariale. De aceea s-a şi afirmat în doctrina recentă, punct de vedere la care
aderăm fără rezerve, că actuala reglementare nu este revoluţionară, ea fiind destinată doar „să
ofere o alternativă tehnică modului de realizare clasic a unora dintre actele notariale (...) şi
nemodificând, în esenţă, statutul profesional al notarilor publici"3.
Legea determină şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească actele notariale în
formă electronică. Potrivit art. 2 alin. (1) din lege, actele notariale în formă electronică trebuie
să îndeplinească, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele condiţii:
a) să fie efectuate în formă electronică;
b) să fie semnate cu semnătura electronică extinsă a notarului public, bazată pe
un certificat calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Certificatele emise pentru notarii publici vor conţine informaţii privind biroul
notarial, stabilite prin reglementări de către autoritatea de reglementare şi supra
veghere specializată în domeniu;
c) să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de lege privind operaţiunea
juridică pe care o consemnează.
De observat că cerinţele enunţate mai sus sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii
absolute. Legea nu face nicio excepţie în această privinţă, ea fiind deosebit de riguroasă. Cine
constată nulitatea şi cine o poate invoca? Sunt întrebări delicate ţinând seama de specificul
activităţii notariale în formă electronică. Nu avem însă nici o prevedere derogatorie de la
dreptul comun. Aşa fiind, constatarea nulităţii pe cale judiciară pare inevitabilă, în pofida
faptului că ne aflăm în prezenţa unor acte de redusă importanţă; iar costurile demersului
judiciar ar fi incomensurabile, în general, în raport cu beneficiul în sine al unei atare
întreprinderi. Pe de altă parte, demersul judiciar poate genera dificultăţi serioase şi pentru
judecător, care ar putea fi nevoit să recurgă la o expertiză de specialitate pentru a clarifica

24
unele cauze ale nulităţii ce implică cunoştinţe de un anumit nivel tehnic. Sunt semne de
întrebare care generează şi rezerve corespunzătoare din partea unor notari publici în privinţa
recurgerii lor la „beneficiile" acestei reglementări.
Un principiu fundamental pe care îl consacră art. 3 din Legea nr. 589/2004 este acela
că „actele notariale în formă electronică au acelaşi regim juridic ca şi actele notariale
îndeplinite în temeiul Legii nr. 36/1995". Pe de altă parte, mai este de observat şi faptul că
prevederile acestui act normativ se completează şi cu prevederile Legii nr. 36/1995.
Actele notariale în formă electronică pot fi instrumentate de notarii publici numai
după obţinerea unei autorizaţii din partea autorităţii de reglementare şi supraveghere
specializată în domeniu. In scopul obţinerii autorizaţiei notarii publici trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii, expres determinate de art. 7 alin. (2) din lege:
a) să dispună de mijloace financiare şi resurse materiale, tehnice şi umane
corespunzătoare pentru garantarea securităţii, fiabilităţii şi continuităţii serviciilor
notariale în formă electronică;
b) să utilizeze un sistem informatic omologat, în conformitate cu normele emise
de Autoritatea de reglementare şi supraveghere specializată în domeniu;
c) să asigure operarea rapidă şi sjgură a înregistrării actelor notariale în formă
electronică, cu respectarea structurii registrelor notariale stabilite prin regulamentul
aprobat de Ministerul Justiţiei;
d) să asigure posibilitatea de a se determina cu precizie data şi ora exactă a
întocmirii actului notarial;
e) să dispună de mijloace corespunzătoare, conform dispoziţiilor legale şi
procedurilor descrise în reglementările emise de Autoritatea de reglementare şi supraveghere
specializată în domeniu, pentru verificarea identităţii solicitantului şi valabilitatea semnăturii
electronice extinse a acestuia;
f) să folosească personal cu cunoştinţe de specialitate în domeniul tehnologiei
semnăturii electronice şi o practică suficientă în ceea ce priveşte procedurile de
securitate corespunzătoare;
g) să aplice procedurile administrative şi de gestiune adecvate şi care corespund
standardelor recunoscute;
h) să adopte măsuri de securitate împotriva falsificării actelor notariale în formă
electronică şi să garanteze confidenţialitatea în cursul procesului de generare şi arhivare a
acestora;
i) să păstreze toate informaţiile cu privire la un act notarial în formă electronică pe
perioada stabilită în conformitate cu normele tehnice privind activitatea de păstrare a
documentelor create şi primite de birourile notarilor publici, Camerele notarilor publici şi
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, în conformitate cu normele emise de
Autoritatea de reglementare şi supraveghere specializată în domeniu;
j) să utilizeze sisteme omologate pentru arhivarea actelor notariale în formă
electronică;
k) orice alte condiţii stabilite de Autoritatea de reglementare şi supraveghere
specializată în domeniu.
Autoritatea de reglementare şi supraveghere specializată în domeniu are obligaţia de
a notifica Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România acordarea fiecărei autorizaţii,
odată cu eliberarea acesteia către notarul public care o solicită.
Un capitol al Legii nr. 589/2004 - Capitolul V - este consacrat procedurii de
întocmire a actelor notariale în formă electronică. în primul rând, art. 15 precizează că actele
notariale în formă electronică se îndeplinesc cu respectarea regulilor de fond privind
procedura actelor notariale reglementată prin Legea notarilor publici şi a activităţii notariale
nr. 36/1995.

25
De asemenea, Legea nr. 589/2004 precizează că este interzisă utilizarea pseudo-
nimului în efectuarea de acte notariale în formă electronică.
In termen de 24 de ore de la primirea cererii în formă electronică, notarul public va
efectua verificările necesare cu privire la legalitatea actului notarial solicitat, va stabili
identitatea părţilor, prin verificarea semnăturii electronice extinse, şi va trimite către solicitant
un mesaj de răspuns în care va indica, după caz, taxele de timbru şi onorariul aferente actului
sau motivele de refuz al efectuării actului notarial solicitat în formă electronică.
După primirea confirmării de achitare a taxelor de timbru şi a onorariului, notarul
public este obligat ca, în termen de 24 de ore, să îndeplinească actul notarial solicitat.
Elementele încheierii de constatare a actului sunt prevăzute în mod expres de art. 18.
Potrivit acestui text, încheierea notarială electronică prin care se constată îndeplinirea unui act
notarial electronic va cuprinde următoarele elemente:
a) adresa electronică a notarului public;
b) denumirea încheierii şi numărul acesteia;
c) data şi ora îndeplinirii actului notarial electronic;
d) numele şi prenumele notarului public;
e) locul unde s-a îndeplinit actul notarial electronic;
f) semnătura electronică extinsă a părţilor, dacă este cazul;
g) semnătura electronică extinsă a solicitantului, în cazul în care acesta este o
altă persoană decât partea;
h) semnătura electronică extinsă a notarului public;
i) numărul şi data eliberării autorizaţiei de îndeplinire a actelor notariale în formă
electronică, precum şi data expirării autorizaţiei.
Notarul public poate efectua legalizarea copiilor electronice după un document în
formă materială, care se află în arhiva notarului public sau este prezentat de părţi ca original,
numai după confruntarea copiei electronice cu originalul în formă materială.
În încheierea notarială electronică prin care se legalizează copia electronică se va
face menţiune despre originalul documentului şi despre conformitatea copiei electronice cu
originalul.
Copiile legalizate electronice de pe documentele din arhiva notarului public se
eliberează numai părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor legali ai acestora, precum şi
persoanelor care justifică un drept sau un interes legitim.
încheierea notarială electronică prin care se consemnează primirea în arhiva
electronică va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art.18, următoarele menţiuni:
a) lista documentelor electronice primite, identificate individual;
b) datele de identificare a deponentului şi datele de identificare a persoanei
căreia trebuie să i se predea documentele electronice;
c) termenul de păstrare.
Notarii publici sunt obligaţi să păstreze în arhiva electronică actele notariale
întocmite în condiţiile Legii nr. 589/2004, pe perioada stabilită în conformitate cu normele
tehnice privind activitatea de păstrare a documentelor create şi primite de birourile notarilor
publici, Camerele notarilor publici şi UNNPR.
De asemenea notarii publici sunt obligaţi să ţină şi un registru general în formă
electronică, precum şi o evidenţă financiar-contabilă în formă electronică.

26
§2. Procedura succesorală notarială

2.1. Competenţa succesorală notarială

Competenţa teritorială în materie succesorală are un caracter absolut şi este instituită


ca atare în art. 15 din Legea nr. 36/1995. Ea este concedată, astfel cum deja am remarcat, în
favoarea notarului public care are biroul în circumscripţia teritorială corespunzătoare
judecătoriei ultimului domiciliu al defunctului.
O regulă similară este promovată de art. 118 NCPC şi în litigiile succesorale de
competenţa instanţelor judecătoreşti. Raţiunea unei atare norme de competenţă este aceeaşi în
toate litigiile succesorale: problemele succesorale au un caracter complex şi pot fi soluţionate
cel mai bine de instanţa sau biroul notarial din raza teritorială a ultimului domiciliu al
defunctului.
Legea nr. 36/1995 conţine însă, şi unele precizări complementare în privinţa
competenţei notariale în materie succesorală. Am remarca mai întâi existenţa, în textul
menţionat, a unei dispoziţii potrivit căreia notarul public sesizat are obligaţia de a-şi verifica
în prealabil competenţa teritorială, iar în cazul în care constată că succesiunea este de
competenţa altui notar public, urmează să se desesizeze, fără a mai cita părţile, informându-1
pe solicitant cu privire la notarul competent să îndeplinească procedura succesorală. Este o
dispoziţie asemănătoare celei din dreptul comun şi care îl obligă pe judecător să-şi verifice, la
primul termen la care părţile sunt legal citate, dacă este competent general, material şi
teritorial să judece pricina (art. 131 NCPC). Soluţia este binevenită şi destinată a evita
consecinţele negative ce ar decurge din anularea unei proceduri succesorale pentru
nerespectarea normelor de competenţă absolută.
În ipoteza în care în circumscripţia unei judecătorii sunt mai mulţi notari publici,
competenţa de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului notar public sesizat.
Notarul public are însă obligaţia de a verifica dacă procedura succesorală nu s-a deschis la un
alt notar public din circumscripţia aceleiaşi judecătorii, cercetând în acest scop registrul de
evidenţă a succesiunilor, potrivit Regulamentului.
Legea reglementează şi modul de determinare a competenţei în cazul în care ultimul
domiciliu al defunctului nu este cunoscut. Asemenea situaţii sunt deosebit de rare în practică,
întrucât ultimul domiciliu este evidenţiat şi în certificatul de deces, iar succesibili sunt rude
ale defunctului.
Totuşi, potrivit art. 102 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, în cazul în care ultimul
domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competenţa
aparţine notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe cel
puţin un bun imobil. Competenţa teritorială a notarului public este atrasă, în condiţiile acestui
text, doar dacă defunctul a avut în circumscripţia teritorială respectivă cel puţin un bun
imobil. În situaţia în care defunctul nu a avut ultimul domiciliu în România, iar în patrimoniul
succesoral nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public
cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe bunuri mobile.
Este însă posibil ca defunctul să nu fi avut bunuri mobile sau imobile pe teritoriul
României. Într-o asemenea împrejurare, competenţa aparţine notarului public mai întâi
sesizat.
Regulile enunţate mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor
decedate al căror ultim domiciliu nu este cunoscut. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în cazul în
care în certificatul de deces se precizează doar statul pe al cărui teritoriu defunctul a avut
ultimul domiciliu.
Dispoziţiile legale anterior analizate sunt în strictă concordanţă cu cele statuate în
art. 954 NCC, cu privire la locul deschiderii unei succesiuni

