UNIVERSITATEA “HYPERION” DIN BUCURESTI

asist.univ.drd. Boboc Luminita

GEOGRAFIE ECONOMICA MONDIALA

MODUL I
 Continutul cursului de
Geografia economica mondiala

Semestrul: I
Numarul de ore: 6 ore AT / 22 ore TC (6 + 22 = 28)
Finalizarea: Examen la sfârsitul semestrului I
Structura notei finale : 70% raspunsuri la examene
10% teste pe parcursul semestrului
20% teme de control

Pentru obtinerea notei maxime, studentul trebuie sa:

- însumeze calificativul maxim la examenul scris sau oral;

- sa dovedeasca o buna intuire a spatiului la care se refera subiectul
de examinat;
- sa realizeze referate legate de tematica propusa de profesorul
coordonator sau de tutore;

În cazul în care referatele realizate de studenti sunt asemenatoare în

pondere mai mare de trei paragrafe, acestea sunt descalificate din calculul notei
finale pentru ambele persoane, chiar daca unul dintre acestia urmeaza alta forma
de învatamânt.
Tema I - Introducere în Geografia Economica – obiectul, principiile si
metodele de cercetare ale geografiei
Obiective:
- însusirea notiunilor privind geografia economica, ca stiinta
- cunoasterea principiilor si metodele cercetarii geografice
- rolul geografiei economice în formarea specialistilor din domeniul relatiilor
internationale si al studiilor europene
1.1 Obiectul de studiu al geografiei, al geografiei umane si interrelatiile cu
alte stiinte
Geografia este stiinta care studiaza mediul format prin întrepatrunderea
geosferelor externe, prin influenta si actiunea umana; ea analizeaza acest mediu
de la suprafata globului terestru ca pe un sistem care realizeaza schimburile de
energie si substanta cu mediul cosmic si cu mediul teluric. Geografia este o
stiinta unitara care studiaza doua domenii: partea naturala a med iului geografic
(geografia fizica) si partea antropica (geografia umana).

Aparuta mai târziu, geografia umana si-a extins considerabil sfera de

actiune, în special în secolul al XX-lea, de la o abordare relativ restrictiva a
relatiei om-mediu la analiza complexa a tuturor aspectelor geografice ale
existentei umane.

Un rol fundamental în dezvoltarea geografiei umane l-a avut scoala

franceza, în primul rând Paul Vidal de la Blache si Jean Bruhnes. În ansamblu,
geografia umana cuprinde o serie de ramuri: geografia populatiei, geografia
asezarilor, geografia economica, geografia istorica, geografia sociala, geografia
culturala etc., unele dintre acestea cuprinzând, la rândul lor, doua sau mai multe
discipline de sine statatoare. Geografia umana presupune evidentierea
urmatoarelor elemente:

a. raspândirea teritoriala, descrierea si analiza factorului uman;

b. studiul interrelatiilor dintre om si mediul geografic;

 c. o sinteza regionala care combina primele doua elemente într-o
proportie variabila.

Geografia economica este ramura geografiei umane care studiaza sursele

de existenta si care opereaza cu modelele spatiale ale productiei, distributiei si
consumului de bunuri si servicii. În ultimele decenii, dezvoltarea geografiei
economice a contribuit la substituirea analizelor descriptive, conducând la
identificarea factorilor si la întelegerea dinamicii proceselor ce afecteaza
diferentierea spatiala a activitatilor economice asupra mediului geografic. O
etapa distincta în dezvoltarea geografiei economice s -a conturat prin aparitia
teoriilor geografice despre pozitia teritoriala a activitatilor agricole, industriale,
de transporturi si servicii, a locurilor centrale, a interactiunii si optiunii spatiale
din economie.

În a doua jumatate a secolului al XX-lea, pentru studierea regionala a

aspectelor economice, a început utilizarea metodelor cercetarii operationale,
sociologice, matematice, au fost lansate conceptele globalizarii si mondializarii;
geografia economica evolueaza la confluenta unor importante curente filozofice,
dobândind o noua perspectiva sub influenta cuceririlor din tehnologie si
informatica privind stocarea, transferul si manipularea bancilor de date, analiza
spatiala prin folosirea teledetectiei si a înregistrarilor satelitare din cartografie.

Geografia economica are ca obiect de studiu aspectele spatiale ale

productiei, repartitiei, schimbului si consumului de bunuri materiale, localizarea
si dinamica factorilor economici, conexiunea lor teritoriala cu compionentele
geografico-fizice, geodemografice si geoecolo gice.

Totusi o eliminare stricta a obiectului geografiei economice este dificila

din cauza numeroaselor interrelatii cu celelalte ramuri ale geografiei umane si a
abordarilor multiple din sfera stiintelor geografice si sociale, a dinamicii
fenomenelor, a evolutiei structurilor disipative, etc.

Geografia politica este ramura geografiei umane care studiaza efectele

teritoriale ale actiunii politice. În mod traditional, geografia politica se ocupa cu
studiul statului, al relatiilor acestor unitati teritorial-politice cu diferite alte
unitati, cu morfologia si caracteristicile statului, cu frontierele si granitele sale.

Daca geografia politica examineaza conditiile de existenta spatiala a

statului, geopolitica analizeaza necesitatile spatiale ale unui stat. Exis ta uneori
tendinta gresita de folosire a acestor termeni ca sinonime.

Daca în geografia politica „actorul” principal este individul sau statul, în

geopolitica „actorul” este numai statul care se comporta ca o entitate izolata si
independenta. Daca geografia politica studiaza interactiunea dintre om si mediu,
geopolitica studiaza cu precadere interactiunea dintre state, jocul de putere dintre
acetea, rezultat din oferta factorilor de mediu. Prin urmare, geopolitica abordeaza
problemele la scara internationala, iar geografia politica efectueaza cercetarea la
nivel mondial, national si local. Geopolitica este obiect de studiu atât al
geografiei politice cât si al politologiei si constituie un instrument folosit în
politica externa a unui stat. Anumite elemente ale geopoliticii si geografiei
politice se întrepatrund.

Prin termenul de geostrategie este definit un concept geopolitic militar

referitor la planificarea spatiala a unor actiuni menite sa asigure apararea sau
securitatea unui stat. Este un concept specific scolilor geopolitice anglo-saxone,
legat în special de unele actiuni militare maritime.

Raporturile între geografia politica, geopolitica si geostrategie sunt

complexe. Prima sesizeaza desfasurarea puterilor în raport cu spatiul, jocul
fortelor care modeleaza lumea si echilibrele sau crizele care decurg de aici;
celelalte doua se axeaza asupra studiului „actorilor”, motivatiile si calculele lor.
Ele atribuie o importanta mai mare reprezentarilor.

Geopolitica si geostrategia sunt mai mult niste practici ale puterii decât
niste cunostinte, constituite dupa un model academic. Întelegerea lumii în care
traim , a crizelor pe care o traverseaza, rezistenta la dezinformarile din mass-
media impun necesitatea culturii geopolitice si reînnoirea gândirii academice.
Unii au considerat geopolitica drept „o teorie antistiintifica, reactionara, prin care
se fundamenteaza politica pactelor de agresiune”. Dupa al doilea razboi mondial,
geopolitica a fost aruncata, în unele tari, în sfera cunoasterii interzise, supusa
oprobriului public. Dupa 1980, termenul de geopolitica a revenit în spatiul
public, într-o maniera mult mai insistenta. Punctul maxim a fost atins în anul
1989-1990, prin turbulenta generala provocata de prabusirea comunismului.

1.2 Rolul geografiei economice si politice universale în formarea

specialistilopr din domeniul relatiiloe internationale si al studiilor europene

Geografia economica si geografia politica s-au impus ca ramuri ale

stiintei.

Geografia economica cuprinde mai multe subramuri:

• geografia resurselor
• geografia agriculturii
• geografia industriei
• geografia serviciilor
Geografia economica studiaza o serie de activitati:
• primare (extractia si exploatarea resurselor naturale – minerale,
forestiere, agricole);
• secundare (productia diferitelor bunuri materiale – manufacturate,
fabricate, construite, asamblate);
• tertiare (servicii de transport, turism, comert, bancare);
• cuaternare (cercetare, consultanta, de informatica).
Geografia economica contribuie la organizarea si modelarea optima a
spatiului geografic, la construirea unor structuri economice si sociale integrale si
corect proportionate, la optimizarea exploatarii resurselor. Asocierea
cunostintelor contribuie la formarea unei gândiri economice fundamentate si
actiove în planul realitatilor prezente si viitoare.

Geografia politica, ramura a geografiei umane, studiaza gruparea statelor

si relatiile globale, diviziunile politice, evalueaza interactiunea dintre procesele
politice si organizarea spatiala, relatiile dintre procesele politice si modul
geografic, dintre individ sau comunitatea umana si suprafata terestra unde aceasta
traieste si îsi desfasoara activitatea, relatie privita prin prisma, pe de o parte, a
influentelor pe care le au deciziile politice asupra teritoriului respectiv.

