Milton Erickson Vocea Mea Te Va Insoti PDF

M i l t o n H.
E r i c k s o n (1901-1980) a fost psihiatru de renume

mondial, specializat în hipnoterapie medicală şi terapia fami
liei. A fost preşedinte-fondator al Societăţii Americane de
Hipnoză Clinică şi membru marcant al Asociaţiei Psihiatrilor
Americani şi al Asociaţiei Americane de Psihopatologie.
Este considerat „părintele“ hipnozei clinice, cercetările şi
studiile sale fiind reunite sub un domeniu de sine stătător:
hipnoterapia ericksoniană. Autoi1prolific, a scris împreună
cu Emest L. Rossi numeroase studii despre hipnoza clinică,
dintre care amintim: Hypnotic Realities, Hypnotherapy —
An Exploratory Casebook, Experiencing Hypnosis, Time
Distortion in Hypnosis.
La Curtea Veche Publishing a mai apărut Tehnicile hipno-
terapiei ericksoniene — Richard Bandler & John Grinder,
2008.
Vocea mea te va însoţi
Povestiri didactice de Milton H. Erickson
Ediţie îngrijită şi comentarii de Sidney Rosen, M.D.

Cuvânt înainte de Lynn Hoffman
Institutul Ackerman de Terapie a Familiei
Traducere din limba engleză de

NICOLETA RADU
BUCUREŞTI, 2008
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ERICKSON, MILTON II.
Vocea mea te va însoţi: povestiri didactice / de
Milton H. Erickson; trad.: Nicoleta Radu; ed. îngrijită
şi comentarii: Sidney Rosen. - Bucureşti: Curtea Veche
Publishing, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-669-617-6
I. Radu, Nicoleta (trad.)

II. Rosen, Sidney (ed.)
133.9
Coperta: G riffo n a n d S w ans

www.grifFon.ro
M Y VOICE W1LL GO W1TH YOU:

The Teaching Tales o f Milton H. Erickson
Edited and with Commentary by Sidney Rosen
Copyright © 1982 by Sidney Rosen, M.D.

AII rights reserved.
© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2007

pentru prezenta versiune în limba română
ISBN 978-973-669-617-6
P entru Estelle, J e f f şi Joanna,
cu to a tă dragostea
■.
'
,
C U V Â N T I N A I N T E
Povestirile didactice ale lui Milton Erickson — cele pe

care le-a spus pacienţilor sau cele relatate pelerinilor care au
venit să se hrănească din învăţătura sa — sunt originale şi
încântătoare. Ele constituie exemple extraordinare de artă a
persuasiunii. Unii ar putea spune că sunt mult prea bune pen
tru a fi azvârlite neglijent pe raftul psihiatriei, căci, chiar dacă
intenţia lor a fost una terapeutică, sunt parte integrantă a unei
tradiţii mult mai bogate: tradiţia americană a înţelepciunii şi
umorului, al cărei reprezentant prin excelenţă este Mark Twain.
Am aflat despre realizările uimitoare ale lui Milton
Erickson atunci când am început să lucrez ca scriitor şi redac
tor la Mental Research Institute din Palo Alto, în 1963. Adu
nam material pentru cartea Techniques o f Family Therapy
împreună cu Jay Haley. Haley, care înregistrase conversaţii de
ceasuri întregi cu Milton Erickson, mi-a spus nenumărate
poveşti despre el, facându-mă să-l ascult ca în transă. Asta
facea parte din activitatea mea de iniţiere în terapia de familie
şi a avut asupra mea un impact considerabil. Cu atât mai mult
reprezintă o cinste pentru mine faptul de a mi se cere, opt
sprezece ani mai târziu, să scriu cuvântul înainte la compilaţia
de povestiri didactice ericksoniene realizată de Sidney Rosen.
Datorită modului neobişnuit în care Milton Erickson se
situează undeva între statutul de terapeut, cel de poet, de om
8 V O C E A M E A T E V A ÎN S O Ţ I
de ştiinţă şi de bard, nu este deloc uşor să-i descriem activi

tatea. Transcrierile seminariilor sale, deşi uimitoare, sunt
întrucâtva nesatisfacătoare. Cuvântul scris nu poate reda pau
zele, zâmbetele şi privirile scrutătoare prin care Erickson îşi
marca povestirile, nici nu poate surprinde măiestria vocii şi a
tonului caracteristice lui. Pe scurt, cuvântul scris nu poate da
măsura felului în care Erickson se insinuează.
Sidney Rosen a rezolvat această problemă, deşi nu ştiu
exact cum a reuşit. Erickson l-a ales, în calitate de discipol,
coleg şi prieten, să editeze acest volum. Ca de obicei, intuiţia
lui s-a dovedit corectă. Rosen are darul de a te lua de mână şi
de a te insinua în prezenţa lui Erickson. Pare să nu existe
niciun obstacol. Am asistat o dată la un spectacol de înot sub
acvatic în Florida. Publicul stătea într-un amfiteatru subteran,
separat printr-un panou de sticlă de un izvor calcaros. Apa era
atât de limpede şi de transparentă, încât peştii care înotau
aproape de panou păreau că lunecă prin aer.
Lectura cărţii de faţă mi-a provocat o experienţă similară,
poate pentru că Rosen ne face să percepem intens domeniul
relaţional care pentru Erickson însemna mediul lui natural.
Primul rând din Capitolul 1 este o remarcă pe care Erickson
a facut-o în prezenţa lui Rosen, şi se referă la natura sub
conştientului. Aşa cum Erickson introduce în povestirile sale
reminiscenţe, elemente din biografia personală, gânduri ciu
date sau fapte neobişnuite, şi Rosen introduce în comentariul
său referiri la una sau la alta dintre întâlnirile cu Erickson,
asocieri cu o anumită povestire şi modul în care el însuşi a
folosit aceste povestiri lucrând cu pacienţii, oferind totodată,
pe tot parcursul cârtii, explicaţii privind diversele tehnici ilus
trate în relatări. Comentariul constituie însuşi domeniul rela
ţional în care sunt proiectate povestirile.
In plus, Rosen ne lasă impresia că vorbeşte, nu scrie — o
alta asemănare cu Erickson — , iar stilul său este prietenos şi
familiar. Un stil simplu. Intenţionat sau nu, Rosen creează un
cadru suficient de neutru pentru a scoate în evidenţă veridici
C u v ân t înainte 9
tatea şi splendoarea povestirilor. Cu toate acestea, impresia de

ansamblu depăşeşte efectul fiecărui element luat separat. Se
acordă o atenţie deosebită fiecărei anecdote, iar un hipnote-
rapeut priceput şi experimentat, care apiică ei însuşi, cu mă
iestrie, tehnicile ericksoniene, ne oferă o carte care este, de
fapt, o povestire didactică despre alte povestiri didactice.
Daţi-mi voie să exemplific modul în care comentariile se
întreţes în fluxul povestirilor, folosindu-mă de prima parte a
Capitolului 3, intitulat „Să avem încredere în subconştient".
Acest capitol începe cu o scurtă anecdotă despre un discurs
pe care Erickson a trebuit să-l ţină fără să fi fost anunţat din
timp, drept pentru care şi-a spus că nu era necesar să se pregă
tească, fiindcă avea încredere în ideile şi experienţa adunate
de-a lungul anilor. Rosen subliniază această ternă a încrederii
în puterile stocate subconştient, şi inserează apoi o scurtă
vinietă, „Ninsoare slabă", remarcabilă prin simplitatea ei,
despre o amintire din copilărie şi despre rememorarea mo
mentului în care acea amintire a fost înregistrată. Povestirea
este urmată de alte două pe aceeaşi temă. Ultima este despre
Erickson, care la patru ani încă nu vorbea, iar mama lui le-a
spus celor care se îngrijorau din pricina asta: „Când va veni
vremea, o să vorbească." Rosen intervine scurt şi ne spune că
această povestire este potrivită pentru a fi folosită în cazul
pacienţilor care abia învaţă să intre în transă.
Povestirea care urmează este pur şi simplu extraordinară.
Se numeşte „Scărpinatul porcilor". Descrie perioada în care
Erickson, tânăr fiind, vindea cărţi pentru a se întreţine la cole
giu. E vorba de momentul în care încearcă sâ-i vândă câteva
unui fermier bătrân şi ursuz. Bărbatul nu vrea să cumpere
niciuna şi-i spune lui Erickson să-şi vadă de treabă. Fără să se
gândească, Erickson ia de pe jos nişte scândurele şi începe să
scarpine pe spinare porcii pe care-i hrănea ţăranul. Acesta se
răzgândeşte şi acceptă sa-i cumpere cărţile, fiindcă, spune el,
„te pricepi să scarpini porcii".
Povestirea este urmată de comentariul lui Rosen, care ne

precizează şi împrejurarea în care a auzit-o prima dată —
după ce l-a întrebat pe Erickson de ce l-a ales pe el să-i scrie
prefaţa la volumul Hypnotherapy. După ce i-a explicat care
însuşiri ale lui Rosen l-au determinat să-i încredinţeze
scrierea acelui cuvânt înainte, Erickson a adăugat: „îmi piace
cum scarpini porcii.“
Acest fragment ne ajută să ne facem o idee despre bogăţia
cărţii. Fiecare povestire este privită ca un obiect preţios dintr-0
colecţie, încărcat de amintiri, iar Rosen împărtăşeşte cu citi
torul sensurile diferite pe care acestea i le evocă, deopotrivă
ca om şi terapeut. Dacă aş fi şireată, ca acel ţăran, aş cumpăra
cartea aceasta. Sidney Rosen se pricepe să scarpine porcii.
LYNN HOFFMAN
Institutul Ackerman de Terapie a Familiei
N O T A E D I T O R U L U I
Joi, 27 martie 1980, m-au sunat de la biroul meu din New

York şi mi-au spus că Milton Erickson murise. Mă aflam într-o
vacanţă la schi în Snowbird, Utah. M-am gândit mai întâi la
Betty Erickson, şi i-am telefonat. Am aflat că Milton îşi
încheiase, ca de obicei, săptămâna de cursuri vineri, dăduse
autografe pe douăsprezece cărţi, şi că sâmbătă se simţise
oarecum obosit toată ziua. Duminică dimineaţă încetase
brusc să mai respire. Betty Erickson îi făcuse respiraţie artifi
cială, şi începuse din nou să respire. A fost ajutată de o echipă
de paramedici care l-au dus la spital, unde nivelul tensiunii
arteriale sistolice a pacientului, în ju r de patruzeci, nu a putut
fi ridicat nici prin injectarea de dopamină. S-a stabilit că
Erickson suferea de „şoc septic“. A fost diagnosticată o
infecţie cu streptococul beta, care luase forma de manifestare
a unei peritonite. Pacientul nu mai reacţiona la dozele masive
de antibiotice.
S-au reunit toţi membrii familiei Erickson, de pe tot
cuprinsul Statelor Unite. Este vorba despre o familie foarte
unită şi numeroasă, constând din patru fii şi patru fiice, îm
preună cu nepoţii şi strănepoţii. Toţi i-au fost alături în timpul
stării semicomatoase. Potrivit relatărilor lor, se pare că a
murit aşa cum a spus mereu că-şi doreşte — cu zâmbetul pe
faţă, înconjurat de prieteni şi de familie. Avea, şaptezeci şi opt

de ani.
în ceea ce priveşte funeraliile, Betty Erickson a spus: „Nu
te da peste cap să faci prea multe, Sid. Va fi o reuniune
restrânsă. Ştiu că sunt persoane care vor să organizeze mani
festări comemorative în diferite oraşe.“ Din fericire, am putut
să mă duc cu maşina până la aeroportul din Salt Lake City şi
sa ajung în Phoenix după un zbor scurt. Liniştea şi căldura
acelei zile contrastau puternic cu frigul şi vântul din zona de
munte de unde tocmai plecasem.
A fost într-adevăr o reuniune restrânsă. Trupul lui Erickson
fusese incinerat, iar cenuşa urma să fie împrăştiată în vânt de
pe Squaw Peak. La slujba religioasă au vorbit patru oameni —
Jeffrey Zeig, Robert Pearson, Kay Thompson şi Ernest Rossi.
îmi amintesc comentariul final al lui Pearson: „Erickson şi-a
asumat de unul singur fundamentarea psihiatriei ca ştiinţă şi
i-a depăşit pe toţi. Deşi ei nu ştiu încă asta...“ Recurgând la
melodie şi la versuri, Rossi a povestit visul care l-a făcut să
se trezească plângând chiar înainte de a primi telefonul din
Phoenix cu vestea morţii lui Erickson.
După încheierea funeraliilor, Betty Erickson mi-a spus că
are ceva pentru mine. Era vorba despre un schimb de scrisori
între Erickson şi Salvador Minuchin. Minuchin îl întâlnise pe
Milton doar cu o săptămână înainte ca acesta să moară.
Erickson nu mai apucase să citească ultima scrisoare, la care
răspunsese, conştiincioasă, soţia. Aceasta i-a cerut iui Minuchin
permisiunea ca eu să folosesc corespondenţa lor în cartea de
faţă, iar Minuchin a avut amabilitatea să accepte.
Iată cum începe ultima scrisoare: „întâlnirea mea cu dum
neavoastră se înscrie în categoria experienţelor fundamentale,
în viaţa mea, am cunoscut doar câţiva oameni remarcabili —
dumneavoastră sunteţi unul dintre ci.“
Şi continuă: „Am fost extrem de impresionat de felul în
care priviţi momentele simple şi le descrieţi în toată comple
xitatea lor, ca şi de încrederea dumneavoastră în capacitatea
N o ta e d ito ru lu i 13
fiinţelor umane de a valorifica un stoc de experienţe pe care

nu ştiu că Ie posedă.“
în timpul vizitei mele în Phoenix, din 1979, am fost invi

tat să dorm în cabana care se află chiar lângă biroul lui
Erickson. Am profitat de ocazie pentru a cerceta cărţile din
biblioteca sa şi am fost impresionat văzând că multe dintre
ele îi fuseseră dăruite cu dedicaţie de autorii lor, conţinând
mesaje de recunoştinţă. Volumele abordau multe domenii —
nu doar pe cele ale hipnozei şi psihoterapie!. De exemplu,
erau acolo cărţi despre Gurdjiefif, despre planificarea urbană
şi despre literatură. Dedicaţiile autorilor pentru Erickson fri
zau adesea stări extatice — cum era, de pildă, acel „Vă mul
ţumesc că m-aţi învăţat diferenţa dintre cunoaştere şi simplul
fapt de a şti“.
Pentru cei, asemenea mic, care urmăriseră lucrările lui
Erickson încă din anii 1940 şi 1950, era o bucurie să afle că,
pe măsură ce se apropia de optzeci de ani, era în sfârşit recu
noscut ca valoare de un public tot mai numeros şi că tehnicile
şi strategiile saie vor fi de folos unui număr din ce în ce mai
mare de oameni. Desigur, în cercurile specialiştilor în hip
noză, Erickson era de mult recunoscut ca lider. El întemciase
American Society o f Clinica! Hypnosis. în anii ’50, a scris
articolul despre hipnoză pentru Encyclopaedia Britannica.
Specialiştii îi solicitau adesea sfaturile cu privire la tehnicile
hipnotice şi la stările de conştienţă modificate. Tot în anii ’50,
aplicase hipnoza în cazul lui Aldous Huxley, cu care colabo
rase apoi la elaborarea studiului despre stările de conştienţă
modificate. Margaret Mcad a studiat sub îndrumarea iui peste
patruzeci de ani, devenind membră în Society o f Clinica!
Hypnosis. în anii ’40, revista Life luase în discuţie activitatea
lui Erickson. în 1952, a fost un participant activ la Confe
rinţele Macy, unde autorităţi precum Gregory Bateson,
Margaret Mead şi Laurence Kubie, eminentul psihanalist, au
dezbătut o serie de probleme ce au condus la fundamentarea
domeniului ciberneticii. Cu toate acestea, mulţi oameni care

nu erau specialişti, ba chiar şi mulţi psihoterapeuţi nu auzi
seră niciodată de el; când era menţionat numele „Erickson“,
obişnuiau să spună: „O, da, Erik Erikson?“
Interesul pentru Milton Erickson a fost stimulat de lucră
rile lui Jay Haley, care a studiat cu Erickson timp de şapte
sprezece ani şi a devenit apoi un nume de referinţă în dome
niul terapiei de familie. în ultimul timp, ideile lui Erickson au
fost răspândite de lucrările şi seminariile lui Richard Bandler
şi John Grinder.
Exista o listă lungă de candidaţi care doreau să participe la
întâlnirile de grup ţinute de Erickson. Tuturor celor care l-au
sunat pe Erickson în ultimul său an de viaţă li s-a spus că lista
de aşteptare era mai mare de un an şi că nu se mai făceau
rezervări decât după Congresul Internaţional despre Hipnoza
Ericksoniană, care urma să aibă loc în Phoenix, în decembrie
1980.
Când îi prezentam activitatea în faţa unui public speciali
zat, cu demonstraţii asupra hipnozei, apelând uneori la înre
gistrări video, constatam că multă lume dorea să-l viziteze pe
Erickson. Cum pentru cei mai mulţi acest lucru era imposibil,
m-am întrebat ce aspect particular al învăţăturilor sale ar fi
putut să le ofere cel mai bine, lor şi altora, sentimentul unui
contact direct cu el, şi totodată să redea esenţa abordărilor
sale terapeutice.
Mi-am amintit de o conversaţie din 1978 între Erickson şi
unul dintre psihiatrii care asistau la seminariile lui. La un
moment dat, Erickson se întorsese către psihiatru şi, zâmbind
uşor, îl întrebase: „încă mai credeţi că terapia se rezumă la a
spune poveşti?“ Astăzi este evident că, deşi terapia lui Erickson
nu consta doar în „a spune poveşti“, relatarea a ceea ce eu
numesc „povestirile sale didactice" a reprezentat unu! dintre
elementele majore ale terapiei sale.
în august 1979, Milton Erickson mi-a acordat permisiunea
de a scrie o carte despre aceste „povestiri didactice". Până-n
N ota e d ito ru lu i 15
noiembrie acceptase să fie coautorul volumului respectiv, iar

contractul de publicare I-am semnat cu circa trei luni înainte
de moartea lui.
„Povestirile didactice" sunt istorisiri pe care Milton
Erickson le-a spus pacienţilor şi studenţilor săi de-a lungul
anilor. In ultimii şase ani de viaţă, s-a întâlnit cu grupuri de
psihoterapeuţi aproape zilnic, în şedinţe care durau, fără
întrerupere, patru sau cinci ore, şi în care discuta despre hip
noză, terapie şi viaţă, folosind cu generozitate „povestirile
didactice".
Majoritatea numelor care apar în povestirile ce urmează

au fost modificate, cu cxcepţia celor ale membrilor familiei
Erickson, care m-au asigurat că nu au nimic împotrivă să le
folosesc numele. în toată cartea, în afara cazurilor în care am
specificat genul, am desemnat pacientul sau studentul prin
pronumele „el", deoarece folosirea constantă a lui „el sau ea“
ar fi fost obositoare. Iată un caz în care pronumele englezeşti
nu s-au aliniat încă la nivelul ridicat al conştienţei noastre.
Adresez mulţumirile mele lui Elaine Rosenfeld, Dava
Weinstein şi Joan Poelvoorde pentru ajutorul oferit la obţi
nerea materialului; lui Ernest Rossi pentru sprijin şi încura
jare; lui Jeffrey Zeig pentru generozitatea cu care mi-a oferit
din timpul şi din ideile lui preţioase. Lui Betty Erickson i se
cuvin mulţumiri speciale — pentru încrederea că nu voi tri
vializa activitatea soţului ei, pentru toate acele zile în care a
revizuit manuscrisul şi poveştile de familie şi pentru că a insis
tat asupra acurateţei, în cele mai mici detalii. Orice abatere de
la standardele Domniei-Sale mi se poate imputa mie.
SIDNEY ROSEN, M.D.

New York, 1981
Şi vreau să alegi un moment din trecut când erai foarte, foarte
mică. iar vocea mea te va însoţi. Vocea mea se va preschimba în
vocea părinţilor tăi, a vecinilor, prietenilor, colegilor de şcoală,
tovarăşilor de joacă, profesorilor tăi. Şi vreau să te descoperi pe tine
stând în sala de clasă, o fetiţă care este foarte fericită dintr-un motiv
anume, ceva ce s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, ceva ce ai
uitat cu multă vreme în urmă.
Milton H. Erickson
Un om a vrut să ştie mai multe despre minte, însă nu din natură,

ci din marele său computer personal. L-a întrebat (Iară îndoială, în
cel mai bun limbaj Fortran): „ P r o c e s e z i c ă vei ajunge vreodată să
gândeşti ca o fiinţă umană?" Aparatul s-a pus pe treabă, pentru a-şi
analiza propriile deprinderi privind procesarea. în cele din urmă, a
tipărit răspunsul pe o foaie de hârtie, aşa cum fac aparatele de acest
gen. Omul a dat fuga să afle răspunsul şi a citit, foarte îngrijit tipă
rite, următoarele cuvinte: „ASTA ÎMI ADUCE AMINTE DE O
POVESTE."
Gregory Bateson, Mind and Nature

,
■
'
'
D ■
O ■
D
■
0
_
■
C A P I T O L U L i
Transform area inconştientului
„Ceea ce nu înţelegi, Sid, este că cea mai mare parte din

viaţa ta este determinată în mod inconştient." Când Erickson
mi-a spus aceste cuvinte, am reacţionat ca mulţi dintre
pacienţii mei atunci când le spun acelaşi lucru. Intuiam ca a
vrut să spună că viaţa mea era predestinată şi că nu puteam
decât să sper că voi ajunge să conştientizez tiparele incon
ştiente care erau ferm stabilite. Ulterior însă, mi-am dat
seama ca inconştientul nu este neapărat neschimbător. Toate
experienţele de astăzi ne afectează deopotrivă inconştientul şi
conştientul. Dacă citesc ceva ce mă inspiră, inconştientul meu
a fost deja transformat. Dacă am o întâlnire cu o persoană
importantă pentru mine — inconştientul meu este transfor
mat. De fapt, valoarea pozitivă a oricărei psihoterapii se
bazează, în mod evident, pe capacitatea unei persoane de a se
schimba, în mare parte ca rezultat ai întâlnirii cu o altă per
soană sau cu alte persoane.
In opinia mea, această transformare se produce în mod efi
cient şi este permanentă atunci când terapeutul se concen
trează asupra modelării tiparelor inconştiente ale pacientului,
care includ adesea valorile şi cadrele de referinţă ale acestuia.
Erickson împărtăşea acest punct de vedere. Către sfârşitul
vieţii, el a conceput o modalitate foarte eficientă pentru a rea
liza acest scop — seminariile sale didactice.
20 V O C E A M E A T E VA ÎN S O Ţ I
Ultima dată când nc-am întâlnit, mi-a cxpiicat cum se con

turase această metodă de abordare.
— Trebuia să petrec prea mult timp cu un singur pacient.
Preferam să învăţ mai mulţi oameni cum să gândească, cum sa
facă faţa problemelor cu care se confruntă. Primeam teancuri
dc scrisori în care îmi spuneau: „Mi-aţi schimbat radical ma
niera de a-mi trata pacienţii." Am mulţi pacienţi, dar îi văd mai
rar. Tratez mai mulţi pacienţi, şi îi tratez într-un timp mai scurt.
L-am întrebat:
— Şi ăsta este rezultatul faptului c ă ... ?
Mi-a răspuns:
— Rezultatul faptului că ei vin aici şi mă lasă să le spun
poveşti. După care se duc acasă şi îşi schimbă maniera de
abordare.
în mod evident, faptul că „ei vin aici şi mă lasă să le pun
poveşti" implică aşteptări şi comunicarea pe multiple planuri.
De exemplu, probabil că oricine a petrecut ceva timp în com
pania lui Erickson a experimentat niveluri diferite ale transei
hipnotice. în stare de transă, cu aşteptări pozitive, suntem
deschişi la maximum pentru mesajele şi influenţele transmise
de povestirile ericksonicnc. Erickson considera ca, dacă ascul
tătorul „uită" o poveste — dezvoltă o amnezie în acest sens — ,
efectul ei poate fi şi mai puternic.
Atunci când „spunea poveşti", fără îndoială că Erickson
urma o tradiţie străveche. Din timpuri imemoriale, poveştile
au fost folosite ca mijloc de transmitere a valorilor culturale,
etice şi morale. O pilulă amară poate fi înghiţită mai uşor
dacă este învelită într-o crustă dulce. O predică morală severă
poate să fie respinsă, dar sfaturile şi îndrumările devin
acceptabile atunci când sunt incluse într-o povestire spusă
într-o manieră provocatoare, amuzantă şi interesantă. în acest
scop, povestirile lui Erickson utilizează multe strategii nara
tive eficiente, inclusiv umorul şi inserarea unor informaţii
interesante, cum sunt unele aspecte medicale, psihologice şi
antropologice mai puţin cunoscute. Sugestiile terapeutice
T ransform area inconştientului 21
sunt întreţesute în povestiri al căror conţinut se menţine la

distanţă atât de neliniştile pacientului, cât şi de insistenţa
făţişă a terapeutului.
în opinia lui Erickson, transa este starea în care învăţarea
şi deschiderea către schimbare au cele mai mari şanse sa se
producă. Ea nu se referă la o stare de somnolenţă indusă.
Pacienţii nu sunt „anesteziaţi" de către terapeut, nici nu sunt
privaţi de capacitatea de autocontrol şi conduşi de voinţa altei
persoane. Transa este, de fapt, o stare naturală, pe care o
experimentăm cu toţii. Cele mai familiare experienţe ale
noastre survin atunci când visăm cu ochii deschişi, dar stări
de transă pol să apară şi atunci când medităm, ne rugăm sau
practicăm anumite exerciţii — ca joggingul, de pildă, care a
fost numit şi „meditaţie în mişcare". în astfel de situaţii, sun
tem conştienţi de acuitatea experienţelor lăuntrice mentale şi
senzoriale, iar stimulii externi, precum sunetele şi mişcarea,
sunt mai puţin importanţi.
în transă, pacienţii înţeleg adesea, pe cale intuitivă, sem
nificaţia viselor, a simbolurilor şi a altor forme de exprimare
a inconştientului. Ei se apropie mai mult de ceea ce Erickson
a numit „învăţare inconştientă", care se ocupă în mai mică
măsură de gânduri şi preocupări. Ei pot să accepte sugestiile
hipnolerapeutului cu un spirit critic diminuat, dar, dacă aceste
sugestii intră în conflict cu valorile pacientului, acceptarea nu
se va produce sau va fi una temporară. Amnezia poate să fie
prezentă într-un moment al experienţei de transă sau pe tot
parcursul acesteia, însă reprezintă un aspect esenţial al transei.
Ajutând un pacient să intre în transă, terapeutul îi captează
atenţia şi i-o direcţionează în interior, conducându-l către
autoanaliză şi reacţie hipnotică. Reacţia hipnotică, corelată
deopotrivă cu nevoile şi aşteptările pacientului şi cu îndru
marea terapeutului, derivă din „vastul bagaj de învăţături" al
pacientului. Pentru a obţine această reacţie, sugestiile tera
peutice pot să fie indirecte, disipate într-o conversaţie obiş
nuită sau într-o povestire interesantă. Câteva abordări utile,
specificc, au fost descrise în Hypnotherapy, scrisă de Erickson

în colaborare cu Ernest Rossi.
Terapeutul este atent la schimbările subtile care indică
„atenţia de reacţie" a pacientului. Ea include aplatizarea
expresiei faciale, privirea fixă, absenţa mişcărilor de clipire a
pleoapelor şi o imobilitate aproape totală. Când se observă
acest ansamblu de elemente, terapeutul poate presupune, fară
teama de a greşi, că pacientul a intrat într-o transă uşoară.
Atunci poate să-i ofere o sugestie sau, pur şi simplu, sa-i
spună ceva de genul: „Asta e. Rămâi aşa“, ştiind că, probabil,
pacientul se confruntă cu un material din inconştient.
Povestirile urmează adesea tipare arhetipale, ca acelea din
basme, din naraţiunile biblice sau din miturile populare. Ca şi
în mituri, multe dintre ele includ tema unei căutări. Poate că
îndeplinirea uneia dintre sarcinile trasate de Erickson nu are
dramatismul eroic al mitului Lânii de Aur, dar zbuciumul
lăuntric şi sentimentul împlinirii sunt asemănătoare. în plus,
multe dintre povestirile sale au ceva tipic american, cu deose
bire cele care se refera la propria familie. Din acest motiv,
Erickson a fost numit un erou popular american.
Cu toate acestea, cineva se poate întreba cum îl ajută pe un
pacient ori pe un discipol faptul că ascultă o poveste, chiar în
stare de transă hipnotică. în multe privinţe, efectul este simi
lar entuziasmului pe care îl simţim după ce am văzut un film
bun. în timpul filmului, mulţi dintre noi intră într-o stare de
conştienţă modificată. Ne identificăm cu unul sau mai multe
dintre personaje, şi plecăm trans-formaţi*. Acest sentiment
este însă de scurtă durată — zece, cel mult cincisprezece
minute. în schimb, oamenii se trezesc, mulţi ani mai târziu,
că-şi amintesc de una dintre povestirile lui Erickson. Este
posibil ca atitudinile şi comportamentul lor să fi fost schim
bate pentru totdeauna.
* Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre adjectivul transformed —

„transformat" şi sintagma trance-formed = „format prin transă“ («. tr. ).
Transform a rea inconştientului 23
Explicaţia lui Erickson pentru aceste schimbări perma

nente este că ele au survenit în contextul „hipnozei", pe care
o defineşte ca fiind „evocarca şi utilizarea învăţăturilor sub-
conştiente". Când terapeutul este capabil, cu sau fară a recurge
la povestiri, să-şi ajute pacientul să ia contact cu propriile sale
resurse neutilizate, respectivul pacient are toate şansele să
încorporeze în comportamentul său acele cunoştinţe uitate.
Rezultatul poate fi, de multe ori, un comportament mai con
structiv şi asertiv.
în ce fel este acest proces diferit de „spălarea creierului"?
Poate că diferenţa fundamentală este că, în absenţa conso
lidării culturale, „spălarea creierului" tinde să piardă teren. în
timpul Războiului din Coreea, de pildă, mulţi prizonieri ame
ricani supuşi acestei proceduri au fost determinaţi să accepte
convingeri antiamericane. Ba chiar au fost mii care voiau să
rămână în China comunistă, în loc să se întoarcă acasă.
Totuşi, după ce au fost repatriaţi, se pare că cei mai mulţi din
tre ci, dacă nu toţi, au revenit la convingerile anterioare.
Intervenţiile lui Erickson aveau toate şansele să conducă
la schimbări de natură asertivă, care generau, la rândul lor,
alte schimbări. Poate că acest lucru se întâmpla pentru că
toate aceste schimbări erau orientate în direcţia evoluţiei şi a
„deschiderii". Desigur, era de aşteptat ca ele să fie mai efi
ciente într-o cultură care susţine filozofia lui Erickson — că
individul este important, că el se poate perfecţiona şi că fie
care dintre noi are posibilităţi unice de dezvoltare.
Transformarea intrapsih ică

Aşa cum am menţionat, inconştientul nostru poate fi influ
enţat de un input pozitiv. Colaborarea cu un psihoterapeut ca
Erickson, care este tonic şi adept al schimbării, poate constitui
ea însăşi un input pozitiv. Adăugarea „povestirilor didactice"
întăreşte, îmbogăţeşte şi direcţionează acest input pozitiv.
Relatându-le, Erickson vine cu. informaţii noi, evocă sentimente
noi şi prescrie experienţe noi. Unui pacient care se zbate de ani

de zile într-o viziune despre viaţă îngustă şi împovărată de
vinovăţie îi poate fi prezentată, prin intermediul acestor po
vestiri, filozofia ericksoniană, care celebrează viaţa şi este tole
rantă. Aceste perspective ajung la el pe multe planuri, inclusiv
prin inconştient. Ele îi pot fi prezentate pacientului deopotrivă
în stare de veghe şi în stare de transă. Pacientul descoperă ast
fel că nu e nevoie să se bazeze doar pe propriile tipare de gân
dire, circulare şi fixe. El nu este nevoit „să se descurce" cu pro
pria filozofie limitată şi cu propriile tipare mentale limitate. In
parte şi prin intermediul acestor povestiri, el devine conştient de
posibilităţile noi, pe care este liber să le accepte sau să le res
pingă atât în plan conştient, cât şi inconştient.
Uneori, pacientul se va identifica cu un personaj dintr-o
povestire sau cu Erickson însuşi — maestrul care poate să
facă faţă cu succes provocărilor dificile. Astfel, ajunge să tră
iască un sentiment de împlinire. Acest sentiment de împlinire
îi permite să abordeze o situaţie cu mai multă încredere. Un
exemplu potrivit în acest sens îl constituie tratamentul dis-
funcţiiior sexuale, cum ar fi ejacularea precoce. Când un
pacient este capabil să trăiască experienţa satisfacţiei sexuale
în stare de transă hipnotică, terapeutul adaugă setului său de
amintiri personale sentimentul succesului şi aşteptarea legată
de succesele viitoare.
Desigur, nu toate povestirile lui Erickson, şi în mod cert
nu toate părţile din toate povestirile, îşi propun să adauge în
inconştient astfel de inputuri pozitive. Unele au scopul de a
răscoli şi de a aduce la suprafaţa conştienţei sentimente pre
cum cel al apatiei, al unui blocaj sau al Lipsei de sinceritate.
Ascultătorul este astfel nevoit să-şi sondeze resursele incon
ştiente pentru a îmbunătăţi situaţia. Sau poate să găsească
susţinere emoţională şi intelectuală într-o altă povestire erick
soniană.
Rememorarea unei singure fraze dintr-o povestire a lui
Erickson poate schimba starea de spirit a unei zile întregi.
Transform area inconştien tului 25
Asta mi s-a întâmplat mie însumi în timp ce mă plimbam pe

lângă o pajişte. Brusc, mi-a răsunat în minte propoziţia:
„Ştiaţi că fiecare fir de iarbă are o altă nuanţă de verde?“, şi
atunci rn-am uitat cu atenţie la iarbă. Într-adevăr, aşa era!
Toată ziua aceea m-am plimbat pe acolo cu ochii mult mai
deschişi decât de obicei.
Multe dintre povestirile lui Erickson par să implice inter
acţiuni şi chiar manipulări între oameni. S-ar putea crede că
el îi învaţă pe oameni cum să manipuleze alţi oameni. Or nu
aceasta este intenţia povestirilor, sau efectul lor, carc se mani
festa preponderent prin transformări interioare. Mulţi oameni
care au ascultat aceste povestiri descoperă că se comportă
mai liber şi mai creativ. Este evident că acest lucru se dato
rează transformărilor intrapsihice. Putem înţelege mai bine
aceste transformări dacă vedem povestirile şi personajele din
ele ca reprezentând structuri psihice interne. De pildă, părinţii
din povestiri pot reprezenta îndrumători, surse de dragoste şi
sprijin, ori surse de îndrumare iraţională. De multe ori, ei
reprezintă surse ale forţei coercitive iraţionale. Un copil dintr-o
povestire poate să reprezinte copilul din noi — lipsit de expe
rienţă, dornic să înveţe, dar neştiind cum, spontan, dar igno
rant, cu un repertoriu de comportamente şi reacţii limitat.
Când cititorul se transpune în acest copil, există şanse ca el să
se simtă plin de speranţă auzind cum copilul depăşeşte bloca
jele care îl împiedicau să evolueze şi să se simtă liber.
Unele transformări intrapsihice pot să fie determinate de
procesul de reparenting*. Erickson a folosit acest concept
într-un sens mai amplu decât Jacqui Lee Schiff în cartea sa
Transactional Analysis o f Psychosis. Erickson aplică terme
* Reparenting (căutarea unor părinţi noi) este o metodă terapeutică

ce-şi propune „să vindece copilul din noi“. Ea implică tratarea problemelor
cauzate de atitudinea extrem de critică a părinţilor sau de abuzurile sexuale
suferite de către copil din partea acestora şi recurge la o serie de strategii
care implică afirmarea de sine, exteriorizarea resentimentelor, iertarea de
sine şi eliberarea de povara ruşinii sau a vinovăţiei («. ir. ).
nul metodei sale de înlocuire a interdicţiilor „parentale" de

odinioară cu idei noi, pe care le induce prin intermediul su
gestiilor posthipnotice.
Aceste sugestii posthipnotice pot fi facilitate de o frază pe
care Erickson o includea adesea în inducţiile sale hipnotice:
„Şi vocea mea te va însoţi oriunde vei mcrgc.“ Această frază
i-a permis să menţină contactul eh pacientul aflat. în transă,
indiferent cât de profundă era regresia acestuia, servind toto
dată drept indiciu pentru sugestiile posthipnotice. O altă
expresie cu valoare de sugestie poate fi: „Vei vedea o pată de
culoare." Ulterior, la mult timp după şedinţa terapeutică, de
câte ori pacientul vedea o pată de culoare, era de aşteptat ca
el să reacţioneze la alte sugestii posthipnotice corelate cu su
gestia „petei de culoare". Aceste sugestii puteau să includă
interdicţii şi puncte de vedere, care erau apoi „auzite" (frec
vent prin vocea lui Erickson) ca vocea unui părinte, prin
introiecţie, sau a supraeului. Această introiecţie a vocii tera
peutului se poate manifesta în orice tip de psihoterapie, dar
este mai probabil să se producă atunci când pacientul se află
în transă hipnotică. O posibilă cxplicaţie pentru acest feno
men a fost dată de Lawrencc Kubie la o întrunire a Asociaţiei
Americane de Psihanaliză. Dr Kubie a observat că în transa
hipnotică diferenţa dintre psihoterapeut şi subiect este abo
lită. Subiectul aude vocea hipnotizatorului ca şi cum ar veni
dinlăuntrul capului său — ca pe vocea lui interioară. Acest
lucru era adevărat în cazul lui Erickson. Vocea lui devenea
voce ta, şi vocea lui te însoţea, oriunde te-ai fi aflat.
Evident, cea mai bună modalitate de a surprinde impactul
deplin al acestor povestiri ar fi să le prezentăm pe bandă
video sau cel puţin pe bandă audio. Oamenii ar înţelege mai
bine cât de importante erau la Erickson schimbările de voce,
pauzele, poziţia corpului şi semnalele nonverbale. Din păcate,
în momentul de faţă dispunem de puţine înregistrări video.
Iar acurateţea înregistrărilor audio lasă de dorit. Apariţia po
Transform area inconştientului 27
vestirilor în forma tipărită ne oferă însă avantajul eă ele devin

astfel mai uşor accesibile pentru a fi studiate şi analizate.
Interpretarea strategiilor terapeutice

ale lui Erickson
Rapoartele de caz ale lui Erickson par să prezinte adesea
soluţii magice, iar unii au manifestat o reacţie de neîncredere
faţă de ele. Alţii au impresia că sunt relatări fictive — scrise
şi prezentate într-o formă interesantă, dar totuşi fictive. Din
ce am observat personal privindu-1 pe Erickson în timp ce
lucra cu pacienţii, pot să confirm că cel puţin unele dintre
relatările sale nu sunt fictive. De fapt, cu sunt convins că toate
sunt reale şi că au fost publicate doar în vederea unei prezen
tări mai atrăgătoare şi poate mai spectaculoase decât se obiş
nuieşte în majoritatea rapoartelor clinice. Unele persoane,
care chiar cred că Erickson a reuşit să inducă transformări
reale şi spectaculoase în rândul pacienţilor, discipolilor şi al
altor terapeuţi, susţin totuşi că aceste rezultate au fost proba
bil obţinute datorită charismei specialc a lui Erickson, care nu
le putea fi transmisă altor terapeuţi. Totuşi, în ultima vreme,
s-au făcut încercări de a studia strategiile sale de comunicare
într-o manieră mai analitică.
în Uncommon Therapy, Jay Haley subliniază acest aspect
strategic. El a definit „terapia strategică" drept una în care
„terapeutul iniţiază ceea ce se petrece pe parcursul terapiei şi
concepe o abordare specifică pentru fiecare problemă". Haley
arată că Erickson nu foloseşte metaforele numai ca mijloc de
comunicare cu pacienţii, ci „intervine în metaforă pentru a
determina transformarea". El observă că Erickson evită inter
pretările, deoarece consideră că „interpretările tipice «de fineţe»
legate de ceea ce ne comunică subconştientul simplifică
lucrurile până la absurd, ca şi cum ai rezuma într-o frază o
piesă de teatru a lui Shakespeare". Haley a subliniat, de
asemenea, că printre caracteristicile principale ale terapiei
ericksoniene.se numără „încurajarea atitudinii de rezistenţa",

„furnizarea unei alternative mai proaste", „încurajarea unui
răspuns prin provocarea unor frustrări", „sădirea unor idei",
„amplificarea unei deviaţii" şi „prescrierea simptomului".
Bandler şi Grindcr, cu abordarea lor „neurolingvistică", au
interpretat maniera de comunicare cricksoniană până în cele
mai mici detalii. Ei au remarcat, do pildă, tendinţa lui Erickson
de a „marca" sugestiile pe care le inserează într-o povestire.
Această „marcare" se face, de exemplu, prin pauze, prin schim
barea poziţiei sau a tonului. Ea se poate realiza şi inserând
numele pacientului înainte de sugestia „marcată".
Emest Rossi, în Hypnotic Realities şi în Hypnotherapy, a
împărţit inducţiile hipnotice şi formele indirecte de sugestie
utilizate de Erickson în cinci etape: (1) captarea atenţiei;
(2) dezactivarea cadrelor de gândire şi a sistemelor de con
vingeri obişnuite; (3) explorarea inconştientului; (4) proce
sarea inconştientă şi (5) reacţia hipnotică. Fiecare etapă con
duce la următoarea. Rossi şi coautorul cărţii, Erickson însuşi,
şi-au denumit abordarea „metodă pentru utilizarea hipnotera-
piei". în cărţile menţionate, ca şi în lucrările lui Watzlawick,
The Language o f Change şi Change, se discută teza potrivit
căreia Erickson ar comunica folosindu-se de emisfera dreaptă
a creierului, cu tendinţa acesteia de a acţiona preponderent în
termenii proceselor primare, ai limbajului arhaic, ai emoţiilor,
spaţiului şi formei (i.e., imagini).
Jeffrcy Zeig, în cartca A Teaching Seminar with Milton H.
Erickson, menţionează câteva dintre avantajele folosirii anec
dotelor în terapie, după cum urmează: (1) anecdotele sunt
inofensive; (2) anecdotele obligă la reacţie; (3) anecdotele
promovează independenţa: individul trebuie să atribuie un
sens mesajului şi apoi să ajungă la o concluzie dedusă pe cont
propriu sau la o acţiune întreprinsă voluntar; (4) anecdotele
pot fi folosite pentru a depăşi rezistenţa naturală la schim
bare; (5) anecdotele pot fi folosite pentru a controla o relaţie;
(6) anecdotele modelează flexibilitatea; (7) anecdotele pot
T ransform area inconştientului 29
crea confuzie, încurajând reacţia hipnotică; (8) anecdotele

fixează o amintire — „ele conferă ideii prezentate un carac
ter memorabil".
Transpunerea p o ve stirilo r didactice în terapie

Una dintre cele mai importante şi mai utile strategii ale lui
Erickson s-ar putea numi „citirea minţii". Observând cu aten
ţie pacicntul şi oglindindu-i comportamentul şi reacţiile, Erickson
îi dă acestuia senzaţia că îi sunt citite gândurile şi că el îl
cunoaşte cu adevărat. Acest tip de „cunoaştere" conduce la o
relaţie foarte apropiată. „Raportul", care este imperios nece
sar în toate tipurile de psihoterapie, pare să se formeze mai
repede în terapia hipnotică decât în oricare alte forme de
psihoterapie. (în acest sens, este interesant faptul că Anton
Mesmer a fost primul care a folosit termenul „raport" cu refe
rire la terapie). Majoritatea terapeuţilor, indiferent de „şcoala"
din care provin, vor fi de acord că acest raport, „relaţia me-
dic-pacient“, are o importanţă covârşitoare. O relaţie terapeu
tică puternică îl face pc pacient să se simtă înţeles, în sigu
ranţă şi protejat. Având acest sprijin, el sc poate aventura
deopotrivă în universul lăuntric şi în cel exterior cu o mai
mare încredere şi mai pregătit să-şi asume riscuri.
Tipul dc „cunoaştere" la care ne referim aici este diferit de
modul obişnuit în care un terapeut analitic ajunge să aibă
cunoştinţe „despre" pacient. De fapt, pentru Erickson nu era
necesar să strângă prea multe informaţii despre trecutul unui
pacicnt sau chiar despre simptomele acestuia. Există o oare
care doză de adevăr în teoria conform căreia cunoaşterea sa
era una de tip „intuitiv", dar numai dacă înţelegem că intuiţia
lui Erickson se întemeia pe ani întregi de observare atentă şi
minuţioasă. Observaţiile lui aveau în vedere nu doar chestiuni
simple, precum mişcările corpului, respiraţia şi pulsul (detec
tabil în zona gâtului), ci şi reacţiile pacientului în timp ce
asculta o povestire. De exemplu, dacă pacientul se încorda
30 V O C E A . M E A T E VA ÎN S O Ţ I
într-un anumit moment al povestirii, era un indiciu că fusese

atins un punct important. Erickson putea apoi să recurgă la o
altă povestire sau s-o dezvolte pe cea în curs într-o manieră
care să amplifice reacţia pacientului. în felul acesta, povesti
rile nu au doar o funcţie terapeutică, ci şi una de diagnosticare.
Povestirile didactice au fost întotdeauna folosite şi trebuie
aplicate întotdeauna în corelaţie cu alte principii ale terapiei
cricksonienc. Printre aceste principii se numără cele menţio
nate de Haley, dar şi altele, cum ar fi prescrierea simptomului,
utilizarea rezistenţei şi reîncadrarea. Sunt prescrise diverse
activităţi, chiar sarcini dificile. Transformarea se produce ca
urmare a interacţiunii dintre aceste activităţi şi transferul psi
hic interior, în contextul unei relaţii strânse şi bazate pe încre
dere între medic şi pacient.
Aşa cum se afirmă în lucrarea Hypnotherapy, Erickson a
aplicat principiile de captare a atenţiei pacientului prin inter
mediul surprizei, şocului, îndoielii şi confuziei, alături de uti
lizarea din plin a implicaţiilor, întrebărilor, calambururilor şi
umorului. Fiecare povestire are o structură şi un subiect, ade
sea cu un final surprinzător. Povestirile converg spre un punct
culminant, urmat de un sentiment de uşurare sau de reuşită.
Folosirea povestirilor didactice demonstrează un principiu pc
care Erickson î-a conturat în Hypnotic Realities, şi anume:
,Când vă confruntaţi cu o problemă dificilă, daţi-i o repre
zentare interesantă. Ulterior, vă puteţi concentra asupra aces
tei reprezentări, ignorând eforturile istovitoare pe care le
implică." Mai întâi, identificaţi o reprezentare interesantă în
reacţiile şi simptomele pacientului. Selectaţi apoi una sau mai
multe povestiri care vă pun la dispoziţie mai întâi un model
analog reprezentărilor pacientului, apoi o reprezentare mai
bună. Sau, aşa cum îi spunea Erickson nurorii sale, „Cookie":
„Mai întâi, modelezi lumea pacientului. Apoi, modelezi lumea
pacientului conform modelului de viaţă." Următoarea pove
stire, „Plăcere perversă", ne oferă un exemplu în acest sens.
Transform area inconştientului 31
P lă c e re p e r v e r s ă
O femeie la vreo treizeci de ani a venit şi mi-a spus:
— Nu cred că vreţi să mă vedeţi.
l-am răspuns:
— Asta-i ceea ce presupuneţi dumneavoastră, vreţi să
auziţi şi varianta mea?
— Ei, bine, a continuat ea, nu merit atenţia dumneavoas
tră. Când aveam şase ani, tata m-a molestat sexual, şi de la
şase până la şaptesprezece ani m-a folosit ca obiect sexual, cu
regularitate, de mai multe ori pe săptămână. Şi de fiecare dată
când o facea, eu eram copleşită de frică. Eram paralizată de
spaimă. Mă simţeam murdară, inferioară, penibilă, ruşinată.
La şaptesprezece ani, m-am gândit că am suficientă forţă
ca să fug, am muncit şi m-am întreţinut singură până am ter
minat liceul, crezând că asta îmi va readuce respectul dc sine,
dar nu s-a întâmplat aşa. Apoi am sperat că o diplomă de
licenţă va reuşi să facă asta. M-am întreţinut singură la cole
giu. Mă simţeam ruşinată, inferioară, indecentă. Trăiam un
sentiment cumplit de dezamăgire. M-am gândit că, poate, o
diplomă de maşter îmi va da sentimentul de respect de sine,
dar n-a fost aşa. Şi, cât au durat colegiu), şi studiile postuni
versitare, mi s-au tot făcut propuneri indecente. Ceea ce
dovedea că nu meritam să mă bucur de respect de sine. Apoi
m-am gândit să mă înscriu la doctorat, dar bărbaţii continuau
sa-mi facă propuneri indecente. Atunci am renunţat şi am
devenit prostituată în toată regula. Numai că asta nu e deloc
bine. Iar un bărbat s-a oferit să mă lase să locuiesc cu el. Ei,
bine, am fost de acord, pentru că o femeie are nevoie de mân
care şi de un acoperiş deasupra capului.
Sexul a fost o experienţă cumplită. Un penis este atât de
dur şi pare aşa de ameninţător. Am ajuns iar paralizată de
spaimă şi pasivă. Şi a fost o experienţă dureroasă şi oribilă.
Bărbatul aceia s-a plictisit de mine, şi atunci am început să
trăiesc cu altul. Şi tot aşa, iar acum am venit 1a dumneavoas-
trâ. Mă simt ca un gunoi. Un penis în crecţie mă înspăimântă,

devin neajutorată, moale şi pasivă. Sunt atât de fericită când
bărbatul termină.
Cu toate acestea, trebuie să trăiesc mai departe. Trebuie
să-mi cumpăr haine. Trebuie să am un adăpost; numai că nu
merit toate astea.
l-am spus:
-— E o poveste tristă; dar partea cu adevărat tristă e că sun
teţi proastă! îmi spuneţi că vă temeţi de un penis îndrăzneţ, în
erecţie, întărit — ceea ce e o prostie! Ştiţi că aveţi vagin; şi eu
o ştiu. iar un vagin poate primi cel mai mare, mai îndrăzneţ şi
mai hotărât penis, transformându-1 apoi într-un obiect care
atârnă neajutorat.
Iar vaginul dumneavoastră poate găsi o plăcere perversă
în a-l reduce la nivelul unui obiect care atârnă neajutorat.
Schimbarca de expresie de pe faţa ei a fost remarcabilă.
Mi-a zis:
— O să mă întorc la Los Angeles, dar pot să trec iar pe la
dumneavoastră peste o lună?
— Desigur, i-am răspuns.
A revenit după o lună şi mi-a spus:
— Aţi avut dreptate! M-am culcat cu un bărbat şi am găsit
o plăcere perversă în a-l face să se simtă neajutorat. Nu mi-a
trebuit mult, şi mi-a plăcut la nebunie. Apoi am încercat cu
altul. S-a întâmplat acelaşi lucru. A urmat altul. Şi e de-a
dreptul încântător! Acum vreau să-mi iau doctoratul şi să mă
specializez în consiliere, iar între timp o să aştept să apară
bărbatul alături de care să vreau să trăiesc.
O făcusem proastă. Aşa îi captasem cu adevărat atenţia. Şi
apoi îi spusesem: „Plăcere perversă." Iar ea chiar nu putea
suferi bărbaţii. Dar eu folosisem şi cuvântul „plăcere".
T ransform area in co nştientu lui 33
Când Erickson mi-a relatat această povestire, eu am venit

cu următorul comentariu: „Felul în care ai descris penisul
aceia întărit l-a făcut să pară foarte atrăgător — şi provocator.
Fiindcă a fost vorba şi de seducţie verbală. E ca şi cum ai fi
penetrat-o verbal şi în imaginaţie."
Prima parte a povestirii, care se termină cu „nu merit toate
astea", reprezintă o modelare a lumii pacientului. Dacă această
povestire îi este spusă unei paciente care a încercat fară suc
ces să-şi depăşească ura de sine prin intermediul unor trans
formări exterioare (obţinerea titlurilor academice, făptui că
s-a lăsat folosită de oameni) şi dacă femeia este ameninţată de
un stimul fobie (reprezentat, de exemplu, de „un penis întărit,
ameninţător"), există şansa, cel puţin la nivel inconştient, ca
ea să recunoască existenţa unei asemănări între povestire şi
propriul său model despre lume.
Etapa a doua, „modelarea lumii pacientului conform mo
delului de viaţă", se realizează după ce Erickson reuşeşte să
capteze atenţia pacientului. Cu siguranţă, dacă auzim pe
cineva relatând această povestire, atenţia ne va fi atrasă de
introducerea spectaculoasă şi şocantă. Atenţia e garantată
prin folosirea unor cuvinte precum „vagin", „penis îndrăzneţ,
în erecţie, întărit" şi „proastă".
Modelarea conform modelului de viaţă nu se realizează
doar prin conţinutul sugestiilor ericksonienc, ci şi prin atitu
dinea lui relaxată şi plină de umor atunci când reformulează
şi reîncadrează problema şi prezintă apoi o modalitate reîn
cadrată de a lua în considerare comportamentul afişat de
pacientă, în încercarea acesteia de a „trăi". Problema — teama
de bărbaţi şi ura de sine — este reformulată prin enunţul:
„îmi spuneţi că vă temeţi de un penis îndrăzneţ, în erecţie,
întărit." Cuvântul „temeţi" îi concentrează frica, nu doar de
bărbaţi, ci şi de viaţă. 1 se spune categoric că această frică este
„prostească" (iar ea este obişnuită să se perceapă ca fiind
proastă). Propoziţia „Şi penisul acela îndrăzneţ, întărit poate
să vă penetreze vaginul" este o sugestie posthipnotică. Atunci
t.
34 V O C E A M E A T E V A Î N S O Ţ I ______________
când va fi urmată* îi va reaminti pacientei o perspectivă oare

cum maternă, ludică asupra penisului până nu demult ameninţă
tor — acel „penis îndrăzneţ, întărit" pe care Erickson l-a iro
nizat prin repetarea sintagmei.
Ultima etapă, una rafinată,, a reîncadrării pentru pacient
este exprimată prin enunţul: „Iar vaginul dumneavoastră poate
găsi o plăcere perversă în a-l reduce la nivelul unui obiect
care atârnă neajutorat."
Pentru cititor, etapa finală a modelării conform modelului
de viaţă o constituie hotărârea de a se vindeca, pe care, în
cazul de faţă, Erickson îi cere să o descrie. Când el sau alt
cineva spune această povestire, ni se induce speranţa că pro
blemele de acest fel se pot rezolva. Aşa cum am sugerat,
„problemele de acest fel" nu se limitează la aria dificultăţilor
sexuale cauzate de incest, ci pot să includă spaime fobice,
situaţii generatoare de anxietate sau probleme legate de aser-
tivitate. Metaforele din această povestire furnizează multe
„cârligc" de care pot fi prinse problemele ce ţin de asertivi-
tate, furie şi neajutorare.
„Plăcere perversă" este un excelent exemplu despre cum
poate fi folosită reîncadrarea pentru a transforma un senti
ment de neajutorare pasivă într-unul de control activ. Ea
demonstrează totodată modul în care reîncadrarea poate fi
utilizată pentru a ajuta pacientul să treacă în postura de „supe
rioritate". Deşi pacienta şi-a subliniat teama şi neajutorarea,
Erickson a înţeles că ea avea şi resentimente puternice la
adresa bărbaţilor. El a stabilit o legătură între aceste resenti
mente şi un potenţial sentiment de plăcere, şi a creat sintagma
foarte sugestivă „plăcere perversă".
După ce am citit accastă povestire, vom fi mai înclinaţi sa
ne recunoaştem resentimentele şi să ne asumăm responsabi
litatea? Vom fi în stare să ajungem până la forţele pe care le
simţim că exercită o presiune asupra noastră şi să ne bucurăm
de plăcerea procurată de preluarea controlului şi de neutra
lizarea lor?
T ransform area in co nştientu lui 35
Un terapeut care utilizează povestirile didactice ale lui