27
2.2. Sesizarea biroului notarial

Potrivit art. 103 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, cererea de deschidere a procedurii
succesorale poate fi făcută de oricare dintre succesibili, de către creditorii succesiunii sau ai
succesibililor, precum şi de orice altă persoană care justifică un interes legitim. Actualul text
are o redactare parţial diferită de cea cuprinsă în fostul art. 68 din Legea nr. 36/1995. Acesta
din urmă preciza că procedura succesorală se deschide, după caz la „cererea oricărei persoane
interesate, a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local (...)". Diferenţa nu credem
că este una de esenţă, deşi poate legitima unele nedumeriri.
Dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 acordă mai întâi moştenitorilor
dreptul de a solicita deschiderea procedurii succesorale, iar apoi creditorilor succesiunii sau ai
succesibililor. în final, legea conferă un atare drept oricărei persoane care poate justifica un
interes legitim. în condiţiile acestor dispoziţii legale se poate ridica problema determinării
persoanelor care pot fi incluse în această categorie de persoane care pot justifica un interes
legitim. Problema este importantă cu atât mai mult cu cât Legea nr. 36/1995 nu se mai referă
expres la procuror şi la secretarii consiliilor locale.
Faptul că art. 103 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 nu mai reiterează soluţiile evocate
de fostul art. 68, ar putea fi interpretat şi ca o abandonare a acestora. Cu toate acestea socotim
că soluţia contrară se impune fără nicio rezervă.
În primul rând, legitimarea procesuală a procurorului are temei în sarcinile sale
constituţionale de apărare a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
[art. 131 alin. (1) din Constituţie]. Pe de altă parte, nu putem ignora nici împrejurarea că,
potrivit art. 92 alin. (1) NCPC, procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori acest
lucru este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, a
persoanelor dispărute sau a persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în orice alte situaţii
prevăzute de lege. în mod evident, textul se referă expres la posibilitatea procurorului de a
promova o acţiune civilă, fapt pentru care s-ar putea-susţine că el nu poate fi aplicată şi în
împrejurările Ia care ne referim, respectiv în cadrul procedurii succesorale notariale. Un
asemenea punct de vedere nu ar fi, desigur, întemeiat, fiind greu de admis că legea permite
introducerea unei acţiuni injustiţie pentru ocrotirea unor categorii de persoane, dar nu poate
proceda în mod similar şi în cazul promovării pe cale notarială a unor cereri succesorale.
Precizăm că avem în vedere tocmai acele situaţii în care intervenţia procurorului este
legitimată pentru ocrotirea minorilor, persoanelor puse sub interdicţie sau a persoanelor
dispărute.
O soluţie similară trebuie promovată şi susţinută şi în privinţa legitimării secretarilor
consiliilor locale de â solicita declanşarea procedurii succesorale notariale, deşi motivele ce o
justifică sunt diferite. De data aceasta, însăşi art. 223 din Regulamentul de punere în aplicare
a Legii nr. 36/1995 cuprinde unele dispoziţii clarificatoare. Potrivit acestui text, în aplicarea
art. 102 din lege, secretarii consiliilor locale transmit sesizările pentru deschiderea procedurii
succesorale Camerei care ţine registrul de evidenţă a procedurilor succesorale, care le înscrie
în acest registru. Modul de repartizare a cauzelor succesorale astfel transmise se stabileşte de
către preşedintele Camerei, astfel încât acestea să fie repartizate în mod echitabil fiecăruia
dintre notarii publici competenţi.
Obligaţia menţionată mai sus este statuată şi în Legea nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale, republicată. Potrivit art. 1171 alin. (1) din acest act normativ:
„Secretarul unităţii administrativ-teritoriale va comunica, în termen de 30 de zile de
la data decesului unei persoane, camerei notarilor publici în a cărei circumscripţie teritorială
defunctul a avut ultimul domiciliu, o sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale, care
va cuprinde:

28
a) numele, prenumele şi codul numeric personal ale defunctului;
b) data decesului, în format zi, lună, an;
c) data naşterii, în format zi, lună, an;
d) ultimul domiciliu al defunctului;
a) bunurile mobile sau imobile ale defunctului înregistrate în evidenţele fiscale
sau, după caz, în registrul agricol;
b) date despre eventualii succesibili, în format nume, prenume şi adresa la care
se face citarea".
Nerespectarea acestei obligaţii administrative de către secretarii consiliilor locale
poate antrena răspunderea disciplinară sau contravenţională a acestora. În plan strict procesual
o atare sesizare nu reprezintă singura posibilitate de învestire a notarului public. După părerea
noastră, din nicio dispoziţie legală nu rezultă că moştenitorii nu se pot adresa direct notarului
public competent. Pe de altă parte, astfel cum judicios s-a remarcat, sesizarea făcută de
secretarii consiliilor locale este de natură a limita dreptul persoanei interesate de a alege
notarul public competent.
Cererea pentru deschiderea procedurii succesorale trebuie să cuprindă în toate
cazurile menţiuni privitoare la: datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi
domiciliul moştenitorilor prezumtivi; bunurile defunctului, cu menţionarea valorii lor, precum
şi precizări privitoare la pasivul succesiunii.
Notarul public procedează la înregistrarea cererii de deschidere a procedurii
succesorale în registrul de evidenţă succesorală al biroului şi la acordarea termenului pentru
dezbaterea succesiunii numai după obţinerea certificatului eliberat de Cameră cu privire la
verificarea Registrului de evidenţă a procedurilor succesorale, ţinut de aceasta, care atestă
neînregistrarea cauzei la alt birou notarial.
De asemenea, actele de procedură pentru soluţionarea unei cauze succesorale se
îndeplinesc numai după înregistrarea şi punerea pe rol a dosarului succesoral. Notarul public
mai este obligat să înregistreze dosarul succesoral în registrul de succesiuni, opisul succesoral
şi registrul de termene succesorale în aceeaşi zi în care a obţinut certificatul de la Registrul de
evidenţă a procedurilor succesorale al Camerei (art. 233 din Regulament).

2.3. Inventarierea bunurilor succesorale

Legea nr. 36/1995 şi Regulamentul de aplicare a acesteia cuprind dispoziţii detaliate


privitoare la competenţa şi procedura de inventariere a bunurilor succesorale. Subliniem în
continuare câteva din regulile esenţiale ale acestei proceduri.
Inventarierea se face la cererea persoanelor interesate şi în cazurile prevăzute de
lege. Ea se poate face de notarul public sau de un împuternicit al acestuia. în mod obişnuit,
inventarierea se face după sesizarea biroului notarial. Totuşi legea precizează că „cererea de
inventariere ţine loc şi de cerere de deschidere a acestei proceduri" [art. 104 alin. (2) din
Legea nr. 36/1995]. Ea va trebui să cuprindă însă toate elementele unei cereri pentru
deschiderea succesiunii.
Procedura inventarierii se poate realiza numai cu acordul persoanei în posesia căreia
se află bunurile defunctului. Dacă persoana ce se află în posesia bunurilor refuză efectuarea
inventarului, se va încheia un proces-verbal, semnat de cei prezenţi. în procesul-verbal se va
face menţiune despre o atare opunere, iar notarul public va indica persoanelor care stăruie în
inventarierea bunurilor că trebuie să solicite încuviinţarea instanţei [art. 104 alin. (7) din
Legea nr. 36/1995]. în cazul în care instanţa a dispus efectuarea inventarului, notarul îl va
efectua, fără să mai ţină seama de vreo opoziţie, iar în procesul-verbal de inventariere va
menţiona că inventarierea se face în baza hotărârii judecătoreşti.
La întocmirea inventarului pot participa succesibilii sau, după caz, executorul

29
testamentar, creditorii şi 2 martori. în cazul în care succesibilii, executorul testamentar sau
creditorii refuză să semneze procesul-verbal, semnătura martorilor este suficientă pentru
îndeplinirea procedurii.
Inventarierea bunurilor se consemnează într-un proces-verbal ce va cuprinde
„enumerarea, descrierea şi evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului
la data deschiderii moştenirii" [art. 1116 alin. (1) NCC]. Bunurile a căror proprietate este
contestată se consemnează separat. Dacă cu prilejul inventarierii se găseşte un testament lăsat
de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul notarial [art.
1116 alin. (5) NCC].
Notarul public poate lua şi măsuri pentru conservarea bunurilor ce au format
obiectul inventarului. Astfel, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau
distrugere a bunurilor, notarul, va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode
[art. 1117 alin. (1) NCC]. Dacă în timpul inventarului se găsesc sume de bani, hârtii de
valoare, cecuri sau alte valori se vor depune în depozitul notarial sau la o instituţie
specializată; despre această situaţie se face şi cuvenita menţiune în proces-verbal de
inventariere [art. 1118 alin. (1) NCC].
Toate măsurile de conservare trebuie comunicate moştenitorilor legali şi dacă este
cazul legatarilor. Comunicarea se face prin citaţie potrivit regulilor stabilite de Codul de
procedură civilă.