Astazi mondializarea este o realitate ce nu poate fi ocolita, iar marjele de

manevra ale politicilor economice se cer analizate. Functiilor ireductibile ale
statului li se-au adaugat politici structurale cu obiective pe termen lung privitoare
la competitivitate, reteaua industriala, coeziunea sociala, politici microeconomice
care sa sustina sectoare considerate prioritare, politici sociale de protectie si de
redistribuire, politici macroeconomice de reglementare conjuncturala destinate sa
amortizeze amplasarea ciclurilor economice si mai ales sa evite recesiunile.

Dupa al doilea razboi mondial, constrângerile exercitate de mediul

informational asupra fiecarei tari s-au intensificat, Locul statului difera de la o
tara la alta, fiind determinat de suma unor optiuni politice..

Mondializarea se manifesta printr-o integrare tot mai accentuata a

economiilor nationale si a întreprinderilor de amploare regionala, dar si
transregionala.

Toate acestea indica interdependenta crescânda dintre politic si economic,

necesitatea unei integrari mai strâns bazate pe un proiect politic, acceptarea
solidaritatii dintre taeri, conceperea unor institutii novatoare.

Geografia moderna este o disciplina a dinamicii fenomenelor, scopul sau

fiind acela de a sesiza legi ale dinamicii, repartitiei si functionarii spatiale a
proceselor sau fenomenelor pentru a fi utilizate în practica dezvoltarii si a
relatiilor internationale.
Întrebari
• Care sunt componentele Geografiei Umane?
• Mentionati interrelatiile Geografiei Umane.
• Care este obiectul de studiu al Geografiei Economice?
• Care sunt activitatile studiate în cadrul Geografiei Economice?
• Exista o interdependenta între politic si economic ? Argumentati.
Tema II - Resursele umane ale Terrei. Populatia, resursele si dezvoltarea
durabila
Obiective:
- cunoasterea resurselor umane ale Terrei
- consolidarea notiunilor privind geografia populatiei: natalitate,
mortalitate, mortalitate infantila, spor natural
- sa se cunoasca evolutia numerica a populatiei si mobilitatea teritoriala a
populatiei
- sa se cunoasca factorii care au dus la repartitia geografica a populatiei
Pentru problemele de geografie economica si politica, studiul populatiei
reprezinta primul element de referinta. Învelisul uman este cel mai dinamic
component al mediului geografic. Totodata populatia umana este privita ca
resursa fizica si intelectuala, în totalitatea sa, dar mai ales pentru categoriile de
populatie activa economico-social, populatie ocupata.

Toate activitatile umane, procesele si fenomenele sunt analizate si

apreciate dupa implicatiile pozitive sau negative asupra populatiei, dintr-o tara
sau alta, prin prisma resurselor alimentare, energetice, a materiilor prime, etc. La
începutul secolului al XXI-lea, câteva tendinte clare legate de mediu modeleaza
viitorul civilizatiei, cresterea populatiei, diminuarea resurselor de apa, scaderea
suprafetei de teren agricol pe persoana, decaderea industriei pescuitului, scaderea
suprafetelor de padure si disparitia unor specii de animale si plante.

Trei forte sunt decisive pentru dimensionarea dezvoltarii umane: inovatia

si influentarea economiei, cresterea moderata a populatiei si interconectarea
(care creeaza atât probleme, cât si sanse).

Redimensionarea cresterii economice prin distributia echilibrata a

resurselor naturale, accentuarea laturilor calitative ale productiei, supravegherea
impactului activitatilor economice asupra mediului nu se pot obtine fara
utilizarea eficienta a resurselor umane.
 2.1 Dinamica populatiei

Conceptul de dinamica a populatiei semnifica procesul general de

schimbare a numarului acesteia ca urmare a nasterilor (N), al deceselor (M) sau
ca efect al imigrarilor (I) ori al emigrarilor (E).

Sistemul populatiei se intersecteaza cu alte sisteme, creeaza noi

subsisteme, relatii si conexiuni.

Evolutia numerica a populatiei depinde de valoarea unor indicatori:

fecunditatea, nuptialitatea, divortialitatea, fertilitatea, natalitatea, mortalitatea,
sporul natural, moblitatea.

• Natalitatea este un fenomen demografic reprezentat prin frecventa

nasterilor la o populatie, fiind masurata pe baza raportului dintre numarul total al
nascutilor vii si numarul populatiei totale al anului respectiv.

Indicele sau rata natalitatii se calculeaza cu relatia: N=n/Px1000, în care N

– natalitatea, n – numarul nascutilor vii în perioada calculata; P – numarul
populatiei medii în acelasi interval; 1000 – constanta ce indica proportia
nasterilor la 1000 de persoane.

Valorile acestui indice sunt influentate de factori social-economici-

culturali, psihologici, de traditie si de politica demografica; tendinta generala este
de scadere: în tarile dezvoltate ale Europei, Americii de Nord si Asiei, de regula,
este sub 12% 0 iar în tarile aflate în curs de dezvoltare depaseste 45%0
(Afganistan, Niger, Guineea, Somalia).

La scara continentala, Europa si America de Nord au cei mai mici indici,

iar Africa cei mai înalti.
• Mortalitatea
Decesul notat cu M este un evenimet definit la ONU, astfel:”disparitia
definitiva a oricarei evidente a vietii în orice moment de timp, dupa ce a avut loc
nasterea vie (încetarea postnatala a functiilor vitale fara posibilitatea de
resuscitare)”.
 Mortalitatea este frecventa deceselor pe o perioada determinata în cadrul
unei populatii sau categorii de populatii. Studiile geografice se axeaza pe
stabilirea unor modele spatiale ale mortalitatii, pe rolul acesteia în schimbarile ce
au loc în populatie si influenta mediului asupra ei.

Indicele sau rata mortalitatii se calculeaza cu relatia: M=m/Px1000, unde

M – indicele de mortalitate; m – numarul absolut al deceselor în decursul unei
perioade calendaristice; P – numarul populatiei expuse riscului de deces luat ca
numar al populatiei medii anuale; 1000 – constanta ce indica proportia deceselor
la 1000 de persoane.

Mortalitatea este influentata de nivelul de trai, starea de sanatate, nivelul

activitatii sanitare, evenimente negative (calamitati naturale, razboaie, etc).
Mortalitatea cea mai redusa este în Kuweit (2,2% 0), Emiratele Arabe Unite
(2,9%0), Costa Rica (3,8% 0), iar cea mai mare în Afganistan (20,3%0) si Sierra
Leone (22,9%0).

Pe ansamblul planetei, mortalitatea generala a scazut pâna la 9% 0.

Cele mai mari areale cu mortalitate redusa sunt în vestul si sudul Europei,
America de Nord, nordul si sudul Africii, în Asia si Australia, iar ratele cele mai
înaltese gasesc în Africa intertropicala.

• Mortalitatea infantila se calculeaza cu formula: M0=m0/nx1000, unde

M0 – rata de mortalitate infantila; m0 – decesele sub vârsta de un an; n – numarul
nasterilor vii în anul calendaristic dat.

Cele mai mici valori ale acestui indice se înregistreaza în tarile dezvoltate
economic, cu o asistenta medicala de calitate: Japonia 4%0, Suedia 5%0,
Germania 6% 0, Danemarca, Franta, Italia, Olanda 7% 0, iar cele mai mari în
Africa: Mali 154%0, Mozambic 139%0, Malawi 139% 0 si Guineea Bissau.

• Sporul natural al populatiei

Diferenta dintre numarul nascutilor vii si totalul deceselor, exprimata în

valori relative (% 0), calculata pe un an sau o perioada, ne ofera bilantul (sporul)
naturalal populatiei, care se calculeaza cu relatia: Sn=(N-M)x1000; în care S n –
sporul (bilantul) natural; N – natalitatea; M – mortalitatea; 1000 – constanta ce
indica populatia celor ramasi în viata la 1000 de persoane.

Bilantul natural este negativ într-o serie de tari europene: Germania, Italia,
România, Grecia, Ucraina, Rusia, Ungaria, etc; în celelalte state europene este
între 0,1 - 2%0 si aceasta pe fondul unei natalitati foarte reduse si al unei
mortalitati în jur de 11% 0 cauzata de îmbatrânirea populatiei, iar în tarile foste
socialiste, de conditiile social-economice si sanitare. În Africa si Asia se
înregistreaza cei mai mari indici ai sporului natural, în tari precum: Oman, Siria,
Niger, Liberia, Kenya.

2.2 Evolutia numerica a populatiei

Numarul si repartitia geografica a populatiei Terrei reprezinta rezultatul

unei îndelungate evolutii, începuta o data cu aparitia omului.

