Între imposibil și posibil

Prin Șamanul, Aurora Dumitrescu este un fel de stejar, puternic astăzi, din ghinda de ieri
căzută la pământ. În fața atotputernicei cenzuri științifice, atât de rigidă, doctrinară și
autosuficientă, pare o îndrăzneală să abordezi un asemenea subiect. Și totuși, Aurora Dumitrescu
ne cere să înțelegem că fiecare om are dreptul să încerce, iar acest drept trebuie ocrotit. Nimeni
nu ar trebui să se teamă să intre în ocean pentru că acolo trăiesc monștri răpitori sau în pădure
pentru că în copaci trăiesc pisici sălbatice. Orice om are dreptul să facă orice speculație dorește,
are dreptul asupra întrebărilor de orice fel, fără să se teamă că va fi acuzat.
Cu Șamanul ne aflăm într-o poveste, la o răscruce de drumuri în care deciziile eroilor le
vor influența destinul. Două cupluri, Monica – Amaru și Violeta – Radu își caută posibilități să
descuie porțile închisorii mentale și psihice în care a fost întemnițat omul de atâtea mii de ani.
Personajele își creează propria realitate prin gândurile și faptele lor. Autoarea însăși are
nevoie de această experiență, dovedind că fiecare individ conține în el o putere infinită.
Intensitatea cu care este trăită această experiență crește exponențial de la primul capitol, intitulat
Punctul zero, până la ultimul, Coala albă.
În cele două cupluri, personajele feminine sunt cele care primează și reușesc să trezească
la viață bărbații din jurul lor, doi inițiați în șamanism. Explorarea relației dintre femeie și bărbat
nu este însă firul roșu după care se ghidează autoarea, ci, într-o mai mare măsură, este schițarea
modalității în care acțiunile influențează permanent viețile. Noi credem că știm care este
rezultatul acțiunilor noastre, dar, de cele mai multe ori, greșim.
Întreaga carte este o aventură spirituală de autocunoaștere, o călătorie de regăsire a
spiritului. Este de înțeles de ce pe Monica o vor cuceri calitățile excepționale ale șamanului, în
cele din urmă acesta schimbându-i viața în totalitate.
Deși aproape solidară cu eroii, autoarea creează permanent și celălalt punct de vedere, al
falsului echilibru.
Fiind pasionată de spiritualitate și meditație, călătoriile din India și Nepal sunt o dovadă a
dorinței autoarei de a găsi iluminarea spirituală. Acțiunea cărții pornește dintr-o tragedie cu un
realism convingător, cu un aer frapant de plauzibil, urmărind trei fire narative: primul prezintă
accidentul și coma profundă a lui Mihai – copilul de șapte ani al Monicăi; al doilea relatează
călătoria sub îndrumarea șamanului; al treilea urmărește limbajul celor patru niveluri ale creației
practicate de șamani, și anume: nivelul corpului fizic – descris prin energia arhetipală a șarpelui;
nivelul minții – al jaguarului –, nivelul emoțiilor și sentimentelor; nivelul sufletului – cel al
păsării colibri –, nivelul misticului, poeziei, imaginației, focului, artei; nivelul spiritului –
reprezentat de energia vulturului –, energia pură, unde totul este și nu este.
Eroina Monica, un alter ego al autoarei și prototipul mamei desăvârșite, va fi trecută prin
toate aceste niveluri. Rolul lui Amaru este să o conecteze pe mamă cu fiul aflat în moarte clinică,
rătăcind într-o lume din care copilul cunoaște foarte puțin. Pentru această misiune, autoarea alege
șamanul-vindecare sau șamanul-leac, și nu șamanul-zmeu.
Șamanul Amaru, cu spiritul său pătrunzător și simțuri dezvoltate precum cele ale
animalelor și plantelor, intră în comuniune cu lumea astrală prin ferestre spațio-temporale pe care
un profan nu le vede și nu le percepe. Restabilind legătura între sacru și profan, șamanul nu
numai că obține binele semenului său, dar îi revelează acestuia strânsa legătură care există între
om și natură. Îndemnul șamanic va deveni și îndemnul autoarei, acela al respectului de sine, față
de ceilalți și față de viață în general, omul fiind o fărâmă din întreg Cosmosul. Ca și șamanul,
scriitorul își desfășoară activitatea lui din motive altruiste.
Șamanismul nu este o religie, și ne-o dovedește romanul Aurorei Dumitrescu, ci un
element caracteristic și foarte comun al credințelor animiste.
Citind Șamanul, ne dăm seama că intrând în interacțiune cu alte tradiții (multe dintre ele
le avem și noi, iar, păstrând tradiția, este păstrată sănătatea unei comunități) se face un schimb de
emoții, apar noi conexiuni și comunicări. Între toate, comunicarea este esențială, oamenii își pot
deschide inimile pentru echilibru și, de ce nu, pentru fericire, iar natura ne învață, așa încât
fiecare, în țara lui, în această etapă a existenței, poate cunoaște lumina de autovindecare.
Adevărata echilibrare se poate realiza printr-o călătorie, apropiindu-ne natura ca pe o ființă
dragă. Călătoria din Șamanul duce la autocunoaștere, iar energia feminină și masculină sunt unite
în iubire. Și asta este de fapt creația.
Astăzi toți suntem la fel. Dar dacă fiecare dintre noi vrea să creeze o vibrație, trebuie să
creeze un exercițiu nou. Și tocmai acest exercițiu nou îl face Aurora Dumitrescu. Șamanul există,
ca personaj, prin Amaru, dar autoarea ne lasă să înțelegem că mai important este șamanul
interior, trezit prin înțelegerea arhetipurilor. Și că nici nu poți face tot de unul singur, iar, dacă nu
ești pregătit să devii ucenic, nu cere ajutorul, nu pune întrebări. Fă-o numai dacă ești pregătit să
plătești prețul. Or, Aurora Dumitrescu este dispusă să plătească prețul.

Marilena Tiugan