2.4. Desfăşurarea procedurii succesorale

La primirea cererii de deschidere a procedurii succesorale, notarul public verifică


dacă aceasta cuprinde toate elementele menţionate la art. 103 din lege, în caz contrar indică
solicitanţilor să o completeze (art. 235 din Regulament). Textul menţionat instituie o
veritabilă procedură de regularizare a actului de învestire, fără ca aceasta să fie similară cu
cea statuată în art. 200 NCPC. Este totuşi o procedură utilă întrucât îi permite solicitantului să
completeze sau să îndrepte unele lipsuri sau neregularităţi ale cererii.
Regulamentul conţine unele prevederi utile privitoare la modul în care solicitantul
trebuie să facă dovada decesului şi a ultimului domiciliu al defunctului. Astfel potrivit art.
236 din Regulament:
„(1) Dovada decesului şi a ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces, în
cazul hotărârilor judecătoreşti declarative de moarte, rămase definitive, dovada se face cu
certificatul de deces eliberat în condiţiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
republicată.
(2) Certificatul de deces al unui cetăţean român, eliberat de o autoritate străină,
necesar la dezbaterea procedurii succesorale, va fi transcris în registrul de stare civilă din
România în condiţiile Legii nr. 119/1996, republicată.
(3) Certificatul de deces eliberat de o autoritate străină se apostilează sau, după
caz, se supralegalizează, cu excepţia cazurilor în care a fost emis de autoritatea
competentă a unui stat cu care România are convenţie sau tratat de recunoaştere
reciprocă a actelor de stare civilă.
(4) Pentru a fi înregistrat în evidenţele succesorale ale Camerei şi Uniunii,
certificatul de deces trebuie să cuprindă cel puţin următoarele menţiuni; numele şi
prenumele defunctului, data decesului, zi/lună/an, codul numeric personal sau data
naşterii, ultimul domiciliu ori, după caz, reşedinţa obişnuită a defunctului.
(5) Dacă la rubrica ultimul domiciliu sau ultima reşedinţă obişnuită a defunc
tului este menţionat numai numele ţării, fără a se preciza şi localitatea, în aplicarea
art. 954 alin. (3) din Codul civil, cauza succesorală se înscrie înRNNES şi, ulterior,
în Registrul de evidenţă a procedurilor succesorale ţinut de Camera în a cărei

30
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea notarul public care soluţionează succesiu
nea".
Până la primul termen stabilit pentru dezbateri, notarul public este obligat să solicite
şi să obţină documentaţia necesară cu privire la:
a) opţiunile succesorale ale succesibililor, înscrise în RNNEOS;
b) liberalităţile înscrise în RNNEL;
c) regimul matrimonial înscris în RNNRM;
d) datoriile şi creanţele autorului succesiunii, înscrise în RNNEC;
e) situaţia juridică şi fiscală a bunurilor care fac obiectul masei succesorale,
rezultată din titluri de proprietate, extrase de carte funciară de informare pentru
bunurile intabulate, certificate de atestare fiscală şi alte acte referitoare la situaţia
bunurilor defunctului;
f) acte de stare civilă pe care le apreciază ca fiind necesare dezbaterii succesiunii.
Documentaţia de mai sus este impusă prin prevederile art. 238 din Regulament.
Nerespectarea termenului menţionat nu poate conduce la invalidarea actului de învestire a
notarului public. Notarul public va trebuie să acorde însă un termen dacă documentaţia
solicitată nu i-a fost transmisă până la primul termen stabilit pentru dezbateri. După
înregistrarea cauzei la biroul notarial, se dispune citarea moştenitorilor, iar dacă există
testament se vor cita şi legatarii, precum şi executorul testamentar. Citaţia trebuie să cuprindă,
sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă
şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta în termenul prevăzut la
art. 1.103 NCC, va fi prezumat că renunţă la moştenire. în cazul în care, astfel cum rezultă din
informaţiile existente la dosar, domiciliul actual al succesibilului nu este cunoscut, se poate
proceda la citarea sa, în mod cumulativ, prin afişare la ultimul domiciliu al defunctului,
afişare la ultimul domiciliu cunoscut al succesibilului şi publicare într-un ziar cu răspândire
naţională [art. 105 alin. (2) din Legea nr. 36/1995].
Citarea şi prezenţa moştenitorilor este necesară, adeseori, pentru soluţionarea tuturor
problemelor succesorale, întrucât procedura notarială se bazează pe acordul părţilor. Totuşi
legislaţia noastră reglementează şi unele situaţii particulare.
Astfel, în caz de vacanţă succesorală se citează autoritatea administraţiei publice
locale competente. Pentru bunurile de pe teritoriul municipiului Bucureşti se citează
reprezentantul Primăriei Municipiului Bucureşti. Neprezentarea autorităţii administraţiei
publice locale, legal citată, la dezbaterea procedurii, nu împiedică eliberarea certificatului de
vacanţă succesorală şi comunicarea acestuia.
In cazul existenţei unui legat universal se va cita numai legatarul, dacă acesta a fost
instituit printr-un testament autentic şi nu sunt moştenitori rezervatari. Dacă testamentul este
olograf sau mistic se vor cita în mod obligatoriu toţi moştenitorii legali.
Menţionăm că în procedura succesorală pot dobândi calitatea de moştenitori şi
minorii sau persoane puse sub interdicţie. De aceea, legea dispune că în asemenea împrejurări
se va cita reprezentantul legal şi autoritatea de ocrotire competentă. în această situaţie, notarul
public va trebui să ţină seama de dispoziţiile dreptului comun privitoare la reprezentare şi
asistare. Astfel, de pildă, notarul va trebui să ţină seama de situaţia concretă a părţii, respectiv
dacă este o persoană cu o capacitate de exerciţiu restrânsă sau, dimpotrivă, este lipsită total de
o asemenea capacitate. De asemenea, notarul public va trebui să verifice dacă nu există o
contradicţie de interese între reprezentantul legal şi succesibil. în caz contrar, va lua toate
măsurile pentru desemnarea unui curator.
Citarea moştenitorilor şi, după caz, a legatarilor nu este obligatorie dacă certificatul
de moştenitor sau de legatar se întocmeşte la cerere, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti
definitive, în afară de cazurile în care notarul public o consideră necesară pentru anumite
lămuriri.

31
După citarea legală a tuturor moştenitorilor sau a reprezentanţilor lor, atunci când
este cazul, notarul public va proceda la administrarea tuturor dovezilor în vederea soluţionării
cauzei.
Scopul activităţii notariale în această materie este stabilirea calităţii moştenitorilor şi
legatarilor, întinderea drepturilor acestora şi compunerea masei succesorale.
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 determină unele obligaţii
importante în sarcina notarilor în scopul3de a verifica opţiunile succesorale şi de a stabili
componenţa masei succesorale. Iată câteva dintre cele mai importante dispoziţii:
„Art. 247. (1) Declaraţiile de opţiune succesorală se înscriu în RNNEOS de către
notarul public instrumentator la data autentificării acestora. Transmiterea declaraţiilor către
registru se va face pe suport electronic, în condiţiile stabilite de către administratorul
registrelor naţionale notariale.
(2) Acceptarea succesiunii de către moştenitorii prezenţi se consemnează într-o
încheiere şi nu se comunică la RNNEOS în vederea înscrierii.
(3) Renunţarea la succesiune se face numai în formă autentică şi se comunică în
RNNEOS în vederea înscrierii".
„Art. 248. în cadrul procedurii succesorale, notarul public va verifica în RNNEOS
existenţa opţiunilor succesorale înscrise în acesta, va lua act de înscrisurile de opţiune
succesorală prezentate de părţi şi va consemna opţiunile succesorale ale moşte-nitorilor
prezenţi".
„Art. 249. în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte, pe baza
declaraţiilor părţilor, a documentelor prezentate şi a dovezilor eliberate de RNNEOS, dacă
succesorii au acceptat în termen, în mod expres sau tacit, moştenirea ori, după caz, legatul".
„Art. 250. (1) în cadrul dezbaterilor succesorale, succesibilii sau, după caz, legatarii
prezenţi declară în faţa notarului public numărul şi calitatea persoanelor cu vocaţie
succesorală, precum şi componenţa masei succesorale. Aceste declaraţii se consemnează în
încheierea întocmită cu ocazia dezbaterilor succesorale, încheiere care se semnează şi de către
aceştia. (2) În cazul în care bunurile care au aparţinut defunctului au fost deţinute în cotă-
parte sau în devălmăşie, notarul public va stabili, anterior emiterii certificatului de moştenitor,
cota care a aparţinut defunctului".
„Art. 251. (1) Legatarul cu titlu particular este obligat să răspundă de pasivul
succesoral alături de moştenitorii legali sau testamentari cu vocaţie universală, în cazurile
expres prevăzute de Codul civil, în limita valorii bunului care constituie obiect al legatului.
(2) în lipsa moştenitorilor cu vocaţie universală ţinuţi să răspundă de pasivul
succesoral, notarul public va elibera certificatul de moştenitor testamentar, făcând menţiune
în încheierea finală că a informat legatarul de prevederile art. 1.114 alin. (3) din Codul civil".
Art. 252. „În aplicarea art. 1.049 din Codul civil, coroborat cu art. 106 alin. (2) din
lege, în cazul dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de
valoare depuse de testator la instituţiile de credit, notarul public va proceda la întocmirea
procesului-verbal de constatare a stării materiale a înscrisului, respectiv la întocmirea
procesului-verbal de validare a dispoziţiei testamentare, în baza înscrisului original care
cuprinde clauza testamentară, prezentat notarului public de către instituţia de credit".
Regulamentul conţine şi dispoziţii importante în materie de probaţiune. In acest sens
art. 239 dispune că:
„(1) In procedura succesorală se administrează proba cu înscrisuri prevăzută de lege,
acte de stare civilă, testamente, precum şi depoziţiile a cel puţin 2 martori, inclusiv în cazul
conexării dosarelor succesorale.
(2) Din depoziţiile martorilor trebuie să rezulte că aceştia:
a) cunosc date personale referitoare la defunct;
b) au cunoştinţă de numărul şi calitatea persoanelor cu vocaţie la succesiunea