Fazele de crestere întensa a populatiei sunt în strânsa concordanta cu

progresele din sistemele de productie. Revolutia industriala a generat o crestere a
productivitatii muncii în agricultura, extinderea activitatilor secundare si tertiare,
eradicarea unor maladii si a provocat o crestere deosebit de accentuata a
populatiei începând cu secolul al XVIII-lea; astfel s-a declansat cresterea
demografica moderna.Numeroase evenimente si fenomene de-a lundul timpului:
bolile (ciuma, varioala, ciuma neagra, tifosul, holera, etc.), invaziile, migratiile,
razboaiele si unele hazarde naturale (cutremurele, inundatiile) au avut ca urmare
scaderea numarului populatiei.

În secolul al XX-lea, numarul locuitorilor planetei a crescut d e 4 ori mai

repede decât în secolul al XIX-lea; cresterea s-a accentuat dupa al doilea razboi
mondial datorita, în principal, programelor în domeniul sanatatii. Cresterea
spectaculoasa a populatiei Terrei a început în a doua jumatate a secolului al
XVIII-lea. Daca în Europa secolelor XVI-XVII, natalitatea avea valori de 45%0,
iar mortalitatea atingea 35% 0, începând din a doua jumatate a secolului al XVIII-
lea, ritmul de crestere s-a marit prin scaderea mortalitatii infantile si
îmbunatatirea bazei alimentare datorita ameliorarii tehnicilor agricole.

Un rol important în procesul de crestere a populatiei l-au avut introducerea

vaccinurilor la începutul secolului al XIX-lea si combaterea variolei.
Industrializarea si urbanizarea Occidentului au produs o agravare a conditiilor de
viata, care a generat un recul al populatiei; progresele medicinii, mai ales spre
sfârsitul secolului al XIX-lea, au determinat o noua crestere demografica.

Dupa anul 1945 a început a treia „explozie demografica”, ce s-a manifestat

pe întregul glob pâna la mijlocul anilor '60, iar dupa aceasta, nuami în tarile slab
dezvoltate.

În secolul al XX-lea, Europa, ca urmare a razboaielor si a scaderii

fertilitatii, înregistreaza o crestere redusa în comparatie cu alte regiuni ale Terrei,
iar Africa, America Latina si Asia – o crestere spectaculoasa.

La sfârsitul secolului al XX-lea si începutul noului secol au aparut si alte

aspecte care nu pot fi explicate cu ajutorul acestei teorii ; ele se refera la:
capacitatea de sustinere a unei populatii numeroase, tendintele divegente în
alimentatie si venituri, cresterea numarului celor din mediul rural lipsiti de
pamânt, cresterea populatiei si conflictele, divizarea lumii din punct de vedere
demografic; totodata guvernele patrund într-un domeniu neexplorat în privinta
raportului populatie-mediu-resurse.

2.3 Mobilitatea teritoriala a populatiei

2.3.1 Conceptul de mobilitate a populatiei

Daca nasterea, decesul, casatoria si divortul sunt evenimente cuprinse în

conceptul general de miscare naturala a populatiei , procesul deplasarilor
populatiei în teritoriu, cu si fara schimbarea domiciliului stabil, indiferent de
durata absentei din localitatea de origine, pe distante mai mari sau mai mici si
modificarea unor caracteristici de ordin social, profesional, ca urmare a influentei
diferitilor factori de ordin social-economici, este cuprins în conceptul de
mobilitate spatiala a populatiei. În acest concept se includ si nomadismul,
migratia popoarelor, invaziile, comertul cu sclavi, deplasarile turistilor, ale
lucratorilor sezonieri, ale navetistilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta.

Migratia populatiei este o forma a mobilitatii geografice, însotita de

schimbarea domiciliului obisnuit între doua unitati administrativ-teritoriale. În
acest concept nu intra nomadismul actual, excursiile, turismul, deplasarile
sezoniere, diferite forme ale navetismului sau migratiei pendulare.

În raport cu granitele politice ale unei tari, migratia poate fi:

• migratie interna, constituita din totalitatea deplasarilor însotit e de

schimbarea definitiva a domiciliului în cadrul unei tari, între unitati
administrative;

• migratie internationala, care cuprinde totalitatea deplasarilor însotite de

schimbarea definitiva a domiciliului între doua tari.

Migratia neta este diferenta dintre persoanele sosite (imigrate) si

persoanele plecate (emigrate).

2.3.2 Cauzele mobilitatii teritoriale a populatiei. Migratia internationala.

Înca din timpuri stravechi, populatiile s -au deplasat dintr-o regiune în alta.
Suprapopularea unor teritorii si imposibilitatea satisfacerii consumului de hrana,
în conditiile culesului si vânatului, i-au determinat pe oameni sa caute resurse în
afara ariei antropogenezei; raspândirea s-a facut lent, din arii populate mai dens
spre arii nepopulate sau mai slab populate.

Marile descoperiri gografice si politica de cuceririe a unor teritorii au

produs puternice fluxuri migratorii.

Migratiile sunt adesea rezultatul unor insatisfactii. Candidatul la emigratie

spera sa gaseasca în alta parte conditii mai bune. Din secolul al XVI-lea pâna în
1914, europenii au furnizat cea mai mare parte a contingentelor de migranti. Din
1850 pâna în 1914, aproximativ 50 milionae de europeni, de regula agricultori,
au plecat în zonele temperate ale ambelor emisfere. În secolele XVII-XIX, pe
marile plantatii tropicale au migrat negrii, chinezi, hindusi si indonezieni; pâna în
anul 1945 migratiile au avut un caracter masiv si au fost orientate spre America
de Nord, Europa de Nord -Vest, Australia, Argentina si statele din zona Golfului
Persic.

În urma celui de-al doilea razboi mondial, din fostele colonii, unele fluxuri
de migranti s-au orientat spre Australia si Brazilia.

Frecvent motivele acestui fenomen geodemografic se explica într-un mod

simplificat fara a se avea în vedere: schimbarea starii civile, starea de sanatate,
modificarea pietei muncii, o locuinta mai buna, ratele somajului, nivelul
calificarii, pozitia profesionala în cadrul comunitatii, dependenta de familie
precum si caracteristicile individuale.

Migratiile pot fi determinate si de disponibilizarea fortei de munca,

restructurarea si retehnologizarea industriei, o politica economica orientata gresit.
Cauzele de ordin religios, încalcarea drepturilor minoritatilor etnice, tensiunile
rasiale, poluarea mediului, maladiile, determina form,area fluxurilor de migranti.
Caile de comunicatie, transporturile si similitudinile de factura culturala
favorizeaza migratiile.

Zonele, regiunile si tarile de emigrare în prezent sunt: Caraibe, Agrica de

Vest, Mexic, Argentina, India, Indochina, Europa de Est, iar de imigrare: SUA,
Canada, Germania, Franta,etc.

De multe ori cei care migreaza sunt selectati pe criterii de vârsta, aptitudini
si alte caracteristici; tara gazda decide conditiile privind sanatatea, ocupatia,
moralitatea si vârsta imigrantilor.

2.3.3 Mobilitatea interna

Aceasta este o forma a mobilitatii populatiei care se desfasoara între

granitele aceleiasi tari. Tendinta principalaa acestei forme de migratie consta în
deplasarea populatiei din mediul rural spre cel urban.
 Cauzele migratiei interne sunt multiple, fiind determinate de nivelul de
dezvoltare economica al localitatii, unitatii administrativ-teritoriale sau a
arealului, de ritmul de crestere al populatiei de distributia în teritoriu a locurilor
de munca, restructurarea si retehnologizarea unor ramuri si subramuri ale
economiei, epuizarea unor resurse, poluare, calamitati naturale, conflicte interetnice,
poli de atrctie, aparitia unor locuri de munca, necesitatea schimbarii statutului social si
profesional, etc.

2.3.4. Tipuri de migratii. Consecintele migratiilor

Migratia populatiei se clasifica în functie de scop, cauze, durata, numar de

participanti si spatiu de desfasurare.

Dupa cauza si scop, migratiile pot fi:

• migratiile refugiatilor
• migratiile fortate
• migratiile economice
Dupa durata, migratiile pot fi:
• definitive (cu schimbarea domiciliului);
• temporare (navetism), cu deplasarea de la domiciliu la locul de munca
într-o alta localitate;
Dupa numarul persoanelor, migratiile pot fi:
• individuale
• pe grupe organizate
2.4 Repartitia geografica a populatiei

Actuala înfatisare a raspândirii populatiei este rezultatul unui proces lung

si complicat, iar nivelul popularii a fost conditionat de mai multi factori, care pot
fi grupati în urmatoarele categorii:

2.4.1. Factorii fizico-geografici

a. Relieful, prin altitudine, natura suprafetei topografice, expozitia

versantilor, panta, accesibilitate, etc., capata utilizari economice diferite. În
Podisul Tibet si în Muntii Anzi, populatia stabila si asezarile umane permanente
urca pâna la 5000 m altitudine. Circa 56% din populatia Terrei se afla sub 200 m
altitudine.