Erickson poate să experimenteze o diminuare a propriei sale
anxietăţi obişnuite. In felul acesta, el va putea să se concen
treze mai bine asupra problemei care i se prezintă — să-l
ajute pe pacient să fie mai deschis, să găsească soluţii origi
nale şi cadre de referinţă noi. Simplul fapt că deţine un reper
toriu de povestiri îi poate da terapeutului un sentiment de
control, de putere şi de competenţă. De asemenea, când
citeşte sau spune o povestire de-a lui Erickson, terapeutul
poate intra el însuşi în transă, fie în urma asocierilor pe care
le stabileşte între el şi Erickson, .fie datorită „efectului hip
notic" intrinsec al povestirii. în stare de transă, terapeutul nu
doar că va deveni mai puţin anxios,, ci va fi mai deschis faţă
de propriile asocieri inconştiente. Prin urmare, va putea să-1
ajute mai bine pe pacient să-şi domine anxietăţile, să-şi
exploreze potenţialul lăuntric şi să găsească modalităţi dife
rite de raportare la situaţie.
Am descoperit că cea mai bună metodă prin care un tera
peut poate selecta povestirile o constituie propriile sale aso
cieri libere. Nu mă refer doar la asocierile libere de tip cogni
tiv, ci şi la reacţiile corpului, la emoţii, percepţii şi, în mod
deosebit, la asocierile de imagini. Iată un exemplu despre
cum am folosit eu povestirile lui Erickson în tratarea a doi
pacienţi diferiţi.
Primul dintre ei, un evreu hasidic în vârstă de trcizcci de
ani, venise la mine trimis de soţia iui. Aceasta citise despre
tehnicile de tratament ale lui Erickson şi credca că puteam
să-l ajut pe soţul ei să-şi depăşească incapacitatea pe termen
lung de a se trezi la o oră rezonabilă. De când era elev în clasa
a zecea la Yeshiva, nu putuse niciodată să se trezească mai
devreme de ora 11 sau 12. Din această cauză, nu-şi putuse
păstra nicio slujbă, dar se adaptase destul de bine ritmului
unei afaceri familiale. Era căsătorit de aproximativ un an, iar
soţia lui considera incomod şi supărător faptul că trebuia să-şi
petreacă o oră zilnic încercând să-l trezească.
r
36 . V O C E A M E A T E VA Î N S O Ţ I ______________
în timpul primei noastre şedinţe, pacientul mi-a spus că

fusese hipnotizat de mai multe ori de un psihoterapcut renu
mit. Hipnoterapeutul era mulţumit că pacientul intra în transă,
dar pacientul nu era mulţumit. L-am supus unei proceduri
standard de inducere a transei hipnotice, folosind tehnicile de
levitaţie a braţelor şi de fixare a privirii. A fost capabil să
obţină atât închiderea ochilor, cât şi senzaţia de greutate în
braţ. însă la sfârşitul şedinţei a susţinut că nu era hipnotizat,
că fusese mai degrabă cooperant, cu toate că eu îl prevenisem
să nu încerce să fie cooperant. După această primă şedinţă,
mi-a dat un telefon. Mi-a spus că, atunci când soţia lui a auzit
despre procedura noastră hipnotică, s-a îndoit că ar fi destul
de „neobişnuită" pentru a fi considerată o tehnică erickso-
niană standard.
La a doua şedinţă, i-am spus imediat pacientului: „Am sta
bilit deja că nu puteţi fi hipnotizat într-o manieră de care dum
neavoastră să fiţi mulţumit, chiar dacă atât eu, cât şi celălalt
hipnoterapeut am crezut că am reuşit să vă hipnotizăm. Prin
urmare, n-o să mai pierdem timpul înccrcând să vă conving
că puteţi fi hipnotizat."
Pacientul a descris atunci istoricul unui caz despre care
citise împreună cu soţia sa: Erickson tratase un cuplu care
suferea de enurezis spunându-le ca, în fiecare seară, să înge
nuncheze pe pat şi să urineze intenţionat. Apoi să doarmă în
aşternuturile ude. Asta, susţinea pacicntul meu, însemna tera
pie „ericksoniană".
M-am lansat atunci într-o discuţie lungă şi fără şir despre
valoarea inconştientului, în timpul căreia pacientul s-a relaxat
în mod vizibil şi a închis ochii, părând să fi intrat în transă
hipnotică. Nu l-am chestionat în legătură cu profunzimea
transei. în timp ce vorbeam, am început să fac asocieri cu
povestirea despre cei doi enuretici, şi mi-am amintit de
comentariul pe care Erickson îl făcuse la sfârşitul altei pove
stiri. Iată ce spusese: „Vrei o tehnică imbatabilă ca să trăieşti
o viaţă lungă? Trezeşte-te în fiecare dimineaţă! Şi, ca să fii
T ransform area in con ştien tului 37
sigur că într-adevăr te trezeşti în fiecare dimineaţă, bea multe

lichide înainte de culcare, şi atunci vei f i nevoit să te trezeşti —
ca să mergi la baie să urinezi."
l-am relatat pacientului meu această povestire, după care
i-am sugerat să bea cel puţin un litru de lichid în fiecare seară,
cu o oră înainte de culcare şi, în decursul a două săptămâni,
să-şi amâne ora de culcare cu câte treizeci de minute. Până
atunci se culca în ju r de trei dimineaţa şi se trezea pe la 11,
înainte de prânz. I-am sugerat să înceapă să se culce pe la 2,
la 1:30, la 1 şi, în cele din urma, la miezul nopţii, când se
culca şi soţia lui. l-am mai spus să nu lâncezească în pat după
cc se trezeşte. Patul trebuie să fie asociat cu somnul sau cu
sexul. Dacă se trezea, trebuia să se dea jos din pat, să meargă
în living şi să citească ceva sau să se uite la televizor. Şi tre
buia să bea cel puţin un litru de lichid înainte să se culce.
L-am asigurat că astfel vezica lui sc va umple în şase până la
opt ore şi ca va f i nevoit să coboare din pat ca să urineze.
După ce urina, trebuia să facă un duş, terminând cu apă
rece, dacă era posibil. Apoi trebuia să se îmbrace, să ia micul
dejun şi să-şi vadă de treburi, fară să se mai întoarcă în pat.
Pacientul a obiectat, spunând că nu-i place să facă duş
dimineaţa, că preferă să facă seara. Am insistat, din nou, că de
acum încolo trebuia să facă duş dimineaţa — cel puţin până
rezolvam problema cu trezirea. Mi-a promis că aşa o să facă şi
că mă sună peste două sau trei săptămâni ca să-mi spună dacă
pianul a funcţionat sau nu. După două săptămâni, m-a sunat şi
mi-a zis că nu mai avea probleme cu somnul sau cu trezirea.
A doua zi, a venit la consultaţie o femeie inteligentă şi
rafinată care mă contactase iniţial ca s-o ajut să depăşească
problemele cauzate de o vezică dureros de inflamată, dar şi pe
cele legate de somn. La începutul şedinţei, nu mă gândeam în
mod conştient la problema vezicii inflamate. Ştiam că se pre
zentase în instanţă cu o săptămână înainte pentru a finaliza
procedurile de divorţ, dar părea destul de liniştită şi de veselă
când a intrat în cabinet. Ştiam că o interesau tehnicile tera-
pcuticc ale lui Erickson, aşa că i-am povestit experienţa pe

care o avusesem cu evreul hasidic. -
I-am povestit cum îl sfătuisem să bea apă înainte de cul
care şi am încheiat reproducând comentariului final al lui
Erickson când spusese povestirea: „Cu toţii înccpem să murim
chiar din clipa în care ne naştem. Unii o fac mai repede decât:
alţii. Tot ce putem face este să ne bucurăm de vi aţă. “
Pacienta mea a început să plângă în hohote. Am întrebat-o
dacă vrea să-mi spună de ce plânge. (Mă întrebam dacă, printr-o
asociere, avea legătură cu problemele ci urinare şi cu faptul că
eu vorbisem despre urinare.) Mi-a spus că referirea la moarte o
făcuse să simtă că viaţa ei se terminase. Convingerea aceasta
începuse să se formeze de ceva timp. Simţea că, în ciuda suc
cesului profesional şi a faptului că reuşise să crească şi să
cduce doi copii, nu mai avea niciun motiv să trăiască.
Ea atribuia acest sentiment faptului că părinţii ei nu divor
ţaseră, chiar dacă trăiau separat de când ca avea unsprezece
ani. Mama îi interzisese să păstreze legătura cu tatăl ei. Ar fi
fost considerat un semn de trădare faţă de mamă. în conse
cinţă, pacienta simţea că-i fusese refuzat dreptul de a rela-
ţiona cu tatăl. Avea sentimentul că, dacă părinţii ar fi divorţat,
ca ar fi fost liberă să-şi vadă tatăl. Tatăl ar fi avut dreptul să o
viziteze, şi aşa mai departe, iar legătura dintre ei nu s-ar fi
rupt. în felul acesta, ea asocia propriul divorţ cu actul de a-şi
elibera copiii. în acelaşi timp, simţea că viaţa ci se terminase,
odată ce făcuse acest lucru.
Asta m-a făcut să mă gândcsc la o altă povestire, pe care
i-am şi spus-o. După prima mea întâlnire cu Erickson, avu
sesem un vis. în vis, vizualizasem cuvintele: „Nu duci nimic
până la capăt, niciodată." Şapte ani mai târziu, în timp ce ascul
tam nişte înregistrări cu Erickson în Phoenix, am avut o reve
laţie: „Cine spune că trebuie să duci ceva până Ia capăt? Nimic
nu se termină cu adevărat atâta timp cât continuăm să trăim."
I-am relatat pacientei mele această povestire şi i-am su
gerat că ar putea să-şi conceapă viaţa ca o continuare a vieţii
T ransform are a inconş tien ttj Iui 39
părinţilor ci, iar viaţa copiilor săi ca pe o continuare a vieţii

ei. Şi procesul va continua atâta timp cât există viaţă pe
pământ. Acest gând i s-a părut dătător de speranţă.
Esenţial la această trecere în revistă destul de amplă a
două şedinţe, de terapie cu doi pacienţi diferiţi este că nu am
avut idei preconcepute atunci când am ales aceste povestiri,
ele au izvorât din propriile mele asocieri libere, care au fost
influenţate de experienţele mele de viaţă şi perfecţionate de
peste treizeci de ani de experienţă clinică. Totodată, este
important să subliniez că procesul respectiv s-a desfăşurat în
contextul unei bune relaţii terapeutice.
Pacienţii s-au oprit asupra acelor secvenţe care se aplicau
în cazul lor. Nu a fost vorba neapărat despre acele părţi pe
care eu mă aşteptasem să le aleagă. Dar s-au dovedit a fi utile.
Când folosim aceste povestiri, ca şi atunci când recurgem
la imaginaţie în general, există riscul ca experienţa imaginară
să devină un susbstitut pentru experienţa reală de viaţă. Dacă
cineva simte că a reuşit deja să-şi satisfacă necesităţile de trai,
nu are de ce sa sc mai dea jos din pat dimineaţa. Desigur,
atunci când un terapeut adoptă filozofia activismului, aşa
cum a făcut Erickson, el nu va încuraja niciodată un tip de
viaţă „dolce far niente". E puţin probabil ca persoanele care
îi ascultă povestirile să se retragă din viaţa activă.
Se întâmplă uneori ca pacienţii mei să observe că, deşi au
o experienţă captivantă în cabinetul terapeutului, fantazând şi
chiar imaginându-şi rezolvări ale conflictelor, nu există o
continuitate. Ei se plâng că „nu s~a produs nicio transformare
înăuntrul meu. După ce ies din cabinet nu fac nimic diferit
faţă de cum făceam înainte". în astfel de cazuri, câteodată
este mai bine pentru pacient dacă păstrează tăcerea şi mă lasă
să-i relatez în linişte o povestire ericksoniana. Poate să fie o
poveste lungă şi plictisitoare despre dezvoltarea în copilărie.
La sfârşitul şedinţei, pacientul va declara că nu i s-a părut la
fel de „bună“ ca şedinţele de până atunci şi va spune că pre
feră să fie mai activ. Poate să afirme că s-a plictisit. Atunci o
să-i explic că ceea ce încercăm noi să realizăm se petrece la

nivel inconştient, şi că nu contează ce face latura conştientă a
minţii lui. Ulterior, poate să îmi spună că în viaţa lui au apărut
schimbări majore. A devenit, de pildă, mai încrezător în sine
pe plan social, a stabilit o serie de contacte noi sau şi-a schim
bat locul de muncă. Cu alte cuvinte, activismul său se mani
festă în afara şedinţelor terapeutice. în timpul şedinţelor, eu
sunt cel care îşi asumă responsabilitatea în privinţa acţiunii.
Desigur, pot să existe pacienţi cărora nu le place să li sc
spună o povestire concepută de altcineva decât terapeutul lor.
S-ar putea să prefere o abordare mai personalizată. O serie de
cărţi, precum Therapeutic Metaphors a lui David Gordon,
inspirată de modul în care Erickson utiliza metaforele, vin în
ajutorul celor care doresc să folosească metoda generală
ericksoniană pentru a-şi crea metafore proprii.
Evident, este puţin probabil ca simpla citire sau relatare a
uneia sau a mai multora dintre aceste povestiri să determine
o schimbare. Este de aşteptat ca schimbarea să se producă
atunci când receptorul, şi poate chiar transmiţătorul (aşa cum
îl numesc eu pe terapeut), se află într-o stare de receptivitate.
Aşa cum am menţionat, această stare de receptivitate se reali
zează adesea cel mai uşor şi mai rapid prin inducerea unei
transe hipnotice. Relaţia terapeutică optimă nu constă în ceea
ce, în mod frecvent, se numeşte „transfer pozitiv". Dimpo
trivă, este una în care există un „raport" între terapeut şi
pacient. Numai atunci inconştientul pacientului şi cel al tera
peutului pot interacţiona optim. Dacă cineva citeşte aceste
povestiri în aşa-numita stare de veghe, s-ar putea să le res
pingă, considerându-le „clişee", „răsuflate" sau „interesante,
dar irelevante". în stare hipnotică însă, când tot ceea ce spune
terapeutul îşi intensifică semnificaţiile, o povestire sau chiar
un singur cuvânt dintr-o povestire pot să inducă o minimiori —
termenul Zen pentru iluminare.
C A P I T O L U L 2
Povestiri m otivationale
Erickson a folosit adesea descrieri ale dezvoltării din

prima copilărie — cum înveţi să-ţi recunoşti propria mână,
cum înveţi să stai în picioare, să mergi şi să vorbeşti — ca
modalitate de a construi simţul propriei evoluţii şi dezvoltări.
Când îmi spunea povestiri în care eram ghidat, să m ă întorc
spre cele mai timpurii lecţii, eram capabil — în stare de
transă— să retrăiesc efortul imens şi frustrarea care interve-
neau adesea în procesul de învăţare a unei noi sarcini sau
abilităţi. Eram totodată cât se poate de conştient de faptul că
reuşisem să învăţ aceste abilităţi. Puteam face fa ţă şi altor
provocări din viaţa mea prezentă.
Aşa cum afirmă Jay Haley în Uncommon Therapy,
Erickson avea o viziune extrem de clară asupra dezvoltării
normale. Asta nu înseamnă că el încerca să îi vâre p e toţi
indivizii în acelaşi tipar, ci considera că în fiecare există un
sâmbure de normalitate şi sănătate, ceva similar, poate, cu
ceea ce Haley numea „şinele adevărat“. Era conştient de
nenumăratele moduri în care evoluţia şi dezvoltarea pot f i
deformate şi îndrumate p e o cale greşită, dar simţea că sar
cina terapeutului este să readucă individul pe propriul său
,, drum adevărat “.
în acest sens, a spus o povestire despre un cal care rătă

cea prin curtea familiei, când era el tânăr Calul nu avea
niciun însemn. Erickson s-a oferit să ia. calul, şi să îl ducă
proprietarilor. Pentru asta, pur şi simplu l-a încălecat, l-a
condus până la drum, apoi l-a lăsat să hotărască încotro voia
să meargă. E l intervenea doar atunci când calul ieşea de pe
drum să pască iarbă sau când o lua peste câmp. Când, în cele
din urmă, calul a ajuns la curtea unui vecin care locuia la o
depărtare de câţiva kilometri, omul l-a întrebat pe Erickson:
„De unde ai ştiut că a. plecat de aici şi că e calul nostru? “
Erickson i-a răspuns: „Nu cu am ştiut — calul a ştiut. Eu
nu am fă cu t decât să-l ţin p e drum. “
Atunci când începem un curs de terapie sau unul didactic,
este foarte util să ne întoarcem la începutul drumului ade
vărat. Un astfel de exemplu apare în povestirea didactică a
lui Erickson numită. „Cum învăţăm să stăm în picioare“.
Cum în văţăm să stăm. în picioare

învăţăm foarte multe lucruri la un nivel conştient, apoi
uităm ce am învăţat şi folosim abilitatea respectivă. Vedeţi
voi, comparativ cu alţii, eu am avut un avantaj extraordinar.
Am suferit de poliomielită, eram complet paralizat, iar infla
maţi a era atât de puternică, încât îmi erau paralizate şi sim
ţurile. Puteam să-mi mişc ochii şi nu îmi fusese afectat auzul.
Mă simţeam foarte singur, să zac tot timpul în pat, incapabil
să mişc altceva decât globii oculari. Eram în carantină la
fermă, împreună cu şapte surori, un frate, mama, tata şi o
infirmieră. Ce puteam să fac ca să-mi trcacă timpul? Am
început să studiez oamenii şi mediul înconjurător. în scurt
timp, am aflat că surorile puteau să spună „nu“, dar să gân
dească „da“. Şi puteau să spună şi „da“, şi să gândească „nu“.
Puteau să-i ofere altei surori un măr, şi în acelaşi timp să îl
păstreze pentru ele. Atunci am început să studiez limbajul
nonverbai şi limbajul corpului.
Povestiri m otivaţionale 43
Aveam o surioară care tocmai începuse să înveţe să

meargă de-a buşilea. Iar eu trebuia să învăţ să mă ridic în
picioare şi să merg. Vă puteţi imagina cu câtă încordare pri
veam cum surioara mea depăşea faza mersului de-a buşilea şi
învăţa să se ridice în picioare. Voi nu ştiţi cum aţi învăţat să
vă ridicaţi în picioare. Nu ştiţi nici măcar cum aţi mers pe
picioarele voastre. Vă puteţi gândi că puteţi să mergeţi în
linie dreaptă cale de şase poşte — dacă nu există pietoni sau
trafic rutier. Nu ştiţi că nu puteaţi să mergeţi în linie dreaptă
în ritm constant.
Nu ştiţi ce anume faceţi atunci când mergeţi. Nu ştiţi cum
aţi învăţat să staţi în picioarc. Aţi învăţat întinzând mâna şi
trăgându-vă în sus. In felul acesta, mâinile voastre s-au încor
dat — şi, din întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi
greutatea în picioare. Este un lucru îngrozitor de complicat,
pentru că genunchii voştri tind să cedeze — iar dacă
genunchii rămân drepţi, cedează şoldurile. Atunci v-aţi încru
cişat picioarele. Şi nu puteaţi să vă ridicaţi în picioare pentru
că cedau şi genunchii, şi şoldurile. Aveaţi picioarele încru
cişate — şi în scurt timp aţi învăţat să vă luaţi avânt şi să staţi
în poziţie dreaptă — , şi vă trăgea.în sus, iar acum trebuie să
învăţaţi cum să vă ţineţi genunchii întinşi, întâi pe unul, apoi
pe celălalt, şi după ce învăţaţi asta, trebuie să învăţaţi cum să
va concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte. Apoi aţi des
coperit că trebuie să învăţaţi să vă concentraţi pentru a vă ţine
şoldurile drepte şi genunchii întinşi în acelaşi timp, şi picioa
rele depărtate! în sfârşit, acum puteaţi sta cu picioarele depăr
tate, sprijinindu-vă în mâini.
Apoi a urmat lecţia în trei etape. Vă distribuiţi greutatea pe
o mână şi pe ambele picioare, mâna aceasta nu vă susţine
deloc [E. ridică mâna stângă]. Fără îndoială, c o muncă grea —
să înveţi să stai drept, cu şoldurile drepte, cu genunchii
întinşi, picioarele depărtate, cu mâna aceasta [dreapta] apă
sând cu putere pe sol. Apoi descoperiţi cum să vă schimbaţi
echilibrul corpului. Vă schimbaţi echilibrul corpului întor
când capul, răsucind trupul. Trebuie să învăţaţi să vă coor

donaţi toate schimbările în echilibrul corpului atunci când vă
mişcaţi mâna, capul, umărul, trupul — după care trebuie să
învăţaţi toate astea din nou, pentru mâna cealaltă. Apoi
urmează sarcina teribil de grea de a învăţa să staţi cu ambele
mâini ridicate şi de a mişca mâinile în toate direcţiile,
bazându-vă pe solidele suprafeţe de sprijin ale celor două
picioare, pe care le ţineţi depărtate. Şi să vă menţineţi şoldu
rile drepte — şi genunchii drepţi, cu atenţia împărţită astfel
încât să aveţi sub control genunchii, şoldurile, braţul stâng,
braţul drept, capul, corpul. Şi, în sfârşit, după ce aţi dobândit
suficientă dexteritate, aţi încercat să vă balansaţi pe un singur
picior. O treabă fantastic de grea!
Cum vă controlaţi întregul corp, menţinându-vâ şoldurile
drepte, genunchii întinşi, simţind totodată mişcarea mâinilor,
mişcarea capului, mişcarea trupului? Apoi aţi dus un picior
înainte şi aţi schimbat centrul de greutate al corpului! Ge
nunchii vi s-au îndoit — şi iată-vă jos! V-aţi ridicat şi aţi
încercat din nou. în cele din urmă, aţi învăţat cum sa duceţi
un picior înainte, şi aţi făcut un pas, şi vi s-a părut că e bine.
Aşa că l-aţi repetat — era tare bine. A urmat al treilea pas —
cu acelaşi picior — , şi v-aţi răsturnat! A durat mult până aţi
alternat picioarele, dreptul, stângul, dreptul, stângul, şi tot aşa.
Acum puteaţi sa mişcaţi din braţe, să întoarceţi capul, să va
uitaţi în dreapta şi în stânga, şi totodată să mergeţi, fară să mai
fiţi deloc atenţi să vă ţineţi genunchii întinşi şi şoldurile drepte.
Erickson vrea să ne spună că un handicap poate constitui

un avantaj pentru o persoană, „un avantaj extraordinar,
comparativ cu alţii “. El ne arată că învăţarea este una dintre
cele mai bune form e de petrecere a timpului. Când este com
plet paralizat, el se întreabă: ,, Ce pot să fa c ca să-mi treacă
timpul? “ în acest sens, ne descrie cum şi-a dezvoltat puterea
de observaţie. Apoi ne povesteşte despre plăcerea de a învăţa
în continuare — de a învăţa lucrurile care în mod normal
sunt inconştiente — şi ne dă ca exemplu acţiunile şi mişcările

pe care le facem în mod inconştient în timp ce mergem pe
stradă.
Atunci când vorbeşte despre procesul efectiv de a învăţa
să stai în picioare, el accentuează conştienţă chinestezică, iar
ascultătorul se va concentra probabil asupra propriului simţ
chinestezic interior. Stângăcia, unui copilaş care încearcă să
se ridice, să-şi ţină picioarele depărtate şi aşa mai departe
este similară stângăciei p e care o resimţim cu toţii atunci
când încercăm să învăţăm ceva nou.
Descriindu-ne experienţele plauzibile prin care un bebe
luş poate trece atunci când învaţă să stea în picioare şi să
meargă singur, Erickson îl încurajează p e ascultător să
regreseze p â n ă la nivelul unui copil mic. De fapt, aproape
oricine ascultă această povestire va intra într-o stare hip
notică, însoţită de regresie. în povestire, se pune accent pe
învăţarea unei deprinderi fundamentale, la început în mod
conştient, şi pe transformarea ei în ceva inconştient. Când
această povestire este folosită pentru a induce hipnoza, ea
încurajează regresia şi manifestarea automatism elor. Este
interesant de remarcat că enunţurile cu sens negativ ale lui
Erickson (i e. „ v-aţi răsturnat") sunt la timpul trecut. El trece
la timpul prezent pentru a întipări sugestii pozitive („ vă
schimbaţi echilibrul corpului “).
Această povestire despre „setul de învăţături la o vârstă
fragedă" este utilă la începutul oricărui program terapeutic
pentru că aduce pacientul înapoi la o perioadă premergă
toare apariţiei problemelor de origine nervoasă, distrugând,
cel puţin temporar, seturile mentale fixe ale acestuia. De
asemenea, i. se reaminteşte astfel pacientului că învăţarea
este sau a fo st dificilă, dar că va reuşi să înveţe, dacă perse
verează. La urma urmei, el ştie c ă acum poate să meargă fără
niciun efort.
Erickson evidenţiază totodată fa p tu l că dispunem de
piesele de bază şi că vom duce cu noi aceste piese de bază în
viitor. Crescând la. q fermă, Erickson trebuia să semene pen

tru a recoltă ceva în viitor. în această, povestire, el aşază una
dintre piesele de bază pentru terapie, vorbind despre modul
în care învaţă oamenii. El fa ce în aşa fe l ca procesul învăţării
să nu fie ceva ameninţător, ci interesant. De asemenea, el
începe să accentueze punctele la care va reveni mereu în
povestirile sale, şi anume fa p tu l că cerceta, lucrurile cu foarte
mare atenţie. El a învăţat privindu-i pe alţii. Mesajul impli
cat este: „ Te afli aici ca să înveţi Erickson stimulând un
„set de învăţare “ — o deschidere fa ţă de învăţare. Paralizia
te fa ce neputincios, iar un pacient trebuie să fa c ă fa ţă unor
lucruri care îi provoacă neputinţă. Erickson transformă
această paralizie în ceva util. Era singur şi nu se putea baza
decât p e el însuşi, aşa că a început să-i observe p e alţii.
Când Erickson spune că una dintre surori putea să-i ofere
altei surori un măr şi, în acelaşi timp, să-l păstreze pentru ea,
el vrea să spună că el poate să ofere un măr — învăţarea —,
şi, în acelaşi timp, să-l păstreze pentru el? Sau că voi înşivă
puteţi să oferiţi ceva din voi şi, în acelaşi timp, să păstraţi o
parte pentru voi? E l nu oferă unul sau altul dintre aceste
mesaje, ci un mesaj construit p e mai multe niveluri. Iar mărul
ne face să ne gândim la Grădina Raiului — începutul, Face
rea Lumii.
„ Vă puteţi imagina cu câtă încordare priveam. “ Aici,
Erickson pune accent pe cuvântul „ imagina “. Desigur, acti
vitatea lui hipnotică se va desfăşura în acest mod, folosind
imaginile, imaginaţia. In acelaşi timp, el începe să inducă şi
să focalizeze atenţia ascultătorului.
J e ff Zeig a făcut următorul comentariu la această poves
tire: „Erickson avea capacitatea să se joace cu atenţia ta şi
să se joace cu propria lui atenţie. îşi spunea toate povestirile
chicotind. Era pus p e distracţie şi te invita şi pe tine să te joci.
Dacă nu voiai să te joci, era problema ta. El continua să te
invite, dar nu se supăra dacă îl refuzai. Noi ne aflăm încă la
suprafaţa lucrurilor. Am senzaţia că am reuşit să înţeleg
destul de bine procesul lui Erickson, dar dacă am discuta cu

el despre ceea ce face, am descoperi că suntem abia la supra
faţă sau poate la prim ul nivel aflat dincolo de suprafaţă. El
vedea cele două sau trei niveluri alunei când a prezentat sim
bolul unui măr. Poate se referea la „ Ce gândeşte un copil mic
despre un măr? “ sau ,, Ce faci cu un măr atunci când eşti
mic? “ Ii aduci un măr învăţătoarei. Şi el devenea un simbol
prin care încercai să te faci plăcut. Erickson înţelegea
inconştientul uman, deci ştia că, dacă prezentai acest tip de
cuvânt sau simbol, te puteai aştepta la aceste asocieri posi
bile. Privind persoana respectivă, îţi dădeai seama despre
asocierile pe care le face şi mergeai mai. departe. Acest gen
de profunzime este într-adevăr de neegalat. Nu ştii, prin
urmare, cum ai învăţat să te ridici în picioare. Dar dispui de
acea informaţie. “
Acesta era unul dintre principiile importante ale lui
Erickson — faptul că oamenii au, în propria lor istorie natu
rală, resursele de a rezolva problema, pentru care caută aju
torul. In această povestire, el le aminteşte oamenilor că dis
pun de resurse de care nu sunt deocamdată conştienţi.
Când foloseşte fraze de genul: „In fe lu l acesta mâinile
voastre s-au încordat — şi, din întâmplare, aţi descoperit că
puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare", aceasta este
modalitatea prin care el ne transmite ideea utilizării în tera
pie a „ întâmplărilor programate Pui pacientul într-o situa
ţie, iar el este determinat astfel să descopere lucruri — chiar
dacă nu o fa ce în mod conştient.
„Este ceva îngrozitor de complicat, pentru că genunchii
voştri tind să cedeze — iar dacă genunchii rămân drepţi,
cedează şoldurile. “ Aici, Erickson stim ulează subconştientul
prin cuvinte precum „drepţi“ şi. „ridicare în picioare''1'. Mai
târziu, când aceste cuvinte sau sintagme sunt introduse în
terapie, întregul set de învăţături şi atitudinea fa ţă de învă
ţare sunt evocate în mod automat.
r
B ăiatul moare până în zori

Am terminat liceul în iunie 1919. în august., am auzit cum
trei medici, în camera alăturată, îi spuneau mamei: „Băiatul
moare până în zori.“ [Erickson a suferit prima infecţie cu
poliomielită la vârsta de şaptesprezece ani.]
Fiind un copil normal, nu mi-a plăcut ce am auzit.
Medicul nostru de ţară chemase doi tipi din Chicago, în
calitate de specialişti, iar ci i-au spus mamei că „Băiatul
moare până în zori“.
Eram furios. Să-i spui unei mame că fiul ei moare până în
zori! E ceva cumplit!
După asta, mama a intrat la mine în cameră, albă la faţă.
Credea că delirez, fiindcă i-am cerut insistent să mute scrinul
cel mare, ca să fie la un unghi diferit lângă pat. L-a aşezat
lângă pat, într-o poziţie oarecare, dar eu am tot pus-o să-l
mute până m-am declarat mulţumit. Din cauza scrinului, nu
puteam să văd pe fereastră — şi afurisit să fiu dacă voiam să
mor fară să văd răsăritul de soare! Nu l-am văzut decât pe
jumătate. Am zăcut inconştient vreme de trei zile.
Nu i-am spus nimic mamei. Nici ea nu mi-a spus mie.
Erickson mi-a istorisit această întâmplare emoţionantă în

1970, când venisem la el să m ă ajute să-mi îmbunătăţesc
memoria numelor şi să-mi recuperez amintirile din copilărie.
Mi-am amintit imediat nişte lucruri din copilărie — despre
propria mea bătălie cu o boală febrilă, scarlatina. Insă do
rinţa mea de a-mi îmbunătăţi memoria numelor nu avea să se
realizeze. Abia mai târziu mi-am dat seama că el îmi sugera,
într-un mod indirect, să accept această limitare. Această
sugestie mi-a fost transmisă tot printr-o povestire, despre ce
spusese tatăl său la înmormântarea mamei lui.
„Şi, la înmormântarea mamei, tata a făcut următoarea
remarcă: «A fo st plăcut să petrec şaptezeci şi patru de ani
versări ale căsătoriei alături de aceeaşi persoană. A r f i fo st
şi mai plăcut dacă erau şaptezeci şi cinci, dar nu le poţi avea

pe toate.» “
Prin această povestire şi prin cea precedentă, el ne spune,
indirect, că suntem norocoşi să fim în viaţă.
Prin referirea la scrin şi la răsăritul de soare, ne trans
mitea una dintre prescripţiile lui preferate, să ne bucurăm de
viaţă, poate chiar s-o prelungim! „întotdeauna trebuie să
avem un scop real în viitorul apropiat. " în acest caz. scopul
său era să vadă răsăritul de soare. Desigur, înainte ca acest
scop să fie atins, era necesar să mute obstacolul. Cum
Erickson nu putea fa ce acest lucru, avea nevoie de ajutorul
mamei. Semnificativ este faptul că el nu i-a spus de ce voia să
mute scrinul. Nu întotdeauna este necesar să ne motivăm
acţiunile. Este însă necesar s ă avem scopuri — scopuri ime
diate şi care p o t fi realizate.
D ila ta tia
r
Erickson nu a afirmat niciodată că hipnoza ar avea efecte

miraculoase. A repetat însă în nenumărate rânduri că pose
dăm cu toţii puteri naturale pe care nu le utilizăm. Prin su
gestii adecvate, care să ne motiveze, şi sub îndrumarea potri
vită, aceste puteri p o t f i adesea valorificate şi folosite. Când
a spus povestirea care urmează, ca răspuns la întrebarea
„Este hipnoza utilă în tratarea cancerului? “, el se referea în
principal la utilitatea hipnozei pentru calmarea durerilor.
Exista o anumită implicaţie, potrivit căreia, împreună cu tra
tamentele convenţionale, ca intervenţia chirurgicală, hipnoza
ar putea mări şansele de supravieţuire ale pacientului.
Cred că se pot face multe. Preşedintele societăţii medicale

din acest stat a trimis la mine o femeie. O operase de cancer
uterin, apoi o operase de cancer la colon, de un alt tip.
Femeia rămăsese cu o contracţie a colonului inferior. Defe
carea era extrem de dureroasă, şi mergea la cabinetul acestui
50 V O C E A M B A T E VA Î N S O Ţ I ____________________
medic pentru o dilataţie lentă, gradată. Suferea nişte dureri

îngrozitoare. Medicul m-a întrebat: „Poţi s-o ajuţi pe această
femeie prin hipnoză? Nu vreau s-o operez şi a treia oară.“
Aşa că am utilizat o transă. I-am spus femeii că avusese
două cancere de tipuri diferite; iar acum suferea de o con
tracţie dureroasă a colonului inferior. Că avea dureri mari, iar
colonul trebuia dilatat. S-am spus>că dacă intra zilnic în pis
cină, arunca acolo o anvelopă de automobil şi se bucura de
confortul bazinului şi de apă, dilataţia avea să fie mult mai
puţin dureroasă.
Iar ea a făcut asta în fiecare zi. Medicul mi-a spus că diia-
taţia se producea mult mai repede, neobişnuit de repede. Mi-a
zis că femeia continua să se plângă de dureri, dar că tonul
vocii ei era altul După părerea lui, intensitatea durerii nu mai
era acceaşi.
Peste un an, femeia a venit la mine, m-a îmbrăţişat, m-a
sărutat şi mi-a spus că avea o viaţă minunată. Colonul i se
vindecase; doctorul îi spusese că are un colon normal. îi extir
pase tumoarea canceroasă. Nu mai recidivase.
Erickson ne sugerează că „dilataţia “ va. f i mult mai puţin

dureroasă dacă persoana implicată fa ce ceva — dacă ia o
anvelopă, şi intră în piscină. El stabileşte starea sufletească
pentru terapia care va urma, sugerându-i că acest lucru
poate f i realizat relativ uşor. De asemenea, sugerează că el se
va ,,produce mult mai repede, neobişnuit de repede “. Impli
caţia ultimă este că terapia va avea succes, aşa cum a avut
cu. această femeie, în ciuda faptului că ea suferea de o boală
care adesea conduce la deces. Pentru că instrucţiunile, în
acest caz un remediu simplu împotriva durerii, sunt date. sub
hipnoză, ele vor avea o mai mare putere decât dacă ar f i fo st
date în stare de veghe.
Este posibil ca Erickson să spună, acest tip de povestire
pentru a transmite un mesaj cuiva din grup despre care sim
ţea că era „constipat" emoţional sau mental. E l ar putea să
indice că mesajul a fo st intenţionat pentru persoana în speţă,

uităndu-se într-o direcţie şi îndreptându-şi vocea în altă
direcţie, sau schimbând tonul vocii atunci când era cu fa ţa
spre acea persoană, sau evitând să se uite spre respectiva
persoană.
D isputa
Un bărbat din Philadelphia, pe care l-am vindecat de
migrenă, i-a trimis la mine pe mătuşa şi pe unchiul lui. Mi-a
spus: „Ăştia doi se ceartă în fiecare zi, de când s-au căsătorit.
Şi sunt împreună de peste treizeci de ani.“
Cei doi au venit la mine. Le-am spus: „Nu v-a ajuns de
când vă certaţi? De ce nu începeţi să vă bucuraţi de viaţă?“ Şi
au avut o viaţa foarte plăcută. Iar mătuşa bărbatului respectiv
a încercat să o convingă pe sora ei să vină şi ea la mine, pen
tru că mama acestui bărbat era foarte nefericită.
In această po vestire, Erickson, în maniera indirectă care

îl caracterizează, răspunde criticilor care întreabă despre
evoluţia ulterioară a pacienţilor săi. Ne arată clar că trata
mentul migrenei a fo s t eficient, spunăndu-ne că,, bărbatul din
Philadelphia “ i-a trimis la el pe mătuşa şi pe unchiul lui. De
asemenea, e clar că şi situaţia acestor două persoane s-a
îmbunătăţit, întrucât mătuşa a simţit că Erickson putea să o
ajute şi p e sora ei. Erickson începe adesea să relateze un caz
referindu-se la un alt pacient care a fost tratat cu succes.
Această povestire ar putea f i spusă de Erickson atunci când
cineva din grup se certa în gând cu el sau cu sine însuşi. El
accentuează fraza: „Nu v-a ajuns de când vă certaţi?"
Este posibil ca această povestire să fie greu de crezut. O
prezint totuşi pentru fermecătoarea ei simplitate.
L-am rugat p e Erickson să ne spună mai multe despre
contextul în care fuseseră date aceste sugestii simple. Cât
timp durase p ână stabilise legătura? îi hipnotizase pe cei doi,

soţ şi soţie?
Ne-a răspuns: „Am folosit doar o transă în stare de veghe,
care a trecut apoi într-o transă uşoară. I-am întrebat: «Dar
de ce să nu vă bucuraţi de viaţă? Sunt peste treizeci de ani de
când vă tot certaţi. Eu cred că o căsnicie ar trebui să fie ceva
plăcut. Iar vouă nu v-au mai rămas prea mulţi ani ca să vă
bucuraţi de căsnicia voastră.» Iar ei au fo st capabili să apre
cieze acest lucru.
Prea mulţi terapeuţi consideră că ei trebuie să direcţio-
neze schimbarea şi să ajute pacientul să se schimbe. Terapia
e ca un bulgăre de zăpadă căruia îi dai drumul din vârful
unui. munte. Rostogolindu-se, se face din ce în ce mai mare şi
se transformă într-o avalanşă care ia form a acelui munte. “
C A P I T O L U L 3
Să avem în cred ere

în inconştient
în văţasem m ulte
La colegiul Oswego din New York, Estabrooks [un profe
sor de psihiatrie] mi-a spus atunci când m-am dus la el: „O să
te programez să ţii o convocare pentru profesori astă-seară.“
Urma să participe o mulţime de orăşeni, şi trebuia să fac o
groază de lucruri înainte să intru în amfiteatru, lucruri care nu
aveau nicio legătură cu prelegerea în sine. Cu toate acestea,
nu îmi făceam griji, pentru că ştiam că sunt în stare să vor
besc, şi ştiam că sunt: în stare să gândesc, şi ştiam că învăţa
sem muîte în decursul anilor.
In paragraful de mai sus şi în cele două care urmează,

Erickson modelează o atitudine de încredere în amintirile pe
termen lung şi în cunoştinţele stocate inconştient. E l sublini
ază faptul că inconştientul nostru este depozitarul aminti
rilor şi deprinderilor care p o t f i accesate după mulţi ani. îi
plăcea să-l citeze pe Will Rogers: „Nu ceea ce nu ştim ne
creează probleme. Ceea ce ştim că nu este aşa ne creează
probleme. “ La care Erickson obişnuia să adauge: „Lucru
rile p e care le ştim, dar nu ştim că le ştim, ne creează pro
bleme şi mai mari. “
Ninsoare slabă
în satul Lowell din Wisconsin, prima ninsoare din toamna
accca a căzut pe 12 noiembrie, pe la patru după-amiaza. Iar
copilul din banca a treia, de pe rândul al treilea, care stătea
chiar în dreptul ferestrei, se întreba: oare cât timp o să-mi mai
amintesc de asta?
Pur şi simplu, mă întrebam ...
Ştiam cu precizie... Ştiam că era 12 noiembrie, anul 1912.
Ninsese foarte puţin.
N a i~ va lu l
La fermă, aveam două cărţi — istoria Statelor Unite şi uri
dicţionar în ediţie completă. Am citit dicţionarul acela din
scoarţă în scoarţă, de mai multe ori. Şi aveam un vocabular
formidabil. Peste mulţi ani, când ţineam conferinţe în Montana,
un medie m-a invitat într-o seară la el acasă. Pe parcursul
şederii acolo, a venit la mine cu un obiect ciudat, în formă de
spirală, şi m-a întrebat:
— Ştii ce-i ăsta?
— Un colţ de narval.
Iar el mi-a zis:
— Eşti prima persoană care s-a uitat la obiectul ăsta şi l-a
recunoscut. Bunicul meu a fost vânător de balene şi a luat
colţul ăsta de la un narval. De atunci îl avem în familie. Iar eu
am păstrat întotdeauna tăccrea în ceea ce-l priveşte. îi las pe
oameni să-l examineze şi să se tot întrebe ce-o fi. Spune-mi,
tu cum ai ştiut că e un colţ de narval?
Şi atunci i-am răspuns:
— Când aveam cinci sau şase ani, am văzut o poză cu aşa
ceva într-un dicţionar în ediţie completă.
Să avem încredere în inconştient 55
O să vorbească
Multă lume îşi făcea griji pentru că împlinisem patru ani
şi încă nu vorbeam, şi aveam o surioară cu doi ani mai mică
decât mine care vorbea, şi mai vorbeşte şi acum, dar nu spune
nimic. Iar oamenii se necăjeau pentru că cu eram un băieţel
de patru ani care nu vorbea.
Mama le-a spus, liniştită: „Când va veni vremea, o să vor
bească/4
Această povestire evidenţiază convingerea iui Erickson că

ne putem baza pe inconştientul nostru care ne oferă răspun
surile potrivite la momentul potrivit. Când această povestire îi
este relatată unui pacient care abia începe să intre în transa
hipnotică, ea îl poate încuraja să aştepte răbdător până simte
nevoia să vorbească sau până când este capabil să dezvăluie
mesaje subconştiente într-o manieră nonverbală.
Scărpinatul porcilor
într-o vară, am vândut nişte cărţi ca să mă pot întreţine la
colegiu. Pe ia ora cinci, am intrat într-o fermă, l-am întrebat
pe fermier dacă nu vrea să cumpere cărţi, iar el mi-a răspuns:
— Tinere, eu nu citesc nimic. Nu am nevoie să citesc
nimic. Nu mă interesează decât porcii mei.
-— Cât hrăneşti porcii, pot să stau şi eu să vorbesc cu dum
neata? l-am întrebat.
— Cum să nu, tinere, dar asta n-o să te ajute deloc. Eu n-o
să-ţi dau atenţie; sunt ocupat să hrănesc porcii.
Prin urmare, am început să-i vorbesc despre cărţile mele.
Fiindcă şi cu crescusem ia o fermă, tară să-mi dau scama, am
luat. de pe jos două scândurele şi m-am apucat să scarpin
porcii pe spinare în timp ce vorbeam. Fermierul s-a uitat la
mine, s-a oprit şi mi-a zis:
— Cine ştie să scârpine un porc pe spinare, aşa cum Ie

place porcilor, este un tip pe care vreau să-l cunosc, Eşti invi
tatul meu la cină astă-seară, poţi să rămâi peste noapte aici,
pe gratis, şi îţi cumpăr şi cărţile alea. Ţie îţi plac porcii. Te
pricepi să-i scarpini aşa cum le placc lor să fie scărpinaţi.
Aici, Erickson povesteşte cum a acţionat, inconştient,

exact în maniera cea mai potrivită pentru a-şi atinge scopul —
în acest caz, pentru a-şi vinde cărţile. El accentuează faptul
c ă ,fă r ă să-şi dea seama “ a luat nişte beţe şi a scărpinat por
cul pe spinare în timp ce vorbea cu fermierul. Fermierul, în
mod subconştient, a reacţionat fa ţă de un om cu care simţea
că are ceva în comun.
Sigur că Erickson nu ne învaţă cum să vindem cărţi sau
cum să manipulăm oamenii. El a reuşit, într-un mod natural,
să stabilească o punte de legătură cu acest fermier, în parte
pentru că el însuşi crescuse la o fermă. Acţiunea care a avut
efect — scărpinatul porcului pe spinare — a putut f i expri
mată pentru că Erickson se exprima liber. E l îl îndeamnă pe
ascultător sa aibă încredere în propriul inconştient, aşa cum
el însuşi a avut încredere în inconştientul lui şi aşa. cum fer
mierul a avut încredere în inconştientul său atunci când i-a
răspuns astfel tânărului Erickson.
Această povestire ilustrează, totodată, principiul pe care
eu l-am numit „Alătură-tepacientului“.
Erickson mi-a spus această povestire în august 1979, când
l-am întrebat de ce m ă alesese pe mine să scriu cuvântul
înainte la cartea lui, Hypnotherapy. înainte să înceapă pove
stirea despre scărpinatul porcilor, îmi spusese: „Mi-a plăcut
de tine, şi i-ai dat nevestei mele o broască de aur. “ (Când îl
vizitasem prima dată pe Erickson, în 1970, m ă întorceam din
Los Angeles la New York cu o colecţie de şerpi, şopârle şi
broaşte, toate vii. îi dăruisem atunci o broască galbenă,
foarte frumoasă.)
A dezvoltat apoi subiectul: „Mi-ai fă cu t o impresie bună.

Mi-a plăcut de tine. Eşti natural. Eşti cinstit. Eşti profund.
Eşti inteligent şi ai fo s t în stare să te duci din New York până
la San Francisco sau L.A. numai fiin d că îţi plac broaştele!
Impresia p e care o las eu, judecând după camera în care ne
ajlăm — tipul ăsta e pasionat de gravuri. Impresia asta ar
trebui să o ai despre mine. Tipului ăstuia îi plac mult. gra
vurile. Nu e doar un individ care sta p e scaun şi câştigă bani
ca psihanalist. Are şi alte preocupări. Iar broaştele sunt cu
totul altceva decât psihanaliza, psihiatria, literatura, şi aşa
mai departe. Eşti interesat de lucruri din domenii diverse. “
După ce şi-a încheiat povestirea, şi-a evidenţiat punctul
de vedere privindu-m ă în ochi cu claritate şi blândeţe, şi mi-a
spus: „îmi place cum scarpini porcii. “ Am înţeles atunci că
avea încredere în inconştientul lui când îşi alegea colabora
torii, aşa cum proceda şi în privinţa altor decizii.
Şapte asteriscuri
Unul dintre subiecţii mei era o persoană cu totul deosebită
cu care am făcut multe experimente. Era psiholog. Avea un
titlu universitar de doctor şi era complet nehotărât în privinţa
propriului viitor. L-am folosit în cadrul unor experimente, şi
atunci a înţeles că are un inconştient. I-am împrumutat cărţile
mele de medicină şi a intrat la facultatea de medicină. în
ultimul an de studii, unul dintre profesorii de acolo, care îl
plăcea foarte mult, i-a spus :
— Arthur, cum crezi că ai să te descurci la examenul meu?
Şi Arthur i-a răspuns:
— N-o să am probleme la examenul dumneavoastră. Aveţi
doar zece întrebări, iar acestea sunt...
Şi a început să-i enumere toate cele zece întrebări.
Profesorul i-a zis:
— Ei, bine, tu ştii exact întrebările pe care vreau să le pun!

Ba chiar mi le-ai spus în ordinea în care le utilizez. Nu cumva
ai pătruns prin cfracţie în biroul meu şi mi-ai furat copia?
!ar Arthur i-a răspuns:
— Nu, pur şi simplu ştiam ce o să întrebaţi la un examen
de sfârşit de an.
La carc profesorul a replicat:
— Explicaţia ta nu mă mulţumeşte. Te duc la decan, sâ-i
spui şi lui.
Decanul a ascultat povestirea.
— Este adevărat, Arthur? Tu chiar ştii întrebările? l-a
chestionat el.
— Bineînţeles că ştiu întrebările. Am fost la cursurile dom
nului profesor şi i-am ascultat prelegerile, i-a răspuns Arthur.
Iar decanul i-a zis:
— Nu ştiu cum, dar bănuiesc că ai intrat în posesia copici.
Dacă nu reuşeşti să ne dovedeşti buna ta credinţă, mă văd
nevoit să-ţi interzic intrarea în examen, şi n-o să poţi absolvi
din cauza incorectitudinii.
— Vreţi o dovadă că eu ştiam, înaintea domnului profesor,
carc aveau să fie întrebările dumnealui. Puteţi să trimiteţi pe
cineva în cameră la mine să aducă aici caietul meu cu notiţele
pe care le-am luat la cursurilc dumnealui. O să observaţi că
anumite lucruri sunt însemnate cu asteriscuri. Veţi vedea că
„1“, şi „2“, şi „3“ sunt aplicate în mod diferit la acele „între
bări cu asteriscuri". Pentru că dumnealui obişnuieşte sa pună
doar zece întrebări, am ales zece notiţe cărora le-am acordat
câte şapte asteriscuri, pentru că acelea erau lucrurilc pe care
pusese un accent mai mare — atât în timpul anului, cât şi la
sfârşit de an.
Aşadar, au trimis pe cineva să aducă acel caiet şi au văzut
ca Arthur însemnase anumite notiţe cu un asterisc, pe unele
cu două, pe altele cu trei, cu patru, cu cinci, cu şase — dar
numai zece erau însemnate cu şapte asteriscuri. Şi astcriscu-
rile aveau câte o cifră, nu în ordine, de ia 1 ia 10. Cea din mij

loc era 1 şi, probabil, cea de sus era 9, şi aşa mai departe.
Atunci decanul a spus:
— Mu mai e nevoie să susţii examenul. Ai ascultat cu
multă atenţie şi ai auzit intonaţia specială cu care profesorul
a rostit acele elemente.
Când asculţi o prelegere şi eşti atent la importanţa pe care
profesorul o acordă anumitor subiecte, poţi să-ţi dai seama
care vor fi punctele pe care el le va include în examen. Arthur
era deosebit; avea un simţ al auzului extraordinar de dezvoltat
şi un remarcabil simţ al intensităţii sunetelor, aşa că întotdea
una ştia dinainte ce subiect va fi inclus în examen. Profesorul
se dădea de gol. Profesorii îţi spun ce anume este foarte
important şi vor întotdeauna ca studenţii să fie conştienţi de
această importanţă. Aveţi grijă să vă amintiţi acest subiect,
pentru că îl veţi avea Ia examen. Comunicarea este un lucru
foarte complicat. Expresia noastră facială, ochii noştri, felul
în care ne ţinem corpul, felul în care ne mişcăm corpul şi
extremităţile, felul în care ne mişcăm capul, modul în care ne
mişcăm anumiţi muşchi individuali — toate acestea ne dez
văluie foarte multe informaţii.
In această povestire, tânărul psiholog şi student la medi

cină a învăţat nu doar să aibă încredere în inconştientul lui,
ci şi să-şi dezvolte abilităţile de percepţie până la un nivel
extrem de avansat. D upă cum a spus Erickson: „Arthur era
cu totul deosebit. “ Desigur, cei mai mulţi dintre noi nu ne-am
dezvoltat abilităţile de percepţie într-o măsură aşa de mare.
Cu toate acestea, dacă ştim că acest lucru este posibil, putem
ji încurajaţi într-o direcţie similară, mai ales când primim
mesaje clare în visele sau în asocierile noastre.
Profesorul din această povestire le semnala studenţilor, în
mod inconştient, ce anume voia el ca ei să înveţe. Erickson ne
spune să ascultăm aceste semnale ale inconştientului nostru.
In povestire, studentul a fo st capabil să aducă până la nivelul
conştientei ceea ce aflase în mod inconştient. Ascultătorii şi

cititorii pot să răspundă însă la mesajele subliminale care le
sunt transmise de Erickson chiar dacă nu sunt conştienţi de
acest lucru. De fapt, el îi instruieşte să fa c ă asta..
în inducerea şi utilizarea transei, Erickson ne îndeamnă
să ne străduim să obţinem aceeaşi atitudine — de încredere
în inconştientul nostru. Face acest lucru şi în următoarea
explicaţie pentru terapeuţi:
Vedeţi voi, inducerea transei nu ar trebui să fie un lucru

extrem dc complicat. E suficient să transmiteţi încrcdere prin
vocea voastră. încrederea în capacitatca voastră de a induce
transa este lucrul cel mai important. Şi nu există om care să
nu intre în transă — chiar şi pacienţii foarte paranoici — dacă
aveţi foarte multă grijă. Eu nu recomand transa pentru pa
cienţii paranoici, pentru ca aceştia pot deveni paranoici şi în
stare de transă. Dar, experimental, am dovedit că toţi pacienţii
pot intra în stare de transă.
Este însă necesar să ştii că te afli în transă? Nu, nu este
necesar. Cât de profundă trebuie să fie transa? Orice transă
care arc un nivel suficient pentru a-i permite inconştientului
nostru să arunce o privire, o privire mentală la ceea ce se
petrece este de ajuns. Din acele priviri mentale şi din acea
înţelegere înveţi mult mai mult decât printr-un efort conştient.
Şi e bine să-ţi foloseşti mintea la nivel inconştient chiar şi
atunci când o utilizezi la nivel conştient.
C uriozitate
O femeie venea la colegiu ţinând tot timpul mâna stângă
peste gură. Vorbea în timpul orei de curs cu mâna stângă sub
nas, ca să nu i se vadă gura. Mergea pe stradă acoperindu-şi
gura cu mâna stângă. Mânca la restaurant ascunzându-şi gura
sub mâna stângă. Când vorbea la ore, mergea pe stradă, lua
Să avem încredere m inconştient 61
masa Ia restaurant, întotdeauna îşi acoperea gura cu mâna

stângă.
Lucrul ăsta mi-a stârnit interesul. Mi-am propus să mă
apropii de ea. Mi-a povestit, după multe îndemnuri din partea
mea, că la vârsta de zece ani trecuse prîntr-o experienţă îngro
zitoare. într-un accident de maşină, fusese aruncată prin par
briz. O experienţă înfricoşătoare pentru o fetiţă de zece ani.
Geamul parbrizului îi tăiase gura, iar capota maşinii era plină
de sânge. Tot sângele ăsta care o speriase pe fetiţa de zece ani
poate că nu a fost aşa de mult, dar ei aşa i se păruse. A cres
cut cu ideea că are o cicatrice groaznică la gură — şi de aceea
îşi acoperea gura cu mâna, fiindcă nu voia ca lumea să-i vadă
cicatricea aceea îngrozitoare.
I-am dat să citească o istorie a cosmetologiei şi a aflat
despre semnele de frumuseţe — semne în formă de semilună,
cerc, stea şi aşa mai departe. A citit cum o femeie poate să
aplice un semn de frumuseţe lângă trăsătura pe care ea o con
sideră atrăgătoare. Am facut-o să-mi deseneze câteva semne
de frumuseţe. Apoi am îndemnat-o, în intimitatea camerei ci,
să facă o copie în mărime naturală a cicatricei — s-a dovedit
a fi o stea în cinci colţuri, de mărimea unui semn de frumu
seţe. Dar ea o vedea în continuare ca fiind mai mare decât
întreaga faţă.
Atunci am convins-o să-şi dea întâlnire cu unul dintre stu
denţi. Trebuia să care două genţi grele, ca să aibă mâinile
ocupate, să nu le mai ducă la faţă. La această întâlnire, şi apoi
la următoarele, a descoperit că, dacă îi dădea voie băiatului să
o sămte la despărţire, el o săruta de fiecare dată pe partea de
gură unde era cicatricea. Chiar dacă gura ei avea două părţi,
băiatul o săruta de fiecare dată, fară excepţie, pe partea cu
cicatricea. S-a întâlnit cu un bărbat, dar nu a avut curaj să-l
lase sa o sărute înainte de a se despărţi. Al doilea bărbat a
sărutat-o pe partea dreaptă a gurii. La fel au făcut şi al doilea,
al treilea, al patrulea, ai cincilea şi al şaselea. Ce nu ştia
această femeie este că era curioasă şi, pentru că era curioasă,
62 V O C E A M E A T E VA ÎN S O Ţ I '____________
îşi înclina de fiecare dată capul spre stânga, aşa că bărbatul nu

putea s-o sărute decât pe partea dreaptă a gurii!
De câte ori povestesc istoria acestui caz, mă uit în jurul
meu. Ştiţi cu toţii ce este accea vorbire subliminală, dar nu
ştiţi despre auzul subliminal. Când povestesc istoria acestui
caz, absolut toate femeile strâng din buze — iar eu ştiu la ce
se gândesc. îl observi cu atenţie pe vecinul care a venit să
vadă bebeluşul. Te uiţi la buzele lui. Ştii exact când vecinul
acela va săruta bebeluşul.
Observând direcţia în care fa ta obişnuia să-şi încline capul

atunci când era curioasă în legătură cu un lucru, Erickson a
putut să prevadă că ea avea să-şi încline capul în acelaşi fe l
atunci când urma să fie sărutată. El ne învaţă importanţa
faptului de a folosi informaţiile care ne sunt dezvăluite incon
ştient de către pacient. Erickson a ajutat-o să descopere ceea
ce el descoperise deja, şi anume faptid că îşi înclina capul
atunci când devenea curioasă. Pentru a o ajuta să descopere
acest lucru, el a împiedicat-o să-şi folosească mecanismul de
apărare obişnuit, şi anume să-şi acopere cicatricea cu mâna
stângă. în acest fel, ea a putut, după ce mai mulţi bărbaţi au
sărutat-o p e partea cu cicatricea, să concluzioneze că această
cicatrice nu era chiar aşa de urâtă.
Erickson se foloseşte de un truc pe care iluzionista îl
cunosc foarte bine. El ne direcţionează atenţia într-un loc,
când ceea ce se petrece are loc, de fapt, altundeva. De pildă,
el ne fa ce să ne gândim: „De ce îşi acoperă ea gura. cu mâna
stângă?" In realitate, nu acest lucru este important. E l ob
servă felul în care ea îşi înclină capul, şi acesta este lucrul
care contează.
Profesorul Rodriguez
Eu intru în transă ca să fiu mai sensibil la intonaţiile şi
inflexiunile din vocea pacienţilor mei. Şi ca să pot auzi mai
bine, sa văd mai bine. Intru în transă şi uit de prezenţa celor

lalţi. Iar oamenii văd că sunt în transă.
Am avut un pacient, pe nume Rodriguez, profesor de psi
hiatrie în Peru. Mi-a scris că voia să facă psihoterapie cu
mine. îl cunoşteam după reputaţie. Ştiam că avea o educaţie
mult mai bună decât a mea. Ştiam că era mai ager la minte
decât eram eu. Dar el îmi cerea să-I primesc ca pacient.
Mă întrebam: „Cum o să fac faţă unui om mai inteligent,
mai educat, mai ager la minte decât m ine?“ Era un spaniol din
Castilia, şi extrem de arogant — arogant şi crud, obişnuit
să-şi insulte interlocutorul. L-am programat pentru ora două.
1-arn notat numele, adresa, starea civilă, tot ce era necesar
pentru statistică. Apoi mi-am ridicat privirea şi l-am întrebat:
„Cum vedeţi problema dumneavoastră?" Scaunul era gol.
M-am uitat Ia ceas. Nu era două. Era ora patru. Am obser
vat că aveam în faţă un dosar cu nişte foi în el. Atunci mi-am
dat seama că intrasem într-o transă hipnotica pentru a-i face
anamneza.
într-o altă zi, după vreo douăsprezece sau paisprezece ore
de terapie, Rodriguez a sărit de pe scaun şi a exclamat:
— Doctore Erickson, sunteţi în transă!
în momentul acela, m-am trezit şi i-am spus:
— Ştiţi că sunteţi mai ager decât mine şi mai inteligent,
mai spiritual, mult mai educat. Şi că sunteţi foarte arogant.
Simţeam că n-o să vă pot face faţă şi mă întrebam cum să fac
ca sa mă descurc. Abia după primul interviu mi-am dat seama
că inconştientul meu hotărâse să preia controlul. Ştiu că am
în dosar foi de hârtie, notiţe. încă nu le-am citit. C) să le citesc
azi, după ce plecaţi.
Rodriguez mi-a aruncat o privire furioasă, apoi m-a între
bat (arătând spre o fotografie):
— Sunt părinţii dumneavoastră?
— Da, i-am răspuns.
— Cu ce se ocupă tatăl?
— A fost fermier, acum e ia pensie.
La care Rodriguez mi-a aruncat, pe un ton dispreţuitor:

— Ţărani!
Ştiam că are foarte multe cunoştinţe din domeniul istoriei.
I-am spus:
— Da, ţărani. Dar, din câte ştiu, sângele ticăloşilor mei
strămoşi curge şi prin venele dumneavoastră.
Ştia că vikingii invadaseră întreaga Europă. După asta, s-a
făcut băiat cuminte. E nevoie ca mintea să proceseze rapid ca
să înţelegi că „sângele ticăloşilor mei strămoşi curge şi prin
venele dumneavoastră".
Ştiam că Rodriguez plecase din Anglia fără să-i plătească
lui Ernest: Joncs onorariul pentru şedinţele de psihanaliză.
Ştiam că plecase de la Universitatea Duke şi că lăsase în urmă
o mulţime de datorii. Aşa că, la începutul ultimei săptămâni,
i-am cerut lui Rodriguez să-mi spună numele tuturor oame
nilor importanţi pe care îi cunoştea. Le-am notat adresele. I-a
făcut plăcere să se dea mare în felul ăsta. Am scris tot ce mă
interesa, apoi l-am întrebat:
— Plătiţi cu cec sau în numerar?
— M-aţi păcălit, a zis el.
— Am considerat că este necesar. Am muncit pentru
aceşti bani.
Şi mi-am primit onorariul. Pentru care alt motiv aş fi vrut
să ştiu numele şi adresele tuturor prietenilor iui importanţi?
Ştia el prea bine ce e acela un şantaj.
Aceasta era una dintre povestirile preferate ale lui Erickson

pentru a ilustra valoarea p e care o are transa pentru tera
peut, aceasta permiţăndu-i să găsească modalitatea optimă
de a reacţiona eficient fa ţă de pacienţii săi. Această povestire
necesită un comentariu minim. Ea arată cât este de important
ca terapeutul să fie ,,pe fa z ă “ atunci când are de-a face cu un
pacient arogant. Erickson realizează acest lucru treptat, evi
denţiind la început punctele în care îi era inferior lui Rodriguez.
In acest fel, f aptul că el are ultimul cuvânt devine şi mai. efi-
cient. El ne transmite un submesaj. Deşi ne putem simţi „ infe

riori" fa ţă de o altă persoană, chiar necorespunzători, dacă
vom fora în inconştientul nostru, vom găsi resurse pentru a
echilibra situaţia sau pentru a ne ridica p e o poziţie supe
rioară. S-ar putea ca pentru asta să fie nevoie să îi aducem
la suprafaţă p e strămoşii noştri, aşa cum a fă cu t Erickson,
dar nu e nimic rău în asta. Erickson nu vrea să ne deposedeze
de calităţile şi resursele pe care le-am moştenit. El credea cu
tărie că trebuie să ne folosim de tot ceea ce avem — de toate
resursele noastre.
R ăţoiul Huey, răţoiu l D eivey şi răţoiu l Louie

Aveam de scris un paragraf foarte dificil. Am încercat din
răsputeri, dar nu reuşeam în niciun chip. Şi, într-o bună zi,
mi-am spus: „Ei, bine, am la dispoziţie două ore până vine
următorul pacient. Mă las pe spate, intru în transă, şi să
vedem ce are să-mi spună inconştientul în legătură cu para
graful acela dificil."
Am aşteptat până mai erau cam cincisprezece minute îna
inte să-ini vină pacientul şi, spre surprinderea mea, am văzut
că aveam pe genunchi o cutie pentru cărticele de benzi dese
nate destinate copiilor. Pe birou se aflau două teancuri de ast
fel de cărticele cu benzi desenate. Trebuia să apară pacientul,
aşa că am pus cărticelele la loc, în cutie, m-am dus în camera
cealaltă şi m-am ocupat de pacient.
Peste vreo două săptămâni, mi-am zis: „Ei, dar eu nu am
primit încă răspunsul în legătură cu paragraful accla“. Aveam
un pic de timp liber, aşa că am luat un creion şi imediat mi-au
venit în minte următoarele: „Şi răţoiul Donald i-a zis răţoiu-
lui Huey, rătuştei Dewey şi răţoiului Louie... şi m-am gân
dit, amuzat, că acele cărticele cu benzi desenate care îl au
drept erou pe răţoiul Donald stârnesc inteligenţa deopotrivă a
adulţilor şi a copiilor. Ele trebuie să fie succinte, clare şi sub-
tilc. Şi aşa am reuşit să scriu paragraful. Inconştientul meu a