32
defunctului".
Textul ne sugerează câteva consideraţii asupra sferei lui de interpretare. În primul
rând, constatăm că legea impune audierea a cel puţin doi martori în acţiunile succesorale de
competenţa notarului public. Pe de altă parte, în mod firesc sunt audiaţi acei martori care
cunosc date personale despre defunct. De asemenea, textul se referă la audierea acelor martori
care au cunoştinţă de „numărul şi calitatea persoanelor cu vocaţie la succesiunea defunctului".
Aceasta nu înseamnă însă că martorii ar putea fi audiaţi numai asupra unor asemenea
împrejurări. Cel mai adesea audierea martorilor se realizează şi pentru stabilirea apartenenţei
unor bunuri (cu deosebire a unor bunuri mobile) la masa succesorală.
În acelaşi timp, textul citat anterior nu poate fi interpretat în sensul inadmisibi-lităţi
altor probe decât cele indicate de acesta. De altfel, însăşi legea se referă uneori la
administrarea altor mijloace de dovadă. Astfel, de pildă, potrivit art. 106 alin. (4) din Legea
nr. 36/1995, notarul public va dispune efectuarea unei expertize grafos-copice atunci când:
a) succesibilii înlăturaţi de la moştenire, deşi citaţi, nu se prezintă;
b) succesibilii declară că nu cunosc scriitura defunctului;
c) succesibilii contestă scriitura defunctului, aducând probe în acest sens;
d) defunctul nu are moştenitori legali.
Cursul normal al procedurii succesorale poate fi suspendat în prezenţa unor
împrejurări expres determinate de lege.
De asemenea, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, calitatea de suc-
cesibil şi/sau, după caz, titlul de legatar, precum şi numărul acestora se stabilesc prin acte de
stare civilă, prin testament şi cu martori. Bunurile ce compun masa succesorală se dovedesc
prin înscrisuri sau prin orice alt mijloc de probă admis de lege.
Cursul normal al procedurii succesorale notariale se poate suspenda în următoarele
cazuri expres determinate de art. 108 din Legea nr. 36/1995:
„a) a trecut un an de la deschiderea moştenirii şi, deşi au fost legal citaţi, succesibilii
nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului
de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea;
b) succesibilii îşi contestă unii altora £alitatea sau nu se înţeleg cu privire la
compunerea masei succesorale şi la întinderea drepturilor care li se cuvin;
c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat
instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor;
d) în orice alte cazuri prevăzute în Codul de procedură civilă".
Legea determină şi soluţiile ce pot fi pronunţate de notarul public, în cauzele
succesorale. O primă ipoteză este aceea a lipsei bunurilor succesorale. Sesizarea birourilor
notariale se face tocmai datorită existenţei unei mase succesorale. Totuşi, uneori, se poate
întâmpla ca în timpul dezbaterilor să se constate că nu există bunuri succesorale. în asemenea
cazuri notarul public dispune, printr-o încheiere „închiderea procedurii succesorale şi clasează
cauza ca fără obiect".
Referirea legiuitorului la închiderea procedurii şi la clasarea cauzei este inadecvată.
Soluţia firească ce trebuie pronunţată de notarul public este clasarea cauzei, închiderea
procedurii succesorale constituie doar o consecinţă logică a soluţiei de clasare a cauzei ca fără
obiect.
Procedura succesorală se finalizează, adeseori, prin emiterea unui certificat de
moştenitor. Acesta se întocmeşte pe baza încheierii finale a procedurii succesorale, încheierea
finală se pronunţă atunci când există bunuri şi părţile au convenit asupra calităţii, drepturilor
lor şi asupra componenţei masei succesorale.
Legea nr. 36/1995 determină cu multă rigoare elementele pe care trebuie să le
cuprindă încheierea finală. Acestea se referă la:
a) antetul biroului notarial;

33
b) numărul dosarului succesoral sau al dosarelor care se dezbat împreună;
c) numele şi prenumele notarului instrumentator;
d) data încheierii;
e) datele de identificare ale-defunctului: numele, prenumele, codul numeric per
sonal, ultimul domiciliu, data decesului;
f) numele, prenumele, domiciliul, codul numeric personal, calitatea celor
prezenţi faţă de defunct şi modalitatea de identificare a acestora;
g) menţionarea persoanelor lipsă;
h) menţiuni privind îndeplinirea procedurii;
i) declaraţia celor prezenţi cu privire la numărul şi calitatea moştenitorilor,
coroborată cu depoziţia martorilor;
j) menţiuni cu privire la existenţa testamentului, forma acestuia şi a modului în care
s-a constatat valabilitatea acestuia;
k) menţiuni despre efectuarea inventarului;
1) menţiuni cu privire la regimul matrimonial al defunctului şi modalitatea de
lichidare a acestui regim;
m) masa succesorală declarată: bunuri mobile, bunuri imobile şi pasivul succesiunii;
n) semnăturile moştenitorilor prin care atestă veridicitatea celor consemnate în
încheiere, acceptarea moştenirii, solicitări privind raportarea donaţiilor, reducţiunea
liberalităţilor excesive, acordul realizării acestora, precum şi eliberarea certificatu
lui de moştenitor; 3.
o) în baza declaraţiilor moştenitorilor şi a tuturor probelor administrate în cauză,
notarul public va constata compunerea masei succesorale, valoarea activului sau, după caz,
valoarea masei de calcul, valoarea pasivului şi a activului net;
p) indicarea temeiul legal al devoluţiunii succesorale legale şi/sau, după caz,
testamentare;
q) indicarea numelui, prenumelui, domiciliului şi a codului numeric personal al
fiecărui moştenitor;
r) calitatea sau titlul în baza căruia moştenesc;
s) întinderea drepturilor succesorale;
ş) menţiuni privind modalitatea de stabilire a întinderii dreptului fiecărui moştenitor,
după caz;
t) modul de calcul al taxelor succesorale;
ţ) taxele stabilite;
u) dispoziţia cu privire la eliberarea certificatului, menţionând felul acestuia [art. 112
alin. (2) din Legea nr. 36/1995].
Precizăm că încheierea finală are forţa probantă a înscrisului autentic, soluţie
prevăzută în mod expres de art. 112 alin. (2) din Legea nr. 36/1995. După încheierea finală nu
se pot elibera însă copii legalizate [art. 253 alin. (4) din Regulament].
În cadrul procedurii succesorale moştenitorii pot conveni să-şi împartă bunurile ce
au format obiectul dezbaterilor. împărţeala se va consemna în încheierea de finalizare a
procedurii succesorale. într-o asemenea situaţie, în încheiere se va indica modul de împărţeală
şi bunurile atribuite fiecărui moştenitor. Actul de împărţeală se poate realiza şi ulterior,
respectiv printr-un înscris separat, întocmit în formele prevăzute de lege.
Procedura succesorală se poate finaliza şi „înainte de expirarea termenului de
acceptare a succesiunii, dacă este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la
succesiune" [art. 114 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]. La această soluţie trebuie să se recurgă
cu multă precauţiune, spre a evita apariţia unor litigii ulterioare şi posibila anulare a
certificatului de moştenitor.
De asemenea, potrivit art. 114 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală

34
se poate încheia de îndată, în temeiul unui testament, dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale
de formă, nu conţine dispoziţii contrare legii şi nu aduce atingere drepturilor moştenitorilor
rezervatari sau există acordul acestora. în aceleaşi condiţii, notarul public va putea stabili
drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament. Finalizarea
procedurii, în condiţiile textului menţionat, se poate realiza atât în cazul unui testament
autentic, cât şi în ipoteza prezentării unui testament olograf. Legea nu face nici o distincţie în
ce priveşte forma testamentului. Acesta trebuie să îndeplinească însă toate condiţiile legale.
Notarul public va trebui să manifeste şi în acest caz o deosebită precauţiune pentru a
stabili dacă nu există moştenitori rezervatari, aceasta cu atât mai mult cu cât şi în ipoteza
analizată procedura poate fi finalizată chiar şi înainte de împlinirea termenului de opţiune
succesorală. Sintagma „de îndată" nu poate avea, în opinia noastră, altă conotaţie decât aceea
a soluţionării operative a cauzei, deci inclusiv înăuntrul termenului de opţiune succesorală.
Legea îl îndreptăţeşte pe notarul public să procedeze şi la reducerea liberalităţilor,
dar numai până la limitele prevăzute de lege şi cu acordul tuturor moştenitorilor [art.l 14 alin.
(3) din Legea nr. 36/1995].

Certificatul de moştenitor

Certificatul de moştenitor se redactează pe baza încheierii finale şi va avea aceeaşi


dată cu aceasta şi număr din registrul de termene succesorale. El va cuprinde constatările din
încheiere referitoare la masa succesorală, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le
revin din patrimonial defunctului [art. 115 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]. Câte un exemplar
al certificatului de moştenitor se eliberează fiecăruia dintre moştenitori sau legatari, după caz,
după achitarea taxelor succesorale şi a onorariilor.

Procedura succesorală se poate finaliza şi prin pronunţarea altor soluţii decât cele
menţionate anterior. Astfel, în ipoteza în care nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în
patrimoniul defunctului, la cererea succesorilor, se poate emite un certificat de moştenitor de
calitate. Certificatul de calitate atestă astfel, cum o sugerează parţial şi denumirea sa, numărul,
calitatea şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor legali. El se emite cu respectarea
procedurii prevăzute de lege pentru eliberarea certificatului de moştenitor. sîn cuprinsul
certificatului de calitate se indică şi cotele din moştenire ce revin, potrivit legii,
moştenitorilor.
De asemenea, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, notarul public constată
că succesiunea este vacantă şi procedează la eliberarea unui certificat de vacanţă
succesorală1. Soluţia se poate pronunţa numai în cazul în care notarul public constată
existenţa unor bunuri ce au aparţinut defunctului. Dacă masa succesorală este formată numai
dintr-un drept de concesiune sau folosinţă asupra unui loc de veci/înhumare, fără construcţii
funerare, notarul va constata prin încheiere stingerea acestuia, fără să emită certificat de
vacanţă succesorală. Un exemplar al încheierii se va comunica concedentului [art. 117 alin.
(2) şi (3) din Legea nr. 36/1995].
In încheierea acestor consideraţii, asupra procedurii succesorale notariale trebuie să
reamintim că erorile materiale constatate în lucrările dosarului succesoral sau în certificatul de
moştenitor ori legatar, care nu impietează asupra drepturilor şi calităţii moştenitorilor şi
legatarilor, se pot îndrepta prin încheiere de rectificare. La o atare posibilitate se referă în mod
expres art. 259 din Regulament. Textul mai precizează că dispoziţiile privind îndreptarea
erorilor materiale din actele şi procedurile notariale se aplică în mod corespunzător.

2.5. Procedura de lichidare a pasivului succesoral

35
Procedura de lichidare a pasivului succesoral este o procedură necontencioasă,
întrucât ea se poate realiza numai cu acordul tuturor moştenitorilor, astfel cum dispune şi art.
120 din Legea nr. 36/1995. în acelaşi timp, procedura de lichidare a pasivului succesoral nu
este o procedură obligatorie, ci una facultativă, moştenitorii având posibilitatea de a obţine
certificatul de moştenitor fără a recurge la formalităţile prevăzute de art. 121 din Legea nr.
36/1995.
În conformitate cu dispoziţiile art. 121 din Legea nr. 36/1995 procedura de lichidare
constă în:
,,a) recuperarea tuturor creanţelor defunctului;
b) plata tuturor datoriilor aferente succesiunii, respectiv a pasivului succesoral,
indiferent dacă acestea sunt datorii ale defunctului sau datorii generate pentru
dezbaterea procedurii succesorale;
c) executarea legatelor particulare;
d) valorificarea bunurilor mobile/imobile ale defunctului, în vederea acoperirii
stingerii pasivului succesoral, în cazul în care în activul succesoral nu există lichi
dităţi care să acopere pasivul succesiunii sau în cazul în care moştenitorii nu înţeleg
să încheie cu creditorii succesiunii o convenţie prin care să se stabilească
modalitatea de stingere amiabilă a pasivului".
Sarcinile evocate de prevederile art. 121 din Legea nr. 36/1995 reprezintă obiective
fundamentale ale procedurii de lichidare a pasivului succesoral, într-adevăr, scopul unei atare
proceduri de lichidare a pasivului succesoral nu poate fi altul decât obţinerea unui activ
succesoral necontestat şi necontestabil.
Procedura de lichidare a pasivului este de competenţa notarului public învestit cu
dezbaterea procedurii succesorale. Legea nu determină natura normelor de competenţă
statornicite de art. 122 alin. (1) din Legea nr. 36/1998. Procedura analizată este una care se
realizează în cadrul dezbaterilor succesorale, iar interesul unei atari norme de competenţă
vizează soluţionarea unitară a tuturor problemelor succesorale. Aşa fiind, socotim că normele
de competenţă analizate sunt de ordine publică.
Sesizarea notarului public se face doar dacă este dovedit că în masa succesorală
există un pasiv. Procedura lichidării pasivului succesoral nu este o procedură obligatorie.
Concluzia nu poate provoca niciun fer de obiecţiuni. într-adevăr, potrivit art. 113 din Legea
nr. 36/1995: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, la cererea moştenitorilor legali sau
testamentari, notarul public poate proceda la lichidarea pasivului succesoral, înstrăinarea
activului sau partajarea şi atribuirea bunurilor, potrivit acordului moştenitorilor".