În zonele industriale se afla cele mai mari grupari industriale si cele mai
productive regiuni agricole ale planetei.

b. Latitudinea influenteaza repartitia populatiei prin diferentierile

climatice implicate în resursele de hrana, modul de organizare economica si
sociala, vestimentatie, locuire, etc. Asezarile cele mai îndepartate de Ecuator de
afla în Groenlanda si Tara de Foc.

c. Distanta fata de tarmul marilor si oceanelor

Resursele de hrana, energie, climatul, comertul si alte aspecte economice

au sporit din Antichitate si pâna astazi puterea de atrctie a marilor si oceanelor si
au determinat o concentrare puternica a populatiei.

d. Conditiile climatice sunt diferite în raport cu altitudinea.

e. Apele. Regiunile aride, mlastinoase, cele cu resurse slabe de apa

potabila, sau pentru irigatii, sunt evitate, pe când vaile râurilor, câmpiile,
tarmurile si depresiunile atrag populatia.

f. Vegetatia a influentat raspândirea teritoriala a populatiei într-un mod

diferit de celelalte componente geografice. Stepele au favorizat formarea
solurilor fertile pentru cultura si hrana pentru animale, padurile, lemn pentru
constructii, fructe, adapost pentru fauna, având un rol depoluant, climatic,
hidrografic, etc.

g. Fertilitatea solurilor a influentat direct si puternic sedentarizarea,

migratiile, densitatea si activitatile omenesti. Regiunile cu o slaba fertilitate a
solurilor sunt si astazi slab populate.

h. Resursele subsolului au exercitat o puternica atractie asupra populatiei,

iar asezarile umane s-au înfiripat si au crescut destul de repede.

2.4.2. Factorii social – economici, tehnologici si istorici

 Repartitia populatiei în teritoriu poate fi influentata de:
• suprapopularea unor regiuni agrare;
• urbanizare si industrializare;
• somaj, declinul unor activitati, epuizarea unor resurse;
• politica economica si nivelul de dezvoltare economica;
• presiunile exercitate asupra unor grupari etnice, conflictele sociale,
razboaiele, persecutiile religioase, regimul politic;
• decolonizarea, descoperirile geografice;
• nivelul asistentei sanitare;
• descoperirea si valorificarea unor resurse noi;
• caile de comunicatie si comertul;
• raporturile dintre state, etc.

2.5 Densitatea populatiei

Expresia repartitiei geografice diferentiate a populatiei este densitatea; se

considera ca densitatea rezulta din raportul dintre numarul locuitorilor la un
moment dat si suprafata ocupata.

a. Densitatea generala se calculeaza cu relatia: D=P/S, în care D –

densitatea medie a populatiei, P – numarul locuitorilor, S – suprafata teritoriului
exprimata în kmp.

Densitatea generala a populatiei Terrei era de 18 loc./kmp în anul 1950, iar

în prezent depaseste 45 loc/kmp.

Regiunile si zonele cu cele mai mari concentrari de populatie sunt:

• marile câmpii din China, India, Franta, Germania, etc.

• vaile si deltele unor fluvii din Africa si Asia
• marile concentrari industriale din Europa si din America de Nord
b. În activitatile de organizare a spatiului geografic se utilizeaza:

• densitatea bruta
• densitatea neta
• densitatea populatiei urbane
• densitatea populatiei rurale
i. Densitatea potentiala exprima relatia cantitativa dintre populatie si
resursele economice totale. În acest cadru se calculeaza densitatea populatiei
maxime, care poate fi sustinuta de aceste resurse, sau densitatea potential optima,
expresie a relatiei dintre venitul maxim al locuitorilor în raport cu resursele date.

2.6. Populatia, resursele si dezvoltarea durabila

2.6.1 Aspecte privind raporturile populatie – resurse

Cresterea numerica a populatiei genereaza situatia care influenteaza toate

sistemele din societate.

Analizata în timp, evolutia productiei si consumului lasa sa se prevada o

epuizare mai mult sau mai putin rapida a resurselor neregenerabile si o diminuare
dramatica a unora dintre cele neregenerabile.

Ca urmare a poluarii excesive, sunt afectate resursele naturale permanente,

precum apele dulci, cele oceanice, criza generalizata a mediului si a resurselor
naturale se transforma treptat într-o criza cantitativa si calitativa a produselor
activitatii umane, agriculturii, industriei si comertului.

Cresterea numerica a populatiei genereaza contraste sociale, concentrarea

masiva a bunurilor în opozitie cu penuria generala, influenteaza sistemele de
învatamânt, sanatate, culturale, igiena spatiului, mutatiile structurale de ordin
etnic si religios, accelereaza migratiile si focalizeaza toate problemele globale cu
care se confrunta omenirea.

Mai mult ca oricând este evidenta incapacitatea societatii de a-s i satisface

necesitatile vitale de hrana, de a asigura gestiunea, conservarea si sporirea
resurselor naturale, de a pune sub control riscurile.

2.6.2 Cresterea numerica a populatiei si resursele de apa

În agricultura si în industria alimentara, apa este indispensabila, iar în

industrie si transporturi, este un component de prima importanta.
 Decalajul dintre resursele de apa dulce si numarul populatiei în crestere se
adânceste. Cele mai mari cantitati de apa dulce se afla regiunile cu populatie rara
si cu spatii agrare restrânse: Siberia, nordul Canadei, Africa Centrala, Amazonia.

Repartitia resurselor de apa dulce la nivel de persoana evidentiaza mari

decalaje. Spre deosebire de petrol, carbune si majoritatea celorlalte resurse, se
întâmpla destul de rar ca apa sa fie transportata la o distanta mai mare de câteva
sute de xilometri de la sursa, dar ea este solicitata în cantitati mari.

Atât în cazul Americii de Nord, cât si în cel al Federatiei Ruse se pare cî

resursele de apa sunt abundente, dar în raport cu populatia apar mari disparitati
geografice; America de Sud pare a fi contonentul cel mai bine înzestrat, dar 60%
din debitul continental cel mai înzestrat se scurge în fluviul Amazon, al carui curs
este departe de concentrarile de populatie. Cantitatea de apa dulce care revine
unui locuitor în Europa reprezinta doar jumatate din media mondiala, un deficit
evident fiind în sudul si estul continentului.

Din punct de vedere al repartitiei debitelor pe locuitor, Canada este cea

mai bogata tara din lume. Cele mai mari cresteri de populatie se înregistreaza în
unele din regiunile si tarile care resimt cea mai acuta lipsa de apa.

Astazi aproximativ 1,3 miliarde de locuitori au acces la apa potabila, cca.

1,8 miliarde de locuitori nu beneficiaza de avantajele serviciilor de apa purificata,
în jur de 200 milioane de persoane contacteaza annual boli de origine hidrica, iar
10 milioane de oameni mor ca urmare a maladiilor hidrice.

În Africa si Orientul Mijlociu, dar si în alte regiuni, râurile, lacurile si

stratele acvifere dau semne evidente de degradare si epuizare umane se amplif ica
inexorabil.

Lipsa apei curate reprezinta în multe locuri constrângerea cea mai

puternica la care este supusa productia agricola, limitând cantitatea de alimente,
dezvoltarea economica, salubrizarea si protectia mediului. Competitia pentru apa
între orase, industrie, sate si agricultura este deosebit de acuta în Asia, sud -estul
SUA, California, sud -estul Australiei si în alte locuri.
2.6.3. Cresterea numerica a populatiei si presiunea asupra suprafetelor agricole

Posibilitatea ca productia vegetala sa fie marita cultivâdu-se mai mult

teren a disparut. Cresterea numerica a suprafetelor arabile în ultimii 50 de ani si a
productiei agricole a avut loc prin defrisare, introducerea în circuitul agricol a
unor terenuri din zonele aride, prin irigatii, precum si prin raspândirea cultivarii
multiple.

Desi terenurile arabile reprezinta cca. 11% din suprafata uscatului,

“terenurile de rezerva” sunt marcate de seceta, înghet, fertilitate foarte slaba,
presupun mari cheltuieli pentru a fi exploatate si se afla la mare distanta de
zonele locuite.

Lipsa actuala de teren agricol afecteaza alte activitati: politica

trasporturilor, conversia unor terenuri agricole catre utilizari recreationale.

Daca media mondiala este apreciata la 0,20 ha teren arabil pe locuitor,

tarile dens populate au valori foarte mici: Japonia 0,05 ha/loc, Elvetia 0,06
ha/loc., Coreea de Sud, Indonezia si China 0,07 ha/loc. Peste media modiala, cele
mai mari suprafete arabile au: Australia 2,85 ha/loc., Canada 1,75 ha/loc.,
Argentina 1,12 ha/loc., iar România 0,46 ha/loc.

Este evident ca ritmul de crestere si de recuperare a suprafetelor agricole a

devenit neconcordant cu cel de crestere a populatiei, mai ales în regiunile dens
populate.