ştiut unde să găsească un exemplu.
Aceasta este o altă povestire care evidenţiază valoarea

inconştientului atunci când avem de rezolvat o problemă.
Erickson mi-a istorisit această povestire atunci când l-am
rugat să-mi spună cum să-mi programez pacienţii mai bine şi
să scriu cu mai multă uşurinţă. E clar că ceea ce îmi spunea
el era. că trebuie să intru în transă, după ce m ă asigur că dis
pun de timpul necesar, aşa cum făcuse şi el, şi apoi să ascult
ce are să-mi spună inconştientul meu. Ceva mai târziu, i-am
urmat sfatul şi am găsit mai multe soluţii. Odată, când mă
blocasem şi nu reuşeam să mai scriu, mi-am autoindus o
transă hipnotică, dar mai întâi mi-am pus întrebarea: „ Cum
aş putea să depăşesc acest blocaj? “ Am observat că m ă fu r
nică dosul degetului, mare, partea laterală a degetului mijlo
ciu şi mijlocul degetului arătător. In scurt timp, mi-am dat
seama că aceste furnicături erau localizate exact acolo unde
aş f i ţinut un stilou. Mesajul pe care mi-l transmitea incon
ştientul meu era că trebuia să încep să scriu de mână, apoi să
trec la dictafon. Am fă cu t întocmai şi am reuşit să depăşesc
blocajul respectiv.
O plim bare pe stradă

Mergi pe stradă, la vârsta pe care o ai acum, încerci să
mergi întins, fară să te abaţi din drum, dar, întâmplător, îţi
este foame şi, din reflex, încetineşti pasul când îţi iese în calc
un restaurant. Dacă eşti femeie, poate că te îndrepţi automat
spre vitrina unui magazin de bijuterii. Dacă eşti sportiv, te
opreşti din reflex lângă vitrina unui magazin cu articole spor
tive. Dacă ţi-ai neglijat dantura şi ştii că ar cam trebui să-ţi
faci programare la dentist, dar nu ai chef, iuţeşti automat
pasul când treci pe lângă un cabinet stomatologic.
Mi-am găsit un loc de unde puteam să urmăresc femeile

tinere care treceau prin dreptul unei clădiri cu cabinete medi
cale. Dacă îşi modificau mersul într-un anumit fel, încetineau
pasul şi dădeau altfel din braţe, iar pe chip lc apărea o expre
sie de mare blândeţe când treceau pe lângă acea clădire, mă
duceam la ele şi le întrebam: „Primul test de graviditate pe
broaşte ori iepuri a ieşit pozitiv?" Fără să se gândească, ele
îmi răspundeau: „Primul, da, sau nădăjduiesc că da.“
O tânără şi-a modificat mersul, legănatul braţelor şi expresia
feţei. Se vedea că are o reacţie de frică! Trebuia să ai grijă — nu
era măritată!
Fiecare persoană, bătrână sau tânără, încetineşte pasul în
mod automat, de parcă aerul ar deveni dens şi greu de stră
puns. Ştiţi în faţa cărei clădiri? — o brutărie! Acel stimul
olfactiv puternic te încetineşte automat.
Aici ni se dă un alt exemplu care ilustrează faptul că, în

mare parte, comportamentul nostru este determinat în mod
inconştient. Erickson inserează, de asemenea, referinţe frec
vente la comportamentul ,,automat". Astfel, această pove
stire este utilă pentru a încuraja un pacient să-şi îngăduie să
răspundă automat în timpul unei transe hipnotice. Repetiţia
din povestire poate conduce foarte uşor la o transă hipnotică,
mai ales atunci când cuvintele sunt rostite ritmic.
Desigur, această povestire poate f i folosită şi pentru diag
nosticare. Putem urmări reacţia pacientului atunci când
menţionăm diverse elemente din povestire — magazinul de
bijuterii, magazinul cu articole sportive, cabinetul stomato
logic. îngrijorarea legată de graviditate poate apărea ca
reacţie la partea care se referă la teama tinerei că ar putea fi
însărcinată. Comentariul despre brutărie poate foarte uşor
să trimită un subiect la amintiri din prima copilărie, care
sunt asociate cu mirosul bucatelor pregătite la cuptor sau pe
maşina de gătit.
M-am întrebat de-ce Erickson a accentuat faptul că „fie

care persoană... încetineşte pasul în mod automat" când
trece pe lângă o brutărie. în cele din urmă, mi-am dat seama
că mesajul pe care m i-i transmitea era ,,încetineşte, Rosen".
El le spune tuturor celor care îl ascultă să încetinească şi
să-şi fa c ă timp pentru a învăţa şi a fa ce asocieri senzoriale.
D icteul au tom at
Sc cuvine să fim atenţi la fiecare mişcare. De multe ori,
scriind „da“, se poate răspunde la întrebări. O fată poate să
întrebe:
— Sunt cu adevărat îndrăgostită?
Iar eu o voi întreba:
— De cine crezi că eşti îndrăgostită?
— Păi, ar fi Bili, Jim, Pete şi George.
Şi atunci o întreb:
— De Bill?
Ea scrie „Da“.
— De George?
— Da.
— De Jim?
— Da.
— De Pete?
— Da
Dar dacă „da“-uî face o gaură, dacă creionul perforează
hârtia, atunci acela este băiatul. Dar ea nu vrea să ştie deo
camdată acest lucru.
Odată, la Universitatea Michigan, dr. Anderson ţinea o
conferinţă despre hipnoză în faţa celor din departamentul de
psihologie — a întregului departament. Dr. Anderson m-a
întrebat dacă voiam să fac o demonstraţie. I-am spus că nu
aveam un subiect şi că îmi trebuiau voluntari. A chemat mai
mulţi studenţi şi i-a întrebat dacă doreau să participe, şi au
acceptat destul de mulţi. Am ales o fată pe care o chema
Peggy. Printre altele, dr. Anderson voia să experimenteze

scrierea automată, l-am spus lui Peggy să se ducă la capătul
unei mese lungi; iar noi, toţi ceilalţi, am rămas la celălalt
capăt al mesei.
I-am indus o transă lui Peggy. Era conştientă că noi ne
aflam la un capăt al mesei lungi, iar ea, la celălalt.
A scris ceva automat. Apoi, tot automat, a împăturit hârtia
o dată, şi încă o dată, apoi a vârât-o în poşetă. Ea nu a obser
vat nimic din toate astea. Noi, ceilalţi, am observat. Am adus-o
din nou în transă şi i-am spus ca, după ce se trezea, să scrie
automat: „Este o zi frumoasă de iunie.“ Noi însă eram în aprilie.
A scris această propoziţie, iar când i-am arătat-o, mi-a zis
că nu ea a scris-o şi că nu era scrisul ei. Avea dreptate, nu era
scrisul ei.
In septembrie, m-a sunat dintr-o altă localitate, din Indiana,
şi mi-a spus:
— Azi mi s-a întâmplat un lucru ciudat, şi cred ca are
legătură cu dumneavoastră — aşa că o să vă povestesc despre
ce e vorba. Astăzi mi-am golit poşeta. Am găsit înăuntru o
bucăţică de hârtie. Am desfăcut-o, şi pe o parte scria, cu un
scris ciudat: „O să mă mărit cu Harold?“ Nu era scrisul meu.
Nu ştiu cum a ajuns hârtia asta la mine în poşetă. Dar am sen
zaţia că are legătură cu dumneavoastră. Iar singura mea legă
tură cu dumneavoastră a fost la acea conferinţă pe care aţi
ţinut-o în aprilie, la Universitatea Michigan. Puteţi să-mi
explicaţi prezenţa acelui bileţel?
— Am conferenţiat la acea universitate în aprilie, e ade
vărat, i-am spus. Erai cumva logodită şi urma să te căsătoreşti
în acea perioadă?
— O, da, eram logodită cu Bill.
— Aveai îndoieli în privinţa logodnei atunci? am întrebat-o.
— Nu, nu aveam.
— Ai avut vreodată îndoieli în privinţa logodnei cu Bill?
— O, în iunie m-am despărţit de Bill.
— Ce s-a întâmplat de atunci?
— O, în iulie m-am măritat cu un tip pe care îi cheamă

Haroid.
— De când timp îl cunoşteai pe Haroid?
— O, îl cunoşteam din vedere, îl ştiam cam din semestrul
al doilea, dar nu-1 întâlnisem niciodată. Nu 1-ain cunoscut
până când ne-am întâlnit din întâmplare, în iulie.
Atunci i-am spus:
— Ceea ce scria acolo, „O sa mărit cu Harold?“, a fost
scris de tine, în mod automat, în stare de transă. Subconştien
tul tău recunoştea deja că o să te desparţi de Bill şi că Haroid
era de fapt bărbatul care te atrăgea.
Subconştientul ei a ştiut, cu câteva luni mai devreme, că ca
avea să rupă logodna. împăturise bucata de hârtie pentru că, în
mod conştient, nu putea să accepte acel fapt în luna aprilie.
Prima dată când puneţi un pacient să facă un dicteu auto
mat, dacă nu reuşiţi să-l convingeţi că va fi protejat, îi va fi
greu să scrie liber, fiindcă intervine ceva personal din eul lui,
iar el nu este încă pregătit să accepte acest lucru. Deci dacă
vreţi să folosiţi dicteul automat, lăsaţi pacientul să spună:
„Nu pot“, şi învăţaţi-1 să-şi lase mâna să mâzgălească. Trep
tat, după mai multe mâzgâleii, va plasa informaţii secrete
într-o mâzgăleală care nu poate fi citită. După care va scrie
alte lucruri, cum ar fi: „E o zi frumoasă de iunie.“ Apoi poate
să se extindă şi să ofere informaţii personale. Odată, mi-au
trebuit şaisprezece ore ca să descifrez, cu multă greutate, o
scriere ilizibilă carc, în cele din urmă, mi-a spus o întreagă
poveste — cred că e în „The Collccted Papers".1
Chiar tensiunea scrierii poate să transmită un mesaj

important. A fost foarte relevant faptul că Erickson i-a su
gerat lui Peggy să scrie propoziţia ,,E o zi frum oasă de
iunie". Iunie a fo s t luna în care s-a despărţit de Bill, logod
1Advanced Techniques in Hypnosis and Psychotherapy, ed. Jay Haley

(New York, Grune şi Stratton, 1967).
nicul ei. Şi, desigur, tot iunie este luna pe care noi o asociem
cu nunţile.
Stări de transă în Bali

în 1937, când Margaret Mead, Jane Belo şi Gregory Bateson
s-au dus în Bali, scopul lor era sa studieze autohipnoza în cul
tura locală. în cultura balineza, să zicem că te duci ia piaţă. în
drum spre piaţă, balinezii pot să intre într-o transă profundă,
sa-şi facă târguielile, să se întoarcă şi să iasă din transă când
ajung acasă — sau să rămână în transă şi să se duca în vizită
la un vecin care nu este în transă, în timp ce ei îşi continuă
starea de transă. Autohipnoza face parte din viaţa lor de fie
care zi. Mead, Bateson şi Belo le-au studiat comportamentul
şi mi-au adus de acolo filme, ca să le examinez. Dr. Mead
voia să ştie dacă transa balinezilor era aceeaşi ca transa occi
dentalilor. Fata asta [Lucy, o studentă] a făcut mişcările de
orientare a corpului pe care le fac locuitorii din Bali, şi-a
strâns palmele, a vrut să se ridice pe vârfurile picioarelor, să
se familiarizeze din nou cu propriul corp. Toate astea sunt
caracteristice stării de transă.
Această povestire demonstrează că este posibil să-ţi vezi

de treburile zilnice, de pildă să fa ci cumpărături şi să te duci
în vizită la vecini, şi să fa c i toate astea în timp ce te afli în
transă. Nu este necesar să ai un comportament ieşit din
comun. La sfârşind povestirii, Erickson stabileşte o legătură
între transa din Bali şi cea din Occident, arătând că mişcările
de orientare a corpului pe care un terapeut (Lucy) le-a făcut
la el în cabinet sunt similare celor p e care balinezii le fa c
atunci când. ies din transă. Prin acest exemplu, plasat într-un
loc îndepărtat şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, exotic,
Erickson ne transmite două mesaje. Primul mesaj ne spune că
transa, este o experienţă obişnuită, prin care trecem cu toţii. Al
doilea, că transa este oarecum exotică şi are un farm ec al ei.
C A P I T O L U L 4
Sugestia indirectă
Povestirile din acest capitol demonstrează modul în care

Erickson aplică fenomenele hipnotice „tradiţionale", cum
sunt caracterul literal, regresia de vârstă şi distorsiunile tem
porale şi spaţiale. Ele ilustrează totodată contribuţia sa
unică în domeniul hipnoterapiei prin folosirea sugestiilor
indirecte. Abordarea lui indirectă este utilă în special atunci
când avem de-a fa ce cu ceea ce este îndeobşte numit „ rezis
tenţă" la hipnoză şi la terapie. De exemplu, în povestirea
„învingem rezistenţa prin învăluire", realitatea transei hip
notice îi este sugerată indirect unui medic neîncrezător şi
cârcotaş atunci când acesta este confruntat cu un alt subiect,
care se vedea clar că se află în transă. Pentru o înţelegere
aprofundată a sugestiei indirecte, cititorul este rugat să con
sulte lucrarea Hypnothcrapy, de Erickson şi Rossi.
Subiectul hipnotic înţelege ad litteram

Am primit o fată pentru o demonstraţie de transă profundă
şi fenomene ce ţin de transă pentru dr. Rossi. I-am spus fetei
să intre în transă profundă şi să ne întâlnim în mijlocul necu
noscutului.* Ea a deschis imediat ochii, în stare de transă, şi
mi-a spus pe un ton serios:
* ln the niiddle o f nowhere = expresie care se referă la un loc foarte

îndepărtat; textual: în mijlocul necunoscutului (n ir.).
Sugestia indirectă 73
— Ceva nu e deloc în regula!

Dr. Rossi nu ştia ce anume nu este în regulă — ea însă ştia.
Ce putea să nu fie în regulă dacă mă întâlnea pe un tărâm
necunoscut?
Nu există un mijloc ai necunoscutului! Este doar un spaţiu
gol.
Am rugat-o să închidă ochii şi am trezit-o din transă, apoi
i-am spus:
— Vreau să faci altceva pentru mine. Vreau să te întâlneşti
cu mine în spaţiul cosmic după ce intri în transă.
Fata a deschis ochii în stare de transă. Era evident că nu se
orienta în funcţie de cameră, de podea sau de vreun alt obiect
de acolo. Apoi i-am zis:
— Vezi acest prespapier din mâna mea? Aşază-1 în altă
poziţie.
Ce a făcut fata? Mi-a spus:
— Doctore Erickson, nu există decât trei poziţii. într-una
mă aflu eu, în alta sunteţi dumneavoastră, iar prespapierul e
în a treia. Acestea sunt singurele poziţii.
Subiectul hipnotic ascultă ad littcram, în sens strict.
Am trezit-o din nou şi i-am spus o anecdotă absurdă.
— Un cowboy călărea într-o zi şi a ajuns la un munte, care
era aşa de înalt, încât a trebuit să se uite de două ori ca să-i vadă
vârful. S-a uitat în sus cât a putut de departe. Apoi s-a uitat a
doua oară, pornind din locul în carc se oprise prima dată.
Am adus-o în stare de transă şi i-am spus:
— Când deschizi ochii, vreau să-mi vezi palmele, dar nu
şi dincolo de ele. Apleacă-te în faţă şi uită-te.
Mi-a zis:
— Roz şi cenuşiu. Asta sunt palmele dumneavoastră, doc
tore Erickson, dar unde sunteţi dumneavoastră? Vă văd pal
mele, dar nu aveţi încheieturi. Şi, doctore Erickson, e ceva în
neregulă rău de tot cu ceea ce văd. Palmele dumneavoastră
sunt bidimensionale, iar eu ştiu că ar trebui să fie tridimen
sionale.
Când ne ocupăm de hipnoză, nu trebuie să uităm nicio

clipă că inconştientul nostru acordă semnificaţii foarte speci
fice cuvintelor. De-a lungul vieţii, aţi învăţat tot felul de
lucruri, aţi transferat acele cunoştinţe în inconştient şi aţi
folosit, în mod automat, rezultatele finale legate de ceea ce aţi
învăţat. Aţi învăţat să vorbiţi şi a existat o perioadă în carc aţi
crezut că „ve-pa“ era vreau apă. Via luat mult timp până aţi
descoperit că „ve-pa“ nu c vreau apă; de aceea, trece mult
timp până când pacienţii, ca adulţi, ajung să înţeleagă, după
ce le explicăm cu foarte mare grijă, că „există un limbaj pe
care nu îl înţelegeţi — deşi a fost o vreme când îl înţelegeaţi“.
Erickson evidenţiază faptul că un subiect hipnotic răs

punde ad litteram la sugestii şi, totodată, el insistă asupra,
faptului că lucrurile pe care le învăţăm inconştient nu rămân
fixe, ci la ele se adaugă noi învăţăminte. „De-a lungul vieţii,
aţi învăţat tot fe lu l de lucruri, aţi transferat acele cunoştinţe
în subconştient şi aţi folosit, în mod automat, rezultatele
finale legate de ceea ce aţi învăţat. “ Erickson sugerează că
dumneavoastră, cititorii, veţi transfera către subconştient
învăţămintele extrase din povestirile sale didactice şi veţi
folosi rezultatul fin a l în mod automat.
Portocale
O pacientă s-a dus ia farmacie cu o reţetă pentru ulei de
ricin. Când i-a întins reţeta farmacistului, femeia i-a spus că
uleiul de ricin îi provoca greţuri. După ce ajungea acasă, tre
buia să ia uleiul de ricin şi avea să i se facă rău de la stomac.
Iar farmacistul i-a zis:
— Cât vă prepar eu uleiul de ricin, nu vreţi un pahar cu
suc proaspăt de portocale?
Doamna a remarcat că sucul proaspăt de portocale avea un
gust oarecum diferit de ce ştia ca. După ce şi-a băut paharul,
a întrebat:
— E gata reţeta?
— Aţi luat deja uleiul de ricin, vi l-am pus în sucul dc por
tocale, i-a răspuns farmacistul.
Peste câteva zile, femeia a observat un panou publicitar
care făcea reclamă portocalelor Sunkist; i s-a făcut râu de la
stomac. A intrat într-un restaurant, a văzut nişte portocale şi i
s-a făcut greaţă. Nu putea să meargă la cumpărături pentru
mama ei dacă în magazinul respectiv se vindeau şi portocale.
Şi a fost nevoită să renunţe la multe dintre hainele ei de
culoare portocalie. S-a ajuns până acolo încât era suficient să
audă cuvântul „portocală", şi imediat i se facea rău de la
stomac, după care începea o durere de cap foarte puternică.
Am făcut în aşa fel ca ea să fie invitată la o petrecere care
se organiza la spital, pentru că doamna era prietenă cu unul
dintre medicii de acolo. Am aranjat lucrurile cu respectivul
medic. Prin urmare, ia acea petrecere, el mi-a cerut să fac o
demonstraţie de hipnoză, aşa că am hipnotizat o persoană,
apoi alta. în cele din urmă, doamna în cauză s-a oferit sa-mi
fie subiect pentru hipnoză.
în stare de transă, i-am indus o regresie până la vârsta de
trei ani, cu mult înainte de episodul cu uleiul de ricin. Era
într-o transă profundă de somnambulism şi avea halucinaţii
negative şi pozitive. Gazda i-a întrebat pe cei prezenţi dacă
doreau suc de portocale. A adus un coş plin cu portocale, le-a
stors, apoi s-a aşeza! lângă doamna respectivă. Am sporovăit
despre una, despre alta. Am făcut în aşa fel încât ea să-l vadă,
să-i vorbească. Şi am băut cu toţii suc de portocale. Mai
târziu, când am trezit-o, avea în gură un gust nedefinit, dar
plăcut. Seara, în drum spre casă, a trecut pe lângă acel panou
publicitar şi şi-a spus: „Ciudat, panoul ăsta nu-mi mai pro
voacă greaţă. “
Iar de atunci încolo a început să bea suc de portocale şi
să-şi poarte îmbrăcămintea portocalie. Peste un timp, şi-a
spus: „Nu-mi mai amintesc când a început să-mi fie greaţă la
vederea portocalelor, dar acum nu mi se mai face rău. Mă
întreb care o fi fost motivul? Nu-mi pot aduce am inte când

s-a întâm plat/4
Simpla reorientarc în timp a unei persoane rezolvase pro
blema. Daca ţi-e frică de înălţime şi nu eşti capabil să escala
dezi vârful Squaw, cum procedez cu? Te dezorientez în timp,
chiar dacă pentru asta e nevoie să mă întorc în urm ă cu zece
sau doisprezece ani. Ieşi la o plimbare, ca şi cum ai fi mai
tânăr cu optsprezece ani, când poate că nu aveai acea fobie.
Urci muntele respectiv, ca să vezi ce e de partea cealaltă.
Sau, dacă nu pot să fac asta cu tine, îţi dezorientez per
cepţia lucrurilor astfel încât muntele să arate ca un teren plat,
un spaţiu neted, ca o brazdă de pământ reavăn pe care poţi
să-l ari din nou. E o înaintare dificilă. Tu urci muntele şi dai
vina pe arătură. Reuşeşti să ajungi de partea cealaltă a mun
telui. După care eu te ajut să-ţi rccapcţi treptat orientarea.
într-o zi călduroasă de vară, în somn, poţi să mergi să pati
nezi pe gheaţă. Şi poţi să cinezi în New Orleans, San Francisco
sau Honolulu. Poţi să pilotezi un avion, să conduci o maşină,
să te întâlneşti cu tot felul de prieteni, şi în tot timpul ăsta să
dormi profund în patul tău.
Vă daţi seama că fiecare pacient a avut astfel de expe
rienţe, aşa că, în stare de transă, puteţi sugera că un vis poate
să se transforme într-o senzaţie de realitate hipnotică. Transa
nu face decât să vă permită să manevraţi toate învăţămintele
pe care le-aţi acumulat deja. De multe ori, noi nu luăm în
scamă învăţămintele pe carc le-am acumulat.
Să învingem rezistenţa prin învăluire

în povestirea care urmează, Erickson demonstrează o
modalitate foarte eficientă de a anihila rezistenţa la hipnoză.
Prima oară când am practicat hipnoza în Phoenix, m-a

sunat un medic care dorea să-şi facă o programare. Tonul
vocii lui m-a avertizat: „Nu-i a bună. îmi cere să îl aduc în
stare de transă." L-am programat pentru a doua zi. A intrat în

cabinet şi mi-a zis:
— Acum, hipnotizează-mă.
Nu mi-a ieşit, pentru că am folosit un număr foarte mare
de tehnici, în aşa fel încât să fiu sigur că ele nu vor funcţiona.
Apoi i-am spus:
— Vă rog să mă scuzaţi o clipă; m-am dus în bucătărie,
unde lucra o studentă de-a mea de la Arizona State University.
Şi i-am spus:
— Il.se, am la mine în cabinet un pacient foarte recalci
trant, care opune rezistenţă. O să-ţi induc o transă, o transă de
somnarnbulism.
M-am întors în birou însoţit de lise şi i-am ridicat braţul
pentru a demonstra catalepsia. Apoi i-am zis:
— lise, du-te lângă bărbatul acela. Vreau să stai aşa până
când îl aduci în stare de transă. Revin peste cincisprezece
minute.
Domnul respectiv îşi direcţionase deja rezistenţa către
mine. Cum să opui rezistenţă unei persoane deja hipnotizate,
care începe să te hipnotizeze ea pe tine?
Când am revenit, el se afla într-o transă profundă.
Te învârti în jurul rezistenţei. Evoci toată rezistenţa de
care eşti în stare în scaunul acela, iar pe ea o pui să stea pe
scaunul acesta. Ea îşi lasă rezistenţa acolo, şi nu mai mani
festă deloc rezistenţă atunci când ajunge la scaunul acesta.
Când Erickson vorbeşte despre ,,direcţionarea rezisten

ţei el aplică acelaşi principiu p e care îl foloseşte când
„direcţionează“ ori „plasează“ un simptom într-o anumită
poziţie geografică. De exemplu, îl va pune p e un pacient să
experimenteze toată forţa fobiei sale fa ţă de avioane într-un
scaun. Apoi va direcţiona pacientul să ,, experimenteze cu
adevărat fobia în acel scaun “ şi apoi să „ o lase în acel scaun “.
Implicaţia este că el nu o va experimenta altundeva — ci
doar în scaunul acela.
Medicul din această povestire şi-a direcţionat rezistenţa

la hipnoză către Erickson. Prin urmare, el nu era rezistent
fa ţă de alţii — cu siguranţă nu fa ţă de o persoană care evi
dent se afla într-o transă cataleptică.
Cactuşi
r
De obicei, trimit pacienţii alcoolici la Asociaţia Alcooli

cilor Anonimi, pentru că ca poate să-i ajute mai bine decât
mine. Odată, a venit la mine un alcoolic care mi-a spus:
— Bunicii mei au fost toţi alcoolici; părinţii mei au fost
alcoolici; părinţii soţiei mele au fost alcoolici; soţia mea este
alcoolică, iar eu am avut delirium tremens de unsprezece ori.
M-am săturat să fiu alcoolic. Fratele meu este şi el alcoolic,
înţeleg că pentru dumneavoastră este o treabă teribil de grea.
Ce credeţi că puteţi face ca să mă ajutaţi?
L-am întrebat cu ce se ocupă.
— Când sunt treaz, lucrez ia un ziar. iar alcoolul este un
risc profesional acolo.
l-am spus:
— In regulă, vreţi să vă ajut — cu acest lung şir de antece
dente. Ceea ce o să vă sugerez acum n-o să vă pară corect. Vă
duceţi în Grădina Botanică. Vă uitaţi la toţi cactuşii dc acolo
şi vă minunaţi cum de pot cactuşii să trăiască trei ani tară apă,
fără ploaie. Şi vă gândiţi temeinic.
Peste mai mulţi ani, în cabinet a intrat o tânără care mi-a zis:
— Doctore Erickson, m-aţi cunoscut când aveam trei ani.
M-am mutat în California la vârsta de trei ani. Acum locuiesc în
Phoenix şi am venit să văd ce fel de om sunteţi — cum arătaţi.
— Uitaţi-vă bine, apoi sunt curios să aflu de ce vreţi să mă
priviţi, i-am spus.
Mi-a răspuns:
— Un om care trimite un alcoolic la Grădina Botanică ca
să privească plantele de acolo şi să înveţe cum să se descurce
fără alcool, şi lucrul ăsta funcţionează, este unul pe carc vreau
să-î văd! Mama şi tata nu au mai băut de când l-aţi trimis pe

tata acolo.
— Ce face tata acum?
— Lucrează la o revistă. A renunţat la slujba de la ziar.
Zice că, dacă lucrezi la un ziar, alcoolismul e un risc profe
sional.
A fost un mod frumos de a vindeca un alcoolic. Să-l faci
să respecte cactuşii care supravieţuiesc trei ani fără ploaie.
Poţi să vorbeşti despre manuale. Astăzi înveţi asta şi asta.
Mâine înveţi altceva. Lumea spune despre tine că faci cutare
sau cutarc lucru. Dar important este să priveşti pacientul pen
tru a înţelege ce fel de om — bărbat sau femeie — este, apoi
să te ocupi de el într-un mod care se potriveşte problemei lui
sau a ei, problemei lor unice.
Această povestire este un minunat exemplu de sugestie

indirectă, aplicată simbolic.
C om petiţie
Am avut un pacient care venise din Philadelphia. L-a adus
un doctor. M-am uitat ia acel pacient şi ştiu că nu mai văzu
sem niciodată o persoană cu o fire atât de competitivă. Era în
stare să se ia la întrecere cu tine pe oricc subiect şi avea o
afacere foarte competitivă. Era mereu la pândă pentru a nu
rata nicio ocazie de a concura.
1-arn spus:
— Aveţi dureri de cap, migrene, care pur şi simplu vă
omoară în fiecare zi. Le aveţi de nouă ani. De trei ani faceţi
tratament zilnic pentru dureri de cap cu accst medic în care
aveţi încredere, Dar nu aţi progresat deloc. Acum dumnealui
v-a adus la mine, ca să lucrez cu dumneavoastră. Eu nu o să
lucrez cu dumneavoastră, dar am să fac următorul lucru. Aşe-
zaţi-vă mâinile pe genunchi şi vedeţi care mână vi se ridică
spre faţă mai întâi, mâna stângă sau mâna dreaptă.
Şi a urmat o adevărată competiţie între mâinile pacientu

lui — ceva fenomenal! A durat cam o jumătate de oră până
când una dintre mâini a reuşit să câştige.
în clipa când mâna îi atingea faţa, i-am spus:
— Tensiunea se află în muşchi, şi dumneavoastră aduceţi
această tensiune în mâini în timpul competiţiei dintre ele.
Nu i-a plăcut să simtă acea tensiune.
— Dacă vreţi să aveţi dureri de cap, de ce să nu aveţi o
durere de cap fără ca muşchii gâtului şi ai umerilor dumnea
voastră să intre în competiţie? Nu cred că vreţi o durere de
cap şi nu vreţi nici ca muşchii gâtului şi ai umerilor să intre
în competiţie. Aş dori să vă fac să înţelegeţi ce este relaxarea
musculară, lăsându-vă mâinile să concureze în a fi relaxate.
Aşadar, i-am dat o lecţie despre tensiune şi relaxare. Şi de
atunci nu a mai avut dureri de cap. Asta s-a întâmplat acum
şase sau opt ani.
Aici, Ericlcson ilustrează principiul de a întâlni pacientul

în propriul său cadru de referinţă. El a utilizat tendinţa com
petitivă a pacientului şi, în cele din urmă, l-a ajutat s ă trans
fere acest spirit de competiţie într-o direcţie mai constructivă.
Desigur, orice competitivitate cu Erickson a fo st redirecţio-
natăspre competitivitatea interioară a pacientului. Prin urmare,
nu a existat nicio rezistenţă la hipnoză sau la sugestiile tera
peutice prezentate de Erickson.
Vise umede
O femeie înaintase actele pentru divorţ din cauză că deve
nise indiferentă din punct de vedere sexual, lucru care îl de
ranja foarte tare pe soţul ci. Nu suporta să trăiască alături de
o femeie care nu reacţionează.
Apoi, femeia a avut mai mulţi iubiţi. Acum trăia cu un băr
bat care era despărţit de soţie — o viaţă îngrozitor de sordidă.
El dorea să o aibă ca amantă. Pentru el, pe primul loc erau
copiii, pe al doilea, soţia, pe a! treilea, amanta. Iar ea nu reac

ţiona în niciun fel.
Bărbatul în cauză era un tip înstărit. I-a dat femeii multe
lucruri care ei îi plăceau. Iar ea spunea:
— Sunt rece ca gheaţa. Nu am nicio senzaţie. Pentru mine
e o chestie mecanică.
l-am indus o transă şi i-am cxplicat cum învaţă băieţii să
recunoască diferite senzaţii din penisul lor — când e flasc,
erect pe sfert, erect pe jumătate, când are o erecţie completă. Ce
simt când se produce detumescenţa. Ce simt când ejaculează.
Şi i-am explicat în amănunt cum e cu visele umede la băieţi.
I-am spus:
— Pentru fiecare băiat, jumătate dintre strămoşi sunt femei.
Şi ce poate să facă un băiat poate să facă şi o fată. Aşa că şi
tu poţi să ai un vis umed noaptea. De fapt, poţi să ai un vis
umed oricând vrei tu. în timpul zilei, vezi un bărbat chipeş.
De ce să nu ai un astfel dc vis atunci? El nu trebuie să ştie
despre asta. Tu însă poţi să ştii.
— E un gând care îmi stârneşte curiozitatea, mi-a spus ea.
Am observat că devenise neobişnuit de calmă. Faţa i se
înroşise.
Mi-a zis:
— Doctore Erickson, tocmai rn-aţi ajutat să am primul
orgasm din viaţa mea. Vă mulţumesc foarte mult.
Am primit mai multe scrisori de la ea. Se despărţise de
iubitul care se separase de soţie. Acum era cu un tânăr de
vârsta ei, interesat de căsătorie. Iar viaţa ei sexuală cu acest
bărbat era absolut minunată. Avea de fiecare dată orgasm,
uneori chiar două sau trei.
Cât despre ideea că toţi băieţii au vise umede, motivul este
că un individ învaţă să se masturbeze folosindu-şi mâinile.
Pentru a se maturiza, el trebuie să funcţioneze sexual fără
să-şi folosească mâinile. Astfel încât inconştientul său îi pune
la dispoziţie, prin intermediul viselor, un obiect sexual.
De ce i-am descris masturbarea băieţilor şi nu pe cea a

fetelor? Pentru că, dacă îi descriam Un băiat şj nu vorbeam
despre ea, atunci putea să înţeleagă. Apoi, după ce a înţeles,
i-am spus: „O fată poate să aibă şi ca vise umede, iar jum ă
tate dintre strămoşii fiecărui băiat sunt femei.“
Erickson arată, aparent fă r ă , rost, că „Pentru fiecare

băiat, jum ătate dintre strămoşi sunt femei De fapt, el îi
spune acestei paciente că poate să înveţe din experienţa pe
care el i-a descris-o, chiar dacă a fo st vorba despre băieţi.
Remarcăm nu doar că indiferenţa sexuală a pacientei a
fo st vindecată, ci şi că efectul s-a extins în alte comparti
mente ale vieţii ei, prin fa p tu l că şi-a ales un partener mai
potrivit. Să mai îndrăznească cineva să minimalizeze hip
noza, pretinzând că ar „vindeca doar sim ptom ul“!
Această, povestire este un alt exemplu bun privind utili
tatea sugestiei indirecte pentru a induce vindecarea simpto
mului.
Simularea unei transe

Să îi induci lui Dolly o transă nu era deloc uşor. Pur şi sim
plu nu putea să intre într-o transă profundă, l-am oferit o su
gestie care îi transmitea mesajul că putea „să înveţe să intre
în transă“.
Apoi i-am povestit despre experienţa prin carc trecuse un
subiect hipnotic, o femeie, în Albuquerque. Un profesor care
lucrase cu ea în cadrul unui experiment hipnotic mi-a spus:
„Am încercat din răsputeri să-i inducem o transă profundă,
dar ca chiar nu poate să facă acest lucru.“
Aşadar, am făcut-o pe pacientă să creadă că intrase în
transă, l-am spus să deschidă ochii şi doar să fie capabilă
să-mi vadă mâna. Apoi i-am spus că vederea ei periferică
urma să se îngusteze până se limita la mâna mea. Şi că există
alte patru zone senzoriale. în scurt timp, era sigură că putea
să vadă doar mâna mea, fără birou, fară mine, fără scaun.
Apoi am scos-o din acea stare şi i-am indus obişnuita ei
transa uşoară, după care am adus-o din nou într-o transă pro
fundă. A simulat încă o dată o transă profundă, până când
transa chiar a devenit reală.
Dolly a ascultat povestirea aceasta. A simulat şi ea o transă
profundă — până când transa a devenit reală.
Uneori, se întâmpla ca persoane din publicul care îl

asculta p e Erickson spunând această povestire să intre şi ele
în transă profundă. Am indicat câteva dintre expresiile „ mar
cate In acele puncte, Erickson îşi schimba tonul vocii şi
încetinea ritmul vorbirii. Aceste expresii primeau apoi un
răspuns, ca şi cum ar f i fo st sugestii directe — „Tu vei vedea
doar mâna mea.“
Când am pacienţi care nu reuşesc să intre în transă, le
vorbesc adesea despre cercetările recente, care demonstrează
că persoanele care simulează o transă hipnotică vor obţine
aceleaşi rezultate ca şi cele care sunt „de-adevăratelea" în
transă. Aşa cum vedem în această povestire, un individ poate
simula o transă uşoară sau o transă profundă. Erickson ne
oferă indicaţii descriind câteva dintre fenom enele unei transe
profunde — cum ar f i ,,halucinaţiile negative“ (incapacitatea
de a vedea biroul, restul corpului său ori scaunul).
O auzi?
La un workshop, o femeie s-a oferit voluntar să fie su
biect. A spus că lucraseră cu ca multe persoane, ore întregi,
dar nicio sugestie nu avusese efect.
Am început prin a o chestiona un pic despre ea însăşi. Era
franţuzoaică. Mi-a spus cum se numea mâncarea ei preferată,
mi-a vorbit despre un restaurant franţuzesc din New Orleans,
care îi plăcea ei, despre cât de mult iubea muzica. Mi-a
descris muzica.
Atunci când a văzut că o ascultam, şi-a întors capul şi a

început să asculte , cu cealaltă ureche. Auzea cu urechea
stângă. Aşa că mi-am închis urechea dreaptă.
l-am spus:
— O auzi şi tu? Este foarte slabă? Mă întreb cât de departe
o fi orchestra aceea. Se parc că se apropie.
Nu a trecut mult şi s-a trezit că nu sc mai putea abţine să
nu bată ritmul muzicii.
Atunci am întrebat-o:
— E un violonist în orchestră sau sunt doi?
Erau doi. A arătat spre tipul care cânta la saxofon. în con
cluzie, ne-am distrat.
Mă întrebam dacă orchestra ajunsese la sfârşitul acelei
bucăţi muzicale şi dacă instrumentiştii îşi deschideau parti
turile pregătindu-se să cânte un alt gen de muzică. Doamna a
auzit cum au fost interpretate toate piesele ei preferate.
Hipnoza se realizează cel mai bine dacă ne gândim la anu
mite fenomene. îl asculţi vorbind pe un bâlbâit şi nu te poţi
abţine să nu pronunţi tu însuţi cuvintele. Formezi tu însuţi
cuvintele, ca să-l ajuţi.
Acesta este un mod mult mai elegant de a sugera haluci

naţii auditive decât cel obişnuit, în care hipnotizatorul spune:
„ Vei auzi... “ Erickson evidenţiază încă o dată tendinţa oame
nilor de a ajuta o altă persoană. Astfel, când se arată el
însuşi aproape capabil să audă orchestra, pacienta îl ajută
auzind-o ea însăşi.
B oli de piele
O doctoriţă din Est m-a sunat odată şi mi-a spus:
— Fiul meu este student la Harvard şi suferă de o acnee
foarte urâtă. îl puteţi trata prin hipnoză?
I-am răspuns:
— Da. Dar de ce sa vă mai deranjaţi să-l aduceţi aici? Ce

planuri aveţi pentru vacanţa de Crăciun?
— De obicei, îmi iau liber de la clinică şi mă duc în Sun
Valiey la schi.
I-am zis:
— Ei, bine, de Crăciunul ăsta, de ce nu-1 luaţi şi pe băiat?
Găsiţi o cabană şi scoateţi toate oglinzile din ea. Puteţi lua
masa în cabană, dar să aveţi oglinda pentru machiaj în buzu
narul poşetei.
Şi-au petrecut vremea schiind, fară ca băiatul să vadă o
singură oglindă. Acneea i s-a curăţat în decurs de două săp
tămâni.
Deci acneea poate fi vindecată dacă nu ai oglinzi prin
preajmă. Urticaria de pe faţă sau eczemele dispar de multe ori
în acelaşi fel.
O altă pacientă, care avea pe ambele mâini negi foarte
inestetici, a venit la mine. Avea negi şi pe faţă, mulţi. Mi-a zis
că voia să scape de ei prin hipnoză. Dacă aveţi ceva cunoş
tinţe de medicină, ştiţi că negii sunt cauzaţi de un virus şi că
sunt sensibili la schimbările tensiunii arteriale.
I-am spus femeii să-şi înmoaie picioarele mai întâi în apă
rece ca gheaţa, apoi în apă fierbinte, cât suportă, şi din nou în
apă rece ca gheaţa. Trebuia să facă asta de trei ori pe zi, până
se enerva atât de tare, încât ar fi dat orice numai să nu mai fie
nevoită să recurgă la aşa ceva. După ce scăpa de negi, putea
să uite de înmuiatul picioarelor.
Era destul de enervant să-şi întrerupă treburile zilnice pen
tru a-şi ţine picioarele în apă şi să facă asta după un program
bine stabilit.
Peste trei ani, doamna în cauză a venit la mine să-i tratez
fiul. Am întrebat-o despre negi.
— Ce negi? s-a mirat ea.
— Aţi venit la mine, acum vreo trei ani, ca să vă tratez
negii de pe mâini şi de pe faţă, i-am zis.
— Probabil că .mă confundaţi cu o altă persoană, mi-a

replicat ea.
Ţinuse cont de sugestia mea. îşi înmuiase picioarele în apă
câteva luni, lucru pe care mi l-a confirmat soţul ei. După care
treaba asta a dezgustat-o aşa de tare, încât a uitat de înmuiatul
picioarelor, dar şi de negi. încetând să se mai necăjească din
pricina negilor, nu s-a mai produs .irigarea lor cu sânge, pen
tru că sângele trebuia să irige picioarele, dar şi pentai că ea
nu le mai dădea atenţie. Şi aşa a scăpat de ei.
în tratarea bolilor de piele prin schimbarea punctului

asupra căndd se concentrează atenţia unei persoane, Erickson
ilustrează dictonul expus de Paracelsus în secolul al XV-lea:
„Aşa cum omul îşi imaginează că va fi, aşa va fi, el este ceea
ce îşi imaginează că este. “ Există într-adevăr efecte fizice aso
ciate cu imaginile mentale. Aceste efecte pot f i obţinute şi în
interiorul corpului, dar pot f i demonstrate mai uşor atunci
când apar pe piele. Exemple evidente: roşim atunci când ne
gândim la o situaţie jenantă sau avem o erecţie dacă ne gân
dim la fantezii legate de o imagine erotică. O persoană care se
consideră valoroasă are o ţinută dreaptă şi se deplasează cu
hotărâre şi încredere. Să ne mai mirăm dacă structura schele
tului, tonusul muscular şi expresia facială a unei astfel de per
soane se dezvoliă cu totul altfel decât în cazul unei persoane
care se ,, imaginează“ sau se închipuie ca fiin d o nulitate?
„Au to hipnoza
O pacientă mi-a spus:
— Stau foarte prost cu nervii, dar nu pot să discut cu dum
neavoastră sau cu altcineva. Am ajuns aici prin intermediul
unor prieteni care vă sunt pacienţi. Dar nu am curaj să vă
spun ce problemă am. Vreţi să fiţi terapeutul meu?
— Da, o să fac tot ce-mi stă în putinţă, i-am răspuns.
— Ei, bine, o să fac în felul următor. Seara, pe la unspre

zece, vin cu maşina, o parchez în faţă, şi îmi imaginez că sun
teţi în maşină cu mine. Apoi mă gândesc temeinic la pro
blema mea.
Mi-a plătit două consultaţii. Nu ştiu de câte ori a stat, până
dimineaţa, pe la patru, pe aleea din faţa cabinetului, analizân-
du-şi problema. Şi-a rezolvat problema, iar mic mi-a plătit
doar pentru primele două consultaţii.
Mi-a spus:
— Am scăpat de problema pe carc o aveam. Dacă vreţi,
acum pot să lucrez cu dumneavoastră 1a experimente.
Linn Cooper (coautor, împreună cu Erickson, al lucrării
Time Distortion in Hypnosis) şi cu mine am folosit-o în expe
rimente de deformare temporală în hipnoză. Aşa că, până la
urmă, m-a plătit acordându-mi din timpul ci. Şi i-am sugerat
să folosească transa, atunci când eu şi Linn Cooper am lucrat
cu deformarea temporală, pentru propriul său beneficiu. Linn
Cooper şi cu mine am fost mulţumiţi. Am obţinut ceea ce
doream. Cred că şi ea a obţinut ceea ce îşi dorea.
In acest caz, avem literalmente un exemplu al dictonului

lui Erickson: „Cel care face terapia este pacientul. “ Totuşi,
această pacientă avea nevoie să ştie că Erickson era terapeu
tul ei. Era evident că. nu se putea trata singură fă ră un tera
peut. Poate, că această nevoie de a exista o altă persoană, un
terapeut — chiar dacă doar în imaginaţie —, confirmă doc
trina lui Martin Buber potrivit căreia numai în relaţie cu alţi
oameni putem să ne împlinim şi. să. ne dezvoltăm.
Să forăm în inconştient
Când era studentă la medicină, fiica mea a citit o lucrare
despre legăturile duble, scrisă de Ernest Rossi şi de mine. A
venit apoi şi mi-a zis:
— Aha, deci aşa reuşesc!
Rossi a întrebat-o:
— Ce să reuşeşti?
Şi ea a răspuns:
— Toţi pacienţii au dreptul să refuze un examen rectal,
hernial sau vaginal când c făcut de un student la medicină.
Niciuna dintre celelalte studente nu a efectuat un astfel de
examen, în timp ce eu le-am făcut examene vaginaie, rectale
şi hemiale tuturor pacienţilor mei.
Am întrebat-o cum de a reuşit, din moment ce cu toţii
aveau dreptul să refuze.
Mi-a zis:
— Când ajungeam la acea parte a examenului, le zâm
beam dulce şi le spuneam cu înţelegere: „Ştiu că v-aţi săturat
să mă tot zgâiesc în ochii voştri, să m ă uit în urechile, nasul
şi gâtul vostru, să vă împung ici şi să vă înghiontesc colo. Dar
după ce termin cu examenul rectal şi cu cei hernial, o să scă
paţi de mine.“
Şi au aşteptat cu toţii, răbdători, să scape de ca.
Această abordare este un excelent exemplu despre modul în

care se instaurează o legătură dublă. Pentru ca pacienţii, epui
zaţi, să scape de Kristi, trebuiau să-i perm ită să Ic fa c ă exa
mene rectale, vaginaie şi herniale. Dar, mai întâi, ea li se ală
tura, verbalizăndu-le epuizarea şi dorinţa de a f i lăsaţi în pace.
Când mi s-a spus această povestire, prin sugestie indi
rectă, ea mi-a evocai sentimentul că trebuia să-i cer lui
Erickson: ,,Dă-i drumul! Fă-mi examenul rectal!" Cu alte
cuvinte, am avut senzaţia că el îmi cere permisiunea pentru a
fora mai adânc în subconştientul meu. M-am trezit imediat că
îmi aminteam lucruri demult uitate, din copilărie, legate de
clisme. Am descoperit că atunci când pacienţii simt că sunt
ajutaţi sau chiar forţaţi să scoată la lumină „senzaţii visce
rale“ şi amintiri îngropate adânc, adeseori ei vor visa sau
vor avea fantezii despre clisme sau examene rectale. D acă se
concentrează asupra examenelor vaginaie sau herniale, este
foarte posibil ca anumiţi pacienţi să fa c ă asocieri cu senzaţii,

şi experienţe sexuale.
Kathleen: tratarea unei fo b ii

In următoarea transcriere completă, din fericire, putem
observa o întreagă terapie care demonstrează sugestia indi
rectă. Putem vedea modul în care Erickson seamănă o idee şi
se întoarce la ea mai târziu. Putem să observăm cum uti
lizează sugestia posthipnoticăpe termen lung şi reîncadrarea.
Această prezentare textuală o are ca subiect pe Kathleen,
o studentă care participa la seminariile de instruire ale lui
Erickson. Ne este imposibil să determinăm cum a descoperit
Erickson că fa ta suferea de o fo b ie a vomatului. Când e între
bat, el explică doar atât: ,,Pe lumea asta nu ducem niciodată
lipsă de bărfîtori. “ Poate că îi spusese un alt student. Sau
poate intuise el. In orice caz, nu a ezitat s ă se ofere să o tra
teze, iar fa ta a acceptat.
E: Iţi dai seama eă eşti în transă, nu? O să realizezi mai

bine lucrul ăsta dacă închizi ochii.
Acum, în stare de transă, vreau să te sirnţi foarte conforta
bil. Vreau să intri într-o transă atât de profundă, încât să ţi se
pară că eşti o minte lipsită de trup, că mintea ta pluteşte în
spaţiu, eliberată de corpul tău, că pluteşte în spaţiu şi pluteşte
în timp.
Şi vreau să alegi un moment din trecut când erai foarte,
foarte mică. Iar vocea mea te va însoţi. Vocea mea se va pre
schimba în vocea părinţilor tăi, a vecinilor, prietenilor, colegi
lor de şcoală, tovarăşilor dejoacă, a profesorilor tăi. Şi vreau
să te descoperi pe tine stând în sala de clasă, o fetiţă care este
foarte fericită dintr-un motiv anume, ceva ce s-a întâmplat cu
multă vreme în urmă, ceva ce ai uitat cu multă vreme în urmă.
Şi mai există încă o experienţă pe carc vreau s-o trăieşti.
Cârid îţi spun să te trezeşti, să te trezeşti de la gât în sus.
Corpul tau va rămâne în somn profund. Ştiu că e greu să te

trezeşti de la gât în sus, dar tu poţi.s-o faci.
în curând, vei începe să te trezeşti de la gât în sus. Nu te
teme, căci corpul tău doarme profund. Nu te grăbi, trezeşte-te
în voie de la gât în sus. E o treabă grea, dar tu poţi s-o faci.
(pauză prelungită)
Acum capul tău începe să se trezească. Ochii tăi încep să
se deschidă, (pauză) Poţi să faci asta. Poate că trupul tău, care
continuă să doarmă profund, va fx ccl al unei fetiţe. Te trezeşti
încet de la gât în sus. Ochii tăi încep să clipească şi să se
deschidă. îţi ridici capul, şi gâtul ţi se dezmorţeşte, (pauză)
Ridică-ţi capul şi priveşte-mă.
E treaz capul tău?
Ştii că pe lumea asta există multe moduri de adaptare la
mediul de viaţă. Mie nu mi-ar surâde deloc să fac baie în
Oceanul Arctic, dar morsei îi place lucrul ăsta; şi balenei îi
place. Eu cred că Antarctica e geroasă. N-aş suporta să fiu o
femelă de pinguin, să clocesc un ou la şaizeci de grade sub
zero, să ţin oul între picioare şi să flămânzesc vreme de şase
săptămâni până când partenerul meu cel gras se întoarce şi
îmi ia locul la clocit.
Şi, vezi tu, balenele, aceste mamifere uriaşe, se hrănesc cu
plancton, particule microscopice care se află în apa oceanică.
Şi mă întreb câte tone de apă de marc trebuie să le treacă prin
gură până au mâncat destul plancton. Fiindcă, vezi tu, eu mă
bucur că balenele pot să mănânce plancton şi să crească mari
şi grase. Şi faimoşii scafandri din Australia adoră să stea
călare pe spinarea rechinului-leopard în timp ce el înoată
leneş de colo-colo, trecând apa de mare prin branhii, ca să
extragă oxigenul, şi măturând cu branhiile după planctonul
care sa-i hrănească trupul enorm.
Ai ceva împotriva faptului că balenele şi rechinii trăiesc în
felul acesta? Şi am vizionat şi un program educativ despre o
ciocănitoare din Pădurea Neagră, realizat de un specialist în
păsări. Ciocănitoarea îşi petrecuse aproape trei săptămâni
scobind o gaură suficient de mare şi de adâncă pentru a-şi

adăposti acolo familia. Cel care îi studia comportamentul, în
absenţa părinţilor plecaţi după mâncare, a sfredelit o gaură în
cuib, a îndepărtat lemnul şi a pus în loc o placă de sticlă, ast
fel încât gaura ciocănitoarei era acum solidă şi impenetrabilă.
Apoi a instalat un bec electric, pentru ca atunci când clocea
ouăle să poată fi filmată dezvoltarea lor. în sfârşit, a fixat un
inel pe gâtul puiului de ciocănitoarc, iar în lipsa părintelui, s-a
uitat în gâtlejul puiului ca să vadă cu ce fel de mâncare se
hrănea. în acest fel, el a descoperit că ciocănitoarea are un rol
vital în conservarea pădurii. A găsit gândaci care mâncau
frunze şi gândaci care mâncau lemn, care distrug coaja şi
frunzele copacilor.
Sigur că părinţii se duc şi găsesc gândacii; ei au în gât o
umflătură în care predigeră aceşti gândaci cu crustă. Şi când
se întorc 1a cuiburi, regurgitează gândacii pe jumătate digeraţi
în gurile lacome ale puilor.
Din experienţa mea, alăptarea este o modalitate mult mai
bună de a obţine mâncare. Dar, dacă aş fi un pui de ciocăni-
toare, aş prefera gândacii regurgitaţi, pe jumătate digeraţi.
Chiar dacă oamenii sunt cele mai evoluate animale, totuşi
aceste cunoştinţe caracteristice altor animale au un corespon
dent în viaţa umană. Noi folosim regurgitarea pentru a ne
salva viaţa. Ciocănitoarele folosesc regurgitarea pentru a-şi
salva viaţa. Oamenii înghit alimentele într-o clipă, iar stoma
cul le dă imediat replica: „Netrebnicule, scapă de chestia asta
acum şi pe cea mai scurtă cale posibilă." Am dreptate?
In opinia mea, este fantastic că oamenii au un stomac care,
deşi este lipsit de creier, are totuşi destulă inteligenţă pentru a
le spune: „Scapă de {gunoiul ăsta pe cea mai rapidă cale.“
Sigur că toate aceste caracteristici ale vieţii umane sunt
extrem de importante şi demne de admiraţie.
Crezi că o să te mai temi vreodată că o să vomiţi? Nu tre
buie să-ţi fie teamă. E bine că nu trebuie să te bazezi pe creie
rul din cap. îţi dai scama singură că, de multe ori, reacţia în
cauză e mult mai inteligentă decât .reacţiile mentale.
Aşa, acum vrei să ne povesteşti cum te temeai altădată că
o să vomezi?
K athleen: De unde aţi ştiut?
E: Pe lumea asta nu ducem niciodată lipsă de bârfitori.
Ştii când a început fobia ta legată de vomat?
K: De mult.
E: Cunoşti expresia „Ontogcnia repetă filogenia“? Dez
voltarea individului repetă dezvoltarea specici. Chiar dacă
respiri pe nas, din punct de vedere anatomic exista şi fante
pentru branhii. Cum te simţi când eşti perfect trează? Cât de
mare este corpul tău? Nu eşti uimită de faptul că nu-1 poţi
folosi? Nu, nu poţi să te ridici.
K: Ce nu pot să fac?
E: Nu poţi să te ridici.
K: Sunteţi sigur?
E: O, eu sunt sigur, dar tu eşti?
K: Păi, am fost, până adineauri; eu cred că pot.
E: Practic, toţi cei prezenţi aici ştiu că ei pot. Tu doar crezi
că poţi.
K: Păi, am ştiu că pot până adineauri. Dintotdcauna am
avut marea spaimă de a nu mă putea mişca, de a fi infirmă ca
mama.
E: Cum a ajuns infirmă?
K: Ani dc zile eu am crezut că de vină a fost poliomielita,
dar apoi am descoperit că era mintea ei. Avea poliomielită,
dar vinovatul era mintea ei.
E: Eu sufăr de poliomielită de-adevăratelca, la care se
adaugă uzura vârstei. într-o bună zi, o să mă fac bucăţi, ca o
trăsură trasă de un cal. Dar până vine ziua aceea sunt hotărât
să mă ţin tare. Vezi tu, când eram mic m-am dus în vizită la
fratele bunicii şi la familia lui. Tundeau oile. Mătuşa Mary
ne-a dat la masă ficat prăjit, şi după aia ani de-a rândul nu am
putut să mănânc ficat din cauză că mă gândeam la urechile
oilor de atunci. Acum, cu guta mea, nu mai pot să mănânc

ficat atât de mult pe cât aş vrea.
închide ochii şi trezeşte-te în întregime. Peste tot.
Trezeşte-te în întregime. Şi eliberează-te. Şi încearcă să nu
zâmbeşti.
Spune, ce părere ai despre vomat?
E ca atunci când bei prea mult sifon; dacă trebuie să te
uşurezi, o faci, şi gata.
K: Aveţi un staul secret de ciripitori?
E: Prietena ta a venit azi-dimineaţă Ia mine şi mi-a spus că
ai avut un coşmar, dar ţi-ai amintit doar cum te-a afectat. Aşa
mi-am dat seama că ai o fobie. Unul dintre ciripitorii mei
mi-a spus despre ce fobie este vorba, Nu te bucuri că există
ciripitori? Crezi în reîncarnare?
K: în viaţa viitoare o să fiu un corn francez într-o orchestră.
E: Cred că va trebui sa-1 înclini ca să verşi ce e înăuntru.
K: Înţelegeţi, toată viaţa m-am reîncarnat ca un corn fară
să ştiu asta! Acum pricep: înainte nu aveam decât sunetul!
E: Să fie pentru tine o lecţie: nu tot creierul este localizat
în craniu. Ştii cum spunea Shakespeare: „Etapele vieţii încep
cu adevărat odată cu pruncul."
Iar eu cred că tu ar trebui să începi viaţa p e bune.
In Corinteni scrie: „Când eram copil, vorbeam ca un copil,
mă purtam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepă
dat cele ale copilului." Aici intră şi spaimele, nu?
Care e numele tău mic?
K: Kathy.
E: Să ţi-1 schimb eu în mod oficial? De azi înainte, o să fii
doar Kathleen, nu Kathy cea sperioasă care dă la boboci.
Cum te simţi?
K : Undeva între ametită si liniştită.
9 ■
> 7
E: Există un vechi cântec irlandez; nu vreau s-o strig pe

nevastă-mea ca să-i cânte. Eu nu reproduc niciodată corect.
Am vrut s-o prezint pe Margaret Mead spunând că eu nu pot
să recit o poezie corect. Dar am prezentat-o fără probleme pe
• 'i r
94 V O C E A M E A T E V A ÎN S O Ţ I ___________
Margaret Mead. Şi m ai eram sigur de un lucru: puteam să

recit „Un trandafir este un trandafir este un trandafir este un
trandafir“ a lui Gertrude Epstein. Până când am aflat de la
familia mea, care s-a distrat pe chestia asta, că în numele lui
Gertrude Stein nu era un „Ep“ şi că existau doar trei trandafiri!
Ei, bine, lucrul care mi-a venit acum în minte este: „Şi s-a
tot dus McGinty până pe fundul mării.“ Dacă marea era din
whiskey irlandez, el ajurat că nu mai urcă niciodată ia supra
faţă. Dacă marea era secată, nu avea de gând să irosească
nicio picătură de apă, vomând-o!
Iar Kathleen este un foarte frumos nume irlandez!
Aşadar, aţi. asistat până acum la o demonstraţie de psiho
terapie.
Nu am fost deloc scorţos. Am râs şi am făcut glume. Poate
că pe unii dintre voi i-am plictisit de moarte vorbind despre
balene, plancton şi altele asemenea. Ciocănitori şi gândaci.
Transcrierea de mai sus abundă în asemenea măsură în

exemple de sugestii indirecte şi de utilizări ale limbajului
simbolic, încât ne-ar trebui o carte întreagă pentru a discuta
aceste aspecte. Lăsăm cititorilor bucuria de a descoperi sin
guri câteva dintre ele. Pe un traseu ocolitor, începând cu tot
felul de animale şi cu modul lor de a se adapta, Erickson
introduce ideea că vomatul este o reacţie de adaptare care
salvează viaţa oamenilor. El vorbeşte despre „ reacţia visce
rală" ca despre ceva benefic. Prezintă filozofia lui de viaţă
optimistă pentru a contracara teama pacientei de a nu ajunge
infirmă, „ca m am a“. E l spune: „într-o bună zi, o să m ă fa c
bucăţi, ca o trăsură trasă de un cal. D ar p â n ă vine ziua aceea
sunt hotărât să m ă ţin tare. “ Apoi revine la subiect şi îi vali
dează vindecarea prin referirea la „pruncul" lui Shakespeare,
şi lasă citatul neterminat, pentru ca pacienta să-l completeze
singură. („întâi e prunc, scânceşte şi vomează în braţele
marnei. ") Pentru a se asigura că ea pricepe mesajul, Erickson
fa ce referire la pasajul din Corinteni, care spune: „ ...dar
când m-am fă cu t bărbat, am lepădat cele ale copilului. “Apoi

adaugă: ,,Aici intră şi spaimele, nu?" Pentru a schimba ati
tudinea femeii, fa ţă de sine, merge până acolo încât îi
schimbă numele în Kathleen, pentru ca ea să poată lăsa în
urmă vechea atitudine fa ţă de sine, când era „sperioasă şi
dădea la b o b o c i Ş i Erickson conchide: „Aşadar, aţi asistat
până acum. la o demonstraţie de psihoterapie. “ Şi ce demon
straţie elegantă!
Erickson foloseşte tot ceea ce fa ce sau spune pacienta
pentru a-şi atinge scopul terapeutic — în acest caz, să-i
schimbe atitudinea fa ţă de vomat. De exemplu, când ea spune,
că i-ar plăcea să se reîncarneze într-un corn francez dintr-o
orchestră, el replică imediat: „ Cred că va. trebui să-l înclini
ca să verşi ce e înăuntru. " Cu alte cuvinte, trebuie să fie
pregătită să scoată afară lichidele care se adunaseră acolo.
Trebuie să fie pregătită să vomite. Kathleen îi semnalează că
a înţeles sugestia atunci când zice: „Înainte nu aveam decât
sunetul. “ Vrea să spună că există anumite substanţe care pot
să iasă din corpul ei.
Când utilizează citatul din Shakespeare şi pe cel din Biblie,
Erickson stabileşte cu pacienta lui o relaţie, ca şi cum ea ar f i
o tânără studentă, dornică să înveţe. El ii inoculase această
idee prin sugestia hipnotică iniţială, atunci când îi spusese:
„Şi aş vrea să te imaginezi şezând în sala de clasă. “ In acest
caz, Erickson foloseşte o manevră prin învăluire. Neştiind ce
sugestii sau ce modalitate de reîncadrare a problemei va uti
liza pacienta, el pare să o bombardeze din toate părţile.
Nu are cum să scape de sugestiile lui referitoare la sănă
tate. El o scoate din necaz, oferindu-i un nume nou, o nouă
identitate. Numele ei nou va f i asociat aproape pavlovian cu
schimbarea. Erickson a utilizat această metodă, de a da
oamenilor un nume nou sau de a-i lăsa să-şi aleagă alt nume,
cu mult înainte ca acest procedeu să fie fo lo sit p e scară largă
la grupurile de terapie din anii '60. Tehnica numelui nou devine
un semnal posthipnotic, astfel încât, de fiecare dată când
pacienta îl foloseşte ori îl aude, vor f i readuse în prim-plan

noi asocieri legate de o anumită deprindere sau de respectul
de sine. Această abordare oferă mult mai multă plăcere es te
tică, este mai naturalistă, mai focalizată p e individ decât, de
pildă, tratamentul biofeedback, în care semnalele sunt intro
duse mecanic. De exemplu, în cadrul unui tratament al hiper
tensiunii cu ajutorul biofeedbackului, pacienţii au fo s t condi
ţionaţi ca tensiunea să le scadă de fiecare dată când se uitau
la un punct roşu de pe ceasul de la mână. Semnalul lui
Erickson — în acest caz, numele Kathleen — se încadrează
perfect între celelalte semnale şi sugestii. Comentariul lui
Jejfrey Zeig a fost: „A hrănit-o forţat p e această femeie. A
obligat-o să ingereze un material nou, p e care era nevoită
să-l încorporeze, şi p e care nu putea să-l regurgiteze. “ Şi i l-a
prezentat într-un mod estetic şi cu gust.
C A P I T O L U L 5
Să ne depăşim lim itele obişnuite
In povestirile care urmează. Erickson explică două ele

mente foarte importante pentru extinderea limitelor. Primul
stabileşte un set mental care este mai larg sau mai puţin limi
tat decât precedentul. A l doilea este. abordarea sarcinii fă ră
focalizare asupra limitelor prin concentrarea asupra sarcinii
înseşi. In g o lf de pildă, ,, crezi că fiecare gaură este prim a".
Cu alte cuvinte, semnificaţia unui întreg context, care include
numărul găurii, scorurile anterioare şi aşa mai departe, este
eliminată, concentrându-te în schimb asupra fiecărei lovituri,
a fiecărei marcări. Prin urmare, chestiunea limitelor nu
apare. Ea este determinată mai târziu, când vezi scorul.
Dacă vrei. să devii creativ ori să gândeşti creativ, trebuie
să practici ceea ce a fo st numit ,,gândire divergentă" prin
contrast cu „gândirea convergentă", pe care adulţii au ten
dinţa să o adopte pe măsură ce devin din ce în ce mai restric
tivi în comportament. In gândirea convergentă, un număr de
povestiri sau un număr de teme converg într-una singură. în
gândirea divergentă, o idee se mişcă în mai multe direcţii
diferite, asemenea ramurilor unui arbore. Pentru stimularea
imaginaţiei, şi poate chiar pentru sporirea creativităţii, mi se
pare utilă cartea Mental Jogging a lui Reid J. Daitzman. Ea
conţine 365 de exerciţii mentale pe tema „numiţi şapte moda

lităţi de a nu vărsa cafeaua când o bei .
Aceste povestiri au fost. folosite de Erickson pentru a
extinde mintea oamenilor.
Pietrele şi mecanica cuantică