§3. Procedura divorţului pe cale notarială

Procedura divorţului pe cale notarială este una relativ recentă, ea fiind promovată de
legiuitor pentru-a înlesni desfacerea căsătoriei în toate acele situaţii în care soţii sunt de acord
că nu mai este posibilă continuarea ei. Divorţul pe cale notarială prezintă avantaje
incontestabile în raport cu cel judiciar. O atare procedură constituie o modalitate mult mai
rapidă de desfacere a căsătorie prin acordul ambilor soţi.

3.1. Condiţiile divorţului pe cale notarială

Potrivit art. 375 alin. (1) NCC: „Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii
minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori
notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata
desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii".
Textul citat enunţă, în mod expres, doar două condiţii generale ale divorţului pe cale

36
administrativă sau notarială, respectiv:
a) acordul soţilor pentru desfacerea căsătoriei;
b) lipsa copiilor minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Desfacerea căsătoriei pe cale notarială este condiţionată de acordul deplin al
părinţilor asupra tuturor aspectelor precizate de art. 375 alin. (2) NCC şi care vizează cu
deosebire ocrotirea copiilor minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Nerespectarea acestor condiţii afectează valabilitatea certificatului de divorţ. Interesul ocrotit
este cel al minorilor, astfel că nulitatea nu poate fi alta decât una de ordine publică. De altfel,
notarul public nu trebuie să continue procedura ori de câte ori constată neîndeplinirea
exigenţelor examinate. De altminteri, potrivit art. 277 lit. n) din Regulament lipsa acordului
părinţilor cu privire la situaţia copiilor minori şi la numele purtat de soţi după divorţ constituie
un motiv de respingere a cererii de divorţ. Pe de altă parte, în situaţia existenţei unor copii
minori rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi este obligatorie efectuarea unei
anchete sociale de către autoritatea administrativă competentă. într-adevăr, potrivit art. 272
din Regulament: „în vederea admiterii cererii de divorţ în cazul în care există copii minori,
notarul public sesizează autoritatea competentă, ataşând cererii proiectul acordului soţilor cu
privire la exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copiilor, modalitatea de păstrare a
legăturilor personale şi stabilirea contribuţiei fiecăruia dintre părinţi la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor după,divorţ. La dosarul cauzei se depune
raportul de anchetă socială, în vederea soluţionării procedurii de divorţ pe cale notarială".
Dispoziţiile citate sunt destinate a garanta adoptarea unor măsuri de ocrotire a
copiilor minori, principiu care trebuie să fie respectat în soluţionarea tuturor cererilor de
divorţ, fie pe cale judiciară, fie pe cale notarială. De aceea nerespectarea acestui principiu
afectează regularitatea întregii proceduri, inclusiv a certificatului de divorţ emis în atari
condiţii.

3.2. Reguli procedurale privitoare la desfăşurarea procedurii

3.2.1. Competenţa materială a notarului public în materie de divorţ

Competenţa materială a notarului public în materie de divorţ nu ridică probleme


deosebite întrucât ea este stabilită prin dispoziţiile art. 375 NCC, dar şi de art. 12 lit. p) şi de
art. 137 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.
Din punct de vedere teritorial competenţa aparţine notarului public cu sediul biroului
în circumscripţia judecătoriei sau a Tribunalului Bucureşti, în a cărei rază teritorială s-a
încheiat căsătoria sau se află ultima locuinţă comună a soţilor [art. 375 alin. (1) NCC şi art.
266 din Regulament].

3.2.2. Elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorţ

Elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorţ nu sunt prevăzute în mod


expres de Legea nr. 36/1995, ci în Regulamentul de punere în aplicare a acesteia. Potrivit art.
270 alin. (1) din Regulament, cererea de divorţ se face în scris şi se semnează personal de
către soţi sau prin mandatar, în faţa notarului public la care se depune cererea. Mandatul
trebuie să fie dat în formă autentică [art. 376 alin. (2) NCC].
Forma scrisă este o cerinţă sine qua nou a sesizării legale a notarului public cu o
cerere de divorţ. Mai mult, cererea de învestire a notarului public trebuie să fie semnată
personal de către soţi sau prin mandatar, în faţa notarului public la care se depune cererea.
Drept urmare, cererea de divorţ nu ar putea fi semnată de soţi sau de către mandatar în faţa
altui notar public decât cel competent a soluţiona cererea.

37
3.2.3. Desfăşurarea procedurii de divorţ în faţa notarului public

Cererea de divorţ va cuprinde declaraţia soţilor că au ori nu copii minori născuţi din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, acordul de principiu al ambilor părinţi cu privire la
copiii minori, precum şi învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare
dintre soţi după divorţ. Toate aceste elemente sunt indispensabile pentru a fi menţionate în
cererea de divorţ şi ele sunt prevăzute expres de art. 270 alin. (2) din Regulament. Din cererea
de divorţ nu pot lipsi nici elementele esenţiale de identificare a soţilor şi eventual a copiilor
minori (prin nume, prenume, domiciliu sau reşedinţă).
Actul de învestire a notarului public va fi însoţit de fotocopii de pe certificatele de
naştere ale soţilor, precum şi de pe actele de identitate ale acestora şi, după caz, ale copiilor
minori. Odată cu depunerea cererii de divorţ, soţii vor prezenta notarului public originalul
certificatului de căsătorie emis de autorităţile române, de pe care se va face copie legalizată,
care va fi anexată la cererea de divorţ. Originalul certificatului de căsătorie se reţine de către
notarul public până la eliberarea certificatului de divorţ.
O obligaţie importantă a notarului public este aceea de a verifica, la primirea cererii
de divorţ, identitatea soţilor şi dacă datele înscrise în cererea de divorţ corespund cu datele
înscrise în actele anexate cererii.
Cererea de divorţ primeşte şi un număr de înregistrare unic la nivel naţional din
Registrul naţional de evidenţă a certificatelor de divorţ (RNECD). În ziua primirii cererii,
notarul public înregistrează cererea în registrul de divorţuri, după ce a verificat dacă este
competent şi dacă a fost plătit onorariul. După înregistrarea cererii, pentru a putea continua
procedura de divorţ, notarul public verifică în RNECD să nu mai fie înregistrată de către
aceiaşi soţi o altă cerere de divorţ (art. 271 din Regulament).
După depunerea cererii de divorţ, notarul public este obligat să le acorde soţilor un
„termen de reflecţie" de 30 de zile. Termene similare, denumite de gândire, au existat şi în
legislaţia noastră mai veche, pentru ipoteza divorţului pe cale judiciară. Un asemenea termen
nu poate avea o altă finalitate decât aceea de a le acorda soţilor un răgaz pentru a chibzui
asupra oportunităţii desfacerii căsătorie prin divorţ. Termenul de 30 de zile este, astfel cum
judicios s-a remarcat în doctrină, un termen prohibitiv, înăuntrul căruia notarul public nu
poate „pronunţa" divorţul.
Termenul de 30 de zile trebuie considerat ca un termen procedural, fapt pentru care
el se va calcula pe zile libere, în conformitate cu prevederile art. 181 alin. (1) pct. 2 NCPC.
Prin urmare, dacă ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare termenul se prelungeşte
până în prima zi lucrătoare care urmează [art. 181 alin. (2) NCPC].
La expirarea termenului de 30 de zile soţii sunt obligaţi să se prezinte la notarul
public, care are obligaţia de a verifica dacă aceştia stăruie pentru obţinerea divorţului şi dacă,
în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Regulamentul este deosebit de
categoric în ceea ce priveşte prezenţa soţilor în faţa notarului public. Potrivit art. 269 din
Regulament, soţii se vor prezenta personal în faţa notarului public pentru depunerea cererii de
divorţ, precum şi ulterior, în cadrul procedurii, pentru stăruinţa în cererea de divorţ şi
exprimarea consimţământului liber şi neviciat cu privire la desfacerea căsătoriei. Prin excepţie
de la această regulă, cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar cu
procură autentică.
Procedura divorţului pe cale notarială este o procedură necontencioasă, astfel că
problema administrării unor mijloace de dovadă în faţa notarului public nu se pune. Acesta
din urmă trebuie să decidă asupra cererii de divorţ după ce constată îndeplinirea sau, după
caz, neîndeplinirea cerinţelor de formă şi de fond prevăzute de lege pentru desfacerea
căsătoriei.

38
Soluţionarea cererii de divorţ, după expirarea termenului de reflecţie, se face de
regulă la un singur termen. Această împrejurare rezultă şi din dispoziţiile art. 271 alin. (4) din
Regulament, text potrivit căruia la expirarea termenului de reflecţie, în caz de neprezentare a
soţilor şi în lipsa unei cereri de amânare a acestora, notarul public respinge cererea de divorţ
prin încheiere. Prin urmare, soluţionarea cererii poate fi amânată la un alt termen numai în
cazul în care ambii soţi solicită un termen. O atare amânare poate fi solicitată pentru
imposibilitate de prezentare sau din alte motive întemeiate.