În secolul XX, recolta de cereale s-a marit de 5 ori, animalele de tractiune

au fost înlocuite în mare masura de tractoare, soiurile traditionale de cereale au facut
loc variantelor cu înalta productivitate, suprafata irigata a crescut de sase ori.
Întrebari:
• Comentati repartitia pe continente si tari a ratelor de natalitate, mortalitate si
sold natural
• Care sunt deosebirile între relatia de calcul a mortalitatii infantile si relatia de
calcul a mortalitatii generale?
• Explicati cauzele scurtarii intervalelor de atingere a miliardelor de locuitori ai
Terrei.
• Cum poate fi corelata optim cresterea numerica a populatiei cu capacitatea
societatii de a satisface consumul?
• Care ar fi solutiile la îndemâna multor tari pentru a asigura o sincronizare a
nivelului productiei agricole cu dinamica populatiei?
• Cum pot sprijini si cum sprijina organismele internationale eradicarea
subnutritiei?
Bibliografie
a. Nicu I. Aur, Madalina Andrei, Cezar I. Gherasim, Geografia economica
mondiala;
b. Vasile S. Cucu, România – Geografia umana si economica, Edit. Oraj,
Târgoviste, 2001;
c. Nicu I. Aur, Cezar C. Gherasim, Geografie economica mondiala, Edit.
Fundatiei România de mâine, Bucuresti, 2002;
d. Dragos Frasineanu, George Ergeli, Cristian Braghina, Geografie economica
mondiala, Edit. Fundatiei România de mâine, Bucuresti, 2000, pag. 60 – 71;
e. Bebe Negoescu, Gheorghe Vlasceanu, Geografia economica. Resursele
Terrei, Edit. Meteora Press, Bucuresti, 2001, pag. 64 – 86;
f. Ion Florin Mihailescu, Vasile Nicoara, Elemente de Geografie economica
mondiala, Editura Ex-Ponto, Constanta, 2000, pag. 12-23;
g. Silviu Negut si colab., Geografie economica mondiala, Edit. Independenta
Economica, Bucuresti, 1997, pag. 16-30;
h. George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populatiei, Edit. Corint,
Bucuresti, 2001;
i. Cucu V. (1996), România. Geografia economica, Editura Glasul Bucovinei,
Iasi
j. Sandru I. (1978), România. Geografia economica , Edit. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti;
Tema III – Resursele energetice si industria energiei electrice, metalurgica,
chimica
Obiective:
- sa se cunoasca rolul si clasificarea resurselor energetice
- repartitia geografica a zacamintelor de carbuni
- repartitia geografica a gazelor naturale si a petrolului
3.1 Conceptul de resurse si clasificarea acestora

Resursa este elementul material sau abstract care poate fi folosit pentru
satisfacerea unor trebuinte umane. Resursele sunt direct influentate de nivelul de
dezvoltare al societatii umane si de sistemul de valori practicat.

Resursele cuprind:

• resurse antropice (populatia)

• resurse naturale

• resurse capitale

Resursele naturale sunt: radiatia solara, apa, aerul, biomasa vegetala si

animala, solurile, substantele minerale din subsol, rocile, combustibilii fosili,
minereurile. Geografia resurselor naturale cerceteaza relatiile de cauzalitate
dintre cerinta sociala si prelevarea resurselor din mediul natural, evaluarea
acestora, gestionarea si prelevarea celor ramase.

Elementele sistemului planetar se afla într-o strânsa interdependenta, iar o

valoare a resurselor este dependenta de multe criterii. Fluxurile de resurse
naturale, analizate la scara timpului, cuprind urmatoarele categorii:

• resurse de energie de lunga durata (radiatia solara, geotermia, circuitul

apei în mediu, curentii marini si cei atmosferici);
• resurse ce rezulta din reproducerea si dezvoltarea organismelor
(energie regenerabila);
• stocuri de substante minerale, resurse regenerabile în timp îndelungat;
• Dupa stadiul cunoasterii, resursele pot fi:
• exploatabile;
 • identificate;
• ipotetice;
• Dupa nivelul de utilizare se disting:
• resurse comerciale (care au un pret si se nogociaza pe piata);
• resurse necomerciale (abundente, gratuite);
Cresterea demografica antreneaza un consum din ce în ce mai mare de
resurse din toate categoriile, fapt care, în timp, lasa sa se întrevada o epuizare a
resurselor neregenerabile si o diminuare accentuata a unora dintre cele
regenerabile.

3.2 Resursele energetice: rolul si clasificarea

Noile dimensiuni ale retehnologizarii sunt de neconceput fara un mare

consum de energie electrica; aceasta poate fi convertita în alte forme de energie,
se transporta usor la distante mari cu pierderi minime, este nepoluanta, poate fi
produsa aproape în orice loc, prin folosirea combustibililor fosili sau a resurselor
neconventionale.

Toate formele de energie din Univers provin din doua surse majore:

• fuziunea atomilor usori din Soare (stele);

• gravitatia universala;

Marea diversitate a surselor de energie le face susceptibile de a fi

clasificate dupa o serie de criterii:

• Din punct de vedere fizic, sursele de energie primara se împart în:

- surse regenerabile, care au un caracter continu, determinat de actiunea

permanenta a energiei solare;

- surse neregenerabile, care cuprind combustibilii fosili ce necesita un

ciclu îndelungat de formare, combustibilul nuclear si materialele
fisiunii nucleare.

• Dupa gradul de stapânire a tehnologiei de valorificare, resursele de

energie sunt:
 - conventionale (combustibilii fosili de pamânt, petrolul, carbunii de
pamânt, gazele naturale, energia apelor, biomasa);

- necdonventionale (radiatia solara directa, energia eoliana, sisturile si

nisipurile bituminoase, fuziunea nucleara, energia marilor).

• Productia si consumul de energie impun o alta clasificare:

- surse comerciale;

- surse necomreciale.

3.3 Industria carbonifera

Carbunii de pamânt sunt roci sedimentare biogene caustobiolitice rezultate

printr-un proces de incarbonizare a unor mari mase vegetale, îndeosebi a
padurilor care ocupau mari suprafete la sfârsitul paleozoicului si începutul
mezozoicului.

În anul 2000, carbunii reprezentau 27% din consumul mondial de energie.

Carbunii sunt clasificati în raport de numeroase driterii: geneza, proprietati

fizico-chimice, vârste, etc.

Dupa continutul în carbon si puterea calorica exista:

• carbunii superiori:

- antracitul (94-96% carbon, putere calorica peste 9000 kcal/kg,

cocsifica, folosit în industria chimica sau combustii);

- huila (cea mai mare raspândire; contine 79-90% carbon si are o putere
calorica de 7000-9000 Kcal/Kg, este utilizata la obtinerea cocsului,
pentru combustii casnice si industriale).

• carbunii inferiori:

- carbunele brun
- lignitul
- turba
Dupa criteriul genetic:
 • carbunii humici (formati prin incarbonizarea masei vegetale, în masa
lor predomina celuloza; include turba, lignitul, carbunele brun, huila si antracitul,
cu grosimi ale straturilor care oscileaza de la câtiva centimetrii la zeci de metri);

• carbunii sapropelici sau bituminosi (provin dinrasini, polen, plante,

contin substante proteice);

• carbunii liptobiologici (care au o raspândire restrânsa, se gasesc în

partea inferioara a straturilor de carbuni si fac tranzitia spre depozitele
anorganice).

Rezerve mondiale de carbuni

Astazi se estimeaza ca rezervele modiale depasesc 14.800 de miliarde

tone, din care resursele identificate ajung la 29%, iar peste 71% reprezinta
resursele potentiale; 2/3 din rezervele mondiale sunt alcatuite din huila si antracit.
În privinta resurselor exploatabile economic, ordinea, ca pondere, este
urmatoarea: Asia (17%), Europa (11%), Australia si Noua Zeelanda (4%), Africa
(2%) si America Latina (0,2%). C.S.I. detine 40% dinrezervele exploatabile, iar
S.U.A. circa 26-27%.

3.4 Industria petrolului

Petrolul brut este o roca sedimenatra, biogena, cu putere calorica între

9500-11000 Kcal/Kg, de culoare bruna-neagra cu reflexe verzui. Zacamintele de
petrol se pot gasi în anticlinale. Din rocile în care s -au format, datorita unui
complex de factori, petrolul migreaza si se cantoneaza în roci poroase, formate
din nisipuri, gresii, calcare, dolomite.

În tara noastra, petrolul era cunoscut înca de pe vremea dacilor, iar în

secolul al XVII-lea sunt mentionate puturile de la Moinesti si Pacuresti.

Rezervele de petrol au o repartitie mult mai neuniforma decât cele de

carbune. Orientul Apropiat detine 2/3 din rezervele mondiale; urmeaza la mare
distanta America Latina cu 12,8%, Tarile cu cele mai mari rezerve sunt: Arabia
Saudita 25,7%, Irak 9,8%, Kuweit 9,5%, Iran 9,3%, Venezuela 6,6%.
 Cele mai mari rafinarii sunt amplasate în orasele port, specializate în
produse petrochimice si în centrele mari ale industriei chimice.