Aţi văzut cu toţii pietrele mele şlefuite în urmă cu două
sute de milioane de ani. Nepotul meu, care are cincisprezece
ani, mi-a zis:
— Pietrele astea au fost lustruite acum două sute de mili
oane de ani. Dar în felul ăsta sc elimină omul. Eu vreau să ştiu
cum au fost lustruite. Nu mi-ai arătat o piatră modelată de
apă. Am trăit în Okinawa: ştiu cum arată pietrele lustruite de
apă. Şi am văzut vulcani: nu e nici piatră de la vulcani. Tu
mi-ai arătat ceva neobişnuit de acum două sute de milioane
de ani. Ştiu că îmi arăţi ceva care îmi e cunoscut. Doar că tre
buie să nu mă mai gândesc la nisip, apă, gheaţă şi la om.
L-am lăsat să cugete şi i-am zis:
— Mai am o ghicitoare pentru tine. La ce se referă urmă
torul enunţ: „Cum aş mai bea ceva, alcoolic, desigur, după
toate capitolele astea de mecanică cuantică!"
— Habar n-am. Nu ştiu ce-i aia mecanică cuantică.
— Nici nu e nevoie să ştii. O să-ţi dau un răspuns pentru
profani. Bate doi ţăruşi în pământ la o jumătate de metru unul
de altul. între ţăruşi, aşază un panou suficient de lat încât să
depăşească ţăruşii cu doi centimetri, şi ai obţinut un răspuns
pentru profani.
Au trecut câteva minute până când nepotul lui Erickson a

exclamat: „E prima oară când m ă gândesc în felu l ăsta!"
Poate că unii dintre cititori vor avea nevoie de şi mai mult
timp ca să vizualizeze răspunsul „pentru profani" ori să
deseneze două linii verticale cu o linie orizontală deasupra
— tc— simbolul pentru „pi". Erickson ne mai dă un indiciu,
Să ne depăşim lim itele obişnuite 99
care probabil că i-ar ajuta doar p e studenţii la medicină şi pe

medici. E l spune: ,, Toţi medicii cunosc înşiruirea mnemonică
pentru nervii cranieni: «On Old Olympus ’ towering tops a
Finn and German vend some hops.»* " In fe lu l acesta, în loc
să spună „Ghicitoarea e m nem onică“, Erickson dă exemplul
unei alte înşiruiri mnemonice, lăsăndu-l p e cititor să fa c ă
singur legăturile.
Pietrele p e care Erickson i le-a arătat nepotului fuseseră
în pipota unui dinozaur. Ele se lustruiseră în timpul digerării
hranei. Astfel, nepotul intuise bine că trebuia să nu se mai
gândească la nisip, apă, gheaţă sau ia om ca fiin d sursa lus
truirii. Trebuia să iasă din tiparele de gândire obişnuite pen
tru a rezolva această problemă. Erickson le spune celor care
îl ascultă ori îi citesc că trebuie să iasă din tiparele de gân
dire obişnuite. Ghicitoarea despre pietre nu are legătură cu
cealaltă, doar că ambele sunt ghicitori.
D acă cititorul nu a făcut încă legătura, poate să încerce
să numere câte litere sunt în fiecare cuvânt din „How I want
a drink... “ Exact! Pi are valoarea 3,14159265358979...
Trecerea dintr-o cameră în alta

— Cum treci din camera asta în cealaltă? l-am întrebat pe
un student.
Iar el mi-a răspuns:
— Mai întâi, te ridici în picioare. Apoi faci un pas...
L-am întrerupt:
— Spune-mi toate modurile posibile în care poţi ajunge
din camera asta în cealaltă.
— Poţi să fugi, să mergi la pas; poţi să înaintezi în salturi;
poţi sări; poţi să faci tumbe. Poţi să ieşi pe uşa aceca, să te
* Prin acest procedeu, se reţin mai uşor nervii cranieni (în engi.): olfactory,
optic, oculo-motor, frochlear, frigeminal, abducens, /acial, auditory,
glossopbaringeal, vagus, spinal accessory, /iypoglossal (n tr.).
duci în faţa casei, să intri pe altă uşă şi să ajungi în cameră.

Sau poţi să intri printr-o fereastră, dacă vrei... .
— Ai vrut să enumcri toate posibilităţile, dar ai omis ceva
extrem de important. Eu obişnuiesc să exemplific spunând:
„Dacă aş vrea să intru în camera aceea din camera asta, aş ieşi
pe uşa aceea, aş lua un taxi până la aeroport, mi-aş cumpăra
un bilet până la Chicago, New York, Londra, Roma, Atena,
Hong Kong, Honolulu, San Francisco, Chicago, Dallas,
Phoenix, m-aş întoarce de acolo cu limuzina, aş intra în
curtca din spate, de acolo pe poarta din spate, apoi pe uşa din
dos, şi de acolo în cameră.” Plus că tu te-ai gândit doar la
mişcarea înainte! Nu te-ai gândit să intri cu spatele, nu-i aşa?
Şi nu te-ai gândit să intri târâş.
— Ori să intru alunecând pC burtă, a adăugat studentul.
Adevărul este că ne autolimităm îngrozitor de mult în
gândirea noastră!
Eu câştig de fiecare d a tă cam pionate olim pice

L-am în trebat p e Erickson despre un pacient care e pianist
concertant şi care se temea să nu înţepenească în fa ţa clavia
turii şi să nu poată cânta din cauza artritei. laiă ce mi-a
răspuns Erickson:
Un pianist, indiferent cât de suferinde i-ar fi mâinile, ştie

muzică. Şi ştie să compună. Iar asta c ceva ce n-o să uite
niciodată. Mâna poate să nu-1 mai ajute, dar poate să com
pună, şi chiar să compună mai bine. Dintr-un scaun cu rotile,
eu câştig de fiecare dată campionate olimpice.
D onald Laivrence rsi m edalia de aur

Donald Lawrence s-a ocupat de aruncarea greutăţii un an
încheiat. Antrenorul de la liccu l-a pregătit benevol, fără să-i
ia bani, un an întreg, seară de seară. Donald avea 1,98 m înăl
Să ne d epăşim lim itele obişnui te 10 1
ţime şi cântărea 117 kg, dar nu avea pic de grăsime pe el, iar
antrenorul se ambiţionase să obţină un record naţional al
liceelor la aruncarea greutăţii. La încheierea anului, mai erau
două săptămâni până la competiţia între licee, dar Donald nu
putea să arunce greutatea decât la 58 de picioare* — cu mult
sub recordul în vigoare.
Tatăl lui era foarte preocupat dc această situaţie. L-a adus
pe Donald la mine. l-am spus lui Donald să se aşeze şi să intre
în transă. I-am spus să ridice mâna în aer şi să înveţe să-şi
simtă fiecare muşchi, apoi să mai vină o dată, să intre în
transă şi să asculte ce-i spun. L-am întrebat dacă ştie că o
milă** se facea pe vremuri în patru minute, dar Roger
Bannister doborâse acest record — după ce recordul fusese
imbatabil mulţi, foarte mulţi ani. L-am întrebat dacă ştie cum
reuşise Bannister să facă asta.
I-am spus:
— Ei, bine, Bannister, care era familiarizat cu sporturi de
toate genurile, şi-a dat seama că putea să câştige la schi fond
cu o sutime de secundă sau cu o zecime de secundă; apoi a
început să înţeleagă că o milă în patru minute însemna 240 de
secunde. Dacă putea să o parcurgă în 239 de secunde şi cinci
zecimi de secundă, reuşea să doboare recordul de patru
minute pentru o milă. După ce s-a gândit temeinic la asta, a
doborât recordul de patru minute.
Apoi ara adăugat:
— Tu ai aruncat deja greutatea ia 58 de picioare. Donald,
spune-mi sincer, crezi că tu ştii diferenţa dintre 58 de picioare
şi o şaisprezecime dintr-un inch***?
— Nu, sigur că nu, mi-a răspuns.
— Dar dintre 58 de picioare şi o optime dintr-un inch?
— Nu ştiu.
* Picior = unitate de măsură egală cu 30,5 cm (n. tr.).

** Milă (terestră) = unitate de măsură egală cu 1 609 m (n. tr.).
*** Inch = unitate de măsură egală cu 2,54 cm (n.tr.).
Şi am continuat aşa până am ajuns la 59 de picioare, dar el

tot n-a ştiut care e diferenţa. Au urmat alte două şedinţe, în
care am mărit treptat posibilitatea. Peste două săptămâni,
Donald stabilea un nou record naţional al liceelor.
în vară, a venit la mine şi mi-a spus:
— Mă duc la Olimpiadă; am nevoie de un sfat.
— Recordul olimpic la aruncarea greutăţii este puţin sub
62 de picioare. Tu ai doar optsprezece ani. E suficient dacă
aduci acasă medalia de bronz. Să nu aduci medalia de argint
sau medalia de aur. Fiindcă asta ar însemna să concurezi cu tine
însuţi. Lasâ-i pe Perry şi pe O ’Bryan sa ia aurul şi argintul.
Perry şi O ’Bryan au câştigat medaliile de aur şi argint. Iar
Donald s-a întors acasă cu bronzul.
Următoarele Jocurile Olimpice s-au desfăşurat în Mexico
City. Donald a venit din nou la mine şi mi-a zis:
— Mă duc în Mexico City.
Iar eu i-am spus:
— Acum, Donald, ai cu patru ani mai mult. E în regulă
dacă iei medalia de aur.
Şi a venit cu medalia de aur.
Când să plece la Tokyo, m-a întrebat:
— Ce trebuie să fac la Tokyo?
I-am răspuns:
— în atletism, e nevoie de timp pentru ca realizările să se
maturizeze. Câştigă din nou aurul.
S-a întors acasă cu medalia de aur şi a intrat la colegiu să
studieze stomatologia. Acolo a aflat că era eligibil pentru două
interviuri sportive, la care voia să se ducă. A venit şi mi-a zis:
— Se apropie interviurile la colegiu; este oficial. Ce să fac
cu aruncarea greutăţii?
I-am zis:
— Donald, oamenii se limitează întotdeauna. La proba
olimpică de aruncare a greutăţii s-au limitat ani de-a rândul la
mai puţin de 62 de picioare. Sincer, nu ştiu până la ce distanţă
poate fi aruncată o greutate. Sunt sigur că poate fi aruncată la
Să ne d epăşim lim itele obişnuite 103
62 de picioare. Chiar mă întreb dacă ar putea ti aruncată la

70 de picioare. De ce nu stabileşti tu un nivel ah recordului
cuprins între 62 şi 70 de picioare?
Cred că l-a fixat la 65 de picioare şi 6 inchi.
Când a venit din nou la mine, m-a întrebat:
— Acum ce fac?
l-am răspuns:
— Donald, tu ai demonstrat, ridicând recordul la 65 de
picioare, că vechiul record olimpic, care se menţinea de atâta
vreme, era foarte greşit. Iar asta e abia prima încercare. Data
viitoare, vezi cât de mult te poţi apropia de 70 de picioare.
— Bine.
Şi a fixat recordul la 68 de picioare şi 10 inchi.
l-am povestit antrenorului de Ia Texas A & M despre
Donald Lawrence, despre modul în care îl antrenasem. Antre
norul m-a ascultat foarte atent, apoi mi-a zis:
— Eu îl antrenez pe Masterson la aruncarea greutăţii.
Când i-a spus lui Masterson cum îl antrenasem pe Donald
Lawrence, acesta i-a zis:
— Dacă aşa l-a antrenat Erickson pe Donald Lawrence
pentru a stabili un nou record, să vedem cât de departe pot eu
să-l duc faţă de Donald Lawrence.
L-a fixat la 70 de picioare. Cred că acum a ajuns la 70 de
picioare şi 4 inchi.
Erickson trece apoi la golf:
La golf, loveşti de fapt pentru prima gaură şi ajungi la a

doua după un număr corect de lovituri. Se pune întrebarea:
„Te poţi descurca la fel de bine şi la a treia gaură?“ Prin
urmare, la fiecare gaură tu crezi că este prima. îi laşi pe
băiatul de mingi să ţină socoteala găurilor.
Un concurent a venit la mine şi mi-a zis:
— Marchez din şaptezeci de lovituri la o rundă şi vreau să
câştig campionatul statal înainte să mă apuc de golf profe
sionist. Vreau să câştig campionatul de amatori din Arizona.

Dar la fiecare turneu la care particip termin la nouăzeci. Când
joc singur, pot să ajung la şaptezeci.
L-am adus în stare de transă şi i-am spus:
— O să joci doar la prima gaură. Numai asta o să-ţi amin
teşti. Şi o să fii singur pe terenul de golf.
A participat la următorul turneu statal. După a optspreze
cea gaură, când se îndrepta spre alta, cineva l-a oprit şi i-a
spus:
— Ai jucat a optsprezecea gaură.
— Ba nu, abia am jucat la prima, l-a contrazis el.
După care a adăugat:
— De unde au apărut toţi oamenii ăştia?
Putem observa modul în care Erickson utilizează truis

mele pentru a oferi sugestii. „Acum, Donald, ai cu patru ani
mai mult. E în regulă dacă iei medalia de aur. “ Primul enunţ
este adevărat; a doua parte a comunicării ar putea f i adevă
rată. Aşezându-le una lângă alta, Erickson pune între ele
semnul egalităţii. Sugerăndu-i lui Donald să aducă acasă
mai întâi medalia de bronz, el demonstrează un control
extraordinar — un control foarte precis. Un asemenea con
trol e chiar mai de dorit decât câştigarea locului întâi. Când,
peste patru ani, Erickson sugerează că e în regulă dacă
Donald ia medalia de aur, acest lucru fusese de fa p t prezis în
demonstraţiile de control pr-ecedente. în sfârşit, pentru
această povestire este important, mai important decât pentru
altele, să ne amintim că Donald Lawrence este o persoană
reală şi că el a câştigat într-adevăr campionate olimpice.
Doar că i s-a schimbat numele şi au fo st lăsate deoparte
câteva lucruri nesemnificative. Acest tip de efect benefic nu a
fo st unul p u r teoretic, ori o fantezie de-a lui Erickson. Donald
a fo st capabil să fa c ă progrese pas cu pas. Erickson a început
prin a-i aminti ceva ce ştia deja: Roger Bannister doborâse
recordul de patru minute pentru o milă. Cum a reuşit
Bannister? Schimbându-şi modul de gândire. A transformat

cele patru minute în 240 de secunde, apoi a putut să se
descurce cu secundele în loc de minute. Strategia lui Erickson
era să-l fa c ă pe Donald să gândească lucrwile într-un mod
diferit. Odată ce şi-a schimbat gândirea, aşa cum făcuse Roger
Bannister, el a fo st capabil să iasă din blocajul psihologic.
Erickson mai face o mică schimbare — diferenţa dintre 58 de
picioare şi o şaisprezecime dintr-un inch. El face o schimbare
mică, apoi construieşte pornind de la acea schimbare.
Fiecare problem ă are un trecut şi un viitor. Erickson îşi
d ă seama că, dacă elimini trecutul şi schimbi viitorul, în
seam nă că ai modificat două treimi din problemă. Prin
urmare, dacă gândeşti despre fiecare gaură c ă este prima,
dinspre trecut nu vine nicio nelinişte. A i eliminat trecutul şi
poţi schimba viitorul, fiin d c ă viitorul nu poate f i decât unul
al aşteptărilor pozitive.
Aceste două povestiri îmi sunt de mare ajutor atunci când
le transmit pacienţilor ideea că dependenţa de o altă per
soană se rezolvă dacă îţi extinzi propriile abilităţi şi limite.
Are mult mai multă semnificaţie decât dacă le spun, pur şi
simplu, că trebuie să înveţe s ă stea p e picioarele lor, lucru pe
care li-l spune toată lumea.
Antrenarea echipei de tir americane

pentru a-î învinge pe ruşi
Antrenorul echipei de tir a armatei americane a citit undeva
despre hipnoză şi a hotărât că aceasta putea să ajute echipa lui
să-i bată pe ruşi. Echipele se antrenau în Georgia. Fuseseră la
trageri în San Francisco şi se opriseră în Phoenix. Antrenorul
i-a adus la mine pe băieţii din echipă şi m-a întrebat dacă
puteam să-i antrenez să-i învingă pe ruşi la concursul inter
naţional.
— Eu am tras cu arirta de două ori, în adolescenţă. Ştiu
care e gura de tragere şi care e patul puştii — asta e tot ce ştiu
legat de arme. Ţintaşii aici de faţă ştiu tot ce trebuie să ştie

despre o armă. Eu sunt medic. Ştiu tot ce trebuie să ştiu
despre corpul omenesc. O să vă antrenez echipa. Ei au deja
cunoştinţele despre arme, iar eu am informaţiile medicale.
Comandantul s-a înfuriat aşa de tare aflând că un civil
urma să antreneze echipa de tir, încât a adăugat alţi doi băr
baţi care încercau de doi ani să fie primiţi în concurs. Nu ştiu
ce aptitudini erau necesare pentru a intra în echipa de tir, dar
trebuia să scoţi un punctaj de aproximativ şaizeci. Aceşti doi
indivizi îşi dedicaseră tot timpul liber pentru a se antrena, dar
abia dacă obţineau patruzeci. Cu alte cuvinte, nu aveau ce să
caute în echipă.
Unul dintre lucrurile pe care i le-am spus omului când am
aflat că la concurs trebuia să tragi patruzeci de runde succe
sive a fost:
— Ştiu că prima dată e uşor să loveşti centrul ţintei. între
barea este: „Poţi s-o faci şi a doua oară?... Poţi s-o faci de
unsprezece ori după ce ai reuşit să loveşti în centru de zece
ori?... Ai lovit acolo de nouăsprezece ori. O să reuşeşti şi a
douăzecea oară?... Tensiunea creşte — cu fiecare lovitură
reuşită! Ai făcut-o de douăzeci şi nouă de ori. Poţi s-o fa c i de
treizeci de ori? Ai facut-o de treizeci şi cinci de ori. Treizeci
şi şase? Treizeci şi şapte? Treizeci şi opt? (cu respiraţia tăiata)
Treizeci şi nouă? E posibil să reuşesc de patruzeci de oriT1
Al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să chem la mine
un subiect bun pentru hipnoză. I-am spus:
— După ce te trezeşti, o să ţi se ofere o ţigară. O să vrei
s-o fumezi. Şi o s-o primeşti bucuros. O s-o pui în gură, dar
eşti distrat şi o să-ţi cadă pe jo s... o să ici o a doua ţigară —
fără să-ţi aminteşti că ai luat prima ţigară.
în felul acesta, subiectul a primit 169 de ţigări!
Atunci, ţintaşii au înţeles că şi ei puteau să uite. Dacă el a
putut să uite de 169 de ţigări, puteau şi ei să uite de fiecare
dintre cele patruzeci de trageri la ţintă.
Apoi le-am zis:
Să n e depăşim lim itele obişnuite 107
— Vă fixaţi bine în podea talpa piciorului, în aşa fel încât

talpa să se simtă comod. Apoi vă asiguraţi că glezna se simte
comod, gamba se simte comod, genunchiul, şoldul, trunchiul,
braţul stâng; degetul vostru pe trăgaci; patul armei sprijinit de
umăr. Să aveţi exact senzaţia potrivită. Apoi mişcaţi mira
armei în sus şi în jos, de-a latul ţintei, înainte şi înapoi. Şi, la
momentul potrivit, apăsaţi pe trăgaci.
Şi i-au învins pe ruşi, pentru prima oară, la Moscova. Iar cei
doi oameni aduşi de comandant ca umplutură au marcat şi ei.
D acă povestirea precedentă ilustrează instituirea unui set

mental mai larg sau mai puţin limitat, aceasta ilustrează
principiul concentrării asupra sarcinii în sine. Acest lucru a
fo st realizat nu doar pentru că oamenii au uitat toate lovi
turile anterioare, ci şi pentru că şi-au concentrat atenţia
asupra senzaţiilor din corp, la momentul prezent.
O p a tă de culoare
O pacientă a venit la mine şi mi-a spus:
— Locuiesc în Phoenix de cincisprezece ani, şi am urât
fiecare clipă din aceşti cincisprezece ani. Soţul meu mi-a ofe
rit o vacanţă în Flagstaff. Urăsc Phoenixul foarte tare, totuşi
am refuzat să merg în Flagstaff. Prefer să rămân în Phoenix şi
să urăsc că mă aflu în Phoenix.
Aşa că i-am spus, în timp ce era în transă, că va fi curioasă
în legătură cu sentimentul de ură pe care îl are pentru Phoenix
şi cu motivul pentru care se pedepseşte singură aşa de tare. O
să aibă o foarte mare curiozitate.
— Şi mai există un lucru pentru care sa fiţi curioasă —
chiar foarte, foarte curioasă. Dacă mergeţi în Flagstaff pentru
o săptămână, o să vedeţi, cu totul pe neaşteptate, o pată de
culoare.
Dacă avea o curiozitate mare legată de sentimentul de ură
faţă de Phoenix, putea foarte bine sa dezvolte o curiozitate la
fe l de mare, ia fel de irezistibilă, ca şă afle ce va fî acea pată

de culoare din Flagstaff.
S-a dus la Flagstaff pentru o săptămână, dar a rămas o
lună. Ce pată de culoare a văzut? Eu nu mă gândisem la nici-
una. Doar voiam ca ea să fie curioasă. Iar când a văzut acea
pată de culoare s-a înveselit într-atât, încât a rămas în Flagstaff
o lună încheiată. Pata de culoare fusese o ciocănitoare cu cap
roşu zburând pe deasupra unui arbore peren. Doamna respec
tivă îşi petrece acum mai toate verile în Flagstaff, însă a fost
şi pe Coasta de Est, ca să vadă culoarea de acolo. S-a dus în
Tucson, ca să vadă o pată de culoare. S-a dus la New York, ca
să vadă o pată de culoare. S-a dus în Europa, ca să vadă o pată
de culoare. Dar afirmaţia mea, că va vedea o pată de culoare,
se bazase exclusiv pe faptul că trebuie să vedem o mulţime de
lucruri pe care de obicei noi nu le vedem. Şi voiam ca ea să
continue să privească. Atunci avea să găsească ceva care să
dea sens cuvintelor mele.
Acest set de instrucţiuni, care a fo st inclus într-o inducţie

hipnotică, a fost folosit pentru a ajuta ascultătorul să-şi
depăşească limitele obişnuite. Sugestiile explicite şi permisi
unea pentru depăşirea acestor limite sunt evidente. Âm subli
niat anumite cuvinte, p e care Erickson le-a „,m arcat'1accen-
tuându-le printr-o schimbare de tonalitate. Aceste cuvinte, de
pildă „să continue să privească", sunt instrucţiuni clare pre
zentate într-o manieră învăluită pentru a ne încuraja să pri
vim în repertoriul nostru inconştient. Adesea, după ce marca
unul dintre aceste cuvinte, el făcea o pauză, câteodată chiar
de trei sau patru minute, pentru ca această lucrare interioară
să aibă timp s ă se producă. Totodată, el include sugestii post
hipnotice, care vor conduce la un vis, poate peste o săptămână.
Bandler şi Grinder ar putea evidenţia modul în care
Erickson schim bă „sistemele de reprezentare“ în această
povestire. Pacienta începe chinestezic, spunând că preferă să
stea în Phoenix şi să urască să fie în Phoenix. Erickson îi
schimbă sistemul de reprezentare intr-unui vizual, folosind ca

punte de legătură curiozitatea ei. El o îndepărtează de ură şi
o apropie de curiozitate, lucru care micşorează ura. Apoi
mută curiozitatea, spre ceva vizual. In acest fel, el ajunge
treptat de la chinestezic la vizual.
Chiar dacă Erickson însuşi nu. putea să aprecieze culoa
rea — era daltonist —, el a folosit-o aşa cum utiliza, sunetul
şi poezia (pe care, la fel, nu le putea aprecia, fiindcă era afon
şi nu avea simţul ritmului), pentru că ştia că alţi oameni erau
capabili să aprecieze aceste elemente. Jeffrey Zeig a. arătat
că, deplasând un pacient dincolo de o lim ită p e care el însuşi
o are, Erickson îl încurajează „să-l lase de căruţă “. E un
mod politicos de a evidenţia diferenţele dintre indivizi. Iar
dacă pacientul respectiv este genul de persoană care vrea. să
fie mereu „ la înălţime “, i se oferă astfel un prilej să fie şi mai
„la înălţime“.
Poate să aibă ceva ce nici chiar Erickson nu are.
Să mergi pe o gheaţă sticlo a să

în timpul războiului, am lucrat la centrul de încorporare
din Detroit. într-o zi, în drum spre respectivul centru, am
văzut un veteran, care se alesese cu un picior artificial, cum
se uita la o fâşie de gheaţă sticloasă, privind-o suspicios,
fiindcă ştia că ar fi căzut dacă ar fi păşit pe ea.
— E o gheaţă foarte netedă, i-am spus. Stai pe loc. Vin
imediat şi îţi arăt cum să mergi pe gheaţa sticloasă.
A văzut ca şchiopătam, aşa că ştia că vorbesc în cunoştinţă
de cauza. M-a urmărit traversând gheaţa lucioasă, apoi m-a
întrebat:
— Cum ai făcut?
I-am zis:
— Nu-ţi spun. Dar o să te învăţ şi pe tine. închide ochii
strâns de tot.
L-am răsucit în loc şi l-am plimbat înainte şi înapoi pe tro

tuar, unde nU era pic de gheaţa. Am continuat să-l plimb pe
distanţe din ce în ce mai mari, apoi pe distanţe din ce în ce mai
mici, până când am observat că e complet zăpăcit. în cele din
urmă, l-am adus cu bine de cealaltă parte a fâşiei de gheaţă.
— Deschide ochii, i-am zis.
— Unde e gheaţa aia sticloasă? m-a întrebat el.
— E în spatele tău.
— Cum am ajuns până aici?
l-am spus:
— O să înţelegi. Ai mers ca şi cum asfaltul nu era acoperit
cu nimic. Când încerci să mergi pe gheaţa, tendinţa obişnuită
este să-ţi încordezi muşchii, pregătindu-te să cazi. Rezultă o
programare mentală. Şi aşa, aluneci.
Dacă îţi laşi greutatea picioarelor drept în jos, aşa cum faci
pe cimentul uscat, n-o să aluneci. Alunecarea se produce
fiindcă nu îţi cobori toată greutatea şi fiindcă te încordezi.
Mie mi-a trebuit mult timp până mi-am dat seama de
lucrul ăsta. Urcând o scară, aţi păşit vreodată o treaptă în
plus? Ce hurducătură zdravănă! Coborâţi o treaptă în plus —
şi puteţi să vă rupeţi piciorul! Totuşi, nu aveţi deloc
cunoştinţă de programarea respectivă.
Aici, Erickson îşi demonstrează metoda lui clasică prin

care ajută o persoană să iasă dintr-o programare mentală
fixă. Primul pas este să zăpăcească subiectul. A l doilea pas,
în această perioadă de confuzie, este să conducă subiectul
peste obstacol, astfel încât acesta să aibă o experienţă a suc
cesului. Desigur, în acest caz, experienţa succesului s-a pro
dus atunci când subiectul nu a mai răspuns cu obişnuita
încordare, cu programarea lui mentală obişnuită. Vechea
programare este înlocuită cu una nouă. Pacientul crede că
poate să meargă p e gheaţa sticloasă. Acum abordează noile
situaţii „lunecoase" fă ră povara fricii asociate cu „căde
rile “ lui anterioare.
Uneori, este important pentru pacient să nu folosească

lucruri p e care le cunoaşte sau percepţii p e care le utilizează
de obicei. Din acest motiv, Erickson îi cere veteranului să
închidă ochii. Dacă nu vede, poate să-şi ducă sarcina la bun
sfârşit. Văzul îi produsese mai înainte o reacţie chinestezică,
făcându-l să adopte programarea greşită.
Lui Erickson îi plăcea să ilustreze concentrarea hipnotică
întrebându-i pe oameni: ,, Dacă aş aşeza pe podea o scân
dură lată de 30 cm şi lungă de 15 m, ţi-a rfi greu să mergi pe
ea?" Desigur, răspunsul va f i „ n u “. D upă care continuă:
„ Ce reacţie ai avea dacă aş pune aceeaşi scândură — de
30 cm lăţime şi 15 m lungime — între două clădiri, de ia eta
ju l 50 al uneia p â n ă la etajul 50 al celeilalte? “ Şi în acest
exemplu, simţul văzului este asociat cu un set chinestezic care
îi va. determina pe mulţi oameni să-şi piardă senzaţia de sigu
ranţă. Pentru a reuşi în această sarcină, ca şi la mersul pe
sârmă, s-ar putea să fie important să nu foloseşti ceea ce ai —
adică simţul văzului (şi imaginaţia).
Indienii Tarahumara
Indienii Tarahumara din Chihuahua de sud-vest sunt cei
care pot să alerge o suta de mile — tensiunea lor nu creşte, rit
mul lor cardiac rămâne neschimbat. IJn impresar a adus câţiva
astfel de alergători la Jocurile Olimpice (1928, Amsterdam).
Nu au ieşit nici măcar pe locul al doilea. Fiindcă au crezut că
douăzeci şi cinci de mile era încălzirea! Nu le-a explicat
nimeni că alergau într-o cursă de douăzeci şi cinci de mile.
Uneori, m ă gândcsc la această povestire atunci când nu

reuşesc să mă implic într-o treabă, când scriu, repar ceva pe
lângă casă, frustrat de problemele care apar, sau sunt literal
mente cu respiraţia, tăiată după jogging. îm i vine în minte
propoziţia: „Asta e doar încălzirea. “ D upă ce fa c asta, de
obicei, descopăr că am mai m ultă energie.
Paturi uscate
Ca în poveştile Sufi sau Zen, destinatarul cunoaşterii vin
decătorului trebuie să fie pregătit să primească. în multe din
tre aceste povestiri, aspirantul vine la maestru, dar i se refuză
intrarea până când „vehiculul este pregătit să primească
bogăţiile învăţăturii “. Erickson realizează adesea această
pregătire lăsându-şi ascultătorul sau pacientul să aştepte
multă vreme până când el spune „poanta “. De pildă, când a
prezentat povestirea care urmează în fa ţa unui grup de stu
denţi, a fo st nevoie de o jum ătate de oră ca să ajungă la reco
mandarea finală. O parte din acest timp a fo st folosit pentru
a schiţa istoricul de caz. O parte a fo st utilizat pentru a-i
întreba p e ascultători cum ar trata ei un astfel de pacient. Un
anumit timp a fo st folosit pentru a relata alte povestiri, care
nu aveau o legătură directă cu problema p u să în discuţie.
Erickson repeta enunţuri ca: „Existăceva ce ştiţi, dar nu ştiţi
că ştiţi. Când o să ştiţi ce anume nu ştiţi că ştiţi, atunci o să
aveţi tot timpul patul uscat. “ Acest tip de anunţ, care zăpă
ceşte, dar, totodată, contrariază îi determină p e ascultători
să fa că ceea ce Ernest Rossi numea „ căutare interioară“.
Ascultătorul începe deja să caute în interiorul său resursele
care îl p o t ajuta în procesul de vindecare. Când vorbim
despre una dintre tehnicile de inducţie ale lui Erickson, ,, teh
nica aşteptării “, se aplică acelaşi principiu. Pacientul este
efectiv lăsat să implore că vrea mai mult. Atunci e pregătit să
primească.
O mamă a venit la mine cu fiica ei de unsprezece ani.

Imediat ce am auzit că urina în pat, am rugat-o pe mamă să
iasă din cameră, încredinţat că fetiţa putea să-mi spună sin
gură povestea ei. Fata mi-a spus că avusese o infecţie la
vezica urinară când era bebeluş, că fusese tratată de un uro-
iog, dar că infecţia continuase vreme de cinci sau şase ani,
poate chiar mai mult. Făcuse cistoscopic în mod regulat, de
sute de ori, şi până Ia urmă focarul de infecţie fusese desco

perit într-un rinichi. îi fusese scos acest rinichi şi nu mai avu
sese infecţii vreo patru ani. Făcuse cistoscopie de atâtea sute
de ori, iar vezica şi sfincterul ci erau atât de dilatate, încât îşi
uda patul noapte de noapte, imediat ce se relaxa în timpul
somnului. Ziua reuşea să-şi controleze vezica, destul de greu,
cu condiţia să nu râdă. Dacă râdea, se producea o relaxare şi
îşi uda lenjeria intimă.
Părinţii ei credeau că, dat fiind faptul că i se extirpase un
rinichi şi nu mai avea infecţii de câţiva ani, trebuia să înveţe
să se controleze. Fata avea trei surori mai mici, care îi spuneau
vorbe urâte şi râdeau de ea. Toate mamele ştiau că făcea pe ea.
Şi toţi copiii de Ia şcoală, vreo două-trei mii, ştiau că îşi udă
patul şi că se scapă pe ea când râde. Era calul lor de bătaie.
Fata era foarte înaltă, foarte frumoasă, blondă, cu un păr
lung care îi ajungea până la brâu. Cu adevărat o fată încântă
toare. Era ostracizată,, ridiculizată; i se cerea mai mult decât
putea să dea. Trebuia să îndure compătimirea vecinilor, zefle
meaua surorilor ei şi a colegilor de şcoală. Nu putea să
meargă la o petrecere în pijama ori să rămână peste noapte la
rade pentru că îşi uda patul. Am întrebat-o dacă mai fusese la
vreun doctor. Mi-a spus că fusese la o mulţime de medici,
înghiţise pastile în cantităţi industriale şi luase tot felul de
medicamente, fară niciun rezultat.
l-am spus că nu eram cu nimic diferit de ceilalţi doctori.
Nici eu nu puteam s-o ajut.
— însă tu ştii deja ceva, doar că nu ştii că ştii. Imediat ce
o să afli ce anume ştii, dar nu ştii că ştii, 11-0 să mai uzi patul.
Apoi am adăugat:
— O să-ţi adresez o întrebare foarte simplă şi vreau de la
tine un răspuns foarte simplu. Iată întrebarea. Daca ai fi în
baie şi ai urina, iar un tip ciudat s-ar izbi cu capul de uşă, ce
ai face?
— Aş încremeni!
— Aşa este. Ai încremeni — şi te-ai opri din urinat. Deci

ştii ceea ce ştiai deja, dar nu ştiai că ştiai deja. .Şi anume ca
poţi să nu mai urinezi în orice moment, la orice stimul ales de
tine. Pentru asta nu e nevoie ca un tip ciudat să dea cu capul
în uşa de la baie. E suficientă ideea. Te opreşti. încremeneşti.
Şi, după ce el pleacă, începi să urinezi.
Ştiu că e foarte greu să ai patul uscat. Poate că o să ai pen
tru prima oară patul uscat peste două săptămâni. Trebuie să
exersezi mult, cum să începi şi cum să te opreşti. S-ar putea
ca în uncie zile să uiţi să exersezi cum să începi şi cum să te
opreşti. E în regulă. Corpul tău va fi bun cu tine. O să-ţi ofere
întotdeauna ocazii noi. Tot aşa cum pot să existe zile în care
eşti prea ocupată să exersezi pornirea şi oprirea, dar e în
regulă. Corpul tău o să-ţi ofere întotdeauna ocazii ca sa
porneşti şi să te opreşti. M-ar mira tare mult dacă în trei luni
nu ţi-ai mai uda patul deloc. Dar m-ar mira şi dacă peste şase
luni ai continua să-ţi uzi patul. Va fi mult mai uşor să nu uzi
patui prima dată decât să ai patul uscat de două ori la rând. Iar
de trei ori la rând e şi mai greu. Şi e şi mai greu de patru ori
la rând. După asta, totul devine mai uşor. Poţi să ai patul uscat
de cinci, şase, şapte ori, deci o săptămână întreagă. Atunci o
să ştii că poţi să ai patul uscat o săptămână încheiată, apoi
încă o săptămână.
Nu m-am grăbit cu această fetiţă. Nu aveam altceva de
făcut. Am stat cu ea o oră şi jumătate, apoi am lăsat-o să
plece. Peste două săptămâni, a venit şi mi-a adus un cadou —
primul cadou pe carc îl oferea ştiind că nu-şi mai udase patul
(mi-a dăruit o vacă roşie, tricotată). Ţin foarte mult la acest
cadou. Peste şase luni, rămânea peste noapte la prieteni, rude,
la petreceri în pijama, la hotel. Fiindcă cel care face terapia
este pacientul. Eu nu am crezut că avea nevoie de terapie
familia, chiar dacă părinţii erau nerăbdători, surorile îi spu
neau vorbe urâte, colegii de şcoală râdeau de ea. Eu am simţit
că părinţii trebuiau să se adapteze la faptul că patul ei rămâ
nea uscat. La fel şi surorile ei, şi colegii de şcoală — şi vecinii.
De fapt, nu vedeam cum ar fi putut sa facă altfel. Nu am con

siderat că era necesar să-i explic ceva tatălui, mamei, suro
rilor sau altcuiva. Eu i-am spus fetei ceea ce ea ştia deja, dar
nu ştia că ştie.
Toţi aţi crescut cu ideea că atunci când vă goliţi vezica uri
nară o goliţi de tot. Şi credeţi în asta. Important este că fiecare
dintre voi a trecut prin experienţa de a fi întrerupt în timp ce
urinează şi de a opri brusc jetul. Cu toţii trăim această expe
rienţă — numai că ea a uitat acest lucru. Eu nu am făcut decât
să-i reamintesc ceva ce ea ştia deja, dar nu ştia că ştie.
Cu aite cuvinte, atunci când faci terapie, îţi priveşti pa
cientul ca pe un individ, şi oricâtă bătaie de cap le-ar fi dat
părinţilor, surorilor, vecinilor sau colegilor de şcoală, era în
primul rând problema ei. Tot ceea ce avea nevoie să ştie era
ceva ce ea ştia deja — iar terapia pentru toţi ceilalţi era să-i
las să se adapteze, fiecare în felul lui.
Psihoterapia trebuie să fie orientată către pacient şi către
problema principală. Nu uitaţi un lucra. Că fiecare dintre noi
are limbajul său individual, şi că atunci când asculţi un
pacient, trebuie să-l asculţi ştiind că el vorbeşte o limbă stră
ină şi că nu trebuie să încerci să înţelegi în termenii limbaju
lui tău. înţelege pacientul în limbajul lui.
Aceasta este una dintre povestirile mele preferate, poate

pentru că Erickson începea aproape invariabil cu un comen
tariu de genul: „Sid, povestirea asta o să te intereseze în mod
deosebit. “ Mi-am bătut multă vreme capul până am priceput
mesajul p e care voia să mi-l transmită, dar până la urmă am
reuşit să extrag două mesaje principale.
Primul este că p o t învăţa să-mi controlez gândurile, ener
giile active şi simptomele, de pildă anxietatea. Dar trebuie să
fa c asta. nu prin puterea voinţei, ci descoperind ce stimuli
sunt necesari pentru a-mi induce ,,pornirea şi oprirea''.
D upă care trebuie să folosesc ocaziile pentru a exersa „por
nirea şi oprirea “.
A l doilea mesaj este că ,, toţi aţi crescut cu ideea că atunci

când vă goliţi vezica urinară o goliţi de tot “. In versiunea
acestei povestiri publicată în A Teaching Seminar with
Milton H. Erickson, editată de Jeffrey Zeig, Erickson a mai
adăugat câteva propoziţii care clarifică şi mai mult acest al
doilea punct. „ Tot ce trebuia să ştie era că putea să-şi
oprească urinarea în orice moment, dacă avea stimulul potri
vit. “ Şi: ,, Creştem crezând că trebuie să terminăm. Acest
lucru nu este adevărat, că trebuie să continuăm până ter
minăm. “ Am descoperit că o atare atitudine este foarte utilă
pentru realizarea unor sarcini precum scrisul. Sentimentul
coercitiv că trebuie să terminăm poate foarte uşor să blo
cheze spontaneitatea şi creativitatea. O modalitate mult mai
eficientă de a duce ceva la bun sfârşit este să folosim „por
nirea şi oprirea“, după ritmul interior al fiecăruia. Am
descoperit că această povestire este foarte utilă pentru a
ajuta pacienţii să depăşească diverse blocaje, cum ar f i pana
de inspiraţie a unui scriitor.
Cravata-şnurr
Toată viaţa învăţăm să fixăm limite pentru foarte multe

lucruri. îmi amintesc de Bill Folsey, reporter la KOOL-TV.
într-o călătorie la Chicago, s-a dus la un restaurant, iar şeful
de sală l-a anunţat că trebuia să poarte cravată — nu şnurul
pe care îl purta el. Bill l-a întrebat:
— Cât ai dat pe cravata dumitale?
— Douăzeci şi cinci de dolari, i-a răspuns şeful de sală.
Iar Bill i-a zis:
— Cravata mea a costat două sute de dolari.
Ospătarul nu ştia ce să creadă. Aşa că Bill Folsey a intrat
în restaurant şi s-a aşezat unde a. vrut — în vreme ce ospătarul
încerca să analizeze problema. Chestia aia ciudată de la gâtul
lui Bill Folley! O cravată de două sute de dolari! Iar a lui
costase doar douăzeci si cinci de dolari!
Deci ai un vis. Iar de Fiecare dată când visezi, ai dreptul şi

privilegiul să visezi din nou acel vis, cu o altă distribuţie a
personajelor. In felul acesta, poţi să descoperi multe lucruri
pe care ai fost educat să nu le ştii. Cu multă vreme în urmă,
profesorii ţi-au spus: „Uită-te la mine când mi te adresezi.
Uită-te la mine când vorbesc cu tine.“ Şi tu ai învăţat: „Nu
face asta, nu face aia. Imbracă-te cu hainele potrivite, puneţi
pantofii potriviţi. Leagă-ţi şireturile cum trebuie.“ O mare
parte din ceea ce am învăţat se bazează pe instrucţiuni limi
tate, care ne împiedică să ne dezvoltăm înţelegerea — şi
intrăm în tipare care ne limitează. .
I-am învăţat pe fiii mei cum să sape un lot cu cartofi —
făcând desene. De fiecare dată când fac desene cu sapa şi
sapă lotul cu cartofi, ei se întreabă care va fi ultimul lor
desen. Aşa că fiii mei au învăţat să sape un lot cu cartofi
făcând triunghiuri, apoi mai multe triunghiuri, şi au desco
perit singuri că puteau să sape cercuri, cifre şi litere.
Este minunat să dormi noaptea, să ai un somn profund şi
odihnitor — şi să descoperi abia peste o săptămână că în acea
noapte ai visat. Nu ai avut cunoştinţă de acel vis — ai aflat
abia peste o săptămână.
Comentariile p e care Erickson le-a fă cu t după povestirea

cu cravata-şnur ar putea să p a ră irelevante. De fapt, în acest
fel, el repetă şi ne ajută să înţelegem mesajele principale din
povestire. Primul mesaj este că suntem limitaţi în tiparele
noastre de a înţelege şi a acţiona. („Imbracă-te cu hainele
potrivite... O mare parte din ceea ce am învăţat se bazează
pe instrucţiuni limitate. “) A l doilea mesaj este c ă putem să
înlocuim instrucţiunile limitate şi limitatoare prin tipare noi —
pe care chiar noi le-am inventat („ cercuri, cifre şi litere “). In
sfârşit, Erickson îşi încadrează comentariile prin sugestia că
ascultătorul va descoperi tipare noi într-un vis. Trebuie să
aibă încredere în subconştientul său, care va concepe noi
modalităţi de a depăşi limitele obişnuite.
Păcatul
O tânără a venit la mine: Fusese educată să creadă că tea
trele sunt locuri în care fetele sunt seduse, locuri ale păcatu
lui. Refuza să intre într-o drogherie din cauză că acolo se vin
dea tutun, şi Dumnezeu ar fi pedepsit-o dacă o vedea într-un
loc unde se comercializa tutun. La fel, nu bea vin sau cidru,
şi nici vreo altă băutură alcoolică, fiindcă, dacă ar fi băut,
Dumnezeu ar fi trăsnit-o; ar fi trăsnit-o şi dacă fuma o ţigară.
M-am interesat de locul ci de muncă. Lucra pentru un
medic care făcea parte din biserica ei. O plătea cu o sută de
dolari pe lună. Pe vremea aceea, salariul mediu era de doua
sute şaptezeci de dolari pe lună. Lucra pentru el de zece ani,
dar continua să primească doar o sută de dolari pe lună. iar
viteza ei de dactilografiere era de numai douăzeci şi cinci de
cuvinte pe minut.
Locuia cu părinţii, care o păzeau ca pe ochii din cap — să
nu cadă în păcat. Făcca o oră până la serviciu, lucra acolo opt
ore, câteodată stătea peste program, fără să fie plătită supli
mentar. Mai făcea o oră până acasă. Şi muncea şase zile pe
săptămână. Duminica se ducea la biserică — unde stătea
toată ziua. Era o familie foarte rigidă şi limitată.
Când a ieşit din cabinetul meu după prima şedinţă, soţia
mea, carc rareori face comentarii la adresa pacienţilor, m-a
întrebat:
— Cine era individa aia insipidă, a adus-o pisica?
— O pacientă de-a mea.
Am stat de vorbă cu fata şi am convins-o că viaţa e plina
de capcane şi că de moarte nu scapă nimeni, iar dacă Dum
nezeu a hotărât ca ea să moară la un moment dat, eram sigur
că n-o să moară din cauza fumatului, dacă Dumnezeu nu era
pregătit s-o primească. Am pus-o să fumeze o ţigară. A tuşit
mult, dar Dumnezeu nu a trăsnit-o! Chiar nu a trăsnit-o!
Lucrul ăsta a surprins-o.
Să ne dep ăşim lim itele obişnuite 119
Apoi i-am sugerat să se ducă ia cinema. I-au trebuit două

săptămâni până şi-a făcut curaj. Mi-a spus, cu toată sinceri
tatea:
— Dumnezeu o să mă trăsnească dacă mă duc într-un loc
al pierzaniei.
l-am spus că dacă Dumnezeu nu o trăsnea era pentru că
nu-i venise vremea sa moară şi că şi eu mă îndoiam că i-ar fi
venit vremea să moară. Voia să fie amabilă şi să-mi spună ce
film a văzut? A revenit după ce văzuse Doamna şi vagabon
dul. Nu eu am ales spectacolul.
Mi-a spus:
— Probabil că biserica se înşală. Nici măcar un lucru din
filmul acela nu a fost rău. Nu am văzut oameni depravaţi care
să corupă fetele tinere. Mie filmul mi s-a părut amuzant.
Iar eu i-am zis:
— Eu cred că biserica ţi-a dat o idee falsă despre filme.
Nu cred că biserica a făcut-o intenţionat. Cred că biserica a
făcut-o din ignoranţă.
Şi au mai fost şi alte filme care i s-au părut interesante —
în special musicaluri. Apoi, într-o zi, i-am spus:
— Cred că ai făcut destule progrese ca să bei un pic de
whiskey.
— Cu siguranţă că Dumnezeu are să mă trăsnească, a repli
cat ea.
Iar eu i-am zis:
— Mă îndoiesc. Nu te-a trăsnit când te-ai dus la cinema
sau când ai fumat o ţigară. Să vedem dacă o să te trăsnească
dacă bei puţin whiskey.
A băut whiskey şi a tot aşteptat ca Dumnezeu s-o trăs
nească. Apoi mi-a zis:
— Cred că trebuie să fac nişte schimbări în viaţa mea.
Cred ca ar fi bine să mă mut din casa părinţilor şi să-mi iau
un apartament al meu.
l-am spus:
— Şi trebuie să-ţi cauţi un loc de muncă mai bun. Trebuie

să înveţi să dactilografiezi. Şi să te muţi într-un apartament
numai al tău. Nu îţi pcrmiţi financiar, aşa că nu ezita să-i rogi
pe părinţi să-l plătească ei. O să-ţi faci singură de mâncare şi
o să închiriczi o maşină de scris. Dimineaţa, imediat după ce
te trezeşti, fugi la maşina de scris, primul lucru pe care-1 faci,
şi scrii: „E o zi minunată de iunie.“ După care te duci la baie,
te speli pe dinţi şi scrii la maşină altă propoziţie scurtă, dac-
tilografiind cu cea mai mare viteză. Fiecare propoziţie trebuie
sa fie foarte scurtă. Apoi începi să te îmbraci. înainte să ter
mini cu îmbrăcatul, mai baţi la maşină o propoziţie. Când ter
mini de îmbrăcat, mai scrii o propoziţie scurtă. începi să
pregăteşti micul dejun, şi mai baţi o propoziţie scurtă când
ajungi la jumătate cu pregătirile. Te aşezi la masă şi, înainte
să termini de mâncat, te ridici şi scrii o propoziţie scurtă —
de fiecare dată dactilografiind cu viteză maximă. Poţi să exer
sezi cu aceste întreruperi, de fiecare dată la viteză maximă, şi
vei învăţa să dactilografiezi muit mai rapid.
Peste trei luni, ajunsese la optzeci de cuvinte pe minut.
Cât despre prepararea mâncărurilor, mi-a spus:
— M-am gândit să fac nişte orez, şi am zis să pun pe foc
o cană de orez. Am aşezat orezul într-o oală şi am adăugat
apă. Apoi a trebuit să iau altă oală, deoarece cana de orez
umpluse toată oala aceea mare. După care a fost nevoie de
alte două oale. Nu ştiam că orezul se umflă aşa de mult.
— Sunt multe lucruri care trebuie învăţate despre gătit,
i-am zis.
Am pus-o să facă fasole. A măsurat cana de fasole cu
multă grijă, iar fasolea s-a umflat, s-a făcui o cantitate uriaşă.
Până la urmă, a ajuns o bucătăreasă bună, a renunţat la bise
rică şi le-a spus părinţilor:
— O să mai vin în vizită din când în când. Acum am un loc
de muncă bun. Câştig două sute şaptezeci de dolari pe lună şi
nu am de mers decât câteva zeci de metri până la serviciu.
Apoi a venit la mine şi cam tot atunci doamna Erickson

m-a întrebat:
— Milton, te-ai specializat în blonde frumoase?
— Pe ea mi-a adus-o pisica de data asta, am lămurit-o eu.
Fiindcă s-a dovedit că fata aceea era, de fapt, foarte fru
moasă. A luat lecţii de muzică şi îi plăcea ce făcea la serviciu.
Apoi a venit iar la mine, peste câteva luni, şi mi-a zis:
— Doctore Erickson, vreau să mă îmbăt şi vreau să ştiu
cum să fac asta.
I-am spus:
— Cel mai bun mod de a te îmbăta este să-mi promiţi că
nu o să foloseşti telefonul, că o să incui uşa şi că nu o mai
descui, şi că o să rămâi în apartamentul tău. la o sticlă de vin
şi savurează-1, picătură cu picătură, până îl bei pe tot.
Peste câteva zile, s-a întors şi mi-a zis:
— Mă bucur că m-aţi pus să vă promit că nu o să folosesc
telefonul, fiindcă am vrut să-mi sun toţi prietenii şi să-i invit
la mine ca să ne îmbătăm împreună. Iar asta ar fi fost cumplit.
Şi am vrut să ies în stradă şi să cânt. Dar v-am promis că o să
încui uşa şi o s-o las încuiată. Sunt aşa de fericită că m-aţi
tăcut să vă promit toate astea. Să ştiţi că a fost distractiv să
mă îmbăt, numai că a doua zi m-am trezit cu o migrenă groaz
nică. Nu cred că vreau să mă mai îmbăt vreodată.
I-arn spus:
— Bucuria de a te îmbăta are un preţ, iar acesta este o
migrena — mahmureala. Eşti liberă să fii mahmură ori de
câte ori doreşti.
— Nu mai vreau să fiu mahmură, mi-a zis.
Peste un timp, s-a măritat. Acum nu mai ştiu nimic despre ea.
Cred că este foarte important să iei pacientul în serios şi să
vii în întâmpinarea dorinţelor lui. Să nu fii un judecător rece
şi dur. Să admiţi că oamenii au nevoie să înveţe tot felul de
lucruri, iar tu nu ai competenţa necesară pentru a-i învăţa
toate lucrurile de care au nevoie. Că pot învăţa multe pe cont
propriu. Aşa cum, fără îndoială, a învăţat această fată. Plus că,
în general, sunt uimitor de politico.şi când se află în transă.
Determinaţi-i să încalce interdicţiile! Aceasta, este una

dintre regulile principale ale lui Erickson pentru a trata
multe tipuri de complexe simptomatice, inclusiv fobiile şi stă
rile de inhibiţie. Mai întâi, când ne scjiiţează istoricul, Ericlcson
are grijă să scoată la iveală semne ale limitărilor, rigidităţi
lor, „seturilor “ înguste. Apoi, folosind convingerile pacien
ţilor, acţionează pentru a-i determina să încalce interdicţiile.
Aici, Erickson prezintă situaţia unei tinere care este
extrem de limitată. Limitările ei simt percepute ca fiin d
cauzate de rigiditatea bisericii şi de educaţia prim ită în fa m i
lie. Desigur, ele ar putea foarte bine să fie cauzate şi de cri
tica din interior. Metoda esenţială prin care Erickson o ajută
să-şi încalce interdicţiile, să-şi lărgească experienţele despre
lume, să-şi construiască abilitatea de a trăi independent,
fiindu-şi suficientă sieşi, este de a-i induce să se pună pe sine
în situaţii noi. în aceste situaţii noi, ea învaţă din propria-i
experienţă, nu din ce-i dictează alţii, care sunt de fa p t limită
rile ei. De asemenea, învaţă cum să manipuleze diferite sub
stanţe, de pild ă orezul.
Desigur, Erickson, în mod tipic, atunci când vorbeşte
despre modul în care se umflă orezul şi fasolea, seamănă idei
universale despre expansiune. De fapt, întreaga povestire
poate f i văzută ca o ilustrare a expansiunii, unei personalităţi
foarte iniei într-una mult mai mare. Venitul ei creşte de la o
sută de dolari p e lună la două sute şaptezeci de dolari pe
lună. Personalitatea ei înfloreşte, iar acest lucru este vizibil,
în aspectul ei. exterior, în aşa măsură încât, se transformă
dintr-o „individă insipidă.“ într-o ,,blondă frum oasă".
Pacienta chiar reuşeşte să-şi descopere propriile limitări —
din experienţă. De pildă, ea învaţă din experienţă cum e să fii
mahmur. în cele din urmă, Erickson ne oferă un indiciu
despre cum îi convinge el p e oameni să fa că lucruri p e care
în mod obişnuit nici nu s-ar gândi să le facă. E l ne explică:

„în general, sunt uimitor de politicoşi când se află în transă. “
Punând accent pe impulsuri şi p e senzaţii în detrimentul
intelectului şi al conceptelor, Erickson încearcă de fa p t să
corecteze dezechilibrul care apare la multe persoane. Aşa
cum mi-a spus o dată: „La copii, trupul încearcă să ţină
pasul cu picioarele. La adulţi, picioarele încearcă să ţină
pasul cu trupul (şi capul). “
S lăbeşti — te îngraşi — slă b eşti