3.2.4. Soluţiile pronunţate de notarul public

Soluţiile pronunţate de notarul public sunt:


a) admiterea cererii de divorţ; în acest caz, notarul public emite încheierea de
admitere a cererii de divorţ şi eliberează certificatul de divorţ;
b) respingerea cererii de divorţ; în acest caz, notarul public emite încheierea de
respingere a cererii de divorţ.
Soluţia de admitere a cererii de divosţ se dispune ori de câte ori se constată că soţii
stăruie în soluţionarea acesteia şi şi-au exprimat în mod liber consimţământul în sensul
desfacerii căsătoriei. îndeplinirea condiţiilor legale solicitate de lege pentru desfacerea
căsătoriei pe cale notarială se constată de către notarul public printr-o încheiere.
Admiterea cererii de divorţ se poate dispune doar dacă soţii se înţeleg cu privire la
numele de familie pe care să-1 poarte după divorţ şi asupra exercitării în comun a drepturilor
părinteşti. Dacă toate condiţiile legale sunt întrunite, notarul public va elibera certificatul de
divorţ „fără să faci vreo menţiune cu privire la culpa soţilor" [art. 376 alin. (4) NCC]. In cazul
în care soţii nu se înţeleg asupra cererilor accesorii mai sus menţionate, notarul public va
emite o „dispoziţie" de respingere a cererii de divorţ şi va îndruma soţii să se adreseze
instanţei de judecată competente [art. 376 alin. (5) NCC].
In certificatul de divorţ se va consemna în mod obligatoriu desfacerea căsătoriei prin
acordul soţilor, în faţa notarului public, numele de familie pe care foştii soţi le vor purta după
divorţ, precum şi, după caz, menţiunile privind acordul parental referitor la minorii rezultaţi
din căsătorie..
Certificatul de divorţ se întocmeşte în 6 exemplare originale, din care: câte un
exemplar pentru fiecare dintre soţi, un exemplar pentru dosarul de divorţ, un exemplar pentru
mapa de divorţuri de la sediul biroului notarial, un exemplar pentru registrul stării civile de la
locul în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-
un alt stat şi un exemplar pentru registrul stării civile deţinut de direcţia judeţeană de evidenţă
a persoanelor [art. 274 alin. (2) din Regulament].
Înainte de eliberarea certificatului de divorţ, notarul public este obligat să solicite,
prin intermediul- administratorului registrelor unice ale Uniunii, alocarea numărului pentru
certificatul de divorţ din Registrul unic al certificatelor de divorţ, ţinut de Ministerul
Afacerilor Interne. Numărul alocat de acest registru se înscrie de către notarul public pe
certificatul de divorţ.
După eliberarea certificatului de divorţ, notarul public este îndatorat să comunice, de
îndată, un exemplar al acestuia la primăria locului în care s-a încheiat căsătoria sau unde s-a
transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat, spre a se face menţiune despre divorţ
în actul de căsătorie, şi un exemplar la registrul stării civile ţinut de direcţia judeţeană de
evidenţă a persoanelor [art. 276 alin. (2) din Regulament].
Certificatul de divorţ, eliberat de notarul public în condiţiile arătate mai sus, face
„dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor, precum şi a numelui de familie pe care
fiecare dintre soţi îl va purta după divorţ" [art. 276 alin. (1) din Regulament]. El are, astfel
cum am subliniat deja, şi valoarea incontestabilă a unui act autentic1.

39
Regulamentul determină şi situaţiile punctuale în care notarul public trebuie să
dispună printr-o încheiere respingerea cererii de divorţ. Redăm în continuare aceste dispoziţii
procedurale:
„Art. 277. Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorţ în
următoarele cazuri în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru desfacerea
căsătoriei prin acordul părţilor;
a) nu are competenţa să soluţioneze cererea de divorţ;
b) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
c) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţământul liber şi neviciat;
d) la depunerea cererii de divorţ nu sunt prezenţi ambii soţi personal sau prin
mandatar;
e) unul dintre soţi sau mandatarul refuză să semneze cererea personal, în faţa
notarului public;
f) soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de prezentul regulament;
g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat
după divorţ de către fiecare dintre ei;
h) soţii nu prezintă, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsătorie în original;
i) unul dintre soţi se prezintă în faţa notarului public la termenul de 30 de zile
acordat şi declară că nu mai stăruie în cererea de divorţ;
j) unul dintre soţi nu mai stăruie în cererea de divorţ, întrucât nu s-a prezentat în faţa
notarului public la termenul stabilit pentru a declara că stăruie în cererea de divorţ;
k) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soţi a fost desfăcută de către o
altă autoritate competentă;
1) soţii se împacă;
m) soţii îşi retrag cererea de divorţ;
n) soţii nu se înţeleg cu privire la obligaţiile pe care le au în legătură cu copiii minori
sau cu privire la numele ce urmează să îl poarte după divorţ;
o) înainte de finalizarea procedurii de divorţ unul dintre soţi a decedat, căsătoria
încetând în acest mod".
O examinare atentă a cazurilor ce pot determina respingerea cererii de divorţ de
către notarul public ne conduce la concluzia că ele sunt de o mare diversitate, într-adevăr,
unele dintre temeiurile de respingere evocate de art. 277 din Regulament sunt justificate
datorită faptului că ele evocă cu evidenţă neîndeplinirea unora dintre condiţiile de fond ale
divorţului, cum sunt cele care vizează punerea sub interdicţie a unei persoane sau inexistenţa
unui consimţământ liber şi neviciat [art. 277 lit. b) şi c) din Regulament]. Pe de altă parte,
condiţiile de fond evocate de lege trebuie întrunite nu doar în momentul formulării cererii de
divorţ, ci pe tot parcursul procedurii de divorţ în faţa notarului public, Unele dintre temeiurile
de respingere a cererii evocă tocmai asemenea situaţii care survin pe parcursul procedurii de
divorţ, cum sunt cele evocate de art.s277 lit. d)-f), i)-j). De asemenea, constatăm şi intervenţia
pe parcursul procedurii a unor împrejurări care îi determină pe soţi să se împace sau să-şi
retragă cererea de divorţ [art. 277 lit. l)-m)].
Cererea de divorţ urmează să fie respinsă şi în acele situaţii în care soţii nu se mai
înţeleg cu privire la rezolvarea cererilor accesorii privitoare la numele ceurmează să-1 poarte
după divorţ [art. 277 lit. g) din Regulament] sau nu se înţeleg cu privire la obligaţiile ce le
revin în privinţa copiilor minori.
Textul citat mai sus reţine şi un temei particular şi pe deplin justificat de respingere a
acţiunii de divorţ, respectiv decesul unuia dintre soţi înainte de finalizarea procedurii de
divorţ. In acest caz căsătoria este desfăcută prin deces, astfel cum precizează chiar art. 277 lit.
o) din Regulament.
Reţinem în final şi existenţa unor temeiuri de ordin procedural şi care pot determina

40
respingerea cererii de divorţ. Aşa este cazul necompetenţei notarului public sau al rămânerii
cererii de divorţ fără obiect, întrucât căsătoria a fost desfăcută de o altă autoritate competentă
[art. 277 lit. a) şi k) din Regulament].
Împotriva încheierii de respingere a cererii de divorţ nu există cale de atac, astfel
cum dispune în mod expres art. 378 alin. (2) NCC. Care este raţiunea unei asemenea reguli,
care aparent se abate de la principiile dreptului comun? Este o întrebare pe care ne-o putem
pune. Răspunsul ne este oferit chiar de art. 378 alin. (2) NCC, care dispune că în cazul
refuzului notarului public de a desface căsătoria „soţii se pot adresa cu cererea de divorţ
instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui
alt temei prevăzut de lege". Soluţia este pe deplin justificată. În primul rând, procedura
divorţului pe cale notarială nu este una judiciară, astfel că nu se pune problema deschiderii
unei veritabile căi de atac. Pe de altă parte, chiar dacă legea ar consacra o cale de atac, aceasta
ar fi tot de competenţa instanţei de judecată. Aşa fiind, ne apare naturală soluţia enunţată de
art. 378 alin. (2) NCC.
Nu trebuie exclusă nici posibilitatea unei noi sesizări a soţilor pentru desfacerea
căsătoriei pe cale notarială, dacă cerinţele pentru lipsa cărora cererea a fost respinsă au fost
întrunite între timp1. Astfel, de pildă, dacă cererea de divorţ a fost respinsă pentru că soţii nu
au depus originalul certificatului de căsătorie, nu vedem niciun impediment pentru formularea
unei noi cereri de divorţ pe cale notarială. La aceeaşi soluţie se poate ajunge şi în alte situaţii,
cum este cazul respingerii cererii pentru că soţii s-au împăcat, au renunţat la cererea de divorţ,
nu au făcut declaraţiile prevăzute de Regulament etc. în schimb, notarul public nu va putea
relua procedura de divorţ dacă circumstanţele ce au ocazionat respingerea cererii au rămas
neschimbate, întrucât încheierea pronunţată este definitivă.
Totuşi, trebuie să remarcăm că art. 378 alin. (3) NCC permite exercitarea unei
acţiuni în repararea prejudiciului cauzat de notarul public prin refuzul său abuziv de a
constata desfacerea căsătoriei. Este o dispoziţie procedurală într-o anumită măsură inedită şi,
în opinia noastră, nejustificată din punct de vedere procedural.
Într-adevăr, potrivit art. 378 alin. (3) NCC: „Pentru repararea prejudiciului prin
refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea
căsătoriei prin acordul lor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate
adresa, pe cale separată, instanţei competente". Prin urmare, legea acordă legitimare
procesuală oricăruia dintre soţi pentru repararea prejudiciului cauzat.

41
TEMA 9

RĂSPUNDEREA NOTARULUI PUBLIC

§1. Răspunderea civilă a notarilor publici

Problema răspunderii civile a notarului public poate interveni, în practică, în cazuri


extrem de rare. Constatarea se întemeiază pe caracterul necontencios al procedurii notariale.
Pe de akă parte, majoritatea actelor notariale se îndeplinesc în prezenţa părţilor şi în
conformitate cu voinţa lor, dacă, bineînţeles, aceasta este conformă cu legea.
Cu toate acestea, legiuitorul a manifestat interes pentru reglementarea răspunderii
civile în acele cazuri în care prin activitatea sa notarul ar produce un prejudiciu unei persoane
fizice sau juridice. Legea nr. 36/1995 consacră o normă deosebit de importantă în această
materie. Ne referim la art. 73 din Legea nr. 36/1995, care dispune că: „Răspunderea civilă a
notarului public poate fi angajată în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale
profesionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăţie sub forma relei-credinţe un prejudiciu,
stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă".
Problema naturii juridice a răspunderii civile a notarului public este soluţionată în
prezent prin prevederile art. 1258 NCC. Potrivit acestui text: „în cazul anulării sau constatării
nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă
rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public
la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta
proprie". In atare condiţii, caracterul delictual al răspunderii notarului public este
incontestabil.
Textul citat nu este acoperitor în privinţa tuturor actelor şi procedurilor notariale care
pot fi îndeplinite de notarul public în exerciţiul profesiunii sale. în primul rând este de arătat
că dispoziţiile art. 1258 NCC sunt incidente numai în cazul „anulării sau constatării nulităţii
contractului încheiat în formă autentică".
Prin urmare, el nu este aplicabil direct şi în privinţa altor acte sau proceduri
notariale, cum ar fi procedura succesorală notarială, procedura divorţului sau procedura
lichidării pasivului succesoral. De aceea este firesc să ne întrebăm care este natura răspunderii
civile a notarului public în cazul în care prin activitatea sa produce un prejudiciu în cazul altor
proceduri notariale. Socotim că soluţia care se impune nu poate fi alta decât aceea a
răspunderii civile delictuale a notarului public. Ea se impune cu atât mai mult cu cât o atare
răspundere este incidenţă şi în cazul constatării nulităţii unui contract încheiat în formă
autentică, în condiţiile art. 1258 NCC.