Tarile din Orientul Mijlociu, din Africa, din America Latina, Federatia
Rusa, sunt principalii exportatori de petrol.

În anul 1960 a luat fiinta Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol

(OPEC), organism international interguvernamental, cu sediul la Viena. Initial,
din OPEC au facut parte cinci tari (Irak, Kuweit, Arabia Saudita, Iran si
Venezuela), la care ulterior au aderat înca sapte tari (Gabon, Indonezia, Libia,
Emiratele Arabe, Algeria, Nigeria si Ecuador). OPEC are rolul de a coordona
politicile petroliere ale statelor membre, de a apara interesele lor si a asigura
raporturi echitabile între tarile posesoare de zacaminte petroliere si marile
societati petroliere. Tarile membre detin controlul asupra uneu însemnate parti
din rezervele mondiale ale acestei resurse de energie.

3.5 Industria gazelor naturale

Aceasta materie prima este un amestec de hidrocarburi gazoase alcatuite în

cea mai mare parte din metan la care se mai adauga, în cantitate mica,
hidrocarburi gazoase si lichide din aceeasi serie, azot, dioxid de carbon, hidrogen
sulfurat si urme de gaze nobile. Gazele naturale sunt de doua categorii: gaz de
sonda si gaz metan.

Gazul metan are o putere calorica de 9860 – 13.500 Kcal/mc. Zacamintele

de gaz metan au origine organica si sunt cantonate la adâncimi între 400-4000 m,
în unele cazuri ajung foarte aproape de suprafata. Se exploateaza cu ajutorul
sondelor, extractia fiind de 8 ori mai ieftina decât cea apetrolului si de 12 ori
decât cea a carbunilor.

Gazul de sonda este dizolvat în întregime sau partial în titei, în functie de

conditiile de presiune si de temteratura din zacamânt. Din aceasta cauza, gazele
de sonda mai sunt cunoscute sub denumirea de gaze asociate sau petroliere. Au o
putere calorica sub 9.000 kcal/mc
 Tarile cu cele mai mari rezerve de gaze naturale sunt: Rusia, Iran, Kuweit,
Arabia Saudita, Venezuela si Olanda. Gazul metan se gaseste în structuri situate
în apropierea marilor bazine petroliere, fie în domuri gazeifere. Dintre primii
zece producatori mondiali de gaze naturale fac parte: CSI (39,8%), SUA,
Canada, Marea Britanie, Indonezia. Olanda, etc.

În prezent gazele naturale sunt folosite la producerea amoniacului,

îngrasamintelor chimice, maselor plastice, cauciucului sintetic, firelor si fibrelor
sintetice, etc. În termocentrale si la încalzitul casnic, gazesle naturale sunt
folosite drept combustibil. Din butan si propan se obtine gazolina iar din aceasta
benzine usoare cu cifra octanica ridicata, utilizate în aviatie.
Întrebari:
• Care este rolul resurselor energetice în evolutia economiei mondiale
• Mentionati rezervele mondiale de carbuni, petrol si gaze naturale
Bibliografie:
k. Nicu I. Aur, Madalina Andrei, Cezar I. Gherasim, Geografia economica
mondiala;
l. Bran Florina si colab., Geografia economica mondiala, Edit. Economica,
Bucuresti, 2000, pag. 131 – 148;
m. Ergeli George si colab., Geografia economica mondiala, Editura Fundatiei
România de Mâine, Bucuresti, 1998, pag. 106 – 134;
n. Mihailescu Ion Florin, Elemente de geografie economica mondiala, Edit. Ex-
Ponto, Constanta, 2000, pag. 136 – 203;
o. Simion P. Teodor, Nicoara V., Geoeconomia Terrei, Edit. Domino,
Târgoviste, 1997, pag. 223 – 260;
4. Tema IV – Industria energiei electrice
Obiective:
- evolutia si rolul energeticii
- sa se cunoasca productia de energie electrica bazata pe combustibili
- sa se cunoasca productia de energie bazata pe sursele re înoibile
 4.1. Evolutia si rolul energeticii

Industrializarea timpurie din unele tari vest-europene s-a bazat pe puterea

aburului, prefatând civilizatia celui “de-al doilea val”. Tot în Europa apar
preocupari stiintifice prentru realizarea lanturilor energetice si folosirea unor
resurse variate. În anul 1869 a fost construita în Europa prima hidrocentrala din
lume, iar în anul 1882 intra simultan în productie primele termocentrale (la
Londea si New York).

Secolul al XX-lea poate fi socotit “secolul petrolului”, marcând totodata si

o diversificare a centralelor electrice; la începutul secolului s-a dat în exploatare
prima centrala geotermica la Larderello în Italia, iar apoi altele în SUA, Japonia,
Mexic, Filipine, Indonezia, Islanda, Costa Rica, Kenya, China, Franta.

Dupa al doilea razboi mondial se dau în exploatare centrale

nuclearoelectrice. Cea dintâi centrala nuclearoelectrica a fost EBR-1, data în
functiune în SUA, în decembrie 1951, urmata de cea de la Obninsk (Rusia) în
1954, Calder Hall-1 (Marea Britanie) în 1956.

În anul 1956 se da în functiune prima centrala mareemotrica în estuarul

fluvilui Rance din vestul Frantei, urmata de centralele de la Kislaia de pe tarmul
Marii Albe (Rusia), în estuarul râului Annapolis din estul Canadei.

Se considera ca secolul XXI, din punct de vedere energetic, va fi secolul

unor resurse regenerabile, alaturi de sursele conventionale, unele dintre
acesteaaflate într-un proces de epuizare rapida.

4.2 Productia de energie electrica bazata pe combustibili

Dupa sursa de energie utilizata, centralele electrice pot fi: termoelectrice,

hidroelectrice, nucleare, geotermice, maremotrice, eoliene, helioelectrice.

• Termocentralele folosesc drept combustibil carbunii (huila, antracit,

carbune brun, lignit), petrol, pacura sau gaze naturale.

Repartitia geografica a termocentralelor este strâns legata de sursa de

combustibil, atunci când aceasta este ieftina. Termocentralele sunt localizate în
marile orase sau în apropierea lor, situatie în care se folosesc drept combustibil
petrolul, pac ura, gazele naturale si mai putin carbunii, întrucât acestia polueaza
puternic mediul. Alte termocentrale sunt localizate în porturi.

Numeroase termocentrale furnizeaza, pe lânga energia electrica si caldura

sub forma de abur sau apa calda, de aceea se numesc centrale electrice de
termoficare (CET), iar randamentul se ridica la 50-60%, dar ransportul aburului
se poate face pâna la câtiva kilometri, în timp ce apa calda pâna la 40 km.

Termocentralele furnizeaza 65-75% din energia electrica a planetei; au o

pozitie economica avantajoasa când sunt amplasate în apropierea bazinelor
carbonifere, a rafinariilor de petrol sau a marilor consumatori de electricitate.

Daca primele termocentrale aveau o putere instalata de 60kw si respectiv

540 kw, în prezent s-a ajuns la termocentrale gigant de peste 3000 MW si chiar
peste 4000 MW, cum sunt cele de la Kostroma (4800 MW pe baza de pacura si
gaze naturale din Rusia), Nanticoke (4000 MW, Ontario, Canada), etc.

• Hidrocentralele

Se considera ca cea mai veche hidrocentrala din lume este cea de la

Lancey (Franta), construita în 1869, iar în România, Sadu I din Muntii
Cândrelului (1896). În prezent hidrocentralele produc circa 20-25% din energia
electrica a lumii. Un mare potential hidroenergetic au fluviile Zair, Enisei,
Brahmaputra, Yantze, Columbia, Parana, Nil si Zambezi. La nivelul
continentelor, potentialul hidroenergetic se prezinta astfel: Asia 28%, America
Latina 20,7%, CSI 16,7% si Africa 15,7%.

• Centralele nuclearo-electrice

Energia electrica în astfel de centrale este produsa prin fisiune nucleara;

materia prima o constituie uraniul, plutoniul si toriul.

Cele mai mari capacitati instalate în centralele nuclearo-electrice sunt în

SUA, 110 reactoare în anul 2000, Franta 60 reactoare, Japonia 55 reactoare,
Marea Britanie 35 reactoare, Rusia 30 reactoare,etc.
 Pâna în anul 2010, China si-a propus constructia a 18 reactoare, Coreea de
Sud 16, iar India 11.

Principalele tari producatoare de energie electrica pe filiera nucleara sunt:

SUA (27,8%), Franta (17,5%), Japonia (12,3%), Germania (6,3%), Rusia (5,6%),
Canada (4,2%).

Construirea centralelor nuclearo-electrice pe baza de hidrogen va depinde

de reusita controlului fuziunii nucleare.

Întrebari:

• Prezentati evolutia si rolul energeticii

• Repartitia geografica a termocentralelor

• Dati exemple de fluvii care au un mare potentiel hidroenergetic

• Care sunt principalele tari producatoare de energie electrica pe filiera

nucleara?