O femeie a venit la mine şi mi-a spus:
— Cântăresc 80 de kilograme. Am urmat sute de diete la
recomandarea medicilor, şi au dat rezultate. Vreau să cântă
resc 60 de kilograme. De flecare dată când ajung la 60 de
kilograme, dau iama prin bucătărie şi sărbătoresc succesul. Şi
mă îngraş la loc imediat. Acum am iar 80 de kilograme. Puteţi
să folosiţi hipnoza ca să mă ajutaţi să scad la 60 de kilo
grame? Am revenit la 80 de kilograme pentru a suta oară.
I-am zis că da, puteam s--o ajut să piardă în greutate prin
hipnoză, dar n-o să-i placă ceea ce fac.
Mi-a răspuns că ea vrea să aibă 60 de kilograme şi că nu-i
pasă ce anume fac.
I-am zis că o să fie destul de neplăcut.
— O să fac tot ce ziceţi dumneavoastră, mi-a spus.
— în regulă. Vreau să-mi promiţi solemn că o să-mi urmezi
sfatul întocmai.
Mi-a promis imediat şi i-am indus o stare de transă. I-am
explicat încă o dată că n-o să-i placă metoda prin care vreau
să-i reduc greutatea şi am rugat-o să-mi promită, solemn, că
o să-mi urmeze sfatul. Mi-a promis.
Apoi i-am spus:
— Lasă-ţi inconştientul şi conştientul să asculte. Iată cum
vei proceda. în clipa de faţă, cântăreşti 80 de kilograme.
Vreau să te îngraşi 10 kilograme, iar când ajungi ia 90 de

kilograme, după cântarul meu, poţi începe să slăbeşti.
M-a rugat efectiv în genunchi să o eliberez de promisiunea
pe care mi-o făcusc. Cu fiecare sută de grame pe care o lua în
greutate insista din ce în ce mai mult să-i permit să înceapă
cura de slăbire. Era extrem de nefericită când a ajuns la 85 de
kilograme. Când avea 85 de kilograme, m-a implorat să o
eliberez de promisiune. La 89,5 kilograme, mi-a spus că mai
avea doar un pic până la 90 de kilograme, dar eu am insistat
sa ajungă la 90 de kilograme.
Când a atins 90 de kilograme, era foarte fericită că putea
începe să slăbească. Iar când a ajuns la 60 de kilograme, mi-a
zis:
— N-o să mă mai îngraş niciodată.
Tiparul ei fusese să slăbească, apoi să se îngraşe la loc. Eu
am inversat acest tipar şi am făcut-o să se îngraşe şi apoi să
slăbească. A fost foarte mulţumită de rezultatul final şi s-a
menţinut la acea greutate. Nu voia să mai treacă niciodată
prin chinul cumplit de a se îngrăşa 10 kilograme.
Pentru această pacientă, fa p tu l că se îngraşă nu mai este

un act de revoltă sau expresia unui lucru p e care vrea să-l
facă. A devenit ceva ce este fo rţa tă să facă. Prin urmare, aşa
cum până atunci fusese supărată că trebuia să slăbească,
acum era supărată că trebuia să se îngraşe.
In ,,Păcatul", Erickson a ilustrat faptul că, uneori, este
necesar să ajuţi pacientul să ,, încalce interdicţiile “. Aici, el
arată că este util să-i determini p e pacienţi să-şi schimbe
tiparul. In acest caz, el nu a fă cu t decât să o determine să-şi
inverseze tiparul de a slăbi, şi de a se îngrăşa. D upă ce a făcut
asta, nu mai putea să treacă prin aceeaşi succesiune în mod
repetat, aşa cum. făcuse toată viaţa ei. Se pare că învăţase să
fie capabilă să accepte să se îngraşe doar p â n ă la 80 de kilo
grame. Vedem acest lucru la mulţi pacienţi care au probleme
cu greutatea. Ei prezintă un nivel de toleranţă, iar când îl
ating simt imperios nevoia să slăbească. Erickson a reuşit să

fa că acest nivel de toleranţă intolerabil, determinând-o să-l
depăşească.
Această metodă de a inversa tiparele sau de a privi lucru
rile invers este una dintre, metodele preferate de Erickson
pentru a schimba programările mentale. Ii plăcea să le arate
pacienţilor o carte intitulată Topsys & Turvys, scrisă de
Peter Newell, în care povestirile şi ilustraţiile îşi schimbă
semnificaţia dacă întorci cartea invers.
O m etodă fa n ta stic ă de a ţine regim

O altă fată era supraponderală, şi încă mult. I-am explicat:
-— Eşti supraponderală şi ai ţinut diete peste diete, fară
niciun rezultat. Şi mi-ai spus că poţi să ţii regim o săptămână,
sau două săptămâni, chiar trei săptămâni, după care te laşi
păgubaşă şi începi să te ghiftuieşti. Apoi te apucă disperarea,
şi mănânci şi mai mult.
O sa-ţi dau o reţetă medicală. Continuă dieta pe care ţi-a
prescris-o medicul tău. Ţine regim două săptămâni sau trei
săptămâni, dacă poţi. După care, în duminica celei de-a treia
săptămâni, mănâncă atât cât te ţine stomacul, e ordin de la
medic. Oricât de mult ai mânca, nu are cum să compenseze
ce ai slăbit în cele trei săptămâni. Şi poţi mânca fară să te
simţi vinovată, fiindcă medicul ţi-a ordonat să te ghiftuieşti
toată ziua de duminică. Luni, revii ia regim. Ţine-1 trei săptă
mâni, dacă poţi, apoi mai înfulecă o zi întreagă, fără senti
mentul vinovăţiei.
în ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o, îmi spune că tre
buie să existe o metodă mai bună de a ţine regim decât să-şi
controleze foamea trei săptămâni. Vrea să-i fie foame în fie
care zi, vrea să savureze mâncarea şi să se bucure de canti
tatea potrivită in fiecare zi. Zilele în care s-a ghiftuit i-au dat
forţa de a ţine regim în acele trei săptămâni.
Acest mod de abordare se înscrie în categoria „prescrie

rea sim p to m u lu iE ric k so n i-a spus pacientei să fa c ă exact
ceea ce ea făcea deja — să ţină regim trei săptămâni, „ când
era c a p a b ilă a p o i să se ghiftuiască. Nu se schimba decât
durata de timp cât se ghiftuia. D acă un tipar poate fi schim
bat, oricât de puţin, există posibilitatea schimbării în conti
nuare. Aşa cum am văzut de multe ori, aceasta este una din
tre metodele terapeutice de bază ale lui Erickson — iniţierea
unei schimbări mici.
Vizitarea obiectivelor turistice

O femeie mi-a spus ca voia sa fac ceva în legătură cu greu
tatea ei corporală. M-am uitat la unghiile ei. Avea unghii
lungi, roşii. Cred că li se face reclamă ca „Unghii". Le lipeşti
cu un adeziv. Sunt foarte lungi. Toata grăsimea aia, şi unghi
ile lăcuite cu roşu!
I-am spus:
— Pot să vă ajut, dar va trebui să fiţi cooperantă. O să vă
urcaţi pe Squaw Peak.
— La răsăritul soarelui? m-a întrebat ea.
— Da.
— Păi, mi-ar plăcea să mai fie cineva cu mine, mi-a zis.
— Vă plângeţi că băiatul dumneavoastră de şaisprezece
ani cântăreşte cu 50 de kilograme mai mult decât ar trebui.
Luaţi-1 şi pe el. Daţi-i un exemplu bun.
Data viitoare când ne-am văzut, mi-a zis:
— Să ştiţi că nu cred că vreau să slăbesc, şi ştiu că nici fiul
meu nu vrea. Vă supăraţi dacă încetez sa mă mai mint sin
gură?
— Câtuşi de puţin, i-am răspuns.
O altă femeie mi-a dat telefon şi mi-a spus:

— Mi-e ruşine să vin la dumneavoastră pentru consultaţie.
De doi ani îmi neglijez soţul, familia, copiii. Stau în bucătărie
şi înfulec tot ce îmi cade sub ochi. Soţul meu îi duce pe copii
la şcoală şi îi aduce acasă. Ei face toate cumpărăturile, iar eu
pregătesc mâncarea şi înfulec. Am mult peste greutatea nor
mală. Nu vreau să mă vedeţi cum arăt.
Iar eu i-am zis:
— Vreţi să slăbiţi. Vă neglijaţi copiii şi soţul de doi ani de
zile. în cazul acesta, de ce nu luaţi dumneavoastră copiii de la
şcoală? Ei n-or să piardă nimic dacă faceţi asta. Soţul câştigă
destul cât să vă permiteţi sa aveţi maşina dumneavoastră.
Luaţi copiii de la şcoală; urcaţi-i în maşină şi vizitaţi obiec
tivele turistice din Arizona, New Mexico, Utah, California şi
din oricare alt Ioc unde se cultivă bumbacul. Puneţi-i pe copii
să citească broşuri istorice şi geografice atunci când faceţi
această călătorie. Cazaţi-vă la moteluri unde nu aveţi acces la
bucătărie. O să fiţi prea ocupată să aveţi grijă de copii ca să
mai aveţi timp să mâncaţi. La cât câştigă soţul dumneavoas
tră în prezent, poate să vină şi el în fiecare weekend. Familia
chiar poate să se bucure de vacanţă vreme de un an.
Peste un an, m-a sunat şi mi-a spus:
— Am revenit la greutatea normală. Sunt interesată de
copiii mei. îmi iubesc soţul şi vreau să-mi reiau îndatoririle
casei. Mai c nevoie să vizitez şi alte locuri?
— Numai dacă mai luaţi în greutate, i-am răspuns.
— Staţi liniştit, domnule doctor. Mi-am făcut suma. Acum
vreau să-mi văd copiii crescând şi vreau să mă ocup de gos
podărie. Copiii s-au distrat, dar eu am dreptul să fiu acasă. Şi
o să-mi apăr acest drept.
Nu am primit niciun fel de onorariu şi nu am întâlnit-o
niciodată. însă toată familia a făcut terapie fără ca eu să-i fi
văzut măcar.
Când atingi punctul vital al pacientului, acesta fie reacţio
nează şi se face bine, fie nu.
Tocmai am văzut trei moduri diferite în care Erickson a

rezolvat probleme legate de obezitate. în fiecare caz, el a
găsit o zonă diferită asupra căreia să-şi concentreze propria

atenţie şi pe cea. a pacientului. Desigur, în toate cele trei
cazuri rezolvate cu succes, elementul motivaţiei a fo st impor
tant, iar Erickson l-a stabilit de la începui. In cazul femeii
care nu era motivată, acest element a fo st stabilit foarte, uşor
atunci când ea nu a vrut să urmeze sugestia sim plă de a se
urca pe Squaw Peak. Erickson ghicise deja că femeia, era
leneşă şi autosu/icientă, având în vedere aspectul, ei general,
inclusiv unghiile artificiale, ostentative.
Şi în următoarele două. povestiri elementul motivaţiei este
extrem de important.
A lcoolicul tău trebuie să fie sincer

Un bărbat foarte bine situat financiar a venit la mine şi
mi-a spus:
— Sunt alcoolic. Vreau să mă las de băut.
l-am zis:
— Ei bine, aş vrea să ştiu câteva lucruri despre dumnea
voastră. Sunteţi căsătorit?
— Da, foarte căsătorit, mi-a răspuns el.
— Cum adică „foarte căsătorit"?
— Păi, avem o reşedinţă de vară, o cabana, la cincispre
zece kilometri de oraş. E un ioc frumos. Am avut bani, aşa că
am plătit ca să fie aranjată frumos. Stau acolo cu soţia câte
două—trei săptămâni. Putem prinde păstrăvi din râu dacă ne
scoatem undiţele pe fereastră. Nu există telefon. Civilizaţia e
la o depărtare de cincisprezece kilometri. Casa e mobilată
frumos. Avem o grămadă de mâncare şi de băutură. în fiecare
vară, eu şi soţia mea stăm acolo cam trei săptămâni, umblăm
goi peste tot şi ne bucurăm cu adevărat de viaţă.
I-am spus:
— Bine, o să vă fie foarte simplu să nu mai fiţi alcoolic.
Trimiteţi-o pe soţie la cabană şi spuneţi-i să încarce în maşină
toate sticlele de băutură. încărcaţi în maşină şi toate hainele
Să n e d ep ăşim lim itele obişnuite 129
dumneavoastră. Luaţi toate hainele care mai sunt pe acolo şi

aduceţi-le înapoi în Phoenix.
Poate să roage o prietenă să o ducă acolo cu maşina, noap
tea, şi să-i dăruiască toate hainele ei acestei prietene. Iar dum
neavoastră şi soţia puteţi să petreceţi acolo două săptămâni,
trei săptămâni încântătoare, hrănindu-vă cu păstrăvi şi fără să
mai puneţi gura pe băutură. Ştiu că n-o s-o luaţi pe jos prin
deşert, cale de cincisprezece kilometri, după o sticlă de băutură.
Şi el mi-a zis:
— Domnule doctor, cred că m-am înşelat când v-am spus
că vreau să mă îas de băut.
Ar fi fost însă modalitatea perfectă. Numai că alcoolicul
tău trebuie să fie sincer.
Folosind expresia „alcoolicul tău", Erickson subliniază

crezul său potrivit căruia un terapeut, după ce a acceptat un
pacient, îşi asumă o foarte mare responsabilitate în ceea ce
priveşte progresul acestuia. D acă tu, ca terapeut, ai acceptat
un pacient, el devine „alcoolicul tău". Cum bărbatul din poves
tire a refuzat să urmeze recomandarea lui Erickson, el nu a fo st
acceptat ca pacient, rămânând astfel propriul său alcoolic.
Un d ivo rţ* în termeni am iabili

Iată un caz în care l-am văzut pe soţ o singură dată. Asta
din pricină că m-am îmbolnăvit. N-am mai primit pe nimeni
vreme de două luni.
A venit Ia mine un soţ şi m i-a spus:
— Sunt singur ia părinţi. Tata este preot la o biserică creş
tină foarte strictă. Am fost educat să cred ca fumatul este un
păcat, să mergi la cinematograf este un păcat. De fapt, am fost
educat să cred că aproape totul este un păcat. Foarte puţine
sunt lucrurile pe care le poţi face. Cât am studiat medicina,
am avut grijă să nu comit vreun păcat. Am cunoscut-o pe
unica fiică a unui preot aparţinând aceluiaşi cult, care primise
aceeaşi educaţie ca şi. mine. Ne-am îndrăgostit unul de altul.

Părinţii noştri au fost încântaţi şi au organizat pentru noi o
nuntă minunată. Au pus mână de la mână şi neau plătit luna
de miere în acelaşi hotel în care şi-o petrecuseră şi părinţii
unuia dintre noi. Era situat la 230 de kilometri de localitatea
noastră de baştină.
Iarna era în toi în Indiana, iar temperatura coborâse sub
zero grade. Am făcut nunta seara, după care a urmat o petre
cere frumoasă. Pe la ora zece sau unsprezece, eu şi soţia mea
ne-am urcat în maşină şi am pornit spre respectivul hotel, cale
de 230 de kilometri. După ce parcurseserăm vreo trei kilo
metri, radiatorul maşinii s-a defectat, aşa că atunci când am
ajuns la hotel, după ce am mers 230 de kilometri, eram înghe
ţat bocnă. Eram amândoi supăraţi şi obosiţi. Maşina se stri
case şi nu ştiam dacă o puteam repara. Plus că trebuia să
schimb cauciucul de rezervă.
Când am ajuns, am urcat în cameră şi eu am deschis uşa.
Stăteam în prag şi ne uitam unul la altul.
Ştiam amândoi ce avem de făcut, dar eram aşa de obosiţi,
aşa de nefericiţi şi de îngheţaţi. Soţia mea a făcut primul pas.
Şi-a luat valiza, a aprins lumina în baie şi a stins lumina în
cameră. S-a dezbrăcat în baie, a stins lumina şi a ieşit de
acolo în pijama. Pe întuneric, a venit şi s-a vârât în pat.
Aşa că mi-am luat şi eu valiza, am intrat în baie, am aprins
lumina, mi-am pus pijamaua, am stins lumina şi, pe întuneric,
m-am urcat în pat de cealaltă parte. Stăteam amândoi şi aştep
tam. Ştiam ce aveam de făcut, dar nu încercam să luăm o
decizie în sensul ăsta, nu voiam decât să nu ne mai fie frig, să
nu mai fim nefericiţi şi obosiţi.
Am stat aşa toată noaptea şi am încercat să dormim măcar
un pic, să ne hotărâm.
într-un târziu, pe la unsprezece dimineaţa, ne-am făcut
suficient curaj pentru consumarea căsătoriei, dar n-a fost o
plăcere pentru niciunul dintre noi. După acel prim act sexual,
ea a rămas însărcinată. De atunci, am tot încercat să învăţăm
cura să facem dragoste amândoi, însă e prea târziu. Am stat

de vorbă, şi imediat după naşterea copilului, luna următoare,
după controlul de şase săptămâni, vrem să divorţăm în ter
meni amiabili. Nu vreau să fie şi divorţul la fel ca însurătoa
rea. Regretăm amândoi că mariajul nostru nu a mers. Copilul
rămâne la ea, şi o s-o ajut să-l crească. Se întoarce cu copilul
ia părinţii ei. Eu nu ştiu încotro s-o apuc.
I-am zis:
— In regulă. Este într-adevâr o căsnicie nefericită, la care
voi nu aţi reuşit să vă adaptaţi. Lucrurile s-au complicat când
ea a rămas însărcinată. Vă sugerez să divorţaţi în termeni
amiabili. Acum o să vă explic cum faceţi acest lucru.
Şi am continuat:
— Mergeţi în Detroit şi aranjaţi pentru o cină intimă şi
pentru o cameră într-un hotel. Angajaţi o doică care să aibă
grijă de copil după controlul de şase săptămâni al soţiei.
Explicaţi-i soţiei că e timpul să demaraţi pregătirile pentru un
divorţ amiabil şi că trebuie să vă despărţiţi în aceşti termeni.
Duceţi-o la Hotelul Staîler; nu mă interesează cât costă,
închiriaţi un salon privat şi luaţi o cină minunată, cu lumânări
şi, ordin de la medic, cu o sticlă de şampanie. Şi beţi amân
doi din acea sticlă de şampanie.
La sfârşitul cinei — să nu fie mai târziu de ora zece — ,
mergeţi la recepţie şi cereţi cheia de la cameră. O să vă con
ducă băiatul de serviciu. Când ajungeţi la etajul respectiv,
daţi-i băiatului o bancnotă de cinci dolari şi spuneţi-i să spele
putina. O să priceapă la ce vă referiţi. Apoi mergeţi în camera
de hotel, descuiaţi uşa, luaţi-vă mireasa în braţe, treceţi-o pra
gul, încuiaţi uşa la loc, fară să o lăsaţi din braţe, traversaţi
camera şi aşezaţi-o pe marginea patului. Şi spuneţi-i: „Vreau
să te sărut de râmas-bun.“ Sărutaţi-o cu tandreţe, apoi faceţi
următoarea remarcă: „Sărutul ăsta a fost pentru tine, acum
vreau unul şi pentru mine.“ Puneţi mâna pe genunchiul ei,
prelungiţi un pic sărutul, apoi scoateţi-i pantoful. Pe urmă
spuneţi-i: „încă un sărut, pentru noi amândoi.“ Vă strecuraţi
mâna pe sub rochia ei, o lăsaţi să alunece în jos, şi îi scoateţi şi

celălalt pantof. Apoi, cu şampanie şi cu glandele endocrine ale
amândurora, lucrurile vor începe sa se lege. Descheiaţi-i bluza
şi sărutaţi-o din nou. Scoateţi-i un ciorap, apoi sărutaţi-o iar.
I-am descris în detaiiu cum să-şi seducă soţia. Până în
vară, m-am înzdrăvenit după boală, dar ei dispăruseră amân
doi. Peste câţiva ani, ţineam nişte, prelegeri la Universitatea
Emory. Un tânăr a venit şi mi-a spus:
—- Ne-ar face mare plăcere să cinaţi cu noi.
— îmi pare rău, dar nu mă lasă biletul de avion, m-am
scuzat eu.
— O să fie foarte dezamăgită, mi-a zis atunci.
Nu pricepeam de ce să fie dezamăgită o familie pe care nu
o cunoşteam.
— După câte văd, nu mă recunoaşteţi, a continuat tânărul.
— Aşa este, nu vă recunosc, am admis cu.
— Dar vă amintiţi cu siguranţă de o cină pe care ne-aţi
recomandat-o, mie şi soţiei, la Hotelul Statler din Detroit,
m-a lămurit el.
— Da, îmi amintesc, i-am zis.
— Acum avem doi copii, iar al treilea e pe drunŢ a adău
gat el.
Când oamenii vin la voi şi spun că vor să divorţeze, poate
că, de fapt, nu vor lucrul ăsta.
Soţul şi soţia din această povestire seamănă, în multe

privinţe, cu tânăra din „Păcatul". Din cauza educaţiei rigide,
plină de constrângeri, pe care au primit-o de la părinţi, au
nevoie de îndrumări foarte precise pentru a-şi depăşi bara
jele deprinse. în plus, au suficient respect fa ţă de autoritate
pentru a urma astfel de instrucţiuni. Totuşi, ne putem întreba:
„De ce ne spune Erickson această povestire? Noi suntem
suficient de experimentaţi ca să ştim cum să seducem o
femeie. Există oare un mesaj secret în această, povestire? “
Sigur că există. Sunt mai multe mesaje. Cel mai evident este
următorul: cea mai bună metodă pentru a-i da cuiva posibili
tatea să-şi schimbe reacţiile este să-i spui să fa c ă ceea ce face
deja sau, ca în cazul de faţă, ceea ce plănuieşte să facă. Apoi
introduci ceva diferit, de pildă o schimbare de decor sau de
atmosferă. Nu eziţi să dai instrucţiuni sau să oferi informaţii,
(dacă subiectul eşti tu, obţii informaţii importante.)
Esenţial în această povestire este crezul lui Erickson că
avem cu toţii în noi capacitatea şi resursele pentru a rezolva
probleme şi neînţelegeri. Uneori, nu avem nevoie decât de
stimulul unei mici schimbări.
Începi să rostogoleşti mingea

O fata de doisprezece ani nu mai e un copii. Am avut o ast
fel de pacientă pe care am demonstrat o tehnică pur şi simplu
copilărească. Mi-a dat telefon şi mi-a spus:
— Am avut paralizie infantilă şi am uitat cum să-mi mişc
braţele. Puteţi să mă hipnotizaţi şi să mă învăţaţi dumnea
voastră?
l- am spus mamei ei să o aducă la cabinet, şi a venit cu ea.
M-am uitat la fată. Pentru o fată de doisprezece ani, avea un
bust foarte bine dezvoltat, doar că sânul drept era sub braţ.
Am pus-o pe mamă să o dezbrace pe fată până ia brâu şi i-am
cercetat tot torsul ca să văd în ce stare sunt muşchii.
I-am spus că trebuie să se aşeze în faţa unei oglinzi de trei
ori pe zi, goală până la brâu, şi să se strâmbe la imaginea ei
reflectată.
— Vrei, te rog, să cobori ambele colţuri ale gurii? Aşa,
mai fa o dată, simte cum ţi se mişcă pielea de pe piept. Eu pot
să fac asta doar cu o parte a feţei.
l-am spus să se aşeze în faţa unei oglinzi de trei ori pe zi,
timp de douăzeci de minute, şi să-şi coboare colţurile gurii.
Cu alte cuvinte, să contracte muşchiul platysma.
— Chiar trebuie să stau în faţa unei oglinzi? m-a întrebat

fata.
— Unde ţi-ar plăcea să stai? am întrebat-o.
— Mi-ar plăcea să-mi imaginez un program de televiziune.
Urmărea deci un program imaginar la un televizor imagi
nar. A început să facă exerciţii cu muşchii platysma, şi îi
plăcea să se uite la televizorul imaginar în timp ce se strâmba.
Atunci când începi să mişti un muşchi, tendinţa este ca
acea mişcare să se extindă şi la alţi muşchi. Tu încerci să mişti
un singur deget. Dar începi să extinzi mişcarea, fără să vrei.
Şi braţele fetei au început să se mişte.
Sânul drept s-a deplasat de sub braţul ei pe o latură a piep
tului. Acum fata este avocat pledant.
Comentariile lui Erickson la acest caz ne oferă suficiente

explicaţii. E l iniţiază şi de data aceasta o schimbare mică,
aparent adiacentă problemei vizate, incapacitatea de a mişca
braţele. El îşi foloseşte cunoştinţele de anatomie în mod indi
rect, pentru a o determina pe pacientă să-şi contracte muşchii
pectorali, care au desigur legătură cu braţele (mai ales pec
toralul mare). De ce nu i-a spus fetei pur şi simplu să-şi
folosească muşchii braţelor? Ştia că, în timp, ea ajunsese la
prea multă rezistenţă, aşa că o asemenea abordare directă nu
ar f i dat rezultate. Dar cum putea ea să opună rezistenţă unei
abordări indirecte, ca aceea fo lo sită aici?
Claustrofobia
O altă pacientă suferea de claustrofobie. Nu suporta să fie
închisă într-o cameră mică. în copilărie, mama ei o pedepsea
trimiţând-o într-o odăiţă exterioară, care dădea în pivniţă.
Apoi închidea uşa şi îi auzea tocurile pe pavaj, în timp ce se
îndepărta, părăsind-o pe fată. îşi ţăcănea tocurile pe trotuar,
facând-o să creadă că pleca departe.
Şi fata crescuse cu o fobie totală pentru camerele mici. Am

rugat-o aşadar să stea în biroul cabinetului meu de consultaţii.
— O să fac asta numai dacă uşa este larg deschisă, mi-a
spus.
— Dar dacă îi mai lipseşte un milimetru până să fie larg
deschisă? am întrebat-o.
Jar ea a fost de acord. A stat în birou, cu uşa deschisă larg,
mai puţin un milimetru. Apoi am trecut la doi milimetri, trei
milimetri, un centimetru, un centimetru şi jumătate, doi cen
timetri. Cât de deschisă trebuia să fie uşa aceea pentru ea?
Aşa că a stat în birou şi a închis încct uşa. Am aşteptat să
văd când intră în panică. A descoperit că se simţea liniştită
chiar şi atunci când uşa era deschisă doar un centimetru şi
jumătate, iar ea stătea cu mâna pe clanţă. In cele din urmă, a
închis-o şi a văzut că poate să trăiască şi să respire în acel
birou cu uşa închisă, atâta timp cât stătea cu mâna pe clanţă.
Apoi i-am sugerat că ar putea să încerce să se uite prin
gaura cheii. Cum prin gaura cheii vedea ce e afară, nu mai era
nevoie să se mai ţină de clanţă.
Claustrofobia este un sindrom care exprimă în mod eloc

vent blocajele unei persoane. Există multe teorii despre
cauza acestei fo b ii şi a altora, dar Erickson nu este interesat
de ele. Preocuparea lui este. să-l ajute p e cel care suferă de
aşa ceva să scape de senzaţia sufocantă de apăsare, să treacă
dincolo de lim itările impuse de fobie.
Erickson ne recomandă s ă ne ocupăm de problemele difi
cile puţin câte puţin — mai întâi, ne imaginăm, apoi, închi
dem treptat o uşă. Pe urmă, facem acelaşi lucru cu o altă uşă,
cu o fereastră...
Până la stele
Un profesor de astronomie a venit la mine într-o iarnă. A
lăsat deschisă uşa de la intrare. A lăsat deschisă uşa dc la cabi
netul meu şi a deschis şi celelalte două uşi din cabinet.
A deschis obloanele unei ferestre. A ridicat jaluzelele şi a

deschis fereastra.
Mi-a spus:
— Am fost ales de guvern să fotografiez eclipsa totală din
Borneo, numai că eu sufăr de claustrofobie. Ca să ajung în
Bomeo, trebuie să mă urc în avion, apoi să merg cu trenul.
Trebuie să călătoresc cu vaporul, cu automobilul. Trebuie să
fiu în stare să lucrez într~o cameră obscură. Puteţi să mă faceţi
bine? Mai sunt două luni până plec.
l-am cerut sa-şi imagineze că una dintre uşi e închisă,
chiar dacă ea era de fapt Sarg deschisă. Până la urmă, a reuşit
să-şi imagineze acest lucru sub hipnoză. Apoi i-am cerut să-şi
imagineze că şi cealaltă uşă e închisă, că fereastra e închisă,
şi că uşa de la intrarea în cabinet e închisă.
S-a dus în Bomeo să fotografieze eclipsa totală de soare.
După ce a reuşit, în stare de transă, să-şi imagineze că uşa
e închisă, eu chiar am închis-o, puţin câte puţin, până am
închis-o de tot. Una câte una, am închis fiecare uşă, după ce
i-am cerut mai întâi să-şi imagineze că e închisă. Totul a
început prin a-i cere să-şi imagineze că uşa e închisă. Eu am
numit acea uşă deschisă o spărtură în perete. I-am spus:
— Hai să închidem spărtura aceea, puţin câte puţin, până
obţinem un perete compact.
Dacă voi aţi fi claustrofobi, aţi vrea să fie deschise toate
ferestrele şi toate uşile. Eu v-aş aduce în stare de transă şi v-aş
face să vedeţi aici o spărtură mare. Şi, indiferent cât de gravă
ar fi claustrofobia voastră, aţi suporta să staţi pe canapeaua de
colo, cu toate ferestrele şi cu uşa aceea deschise. Iar când eu
vă schimb imaginea mentală pe care o aveţi, o să vă raportaţi
la ea aşa cum vă raportaţi la peretele aflat în spatele vostru.
Tocmai acesta este avantajul hipnozei. Poţi să-i determini
pe oamenii aflaţi în stare de transă să-şi imagineze că o uşă
sau alta este de fapt o spărtură în perete. Şi atunci vor avea în
spatele lor un perete. Deci ferestrele şi uşile trebuie să fie
Să ne d ep ăşim lim itele obişnuite 137
deschise. Când ele se transformă în spărturi în perete, le

închizi uşor.
După ce a ajuns în Bomeo şi a fotografiat eclipsa, omul a
intrat în camera obscură şi a developat pozele. Fiindcă îşi dorea
cu disperare să vadă locurile din Borneo sau orice altceva.
lama viitoare, soţia lui a venit la mine şi ini-a spus:
— Slavă Domnului că în iama asta nu mai trebuie să dorm
cu toate uşile şi ferestrele deschise.
In acest caz de claustrofobie, Erickson îşi ajută din nou

pacientul ca, treptat, să tolereze, din ce în ce mai mult un
„spaţiu închis Dacă în prim ul caz prezentat, desensibiliza
rea a fo st fă cu tă efectiv, în cazul profesorului de astronomie
ea a fo st realizată prin imaginare. Experienţa a fo s t apoi con
firm ată atunci când Erickson a închis efectiv uşile. Erickson
nu numai că închide uşi reale, după ce mai întâi le lasă
deschise, ci, totodată, prin sugestie hipnotică, el produce o
„spărturămare " într-un perete compact. E l demonstrează că
poate prelua controlul deopotrivă asupra senzaţiilor de fobie
ale pacientului şi asupra percepţiilor acestuia — producând
şi îndepărtând astfel de halucinaţii vizuale. El stabileşte o
legătură între halucinaţia unei spărturi mari şi senzaţia de
spaţiu deschis — asociate cu „ aţi suporta să staţi p e cana
peaua de colo cu toate ferestrele şi cu uşa aceea deschise “.
Apoi, când „schimbă imaginea m entală", poate să sugereze
că sentimentul de siguranţă şi confort va rămâne chiar şi
după ce „ spărtura cea mare “ este îndepărtată.
Sânge pe claviatu ră
Un medic avea doi băieţi şi o fată. A hotărât ca băiatul cel
mare, Henry, să devină medic. Mama a vrut ca acest fiu să se
facă pianist concertant. îl punea să exerseze la pian câtc patru
ore pe zi. Tatăl nu vedea nimic rău în asta. în scurt timp,
Henry a învăţat că trebuia să-şi păcălească mama într-un fel.
Aşa ca şi-a ros unghiile până ia carne, iar când cânta la pian
lăsa urme de sânge pe toată claviatura. Mama lui era neîn
durătoare şi l-a pus să cânte în ciuda acestui lucru. Şi-a ros
unghiile şi mai mult, dar oricât de mult sânge i-ar fi curs, tot
trebuia să exerseze. A continuat -să-şi roadă unghiile. Nu-1
lăsa să plece la şcoală dacă nu cânta la pian patru ore, în
fiecare zi. Iar el voia să meargă la şcoală. Mai târziu, voia să
meargă la liceu. Aşa că trebuia să exerseze la pian patru ore
pe zi. Mai târziu, când a vrut să meargă la facultate, a trebuit
să exerseze zilnic câte patru ore ca să i se permită acest lucru.
După liceu, tatăl lui Henry a vrut ca el să urmeze medi
cina, dar Henry nu voia să facă asta. A reuşit să pice la exame
nul de admitere. Dar tatăl lui era un bun politician şi l-a
înscris la o altă facultate de medicină. A picat şi acolo exame
nul. Henry ajunsese să aibă idei proprii. Voia să studieze
ştiinţele politice, aşa că a copiat în mod deliberat, pe faţă, cu
neruşinare, şi a fost trecut pe lista neagră la toate facultăţile
de medicină. Tatăl lui l-a adus la mine şi mi-a spus:
— Hipnotizaţi-1 şi faceţi-1 să nu-şi mai roadă unghiile.
Henry avea douăzeci şi şase de ani. El mi-a zis:
— Vreau să studiez ştiinţele politice, dar tata mi-a tăiat
toate fondurile.
Henry îşi găsise de lucru la un antreprenor de pompe fune
bre. Nu-i plăcea deloc ce făcea acolo. Conducea o ambulanţă.
I-am spus tatăiui:
— O să mă ocup de fiul dumneavoastră. Am propriile
mele metode de a face terapie.
Tatăl a replicat:
—- Nu mă interesează metodele dumitale de a face terapie,
numai să-l faci pe Henry să-şi lase unghiile sa crească. Nu am
cum să-l bag pe fiul meu la facultatea de medicină cu aşa
nişte unghii oribile.
— Ce crezi despre obiceiul ăsta al tău? I-am întrebat pe
Henry.
— E un tipar înrădăcinat. Nu mă pot abţine să-mi rod

unghiile. Probabil că le rod în somn. Nu-mi doresc sa am ase
menea unghii. Sunt respingătoare! Nu mi-ar plăcea să-mi
vadă mâinile o fată frumoasă, mi-a spus Henry.
l-am zis:
—- Uite ce e, Henry, tu ai zece degete. Eu sunt absolut con
vins ca unghiile de la nouă degete îţi oferă suficientă hrană,
aşa că poţi să-ţi laşi să crească unghia de la ce deget vrei tu,
şi să le rozi pe celelalte nouă.
— Aşa este, a acceptat Henry.
— De fapt, ai putea să-ţi laşi. să crească unghiile de la
două degete, şi celelalte opt unghii tot ţi-ar oferi suficientă
tirană, am adăugat.
Henry a replicat:
— !nţeleg încotro bateţi. Până la urmă, o să-mi spuneţi că
îmi este suficient un singur deget, şi pot să las să crească nouă
unghii. Fir-ar să fie, m-aţi prins cu logica dumneavoastră!
In scurt timp, avea unghiile crescute la toate cele zece
degete.
Atunci i-am spus:
— Henry, tatăl tău nu te mai întreţine. Ai un Ioc de muncă
şi cânţi la pian patru ore pe zi.
— îmi place muzica, însă detest pianul. Chiar îmi place
muzica, m-a asigurat Henry.
— Mai sunt şi alte instrumente în afară de pian, i-am zis.
Ai douăzeci şi doi de ani de experienţă privind cântatul la
instrumente cu clape.
— O să-mi cumpăr o orgă electronică, m-a anunţat Henry.
Şi a reuşit să cânte aşa de bine la orga electronică, încât era
foarte solicitat la nunţi şi petreceri. A continuat sa cânte la orgă
pe toată durata studiilor de drept. Tatăl lui era furios pe mine!
Al doilea fiu, hotărâse tatăl, trebuia să se facă preot epis-
copalian. Dar el se însurase cu o evreică. îşi luase o slujbă ia
un parc de maşini uzate. Era beţiv, vindea maşini de mâna a
doua şi se însurase cu o evreică!
Fiica primise şi ea instrucţiuni. Când avea să fie mare, tre

buia să se facă soră medicală. Dar fata fugise. de acasă la
şaisprezece ani! Se dusese în Caroiina, de Nord sau de Sud,
şi se măritase cu iubitul ei, tot un adolescent.
Fratele lui Henry hotărâse că, dacă Henry putea să studieze
ştiinţele politice şi dreptul, nu mai avea rost ca el şi soţia lui
evreică să continue să se urască unul pe altul. Erau amândoi
nefericiţi în acea căsnicie. Nu mai avea de ce să bea. A divor
ţat. Preoţii episcopalieni nu au voie să divorţeze. A spus: „Nu
puteţi să mă faceţi preot episcopalian — o să mă fac vânzător
de maşini. Şi o să vând maşini no/!“ Ei bine, a reuşit!
în felul acesta, Henry, avocatul, şi fratele lui, vânzătorul
de maşini, prin exemplul dat, au impus o conduită pentru sora
lor şi pentru soţul ei în vârstă de şaisprezece ani. Cei doi şi-au
vizitat familiile şi şi-au impus punctul de vedere. Soţul ci
avea să meargă la colegiu şi să ia note bune. Putea să studieze
oricc voia. Iar sora lor urma să meargă la colegiu şi să-şi ia
licenţa; ea şi soţul ei erau perfect capabili să ia singuri decizi
ile care îi priveau.
în această povestire, este scoasă în evidenţă natura coer

citivă a părinţilor. Tatăl avea o idee fix ă conform căreia fiu l
lui trebuia să devină medic. Mama avea o idee fixă, conform
căreia fiu l ei trebuia să devină pianist. In mod tipic, tatăl i-a
ordonat lui Erickson „să-l hipnotizeze şi să-l fa c ă să nu-şi
mai roadă unghiile “. Chiar şi după ce Henry a fost. trecut pe
lista neagră de către toate facultăţile de medicină, tatăl
insista orbeşte că numai din cauza unghiilor nu putea Henry
să fie acceptat la o altă facultate. Ani de-a rândul, Henry
reacţionase la constrângerile părinţilor prin simptome pre
cum roaderea unghiilor. Desigur, el nu avea sentimentul că e
răspunzător de aceste simptome. A spus: „Nu mă pot abţine
să-mi rod unghiile. “ Să vedem cum a procedat Eric/cson cu el —
şi cu întreaga familie.
Erickson a intervenit la început preluând el însuşi respon

sabilitatea, prezentăndu-se p e sine drept „un tată bun". A
spus: „ O să m ă ocup de fiu l dumneavoastră. “ Apoi s-a com
portat ca un îndrumător mai raţional, cu care fiu l se putea
identifica, fă r ă să-şi amâne propriile dorinţe şi idealuri.
Folosind o legătură dublă (spunându-i să roadă, dar să nu
roadă), l-a determinat p e Henry să admită, în stadiul incipi
ent al terapiei: „M-aţi prins cu logica dumneavoastră. “
Henry şi-a dat. seama că, dacă urma sugestia lui Erickson,
putea să-şi. satisfacă nevoia de a-şi roade unghiile şi, toto
dată, să-şi lase să crească aproape toate unghiile. Cu alte
cuvinte, el a fo st încurajat să-şi exprime orice impulsuri
legitime, dar să le direcţioneze — în acest caz, asupra unei
singure unghii. Apoi Erickson a aplicat acest principiu pro
blemei căntatului la pian. E l a determinat fa p tu l că lui Henry
îi plăcea cu adevărat muzica şi l-a încurajat să-şi exprime şi
să-şi satisfacă această zonă de interes şi plăcere. Oricum,
Henry şi-a ales singur instrumentul. O dată ce a descoperit că
putea să fa c ă ceea ce dorea, a fo s t capabil să meargă mai
departe, să-şi. determine singur drumul în viaţă şi să urmeze
facultatea de drept utilizând talentul şi interesul p e care deja
le exersase.
După ce H em y a ieşit de sub influenţa limitatoare a
părinţilor şi a descoperit metode mai eficiente decât rosul
unghiilor pentru a se revolta, a putut să-şi ajute fratele să se
impună. După care cei doi fra ţi şi-au unit forţele pentru a-şi
,, impune punctul de vedere " în fa ţa părinţilor şi, de fapt, a
întregii familii, inclusiv a soţului surorii lor şi a părinţilor
acestuia. Ei au putut să fa c ă acest lucru pentru că uniunea
lor le-a dat putere şi pentru că reprezentau acum valori raţio
nale şi scopuri „sănătoase". Interesant este că nu au insistat
ca sora. lor să se despartă de soţul ei în vârstă de şaisprezece
ani. In schimb, soţul a. fo s t inclus în programul de autoper-
fecţionare care fusese întotdeauna o prioritate a fam iliei şi
care, întâmplător, era important şi pentru Erickson.
Era evident că mama şi tatăl credeau în educaţie şi în

auioperfecţionare. Din nefericire, ei fuseseră prea rigizi şi
lipsiţi de sensibilitate în încercarea lor de a le impune valo
rile lor copiilor. Cu toate acestea, în cele din urmă, toţi copiii
fuseseră capabili să răspundă pozitiv preocupării sănătoase
a părinţilor fa ţă de ei. H enty a devenit avocat şi organist,
împlinind deopotrivă speranţele tatălui şi pe cele ale mamei.
Fratele lui Henry a pus capăt mariajului mixt care era clar
că îi supăra pe părinţii lui, şi a avut succes ca vânzător de
automobile noi.
Erickson ilustrează „efectul de undă", aşa cum a fo st
descris de Spiegel. Acest efect este vizibil la fiecare individ şi
la întreaga familie. Ameliorarea obiceiului lui H enty de a-şi
roade unghiile a condus la o mai mare încredere în sine, care,
la rândul ei, a condus la un comportament hotărât al aces
tuia. E l „şi-a ales singur in stru m en tu lE lib era rea de o con
strângere iraţională a unui membru al fam iliei a condus la
eliberarea următorului membru al acesteia, care a condus la
eliberarea următorului. Chiar şi părinţii excesiv de preocu
paţi au fo st neîndoielnic eliberaţi de grija lor pentru copii,
amplificată peste măsură. In orice terapie, noi ştim că, deşi
ne concentrăm asupra unui singur pacient, orice schimbare
care se va produce în cazul acelui pacient îi va afecta şi îi va
schimba pe toţi cei care fa c parte din ,, lumea “ sau din ,,siste
m ul“ lui.
C A P I T O L U L 6
Recadrarea
In literatura psihoterapeutică există multe exemple care

ilustrează procesul de recadrare. Unul dintre cele mai remar
cabile ne este relatai de Victor Frankl în cartea sa From Death
Camp to Existenţialism şi se referă la ceea ce a trăit acesta într-
un lagăr de concentrare. In vreme ce majoritatea tovarăşilor
săi de încarcerare şi-au pierdut speranţa şi au murit, Frankl şi-
a ţinut mintea ocupată gândindu-se la prelegerile pe care avea
să le ţină după ce va fi eliberat —prelegeri pe tema experienţei
pe care a trăit-o în lagăr, în felul acesta, el a recadrat o situaţie
lipsită de speranţă, în care putea să-şi piardă viaţa. A transfor-
mat-o în mintea lui într-o sursă de experienţe bogate pe care le
putea folosi pentm a-i ajuta pe alţii să depăşească situaţii
aparent lipsite de speranţă — fizice sau mentale. Sigur că există
persoane sceptice care vor spune că acest tip de gândire nu a
avut niciun efect asupra faptului că a supravieţuit; sau că
pierderea speranţei nu i-a condamnat neapărat la moarte pe cei
de acolo. Oricum ar fi, acest tip de gândire l-a ajutat cu sigu
ranţă să-şi păstreze vii spiritul şi mintea. Poate că i-au ţinut în
viaţă şi trupul Mai mult, observăm că reîncadrarea lui Frankl
* în original reframing. Tehnică prin care perspectiva pacientului asupra

problemei sale este rapid schimbată, prin descoperirea conotaţiei pozitive a
însuşirii nedorite sau a contextului în care aceasta a constituit sau ar putea
constitui o resursă.
a fost ceva „sintonie"** cu orientarea lui generală privind

viaţa. Lui chiar îi plăcea să predea, să îi înveţe p e alţii., şi
chiar avea experienţe în ceea ce priveşte prelegerile, aşa că,
pentru el, a fo st ceva firesc să folosească această experienţă
ca sursă pentru prelegerile viitoare.
Watzlaw’ick, Weakland şi Fisch, în Change, afirmă urmă
torul lucru: „Să recadrezi înseamnă să schimbi cadrul con
ceptual şi/sau emoţional ori punctul de vedere în raport cu
care este experimentată o situaţie, şi să o plasezi într-un alt
cadru, adecvat la fe l de bine, poate chiar mai bine, «datelor»
aceleiaşi situaţii concrete, şi care îi schimbă astfel întreaga
semnificaţie. “Autorii de mai sus îl citează pe filozoful Epictet,
care a spus: „Nu lucrurile în sine îmi creează probleme, ci
opiniile pe care noi le avem despre ele. “ Ei arată că ,, expe
rienţa noastră despre lume se bazează p e împărţirea în clase
a obiectelor percepţiei noastre “ şi că „ odată ce un obiect
este considerat ca făcând parte dintr-o clasă dată, este
extrem de dificil să-l vezi ca aparţinând şi unei alte clase
Prin recadrare, odată ce constatăm „apartenenţa alternativă
la mai multe clase", este dificil să revenim la viziunea limi
tată asupra ,, realităţii" p e care am avut-o înainte.
Povestirile care urmează ne oferă exemple despre modul
în care Erickson a folosit recadrarea.
Spune-le că sunt m ari

Fiul meu, Robert, a mai făcut un etaj la casa în care locuia.
Cu o noapte în urmă, el şi soţia lui se mutaseră sus. Douglas,
care avea cinci ani, şi Bccky, care avea doar doi, erau grozav
de speriaţi că pe ei îi lăsau jos. Robert a venit la mine. Iar eu
l-am sfătuit aşa: „Patul lui Douglas este mai jos decât patul
părinţilor." Robert trebuia să-i demonstreze că eî era acum
** Din engl. syntonic — aflat într-un echilibru emoţional şi reactiv faţă

de mediu! înconjurător (n. red.).
R ecadrarea 145
băiat mare şi să facă legătura între faptul că el era mare şi

mărimea patului părinţilor, care rămânea jos. Becky trebuia
să-şi raporteze statutul de fetiţă mare la cât de mare era patul
lui Douglas.
Apoi i-am spus lui Robert să se asigure că cei doi copii
ştiau că puteau să folosească interfonul pentru a comunica de
la parter la etaj. Şi au dormit bine, deşi Douglas fusese foarte
agitat. Chiar îi întrebase dacă putea să doarmă sus câteva
nopţi, mai ales la început.
Important era să se concentreze asupra unui lucru care
scotea în evidenţă eul, faptul ca patul era mare şi că el era
acum băiat mare.
Erickson porneşte de la faptul că orice copil vrea. să se fa că

mare. Copiii lui Robert au fost feriţi de sentimentele de teamă şi
neputinţă, şi îndrumaţi să se vadă pe ei înşişi ca. fiind mai mari.
In loc să vadă ceea. ce au pierdut — compania părinţilor —,
copiii au fo st întorşi cu fa ţa spre viitor. Lui Douglas i s-a spus
că, dacă se uita la patul părinţilor, el era următorul care va
dormi în acel pat. La fel, lui Becky i s-a reamintit c ă se făcea
mare şi că, în curând, avea să i se dea patul lui Douglas.
La m odă
Fiica mea a venit de la şcoala şi mi-a zis:
— Tati, toate fetele de la şcoală îşi rod unghiile, şi vreau
să fiu şi cu la modă.
I-am spus:
— Ei bine, sigur că trebuie să fii la modă. Cred că pentru
fete este foarte important să fie la modă. Ai rămas mult în
urmă faţa. de restul fetelor. Ele au avut tot timpul să exerseze.
Aşa că, după mine, cel mai bun mod de a le ajunge din urmă
este să ai grijă să-ţi rozi unghiile suficient de mult, în fiecare
zi. Uite, eu zic că, dacă îţi rozi unghiile câte cincisprezece
14 6 V O C E A M E A T E VA ÎN S O Ţ I
minute de trei ori pe .zi., în fiecare zi (o să-ţi dau eu un ceas),

la orc fixe, poţi să ajungi la nivelul lor.
La început, s-a apucat de treaba asta cu tot entuziasmul.
După care a început să întârzie şi apoi să renunţe repede, până
când, într-o zi, mi-a spus:
— Tati, o să lansez o nouă modă în şcoală — unghiile lungi.
începând prin „ a se alătura pacientei “ în dorinţa ei de a

f i la modă, Erickson îşi propune să transforme „comporta
mentul la m odă“ într-un calvar. El a folosit în mod frecvent
această abordare a simptomelor — procedând în aşa fe l încât
să-ţi fie mai greu să te ţii de ele decât să renunţi.
Fata cel m ai uşor de sedus

Am aici o scrisoare de la o studentă care a venit la mine
când era în ultimul an de facultate. Iată ce spunea ea: „Mama
a fost dominată de mama ei toată viaţa. Aşa ca mama şi-a
jurat ca, atunci când ajunge adult, dacă o să aibă un copil, să
nu-1 domine. Mama mi-a fost cea mai bună amică, cea mai
bună prietenă, tot timpul cât am fost la şcoala primară şi în
liceu. După aceea am plecat în California, la o universitate
catolică de acolo. Sunt o catolică înfocată. Mama mă sună de
două ori pe săptămână, sau o sun eu de două ori pe săptă
mână, şi ne scriem scrisori una alteia săptămânal, fiindcă este
cea mai bună prietenă a mea.
Dar totuşi ceva nu merge bine. Când am plecat la facul
tate, am sărit de la 48 kg, cât cântăream de obicei, la 58 kg.
în prima vară în care am venit acasă am slăbit până 1a 37 kg.
După care, când am plecat iar la facultate, am ajuns din nou
la 58 de kg. în vara următoare, am slăbit iar până la 37 kg.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în vara următoare. Acum se
apropie Pastele, şi anul acesta termin facultatea. Am 58 kg şi
vreau să-mi petrec vara în Phoenix. Şi nu suport să fiu aşa de
R ecadrarea 147
grasă, Mănânc non-stop tot felul de alimente nesănătoase, nu

mă pot controla. M-aţi putea ajuta?“
Am adus-o în stare de transă şi am vorbit despre greutatea
ei. Şi atunci am aflat: generaţia mai în vârstă nu poate să fie
prietenă cu o elevă de grădiniţă, o elevă de şcoală primară.
l-am spus că mama ei nu era o prietenă adevărată. Fata nu
avusese niciun iubit şi îi făcea confidenţe numai mamei. Dacă
ar fi avut un iubit, ar fi renunţat la el, fiindcă o facea să se
simtă ciudat. Nu era capabilă să descrie acele senzaţii.
I-am spus atunci când era în stare de transă că trebuia să
cunoască anumite lucruri, că putea să mă asculte cu subcon
ştientul. Apoi o să lucrez cu ea ca să poată asculta cu mintea
conştientă. în stare de transă uşoară, i-am explicat cum o
mamă nu poate să fie prietena cea mai bună a fiicei ei şi ca,
dimpotrivă, mama o domina într-un mod invers celui în care
fusese ea dominată. I-am spus că trebuia să se gândească
temeinic la asta, până înţelegea. I-am spus că de problema
greutăţii corporale o să ne ocupăm mai târziu. Vara, s-a întors
în Phoenix şi a slăbit doar până ia 51 kg. După care mi-a spus:
— Aveţi dreptate, mama chiar mă domină într-un mod
invers celui în care a dominat-o mama ei. Bunica locuieşte cu
noi şi îi domină şi pe mama, şi pe tata. Iar tata e beţiv. Marna
mă domină, iar eu vreau să fiu o fată normală. Ştiu că am sen
timente ciudate, pe care nu le înţeleg.
I-am spus:
— Eşti o catolică înfocată, eşti foarte evlavioasă, dar eşti
fata cel mai uşor de sedus din Statele Unite.
Părea îngrozită. Mi-a spus:
— Nimeni nu are cum să mă seducă.
I-am zis:
— O să-ţi explic cât de uşor poţi fi sedusă. Iar tu o să ie
gândeşti bine la asta. Dacă aş fi un tânăr care vrea să te seducă,
ţi-aş da întâlnire, te-aş scoate la cină şi la un film, şi ţi-ai
petrece timpul într-un mod foarte plăcut. La a doua întâlnire,
ţi-aş spune că eu cred că eşti foarte frumoasă şi că mă simt
foarte atras de tine.. Lar. în restul întâlnirii aş fi absoiut nepri

hănit. Aş avea grijă să te simţi bine. La a treia întâlnire, ţi-aş
spune că mi-ar plăcea să tc seduc,, dar ştiu că nu eşti genul de
fată carc poate fi sedusă. „Hai să nu mai vorbim despre asta şi
să ne distrăm." Dar ţi-aş facc următoarea recomandare: „Nu
îmi da opt întâlniri. O să fii în perfcctă siguranţă la primele
şapte întâlniri. Dar să nu-mi dai întâlnire a opta oară."
Atunci vei fi în siguranţă să-mi dai a patra întâlnire, a
cincea întâlnire. Dar în tot acest timp, hormonii tăi îşi vor
face de cap. La a şaptea întâlnire, hormonii tăi vor fi bine
încinşi, le-aş săruta dc noapte bună pe frunte. Aş aştepta o
săptămână, după care ţi-aş da telefon pentru a opta întâlnire.
Ştii ce ar urma să se întâmple atunci.
A fost de acord în legătură cu ce ar fi urmat să se întâmple.
l-am spus:
— Aşa, cât despre greutatea ta corporală, ai avut un tipar
greşit, care a durat patru ani. Nu poţi să ieşi din el dintr-odata.
Prin urmare, până la Crăciun vreau să-mi dai o poză din faţă
şi în oglindă cu tine în costum de baie. Şi vreau să mi-o aduci
personal, în ziua de Crăciun.
A venit cu fotografiile. Era deprimată, nefericită.
— Aveam 57 kg când am făcut poza asta. Şi mă uram.
l-am spus:
— Văd că ai multă grăsime pe tine. Nu vreau să păstrez
pozele astea. Poţi să le iei înapoi.
— Nici eu nu le vreau, mi-a zis. O să le rup în bucăţi.
Peste un an cântărea între 45 şi 48 kg şi avea un iubit sta
bil. Şi mi-a spus:
— Mâinile i se opresc pe genunchii mei — şi i se opresc
pe umerii mei. Acum ştiu ce e cu acele senzaţii ciudate. Şi nu
am de gând să mai predau încă un an la şcoala catolică. O
să-mi găsesc un post la şcoala publică.
Aşa că anul acesta, în septembrie, a început să predea la
şcoala publică. Şi era o fată foarte frumoasă.
Recadrarea 149
Erickson a comentat că, atunci când această studentă se

afla acasă, era o „fetiţă"; atunci când se afla departe de
casă, era o fa tă „ mare El a notat acest lucru, dar nu a,
simţit că era necesar să i-l comunice pacientei. De ce îi spune
Erickson că poate f i sedusă? în prim ul rând, el îi captează în
totalitate atenţia prin această provocare. Apoi, cred eu,
încearcă să evidenţieze fa p tu l că ea este capabilă de senzaţii
sexuale normale — că, de fapt, acele „senzaţii ciudate" care
ar determina-o să se despartă de un iubit erau senzaţii sexuale
normale. Erickson o lasă să experimenteze, în imaginaţie,
modul în care aceste senzaţii po t f i intensificate p â n ă în punc
tul în care ea le-ar simţi efectiv. Atitudinea ei fa ţă de acele
senzaţii „ciudate" este recadrată. Ea e capabilă s ă aibă sen
timente pozitive fa ţă de ele şi s ă se gândească la ele.
D upă ce Erickson o „seduce " cu povestea lui, el insistă
să-i aducă o p o ză cu ea în costum de baie. Privind fotogra
fia, care o arată aproape goală, el consolidează fantezia inti
mităţii p e care o iniţiase („seducţia"). în fe lu l acesta, ca fa tă
„mare", departe de casă, ea are experienţa unui „iubit"
(Erickson) care respinge imaginea ei supraponderală atunci
când se referă la „grăsimea “ ei şi îi spune că nu vrea să
păstreze, pozele. Iar ea îşi respinge propria imagine supra
ponderală, rupând fotografiile. în urma interacţiunii cu
Erickson, ea şi-a. schimbat imaginea despre sine şi atitudinea
fa ţă de propria sexualitate.
M ergeţi pe jo s doi kilom etri

Un poliţist pensionat pe caz de boală mi- a spus:
— Sufăr de emfizem, hipertensiune arteriala şi, după cum
vedeţi, sunt supraponderal. Beau prea mult. Mănânc prea
mult. Vreau să muncesc undeva, dar nu pot din cauza emft-
zemului şi a hipertensiunii. Aş vrea să mai reduc din ţigări.
Mi-ar plăcea să mă las de tot de fumat. Aş vrea să nu mai
beau 200 ml de whisky pe zi şi să mănânc raţional.
— Sunteţi căsătorit? l-am întrebat.