§2. Răspunderea disciplinară a notarilor publici

Exercitarea de către notar a unui serviciu de interes public nu poate să rămână fără
consecinţe şi pe planul reglementării răspunderii disciplinare. De aceea, Legea nr. 36/1995 şi
Regulamentul au instituit norme particulare cu privire la răspunderea disciplinară a notarului
public.
Condiţiile generale ale răspunderii disciplinare sunt cele din dreptul comun. Aşa
fiind, ne referim în continuare doar la aspectele particulare ale răspunderii disciplinare a
notarului public. în această privinţă, evidenţiem, mai întâi, că legiuitorul determină abaterile
disciplinare ce pot angaja răspunderea disciplinară a notarului public.
Potrivit art. 74 din Legea nr. 36/1995, răspunderea disciplinară poate interveni

42
pentru următoarele abateri:
a) încălcarea competenţei generale, materiale şi teritoriale stabilite prin lege;
b) nerespectarea dispoziţiilor, deciziilor şi hotărârilor organelor de conducere ale Uniunii şi
ale Camerelor, emise în condiţiile legii;
c) nerespectarea normelor şi instrucţiunilor privind metodologia de lucru cu registrele
naţionale notariale administrate de CNARNN;
d) îndeplinirea, în mod repetat, a actelor şi procedurilor notariale, cu nerespectarea
dispoziţiilor legale prevăzute pentru valabilitatea actului sau procedurii notariale în cauză, ori
îndeplinirea acestora cu încălcare dispoziţiilor art. 9 (privitoare la obligaţia de a verifica ca
actele notariale să nu fie contrare legii şi bunelor moravuri);
e) întârzierea nejustificată sau neglijenţa în efectuarea lucrărilor;
f) lipsa nejustificată de la birou, în mod repetat;
g)comportament şi atitudine necorespunzătoare în exercitarea activităţii
profesionale;
h) orice manifestare de natură a aduce atingere prestigiului profesiei săvârşită în
exerciţiul funcţiei ori în legătură cu aceasta sau în afara exerciţiului funcţiei;
i) neachitarea integrală şi la "scadenţă a contribuţiilor profesionale, precum şi a
primei de asigurare, conform contractului de asigurare;
j) sustragerea sau refuzul de a se supune controlului profesional administrativ;
k) încălcarea obligaţiilor legale cu privire la păstrarea secretului profesional;
1) folosirea ori acceptarea, în orice mod, direct sau indirect, a mijloacelor neloiale de
atragere a clientelei, aşa cum sunt definite în Codul deontologic al notarilor publici;
m) desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu calitatea de notar public, potrivit
legii;
n) refuzul nejustificat sau neglijenţa în efectuarea şi comunicarea operaţiunilor
prevăzute de lege pentru funcţionarea sistemului informatizat al Camerei şi al Uniunii;
o) nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea şi, după caz,
virarea impozitelor, tarifelor şi onorariilor;
p) nedepunerea la termen a situaţiei statistice şi a altor date solicitate de Cameră sau
de Uniune;
q) refuzul nejustificat de a întocmi un act notarial în afara sediului biroului notarial,
iar în cazuri temeinic justificate, şi în afara programului normal de lucru;
r) neîndeplinirea obligaţiei de a participa la formele de pregătire profesională
continuă organizate prin INR, la intervalele de timp stabilite prin regulament;
s) neîndeplinirea obligaţiei de a participa la formele de pregătire profesională,
dispusă în condiţiile art. 77 alin. (2);
ş) nerespectarea dispoziţiilor Codului deontologic al notarilor publici;
t) absenţe nejustificate de la adunările generale ale Camerelor şi de la acţiunile
organizate de Colegiul director al Camerei sau organele de conducere ale Uniunii;
ţ) nerespectarea dispoziţiilor art. 42 alin. (3) şi/sau continuarea activităţii după
aplicarea sancţiunii suspendării din exerciţiul funcţiei;
u) refuzul nejustificat de a îndeplini actele şi procedurile repartizate de preşedintele
Camerei din care face parte.
Legea determină nu numai abaterile disciplinare, ci şi sancţiunile ce se pot aplica
notarului public, în raport de gravitatea faptelor săvârşite. Aceste sancţiuni sunt prevăzute în
art. 77 din Legea nr. 36/1995 şi se referă la:
a) avertisment scris;
b) amendă de la 5.000 lei la 40.000 lei;
c) suspendarea notarului public din exerciţiul funcţiei pe o durată de cel mult 6 luni;
d) excluderea notarului public din profesie.

43
§3. Răspunderea penală a notarului public

În privinţa răspunderii penale a notarului public nu există precizări deosebite în


cuprinsul Legii nr. 36/1995. Reamintim însă că săvârşirea unor infracţiuni poate determina, în
condiţiile art 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, încetarea calităţii de notar public.
Textul are în vedere condamnarea notarului public prin hotărâre judecătorească definitivă
pentru „săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârşirea
cu intenţie a unei alte infracţiuni".
Doctrina de specialitate a fost confruntată cu problema de a stabili dacă notarul
public poate fi subiect al unor infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. Într-o primă
opinie, s-a susţinut că notarul public poate deveni subiect activ al unor asemenea infracţiuni,
întrucât acesta realizează un serviciu public, având astfel calitatea de funcţionar public. În altă
opinie, s-a susținut că asimilarea notarului cu funcţionarul public este foarte discutabilă în
pofida faptului că notarul public îndeplineşte un serviciu de interes public.
În prezent, această abordarea doctrinară nu mai prezintă un interes practic deosebit,
întrucât Noul Cod penal a adus clarificări corespunzătoare în această privinţă. Potrivit art. 175
alin. (2) NCP, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau
care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public". Prin urmare, răspunderea penală a notarului public, care îndeplineşte
exigenţele enunţate de textul citat, nu mai poate fi pusă la îndoială.

44
TEMA 10

CONTROLUL ACTIVITĂŢII NOTARIALE

Activitatea notarială trebuie să se desfăşoare în vederea satisfacerii unor interese ale


cetăţenilor, dar şi în strictă conformitate cu legea şi cu ordinea de drept. De aceea, un control
al activităţii notariale este necesar pentru evitarea abuzurilor de orice fel şi pentru restabilirea
legalităţii atunci când se constată existenţa unor abateri de la lege.
Legea reglementează două forme ale controlului activităţii notariale: controlul
profesional administrativ care se exercită în cadrul profesiei de către organele abilitate în
acest scop, respectiv de ministrul justiţiei, şi controlul judecătoresc.

1. Controlul profesional administrativ

Potrivit art. 157 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, activitatea notarilor publici este
supusă controlului profesional administrativ, în condiţiile acestei legi. La rândul său, art. 158
din acelaşi act normativ determină organele competente a dispune efectuarea controlului şi
scopul acestuia.
Controlul profesional administrativ se exercită de către Uniunea Naţională a
Notarilor Publici prin consiliul său de conducere. Consiliul Uniunii poate delega Colegiului
director al Camerei notarilor publici exercitarea controlului, prevăzut de art. 159 alin. (1) lit.
b) din Legea nr. 36/1995, în circumscripţia sa.
De asemenea, ministrul justiţiei poate ordona şi el controlul notarilor publici prin
inspectori generali de specialitate.
Potrivit art. 159 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, controlul are ca obiective:
a) organizarea Camerelor Notarilor Publici şi a birourilor notarilor publici;
b) calitatea actelor şi lucrărilor încuiate de notarii publici.
c) respectarea obligaţiilor profesionale legale, statutare şi deontologice.
Normele menţionate mai sus sunt detaliate şi prin dispoziţiile cuprinse în art. 85-96 din
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995.
Controlul efectuat de ministrul justiţiei şi de Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor
Publici este destinat să urmărească, astfel cum se precizează în art. 86 din Regulament:
a) respectarea prevederilor legale, regulamentare, statutare şi deontologice în
activitatea notarilor publici;
b) ţinerea corectă a evidenţelor biroului notarial şi modul de comunicare cu
evidenţele gestionate de CNARNN, precum şi cu celelalte evidenţe cu incidenţă în
activitatea notarială;
c) modul de îndeplinire a actelor şi procedurilor notariale;
d) modul de constituire şi conservare'a arhivei;
e) conduita notarului public în activitatea profesională şi în societate;
f) combaterea concurenţei neloiale;
g) respectarea normelor tehnice şi igienico-sanitare de funcţionare corespunză
toare a biroului notarial, precum şi accesul liber şi neîngrădit la serviciul notarial în
timpul programului de lucru cu publicul.
Prin urmare, se poate constata că art. 86 din_Regulament instituie un drept de
control general în favoarea ministrului justiţiei şi a Consiliului Naţional al Uniunii Notarilor
Publici.