Bibliografie
a. Nicu I. Aur, Madalina Andrei, Cezar I. Gherasim, Geografia economica
mondiala;
b. Vasile S. Cucu, România – Geografia umana si economica, Edit. Oraj,
Târgoviste, 2001;
Tema V. - Industria metalurgica si de echipamente
Obiective
- materiile prime ale siderurgiei
- cunoasterea rezervelor mondiale de minereuri metalifere
- rezerve mondiale de cupru, aluminiu, magneziu
Industria metalurgica este ramura industriala care se ocupa cu exploatarea
si prelucrarea minereurilor metalifere, producând metale. Aceasta ramura
cuprinde industria metalurgica feroasa si metalurgia neferoasa sau colorata.

5.1 Industria metalurgica feroasa (siderurgica)

 Materiile prime si ajutatoare folosite sunt: minereurile de fier, metalele
neferoase folosite la alierea otelurilor, cocsul, fondantii, gazele naturale si
energia electrica. În structura lor mineralogica, zacamintele de minereu de fier
contin: magnetita, hematita, limonita, siderita, ankerit.

Potrivit estimarilor recente, rezervele sigure sunt estimate la circa 150

miliarde tone, iar rezervele potentiale la 230 miliarde tone. Din rezervele sigure,
42% se afla în CSI, 11% în SUA, 8% în Canada, 7% în Brazilia, 6% în China, iar
India 3,5%, State puternic industrializate precum Marea Britanie, Germania,
Japonia, Belgia, s.a., sunt dependente de importul de minereu sau de fier vechi
din zone îndepartate.

5.2 Metalurgia neferoaselor

Dupa proprietatile, gradul de folosire si repartitia geografica distingem:

• Metalele colorate (cuprul, plumbul, zincul si cositorul)

Cuprul, datorita calitatilor sale, este folosit în electrotehnica, industria de

armament, în unele aliaje (alame, bronzuri, nichelina,etc). Principalele tari
producatoare de cupru sunt: Chile, SUA, Canada, Zair, Zambia, Rusia, Australia, etc.

• Metalele usoare (aluminiul si magneziul)

Aluminiul este unul dintre cele mai raspândite elemente din scoarta
terestra. Principalele combinatii minerale ale aluminiului sunt: bauxita, coridonul
si silicatii. Procedeul de obtinere a aluminiului prin electroliza cuprinde doua
faze: transformarea bauxitei în alumina, apoi obtinerea din aceasta a aluminiului
într-o baie de criolit.

Întrebari:

• Care sunt materiile prime folosite în siderurgie?