— Nu, sunt celibatar, mi-a răspuns. De obicei, îmi fac sin
gur de mâncare, dar imediat după colţ e un restaurant mic,
convenabil, la care mă duc des.
— Aşadar, aveţi imediat după colţ un mic restaurant la
care puteţi să luaţi cina. Ţigările de unde vi le cumpăraţi?
Cumpăra câte două cartuşe o dată. I-am spus:
— Cu alte cuvinte, dumneavoastră cumpăraţi ţigări nu
pentru astăzi, ci pentru viitor. Aţi spus că vă gătiţi singur,
unde vă faceţi cumpărăturile?
—- Din fericire, există o mică băcănie chiar la colţ. De
acolo îmi cumpăr alimente şi ţigări.
— De unde cumpăraţi alcoolul?
—- Din fericire, am un magazin de băuturi chiar lângă
băcănie.
— Deci există un restaurant convenabil chiar după colţ, o
băcănie convenabilă chiar după colţ, un magazin de băuturi
convenabil chiar după colţ. Şi vreţi să faceţi jogging, dar ştiţi
că nu puteţi să alergaţi. Ei bine, problema dumneavoastră este
cât se poate de simplă. Vreţi să faceţi jogging, şi nu puteţi.
Dar puteţi să mergeţi la pas. In regulă, cumpăraţi-vă un sin
gur pachet de ţigări. Mergeţi în partea cealaltă a oraşului ca
să vă cumpăraţi acest pachet. Aşa, veţi începe să vă recăpătaţi
forma fizică. Cât despre alimente, nu vă mai faceţi cumpără
turile la băcănia convenabilă de la colţ. Duceţi-vă la o băcănie
aflată la un kilometru sau un kilometru şi jumătate distanţă, şi
cumpăraţi doar cât gătiţi o dată. Asta înseamnă să faceţi trei
plimbări pe zi. Cât despre băutură, puteţi să beţi cât poftiţi.
Primul pahar, beţi-1 la un bar aflat la cel puţin un kilometru
distanţă. Dacă mai vreţi să beţi ceva, găsiţi un alt bar aflat la
cel puţin un kilometru distanţă. Dacă tot mai vreţi să beţi,
găsiţi un alt bar aflat la un kilometru distanţă.
S-a uitat la mine de-a dreptul furios. Mi-a aruncat vorbe
urâte. A plecat plin de nervi.
Cam peste o lună, a venit la mine un alt pacient. Mi-a spus:
R ecadrarea 151
— M-a trimis ia dumneavoastră un poliţist care s-a pen

sionat. Mi-a zis că sunteţi singurul psihiatru care ştie ce face.
Poliţistul n-a mai putut să cumpere un cartuş de ţigări
după ce a fost la mine! Acum ştia că mersul la băcănie era un
act conştient. Ţinea lucrurile sub control. Eu nu l-am privat
de mâncare. Nu l-am privat de tutun. Nu l-am privat de
alcool. Eu doar i-am oferit prilejul de a merge pe jos.
Acest pacient a j'ost forţat să-şi recadreze comportamen

tul. A trebuii să-l scoată din categoria comportamentului
involuntar. A înţeles, potrivit comentariului lui Erickson, că
,, mersul la băcănie era un act conştient “ .
Aici Erickson şi-a dat seama că avea de-a fa c e cu un om
care, o perioadă îndelungată, fusese obişnuit să îndepli
nească ordine. Prin urmare, el îi dă ordine, aşteptăndu-se ca
fo stu l poliţist să le îndeplinească. Acesta este un exemplu
important de întâlnire cu pacientul în propriul său cadru de
referinţă. Nu înseamnă că şi alţi pacienţi trebuie neapărat să
fie trataţi în această, manieră.
Boabe şuierătoare
într-o zi, o studentă a tras un vânt zgomotos în sala de
curs, în timp ce scria la tablă. S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit
în fugă, s-a dus în apartamentul în care locuia, a tras jalu
zelele, şi-a comandat alimente la telefon şi s-a dus să le ia
după ce s-a înnoptat bine. Iar eu am primit o scrisoare de la
ea, în care spunea: „Vreţi să mă acceptaţi ca pacientă?"
Am observat adresa din Phoenix pe care şi-o dădea şi i-am
trimis răspuns: „Da, vreau." Mi-a scris din nou: „Sunteţi
sigur că vreţi să va fiu pacientă?" M-a mirat — dar i-am tri
mis răspuns: „Da, chiar vreau."
l-au trebuit cam trei luni, dar până la urma mi-a scris şi
mi-a spus: „Aş dori să mă programaţi după ce se înnoptează.
Şi nu vreau sa mă vadă nimeni. Vă rog, să nu fie nimeni pe

acolo când vin la dumneavoastră."
l-am tăcut programare pentru zece şi jumătate, şi atunci
mi-a povestit despre episodul de flatulenţă zgomotoasă şi
despre cum fugise din clasă şi se închisese în casă. Mi-a mai
spus că se convertise la catolicism. Catolicii convertiţi sunt
întotdeauna foarte credincioşi; aşa că am întrebat-o:
— Eşti cu adevărat o bună catolică?
Iar ca m-a asigurat că este. Şi am stat cu ea două ceasuri,
punându-i întrebări despre cât dc bună catolică este.
La următoarea şedinţă, i-am zis:
— Spui că eşti o bună catolică. Dacă-i aşa, atunci de ce îl
ofensezi pe Dumnezeu; de ce îi iei numele în deşert? Fiindcă
asta faci. Ar trebui să-ţi fie ruşine — iei numele Domnului în
deşert, şi mai zici că eşti o bună catolică!
A încercat să se apere.
l-am zis:
— Pot să-ţi dovedesc că nu-1 respecţi pe Dumnezeu.
Mi-am scos cartea de anatomie, un atlas, cu ilustraţii
despre întregul corp omenesc. I-am arătat o secţiune transver
sală a rectului şi a sfincterului anal.
I-am spus:
— Omul se pricepe foarte bine să construiască lucruri.
Dar poţi să-ţi închipui un om suficient de priceput să constru
iască o supapă care conţine materie solidă, materie lichidă şi
aer — dar emite în jos numai aerull
l-am zis:
— Dumnezeu a făcut asta. De ce nu-1 respecţi pe Dumnezeu?
Apoi am adăugat:
— Vreau să faci dovada faptului că-1 respecţi pe Dumne
zeu sincer, cu toată convingerea. Vreau să faci o mâncare de
fasole. Marinarii o numesc boabe şuierătoare. Condimenteaz-o
cu ceapă şi usturoi. Apoi scoate-ţi de pe tine toate hainele,
dansează şi ţopăie prin tot apartamentul, şi emite vânturi
R ecadrarea 153
sonore, uşoare, puternice, slabe— şi bucură-te de lucrarea lui

Dumnezeu.
A făcut ce i-am spus. Peste un an, era măritată, şi i-am
făcut o vizită la domiciliu ca să văd ce face. Avea un copilaş.
Şi, când eram acolo, mi-a spus:
— E timpul să hrănesc bebeluşul.
Şi-a descheiat bluza, şi-a scos sânul şi i-a dat pruncului sa
sugă, continuând să stea de vorbă cu mine, foarte degajată. O
schimbare completă a sistemului de referinţă.
Fată
r de scortisoară
/ /
O femeie pe care o tratasem împotriva durerii a venit din

nou la cabinet. Mi-a spus:
— De data asta, am venit pentru altcineva. E vorba de
fiica mea. Are opt ani. O urăşte pe sora ei; mă urăşte pe mine;
îl urăşte pe tatăl ei; îi urăşte pe învăţătoare şi pe colegii de
şcoală; îi urăşte pe poştaş, pe lăptar, pe omul de la benzinărie —
pur şi simplu, urăşte pe toată lumea. Se urăşte şi pc ea. De
multă vreme tot încerc s-o conving sa meargă la vară în
Kansas, la bunici. îi urăşte, cu toate că nu-i cunoaşte.
— De unde provine toată ura asta? am întrebat-o.
— Are faţa plină de pistrui. Copiii de la şcoală au poreclit-o
Pistruiata, şi urăşte grozav pistruii ăştia.
— Unde e făta?
— E afară, în maşină, nu vrea să intre. Vă urăşte pe dum
neavoastră fiindcă are pistrui.
I-am spus:
— Mergeţi şi aduceţi fata încoace, chiar cu forţa. Aduceţi-o
aici, în camera asta.
Eu m-am aşezat la birou în camera alăturată. N-a fost
nevoie ca mama sa folosească forţa. Fata a intrat şi a rămas în
prag, cu pumnii încleştaţi, cu maxilarul împins în afară, arun-
cându-mi o privire feroce, gata de luptă.
Cum stătea acolo, m-am uitat la ea şi i-am spus:
— Eşti o hoaţă! Furi!

Mi-a zis că nu e hoaţă şi că nu fură. Putea să se bată pe
tema asta.
— O, ba da, eşti hoaţă! Furi lucruri. Şi eu ştiu ce ai furat.
Am şi dovezi că ai furat.
— Nu aveţi nicio dovadă. Eu nu am furat niciodată nimic,
a protestat ca.
— Ştiu şi unde erai când ai furat ce ai furat, i-am zis.
Fata era furioasă râu pe mine. l-am zis:
— O să-ţi spun unde erai şi ce ai furat. Erai în bucătărie,
aşezai masa. Stăteai la masa din bucâtăric. Te-ai întins spre
borcanul cu prăjiturele, în care erau fursecuri cu scorţişoară,
chec cu scorţişoară, cornulcţe cu scorţişoară — şi ai vărsat pe
tine un pic de scorţişoară — eşti o Faţă de Scorţişoară.
Asta se întâmpla acum doi ani.
Ce a lăcut ea a fost să reacţioneze emoţional, şi favorabil,
la pistrui. Se afla în cadrul mental de a reacţiona favorabil
fiindcă îi intensificasem intenţionat ostilitatea şi furia, apoi îi
făcusem în minte, efectiv, un vid. Pentru că i-am spus că ştiu
unde se afla când a furat, ştiam şi ce furase. Şi aveam dovezi.
Prin urmare, se simţise uşurată de acuzaţia că e hoaţă când
înţelesese că nu era întemeiată. Eu glumisem cu ea, iar situa
ţia devenise una amuzantă. Ei îi plăceau comuleţele cu scor
ţişoară, sau checul, sau fursecurile, şi îi botezasem altfel
pistruii. Terapia o făcuseră emoţiile ei, modul ei de gândire,
reacţiile ei. Chiar dacă ca nu ştia lucrul acesta.
Mai târziu, Erickson a fă cu t următorul comentariu pe

marginea povestirii „Faţă de s c o r ţiş o a r ă „ Ş i mai trebuie
să învăţaţi că important nu este ce faceţi voi, ce spuneţi voi,
ci ceea ce face pacientul, ceea ce înţelege el. “
Am avut ocazia să văd o felicitare şi un bilet pentru dr.
Erickson de la Faţă de Scorţişoară. „Stimate domnule
Erickson, astăzi m-am gândit la dumneavoastră. Citeam scri
sorile acelea «aiurite» p e care mi le-aţi trimis. Ce mai faceţi?
R ecadrarea 155
O să încerc să nu uit să vă trimit o vedere de Sf. Valentin.

Anul acesta sunt în clasa a şasea. Probabil că nu vă amintiţi
de mine aşa de bine, dar o să vă amintiţi când o să vedeţi
porecla mea. ÎNTOARCEŢI PE PARTEA CEALALTĂ. M ă
numesc B— H — (Faţă de Scorţişor) [sic] Acum nu m ă mai
deranjează. De la
Faţă de Scorţoşoară [sic] “
Felicitarea era imprimată în trei nuanţe diferite de violet,
cu creioane colorate. Iar bileţelul era însoţit de fotografia
color a unei fetiţe încântătoare cu părul şaten-roşcat şi faţa
acoperită de pistrui. Era toată numai un zâmbet.
P soriazis
O tânără mi-a spus:
— De luni de zile încerc să-mi fac curaj sa vin la dum
neavoastră. După cum observaţi, am guler înalt şi mâneci
lungi, deşi e vară. Azi-noaptc însă, când am văzut câtă
mătreaţa era pe covor, şi azi-dimineaţâ, câtă mătreaţă era în
pat. m-am gândit: trebuie neapărat să mă vadă un psihiatru.
Am psoriazis, nu are cum să-mi facă ceva mai rău.
— Deci credeţi ca aveţi psoriazis, i-am zis eu.
— N-aş suporta să-mi scot hainele. V-aţi uita la corpul
meu, la braţe, la gât. S-ar putea să las mătreaţă peste tot.
— Haideţi să mă uit la psoriazis. N-o să mă mor din asta,
şi nici dumneavoastră nu muriţi.
Mi-a arătat. M-am uitat cu atenţie, apoi i-am zis:
— Nu aveţi decât mai puţin de o treime din psoriazisul pe
care credeţi că îl aveţi.
Mi-a răspuns:
— Am venit la dumneavoastră pentru că sunteţi medic. Iar
dumneavoastră îmi spuneţi că am mai puţin de o treime din
tot psoriazisul ăia, când eu văd cât de mult am, iar dum nea
voastră îl reduceţi la o treime.
I-am zis:
— Aşa este. Aveţi multe emoţii. Aveţi un pic de psoriazis

şi multe emoţii. Sunteţi vie, aveţi emoţii; un pic de psoriazis
şi multe emoţii. O mulţime de emoţii pe braţe, pe corp, dar
dumneavoastră le numiţi „psoriazis". Prin urmare, nu puteţi
să aveţi decât o treime din cât credeţi că aveţi.
— Cât vă datorez? m-a întrebat.
I-am spus cât.
— O să vă scriu un cec, dar nu mai vin la dumneavoastră,
mi-a zis.
Peste două săptămâni, m-a sunat şi m-a întrebat:
— Puteţi sa-mi faceţi o programare?
— Da.
— Vreau să-mi cer scuze. Vreau să vin din nou la con
sultaţie.
— Nu aveţi de ce să vă cereţi scuze, pentru că eu v-am pus
diagnosticul corect şi nu vreau să mi se ceară scuze.
Mi-a zis:
— Presupun că aveţi dreptate. N-ar trebui să-mi cer scuze.
Ar trebui să vă fiu recunoscătoare că aţi pus diagnosticul
corect. Nu mai am mătreaţă, şi uitaţi-vă la braţele mele. Mai
am câte un petic pe ici, pe colo, dar atât. La fel şi pe restul
corpului. Am fost furioasă pe dumneavoastră două săptămâni
încheiate.
Când Erickson îi spune tinerei „Aveţi un pic de psoriazis

şi multe em oţii", el stabileşte o legătură între psoriazis şi
emoţii, sugerând că, dacă emoţiile sunt mai multe, psoria
zisul va f i mai puţin, iar dacă psoriazisul e mai mult, vor fi
mai puţine emoţii. Apoi îi oferă ocazia de a-şi canaliza emoţi
ile către el. Când s-a înfuriat p e el şi a.fo st furioasă vreme de
două săptămâni, psoriazisul s-a împuţinat. A avut multe emoţii
şi puţin psoriazis.
In felu l acesta, Erickson îşi pregăteşte pacienţii să gă
sească un nou cadru de referinţă provocându-i, punându-i în
încurcătură sau producându-le emoţii neplăcute. Recadrarea
R ecadrarea 157
este realizată în armonie cu seturile mentale şi cu convinge

rile persoanei în cauză. In „Boabe şuierătoare", el stabileşte
mai întâi că pacienta se consideră religioasă. Cu fetiţa din
„Faţă de Scorţişoară", el adoptă o atitudine jucăuşă, potri
vită atunci când ai de-a fa ce cu un copil. Iar în cazul pacien
tei cu psoriazis stabileşte o legătură cu atitudinea anta
gonistă şi tendinţa competitivă a acesteia printr-o provocare.
Pacienta cu psoriazis îşi dă seama că era într-adevăr fu ri
oasă. Ea recunoaşte fa ţă de sine însăşi că Erickson a avut
dreptate şi că ea chiar avea foarte multe emoţii. La nivel sub
conştient, s-a stabilit c ă el trebuia .să aibă dreptate şi. în restul
afirmaţiei p e care o făcuse — şi anume că ea avea doar o
treime din psoriazisul p e care credea c ă îl are. Corpul ei a
început să-i demonstreze acest lucru, iar erupţia a dispărut în
mare parte.
Odată ce „Faţă de Scorţişoară" a zâmbit uşurată auzind
că fusese botezată „Faţă de Scorţişoară“ în loc s ă i se spună
că e hoaţă, a fo st predispusă s ă zâmbească de fiecare dată
când se gândea la pistruii ei. In fe lu l acesta, ura şi furia de
la început au fo st înlocuite cu un sentiment uşor amuzant.
D upă cum explică Erickson, „situaţia devenise una amu
zantă". Iar această situaţie amuzantă a continuat şi după ce
fetiţa nu s-a mai aflat în prezenţa lui Erickson.
în „Boabe şuierătoare", situaţia este recadrată pentru
pacientă, dintr-una în care ea se simţea umilită din cauză să
nu se putea controla într-una în care putea să aprecieze con
trolul desăvârşit pe care îl avea de fa p t — adică putea să
emită doar gaze, dar să reţină în rect materia lichidă şi mate
ria solidă. In fapt, ea a fo st îndemnată să se bucure dansând
goală prin apartament pentru a exersa acest control. Desigur,
la un nivel superficial, Erickson îi perm ite să dea vânturi, şi
este posibil ca acest lucru să f i şters mustrările anterioare
care condamnau un atare comportament. El îi respectă totuşi
inhibiţiile, pentru că nu îi sugerează să fa c ă asta în public.
în mod incidental, Erickson ne arată că această povestire

are şi o continuare. Faptul că fem eia şi-a acceptat corpul a
determinat-o s ă accepte şi alte funcţii naturale; astfel, ea este
în stare să-şi expună sânul şi să-şi alăpteze copilul în timp ce
discută cu Erickson, un an mai târziu.
Nici măcar o erecţie r
Eu încerc să croiesc terapia pe măsura fiecărui pacient în

parte. Odată a venit la mine un medic şi mi-a zis:
— Prima experienţă sexuală am avut-o într-un bordel. A
fost ceva dezgustător. Aşa încât în cei douăzeci de ani care au
trecut de atunci nu am mai avut nici măcar o erecţie. Am
plătit femei, le-am dat bani grei şi le-am spus: „Ajutaţi-mă să
am erecţie." Dar niciuna n-a reuşit.
Acum am găsit o fată cu care vreau să mă însor. Am încer
cat să mă culc cu ea. E foarte drăguţă şi îndatoritoare, dar tot
nu reuşesc să am erecţie.
l-am spus:
— Aduceţi fata să stea de vorbă cu mine, o să fie o discuţie
privată între ea şi mine, după care o să vorbesc cu amândoi.
l-am spus fetei:
— Culcă-te cu el în fiecare scară, dar poartă-te ca o femeie
rece. Nu-1 lăsa să te atingă pe sâni sau pe corp, sub nicio
formă. Pur şi simplu îi interzici să facă asta. Este foarte
important să urmezi aceste instrucţiuni.
L-am chemat pe medic la mine şi i-am zis:
— l-am spus lui Mildred că trebuie să se culce cu dumneata
în fiecare noapte. I-am spus să-ţi respingă orice încercare de a
o săruta, de a o atinge pe sâni, pe părţile intime, pe corp. Tre
buie să te respingă total. Vreau ca acest lucru să se întâmple
vreme de trei luni. După asta veniţi să discutăm situaţia.
Pe la începutul lui martie, nu s-a mai putut stăpâni şi a
„violat-o“.
R ecadrarea 159
Mildred era o femeie foarte frumoasă, arăta foarte bine.

Când a fost nevoit să se confrunte cu imposibilitatea venită
din partea lui Mildred, nu din partea lui, acest lucru a schim
bat cadrul de referinţă. Mildred era aceea carc făcea imposi
bil actul sexual, nu el.
Aşa că nu mai avea motive să se plângă de penisul lui
flasc. Mildr edfăcea ca lucrul acela să fie imposibil pentru el.
întrucât prima experienţă sexuală avută într-un bordel îl

dezgustase p e pacient, iar încercările lui de a se vindeca sin
gur, „plătind" fem ei, întărise tiparul de eşec al acestuia,
Erickson a stabilit că impotenţa lui era un rezultat al sexului
uşor accesibil. Prin urmare, Erickson, ajutat de iubita
pacientului, a creat o situaţie opusă — una în care sexul era
interzis. în explicaţia p e care o dă celor întâmplate, Erickson
foloseşte în mod expres referinţe vagi. Când, în ultima pro
poziţie, spune „Mildred făcea ca lucrul acela să fie imposibil
pentru el, noi (şi, probabil, şi pacientul) ne întrebăm care este
,, lucrul acela “ care este imposibil pentru el: actul sexual? să
se plângă de penisul lui flasc, adică s ă se masturbeze fă r ă
erecţie? S ă rămână impotent? Oricare ar f i răspunsul, el a
reuşit să transfere „ inamicul “ în afara pacientului. în felu l
acesta, în loc să fie supărat p e el însuşi şi să-şi întărească
astfel neputinţa de a avea o erecţie, pacientul putea să atace
cauza ,,imposibilităţii“ aflate în afara lui, în Mildred. Şi fa ce
asta ,, violând-o “. D upă ce a avut raporturi sexuale fă ră să se
mai îngrijoreze dacă va avea erecţie, se presupune că va
putea să fa c ă dragoste fă r ă să mai fie nevoie de acest puter
nic element de agresiune.
Pleosc , pleosc, pleosc

O fată de cincisprezece ani îşi sugea tot timpul degetul
mare. Părinţii ei m-au sunat şi au început să plângă şi să se
tânguie. Mi-au spus că fata îi necăjea cât era ziua de lungă
sugându-şi degetul. îşi sugea degetul cât timp mergea cu

autobuzul şcolii, iar şoferul se considera jignit. La fel şi cei
lalţi copii. Profesorii se plângeau de ea că îşi suge degetul,
l-au spus fetei că or s-o aducă la mine.
Fata a intrat în cabinet sugându-şi zgomotos degetul, cu
obrăznicie. Părinţii erau în camera alăturată şi nu auzeau ce-i
spun.
— Vreau să îţi spun că eşti foarte proastă că-ţi sugi dege
tul, i-am zis.
— Vorbiţi ca părinţii mei.
— Nu, vorbesc inteligent. Accepţi faptul că părinţii tăi se
simt uşor stingheriţi, că şoferul de pe autobuz se simte uşor
stingherit. Te afişezi în toată şcoala cu obiceiul de a-ţi suge
degetul. Câte mii de copii sunt în şcoală? Tu te afişezi în faţa
tuturor. Dacă nu ai f i proastă, dacă ai fi inteligentă, ţi-ai suge
degetul într-un fel care chiar să-l scoată din pepeni pe tatăl tău.
Am aflat de la tatăl tău şi de la mama ta că după cină aveţi
un program fix. Tatăl tău citeşte ziarul. Se aşază şi îl citeşte,
de la cap la coadă. I-am făcut pe părinţii tăi să-mi promită că
or să-şi ţină gura referitor la obiceiul tău de a-ţi suge degetul.
N-or să scoată o vorbă despre asta.
Aşa că te rog să iei un ceas. Diseară, după ce mâncaţi,
aşază-te lângă tatăl tău şi suge-ţi degetul cu plescăieli preţ de
douăzeci de minute, iar pe mama, care e o persoană foarte
tipicară, las-o să spele vasele. îi place să coasă cuverturi din
petice. După ce spală vasele, întotdeauna se aşază şi lucrează
la cuvertură. După cele douăzeci de minute de stat lângă tatăl
tău, aşază-te lângă mama. Stai cu ochii pe ceas şi suge-ţi
degetul — cu simţ de răspundere, pleosc, pleosc, pleosc.
l-am pus pe părinţii tăi să-mi promită că n-or să spună
nimic că-ţi sugi degetul. Aşa că poţi să te joci în voie c\i sen
timentele lor. Pentru că ei nu au ce să facă.
Cât despre şoferul de pe autobuz — vă vedeţi doar de
două ori pe zi. Pe copiii de la şcoală îi vezi zilnic. Nu îi vezi
nici pe şofer, nici pe copiii de la şcoală sâmbăta şi duminica.
R ecadrarea 161
Aşa că trebuie să te afişezi. De obicei, orice fată de şcoală nu

poate să sufere un anumit băiat sau o fată anume. Aşa că
foloseşle-te dc faptul că sugi degetul. De câte ori se uită la
tine băiatul acela sau fata aceea, bagă-ţi degetul în gură. Şi
suge-1 p e bune. Nu există elev care să nu aibă un profesor pe
care nu-J suportă. Nu trebuie să-ţi sugi degetul fă r ă rost în
faţa celorlalţi profesori. Când îl vezi pe profesorul respectiv,
vâră-ţi degetul în gură şi suge-1 cu plescăieli.
în mai puţin de o lună, a descoperit că erau şi alte lucruri
dc făcut. Eu transformasem suptul degetului într-o obligaţie,
iar ea nu voia să fie obligată să facă un anumit lucru.
Când Erickson pune accentul p e ,,programul f i x “ al

părinţilor, el atrage în mod indirect atenţia fete i asupra
caracterului coercitiv al propriului ei comportament referitor
la suptul degetului. El sugerează că ar putea să înceteze să
mai fie ,,proastă" (adică să nu mai acţioneze fă r ă să fie con
ştientă de ceea ce fa ce şi fă r ă să aibă un scop). în schimb, ar
putea, în mod intenţionat, să-şi exprime ostilitatea mai efi
cient. Comportamentul ei privind suptul degetului este reîn
cadrat. Acesta încetează să mai fie un ,, obicei", ceva ce nu
poale f i controlat. Acum este o fo rm ă utilă de comunicare —
de ostilitate.
In această povestire, ca în multe dintre cele care se ocupă
de tratarea copiilor, Erickson începe cu „Am trimis părinţii
în altă cameră şi am stat de vorbă cu copilul". La un nivel,
el respectăfiecare copil ca pe un individ, departe de părinţi.
La un alt nivel, el vorbeşte cu copilul care există în fiecare
din noi. Părinţii, care adeseori reprezintă constrângerea,
nerăbdarea şi absenţa acceptării, sunt îndepărtaţi. Ei nu tre
buie să intervină în terapie. La acest nivel, Erickson ne spune
să renunţăm la pretenţiile propriului supraeu excesiv de rigu
ros, la toate acele „ trebuie să " extrem de stricte, şi să lăsăm
potenţialul copilului să iasă la iveală şi să se dezvolte. Este
posibil ca el să ne spună să nu ne îngropăm impulsurile
copilăreşti — spontaneitatea, curiozitatea, impetuozitatea,

expansivitateă, şi aşa mai departe — ci să canalizăm aceste
impulsuri sau să le direcţionăm „.în mod inteligent". Când,
ca în cazul acestei fele, suntem în stare să vedem legătura
dintre ceea ce facem şi reacţia celorlalţi (de pildă, iritarea
lor), putem hotărî să punem capăt respectivului tip de com-
portament.
Acest lip de „prescriere a simptomului “poate f i considerat
şi o punere în practică a dictonului lui Alfred Adler referitor la
terapie. Adler a spus cândva: „ Terapia este ca şi cum ai scuipa
în supa cuiva. Respectiva persoană poate să continue s-o
mănânce, dar n-o să-i mai placă. “ Făcând din suptul degetu
lui un lucru obligatoriu, Erickson „ a scuipat în supa fetei “ .
C A P I T O L U L 7
Să învăţăm din experienţă
Cum e să ai rsase ani

Săptămâna trecută am primit o scrisoare de la nora mea, în
care îmi scria că fiica ei împlinise şase ani. A doua zi, fetiţa a
făcut ceva pentru care mama a mustrat-o. Fetiţa i-a spus mamei:
— E grozav de greu să ai şase ani. Eu am doar o zi de
experienţă.
a
In vis
Noaptea, când mergi ia culcare, te culci ca să dormi, poate
şi ca să visezi. Iar în vis nu intelectualizezi, ci experimentezi.
Nu am vrut să-i dau bomboane fiului mei; Lance. I-am spus ca
mâncase destule. A doua zi, când s-a trezit, era foarte fericit.
— Am mâncat toată punga, mi-a zis el.
Când i-am arătat că mai erau bomboane în pungă, a crezut
că mă dusesem şi cumpărasem altele, fiindcă el ştia că le
mâncase pe toate. Şi chiar le mâncase — în vis.
Altă dată, Bert îl necăjise pe Lance, iar Lance voia să-l
pedepsesc pe Bert. Am refuzat. A doua zi dimineaţă, Lance
mi-a zis:
— Mă bucur că l-ai altoit pe Bert — dar nu trebuia să folo
seşti o bâtă de bascball aşa de mare.
El ştia că deja îl pedepsisem pe Bert cu asprime. îşi trans
formase sentimentul de vinovăţie, pentru că îşi dorise ca tata
să-l pedepsească pe Bert, într-o critică la adresa asprimii

pedepsei mele. Era clar că se întâmplase ceva cu el.
Mulţi subiecţi, care au tendinţa de a intelectualiza în loc să
intre în transă, noaptea, când se gândesc la alte chestiuni,
visează ca sunt în transă. Şi, în acea stare de transă din vis, ei
vor face anumite lucruri. A doua zi vin la tine şi îţi spun: „Am
visat o rezolvare a problemei." Terapia este în principal o
motivare a subconştientului pentru a-şi folosi toate cunoştin
ţele, carc sunt multe şi diverse.
Există tot soiul de experienţe, iar visul este un tip de expe

rienţă. în această povestire, Erickson ne arată că, deşi hipnoza
s-ar putea să nu funcţioneze, terapia va funcţiona. Adică pa
cientul poate să meargă acasă şi să continue lucrarea în vis.
După ce i s-a spus această povestire, un pacient care intelectua-
lizează poate să meargă acasă şi să viseze că se află în transă.
înotul
Să înveţi din experienţă este mult mai educativ decât să
înveţi în mod conştient. Poţi să înveţi toate mişcările de înot
stând pe burtă pe scaunul dc la pian. Poţi să stabileşti ritmu
rile, respiraţia, mişcarea capului, mişcările braţelor, mişcările
picioarelor, şi aşa mai departe. Când intri în apă, ştii doar să
înoţi câineşte. Trebuie să înveţi să înoţi în apă. După ce înveţi
asta, ai mai învăţat ceva.
Să înveţi din experienţă este lucrul cel mai important. Cu
toţii am învăţat în perioada de şcolarizare că trebuie să învă
ţăm conştient. Ai făcut lucrurile în mod inconştient, în raport
cu apa. Ai învăţat să-ţi roteşti capul, să vâsleşti cu mâinile şi
să dai din picioare într-un anumit ritm — în raport cu apa. Cei
care nu sunteţi înotători nu ştiţi, nu puteţi să-mi descrieţi ce
simţi când ai picioarcle în apă, cum simţi apa pe mâini, cum
te absoarbe apa când îţi răsuceşti corpul la dreapta şi la stânga
în craulul australian, dc pildă.
Să în văţăm d in experienţă 165
Când înoţi pe spate, ştii toate astea. Câtă atenţie acorzi jetu
lui de apă de sub spinarea ta când înoţi înapoi? Dacă înoţi în
pielea goală, o să descoperi cât de mult te îngreunează costu
mul de baie. Apa alunecă pe pielea ta mult mai uşor atunci când
eşti goi. Iar costumul de înot este în mod cert un handicap.
Nu mă preocupă cât învaţă oricare dintre voi despre hip
noză aici, în această cameră, fiindcă ştiţi cu toţii, din când în
când — în perioada când nu sunteţi nici aici, nici acolo, când
nici nu dormiţi, nici nu sunteţi treji — , că învăţaţi foarte mult,
în aceasta stare hipnagogică, despre hipnoză. Obişnuiam să
mă trezesc dimineaţa şi să cobor din pat imediat ce deschi
deam ochii, pc când soţiei mele îi plăcea să mai stea cinci
sprezece sau douăzeci de minute şi să se trezească încetul cu
încetul. Rezerva mea de sânge îmi urcă instantaneu în cap.
Rezerva ei circulă foarte încet. Fiecare dintre noi are un tipar
individual, numai al lui. De câte ori e nevoie să intri în transă,
poate de douăsprezece ori, până când nu te mai interesează să
urmăreşti tu însuţi această experienţă?
Aţi înotat vreodată în lacul Great Salt? Arată ca apa şi o
simţi ca pe apă. Eu am ştiut dinainte că nu pot să înot în el.
Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să înot. înţele
geam cât se poate de bine că lacul era suprasaturat cu apă
sărată, insă trebuia să trăiesc experienţa dc a încerca să înot
ca să-mi dau seama ce i s-ar întâmpla unui înotător care ar
încerca să înoate acolo. Majoritatea subiecţilor hipnotici vor
să înţeleagă în timp ce trăiesc experienţa. Lăsaţi experienţa
deoparte. Pur şi simplu, lăsaţi lucrurile să se întâmple.
Erickson evidenţiază modul în care corpul conştientizează

prin experienţă tactilă. Pe măsură ce el menţionează diferite
senzaţii, ritmuri, mişcări, ascultătorul rememorează instinc
tiv experienţe asemănătoare. In loc să spună: ,, Aceia dintre
voi care sunt înotători îşi amintesc cum îţi simţi picioarele
când eşti în apă", Erickson form ulează enunţul la modul
negativ, şi spune: ,, Cei care nu sunteţi înotători nu puteţi să
descrieţi. “ Mai târziu, el avansează sugestia întrebând:,, Câtă
atenţie acorzi jetului de apă de sub spinarea ta când înoţi

înapoi? “ E l implică faptul că este bine şi util să-ţi concen
trezi atenţia asupra experienţei senzoriale.
Când Erickson spune: „Nu m ă preocupă cât învaţă ori
care dintre voi despre hipnoză aici, în aceasta cameră [sub
linierea m ea]“, el oferă o sugestie posthipnotică pe termen
lung, potrivit căreia ceea ce se învaţă despre hipnoză va con
tinua şi în afara acestei camere. Apoi dezvoltă, sugerând
indirect c ă ,, această învăţare “ se va petrece în diverse situaţii
speciale, de exemplu când te trezeşti din somn. E l sugerează
totodată că fiecare ascultător va ajunge la „această învăţă
tură" potrivit, propriului său „tipar individual". E l explică
faptul că învăţătura din experienţă se produce cel mai bine
atunci când doar experimentezi, fă r ă să analizezi experienţa.
Apoi alunecă într-o altă sugestie posthipnotică — că acest
lucru se va întâmpla după douăsprezece experienţe de transă.
In comentariile ulterioare, Erickson insistă din nou asupra
importanţei faptului de a nu încerca să înţelegi experienţa în
timp ce ea se produce. Acest principiu este valabil, desigur,
pentru toate experienţele, nu doar pentru experienţele hipno
tice. Dacă cineva doreşte să înţeleagă experienţele, cel mai
bine este ca examinarea, revizuirea şi analiza să fie lăsate pen
tru mai târziu, când se va f i distanţat de respectiva experienţă.
O asemenea povestire se poate dovedi extrem de utilă în
cazul pacienţilor implicaţi în terapia sexuală. Ea constituie o
bună introducere pentru descrierea exerciţiilor axate pe
simţuri, de pildă. Pentru pacienţii care au pierdut legătura cu
propriile senzaţii, poate f i eficient să se concentreze asupra
senzaţiilor tactile.
G ustă un pic
Fiul meu, Bert, ar fi putut să ajungă un psihanalist foarte
bun, dar a ales să se facă fermier. Are şase băieţi şi o fată. Se
temea ca ei să nu se apuce de tutun, alcool, droguri, şi aşa mai
departe. Prin urmare, chiar de la început, le arăta lucruri
Să învăţăm d in experienţă 167
inofensive, dar care păreau interesante, de pildă vaselina.

Atunci când copiii începeau să-i pună întrebări, el le zicea:
— De ce nu guşti un pic?
Sau lua o sticlă drăguţă:
— De ce n-o miroşi?
Şi nu e deloc plăcut să miroşi amoniac! Absolut toţi copiii
au învăţat să aibă foarte multă grijă ce pun în gură. A fost o
modalitate bună de a le face educaţie.
Erickson îşi exprimă încă o dată convingerea că modali

tatea cea mai bună de a învăţa este prin experienţă. Părin
tele, profesorul sau psihologul oferă oportunitatea expe
rienţei. Bert nu are nevoie să ofere o experienţă efectivă cu
tutun, alcool sau droguri, pentru că el şi-a învăţat copiii, prin
intermediul experienţei, „să aibă foarte m ultă grijă ce pun în
g u ră “. In perioada lor de formare, le-a pus la dispoziţie
experienţe care să-i determine s ă aibă discernământ. Odată
ce au învăţat să fa c ă asta, ei vor decide singuri dacă să fo lo
sească tutun, alcool sau droguri.
C A P S T O L U L 8
9 în mâini
Să ne luăm viata
Despre m oarte şi ee înseam nă să m ori

[Pentru a răspunde unui student care şi-a exprimat îngrijo
rarea că Erickson era pe moarte]
Cred că este prematur. Nu am de gând să mor. De fapt, va

fi ultimul lucru pe care o să-l fac!
Mama a trăit până la nouăzeci şi patru de ani; bunica şi
străbunica au trăit nouăzeci şi trei sau peste. Tata a murit la
nouăzeci şi şapte de ani şi jumătate. Tata planta pomi fruc
tiferi şi se întreba dacă mai apucă să mănânce din roadele lor.
Şi avea nouăzeci şi şase sau nouăzeci şi şapte de ani când
făcea asta.
Psihoterapeuţii au o idee greşită despre boală, handicap şi
moarte. Ei au tendinţa dc a supraestima chestiunea raportării
la boală, handicap şi moarte. Se pun în practică tot soiul de
aiureli pentru a ajuta familiile să treacă peste perioada de
doliu. Eu cred că fiecare om trebuie să ştie că ziua în care te
naşti este ziua în carc începi să mori. Unii sunt mai practici
decât alţii, şi nu pierd timpul cu moartea, pe când alţii aşteaptă
vreme îndelungată.
Tata a avut un atac coronarian grav la optzeci de ani. Era
inconştient când l-au dus la spital. Sora mea a mers cu el;
medicul i-a spus surorii mele:
Să ne lu ăm viaţa în m âini 169
— Nu vă faceţi prea multe speranţe. Tatăl dumneavoastră

este bătrân. A muncit din greu toată viaţa şi a suferit un atac
coronarian extrem de grav.
Iar sora mea a zis:
— I-am râs în nas doctorului, şi i-am spus: „Nu-1 cunoaş
teţi pe tata!“
Când tata şi-a recăpătat cunoştinţa, medicul era de faţa.
Tata a întrebat:
— Ce s- a întâmplat?
Doctorul i-a răspuns:
— Nu vă faceţi griji, domnule Erickson, aţi avut un atac
coronarian grav, dar în două sau trei luni o să fiţi din nou acasă.
Tata i-a zis, furios:
— Două sau trei luni, pe dracu’! Vreţi să spuneţi că tre
buie să irosesc o săptămână întreagă!
Peste o săptămână era acasă.
La optzeci şi cinci de ani, a făcut din nou o criză cardiacă,
asemănătoare cu prima. A dat peste acelaşi doctor. Tata şi-a
recăpătat cunoştinţa şi a întrebat:
— Ce s-a întâmplat?
— Acelaşi lucru, i-a răspuns doctorul.
— încă o săptămână pierdută, a oftat tata.
A trecut printr-o operaţie abdominală serioasă, în care i-au
extirpat 2,75 m de intestin. Când şi-a revenit din anestezie, a
întrebat-o pe asistentă:
— Ce s-a întâmplat?
I-a spus, iar tata a oftat şi a zis:
— în loc de o săptămână, acum or să fie zece zile.
Al treilea infarct s-a întâmplat la optzeci şi nouă de ani.
Şi-a recăpătat cunoştinţa şi a spus:
— Acelaşi lucra, doctore?
— Da, a răspuns medicul.
Tata i-a spus:
—- Văd că am prostul obicei de a sta de pomană câte o săp
tămână.
La nouăzeci şi trei. de ani, a făcut al patrulea infarct. Când

şi-a recăpătat cunoştinţa, a spus:
— Doctore, serios, am crezut că la al patrulea mă duc.
încep să-mi pierd încrederea în al cincilea.
La nouăzeci şi şapte de ani şi jumătate, plănuise împreună
cu două dintre surorile melc o ieşire la sfârşit de săptămână în
vechea colectivitate de fermieri. Toţi de-o seamă cu eî muri
seră, plus o parte din copiii lor. Stabiliseră pe cine să viziteze,
la ce motel să stea, la cc restaurante să mănânce. Au ieşit din
casă şi s-au îndreptat spre maşină. Când au ajuns la maşină,
tata a spus:
— O, mi-am uitat pălăria.
S-a dus fuga după pălărie. Surorile mele l-au aşteptat o
vreme, după care s-au uitat una la alta, liniştite, şi au spus:
—1S-a sfârşit.
Au intrat în casă. Tata zăcea pe podea, răpus de o hemo
ragie cerebrală masivă.
Mama a căzut şi şi-a fracturat şoldul la nouăzeci şi trei de
ani. A spus:
— E ridicol pentru o femeie de vârsta mea să facă una ca
asta. O să mă fac bine.
Şi s-a făcut.
Un an mai târziu, când a căzut şi şi-a fracturat şi celălalt
şold, a spus:
— N-a fost deloc uşor să mă înzdrăvenesc atunci când
mi-am fracturat şoldul prima dată. De data asta, nu cred că
mă vindec, dar nimeni n-o să spună că nu am încercat.
Eu am ştiut, şi, văzându-mi expresia întipărită pe chip, şi
ceilalţi membri ai familiei au ştiut că din această a doua căză
tură avea să i se tragă moartea. A murit de pneumonie conges-
tivă, „prietena bătrânelor".
Citatul preferat al mamei era: „în fiecare viaţă şi ploaic-i
hărăzită. Sunt zile care scris e să fie mohorâte." Din poemul
The Rainy Day {Zi cu ploaie) al lui Longfellow.
Tata şi mama s-au bucurat de viaţa din plin, tot timpul,

încerc să-mi conving pacienţii: „Bucuraţi-vă de viaţă, şi
bucuraţi-vă de ea din plin.“ Cu cât pui mai multă veselie în
viaţa ta, cu atât îţi va fi mai bine.
Nu ştiu de unde i-a venit acelui student ideea că o să mor.
O să amân chestia asta.
Erickson voia ca moartea să fie ceva care să nu provoace

nelinişte, şi a evidenţiat fa p tu l că viaţa este pentru cei vii.
Tatăl lui, ne spune Erickson, planta pom i fructiferi la vârsta
de nouăzeci şi şapte de ani. Orientarea era către viitor. Tatăl
lui era activ şi a murit în timp ce se ducea să facă ceva — voia
sa-şi ia pălăria şi să meargă în vizită. Jeffrey Zeig consideră
că replica „ O, mi-am uitat pălăria “ vine dintr-o recunoaştere
inconştientă a faptului că ceva se întâmpla în capul său.
Erickson continua adesea această povestire spunând că
tatăl lui avusese dreptate să-şi piardă încrederea în al patru
lea infarct. Tatăl lui a murit la nouăzeci şi şapte de ani şi
jumătate, în urma unei hemoragii cerebrale. Erickson avea
fa ţă de boală aceeaşi atitudine ca şi tatăl său, şi anume că ea
„face parte din indigestiile vieţii “. La fiecare dietă este
nevoie de alimente indigeste, iar Erickson obişnuia să evi
denţieze faptul că soldaţii hrăniţi cu raţii K ştiu cât de impor
tante sunt în dietă alimentele indigeste. Tragediile, decesele,
boala., toate ja c parte dintre indigestiile vieţii.
In ultimii ani de viaţă, Erickson a petrecut mult timp pen
tru a-i pregăti pe oameni pentru moartea lui. Nu voia să fie
je lit prea mult, şi făcea tot fe lu l de glume pentru a diminua
neliniştea oamenilor. O dată l-a citat greşit p e Tennyson şi a
spus: „Să nu m ă plângă lumea la bar când corabia mea
porni-va pe mare. " Vorbea despre moarte pe faţă. Şi, ca şi
tatăl său, era orientat către viitor atunci când a murit. Se
gândea cu nerăbdare la orele de curs p e care trebuia să le
ţină lunea următoare. D upă cum era de aşteptat, nu s-au
organizat funeralii şi nu a fo st înmormântat. Cenuşa lui a fo st

împrăştiată de pe Vârful Squaw.
Comentariul final al lui Erickson la această povestire:
„Nu ştiu de unde i-a venit acelui student ideea că o să mor. O
să amân chestia asta. “ Ce să amâne? Moartea? Sau ideea
studentidui?
Vreau o pereche
Când tata a fugit dc acasă la şaisprezccc ani, a înfipt în
pernă un bilet, s-a dus la gară, a trântit pe tejghea mărunţişul
pe care îl strânsese şi a zis: „Vreau un bilet de toţi banii ăştia.“
A ajuns în Bcaver Dam, Wisconsin, o localitate rurală. Mergea
pe stradă şi se uita la fermierii de acolo, cum unii mânau caii,
alţii aveau care trase de boi. S-a dus la un bărbat cu părul
cărunt, care mâna un car cu boi, şi l-a întrebat:
— Nu aveţi nevoie de un băiat isteţ care să vă ajute la fermă?
Băiatul i-a spus că îl cheamă Charlie Roberts. I-a zis că nu
avea familie, nu avea bani, nu avea nimic, şi până la urmă fer
mierul i-a spus:
— Urcă în car. O sa mergi cu mine, să lucrezi la fermă.
în drum spre casă, fermierul a oprit carul şi i-a zis:
— Aşteptă-mă în car. Trebuie să mă văd cu ginerele meu.
O fată într-o rochie înflorată îl privea, furişată pe după un
arţar, şi Charlie a întrebat-o:
— A cui fată eşti?
— A Iu’ tata, i-a răspuns fata, liniştită.
— De-acum eşti a mea, a anunţat-o el.
Peste şapte ani, când tata a cerut-o în căsătorie în mod ofi
cial, mama a vârât mâna în buzunăraş şi i-a întins o mănuşă
mică, fiindcă în acea comunitate rurală, dacă refuzai o cerere
în căsătorie, şe spunea că „îi dai omului mănuşa“. Tata a ieşit
din casă furios. N-a închis ochii toată noaptea, iar dimineaţa
s-a dus la mama şi i-a zis:
— Nu ţi-am cerut o mănuşă, vreau o pereche.
Mănuşa era împletită din lâna pe care mama o spălase, o

dârăcise şi o torsese.
Ea împletise acea mănuşă pe când avea şaptesprezece ani,
iar cererea în căsătorie se întâmplase la douăzeci. Tata o
cunoştea pe mama. Marna îl cunoştea pe tata. Iar eu am pre
dat la acea şcoală de ţară unde învăţase mama.
Tatăl lui Erickson şi-a luat numele de „ Charlie Roberts “

când a plecat de acasă la vârsta de şaisprezece ani. Povestirile
despre tatăl său, spuse de Erickson, evidenţiază simţul aven
turii pe care îl avea tatăl său, încrederea şi capacitatea lui de
a obţine ceea ce îşi dorea. Această din urmă trăsătură apare în
toate povestirile despre fam ilie narate de Erickson.
De această dată, mesajul pare să fie acela că poţi să-ţi
stabileşti un scop, să te ţii de el şi s ă nu accepţi un răspuns
negativ. Desigur, trebuie să şi fa c i ceea ce este necesar pen
tru a atinge acel scop. Erickson lasă să se înţeleagă că
Charlie Roberts a lucrat pentru viitorul socru vreme de şapte
ani. în alte povestiri, răsplata nu vine doar pentru că ai fo st
încăpăţânat şi perseverent. Trebuie să aplici strategia corectă
şi să munceşti într-un mod care este apreciat de societatea pe
care vrei să o impresionezi.
Chiar şi aşa, după cum ne arată Erickson în povestirea
care urmează, nu poţi să obţii absolut totul.
Păreri diferite
La scurt timp după ce ne-am căsătorit, mireasa mea a
întrebat-o pe mama:
— Când dumneata şi tata aveţi păreri diferite, ce se întâm
plă?
Mama i-a răspuns:
— Eu spun pe faţă ce gândesc, după care tac.
Atunci soţia mea a ieşit în curte şi l-a întrebat pe tata:
— Cum aţi procedat când dumneata şi mama nu cădeaţi

de acord?
— Eu spuneam ce aveam de spus, după care tăceam, i-a
spus tata.
Betty a insistat:
— Şi mai departe ce se întâmpla?
— Unul sau altul facea aşa cum considera. Şi lucrurile au
mers de fiecare dată în felul ăsta.
Părinţii lui Erickson au fo s t căsătoriţi aproape şaptezeci

şi cinci de ani. în mod clar, armonia lor conjugală a fo st rea
lizată pe baza respectului reciproc, şi au aplicat principiul de
a nu încerca niciodată să-şi impună opinia.
Cum s-a în treţin u t singură în colegiu

Kristi mi-a spus:
— Dumneata ai muncit şi te-ai întreţinut singur la medi
cină. Sigur, aveai o infirmitate, aşa că nu ţi-a fost uşor. Eu
sunt mai tânără decât crai dumneata atunci, şi vreau să mă
întreţin singură în colegiu.
— Bine, copilă, i-am zis.
— Acum, întrebarea este cât te gândeşti să-mi iei pe chirie
şi mâncare?
Era o întrebare serioasă.
— Suma medie pentru casă şi masă este de douăzeci şi
cinci de dolari pe săptămână, dar n-o să ai privilegiul să speli
vasele, să dai cu aspiratorul, să faci paturile, să foloseşti tele
fonul, să dai iama în frigider.
— Asta mai înseamnă pe puţin zece dolari. Ei bine, tre
buie să merg în centru să-mi caut o slujbă.
— Ai nevoie de o recomandare?
— Mă recomandă numărul de la asigurări sociale şi diploma
de absolvire a liceului, mi-a zis ea.
Să ne lu ăm viata în m âini 175
Vreo opt luni de zile nu am ştiu unde munceşte. S-a dus la

Spitalul Bunul Samaritean, le-a spus că i-ar plăcea să lucreze
la registratură, iar cei de acolo s-au uitat la fata aceea de
patruzeci şi cinci de kilograme şi i-au explicat:
— Trebuie să cunoşti terminologia medicală, termeni din
psihologie, din psihiatrie.
— Da, ştiu, le-a zis ca. Tocmai de aceea, m-am dus la bib
liotecă şi am citit Dicţionarul Medical Dorland, şi Dicţionarul
Medical Stedman, şi Dicţionarul de Psihologie Warren.
Aşa că au acceptat-o de probă, după care au angajat-o.
După un an, adolescenta din ea s-a revoltat şi a hotărât sa
plece în Michigan. Fratele ei a întrebat-o dacă avea nevoie de
bani, iar ea i-a răspuns:
— Nu.
La fel a întrebat-o şi mama, şi apoi şi eu. Am primit toţi
acelaşi răspuns:
— Nu.
Aşa că în ianuarie şi-a împachetat hainele de iarnă din
Phoenix, s-a urcat în trenul de Michigan, iar acolo erau minus
unsprezece grade când a ajuns. I-au trebuit trei zile ca să se
înscrie şi să găsească de lucru la decanat. Decanul s-a uitat pe
orarul ei şi a văzut că se înscrisese la nouăsprezece cursuri.
Studenţii care munceau nu aveau voie să urmeze decât şais
prezece cursuri. Kristi i-a spus:
— Lucrez în biroul dumneavoastră, aşa că aveţi ocazia să
mă ţineţi sub observaţie, să mă urmăriţi cum lucrez şi ce note
iau, şi veţi proceda în consecinţă.
— Ai dreptate, aşa o să fac, a acceptat decanul.
Prin urmare, Kristi a urmat nouăsprezece cursuri. Numai
că ea nu i-a spus decanului un lucru. Pentru ea era esenţial să
lucreze la decanat. Acolo se ţineau cartelele de cămin ale stu
denţilor.
A pus ochii pe doi bătrânei care aveau un fiu însurat şi o
fiică măritată şi i-a convins că era bine să aibă o tânără în
casă. O dată pe săptămână, fiul cel însurat îi scotea pe bunicul
şi bunica sa ia cina în.oraş. Şi încă o dată pe săptămână fiica

îi scotea în oraş pe bunicul şi pe bunica. Kxisti le-a intrat pe
sub piele, îi ajuta mult la pregătirea mesei şi la curăţenie şi
stătea acolo pe gratis, casă şi masă, plus că fiul şi fiica bătrâ
nilor o plăteau ca să le supravegheze copiii.
De ce era important să lucreze la decanat, unde se ţineau
cartelele? Ca să nu se descopere că nu stătea la cămin. N-a
spus nimănui, doar nouă şi câtorva prieteni de încredere, că
lucra în subsolul unui magazin cu mărfuri la preţ redus.
Erickson a utilizat adesea povestiri despre ingeniozitatea

copiilor lui pentru a-şi încuraja pacienţii să-şi folosească
propriile resurse. „Autoritatea “ este utilizată pentru atinge
rea scopurilor dorite — în acest caz, să urmezi nouăsprezece
cursuri şi să locuieşti în afara campusului. încă o dată, auto
rităţile (şi, în mod simbolic, „autoritatea internă“) sunt
văzute mai curând ca aliaţi decât ca adversari.
Cărămida lui Pearson

Robert Pearson, un psihiatru din Michigan, era medic de
familie. Era singurul doctor pe o rază dc nouăzeci şi cinci de
kilometri. Cel mai apropiat spital se afla la nouăzeci şi cinci
de kilometri. Şi-a trimis familia în vizită la rude, fiindcă
venise un zidar ca să-i dea jos un horn de pe casa în care
locuia. Zidarul nu ştia că Pearson e acasă, aşa că scotea cără
mizile şi le arunca pe jos. Bob tocmai ieşea din casă, nepăsă
tor, când a căzut o cărămidă de sus. L-a lovit în frunte şi i-a
fracturat craniul.
Bob a dat să se prăbuşească în genunchi, apoi şi-a venit în
fire şi şi-a zis: „Ce bine era dacă îl aveam pe Erickson aici!
Dar, fir-ar să fie, el e în Arizona. Aş face bine să preiau con
trolul." Aşa ca şi-a administrat un anestezic local. S-a urcat în
maşină şi a condus nouăzeci şi cinci de kilometri până la spi
tal, apoi a trecut prin formalităţile de internare. După aceea a

chemat un neurochirurg şi i-a spus:
— N-am nevoie de anestezie.
Neurochirurgul a insistat, în mod politicos, să accepte să i
se facă anestezie. Iar Bob i-a spus anestezistului:
— Să pui pe hârtie tot ce se spune cât sunt sub anestezie.
După operaţie, Bob şi-a recăpătat cunoştinţa rapid şi i-a
spus anestezistului:
— Chirurgul a spus asta, asta şi asta.
îşi amintea absolut tot ce se vorbise, iar chirurgul s-a
îngrozit când a aflat că Bob îl auzise discutând dacă să-i pună
sau nu o tijă de argint.
Apoi Bob i-a zis chirurgului:
— Miercurea viitoare [asta se întâmpla într-o joi] trebuie
să fiu în San Francisco să prezint o lucrare la congresul anual.
— O sa fii norocos dacă de azi într-o lună eşti în papuci de
casă şi halat de baie, a replicat chirurgul.
Dar Bob a continuat:
— Aş vrea să ajung la o înţelegere cu dumneavoastră.
Marţi, veniţi şi îmi faceţi un examen fizic complet. Dacă nu
descoperiţi nimic în neregulă, mă duc la San Francisco. Dacă
descoperiţi că ceva nu este în regulă, rămân în spital.
Bob mi-a zis că respectivul chirurg s-a dat-peste cap să-i
găsească ceva la examenul fizic, dar până la urmă n~a avut
încotro şi l-a externat.
în San Francisco, l-am văzut, pe Bob cu un bandaj pe frunte.
Şi-a dat jos bandajul şi m-a întrebat:
— Ce zici de asta?
— Cum te-ai zgâriat? i-am zis. Avea o cicatrice la linia
frunţii.
— Mi-am fracturat craniul, mi-a răspuns Bob, şi mi-a po
vestit toată întâmplarea.
Această povestire, ca şi aceea despre crizele cardiace ale

tatălui lui Erickson, demonstrează puterea minţii de a depăşi
traume fizice grave;.. Pearson spune: „Aş fa ce bine să preiau

controlul. “ Această idee este valabilă pentru noi toţi, iar
,,preluarea controlului “poate să intervină în cazul unui peri
col extrem atunci când, în fa ţa unei necesităţi imperioase,
descoperim resurse interioare p e care nu ştiam că le avem.
Povestirea despre Pearson demonstrează faptul că, în
general, ştim mai multe despre ceea ce se întâmplă decât ne
permitem să ştim. El este capabil să-şi amintească inclusiv
ceea ce se vorbise în timp ce fusese sub anestezie. Interesant
este că el a fo st capabil să fa c ă nu doar asta, ci şi să
anticipeze că va fa ce acest lucru, întrucât l-a rugat dinainte
pe anestezist să „p u n ă p e hârtie tot ce se spune cât sunt sub
anestezie “. Desigur, atunci când Pearson le dă altora astfel
de sarcini, el preia, controlul asupra situaţiei, chiar şi în
această situaţie particulară, când noi, toţi, am fii pasivi şi
neajutoraţi — sub anestezie.
O temă a acestei povestiri este faptul că rolurile obişnuite
pe care ni le asumăm sunt inversate. Pacientul preia controlul,
iar chirurgul şi anestezistul se pun în slujba lui. De fapt, acesta
şi este rolul medicului. însă majoritatea pacienţilor regresează
atunci când se îmbolnăvesc; îi atribuie medicului rolul părin
telui atotputernic, plin de forţă. Adevărata menire a medicului
este să folosească ceea ce ştie pentru a trata şi a vindeca
ţinând seama de nevoile şi dorinţele pacientului.
B ătături
Un muncitor în construcţii a căzut în gol patruzeci de etaje
şi a paralizat complet, doar că îşi putea folosi braţele. Nu se
mai putea face nimic. Avea să rămână aşa toată viaţa. Voia să
ştie cc să facă în situaţia lui chinuitoare. I-am spus:
— Nu puteţi să faceţi prea multe. Puteţi să dezvoltaţi bătă
turi la nervii dureroşi. în felul ăsta, nu veţi mai simţi durerea
aşa de rău.
Viaţa dumneavoastră o să fie foarte plictisitoare, aşa că

rugaţi-vă prietenii să vă aducă tot felul de caricaturi, cărţi cu
benzi desenate, iar asistenta o să vă dea lipici şi foarfeci.
Faceţi-vă albume cu desene decupate, anecdote şi maxime
amuzante. Puteţi să vă distraţi copios făcând aceste albume
cu decupaje. De câte ori un coleg de muncă ajunge la spital,
trimiteţi-i un album cu decupaje.
Şi a făcut nu ştiu câte sute de astfel de albume cu decupaje.
La început, Erickson redirecţioneazăpreocuparea pacien

tului dinspre durere înspre bătături — un lucru care îi era
cunoscut pacientului, fo st muncitor în construcţii. Apoi este
nevoie să îl redirecţioneze către ceva care să-l implice în
viaţă, să-l fa c ă să trăiască, li menţionează truismul că viaţa
o să fie foarte plictisitoare. îl direcţionează p e pacient să se
implice într-o activitate socială — mai întâi, rugându-şi p ri
etenii să-i aducă totfe lu l de caricaturi şi benzi desenate, apoi
oferind altora albumele cu decupajele pe care le va face. în
felul acesta, individul respectiv s-a implicat într-o activitate,
fă ră să-şi dea seama că aşa va păstra legătura cu oamenii. A
devenit mai independent şi capabil să trăiască „în afara“
durerii care îl chinuia.
C A P I T O L U L 9
Să privim cu ochi inocenţi
Când ne gândim cum e să vezi lucrurile cu un ochi

proaspăt, ca şi cum ar f i prima oară, ne vin în minte câteva
tehnici de meditaţie foarte răspândite. în Cartea secretelor,
Bhagwan Shree Rajneesh descrie o sutra în care tehnica este
următoarea: ,, Să vezi ca şi cum ai vedea pentru prima dată o
persoană fermecătoare sau un obiect obişnuit." El eviden
ţiază faptul că ne obişnuim să nu mai vedem obiectele fam i
liare, prietenii sau familia. ,, Se spune că nimic nu este nou sub
soare. In realitate, nimic nu este vechi sub soare. Doar ochii
se învechesc, se deprind cu lucrurile; doar aşa nimic nu este
nou. Pentru copii, totul este nou; de aceea pe ei totul îi entuzi
asmează... “ Şi încheie capitolul astfel: „Priviţi cu un ochi
proaspăt, ca şi cum aţi privi pentru prima oară... In felul
acesta, privirea voastră va căpăta prospeţime, noutate. Ochii
voştri vor deveni inocenţi. Şi ochii inocenţi sunt cei care pot
să vadă. Ochii inocenţi pot să pătrundă în lumea dinăuntru. “
Am văzut deja această metodă a „privirii proaspete “ în
mai multe povestiri ale lui Erickson. în ,, Antrenarea ţintaşi-
lor americani pentru a-i învinge pe ruşi “, Erickson îi instru
ieşte pe sportivi să se gândească la fiecare lovitură p e care o
trag la ţintă ca şi cum ar Ji prima. în „ Să mergi pe gheaţă sti
cloasă“, subiectul este ghidat să lase deoparte asocierile
anterioare, întrucât el are ochii închişi şi nu ştie că merge pe
Să p riv im cu ochi inocenţi 181
gheaţă. în consecinţă, nu merge rigid, pregătindu-se să cadă.