45
Controlul profesional administrativ al activităţii notariale se exercită, ori de câte ori
se consideră necesar, de către ministrul justiţiei şi de către Consiliul Uniunii, prin Corpul de
control al Uniunii. Fiecare entitate cu atribuţii de control are obligaţia informării celeilalte
entităţi despre declanşarea controlului, notarul public controlat, perioada de control, precum şi
obiectivele acestuia. Dacă controlul are un caracter inopinat, o asemenea obligaţie nu mai
funcţionează.
În condiţiile în care colegiul director al Camerei notarilor publici este delegat de
Consiliul Uniunii, controlul profesional administrativ va avea ca obiect „calitatea actelor şi
lucrărilor încheiate de notarii publici" [art. 85 alin. (3) din Regulament]. Colegiul director al
Camerei exercită controlul activităţii birourilor notariale din circumscripţia sa prin persoane
desemnate de acesta. El controlează modul de îndeplinire a actelor notariale după 6 luni de la
începerea activităţii sau de la încetarea măsurii suspendării disciplinare.
Din prevederile art. 86 din Regulament rezultă că legea a instituit un control
complex asupra activităţii profesionale, care vizează: legalitatea actelor, conservarea arhivei,
gestiunea financiar-contabilă şi conduita notarului public în realizarea atribuţiilor sale. în
pofida caracterului său complex, controlul exercitat de Consiliul Uniunii Naţionale şi de
camerele notarilor publici nu poate fi identificat întru totul cu controlul ierarhic exercitat de
autorităţile administrative, căci incontestabil notarul public nu numai că este un liber
profesionist, dar el este şi titularul unei funcţii autonome. Prin urmare, controlul nu ar putea
viza modul concret de organizare a muncii notariale sau administrative decât în măsura în
care deciziile luate de notar ar fi contrare prevederilor legale sau statutare. în schimb,
controlul se întinde asupra legalităţii lucrărilor, modului de conservare a arhivei, gestiunii
financiar-contabile şi conduitei notarului.
Ordinul sau, după caz, dispoziţia de control cuprinde, cel puţin, următoarele
menţiuni:
a) locul de desfăşurare a controlului;
b) durata controlului;
c) obiectivele controlului, stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 159 din lege;
d) componenţa echipei de control.
Pe perioada desfăşurării controlului, la cererea membrilor echipei de control, se
poate suplimenta componenţa echipei de control, se poate prelungi durata controlului şi se pot
stabili noi obiective de control, cu respectarea dispoziţiilor art. 159 din lege (art. 89 din
Regulament).
Regulamentul stabileşte obligaţii importante privitoare la modul de realizare a
controlului şi la obligaţiile notarilor publici vizaţi. în primul rând, trebuie remarcat faptul că
activitatea de control se desfăşoară la sediul biroului notarului public, iar acesta este obligat să
pună la dispoziţia echipei de control un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară. Pe toată
perioada controlului, notarul public trebuie să colaboreze pentru desfăşurarea acestuia „în
bune condiţii, cu excepţia cazului când este în imposibilitate fortuită".
Notarul public are obligaţia de a transmite echipei de control orice informaţie
solicitată, de a prezenta toate documentele solicitate şi de a pune la dispoziţia echipei de
control copii ale documentelor solicitate, în vederea ataşării acestora Ia nota de control.
Regulamentul precizează că notarul public nu poate opune echipei de control secretul
profesional şi prevederile legale privind protecţia datelor cu caracter personal [art. 91 alin. (1)
din Regulament].
De asemenea, echipa de control poate solicita explicaţii scrise ori de câte ori
consideră necesar. Refuzul notarului public de a formula notă explicativă se consemnează în
actul de control.
Controlul efectuat în condiţiile anterior menţionate se finalizează, astfel cum este şi
firesc, cu un act de control, care cuprinde aspectele de fapt şi de drept constatate cu ocazia

46
efectuării controlului, precum şi propunerile privind măsurile ce urmează a fi luate [art. 92
alin. (1) din Regulament]. Actul de control se comunică notarului public controlat, care poate
formula obiecţiuni, pe care le înaintează echipei de control în termen de 7 zile lucrătoare de la
primirea acestuia. Precizăm că entitatea care a dispus efectuarea controlului are obligaţia de a
comunica RNENP, în vederea centralizării, arhivării şi a urmăririi îndeplinirii masurilor
legale dispuse, un exemplar al actului de control şi al obiecţiunilor formulate de către notarul
public [art. 92 alin. (4) din Regulament]. La finele fiecărui an, Corpul de control al Uniunii
întocmeşte o sinteză a acţiunilor de control efectuate în cursul anului. Sinteza se publică de
către Uniune, fără nominalizarea, în niciun fel, a celor supuşi controlului.

2. Controlul judecătoresc asupra actelor notariale

Actele notariale pot fi supuse şi unui control judecătoresc, conform dispoziţiilor


Legii nr. 36/1995. În acest sens, art. 158 din actul normativ menţionat reglementează două
mijloace procedurale: acţiunea în anulare şi plângerea. Potrivit art. 158 alin. (1) din Legea nr.
36/1995: „Actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune
în anulare la instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură
civilă (...) ". Astfel cum am remarcat anterior, acţiunea în anulare poate fi promovată şi în
scopul anulării certificatului de moştenitor. Acţiunea în anulare este reglementată însă, în art.
158 din lege, ca un mijloc procedural general prin care se poate exercita un control
judecătoresc asupra actelor notariale. Prin urmare, acţiunea în anulare poate fi exercitată de
persoana interesată şi împotriva altor acte notariale, cum ar fi actele autentice.
Legea nr. 36/1995 nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la procedura de
soluţionare a acţiunii în anulare. Totuşi, art. 158 alin. (1) din acest act normativ face trimitere
la dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Acţiunea în anulare se soluţionează de instanţa competentă cu citarea părţilor şi cu
respectarea tuturor celorlalte garanţii procesuale stabilite de lege. Până la anulare, prin
hotărâre judecătorească, actul notarial atacat trebuie considerat ca valabil. Notarul public este
obligat să se conformeze dispoziţiilor cuprinse în hotărârea pronunţată de instanţă. în cazul
anulării actului notarial, acesta va fi lipsit, total sau parţial, de eficienţa juridică pentru care a
fost adus la îndeplinire.
Legea conţine dispoziţii mai ample asupra plângerii. Aceasta este reglementată
pentru o situaţie particulară, aceea a refuzului notarului public de a îndeplini un act notarial.
Potrivit art. 158 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, partea nemulţumită este îndreptăţită să
introducă „plângere împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act
notarial, în termen de 10 zile de la data când a luat cunoştinţă, la judecătoria în circumscripţia
căreia îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului".
Textul reprodus anterior are semnificaţia de a determina obiectul plângerii, termenul
de exercitare a acesteia şi competenţa instanţei. în ce priveşte obiectul plângerii, acesta are,
aşa cum am arătat, un caracter limitat. Instanţa va cerceta doar legalitatea refuzului notarului
public de a proceda la întocmirea actului notarial.
Exercitarea plângerii este determinată, din punct de vedere al termenului, de data
când partea a luat cunoştinţă de respingerea cererii. în mod obişnuit, partea ia cunoştinţă de
respingerea cererii de întocmire a actului chiar în momentul prezentării sale în faţa notarului
public.
Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia
îşi are sediul biroul notarial care a refuzat îndeplinirea actului. Plângerea se depune la acest
birou notarial, care o va înainta de îndată la instanţa competentă împreună cu dosarul cauzei.
Constatăm că legea nu impune un termen limită pentru trimiterea dosarului la instanţa
competentă. Folosirea sintagmei „de îndată" subliniază caracterul urgent al unei asemenea

47
trimiteri, formula fiind folosită de lege [art. 158 alin. (3) din Legea nr. 36/1995] tocmai în
scopul de a garanta soluţionarea cu celeritate a plângerii.
Plângerea se soluţionează cu citarea tuturor părţilor interesate în cauză şi cu res-
pectarea tuturor garanţiilor procesuale. în cadrul procedurii de soluţionare a plan gerii notarul
public nu are calitate procesuală. Lipsa calităţii procesuale a notarului public este statuată
expres de art. 143 alin. (3) din Legea nr. 36/1995.
Menţionăm în acest context că Legea nr. 36/1995 reglementează şi o „procedură"
notarială consacrată respingerii plângerii (art. 139-143 din Legea nr. 36/1995). Unele dintre
prevederile cuprinse în art. 143-144 din lege sunt reluate în art. 158 alin. (2)-(5) din acelaşi
act normativ. O atare abordare normativă este, cu evidenţă, contrară normelor elementare de
tehnică legislativă. Precizăm că avem în vedere, cu deosebire, reluarea în art. 158 alin. (2) şi
alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a dispoziţiilor privitoare la termenul de exercitare a plângerii,
termenul de exercitare a acesteia, la citarea părţilor interesate şi la obligativitatea hotărârii
pronunţate de instanţă.
Dispoziţiile privitoare la emiterea încheierii de respingere sunt extrem de sumare, iar
unele dintre ele sunt, astfel cum am remarcat, redundante. Este şi motivul pentru care noi nu
le-am analizat în contextului unei proceduri distincte. Menţionăm mai întâi că, potrivit art.
139 din Legea nr. 36/1995, încheierea reprezintă „procedura prin care notarul public refuză
motivat îndeplinirea unui act notarial". Formula legală evocată de text este fundamental
eronată nu doar din punct de vedere doctrinar, ci şi al unei elementare logici juridice. Iar
aceasta pentru simplul motiv că încheierea nu reprezintă o procedură, ci un act intermediar
sau de finalizare a unei proceduri. Sau în alţi termini, încheierea nu poate constitui decât
rezultatul unei anumite proceduri, iar nu procedura însăşi.
Din punctul de vedere al analizei noastre sunt însă deosebit de relevante şi
prevederile art. 140 din Legea nr. 36/1995. Precizarea pe care o induce acest text este aceea
că se poate „respinge atât cererea de îndeplinire a unei proceduri, cât şi actul solicitat de
parte". Din păcate această formulă nu se află într-o armonie lipsită de orice echivoc în raport
cu definiţia dată de art. 139 din Legea nr. 36/1995. Constatăm sub acest aspect că art. 139 se
referă doar la refuzul de îndeplinire a unui act notarial, nu şi a unei proceduri. în acelaşi sens
sunt de altfel şi prevederile art. 158 alin. (2) din Legea nr. 36/1995. De aceea, o armonizare a
textelor în discuţie s-ar impune să fie realizată în viitor1. In pofida situaţiei evocate mai sus
socotim totuşi că plângerea poate avea ca obiect nu doar refuzul de a îndeplini un act notarial,
ci şi refuzul nemotivat de a da curs unei proceduri notariale.

48
BIBLIOGRAFIE

Al. Basarab-Sinc, Discuţii în legătură cu interpretarea şi aplicarea în practică a unor


prevederi din Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici şi activităţile notariale, în
Dreptul nr. 9/1996.
R. Coliban, Tradiţie şi actualitate în activitatea notarială din România, în Buletinul Notarilor
Publici nr. 1/1996.
G. Filitti, Din istoria notariatului, Buletinul Notarilor Publici nr. 1/2000.
G. Filitti, Din istoria notariatului, Buletinul Notarilor Publici nr. 2/2000.
G. Filitti, Din istoria notariatului, Buletinul Notarilor Publici nr. 3/2000.
I. Leş, Elemente de drept notarial, Ed. CH Beck, Bucuresti, 2014.

⃰ ⃰ ⃰ Legea notarilor publici și a activitatii notariale nr. 36/1995, republicata 2013.


⃰ ⃰ ⃰ Legea nr. 589/2004 privind regimul juridic al activităţii electronice notariale.
⃰ ⃰ ⃰ Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 adoptat prin Ordinul ministrului
Justiţiei nr. 2333/C/2013 din 24 iulie.
⃰ ⃰ ⃰ Statutul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania
⃰ ⃰ ⃰ Codul deontologic al notarilor publici.

49