• Ce rol are siderurgia în economie?
• Ce rol au neferoasele în industria moderna?
• Care sunt subramurile industriei de echipamente?
• Care sunt principalele caracteristici ale comertului cu produse siderurgice?
• Cum explicati ascensiunea spectaculoasa a unor tari în constructia de
autoturisme?
• Explicata sintagma “industria de echipamente”
Tema VI. - Industria materialelor de constructii
Obiective:
- cunoasterea rocilor ca material de constructii
- principalele ramuri ale industriei materialelor
- produsele finite ale industriei ceramicii
- materiile prime ale industriei sticlei si cristalului
6.1 Rocile folosite în constructii
Aceasta ramura are o larga raspândire, furnizeaza numeroase produse brute
sau finite pentru arhitectura, cai de comunicatie, agricultura, lucrari de interes
public si industriale.
Rocile folosite ca material de constructii, genetis, cuprind:
• Roci eruptive (magmatice), dintre care enumeram: granitul, andezitul, sienitul,
bazaltul
- Granitul este o roca eruptiva, rezistenta care se poate prelucra în placi si
lustrui. Se prezinta sub varietatile: granitul rosu (în Ucraina), granitul de Virbo
(din Suedia), granitul de Rapakivi (din Finlanda), de Assuan (Egipt), etc.
Exploatarile de granit se gasesc în SV-ul SUA, în centrul Spaniei, Norvegia, sud -
vestul Marii Britanii, Brazilia, Nigeria.
• Rocile sedimentare. Cele mai intens valorificate sunt: calcarele, argilele si
nisipurile. În afara argilelor comune, caolinul este utilizat pentru producerea
portelanului. Se exploateaza în estul Chinei, Franta, SUA, Ucraina, Rusia.
• Dintre rocile metamorfice mentionam marmura care prezinta o mare valoare
comerciala. Se gaseste sub varietatile de marmura alba de Carrara (Italia), verde
(Prato-Italia), gri deschis (Imettos - Grecia). Cantitati mari sunt exploatate în
Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Franta, Suedia, Rusia, SUA, Canada, Mexic,
Brazilia.
 6.2 Prelucrarea industriala a materialelor de constructii
Principalele ramuri ale industriei materialelor de constructie sunt: industria
liantilor, cea a ceramicii, sticlei si prefabricatelor.
6.2.1. Industria linatilor foloseste ca materii prime calcarele, dolomitele,
marnele si argilele si livreaza ca produse diferite sortimente de ciment, var si
ipsos.
6.2.2. Industria cimentului
Pentru producerea cimentului se folosesc ca materii prime calcarul, marnele,
dolomitul, prin calcinarea calcarului în cuptoare, cu adaos de marne, pirita
alumina;
Productia de ciment a Chinei a crescut rapid în ultimele trei decenii.
Principalele unitati de productie sunt situate în apropiere de Harbin, Tianjin,
Luoyang, etc.
Locul doi mondial este detinut de SUA. Centrele în care se obtin cantitati
mai mari sunt în apropiere de orasele: Norfolk, Tampa, St. Louis, etc.
Japonia este al treilea mare producator mondial de ciment. Centrele de
productie sunt în apropierea oraselor: Ube, Kyoto, Hitachi. Alti mari producatori
sunt: India, Coreea de Sud, Thailanda, Brazilia, s.a.
6.3 Industria ceramicii
Materia prima folosita este argile, care se gaseste în scoarta terestra, de
regula, în rocile sedimentare de deal si câmpie. Produsele finite ake acestei
subramuri sunt: caramizile pentru constructii, caramizile pentru placare,
materialele izolatoare, faianta, gresia teracota, obiectele de uz sanitar,etc.
Industria portelanului este o creatie a estului si sud-estului Asiei. Sunt
apreciate portelanurile din Japonia, China, Franta, Germania, Cehia, Coreea de
Sud.
Faianta apreciata ae piata mondiala produc: China, Japonia, Franta,
Germania.
 6.4.Industria sticlei si a crista lului a cunoscut o larga dezvoltare. Materiile
prime folosite sunt nisipurile silicioase si cuartoase, soda caustica, soda calcinata,
oxidul de plumb, tavi, fibre, etc.
Industria sticlei este dominata de productia de geamuri, în care se remarca:
SUA, Japonia, China, Coreea de Sud, Rusia, Germania, Belgia, India.Pentru
productia de sticla fina si cristaluri sunt renumite o serie de centre: Murano,
Venetia, Empoli (Italia), Baccarat, Nancy (Franta), Sokolov, Jablonec (Cehia),
etc.
Întrebari:
• Enumerati si comentati functiile padurii
• Comentati afirmatia “functia ecologica a padurii prevaleaza asupra functiei
economice”
• Caracterizati padurea ecuatoriala
Bibliografie
c. Nicu I. Aur, Madalina Andrei, Cezar I. Gherasim, Geografia economica
mondiala;
d. Vasile S. Cucu, România – Geografia umana si economica, Edit. Oraj,
Târgoviste, 2001;
e. Dragos Frasineanu, George Ergeli, Cristian Braghina, Geografie economica
mondiala, Edit. Fundatiei România de mâine, Bucuresti, 2000, pag. 60 – 71;
f. Florea Miron, Geografie economica mondiala, Edit. Aula Brasov, 2000. Pag. 74-
80;
Tema VII – Geografia agriculturii
Obiective:
- importanta economica a agriculturii
- cunoasterea premiselor dezvoltarii agriculturii
- culturile vegetale
- tipuri actuale ale agriculturii
7.1 Importanta economica a agriculturii
 Agricultura este una din primele activitati economice ale omului. Produsele
agricole constituie alimentele de baza pentru oameni, fiind folosite fie în starea
lor naturala, fie dupa ce sunt supuse prelucrarii industriale si se consuma sub
forma produselor finite.
Produsele agricole constituie baza de materii prime pentru industria usoara
si alimentara, participând la comertul dintre diferite regiuni si tari.
Pentru ramura industriei usoare si alimentare, agricultura furnizeaza materii
prime vegetale precum si materii prime de origine animala.
7.2 Culturile vegetale
7.2.1 Culturile cerealelor
• Grâul este principala cereala panificabila.
Marile grânare ale lumii. Conditiile cele mai bune pentru cultura grâului
sunt oferite de regiunile de stepa si silvostepa, în zonele temperate si
subtropicale. Europa Occidentala, Câmpia Ucrainei si Rusiei pâna la Muntii Ural
formeaza primul grânar al lumii.
Al doilea grânar, ca suprafata (28 mil. ha) si productie totala, îl formeaza
Câmpiile si podisurile din centrul Statelor Unite si al Canadei. În America Latina
doar Argentina poate fi considerata grânar.
În România, grâul se cultiva în Câmpia Româna, Câmpia Banato-Crisana,
Câmpia Moldovei, Podisul Transilvaniei si Podisul Dobrogei.
• Orezul a fost considerat “pâinea” omului galben. În prezent orezul asigura
alimentatia de baza pentru cca 2,5 mld. oameni. China are cea mai mare productie
mondiala (34 % din totalul mondial), urmata de India, SUA, Japonia, etc
• Orzul se cultiva în Suedia, Rusia, Canada. Se utilizeaza si în alimentatia
umana la prepararea arpacasului si pâinii, la producerea berii, amidonului,
glucozei, alcoolului, surogatului de cafea.
• Ovazul este cultivat în regiunile temperate relativ mai blânde. Aceasta
cereala are o utilizare furajera. Se cultiva în Europa si America de Nord.
 • Secara este o cereala panificabila nepretentioasa si creste pe terenuri
sarace, nisipoase cu humus putin, în regiunile umede si reci. Cele mai mari
suprafete sunt cultivate în: Rusia, Polonia si Germania.
• Porumbul are multiple utilizari: alimentatie umana, fulgi de porumb, ulei
dietetic din germeni, furajarea animalelor, producerea alcoolului, etc. Se cultiva
în SUA, China de NE si Est,, Brazilia, Mexic, Franta, România, etc. Comertul
mondial annual se ridica la 65-70 mil. tone.
7.2.2. Cultura plantelor tehnice.
• Cultura plantelor oleaginoase
a. Floarea soarelui – este o planta specifica zonei temperate mai calde, iar
rezistenta la seceta o face sa fie buna de cultivat în acele locuri în care pâna acum
nu s-au extins alte plante oleaginoase. Europa si partea europeana a Rusiei detin
60% din suprafata cultivata si ¾ din productia mondiala. Suprafete mari se
cultiva în sudul Ucrainei, bazinul mijlociu si Inferior al Dunarii. O alta regiune
este pampa din Argentina de Sud.
b. Soia, este o planta pretentioasa fata de caldura si precipitatii. China a fost
si ramâne unul din marii producatori de soia. Tot în Asia se cultiva pe mari
suprafete în Thailanda, Japonia, India, Vietnam. În Europa se cultiva în Ucraina,
Rusia, România, etc.
c. Maslinul este un arbore specific regiunii mediteraneene. Principalii
producatori de ulei de masline sunt: Spania, Italia, Grecia, Turcia, etc
• Plantele cultivate pentru zahar
a. Trestia de zahar se cultiva în trei mari zone geografice: America
Centrala, Brazilia, Asia Musonica. Din trestia de zahar se obtin zahar, melasa,
din care se produce romul si tafia. Principalele tari producatoare sunt: Brazilia,
India, China, etc.
b. Sfecla de zahar este o cultura de zona temperata si subtropicala.
Principalele tari producatoare sunt: Franta, Germania, Ucraina, SUA, etc.
• Cultura plantelor textile
Cele mai utilizate sunt Bumbacul, inul, iuta si cânepa.
 a. Bumbacul este cea mai importanta planta textila si ocupa aproximativ
80% din totalul suprafetelor cultivate cu plante pentru fibre. Se cultiva în SUA,
Marea Câmpie Chineza, Podisul Deccan, Uzbekistan, Australia, etc.
b. Inul pentru fuior se cultiva în Rusia, Belarus, Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Germania, Franta, Cehia, România, etc.
c. Cânepa se cultiva în Rusia europeana, Belarus, nordul Ucrainei,
România, Polonia.
d. Iuta este o planta specifica Asiei musonice. Principala zona de cultura
este Delta Gangelui si Brahmaputrei de pe teritoriul Indiei si Bangladeshului.
Întrebari:
• Care sunt si cum influenteaza agricultura factorii naturali?
• Caracterizati agricultura de plantatie
• Care sunt caracteristicile agriculturii specializate?
• Rolul stiintei si cercetarile genetice în dezvoltarea agriculturii
• Repartitia teritoriala a agriculturii bazate pe irigatii
Bibliografie:
a. Cândea Melinda, Isbasoiu Constantin, Geografia agriculturii, Edit.
Universitatea Buburesti, 1999
b. Nicu I. Aur, Cezar C. Gherasim, Geografie economica mondiala, Edit.
Fundatiei România de mâine, Bucuresti, 2002;
c. Vasile S. Cucu, Geografia asezarilor rurale, Edit. Domino Târgoviste, 2000
Tema VIII – Geografia serviciilor
Obiective:
- conceptul geografic de servicii
- rolul transporturilor
- tipurile de turism
8.1 Conceptul geografic de servicii
Serviciile sunt activitati economice care ofera indivizilor si comunitatilor valori
de întrebuintare, cu exceptia bunurilor materiale, necesare satisfacerii nevoilor umane.
În structura serviciilor sunt cuprinse urmatoarele categorii:
 - servicii cu scop comercial (banci, asigurari, transport, comert)
- servicii profesionale (consultanta juridica, financiara, medicale, de
învatamânt)
- servicii pentru consumul personal (reparatii, curatenie, întretinere)
Ponderea mare a serviciilor este specifica societatilor postindustriale,
caracterizate printr-o industrie performanta si o populatie cu un standard de viata
ridicat, apta din punct de vedere financiar sa apeleze la asemenea prestatii. Cresterea
exagerata a populatiei ocupata în servicii, în tarile slab dezvoltate sau în curs de
dezvoltare, nu reprezinta un semn al expansiunii economice, ci este expresia unei stari
de instabilitate.
8.2 Geografia transporturilor
• Rolul transporturilor
- asigura buna desfasurare a productiei în industrie si agricultura
- faciliteaza legaturile între regiunile cu materii prime si cele în care acestea se
prelucreaza
- favorizeaza apropierea între asezarile umane
- scoate din izolare tari si zone situate la distante mari.
• Clasificarea transporturilor
Mediul în care sunt amplasate caile de comunicatie a determinat diferentierea
transporturilor în: terestre, navale, aeriene, speciale.
În domeniul transporturilor terestre sunt incluse: caile ferate, caile rutiere,
conductele, transporturile urbane, iar în cel al transporturilor navale: transporturi
navale interioare, transporturile navale maritime.
Transporturile feroviare. În ultimele decenii, s-a extins reteaua de cai ferate în
tarile Europei Centrale si de Est, în China, Asia de Sud si de SE, America Latina,
Australia si Africa. În prezent lungimea cailor ferate este de 1.600.000 Km, având o
repartitie inegala, fapt ce reflecta în mare masura nivelul de dezvoltare economica.
Transporturile rutiere
Lungimea totala a drumurilor modernizate depaseste 15 mil. Km, iar a
autostrazilor peste 85.000 Km. Cele mai mari densitati rutiere sunt în Germania,
Franta, Marea Britanie. Pentru înlesnirea legaturilor rutiere s-au construit mari poduri,
poduri suspendate, tuneluri pe uscat si în zonele submarine.
Transporturile navale
Transporturile fluviale. În Europa navigatia fluviala se face pe: Sena, Rhin,
Dunare, Volga, etc. În America de Nord se disting sistemul Mississippi si afluentii
acestuia, canarul Erie, canalul Welland prin lacul Ontario, iar un trafic mai redus pe
fluviile Colorado si Sacramento.
Transporturile maritime
Densitatea maxima a rutelor maritime este în Atlanticul de Nord, între tarile
vest-europene si SUA, urmat de Pacificul de Nord, cu rute între Japonia, China,
Coreea de Sud si coasta pacifica a SUA.
Dupa specificul lor, porturile se încadreaza în:
- porturi cu trafic complex – Rotterdam, Singapore, Tokyo, Los Angeles, New
York, Buenos Aires, Londra, Constanta.
- Porturi specializate în traficul unor marfuri
- Porturi petroliere (Corpus Cristi)
- Porturi carbonifere (Cardiff)
- Porturi mineraliere (Narvik)
- Porturi de produse agricole (Rosario-cereale)
- Porturi pescaresti (Japonia)
- Porturi turistice (Miami, Acapulco).
În România principalul port maritim este Constanta, urmat de Mangalia si
Sulina.
Întrebari:
• Ce rol au transporturile în economie?
• Care sunt marile regiuni turistice ale lumii
Bibliografie:
d. Cândea Melinda, Isbasoiu Constantin, Geografia agriculturii, Edit.
Universitatea Buburesti, 1999
e. Nicu I. Aur, Cezar C. Gherasim, Geografie economica mondiala, Edit.
Fundatiei România de mâine, Bucuresti, 2002;
f. Vasile S. Cucu, Geografia asezarilor rurale, Edit. Domino Târgoviste, 2000