Poate să abordeze fiecare pas „cu in o c e n ţă re a c ţio n â n d în
mod adecvat la simţul său chinestezic şi având. încredere în
echilibrul p e care îl posedă. De fapt, în povestirile lui
Erickson se insistă în mod repetat cât este de important să te
concentrezi asupra clipei prezente. Cititorul poate să se gân
dească la o povestire cum ar fi „ O plimbare pe s tr a d ă c h ia r
atunci când merge efectiv p e o stradă. Când acest lucru se
întâmplă, el nu poate să vadă altfel ceea ce face decât cu un
ochi proaspăt.
Necesitatea, de a privi dintr-o perspectivă limpede, cu
„d e s c h id e r e e s te evidenţiată atât în capitolul de faţă, cât şi
în cel care urmează: „Să observăm: să remarcăm diferen
ţele Principala deosebire este că povestirile din Capitolul
10 ilustrează o viziune limpede „educată", care utilizează
experienţa pentru a interpreta datele.
Să gândim asemenea copiilor

Cum putem învăţa să gândim dm nou asemenea copiilor şi
să redobândim un pic de creativitate?
Uitaţi-vă la copiii mici. Fiica mea mezină a făcut colegiul
în trei ani, în al patrulea an de colegiu şi-a luat masteratul,
după care a terminat medicina în doi ani şi nouă luni. Când era
mică, obişnuia să facă desene şi să remarce în timp ce desena:
— E greu să fac desenul ăsta. Sper să-l termin, ca sa ştiu
şi eu ce desenez.
Uitaţi-vă cum desenează copiii mici.
— E un grajd? Nu, e o vacă. Ba nu, e un copac.
Desenul este orice vor ei să fie.
Majoritatea copiilor mici au o bună imaginaţie eidetică,
unii au tovarăşi dejoacă imaginari. Pot să fie la un ceai undeva
şi să schimbe petrecerea de acolo într-un joc în livadă. După
care pot să schimbe petrecerea din livadă într-o vânătoare de
ouă de Paşti. Copiii sunt extrem de ignoranţi, aşa că pentru ei

posibilităţile de a schimba lucrurile din jur sunt infinite.
în stare de transă, ai la dispoziţie miliarde de celule cere
brale pe care nu le foloseşti de obicei. în afară de asta, copiii
sunt foarte sinceri. „Nu-mi place de tine." Pe când tu ai
spune: „Mă bucur să te cunosc."
Urmezi o rutină socială strictă fără să-ţi dai seama că în
felul acesta îţi limitezi comportamentul. în transa hipnotică,
eşti liber, nestingherit.
Fantoma Roger
Am avut un câine, un basset pe nume Roger. Când a murit,
soţia mea a suferit foarte mult. A doua zi, a găsit în cutia
poştală o scrisoare pentru ea de la Fantoma Roger, trimisă din
marele cimitir aflat în apropiere.
Desigur, Fantoma Roger era prolifică la scris scrisori. Şi
Fantoma Roger a cules o mulţime de bârfe de la alte fantome,
despre cum se comportaseră copiii când erau mici. Nepoţii
mei au citit acele scrisori şi au informaţii de la sursă despre
părinţii lor.
Copiii obişnuiesc să se joace cu cuvintele şi cu ideile. Cu
imaginaţia lor eidetică, au peste tot în ju r câini şi pisici, doar
că oamenii mari nu sunt în stare să le vadă.
Când mergeam cu maşina din Michigan spre Wisconsin,
să-mi văd părinţii, anticipam cum avea să fie acolo. Obiş-
nuiam să vorbesc despre cum o să mâncăm clătite. „Câtă claie
vrei să mănânci?"
Ajungeam la o claie de fân. „Uite o claie bună de mâncat."
O claie de clătite, o claie de fân. în felul ăsta, am învăţat să
jucăm o mulţime de jocuri.
în hipnoză, cred că cel mai bun lucru este să te foloseşti de
tot ce poţi. Este posibil să aibă legătură cu copilăria persoanei
respective.
Să p riv im cu ochi inocenţi 183
D e ce căraţi
r
bastonul acela?
Am ţinut o prelegere pentru un grup mare de medici, iar la
sfârşit unul dintre doctori mi-a spus:
— Mi-a plăcut prelegerea dumneavoastră, v-am urmărit
desenele de pe tablă, ilustraţiile şi explicaţiile. Nu înţeleg însă
un lucra. De ce nu aţi folosit arătătorul de la tablă? De ce căraţi
după dumneavoastră bastonul pe care-1 folosiţi ca arătător?
— Car cu mine un baston fiindcă şchiopătez. Şi e bun şi
ca arătător, i-am răspuns
— Dar nu şchiopătaţi deloc, s-a mirat el.
A aflat că mulţi dintre ceilalţi medici, care asistaseră la
prelegere, nu observaseră, nici ei, că şchiopătez. Ei crezuseră
că e o poză, că umblam cu bastonul în buzunar şi că îl folo
seam ca arătător..
Am intrat în multe case, şi câte un ţânc îmi zicea imediat:
— Ce ai la picior?
Copiii observă astfel de lucruri. Mintea unui copil e des
chisă. Adulţii au tendinţa de a sc limita. Orice prestidigitator
îţi va spune:
— Nu lăsaţi copiii să vină prea aproape, altfel or să-şi dea
seama care c scamatoria.
Adulţii au mintea închisă. Ei cred că observă totul. De fapt,
nu e de loc aşa. S~au obişnuit să privească într-un anumit fel.
Spectacole d e magie
Am plătit un iluzionist ca să dea un spectacol de magie
pentru copiii mei. î-a pus să stea cât mai departe de ei. Pe
mine m-a lăsat să mă apropii. Mi-a arătat un iepure într-o
cutie de carton din altă cameră, iar eu l-am urmărit cu atenţie.
Nu trebuia să mă uit decât la mâinile lui. Nu era mare lucru.
Când a ieşit din camera aceea, eu ştiam că nu luase iepurele
cu el. Ceva mai târziu, în timpul spectacolului, ne-a arătat o
pălărie din carc a scos iepurele. Eu fusesem foarte atent, ca să
mă asigur ca mâinile lui nu deschid cutia aceea de carton ca

să scoată de acolo iepurele. După vreo jumătate de ora de
spectacol, iepurele a apărut brusc la el în pălărie. Am aflat
mai târziu că îmi distrăscse atenţia preţ dc o clipă, cât durase
ca să scoată iepurele din cutie şi să-l vâre într-un buzunar al
pelerinei cu care era îmbrăcat. Eu nu văzusem iepurele zvâr-
colindu-se în pelerină. Iluzionistul îşi scosese pălăria, mi-o
arătase, şi era un iepure înăuntru.
Unul dintre copiii mei, care stătea în colţul opus al came
rei, a exclamat:
— L-ai scos din pelerină!
C A P I T O L U L ( 0
Să observăm :
să rem arcăm diferentele 9
In acest capitol, Erickson fa c e mai mult decât, să ne arate

cât este de important să observăm şi să remarcăm diferen
ţele; el ne oferă o serie de exemple despre modul în care
creează situaţii, astfel încât să existe fenom ene pe care să le
observe şi din care să poată obţine informaţii importante. Cu
alte cuvinte, dacă pacientul nu dovedeşte un comportament
cooperant, prin care dezvăluie informaţii (aşa cum face
pacientul din „Psihiatrul potrivit"), Erickson creează o si
tuaţie care încurajează un astfel de comportament. în gene
ral, noi numim situaţiile p e care le creăm „Ieste". Erickson
exact asta fa ce atunci când testează un copil de doi ani pen
tru a afla dacă e surd. într-un mod mai puţin direct, în cazul
pe care eu l-am denumit „Strănutul", el introduce o între-
bare-test care conduce la informaţii importante.
In povestirile care urmează, observarea are legătură cu
judecata şi experienţa.
P sihiatrul p o tr iv it
Când îi ascultaţi pe oameni vorbind, auziţi toate posibili
tăţile. Fiţi comprehensivi şi nerestrictivi în gândire, şi faceţi
mai mult decât să încercaţi să aplicaţi rândul trei., pagina patru
din cartea lui Cari Roger,-oricare ar f i pacientul vosti'u. Gân

diţi comprehensiv.
O femeie tânără şi frumoasă a venit la mine la cabinet, s-a
aşezat pe scaun, şi-a cules o scamă de pe mânecă, apoi mi-a zis:
— Ştiu că nu mi-am făcut programare la dumneavoastră,
doctore Erickson. Am fost în Baltimore şi m-am văzut cu toţi
prietenii dumneavoastră de acolo. Am fost la New York şi
m-au consultat alţi prieteni de-ai dumneavoastră; am fost în
Boston şi în Detroit, dar niciunul nu era psihiatrul potrivit
pentru mine. Acum am venit în Phoenix ca să văd dacă dum
neavoastră sunteţi psihiatrul potrivit pentru mine.
— N-o să dureze mult, i-am zis.
I-am notat numele, vârsta, adresa, un număr de telefon,
i-am mai pus câteva întrebări, apoi i-am spus:
— Doamnă, sunt psihiatrul potrivit pentru dumneavoastră.
— Nu sunteţi cam îngâmfat, doctore Erickson?
— Nu, eu doar constat un fapt. Sunt psihiatrul potrivit
pentru dumneavoastră.
— Mie mi se pare că sunteţi grozav dc îngâmfat.
— Nu e vorba de îngâmfare aici, i-am zis. E o realitate —
şi, dacă vreţi să vă dovedesc, o să vă dovedesc -— adresându-vă
o întrebare. Gândiţi-vă bine, fiindcă eu nu cred că vreţi să vă
adresez acea întrebare.
— Ba nu, daţi-i drumul, întrebaţi-mă.
— De când vă îmbrăcaţi în haine femeieşti? i-am zis.
— Cum v-aţi dat seama? s-a mirat doamna.
Chiar eram psihiatrul potrivit. Dar cum de mi-am dat
seama? Aveţi dreptate. Din felul cum îşi culesese scama de pe
mânecă. Ca bărbat, eu nu fac niciodată „ocoluri". Nu am ce
să ocolesc. Dar femeile au ce. El şi-a îndepărtat scama fără să
ocolească. Numai bărbaţii fac aşa. Fetele învaţă să facă lucrul
ăsta când nici nu au început să le mijească sânii. Privindu-le
pe fetele mele, am descoperit că asta se întâmplă în jurul
vârstei de zece ani. De pildă, când Betty Alice avea cam zece
ani şi a trebuit să ia ceva de pc bibliotecă ori de pe aparatul
Să observăm : să rem arcăm diferenţele 187
de radio, şi-a ridicat braţul aşa (ca şi cum ar fi vrut să evite

un sân mare), l-am spus doamnei Erickson:
— Când Betty Alice face baie, să te uiţi la sânii ei. Iar
doamna Erickson a venit şi mi-a spus:
— Încep să se vadă mici schimbări la sfârcuri.
O fată cu apucături de băiat aleargă ca băieţii, aruncă min
gea ca băieţii. Apoi, brusc, vine o zi în care începe să alerge
ca fetele, să arunce mingea ca fetele. Aleargă ca băieţii pen
tru că pelvisul ei are aceleaşi dimensiuni ca peivisul unui
băiat. Dar într-o bună zi îl depăşeşte cu un milimetru pe cei al
unui băiat, şi atunci fata începe să alerge ca fetele.
Băieţii trec printr-o fază când se uită tot timpul în oglindă.
Au un motiv întemeiat. Când îşi pipăie obrazul, simt cum
pielea se îngroaşă. De fapt, se îngroaşă suficient cât să-şi lase
perciuni. Numai că trebuie să se îngroaşe mai mult ca să
poarte perciuni. în. plus, pielea mai groasă se simte altfel.
Băiatul observă că obrazul lui arată altfel. Ce naiba mai c şi
asta? Şi surorile lui, care îl fac înfumurat fiindcă se uită toată
ziua în oglindă!
Cum te ste zi un copilaş de doi ani?

Când i-am examinat pe copiii de la orfelinat, a trebuit să-i
aleg pe cei care nu vedeau bine, care aveau deficienţe de auz,
handicapuri de învăţare. Dar cum testezi un copilaş dc un an
sau de doi ani ca să afli dacă aude? Cum testezi un copilaş de
doi ani care e complet surd? Cum descoperi asta? Ca să nu
mai zic că pentru el eşti un străin. Copilul nu te-a văzut nicio
dată până atunci.
îngrijitorii dc la orfelinat au crezut că nu sunt întreg la
minte, i-am pus sa-l aducă pe copil mergând de-a-ndăratelea,
iar îngrijitorul care îi însoţea să meargă tot aşa. în spatele
biroului, pregătisem o farfurie de tablă. I-am dat drumul pe
podea. îngrijitorul s-a uitat în jur, iar copilul surd s-a uitat la
podea. Simţise vibraţiile din podea. Ei bine, dacă eu am putut
sa mă gândesc la asta, voi de ce să nu puteţi? Când vreţi să

aflaţi lucruri despre pacienţii voştri, observaţi-i! Observaţi-le
comportamentul!
Cereale Pablum
Când un bebeluş de şase luni hrănit cu cereale Pablum se
uită la chipui mamei, iar aceasta gândeşte: „Ce chestie oribilă —
miroase urât“, copilul citeşte gândul pe chipul mamei şi scuipă
mâncarea.
Nu trebuie decât să vă uitaţi la copiii mici cum studiază
chipul mamei, sau al tatălui. Ştiu exact când să se oprească
înainte dc a fi mustraţi. Şi ştiu dc câte ori trebuie să ceară bom
boane ca să li se dea. Nu contează de câte ori li se spune „nu“.
Ei aud cum „nu“-ul slăbeşte în intensitate. Ştiu când „nu“-ul
este foarte slab, şi dacă cer atunci, imediat, li se va spune „da“.
Erickson ne spune că atunci când eram mici ne dădeam

seama de tonalitate şi de alte metamesaje care însoţesc
cuvintele. El ne reaminteşte că eram influenţaţi de atitudinile
şi gusturile părinţilor într-o perioadă când nu puteam să le
testăm singuri. Acest tip de influenţă este esenţial nu doar
fiindcă ne determină obiceiurile, valorile şi gusturile, ci şi
pentru că, din păcate, adoptăm spaimele, prejudecăţile şi
fobiile părinţilor.
Când le-a spus această povestire psihologilor, eu cred că
le-a mai spus: „De ce nu sunteţi cu adevărat atenţi la aceste
mesaje extraverbale, acum? “ în parantezăfie spus, folosirea
repetată a cuvintelor „ştiu“ şi „nu" era caracteristică. Este
posibil ca Erickson să-i sugereze pacientului că poate să
„ştie" că poate s ă sp u n ă ,, n u " unui simptom, de exemplu. El
încheie povestirea într-o notă optimistă, cu un „ da ". Mesajul
indirect sau ascuns este, în cele din urmă, că „nu"-urile,
refuzurile, vor pierde treptat în intensitate, iar pacientul va
rămâne cu o realizare pozitivă, a reuşitei sau a uşurării — cu
un „da".
Câte căi diferite?

Am avut un student dc la universitate, care în liceu fusese
căpitan al echipei de baseball şi, tot în liceu, fusese şi căpitan
al echipei de fotbal. Voia să intre la ASU (Arizona State
University). S-a descoperit însă că avea o diferenţă de 2,5 cm,
de altfel normală, între lungimea antebraţelor. Era distrus. A
venit la mine şi mi-a zis:
— Dumneavoastră nu înţelegeţi ce înseamnă să fii infirm.
Nu putea să înveţe, nu putea să muncească, nu putea să mai
tacă sport. Antebraţul mai scurt îl schilodea. Medicii i-au expli
cat mamei cum stăteau lucrurile şi că tânărul era preschizoid.
Ei bine, de fiecare dată când un pacient îmi spune că nu
înţeleg durerea şi că nu înţeleg cum e să fii infirm, presupun că
se înşală. Exact asta fac eu. Dar pot să le arăt foarte clar cum
faptul că am paralizat după absolvirea liceului nu m-a stânjenit
câtuşi de puţin. Iar eu nu puteam să mişc nicio parte a corpu
lui, cu excepţia globilor oculari. Am învăţat limbajul trupului.
La colegiu, când eram în anul întâi, l-am văzut pe Frank
Bacon în Lightning {Fulgerul). A devenit star rostind, pe par
cursul piesei, cuvântul „nu“ cu şaisprezece înţelesuri diferite,
în seara următoare, m-am dus din nou, şi am numărat acele
înţelesuri diferite.
Erickson evidenţiază, probabil, diferenţa dintre remarca-

rea utilă a diferenţelor şi concentrarea obsesivă sau ipohon-
drică asupra diferenţelor minime, de p ild ă diferenţa normală
dintre lungimea antebraţelor unei persoane.
O a ltă nuanţă de verde

r
L-am trimis pe unul dintre pacienţii mei, care este depen

dent de heroină, să stea pe peluză, până când a făcut o desco
perire senzaţională! Era alergolog şi avea o fenomenală per
cepţie a culorilor. După aproximativ o oră şi jumătate de stat

pe peluză, a intrat vaKvârtej în casă şi mi-a zis: .
— Ştiaţi căfiecare Jir de iarbă are o altă nuanţă de verdel
Şi le-a ordonat de la foarte deschis până la foarte închis.
Era grozav de mirat! Cantitatea de clorofilă din fiecare frunză
este diferită. Clorofila diferă în funcţie de sezon, dacă e plo
ios sau nu, de fertilitatea solului.
Altă dată l-am pus să stea pe peluză cu faţa spre răsărit. A
venit şi mi-a spus:
— Chiparosul de pe parcela de vizavi se înclină spre
soare, spre sud. M-am întors şi eu şi m-am uitat, şi am văzut
că aveţi pe peluză cinci chiparoşi, toţi înclinaţi spre sud.
I-am zis:
— Am descoperit lucrul ăsta prima dată când am venit în
Phoenix şi am colindat oraşul, ca să vcrific dacă e aşa. Prima
oară când am văzut un copac heliotropic am fost foarte uimit,
în general, te gândeşti că pomii cresc drept în sus. Un copac
heliotropic! Floarea-soarelui poate să îţi spună ce oră e.
Aţi auzit vreodată despre ceasurile florale? Bunica avea
un astfel dc ceas floral. Rochiţa rândunicii se deschidea dimi
neaţa, alte flori se deschideau la ora şapte, altele Ia opt, altele
Ia nouă, altele la zece şi altele la prânz. Şi mai erau primulele,
de pildă. Şi cactuşii de noapte se deschid cam la zece şi jumă
tate, unsprezece noaptea.
Alergologul, calificat să distingă între diferite colorituri

ale pielii, dezvoltase şi o abilitate generalizată de a percepe
diferenţe fin e de nuanţă şi culoare. Desigur, în timp ce vor
beşte intenţionat despre observarea fenom enelor naturale,
Erickson interpune sugestii despre „ deschidere “. Comentari
ile lui au rolul unor sugestii posthipnotice, astfel încât, de fie
care dată când ascultătorul se uită la copaci heliotropici sau
la primule, el să fa c ă asocieri cu „deschiderea". In conse
cinţă, este de aşteptat ca el să reacţioneze printr-o deschidere
nu doar în ceea ce priveşte percepţiile, ci şi emoţiile.
în străin ătate
O nouă pacientă se aşezase deja când am ajuns eu. I-am
notat numele, adresa şi celelalte date, apoi am întrebat-o de ce
venise la mine.
Mi-a zis:
— Am o fobie — e legată de avioane.
— Doamnă, când am intrat în cabinet, v-airt găsit stând pe
scaun. Vă rog să mergeţi în sala de aşteptare, să intraţi din
nou aici şi să luaţi loc pe scaun.
Nu prea i-a convenit, dar m-a ascultat.
— Bun, i-am zis.
— Care spuneaţi că e problema?
— Soţul meu mă duce în septem brie în străinătate
(„a-broad“), numai că pe mine avioanele mă sperie de moarte.
— Doamnă, când un pacient vine la psihiatru, el nu tre
buie să ascundă nicio informaţie. Eu ştiu ceva despre dum
neavoastră. O să vă pun o întrebare neplăcută. Fiindcă pa
cienţii nu pot fi ajutaţi dacă ascund informaţii. Chiar dacă
aceste informaţii par să nu aibă legătură cu nimic.
— Bine, întrebaţi-mă, mi-a zis ea.
— Soţul ştie despre relaţia extraconjugală pe care o aveţi?
— Nu, dar dumneavoastră cum v-aţi dat seama?
— Mi-a spus-o limbajul trupului dumneavoastră.
îşi ţinea gleznele încrucişate. Eu nu pot să le ţin aşa. Avea
piciorul drept trecut peste cel stâng, şi talpa piciorului răsu
cită în jurul gleznei. Era complet imobilizată. Din experienţa
mea, orice femeie căsătorită care are o relaţie extraconjugală
despre care nu vrea să se ştie se imobilizează în felul acesta.
Spusese „a-broad“, nu „abroad“ — într-un cuvânt. Făcuse
o pauză între „a“ şi „broad“. L-a adus la mine şi pe amant.
Erau împreună de mai mulţi ani. După care a venit la mine
doamna, ca să~mi spună că se desparte de el. Amantul venise
la mine fiindcă avea o migrenă cumplită, în fiecare zi. Avea
anumite probleme de cuplu cu soţia lui şi copiii, aşa că am
cerut s-o văd pe soţie. I-am spus că vreau să-i văd şi pe copii.
Soţia a venit şi s-a imobilizat.
— Aşadar, aveţi o relaţie extraconjugală, i-am zis.
— Da, v-a spus soţul meu?
— Nu, am aflat din limbajul trupului dumneavoastră. Acum
ştiu dc ce suferă soţul dumneavoastră de migrene.
— Chiar el mi-a sugerat să am o relaţie extraconjugală —
acum câţiva ani, mi-a explicat doamna. Am descoperit că era
foarte plăcut. Apoi dumnealui s-a trezit că nu mai vrea să con
tinui. Nu ştiu sigur dacă şi-a dat scama că eu nu am pus capăt
acestei relaţii, dar câteodată am impresia că ştie.
în stare de transă, l-am întrebat pe soţ dacă îşi sfătuise
soţia să-şi ia un amant.
— în perioada aceea eram foarte ocupat, dar nu credeam
că îmi neglijez obligaţiile de soţ. Peste puţin timp, am început
să fiu gelos şi i-am cerut să înceteze. Mi-a spus că aşa o să
facă, numai că tot observ lucruri care îmi spun că ea continuă
relaţia — iar eu nu vreau să ştiu că ca continuă.
— Iată explicaţia pentru migrenele dumneavoastră. Cum
vă gândiţi să rezolvaţi asta? l-am întrebat.
-— Rămân cu migrenele.
Fusese cândva capul Partidului Democrat în Arizona.
Renunţase la funcţie ca să-i dea mai multă atenţie soţiei —
numai că era prea târziu.
Există oameni care păstrează durerea pentru că nu vor să
ştie anumite lucruri. Ca să nu se gândească la ceva anume.
Erickson observă că pacienta spune cuvântul „a-broad“

într-un anumit mod. D upă câte se pare, ea se numeşte p e sine
„broad „ muiere fiin d că este infidelă. De asemenea, tera
peutul remarcă vizual că pacienta stă într-un fe l anume.
Ca în majoritatea povestirilor sale, Erickson a folosit-o şi
pe aceasta în mai multe scopuri. La sfârşit, el fa ce o remarcă
foarte im portantă— că oamenii au dreptul să aleagă să păs
treze un simptom dacă pierderea acestuia le-ar provoca o
durere şi un disconfort şi mai mare. în acest caz, soţul ar
suferi mai mult dacă i-ar f i rănit orgoliul decât suferă de pe

urma migrenelor. Când a renunţat la funcţia de ,, cap “ al
Partidului Democrat pentru a-şi restabili poziţia de „cap“ al
familiei, era prea târziu. Durerea din cap poate să reprezinte
în mod simbolic faptul că, la un anumit nivel, el realizează că
a fo st „ d e c a p i t a t I n plus, aceeaşi durere îl împiedică să-şi
înfrunte situaţia. Dacă ar recunoaşte deschis c ă ştie că soţia
lui îl înşală,fie s-ar simţi obligat să se despartă de ea, fie s-ar
simţi impotent şi nepriceput. El alege să păstreze migrena.
Strănutul
O femeie mi-a spus:
— Am fost la douăzeci şi şase de medici pentru un exa
men. Unul m-a internat în spital două săptămâni, să-mi facă
nişte investigaţii. Altul m-a ţinut în spital o săptămână şi mi-a
făcut tot felul de analize. Până la urmă, cu toţii mi-au spus:
„Ar fi bine să mergeţi la un psihiatru, aţi ameţit de atâtea exa
mene fizice."
Femeia mi-a spus povestea asta.
— Ce lucru neobişnuit făceaţi la fiecare examen fizic şi îl
întrerupeaţi pe doctor? am întrebat-o.
S-a gândit vreme îndelungată, apoi mi-a spus:
—- Păi, strănutam de fiecare dată când începeau să-mi exa
mineze sânul drept.
— Aveţi patruzeci şi opt de ani şi strănutaţi de fiecare dată
când ei vă palpează sânul drept. Le-aţi spus acestor medici că
în tinereţe aţi suferit de gonoree şi sifilis, şi strănutaţi când vi
se atinge sânul drept, iar ei se opresc din examinarea sânului.
— Aşa este.
— Ei bine, o să vă trimit la un ginecolog, şi puteţi să ascul
taţi ce am să-i spun la telefon, i-am zis.
L-am sunat pe ginecolog şi i-am spus:
— Am în cabinet o femeie de patruzeci şi opt de ani. Cred
că are un nodul la sânul drept. Nu ştiu dacă este benign sau
malign. Există anumite indicii psihologice. Vă trimit femeia
la cabinet şi vreau sa-i faceţi un examen amănunţit la sânul

drept. Dacă găsiţi ceva în neregulă, s-o trimiţi direct la spital,
fiindcă e genul de pacient care dă bir cu fugiţii.
Ginecologul i-a examinat sânul drept. A dus-o imediat la
spital. A operat-o de un nodul mamar malign.
Pacienţii scot la iveală spaimele p e care încearcă să le

ascundă. Erickson le spune psihoterapeuţilor să observe nu
doar ceea ce se poate vedea, ci s ă caute lucrurile p e care
pacientul încearcă s ă le ascundă. După cum ne arată el, de
multe ori pacienţii dezvăluie aceste lucruri în mod indirect,
încercând să distragă atenţia de la ele.
El i-a demonstrat pacientei că, deşi nu se ferea să vor
bească despre bolile venerice de care suferise, ea distrăgea
atenţia de la sânul drept. Implicaţia consta în aceea că era
îngrozită ca nu cumva să afle că avea cancer la sân. Pe bună
dreptate, Erickson se temea că spaima ei de a-şi înfrunta
diagnosticul (un diagnostic pe care ea şi-l pusese deja) pro
babil că o determina s ă evite şi operaţia.
M agie, supranatural
şi percepţie extrasenzorială
Ca şi Houdini, Erickson a respins aşa-numitele experienţe
supranaturale şi percepţia extrasenzorială, considerând că ele
se bazează pe trucuri, iluzii sau pe capacităţi de observare
foarte dezvoltate. Atitudinea lui a fo st rezumată într-o scrisoare
către dr. Ernest F. Pecci, datată 8 iunie 1979, în care scria:
,, Cred că se cuvine să v ă aduc la cunoştinţă faptul că, în
opinia mea, domeniul parapsihologiei nu este fondat din
punct de vedere ştiinţific, şi mai cred că aşa-zisele dovezi
care ar atesta existenţa acestor facultăţi se bazează pe o lo
gică matematică falsă, pe interpretarea eronată a datelor,
ignorarea semnalelor senzoriale minimale, interpretarea
părtinitoare şi, adesea, p e fra u d ă făţişă. Eu lucrez de peste
Să observăm : să rem arcăm diferenţele 19 5
cincizeci de ani pentru a disocia studiul hipnozei de conotaţi-

ile mistice şi neştiinţifice. “
In povestirile care urmează, Erickson ne oferă câteva
exemple amuzante despre propria sa abilitate de a-i păcăli pe
ghicitori, ştiind că ei au învăţat să observe şi să interpreteze
mişcările corporale minimale, inclusiv cele ale buzelor, gâtu
lui (în zona corzilor vocale) şi ale feţei. Apoi ne dezvăluie o
metodă p e care a folosit-o pentru a localiza „magic" obiecte
ascunse. Mai departe, ne spune o povestire, p e care îi plăcea
s-o repete, despre modul în care l-a păcălit pe J. B. Rhine şi
l-a fă cu t să creadă că poseda puteri colosale de percepţie
extrasenzorială. In toate aceste situaţii, Erickson are grijă să
demonstreze că nu trebuie să recurgem la explicaţii „supra
naturale". Majoritatea evenimentelor legate de „percepţia
extrasenzorială" descrise de el p o t f i explicate prin mijloace
p e rfec t,, normale ". Comunicările se realizează prin simţurile
văzului şi ale pipăitului. In fiecare situaţie, „ magicianul “ nu
a fă cu t decât să se antreneze pentru a observa „semnalele
senzoriale minim e"pe care cei mai mulţi dintre noi le ignorăm.
P rezicători
Orice explicaţie simplă, care te scuteşte să mai gândeşti,
este acceptată rapid. O să vă povestesc o experienţă personală.
Un bun subiect hipnotic s-a dus la un prezicător. Şi respectivul
prezicător i-a relatai: detalii intime despre familia lui. Haroid a
fost teribil de impresionat. Fără ca Haroid să ştie — în plus,
Haroid cunoştea foarte bine familia m ea — , am scris pe o hâr
tie câte un nume fals pentru tata, mama, pentru cei opt fraţi şi
surori, şi câte un loc de naştere greşit pentru flecare. Am dat
multe detalii false. Le-am băgat pe toate într-un plic şi i l-am
dat lui Haroid, să şi-i pună în buzunarul interior al hainei.
După care m-am dus cu Haroid la prezicător. Spre mirarea
lui Haroid, prezicătorul mi-a spus că pe tata îl cheamă Peter,
pe mama, Beatrice, şi a continuat, spunându-mi toate numele
şi toate locurile false; mi-a dat toate informaţiile greşite. Lui
Haroid nu i-a acordat deloc atenţie, presupun că se gândea că

expresia de uluire de pe chipul lui Haroid însemna că este
impresionat. Aşadar, ne-a dat toate acele informaţii false, după
care am plecat.
— Dar pe tatăl dumneavoastră îl cheamă Albert. De ce aţi
spus că-1 chcamă Pcter? m-a întrebat Haroid.
— M-am gândit întruna „Peter, ,Peter, Petcr“ şi „Beatrice,
Beatrice, Beatrice“, i-am explicat eu.
Şi Haroid a încctat să mai aibă încredere în prezicător.
în New Orleans, un prezicător a venit şi i-a ghicit corect
viitorul unui prieten medic şi al iubitei lui. Apoi i-a spus soţiei
mele, Betty, că până la urmă are să se îndrăgostească dc mine.
I-a spus ce nume o să alegem pentru copiii noştri. Betty şi cu
mine, când am văzut că vine prezicătorul, am convcnil să-i
dăm toate datele dc care avea nevoie. în felul ăsta, prietenul
meu şi iubita lui aveau să fie grozav de impresionaţi. I-am dat
prezicătorului datele printr-un limbaj subliminal. Nu aţi văzut
cum unii oameni numără şi dau din buze în timp ce numără?
Sau oameni care citesc şi îşi mişcă buzele? Or, buzele mele
sunt aşa de rigide şi dc umflate pe dinăuntru, că nu pot să fac
asta, şi prezicătorii se zăpăcesc.
In ambele situaţii, descrise mai sus, prezicătorul a putut să

fa că o „citire a m inţii”, descifrând limbajul subliminal sau
subvocal. Erickson şi-a perfecţionat şi el această abilitate,
ceea ce a contribuit probabil la reputaţia lui de cititor al gân
durilor şi magician.
Citirea m inrtii
La Corneli se iscase mare zarvă din pricina unui idiot savant
care putea să înmulţească numere de şase cifre. Era capabil
să-ţi spună aproape instantaneu rădăcina pătrată, rădăcina
cubică pentru numere din şase sau opt cifre. Şi mai avea încă
un truc. Spunea cuiva să ascundă un ac cu gămălie undeva în
clădire, oriunde. După care se învârtea pe acolo şi, prin con

tact al mâinii, citea mintea acelei persoane, zicea el.
Când s-a discutat despre asta la Corneli, le-am sugerat:
„De ce nu ascundeţi un ac într-o clădire oarccarc? Nu e
nevoie să-mi spuneţi dacă l-aţi ascuns la etajul doi, la etajul
unu sau unde anume, o să ne ţinem de mână cu toţii şi o să
dăm ocol campusului, iar eu o să găsesc acul.“
Am găsit acul la etajul doi, înfipt în rama unui tablou. Nu
trebuie decât să te ţii de mână, să mergi pe acolo, iar persoana
respectivă se trage uşor înapoi când te apropii de ac. Aşadar,
imediat ce am simţit o retragere minimă la apropierea de nişte
trepte, sigur că am urcat. Când ajungi în capătul scărilor, din
nou apare tensiunea. în ce direcţie o iei? O iei într-o parte, şi
mâinile se relaxează. O iei în cealaltă parte, şi mâinile se ten
sionează. Aşa că te învârţi în cerc!
Trucuri magice
Am învăţat câteva trucuri de magie cât am fost intern şi
apoi rezident special la psihiatrie ia spitalul de psihopatie din
Colorado. Tocmai înfiinţaseră o clinică pentru recuperarea
delincvenţilor juvenili, şi fiecare membru dc la spitalul de
psihopatie trebuia să se ducă acolo, lucru care nu le convenea
deloc băieţilor. Fiecare angajat trebuia să lucreze acolo două
săptămâni, şi toată lumea era îngrozită din pricina asta. Era
un adevărat supliciu, fiindcă băieţii erau foarte recalcitranţi.
Când mi-a venit rândul mie, şi a intrat băiatul, aruncându-mi
priviri duşmănoase, m-am apucat să fac un truc simplu de
magie. M-am îndepărtat de el, ca să nu vadă şmecheria. Ime
diat mi-a arătat că nu era cine ştie ce, şi mi-a cerut să-i dez
vălui şi lui şiretlicul. Apoi a trebuit să fac încă unul. Am sfâr
şit prin a ne împrieteni la cataramă. Aşa că am învăţat vreo
câteva trucuri, zvonul a început să circule şi toţi băieţii voiau
să ma vadă. Voiau ceva de la mine, şi în felul ăsta am obţinut
ce voiam eu de la ei. Soluţia a fost pur şi simplu să-i faci să
se joace cu tine fară să-şi dea seama că tu te joci cu ei.
„Soluţia a fo st pur şi-simplu să-i fa c i să se joace cu tine

fără să-şi dea seama că tu te jo ci cu ei. “ Acest enunţ rezumă
unul dintre cele mai importante principii ale lui Erickson —
cel al trezirii interesului pacientului în vreme ce psihotera-
peutul, adesea prin folosirea sugestiilor subliminale, „se
jo a că “ cu subconştientul său. Asta înseamnă că psihotera-
peutul evocă o „ muzică“ din partea pacientului sub forma
învăţămintelor şi a cunoştinţelor dobândite în trecut şi care
până atunci îi fuseseră inaccesibile. La început, majoritatea
pacienţilor trebuie să trăiască experienţa că sunt ei înşişi nişte
instrumente muzicale şi să-i permită terapeutului să „cânte “
p e ei. Prin experienţă, ei pot învăţa să „cânte" pe ei înşişi.
Experienţă extrasenzorială cu f.B. Rhine

Rhine era la o masă cu alţi subiecţi, ca participant la o
demonstraţie de experienţe extrasenzoriale. La o altă masă,
stăteam cu şi alte câteva persoane, foarte neîncrezători în ce
făcea Rhine. Ne-am făcut mici pe scaune, ca să vedem mai
bine cărţile de joc. Era noapte, iar pe masă erau veioze. Căr
ţile de joc erau aşezate pe masă, iar Rhine întorcea una. Noi
ne coboram capetele şi vedeam lumina care cădea oblic dea
supra cărţii. Şi vedeam steluţa, rombul, aşa cum se întrezărea
prin cartea de joc. Cărţile originale erau imprimate prin ştan-
ţare. Acea imprimare uşoară de pe spatele cărţii reflecta
lumina în mod diferit, iar dacă îţi coborai capul la unghiul
potrivit, puteai s-o vezi. Te uiţi la ceva şi vezi că e neted, apoi
întorci acel obiect şi vezi umbra de la rugozitate. Aşa că
Gilbert, Watson [ceilalţi prezenţi la masă] şi cu mine ne-am
oferit ca subiecţi — Rhine a crezut că are trei subiecţi per
fecţi, fiindcă toţi trei i-am citit la perfecţie toate cele douăzeci
şi cinci de cărţi de joc.
Aşa cum exemplifică Erickson, nu este necesar să fii un

observator instruit pentru a remarca diferenţe precum ştanţa-
rea de p e spatele cărţilor de joc. în unele cazuri, este sufi
cient să priveşti lucrurile dintr-un unghi diferit sau dintr-o

perspectivă diferită.
In povestirea care urmează, el ne relatează despre un
tânăr care îmbina observarea atentă cu o memorie foarte
dezvoltată pentru a efectua un lucru remarcabil.
O scam atorie cu cărţi de jo c

Unul dintre subiecţii mei hipnotici de la Worcester mi-a
spus:
— Nu-mi place să fac scamatoria asta. Mă apucă o durere
de cap îngrozitoare. Totuşi, cred că dumneavoastră trebuie să
ştiţi despre cc e vorba.
A continuat:
— Duceţi-vă la o drogherie şi cumpăraţi un pachet de cărţi
de joc. Desfaeeţi-1. Scoateţi afară toţi jokeri şi toate cărţile
suplimentare. Amestecaţi pachetul bine, de şase ori, apoi tăiaţi-1
şi amestecaţi-1 din nou,, împărţiţi cărţile, cu faţa în sus, una
câte una, apoi întoarceţi-le cu faţa în jos. Apoi adunaţi cărţile,
amestecaţi-le din nou şi împărţiţi-le iar cu dosul în sus.
Şi a numit cărţile în ordinea exactă cu dosul în sus. Le
aşezase cu faţa în sus, apoi le întorsese.
După asta mi-a arătat. Cumpărai un pachet de cărţi de joc
care aveau pe spate linii încrucişate şi pătrăţele. Pătratele nu
sunt trasate cu precizie. Mi-a zis:
— Nu a trebuit decât să-mi amintesc că aici lipseşte un
sfert de pătrat, iar dincolo, pe o altă carte, lipseşte alt sfert.
Tot ce am făcut a fost să ţin minte cincizeci şi două de cărţi.
Şi de fiecare dată mă apucă o durere de cap cumplită — am
exersat la greu, multă vreme, până am reuşit să fac asta!
Cu scamatoria asta se întreţinuse la şcoală. Câştigase
mulţi bani astfel.
E cu adevărat uimitor câte lucruri pot face oamenii. Numai
că ei nu ştiu de ce sunt în stare.
C A P I T O L U L I I
Cum tratăm pacienţii psehoticî
Când s-a ocupat de psihotici, Erickson nu a încercat să

rezolve toate problemele pacientului. Ca şi în cazul altor
tipuri de pacienţi, el s-a străduit să inducă schimbări mici
care să conducă la schimbări mai mari, de anvergură. întru
cât persoanele cu reacţii psihotice reacţionează în general
într-o manieră extremă, „negru sau a lb “, intervenţiile lui
Erickson asupra lor sunt adesea foarte evidente, iar rezul
tatele imediate. Primele experienţe psihiatrice ale lui
Erickson s-au petrecut într-un spital pentru bolnavi psihici,
prin urmare este posibil ca el să fi pus bazele câtorva dintre
importantele sale principii de terapie lucrând cu pacienţi
care sufereau de psihoze. în mod cert, aşa s-a întâmplat cu
două dintre dictoanele lui preferate: ,,să vorbeşti pe limba
pacientului “ şi „să te alături pacientului".
In situaţii în care alţii ar f i insistat în încercarea de a
„ obţine un istoric a.1 bolii “ ori de a convinge pacientul „pe
cale raţională“, Erickson introducea adesea un element
neaşteptat. D upă cum vom vedea în „Pacientul care s-a ridi
cat în picioare“ şi în „Herbert", el obişnuia-să-l aducă pe
pacient într-un punct în care acesta era forţat să întreprindă
ceva în mod direct şi să fa c ă o alegere.
C um tratăm pacienţii psiliotici 20 1
In această secţiune, vom vedea exemple care demonstrează

acest lucru, precum şi alte abordări terapeutice, inclusiv
folosirea manipulărilor şi a reîncadrării eficiente.
D e-a-ndoaselea
La Worcester am avut un pacient care îţi întorcea întot
deauna salutul. Dacă îl întrebai ceva, te privea cu seninătate.
Era blând, docil, foarte liniştit. Se ducea în sala de mese,
mergea la culcare, era ordonat, nu avea nimic de comentat.
Spunea „Bună“ sau „La revedere".
Am obosit tot încercând să-l chestionez. Voiam să-i aflu
istoricul. Era limpede că trăieşte într-o lume desprinsă de
realitate. Mi -a trebuit ceva timp până mi-am dat seama cum
pot să pătrund în lumea lui.
într-o zi, m-am dus la el şi i-am spus:
— Bună.
Mi-a răspuns:
— Bună.
Apoi mi-am scos haina, am întors-o pe dos şi am îmbră
cat-o de-a-ndoaselea.
L-am dezbrăcat şi pe el de haină, i-am întors-o pe dos,
l-am îmbrăcat cu ea de-a-ndoaselea, şi i-am zis:
— Aş vrea să-mi spui povestea ta.
Am obţinut istoricul bolii. Alătură-te pacientului.
Erickson a pătruns, în mod simbolic, în lumea ,, desprinsă

de realitate “ a pacientului, o lume „pe dos “ ş i ,, de-a-ndoase
lea ", atunci când şi-a întors haina p e dos şi a îmbrăcat-o de-
a-ndoaselea. Apoi l-a fă cu t p e pacient să i se alăture folosind
aceeaşi „ limbă". Când amândoi s-au aflat în aceeaşi,, lume “
(întoarsăpe dos şi de-a-ndoaselea), au putut să stea de vorbă
unul cu celălalt.
întâmplător^ faptul că pacientul „iţi. întorcea întotdeauna

salutul “ a fo st un bun indiciu că era de aşteptat ca el să imite
comportamentul psihoterapeutului.
Pacientul care stă tea mereu în picioare

Am cunoscut un pacient care a stat în picioare în salonul
spitalului vreme de şase sau şapte ani. Mergea ia cantină. Se
întorcea de acolo, se culca atunci când i se spunea, se ducea
la baie când avea nevoie. Dar îşi petrecea cea mai mare parte
a timpuiui stând în picioare.
Puteai să-i vorbeşti ceasuri întregi, nu avea nicio reacţie,
într-o zi, m-am asigurat că o să primesc o reacţie din partea
lui. M-am apropiat de el cu un lustruitor de podele. Un lus
truitor de podele e făcut dintr-o bară de lemn, lungă de apro
ximativ un metru, care are ataşat de ea un mâner lung.
Bara este învelită într-o cârpă veche şi, mişcând-o înainte
şi înapoi, lustruieşti podeaua.
l-am dus un astfel de lustruitor de podele şi i-am pus
degetele pe mâner. Ei continua să stea în picioare. In fiecare
zi, îi spuneam:
— Mişcă lustruitorul de podele.
Aşa că a început să-l mişte câte doi centimetri, înainte şi
înapoi. în fiecare zi, creşteam distanţa pe care trebuia să îm
pingă lustruitorul, până când l-am făcut să parcurgă tot salo
nul, ore întregi. Şi a început să vorbească. A început să mă
acuze că îl maltratez, fiindcă îl pun să lustruiască podeaua cât
e ziua de lungă.
l-am spus:
— Dacă vrei să faci altceva, n-am nimic împotrivă.
Atunci s-a apucat să facă paturile. Şi a început sa vor
bească, să-şi spună istoricul bolii, să-şi exprime maniile. în
scurt timp, am putut sa-i permit să iasă în curte.
Se plimba prin curtea spitalului. Un an mai târziu, a fost în
stare să se întoarcă acasă şi să muncească, iar la spital mai
C um tratăm pacienţii psihotici 203
venea din când în când, şi rămânea o săptămână, două săptă

mâni, trei săptămâni, o lună.
Suferea în continuare de psihoză, dar s-a putut acomoda la
lumea exterioară.
Erickson ilustrează aici pri?icipiul de a iniţia o schimbare
mică şi de a extinde treptat respectiva schimbare. Am văzut
asta în multe situaţii, în special în maniera sa de a trata
pacienţii cu fobii. Totodată, el demonstrează că îndrumă un
pacient p â n ă când acesta e capabil să se descurce singur.
L-am. auzit p e Erickson când îi spunea unui pacient: „Până o
să fa ci tu, fa c eu. “ In acest caz, pacientul a fo st îndrumat
p â n ă când a sfârşit prin a rupe tăcerea şi a început să se
plângă că e maltratat. Când a fo st capabil să „facă singur",
adică să vorbească, Erickson i-a oferit „o alternativă
Capacitatea de a fa ce alegeri a fo s t prim ul indiciu real că
pacientul se însănătoşea.
D oi lisu s H ristos
Aveam în secţie doi indivizi care se credeau lisus Hristos.
Toată ziua şi-o petreceau explicând:
— Eu sunt lisus Hristos.
Cum te prindeau, cum începeau să-ţi explice:
— Eu sunt adevăratul lisus Hristos.
Prin urmare, i-am aşezat pe John şi pe Alberto pe o bancă,
şi le-am zis:
— Staţi acolo. Fiecare dintre voi îmi spune că este lisus
Hristos. Bun, John, vreau să-i explici lui Alberto că tu, nu el,
eşti lisus Hristos. Alberto, spune-i lui John că tu eşti adevăra
tul lisus Hristos, nu el; tu eşti.
Şi i-am ţinut pe acea bancă, explicându-şi zile întregi că
fiecare era adevăratul lisus Hristos. După vreo lună, John
mi-a spus:
— Eu sunt lisus Hristos, dar nebunul de Alberto zice că cl
este lisus Hristos.
— Ştii, John, tu spui acelaşi lucru pc care îl spune şi el,

i-am zis eu. Iar el spune acelaşi lucru pe care îl spui tu. Ei
bine, eu cred ca unul dintre voi e nebun, fiindcă există un sin
gur lisus Hristos.
.lohn s-a gândit la asta vreme de o săptămână. Apoi a venit
şi mi-a zis:
— Eu spun acelaşi lucru ca nebunul ăla. El e nebun, şi eu
spun ce spune el. înseamnă că şi eu sunt nebun; iar eu nu
vreau să fiu nebun.
— Păi, eu nu cred că tu eşti lisus Hristos. Şi tu nu vrei să
fii nebun. O să te trimit să lucrezi la biblioteca spitalului, i-am
spus.
A lucrat acolo câteva zile, după care a venit la mine şi mi-a
zis:
— E ceva în neregulă, rău de tot: fiecare carte are pe
fiecare pagină numele meu.
A deschis o carte, şi mi-a arătat JOHN THORNTON;
găsise numele lui pe fiecare pagină.
l-am spus că avea dreptate, apoi i-am arătat cum apărea pe
fiecare pagină M1LTON ERICKSON. L-am rugat să mă ajute
să găsim numele dr. Hugh Carmichacl, Juni Glitton, Davc
Shakow. De fapt, pe pagina respectivă am găsit orice nume
care i-a venit în minte.
— Literele astea nu aparţin unui nume; aparţin acelui
cuvânt! a exclamat John.
— Aşa este, am acceptat eu.
John a continuat să lucreze la bibliotecă. Peste şase luni,
s-a externat şi a plecat acasă, eliberat de identificările lui psi-
hotice.
Erickson nu se bazează p e metode obişnuite de „convin

gere ", ci — în ambele exemple — îl plasează p e John în situaţii
în care să descopere singur că ideile lui sunt maniacale.
Erickson se bazează pe tehnica „oglindirii" comportamen
tului pacienţilor. în primul exemplu, Erickson fa ce în aşa fe l
încât mania să fie oglindită de către alt pacient, care, în mod
C u m tratăm p acienţii psihotici 205
convenabil, se întâmplă să sufere de aceeaşi manie. în cea de-a

doua situaţie, Ericlcson însuşi oglindeşte comportamentul,
găsind pe pagină propriul său nume. Această abordare bazată
pe „ oglindire " este utilizată de Robert Lindner în povestirea sa
„ Canapeaua cu propulsie Erickson mi-a spus odată că
Lindner fusese studentul lui şi se consultase cu el înainte să-şi
publice cartea Ora dc cincizeci de minute, în care apare şi
această povestire. Povestirea vorbeşte despre un psihoterapeut
al cărui pacient trăia în lumi iluzorii. Când terapeutul îşi asal
tează pacientul cu povestiri emoţionante despre propriile sale
,, călătorii" şi experienţe în acele lumi, când i se alătură pa
cientului în iluziile acestuia, pacientul îşi asumă rolul psihote-
rapeutului şi încearcă să-i arate că tipul de gândire în care
s-au cufundat amândoi este, într-adevăr, unul iluzoriu.
Herbert
Prima dată când am fost la spitalul de stat din Rhode
Island, am lucrat în secţia pentru bărbaţi, şi era acolo un
pacient pe care îl chema Herbert şi care se afla în acel loc de
aproape un an. înainte dc internare, Herbert cântărea 110 kilo
grame, era muncitor manual şi îşi petrecea timpul jucând cărţi
sau muncind. Trăia ca să muncească şi să joace cărţi.
Căpătase o depresie, o depresie foarte gravă. A început să
slăbească şi, până la urmă, l-au internat la spitalul de stat din
Rhode Isiand unde, pentru cel puţin patru luni, a cântărit
patruzeci de kilograme. Era hrănit prin tub cu 4 000 de calorii
pe zi, dar nu lua în greutate.
Bineînţeles, l-am preluat eu pe Herbert ca pacient, ceilalţi
doctori se săturaseră sa-1 tot hrănească prin tub. Eu eram un
medic nou, tânăr, aşa că îmi pasau mie lucrurile neplăcute.
Prima dată când l-am hrănit pe Herbert prin tub, i-am redus
hrana la 2 500 de calorii. M-am gândit că era destul pentru
cineva de patruzeci de kilograme.
Când I-am hrănit prin tub, Herbert mi-a zis:
— Eşti la fel de nebun cum sunt ceilalţi doctori? Ai de

gând să faci şmecheria aia oribilă pe care au făcut-o toţi, pre-
facându-se că mă hrănesc prin tub? Ştiu că îmi aduceţi hrana
pentru tub; o văd. Numai că sunteţi cu toţii scamatori, nu ştiu
cum, dar o faceţi să dispară, parcă aţi fi Houdini! Şi nu mă
hrăniţi niciodată cu nimic! Doar îmi vârâţi tubul în nas şi
spuneţi că mă hrăniţi prin tub, dar, de fapt, nu mă hrăniţi,
fiindcă eu nu am stomac.
L-am ascultat pe Herbert. Depresia îl făcuse să aibă o vi
ziune despre viaţă posacă, acidă, sardonică. Când mi-a spus
că el nu are stomac, i-am zis:
——Eu cred.că ai stomac.
— Eşti un ţăcănit, ca toţi ceilalţi doctori! a izbucnit el. De
ce au doctori ţicniţi la casa de nebuni? Poate că ăsta e cel mai
bun loc pentru doctorii ţicniţi, la casa de nebuni.
Şi, timp de o săptămână, de câte ori îl hrăneam prin tub, îi
spuneam lui Herbert:
— Săptămâna viitoare, luni dimineaţă, o să-mi dovedeşti
că ai stomac.
Mi-a spus:
— Nu te mai faci bine. Eşti mai nebun decât toţi pacienţii
de aici. Crezi că o să-ţi dovedesc că am stomac, când eu nu
am niciun fel de stomac.
Luni dimineaţă, am pregătit hrana pentru tubul lui Herbert—-
jumătate lapte, jumătate smântână, ouă crude, bicarbonat de
sodiu, oţet şi ulei crud din ficat de cod. Ei bine, când hrăneşti
pe cineva cu tubul, îi împingi în stomac o coloană de aer de
lungimea tubului respectiv. De aceea torni încontinuu, ca să
nu împingi în stomac alte coloane de aer.
L-am hrănit, dar i-am împins în stomac multe coloane de
aer. Am scos tubul şi am rămas acolo, în aşteptare, iar Herbert
a râgâit şi a zis:
— Peşte stricat.
— Tu ai spus-o, Herbert, am intervenit eu. Tu ştii că ai
râgâit; tu ştii că a fost peşte stricat. Ai putut să râgâi numai
pentru că ai stomac, deci mi-ai dovedit că ai stomac prin fap

tul că ai râgâit.
Iar Herbert râgâia în continuare!
Mi-a zis:
— Te crezi deştept, nu?
I-am spus că da.
în plus, Herbert dormea în picioare. Nu ştiam că un om
poate să doarmă în picioare, dar l-am verificat. Infirmierilor
le era frică să-l pună în pat, fiindcă Herbert se lupta cu furie;
l-au lăsat să facă ce vrea. Am coborât la ora unu, apoi la două,
la trei dimineaţa, şi l-am găsit pe Herbert dormind adânc, în
picioare, în salon.
Atunci, i-am spus lui Herbert în fiecare zi, timp de o săptă
mână:
— Herbert, o să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Eşti de groază, m-a apostrofat Herbert. Ai atâtea manii
de nu poţi să Ie duci.
Şi săptămâna următoare, zi de zi, l-am întrebat pe Herbert
dacă făcuse vreodată baie sau duş . Herbert a considerat între
barea mea de-a dreptul insultătoare. Bineînţeles că făcuse
baie; şi duş făcuse. Orice om sănătos la cap face baie:
— Ce-i cu tine, de nu ştii toate astea?
— M-am gândit şi eu să te întreb, i-am zis.
— Şi trebuie să mă întrebi în fiecare zi?
— Păi, nu se poate altfel, fiindcă tu crezi că nu poţi să dormi
culcat, şi trebuie să-mi dovedeşti că poţi să dormi culcat.
— Chiar că nu te mai faci bine, a constatat Herbert.
Prin urmare, săptămâna următoare, într-o seară, l-am dus
pe Herbert în sala de hidroterapie şi l-am pus să se întindă în
cada continuă. Este vorba despre o cadă cu un hamac din
pânză groasă. Ţi se unge corpul cu vaselină, te întinzi, după
care cada este acoperită cu o prelată. îţi rămâne doar capul
deasupra prelatei. Stai lungit în cadă, iar apa, la temperatura
corpului, curge încontinuu peste trupul tău. Când se întâmplă
asta, adormi! Nu poţi să faci altceva.
208 V Q C E A M E A T E VA ÎN S O Ţ I
A doua zi dimineaţa, l-am trezit pe Herbert şi i-am spus:

— Herbert, ţi-am spus ca o să-mi dovedeşti că poţi să dormi
culcat.
— îţi place să o faci pe deşteptul, mi-a întors-o Herbert.
l-am zis: .
— Şi puteai să dormi şi în pat.
De atunci înainte, Herbert a dormit în pat.
Când i-am adus greutatea corporală la cincizeci şi cinci de
kilograme, i-am spus:
— Herbert, m-am săturat să te tot hrănesc prin tub. Săptă
mâna viitoare o să-ţi bei hrana pentru tub.
— Nu pot să înghit; nu ştiu cum, a replicat Herbert.
— Herbert, săptămâna viitoare, luni, o să fii primul la uşa
sălii de mese. O să loveşti în uşă, urlând la lucrătorii de acolo:
„Deschideţi uşa!“, fiindcă o să vrei un pahar cu lapte, un pahar
cu apă. Eu o să pun pe o masă apa şi laptele, iar tu o să le vrei
cu adevărat.
— Cred că tu nu-ţi mai revii niciodată! Păcat, un tip tânăr
ca tine într-un spital de stat, cu oameni nebuni. Şi eşti aşa de
tânăr. Şi aşa de nebun.
Timp de o săptămână, i-am spus că avea să lovească în uşa
sălii de mese strigând că vrea un pahar cu lapte, un pahar cu
apă. Iar Herbert credea cu tărie că m-am scrântit Ia cap.
Sâmbătă noaptea, Herbert s-a dus la culcare. L-am pus pe
infirmier să-i întindă braţele şi picioarele şi să i le lege, ca să
nu se poată da jos din pat. Când îl hrănisem prin tub seara, îi
pusesem foarte multă sare fină în mâncarea lichidă.
în timpul nopţii, lui Herbert i s-a făcut sete — foarte,
foarte sete. Când l-au dezlegat dimineaţa, s-a repezit la ţâşni-
toarea de apă, dar apa era închisă. S-a dus glonţ la baie, să bea
din vasul de toaletă, dar apa fusese închisă. A luat cu asalt uşa
sălii de mese şi a început să lovească în uşă şi să urle la cei
de acolo:
— Deschideţi uşile! Trebuie să beau apa aia! Trebuie să
beau laptele ăla!
Le-a băut.
Când am venit în vizită, Herbert mi-a zis:

— Te crezi deştept.
— Mi-ai mai spus-o. Ţi-am dat dreptate atunci, şi îţi dau
şi acum, i-am spus.
Herbert bea lapte şi supă. Dar susţinea că nu putea să
înghită hrană solidă. Când a ajuns la cincizeci şi şapte de kilo
grame, i-am spus:
— Săptămâna viitoare o să înghiţi mâncare solidă.
— Eşti mult mai nebun decât credeam. Eu nu pot să înghit
mâncare solidă, a protestat Herbert.
— Săptămâna viitoare o să poţi.
Ei, bine, cum l-am făcut sa înghită mâncare solidă?
Ştiam că Herbert fusese copil cândva. Ştiam că şi eu fuse
sem. Ştiam că toţi oamenii au fost cândva copii şi că toţi au o
natură umană. Am apelat la natura umană. Cu toţii ştiţi câte
ceva despre natura umană. Voi curn l-aţi face pe Herbert să
înghită mâncare solidă?
L-am aşezat pe Herbert la o masă şi i-am pus dinainte o
farfurie plină cu mâncare. De o parte şi de alta a lui Herbert
era câte un pacient deranjat ia minte. Ei nu mâncau niciodată
din farfuriile lor. întotdeauna mâncau din farfuriile altora. Iar
Herbert ştia că farfuria lui era a lui. Dar nu putea să şi-o păs
treze decât dacă înghiţea ce e pe ea! Nu voia ca toţi nebunii
şi nerozii aia să mănânce mâncarea luil Asta e natura umană.
După ce a mâncat prima masă cu hrană soiidă, l-am între
bat pe Herbert dacă îi plăcuse mâncarea.
— Nu mi-a plăcut, dar am fost nevoit s-o mănânc. Era a mea.
— Eu ţi-am spus că poţi să înghiţi hrană solidă.
— Te crezi deştept, a insistat Herbert.
— Herbert, i-am spus, te repeţi. Ţi-am dat dreptate dc două
ori până acum, şi îţi dau şi de data asta.
Herbert a plecat, înjurându-mă.
Când a ajuns să cântărească şaizeci de kilograme, i-am spus.
— Herbert, mănânci mâncare solidă, ai început să iei în
greutate.
Herbert mi-a răspuns:
210 V O C E A M E A . T E VA ÎN S O Ţ I
— Mănânc doar fiindcă sunt nevoit. Fiindcă, dacă nu

mănânc, mă pui iar să stau lângă idioţii aia doi.
— Aşa este.
— Nu am deloc poftă de mâncare. Nu-ini place ce trebuie
să înghit. Dar sunt nevoit să înghit, ca să nu-mi fure mâncarea
idioţii ăia.
I-am spus:
— Ei bine, Herbert, în curând o să afli că ai poftă de mân
care şi că şi ţie ţi se face foame. Acum, în Rhode Island e
ianuarie. Afară e frig. Te pun să te îmbraci cu haine potrivite.
O să te trimit la ferma spitalului, fără mâncare. E acolo un
stejar gros de patru metri, şi vreau ca tu să-l dobori şi sâ-1 faci
surcele. în felul ăsta, ai să-ţi faci poftă de mâncare.
— O să subînchiriez contractul ăsta, mi-a spus Herbert.
— Chiar şi aşa, o să stai la fermă toata ziua, fără mâncare
la tine. Seara, când te întorci, o să descoperi că îţi este foame.
— Chiar că eşti visător, mi-a aruncat Herbert.
După ce l-am trimis pe Herbert la fermă, m-am dus la
bucătăreasa-şefa şi i-am zis: „Doamnă Walsh, dumneata cân
tăreşti 175 de kilograme. îţi place mâncarea pe care o faci. Ei
bine, doamnă Walsh, vreau să sari peste micul dejun şi peste
masa de prânz. Vreau să ţi se facă foame. Vreau ca pentru
cină să găteşti din felurile preferate de două ori mai mult
decât poţi mânca. Şi poţi să aştepţi cu nerăbdare să te ghiftu-
ieşti cu toate bucatele care îţi plac. Şi să fii foarte, foarte ge
neroasă. Fă de două ori mai multă mâncare decât poţi să
mănânci. O să-ţi spun eu unde să aşezi masa.
Herbert s-a întors de la fermă. L-am trimis într-un colţ şi
am aranjat să se aşeze o masă în faţa lui. Am spus să se aducă
la masă două scaune. De o parte a mesei era doamna Walsh.
Herbert se uita la ea şi la masă. Doamna Walsh a adus mân
carea în castroane mari, pline-ochi. A început să mănânce cu
o foame de lup.
Herbert se uita la ea cum mănâncă şi i se făcea din ce în
ce mai foame. într-un târziu, a spus:
— Puteţi să-mi daţi şi mie puţin?
— Cum să nu, s-a oferit doamna Walsh.

Herbert a mâncat, fiindcă îi era foame. Fetele mele, când
luăm masa în familie, ies mereu afară şi dau oase la câini. De
fiecare dată, ele spun:
— Când văd cum rod câinii la oase, îmi lasă gura apă. Şi
vreau să rod şi eu oasele alea.
Bietul Herbert. îi lăsase gura apă uitându-se la doamna
Walsh.
Seara, în secţie, Herbert mi-a zis:
— Chiar eşti deştept.
I-am răspuns:
— în sfârşit, ai descoperit şi fu! Ei bine, Herbert, o să mai
fac ceva pentru tine. Tu obişnuiai să joci cărţi. Eşti în spital
de aproape un an, dar nu ai jucat cărţi niciodată. Nimeni nu a
putut să te convingă să joci cărţi. Ei, diseară o să joci cărţi.
— Eşti mai nebun ca niciodată! Nu mai există nicio spe
ranţă pentru tine, a răbufnit Herbert.
I-am zis:
— Există speranţă pentru tine, Herbert; diseară o să joci
cărţi.
— S-o văd şi pe-asta!
Seara, doi infirmieri înalţi şi zdraveni l-au încadrat şi S-au
condus la o masă cu patru jucători de cărţi, care erau foarte
deranjaţi la minte. Unui juca pocher. Unul juca bridge. Unul
juca pi nade. împărţeau cărţile şi trăgeau, pe rând, câte o
carte. Unul zicea:
— O iau pe aia de colo; am un ful.
Altul zicea:
— Tai cu un atu.
Următorul anunţa:
— Cu ăsta, fac treizeci de puncte.
Şi au jucat cărţi încontinuu, toată ziua.
Herbert era forţat să stea colo, între cei doi infirmieri, şi să
urmărească jocul de cărţi. în cele din urmă, a spus:
— Luaţi-mă de lângă idioţii ăştia. Joc un pocher cu voi
dacă mă duceţi de aici. Nu suport să vad ce fac ăştia cu cărţile.
Mai târziu, în cursul scrii, am venit în secţie şi l-am văzut

pe Herbert jucând cărţi. -
— Ai câştigat şi de data asta, mi-a zis Herbert.
— Tu ai câştigat, am insistat eu.
Peste câteva luni, Herbert a fost externat din spital. Şi-a
redobândit greutatea corporală, din câte ştiu a ajuns la 90 de
kilograme, şi muncea în fiecare zi.,Eu nu am făcut decât să-i
corectez simptomele. L-am pus într-o situaţie în care el şi-a
corectat simptomele.
Erickson foloseşte modalitatea şi decorul unui spital de

psihiatrie pentru a. ne comunica modalităţi de a-i determina
pe oameni să dorească să fa c ă anumite lucruri.
Ideea este fie să forţezi subiectul s ă continue o situaţie,
adeseori repetându-i întocmai cuvintele, fie, ca în cazul lui
Herbert, să foloseşti legături psihologice mult mai complexe.
Erickson i-a demonstrat că avea concepte care nu erau
corecte. I-a dovedit lui Herbert că avea stomac, forţându-l să
râgâie. I-a demonstrat că putea s ă doarm ă culcat, nu doar în
picioare, vârându-l într-o cadă continuă. I-a dovedit că putea
să înghită, făcându-l să-i fie aşa de sete, încât a fo s t nevoit să
bea lichide şi să insiste ca s ă le primească. I-a dovedit că
putea, să mănânce de bună voie hrană solidă punăndu-l să
stea între doi pacienţi deranjaţi, la minte care îi furau mân
carea din farfurie — dacă H erbert nu o mânca. I-a dovedit că
avea p o ftă de mâncare, aranjând ca doamna Walsh să
mănânce hulpav de fa ţă cu el. în sfârşit, i-a stârnii lui Herbert
dorinţa să joace cărţi forţându-l să-i urmărească p e nişte
pacienţi deranjaţi mintal, p â n ă când Herbert a promis; „Joc
un pocher cu voi dacă mă duceţi de aici. Nu suport să văd ce
fac ăştia cu cărţile. “ în fe lu l acesta, Erickson l-a ghidat pe
Herbert să descopere că el, Herbert, chiar voia să vadă
oameni care ştiu săjoace cărţi corect. Cu alte cuvinte, Herbert
a învăţat că avea o dorinţă pentru jo cu l de cărţi jucat bine.
Erickson, modest, rezumă totul spunând: „Eu nu am făcut
decât să-i corectez simptomele. L-am pus într-o situaţie în
C u m tratăm pacienţii psihotici 213
care el şi-a. corectat simptome'le. “ De fapt, corectând simpto-

mele, unul câte unul, Erickson a evocat tipare de comporta
ment, modalităţi de gândire şi de reacţie care l-au condus pe
Herbert să recunoască fa p tu l că avea p o ftă şi de viaţă, şi de
mâncare. Şi, odată ce a început să joace cărţi, nu a putut să
nu admită că avea un simţ social şi o dorinţă de a inter-
acţiona cu alţi oameni.
Cum a forţat Erickson oamenii să reacţioneze în modurile
doriie de el? Cu Herbert, e clar c ă şi-a folosii cunoştinţele
despre reacţiile obişnuite ale oamenilor — spiritul de com
petiţie, tendinţa de a imita (ca. atunci când i s-a fă c u t poftă de
mâncare văzând cum cineva înfulecă lacom). în plus, a folo
sit abordări „ cognitive ca atunci când l-a fo rţa t p e Herbert
într-o situaţie în care să nu poată s ă nu admită, cognitiv, că
trebuie să aibă stomac — ca s ă râgâie.
Sigur că Herbert a fo s t tratat într-un spital de psihiatrie,
unde Erickson putea să exercite un. control aproape absolut
asupra comportamentului său. Chiar şi aşa, Erickson ilus
trează modul în care a f olosit legătura psihologică. în legă
tura psihologică, la fe l ca în legătura fizică, pacientul este
pus într~o situaţie care va conduce inevitabil la rezultatul
dorit. In acest caz, Herbert a reacţionat, aşa. cum se prevă
zuse, la fiecare situaţie cu care a fo st provocat. Ca şi cum
Erickson juca biliard şi anunţa scorul. In fe lu l acesta, p a
cientul nu avea cum să nu fie impresionat de capacitatea
psihoterapeutului de a-l ajuta.
In acest tratament, Erickson se ocupă de fiecare simptom
în parte. începe dintr-o zonă relativ periferică, şi după ce
fa ce o schimbare în acel simptom, trece la simptome situate
mai aproape de centru. Fiecare reuşită este prezisă p e baza
faptului că a existat o reuşită precedentă.
C A P I T O L U L I 2
H anipulare şi orien tare vistoare
în remarcabilul discurs pe care l-a prezentat la Congresul

Internaţional despre Abordările Ericksoniene ale Hipnozei
şi Psihoterapiei, pe 7 decembrie 1980, Jay Haley a spus:
„Erickson se descurca foarte bine cu puterea. După cum
ştim, a existat o perioadă când oamenii credeau că e ceva în
neregulă cu puterea, dar el nu împărtăşea acest punct de
vedere. Nu îl deranja să o preia sau să o folosească. îmi
amintesc cum a spus o dată că era pe un panou, iar «Acolo
nu era deloc putere, aşa că mi-am însuşit panoul». Cu încli
naţia sa de a prelua şi a folosi puterea, cred că e un noroc că
a fo st un om binevoitor. D acă genul de influenţă pe care o
avea ar j i fo st îndreptat spre scopuri distructive, ar fi fo st
regretabil. Nu numai că era binevoitor, ci şi ajuta permanent
oamenii, în cabinet sau în afara cabinetului... Nu m-am
îndoit niciodată de moralitatea ori de bunele sale intenţii, şi
nu m-am gândit că ar putea să exploateze pe cineva pentru a
obţine un avantaj personal. “
Este important să luăm în calcul „ bunăvoinţa “ lui
Erickson atunci când vorbim despre cât de mult îi plăcea să
fa c ă glume. Glumele sunt folosite adesea pentru a exprima
ostilitatea abia mascată, dar în fam ilia lui Erickson „ victima “
se amuza la fe l de mult ca „făptaşul". Este clar că victimei
M anipulare şi orientare viitoare 215
nu i se întâmplă nimic rău, deşi p o t să existe dispute referi

toare la cine este victima. Nu există însă nimic care să indice
că vreuna dintre glumele lui Erickson şi-ar avea originea în
ceva ostil sau ar exprima ostilitatea.
în acest capitol, povestirile sunt spuse ca modele pentru a
,,institui" situaţii care să conducă la un scop planificat. In
multe cazuri, anecdotele şi povestirile comice p o t fi văzute ca
prototipuri ale schemei terapeutice a lui Erickson. Atunci
când practica terapia, ca şi atunci când spunea sau înscena
anecdote, Erickson cunoştea sfârşitul. El începea cu un scop
în minte - - acela de a. schimba: reacţiile pacientului de la
„nesănătoase" ori autodistructive la „mai sănătoase" ori
constructive. Ca psihoterapeut, el manipula situaţia pentru
a-şi realiza scopul. Multe tehnici erau folosite pentru a men
ţine şi a consolida interesul şi motivaţia pacientului — pro
vocări, stimularea curiozităţii, tactici diversioniste şi umorul.
Elementul esenţial al anecdotelor lui Erickson nu era
ostilitatea, ci surpriza. Şi în terapia practicată de el pacien
tul era adeseori surprins, atât de „prescripţii", cât şi de pro
priile reacţii. Şi, la fe l cum ascultătorul simte o uşurare când
aude poanta după construirea suspansului, pacientul era
uşurat să audă o prescripţie clară.
Erickson considera că şocul şi surpriza erau utile pentru
a sparge tiparele mentale rigide. Surpriza nu trebuia să fie
administrată într-o manieră sofisticată. La prim a mea vizită,
în toiul conversaţiei, a vârât mâna într-un sertar şi a scos de
acolo un claxon mic de tricicletă. A strâns mingiuţa de trei-
patru ori — ti, iii, tit — şi a fă cu t următorul comentariu:
„Surpriza ajută întotdeauna. “ Atunci mi s~a părut o copi
lărie, şi am crezut că nu a avut niciun ej'ect asupra mea.
Acum însă, privind retrospectiv, cred că a contribuit la
atmosfera generală care mi-a permis să intru în transă hip
notică şi să reacţionez la sugestiile lui. M-a ţinut în dezechili
bru şi a introdus un element din copilărie p e care l-a folosit
probabil pentru a-mi.evoCa amintirile p e care încercam să le

rememorez.
„Orientarea viitoare“ a fo s t inclusă fiindcă pare să se
potrivească planului şi .,,manipulării", în sensul în care
Ericskon foloseşte acest cuvânt. în prima povestire, „ manipu
larea " este folosită acolo unde altcineva ar putea folosi con
cepte precum „autoritate", ,,acţiune eficientă" sau „ges
tionare O atitudine pozitivă fa ţă de viilor este cel mai bun
antidot împotriva depresiei sau a gândirii obsesive — acest
lucru este adevărat deopotrivă în ceea ce priveşte antici
parea amuzamentului în punctul culminant al unei anecdote
şi perspectiva că, în timp, se vor înregistra progrese.
M anipularea
Am fost acuzat că manipulez pacienţii şi iată cum răspund
eu la această acuzaţie: fiecare mamă îşi manipulează copilul —
dacă vrea ca el să trăiască. De fiecare dată când te duci la
magazin, îl manipulezi pe vânzător ca să-ţi onoreze cererea.
Când mergi la restaurant, manipulezi chelnerul. La şcoală,
învăţătorul te manipulează ca să înveţi să citeşti şi să scrii. De
fapt, viaţa însăşi este o mare manipulare. Manipularea ultimă
este că eşti trecut pe linie moartă. Şi asta e tot o manipulare.
Trebuie să coboare sicriul, apoi să tragă afară funiile —
toate astea sunt manipulări.
Manipulezi creionul — ca să scrii, să consemnezi gânduri.
Şi te manipulezi şi pe tine însuţi atunci când ai la tine arahide
Plantcrs, sau ţigări, sau bomboane Life Savers. Una dintre
fiicele mele le-a botezat „bomboane mentă de Savers Life“.
Tot ea zice „tufluri“ şi „verde pepene". Acum aşteaptă un
copil şi locuieşte în Dallas.
l-am trimis o scrisoare în care i-am spus că o să fie simplu
să aleagă un nume pentru copil. Dacă e băiat, nu trebuie decât
să-l boteze „Dallas". Dacă e fată, poate să-i zică „Alice".
Soţul ei susţine că în Dallas trebuie să ai două nume. El vrea
M anipu lare şi orientare viitoare 217
să-i pună numele „Billy-Rubin“. Ştiţi ce e bilirubina? O

secreţia a bilei! La fel de bine ar putea să-i dea numele
„Hemo Globin“, hemogoblină.
Eric/cson accentuează fa p tu l că în orice situaţie trebuie să

manipulezi. Paul Watzlawick spunea în The Language of
Change: „Nu poţi să nu influenţezi. “ Fiecare act de comuni
care trebuie să stârnească anumite reacţii, deci o manipu
lare. Cel puţin să manipulezi eficient, pertinent şi constructiv.
In această scurtă povestire, Erickson dă exemple de manipu
lare de la naştere şi până la moarte. El încheie cercul cu o
altă naştere, şi ciclul continuă. El îi spune fiicei sale, Roxy,
care obişnuia să se joace cu cuvintele, că poate să manip
uleze în continuare cuvintele atunci când îşi botează fiul. El
îi mai spune, şi ne spune totodată şi nouă, că nu trebuie să ne
pierdem spiritul Indic şi spontaneitatea copilăriei.
Erickson îi instruia pe psihoterapeuţi cum să pună în
scenă povestiri. Spunea: ,, Un lucru p e care îi învăţ p e stu
denţii mei este următorul: luaţi o carte nouă a unui autor
despre care ştiţi că e bun. Citiţi întâi ultimul capitol. Daţi-vă
cu părerea cam care ar putea să fie conţinutul capitolului
precedent. Faceţi speculaţii în toate direcţiile posibile. Multe
dintre speculaţiile voastre vor f i greşite. Citiţi acel capitol,
apoi faceţi speculaţii despre capitolul anterior. In felu l
acesta, citiţi o carte de la ultimul capitol până la primul,
făcând tot timpid speculaţii. “
Erickson afirma că aşa înveţi nu doar să pui în scenă
povestiri, ci este şi o modalitate eficientă de a învăţa să fa ci
speculaţii nestingherit — în toate direcţiile. „ Şi spargi tiparul
rigid al gândirii tale. Este extrem de util. “
Prin povestirile sale, Erickson ne sugerează că noi, în
calitate de cititori, putem să ne fixăm scopurile şi apoi să
concepem strategii pentru a le îndeplini. Povestirile care
urmează, în care ne vorbeşte despre fiu l lui, Bert, ilustrează
foarte bine cât de mult îi plăceau lui Erickson anecdotele.
Prin elementul lor comic şi plăcerea cu care Erickson le

relatează, aceste povestiri ne prezintă o viziune despre viaţa
optimistă şi veselă.
Despre Bert şi cacao

Asta s-a întâmplat când Bert a «fost transferat în Camp
Pendleton, California, unde Betty avea nişte rude. Ne-am
gândit ca n-ar strica sa ia într-o zi legătura cu unele dintre
aceste rude. într-o dimineaţă, pe la trei, Bert, îmbrăcat în uni
formă, a bătut la uşa unei casei de pe marginea drumului.
Stăpânul casei a venit la uşă şi a dat cu ochii de tânărul sol
dat, care i-a spus:
— îmi cer scuzc, domnule. Am un mesaj pentru soţia
dumneavoastră, domnule. Vă rog frumos, vreţi s-o chemaţi la
uşă pe soţia dumneavoastră, domnule?
— Nu poţi să-mi transmiţi mic mesajul? i-a zis omul.
— Mesajul, domnule, este pentru soţia dumneavoastră.
Vreţi, vă rog mult, s-o chemaţi la uşă ca să i-1 transmit? a
insistat Bert.
Bert a intrat în bucătărie şi i-a zis soţiei:
— Doamnă, mergeam pe şoseaua principală, în drum spre
Camp Pendleton, şi am început să mă gândesc la mama. Mi
s-a făcut dor de mama şi de cacaua pe care o face mama. Ştiu
că mama s-ar bucura dacă i-aş da altcuiva reţeta ci. O să fac
cacao aşa cum o face mama.
„Oare să chem poliţia, ambulanţa, paza dc coastă?“ se
frământa stăpânul casei.
Bert a preparat cacaua, vorbind despre lucruri cu caracter
general. Când cacaua era aproape gata, a întrebat-o pe femeie:
— Aveţi copii, doamnă?
— Da, trei fete, i-a răspuns ea.
— Câţi ani au, doamnă? O, sunt micuţe. Cacaua e bună
pentru copiii aflaţi în creştere. Vreţi, vă rog, să le chemaţi în
bucătărie ca să bea din cacaua asta, aşa cum o face mama?
Aşa că femeia s-a dus şi le-a chemat pe cele trei fetiţe, iar
Bert s-a maimuţărit un pic pentru ele, amestecând în cacao cu
o lingură trecută pe la spate. Ca să-i distreze pe copii. După ce
a turnat cacaua, Bert a sorbit din cană, a oftat adânc şi le-a zis:
— Da, dom ’le, e exact cum o face mama. Mi-e tare dor de
mama.
— Unde locuieşte mama ta?
— Locuieşte în Detroit. Mi-e grozav de dor de mama şi de
cacaua ei.
— Cum o cheamă pe mama ta?
— Elizabeth.
— Mă refeream la numele de fam ilie.
— A, doamnă, dar mama mai are un nume înaintea nume
lui de familie.
— Care e al doilea nume al mamei?
— Euphemia.
— Elizabeth Euphemia? Pe legea mea, dar pe tine cum te
cheamă?
— Erickson, verişoară Anita.
Un an mai târziu, s-a întâmplat să-i facem o vizită verişoa-
rei Anita în California, şi atunci ne-au povestit despre asta.
A utorizaţie
Bert avea nouăsprezece ani şi locuia în Michigan. Noi
locuiam în Phoenix. Nc-a trimis o scrisoare în carc ne spunea:
„Vreau să cumpăr un automobil, dar trebuie să semnaţi voi
documentele, fiindcă sunt minor.“ I-am trimis răspuns, tot
printr-o scrisoare: „Sincer, Bert, chiar nu pot să semnez o
autorizaţie prin care să-ţi iei maşină, fiindcă nu vreau să-mi
asum o asemenea responsabilitate. Eu locuiesc în Arizona, iar
tu eşti în Michigan. Michigan e un oraş destul de mare. Cu
siguranţă că ai să găseşti un om de afaceri, cu o reputaţie
bună, care să ţi-o semneze."
Peste ceva timp, mî-â scris că intrase în biroul unui anu

mit domn şi îi spusese:
— Am doar nouăsprezece ani. Vreau să cumpăr o maşină.
Tata e în Arizona; nu poate să-mi semneze autorizaţia. Aş dori
să mi-o semnaţi dumneavoastră.
— Dumneata eşti scrântit la cap? se burzuluise omul.
— Nu, domnule, i-a răspuns Be'rt. Puteţi să analizaţi pro
blema. O să aflaţi că sunt cât se poate de întreg la minte.
La care tipul a replicat:
— Ai dreptate, eşti întreg. Dă hârtia încoace.
Domnul respectiv era şeful poliţiei din Ann Arbor!
Bert ştia că nu avea voie să parcheze maşina cu un cen
timetru în afara drumului, ori să şofeze chiar şi cu un kilo
metru la oră peste limita de viteză. Prima dată când a condus
maşina prin Detroit, un poliţist de la brigada rutieră i-a făcut
semn să oprească, după care a venit ia el şi i-a zis:
— Deci dumneata eşti Bert Erickson. Ţi-am recunoscut
imediat maşina şi sunt încântat să aflu cum arată Bert Erickson.
Altă dată, mergea cu maşina prin nordul statului Michigan,
cu nişte prieteni. A auzit în spate sirena poliţiei. Era un poli
ţist pe motocicletă care îl soma, aşa că Bert a tras pc dreapta,
iar unul dintre prieteni l-a întrebat:
— Ce crezi că nu e în regulă?
— Nimic, a replicat Bert.
Poliţistul s-a apropiat de maşină şi i-a zis:
— Deci dumneata eşti Bert Erickson. Ţi-am recunoscut
maşina imediat şi am vrut să văd cum arată tipul care i-a cerut
şefului de poliţie să-i semneze autorizaţia.
Reiese cu claritate faptul că Bert ştie că persoana care

poate să-şi asume responsabilitatea de a-l autoriza să con
ducă o maşină este aceeaşi persoană care are puterea de a-i
retrage această autorizaţie, în cazul în care Bert nu se achita
de îndatoriri, conform angajamentului. In mod evident, el îşi
M anipu lare şi orientare viitoare 221
declară convingerea că nu va încălca legile şi are tupeul de

a-l aborda p e şeful poliţiei pentru a-i semna autorizaţia.
Mesajul din această povestire ar putea f i acela că nu tre
buie să ne temem de autorităţi. Dimpotrivă, putem să anga
jăm ori să folosim autorităţile pentru a ne îndeplini scopu
rile. Autoritatea este văzută ca reacţionând la o abordare
eficientă. Un alt mesaj este acela că oamenii vor răspunde
pozitiv dacă sunt abordaţi într-o manieră nonconformistă sau
neobişnuită. Poliţiştii care l-au oprit p e Bert sunt uluiţi de
felu l în care abordase el autoritatea lor supremă. Nonconfor-
mismul iese în evidenţă. Printr-o abordare nonconformistă,
putem evita de multe ori barierele convenţionale instituite de
societate — de pildă, form alităţile legate de obţinerea unui
permis de conducere. La nivel intrapsihic, abordând şi încheind
un gen de înţelegere cu propriile noastre „ autorităţi interne ",
putem depăşi limitările pe care ni le-am impus singuri, pen
tru a ne menţine echilibrul propriu sau structura nervoasă.
Dolores
într-o zi de iunie, Bert ne-a scris din Michigan şi a înche
iat scrisoarea astfel: „Pun aici punct scrisorii, fiindcă trebuie
să mă întâlnesc cu Dolores.“ Cum Bert avea întotdeauna un
secret, ştiam că ou e cazul să-1 întrebăm cine e Dolores.
Ne scria cam o dată pe săptămână, şi în fiecare scrisoare
era un rând în care amintea despre Dolores.
„Am luat cina cu Dolores“, sau „O să trec pe Ia Dolores",
sau „Am cumpărat nişte şosete care ştiu că or să-i placă lui
Dolores". în acelaşi timp, purta o corespondenţa similară şi
cu tatăl meu, care locuia în Milwaukee, iar tata ştia că nu e
cazul să-i pună întrebări.
în august, Bert ne-a scris: „S-ar cuveni să vă trimit nişte
poze cu Dolores." I-a scris la fel şi tatălui meu. Aşa că am
aşteptat. în septembrie, Bert ne scria: „Sper că bunicului şi
bunicii o să le placă Dolores. Vouă sunt sigur că o să vă placă,
şi ştiu cum să fac pentru ca bunicul şi bunica s-o cunoască pe

Dolores. Mă duc la ei .la cină de Ziua Recunoştinţei."
Ei bine, Bert avea un talent extraordinar: putea să se uite
cruciş, să-şi întoarcă înăuntru degetele de la picioare, lăsând
impresia că braţele abia i se ţin de corp, şi să afişeze un rân
jet nătâng, carc te scotea din minţi. îţi venea să-i dai palme.
Şi-a făcut apariţia în Milwaukee la ora unu dimineaţa, de Ziua
Recunoştinţei, pe o vreme foarte rece. A intrat în casă şi tata
l-a întrebat:
— Unde-i Dolores?
Bert arăta mai nătâng ca niciodată.
— Am avut probleme s-o urc în avion. Nu e îmbrăcată*. E
afară!
— De ce-i afară?
— Nu c îmbrăcată.
— îi aduc un halat de baie, s-a oferit mama. Iar tata i-a zis:
— Du-te şi adu fata înăuntru.
Bert s-a întors cu o cutie imensă în braţe, care se vedea că
e grea.
— Numai aşa am putut s-o urc în avion. Nu e îmbrăcată
cum trebuie.
— Băiete, deschide odată cutia aia!
A deschis, şi atunci au văzut-o pe Dolores — un curcan şi
o gâscă — şi împreună erau Dolores! într-adevăr, bunicului şi
bunicii le-a plăcut Dolores. Ţineţi cont că asta dura din iunie!
Să nu aveţi niciodată încredere în cei din familia Erickson.
Cum l-a fă c u t pe Jeff s-o sune

Fiica mea, Kristi, s-a dus la un meci de baschet la North
High pe când avea cincisprezece ani. Era elevă la West High
şi s-a dus la North High cu o prietenă, Margie, pe care o
cunoştea de la grădiniţă. Când s-a întors acasă, mi-a zis:
* She isn ’î dressed = Nu e îmbrăcată, dar şi Nu e umplută. Curcanul

umplut face parte din meniul tradiţional de Ziua Recunoştinţei (n. tr.).
— Ghici pe cine am văzut în seara asta Ia meci? îl mai ţii

minte pe puştiul de la noi de pe stradă care s-a mutat în alta
localitate, şi ne tot întrebam ce-o mai fi cu el? E în ultimul an
la North High. A primit trei distincţii la atletism şi are note
bune. Singura problemă e că vreau să-l fac să-mi dea întâl
nire, dar să creadă că a fost ideea lui.
îmi aminteam foarte bine de puştiul cu pricina. După alte
trei meciuri de baschet, Kristi a intrat în cameră şi mi-a zis:
— JelT nu ştie, dar o să mă sune mâine după-masâ, să-mi
dea întâlnire.
Am stat cu urechea aţintită la telefon, şi eu, şi ea. Sâmbătă
după-amiază a sunat telefonul, şi Jeff i-a dat întâlnire. Am
aşteptat răbdător să aflu cum reuşise Kristi performanţa. Nu
trebuie să grăbim lucrurile. Prin urmare, după ce am aşteptat
o vreme, am întrebat-o:
— Care a fost manevra?
— Margie era prea timidă ca să mă prezinte lui Jeff, aşa că
la următorul meci de baschet m-am dus la el şi i-am zis: „Pun
pariu că nu ştii cine sunt“, iar el m-a măsurat cu privirea şi
mi-a răspuns: „Ai dreptate. Nu şiiu.“ „Sunt una dintre fetele
din familia Erickson — care?“ l-am chestionat eu.
S-a uitat bine Ia ea şi i-a zis:
— Kristi.
— Ai ghicit. Mă bucur să te revăd, după atâţia ani, i-a spus
Kristi, apoi a adăugat: Mă duc s-o caut pe Margie, şi a luat-o
din loc — vechiul truc de a-ţi lăsa publicul să vrea să ştie mai
mult.
A plecat înainte ca el să apuce s-o întrebe. Ar fi vrut să ştie
mai multe, numai că ea nu mai era acolo.
A doua oară când l-a văzut, Jeff era într-un grup mai mare,
vorbea cu un alt băiat. Kristi s-a apropiat de ei cât să audă
despre ce vorbeau, după care a dispărut, iar când JefFa plecat,
ea s-a dus la băiatul respectiv şi a pornit o conversaţie pe
acelaşi subiect. Nu au făcut cunoştinţă. Pur şi simplu au dis
cutat despre problema în cauză, nu contează care.
La al treilea meci de baschet, Kristi l-a căutat pe elevul

acela şi a ascultat conversaţia; la un moment dat, a apărut
Jeff, iar băiatul i-a zis:
— Salut, Jeff, ea e —• o, vai, dar nu am făcut cunoştinţă.
— Bănuiesc că va trebui să ne faci tu cunoştinţă, i-a zis
Kristi lui Jeff.
Imediat după aceea, fiica mea mi-a spus:
— Jeff mă sună mâine, să-mi dea întâlnire.
Kristi procedează în mod inteligent, oferindu-i lui J e ff

exact atâtea informaţii şi luând legătura cu el atât cât să-i
trezească interesul, dar nu şi să i-l satisfacă. 11 lasă să tân
jească după mai mult. îl pune să o prezinte unui prieten de
al lui, cineva pe care J e ff îl respectă şi care se arată interesat
de Kristi. J e ff este dus cu gândul în trecut şi determinat să-şi
amintească asocieri plăcute despre ea, pe când erau amân
doi copii şi, totodată, să o vadă într-o lumină diferită —
adică o fa tă care este egalul lui şi p e care un alt băiat o
găseşte atrăgătoare. Asta îl fa ce să fie gelos şi îi trezeşte
instinctele de competiţie. Acestea fiin d zise, Kristi este con
vinsă că o va suna cât de curând.
De ce include Erickson propoziţii de genul: „Pur şi sim
plu au discutat despre problema în cauză“? Aşa ceva nu are
ce să caute în conversaţia dintre doi adolescenţi. Să lase el
oare loc pentru ca pacientul sau cititorul să-şi aducă în pove
stire propria „problemă"?
Ce-ai face dacă te-aş lua la palm e?

Fiica mea, Betty Alice, semna un contract la şcoală, şi toţi
membrii consiliului profesoral îşi ţineau respiraţia. Când a
terminat de semnat, au răsuflat uşuraţi. Betty Alice se întreba
ce-o fi vrut să însemne asta. Ştia că n-o să dureze mult până
află. Şi chiar a aflat foarte repede. Clasa la care preda era com
pusă din delincvenţi de cincisprezece ani, care aşteptau să facă
şaisprezece ani ca s-o termine cu şcoala, şi toţi aveau nenu-
M an ipulare şi orientare viitoare 225
rnărate arestări la activ. Erau cu adevărat delincvenţi. Unul din

tre ei fusese arestat de cel puţin treizeci de ori şi bătuse de două
ori un poliţist. Avea 1,89 m înălţime şi cântărea 100 kg. în
semestrul trecut, se dusese la profesoară şi o întrebase:
— Domnişoară Johnson, cc-ai face dacă te-aş lua la palme?
Se pare că profesoara nu îi dăduse răspunsul corect, pen
tru că o plesnise aşa de tare, de o aruncase în colţul opus al
clasei, şi o băgase în spital. Betty Alice îşi spunea: „Mă întreb
când o să se ia de mine bietul puşti. Eu am 1,57 m şi 46 kg.“
N-a avut prea mult de aşteptat .
Se plimba cu bicicleta prin parc, când a dat cu ochii de el.
— Am văzut un uriaş cu un rânjet obraznic, aşa că mi-am
luat o privire mirată şi am căscat ochii mei mari şi albaştri.
S-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat:
— Ce-ai face dacă te-aş lua la. palme?
Bietul puşti. Ea a făcut repede doi paşi spre el şi i-a spus,
dezvelindu-şi dinţii:
— Dumnezeu mi-e martor, te-aş ucide!
Puştiul îi pusese o întrebare simplă, şi ea îi dăduse un răs
puns la fel de simplu: „Dumnezeu mi-e martor, te-aş ucide,
aşa că şterge-o mai repede pe banca de colo!“
Era prima oară când băiatul auzea o pisicuţă aşa de mică
mârâind aşa de tare. în timp ce se aşeza pe bancă, avea întipă
rită pe chip o expresie dc uimire. îl pusese la punct, şi el ştia
foarte bine că de atunci încolo n-o să îndrăznească să mai lase
vreun alt puşti să o necăjească. Din ziua aceea, a fost protec
torul ei. Un lucru foarte frumos. Frumoasă era şi Betty Alice.
Imprevizibilul te ajută întotdeauna. Niciodată nu faci ceva
care este previzibil.
Acest dicton este ilustrat şi de următoarele două povestiri.
Câinele Dachshund şi ciobănescul german

Una dintre studentele mele, care avea sub 1,50 m înălţime,
m-a întrebat dacă procedase corect. într-o seară, îşi scosese la
plimbare căţelul, un Dachshund. De pe alee, venea în fugă

spre ci un ciobănesc german, lătrând furios, hotărât să-i mă
nânce de vii. A luat repede căţelul în braţe şi s-a repezit spre
ciobănescul german, ţipând la el. Câinele a făcut stânga-mpre-
jur şi a fugit acasă, cu coada între picioare. Când faci un lucru
imprevizibil, gândirea celuilalt se reordonează în multe privinţe.
Faceti-i
r să deraieze
Ieri am primit o scrisoare de la un fost student. îmi scria:
„Am avut în cabinet un pacient dc-a dreptul paranoic. Nu voia
să vorbească decât despre ideile lui. Am încercat să-i captez
atenţia, dar nu am reuşit. Atunci mi-am adus aminte de impre
vizibil, şi i-am spus: «Nu, nici mic nu îmi place mâncarea de
ficat.» Pacientul s-a oprit, a scuturat din cap şi mi-a zis: «în
general, mie îmi place carnea de pui.» Din momentul acela,
pacientul a început să vorbească despre problemele lui reale.“
Imprevizibiul poate să deraieze un „tren“ al gândirii, o
linie de comportament, aşa că e bine să-l luăm în calcul.
Ştiu că pe vremea când eram la colegiu, şi apoi la facul
tatea de medicină, sau ca intern la spital, de câte ori un profe
sor voia să mă certe, eu veneam cu o întrebare sau o afirmaţie
stupidă şi irelevantă — şi îl făceam să deraieze. Pe timp de
vară, un profesor începea aşa:
— Erickson, nu-mi place deloc...
— Nici mie nu-mi place zăpada, îl întrerupeam eu.
— Despre ce vorbeşti? făcea el.
— Despre zăpadă.
— Care zăpadă?
— Despre un miracol extraordinar — că nu există doi
fulgi de zăpadă identici.
Cred că terapeuţii ar trebui să aibă întotdeauna la înde
mână câteva remarci lipsite de importanţă. Iar când pacienţii
se aşază şi încep să turuie despre tot felul de lucruri lipsite de
importanţă, să-i scoatem de pe ruta aceea. Să-i facem să dera
ieze cu o remarcă irelevantă. De pildă: „Ştiu la ce te gândeşti.

Şi mie îmi plac trenurile."
Erickson s-a asigurat întotdeauna că el, şi nu pacientul,

controlează şedinţele terapeutice. Karen Horney spunea
cândva: „Pacienţii fa c terapie nu ca să-şi vindece nevrozele,
ci ca să le perfecţioneze. “ D acă pacienţii ar f i lăsaţi să
decidă ce se întâmplă în cursul unei şedinţe terapeutice,
aproape toţi ar fa ce în mod inconştient lot ce le stă în putinţă
pentru a împiedica o schimbare terapeutică reală. în con
secinţă, când pacientul se află p e o rută inutilă, este impor
tant ca psihoterapeutul să-l fa c ă să deraieze şi să-l conducă
p e o altă rută, mai profitabilă.
Lance şi Cookie
Nouă, familiei Erickson, nc place să facem farse inofen
sive. Lumea îşi aminteşte multă vreme de ele, întotdeauna cu
plăcere.
La un bal al studenţilor din Ann Harbor, fiul meu, Lance,
a văzut o fată care i s-a părut atrăgătoare, aşa că a abordat-o
şi i-a cerut o întâlnire. Fata i-a spus ferm şi cu blândeţe:
— Răspunsul e nu; am o relaţie stabilă.
— O, nu mă deranjează câtuşi dc puţin, a insistat Lance.
— Răspunsul c nu.
O lună mai târziu, a văzut din nou fata, s-a dus glonţ la ea
în timpul unui bal, şi i-a cerut o întâlnire. Fata i-a spus:
— Mai m-ai întrebat o dată. Atunci ţi-am răspuns nu, şi
acum îţi răspund tot nu.
La care Lance a replicat:
— înseamnă că trebuie să discutăm problema luând masa
ia restaurantul Oscar.
Fata i-a aruncat o privire în care se citea că îl crede sărit
de pe fix.
Dar Lance a studiat problema. într-o sâmbătă după-amiază,

el şi prietenul lui au intrat în sala de primire de la internatul
şcolii sanitare unde fata asta stătea de vorbă cu prietenul ei.
Lance s-a dus la fată şi i-a zis:
— Cookie, el e Dean, cel mai bun prieten al meu.
— Dean, ea e verişoara mea Cookie. Doar că nu suntem
chiar verişori. Eu sunt verişorul ei vitreg, nelegitim. Oricum,
în afara familiei nu prea spunem chestia asta.
După care a întrebat-o:
— Cum se simte unchiul Georgc, ce-i mai face piciorul rupt?
Fata ştia că avea un unchi George, undeva în nordul statu
lui Michigan, care, într-adevăr, îşi rupsese piciorul.
— Câte kilograme de căpşuni a pus la conservat mătuşa
Nellie astă-vară? a continuat Lance.
Iar fata ştia că avea o mătuşă Nellie care făcuse o pasiune
pentru conservele de căpşuni. După care Lance a întrebat-o:
— Cum se descurcă Vicky cu algebra la liceu?
Iar Cookie ştia cât de greu îi era lui Vicky la liceu.
Apoi, din întâmplare, Lance l-a observat pe prietenul fetei,
care rămăsese cu gura căscată şi cu ochii ieşiţi din orbite.
— O cunoşti pe Cookie? Eu sunt Lance. Sunt vărul lui
Cookie, dar nu vărul ei adevărat. Sunt vărul ei vitreg, nelegi
tim. Nu spunem chestia asta în afara familiei, i-a zis Lance.
După care s-a întors spre Dean şi i-a zis:
— Dean, de ce nu-1 scoţi la cină?
Iar Dean s-a dus la băiat şi l-a luat pe după umeri. In timpul
ăsta, Lance s-a întors spre Cookie.
— Trebuie să facem schimb de noutăţi despre familia
noastră, i-a zis el.
în toţi anii de când o cunoaştem pe Cookie, nu a ridicat
vocca niciodată; e calmă, blândă şi hotărâtă. Şi Cookie i-a spus:
— Am să-ţi spun o groază de lucruri.
Fără să observe că intraseră deja în restaurant.
M anipulare şi orien tare viitoare 229
Când s-au logodit, Cookie a vrut o poză de-a lui, şi Lance

i-a adus una. Poza i-o făcusem chiar eu, când era mic, şi era
în pielea goală.
— Cookie, cred că s-ar cuveni să-ţi cunosc părinţii, i-a zis el.
La care Cookie:
— O, o, o, o. Bănuiesc că aşa ar trebui.
într-o zi, pe la patru după-amiaza, un tânăr bine îmbrăcat
şi cu o servietă în mână a intrat în curtea din spate a familiei
Cook şi a spus:
— Domnule Cook, vreau să discut cu dumneavoastră despre
nişte asigurări.
Lance are talentul ăsta, de a trăncăni. Poate să discute
despre asigurarea împotriva fulgerului, asigurare împotriva
uraganelor, asigurare de viaţă, asigurare împotriva acciden
telor, asigurarea maşinii. La cinci fără un sfert, doamna Cook
a ieşit pe veranda din spate şi i-a strigat soţului:
— Cina.
Lance s-a întors către domnul Cook şi i-a zis, mai multă în
şoaptă:
— Ştiţi, de multă vreme n-am mai mâncat mâncare gătită
în casă. Sunt sigur că soţia n-o să se supere dacă mai pune o
farfurie. Nu sunt pretenţios la mâncare.
Cât a durat cina. Lance a discutat despre tot şi despre
toate. La fiecare fel de mâncare, a complimentat-o pe doamna
Cook, care se uita urât la domnul Cook. La sfârşitul cinei,
Lance le-a mulţumit, apoi le-a zis:
— Mai am o singură poliţă dc asigurare, şi sunt sigur că
pe asta o să vreţi s-o cumpăraţi. Este o poliţă de asigurare
împotriva unui ginere nedorit!
Lance şi Coolde şi-au amintit amândoi de acest incident

atunci când i-am întrebat despre el, în 1980. Lance şi-a adus
aminte că după ce el şi-a spus poanta de final, domnul Cook
s-a întors către Cookie şi i-a zis: „Ei, poftim! Şi tu nu ne-ai
spus nimic, ticăloasă mica! “
Aşa cum Lance a fo st convins că va reuşi să obţină o întâl

nire de la Cookie, şi Erickson era absolut convins că
pacienţii lui vor face ce le cere. Şi avea încredere în faptul că
terapia lui va avea succes. încrederea lui nu se baza p e o do
rinţă deşartă, ci pe ani de experienţă, pe observare atentă şi
pe o pregătire minuţioasă.
Anamnezele care urmează demonstrează câteva dintre
rezultatele acestei planificări, o planificare cel puţin la fe l de
serioasă ca aceea a uneia dintre farsele lui.
Noi, schilozii
După trei săptămâni de cursuri, studenţii mei ştiau că îmi
place să mă ţin de farse. Aşa că le-am zis:
— Luni dimineaţă, Jerry, te duci la etajul patru şi ţii des
chise uşile de la lift. Tommy, tu stai pe casa scării şi te uiţi în
jos, spre parter. Când mă vezi că urc treptele, anunţă-1 pe
Jerry să dea drumul uşilor de la lift, iar tu, Sam, o să fii la
parter şi atunci apeşi pe butonul liftului. între timp, împrăş
tiaţi zvonul că luni dimineaţă doctorul Erickson o să facă o
farsă studenţilor lui.
Au împrăştiat zvonul cum nu se poate mai bine. Când a
venit ziua de luni, erau cu toţii prezenţi, inclusiv un băiat cu
proteză. în anul întâi, studentul cu pricina fusese foarte socia
bil, deschis, prietenos cu toată lumea. în anul doi, toată lumea
îl plăcea, şi el plăcea pe toată lumea; socializa tot timpul.
Era un student bun, respectat, plăcut de toată lumea. în
anul doi, şi-a pierdut un picior într-un accident de maşină, de
care nu el se făcuse vinovat. După ce i-au montat un picior
artificial, a devenit retras, hipersensibil. Decanul m-a averti
zat că băiatul respectiv e retras şi hipersensibil, dar continuă
să fie un student bun, mi-a spus că nu mai era prietenos ca
înainte, că nu răspundea la salut, că nu saluta pe nimeni, doar
îşi ţinea nasul în cărţi şi îşi vedea de treaba lui.
l-am spus decanului să-mi lase câteva săptămâni până se

obişnuieşte clasa cu mine, după aia o să mă ocup de băiatul
ăsta. în lunca despre care vorbesc, când Jerry trebuia să ţină
deschise uşile liftului şi Tommy să stea în capul scărilor, la
şapte treizeci, i-am găsit pe toţi studenţii aşteptându-mă la
parter. Am sporovăit un pic despre vreme şi alte nimicuri,
despre ce se întâmpla în Detroit, apoi am zis:
— Ai păţit ceva la degetul mare, Sam? N-ai putere în el?
Apasă butonul liftului.
— L-am apăsat, mi-a răspuns Sam.
— Poate că nu ai destulă putere în degetul marc şi trebuie
să foloseşti amândouă degetele.
— Am încercat şi aşa, dar omul de serviciu are atâta grijă
să nu-i dărâmăm găleata şi mopurile, că probabil ţine des
chise uşile liftului.
Am mai vorbit puţin, apoi i-am zis lui Sam:
— Apasă din nou butonul liftului.
Sam s-a conformat. Niciun zgomot care să demonstreze că
liftul ar fi coborât. într-un târziu, la opt fară cinci, m-am
întors către studentul cu picior artificial şi i-am spus:
— Hai să urcăm noi, schilozii, şontâc-şontâc, şi să dăm
drumul liftului pentru cei valizi.
„Noi, schilozii" am început să urcăm pe scări, aşa cum
puteam. Tom i-a făcut semn lui Jerry; Sam a apăsat pe buton.
Studenţii valizi aşteptau liftul. Noi, schilozii, urcam pe scări,
şontâc-şontâc. O1oră mai târziu, studentul socializa din nou —
cu o identitate nouă. Aparţinea grupului profesoral: „Noi,
schilozii". Eu eram profesor; aveam un picior infirm; băiatul
s-a identificat cu mine; eu m-am identificat cu el. Astfel, cu
un nou statut, şi-a redobândit felul extrovertit de a fi. După o
oră, socializa ca altădată.
De muiie ori, doar schimbând un cadru de referinţă, se

poale obţine un rezultat. Planificarea elaborată, în care se
folosesc complici, este similară pregătirilor p e care le fa ce un
magician înainte de spectacol. Este similară pregătirilor pre

mergătoare unei farse.
O foaie de hârtie pe care nu scria nim ic

Terapia semnificativă se poate face adesea foarte, foarte
simplu, chiar dacă sarcina terapeutică parc să fie uriaşă. într-un
an, la facultatea de medicină a fost ales un decan nou. M-a
chemat la el în birou şi mi-a zis:
— Eu sunt noul decan şi am adus cu mine un protejat de-al
meu. Protejatul ăsta al meu e o adevărată nestemată, fiindcă e
cel mai strălucit student pe care l-am întâlnit vreodată. E
foarte talentat la patologie. înţelege patologia şi e interesat de
microscopie, dar nu suportă psihiatrii. Şi are gura mare. O să
te insulte în fel şi chip. Se va folosi de fiecare ocazie ca să te
şicaneze.
— Nu vă faceţi griji, domnule decan. Pot să-i fac faţă.
— Dacă-i aşa, o să fii primul care a reuşit să-i facă faţă,
mi-a zis decanul.
Aşa că în prima zi m-am prezentat în faţa studenţilor,
le-am spus cine sunt şi că nu eram ca alţi profesori de la medi
cină. Alţi profesori de la medicină credeau că cel mai impor
tant curs de la facultatea de medicină c cursul ţinut de ei. Or,
eu nu eram aşa.
Eu nu credeam o asemenea inepţie. întâmplător, eu ştiam
că al meu era cursul cel mai important. Studenţii nu au avut
nimic de comentat. Apoi le-am zis:
— Pentru aceia dintre voi care sunt interesaţi doar în mică
măsură de psihiatrie, am întocmit o listă cu circa patruzeci de
referinţe din afara programei şcolare, pe care să le citească.
Iar pentru cei pe care psihiatria îi interesează destul de mult,
am pregătit o listă cu circa cincizeci de referinţe pe care să le
citească. Pentru cei care sunt cu adevărat interesaţi, am o listă
de circa şaizeci de subiecte suplimentare.
După asta, le-am cerut tuturor să scrie o recenzie pentru o

anumită expunere despre psihiatrie şi să mi-o aducă lunea
următoare.
Luni, studentul care ura psihiatria era, şi ei, aşezat la
coadă. Fiecare student mi-a înmânat recenzia. Studentul res
pectiv mi-a întins o foaie de hârtie pe care nu scria nimic.
.(-am zis:
— Fără să-ţi citesc recenzia, văd că ai făcut două greşeli:
nu ai trecut data şi nu ai semnat-o. Mi-o aduci din nou lunea
viitoare. Şi, ţine minte, recenzia unei cărţi e precum citirea
lamelelor de microscopie patologică.
Am primit una dintre cele mai competente recenzii de
carte din toată viaţa mea.
Jar decanul m-a întrebat:
— Cum Dumnezeu ai reuşit să transformi un păgân într-un
creştin?
L-am luat complet prin surprindere.
Erickson ar fi. putut să considere foaia nescrisă o încer

care de a-l insulta, iar el a spus întotdeauna: „Nu acceptaţi
niciodată să fiţi insultaţi. “ Fapt este că, refuzând să consi
dere comportamentul studentului drept o insultă, Erickson l-a
luat prin surprindere. Indicăndu-i „două greşeli", el şi-a
menţinut poziţia ca autoritate. Iar ghidându-l p e student să
caute similitudini între recenzia unei cărţi şi citirea lamelelor
de microscopie patologică, el a aplicat câteva principii fu n
damentale de predare — stabilirea motivaţiei şi conectarea
cunoştinţelor noi la cele vechi. Prefăcăndu-se că foaia nescrisă
era de fa p t o recenzie de carte, Erickson ne demonstrează un
alt principiu, „alătură-te pacientului". Acelaşi principiu este
aplicat, la modul propriu, în povestirea care urmează.
Ruth
La spitalul Worccster, administratorul a făcut într-o zi
următoarea remarcă:
— Tare aş vrea sa existe cineva care să găsească o moda

litate de a o îmblânzi pe Ruth.
M-am interesat cine era Ruth, o fetiţă de doisprezece ani,
foarte drăguţă, cu un fel de a fi care te cucerea. Nu aveai cum
să n-o placi. Se purta tare frumos. Şi totuşi, când venea o
infirmieră nouă, toate celelalte o avertizau:
— Stai departe de Ruth. O să-ţi sfâşie rochia, o să-ţi rupă
mâna sau piciorul!
Infirmierele nou-venite nu credeau asta despre Ruth, care
era o scumpă, o dulceaţă de copil. Iar Ruth o implora pe infir
miera cea nouă:
— O, vă rog; îmi aduceţi şi mie un cornet de îngheţată şi
nişte bomboane de la magazin?
Infirmiera îi aducea şi, după ce lua bomboanele şi îi mul
ţumea cu glas mieros, cu o singură lovitură de karate, Ruth îi
rupea infirmierei braţul sau îi sfâşia rochia, îi dădea un şut în
tibie, ori sărea pe piciorul ci. Un comportament standard,
obişnuit pentru Ruth. Ruth se distra. în plus, îi plăcea să dea
jos tencuiala de pe pereţi, şi o făcea cu regularitate.
I-am spus administratorului că aveam o idee şi l-am între
bat dacă îmi dădea voie să mă ocup de cazul ei. Mi-a ascultat
ideile, apoi mi-a zis:
— Cred că o să meargă, şi ştiu exact infirmiera dispusă să
vă ajute.
într-o zi, am primit un telefon.
— Ruth a luat-o razna iar.
M-am dus în secţie. Ruth cojise tencuiala de pe pereţi. Eu
am sfâşiat aşternuturile. Am ajutat-o să distrugă patul. Am
ajutat-o să spargă ferestrele. înainte să mă duc în secţie, vor
bisem cu mecanicul de întreţinere de la spital; afară era frig.
Aşa că i-am sugerat:
— Ruth, hai să smulgem contorul de la căldură şi să îndoim
ţeava.
M-am aşezat pe podea şi am început amândoi să tragem de
el. Am scos contorul de pe ţeavă.
Mi-am rotit privirea prin cameră şi i-am zis:

— Aici nu mai avem nimic de făcut. Hai să mergem în
altă cameră.
— Sunteţi sigur că se cuvine să faceţi asta, doctore
Erickson? m-a chestionat Ruth.
— Sigur, e distractiv, nu?! Eu cred că este.
în drum spre altă cameră, pe coridor, am dat de o infirmieră.
Când ne-am apropiat de ea, am făcut un pas înainte şi i-am
sfâşiat uniforma şi juponul, lăsând-o numai în chiloţi şi sutien.
— Doctore Erickson, n-ar trebui să faceţi aşa ceva, m-a
apostrofat Ruth.
S-a dus fuga în cameră, a luat aştemuturile rupte şi a
înfăşurat-o cu ele pe infirmieră.
După acest incident, a fost fată cuminte. I-am arătat cum era
comportamentul ei în realitate. Desigur, infirmiera în cauză era
o infirmieră cu experienţă şi se distrase la fel de bine ca mine.
Celelalte infirmiere erau îngrozite. întregul personal era oripi
lat de comportamentul meu. Numai administratorul şi cu mine
am fost de acord că mă comportasem aşa cum trebuie.
Ruth mi-a plătit poliţa: a fugit din spital, a rămas gravidă,
a făcut copilul şi l-a dat spre adopţie. După care s-a întors de
bună voie în spital şi a fost o pacientă bună. Peste câţiva ani,
a cerut să fie externată, s-a angajat ca ospătăriţă, a cunoscut
un tânăr, s-a măritat cu el, a rămas însărcinată. Din câte ştiu,
a avut o căsnicie fericită, din moment ce făcuseră doi copii.
Ruth a fost o mamă bună şi un cetăţean responsabil.
De multe ori, un pacient poate fi scos dintr-un context
comportamental greşit cu ajutorul unui şoc. E valabil şi pen
tru nevrotici, şi pentru psihotici.
Salamalecuri
în primul meu an ca profesor la facultatea de medicină
Wayne State, s-au întâmplat două lucruri importante. în clasa
mea era o fată care, în liceu, întârziase la toate orele. Pro
fesorii o chcmau la cancelarie, şi de fiecare dată ea promitea

că data viitoare n-o să mai întârzie. Şi îşi cerea, iertare în
modul cel mai sincer. întârziase la toate orele din liceu, dar
fusese o elevă de zece pe linie. întotdeauna se scuza, făcea
promisiuni în care lumea credea.
A întârziat la toate orele din colcgiu, muştruluită de toţi
instructorii şi de toţi profesorii. De fiecare dată, îşi cerea fai
mos scuze, cu sinceritate, şi de fiecare dată promitea că pe
viitor o să se poarte mai bine — dar continua să întârzie. Şi
în colegiu avusese numai note de zece.
După care a intrat la facultatea de medicină, unde întârzia
la fiecare curs, la fiecare prelegere, la fiecare oră dc labora
tor. Colegii o înjurau fiindcă întârzia şi îi ţinea pe loc cu
lucrările de laborator. Iar ea, cu veselia-i obişnuită, se scuza
şi promitea că n-o să se mai întâmple.
Cineva de Ia facultatea de medicină, care mă cunoştea, a
spus, aflând că urma să predau acolo:
— Să vedeţi când dă de cursul lui Erickson! O să fie o
explozie colosală! O să se audă în toată lumea!
în prima zi, am ajuns la şapte treizeci, ora începea la opt,
şi toată clasa mă aştepta, inclusiv Anne, întârziata.
La ora opt eram cu toţii în sala de curs, în afară de Anne.
Pe fiecare parte a sălii era un interval. Era un interval în fun
dul sălii, şi un interval pe partea vestică. Studenţii nu erau
atenţi la prelegerea mea. Stăteau cu ochii la uşă. Eu îmi con
tinuam expunerea, nestingherit, iar când uşa s-a deschis, foarte
uşor şi fără ccl mai mic zgomot, şi-a făcut apariţia Anne, cu
douăzeci de minute întârziere. Toţi studenţii au smucit din cap
şi s-au uitat la mine. M-au văzut cum le fac semn să se ridice
în picioare, şi au înţeles cu toţii mesajul meu.
Am întâmpinat-o pe Anne cu salamalecuri, în timp ce ea
se îndepărta de uşă, traversa spaţiul din faţa sălii, ajungea în
spatele clasei, trecea în partea opusă şi se aşeza la locul ei,
undeva pe coridorul din mijloc. Şi în tot timpul ăsta toată
clasa se ploconise în faţa ei. La sfârşitul orei, au început să se
îmbulzească la ieşire. Anne şi cu mine am fost ultimii care am

piecat din sală. Eu vorbeam despre vremea din Detroit, sau
ceva de genul ăsta, şi, mergând pe coridor, un om de serviciu
s-a ploconit în faţa ei, fără să-i spună un cuvânt; mai mulţi
studenţi care treceau pe coridor i-au făcut şi ei plecăciuni, tot
pe tăcute; decanul a ieşit din birou şi i-a făcut o plecăciune.
Secretara decanului a ieşit şi s-a ploconit în faţa. ei; toată ziua,
oamenii i-au făcut plecăciuni bietei Anne.
A doua zi, a fost prima în clasă — şi a continuat să fie

prima până la sfârşit. Rezistase la reproşurile decanilor, la
reproşurile profesorilor, dar ă cedat când lumea a început să-i
fiică plecăciuni, pe tăcute.
D acă ceilalţi profesori încercaseră să schimbe comporta

mentul lui Anne, disciplinând-o, metoda adoptată de Erickson
a fo st aceea de a o felicita pentru puterea ei. Plecăciunile
erau un mod de a dovedi supunerea. Astfel, Erickson i-a ară
tat că îşi folosea puterea în sens invers. Când a fo st capabilă
să înţeleagă acest lucru, a putut sa hotărască să-şi fo lo
sească puterea în mod constructiv.
Alţi oameni încercaseră s ă o controleze prin mijloace ver
bale, dar ea dovedise că nu poate f i controlată verbal. Erickson
a folosit o abordare nonverbală, care a determinat-o să înţe
leagă că îşi folosea controlul într-o manieră în care îşi făcea
rău singură. Atunci a putut să-şi direcţioneze tendinţele de a
controla oamenii p e rute mai constructive. Ca în toate cazu
rile, puterea de schimbare i-a aparţinut ei. Erickson a insti
tuit o situaţie în care această schimbare s ă se poată produce.
Atitudinea lui Erickson ilustrează credinţa lui că putea să
fa c ă faţă, în mod incisiv, oricărei situaţii ivite. D acă situaţia
impunea conf runtarea, el ştia că putea să fa c ă acest lucru.
D acă impunea blândeţe, putea să fie blând. D acă situaţia
impunea sarcasm, ştia că poate s ă fie sarcastic. Mesajul sub
liminal p e care ni-l transmite Erickson este că el avea încre
dere în capacitatea lui de a se descurca în orice situaţie. Sun
tem liberi să ne identificăm şi noi cu acest sentiment şi să fim

mai asertivi.
Globus hystericus
Odată, a venit la mine la cabinet o asistentă medicală. O
cunoşteam oarecum. Era una dintre asistentele acele atotştiu
toare. Fusese dată afară de la toatfe spitalele unde lucrase,
fiindcă le spunea doctorilor ce să facă. Le spunea diagnos
ticul şi tratamentul.
A intrat la mine şi mi-a zis că suferea de globus hysteri
cus, un nod în gât, şi că o deranja foarte tare. I-am cerut să-mi
descrie ce simţea. Şi mi-a spus cum anume o durea. După ce
am ajuns la o concluzie proprie, i-am zis:
— Nu aveţi globus hystericus. Suferiţi dc un ulcer stoma
cal, la capătul duodenului.
— Nu fiţi ridicol! mi-a întors-o ea.
— Nu eu sunt, dumneavoastră sunteţi, i-am spus.
— O să vă dovedesc că nu am ulcer la stomac, a insistat
doamna.
S-a dus la trei radiologi diferiţi, şi toţi au confirmat diagnos
ticul meu. Aşa că a venit din nou la mine, furioasă, şi mi-a zis:
— Aţi avut dreptate. Am văzut radiografiile cu ochii mei,
şi toţi doctorii mi-au spus acelaşi lucru. Ce mă sfătuiţi să fac?
— Sunteţi armeancă. Vă plac mâncărurile condimentate.
Aveţi o sora care vă sună în fiecare zi, şi cu care vorbiţi pe sătu
rate. Aveţi o nepoată carc vă sună în fiecare zi, şi cu care vor
biţi pe săturate. Trântiţi-le receptorul, şi surorii, şi nepoatei.
Amândouă vă dau dureri de stomac. Şi mâncaţi tot ce vă place.
Peste o lună, a făcut alte radiografii la aceiaşi trei radiologi.
Nici urmă de ulcer. Iar eu nu am făcut decât să-i recomand:
— Mâncaţi tot ce vă place, trântiţi-le receptorul surorii şi
nepoatei.
Expresia preferată a doamnei era „Nu pot să înghit asta,
nu pot să înghit aia“. Aşa se ajunsese la diagnosticul de
globus hystericus. Felul în care mi-a descris durerea indica un

ulcer duodenal. Dar ea ştia ea m ă înşel. Trei radiologi diferiţi
au convins-o că aveam dreptate.
In mod oarecum ciudat, această asistentă m edicală,, atot

ş tiu to a r e c a r e era aşa de autoritară cu doctorii, nu putea
să-şi impună condiţiile în fa ţa propriei surori şi a propriei
nepoate. Erickson îi arată prin exemplul personal ce în
seamnă să ai o atitudine ferm ă. De fapt, în această povestire,
el pare să apeleze la aroganţă, întrucât îşi asumă el postura
de ,, atotştiutor “. Se pare că a simţit că trebuia să fa c ă asta
pentru a o convinge p e fem eie să preia controlul. Pe o altă
pacientă, Linda, la al cărei tratament am fo st de faţă, Erickson
o trimisese să urce p e muntele Squaw Peak. La început, Linda,
a opus rezistenţă, dar într-o zi, în mijlocul unei şedinţe de
lucru la care Erickson avea invitaţi vreo zece studenţi, a cio
cănit la uşă. I-a povestit că urcase p e Squaw Peak, aşa cum
îi recomandase el. Şi, tot la recomandarea lui, venise acum
să-i povestească. Erickson p u r şi simplu a concediat-o, fă r ă
nicio explicaţie.
După ce a plecat, grupul de studenţi a vrut să ştie de ce îi
ceruse Erickson să urce p e Squaw Peak. Voia să o p u n ă ,, în
legătură cu propriile ei sentimente “? Voia ca ea să ducă la
bun sfârşit o misiune? Spre surprinderea generală, Erickson
le-a. răspuns: „ Ca să-mi dea ascultare. “ Erickson a insistat
întotdeauna cât de important este ca terapeutul să dirijeze
tratamentul. D acă nu făcea în aşa f e l încât pacientul să-i dea
ascultare cel puţin într-o zonă specifică, simţea că nu mai
avea rost să continue tratamentul. In cazul asistentei, pentru
el era important să ştie că ea îi va urma sugestia şi chiar le
va trânti receptorul surorii şi nepoatei.
O văzu l
într-o vară, am desţelenit zece pogoane de teren. Tata îl
arase în toamnă şi îl reînsămânţase, apoi îi arase din nou în
primăvară şi semărtase ovăz. Ovăzului îi mersese bine şi ne

aşteptam la o recoltă. bogată. Spre sfârşitul verii, într-o joi
seara, ne-am dus să vedem ce mai face ovăzul, cât mai durează
până îl treierăm. Tata a cercetat tulpinile de ovăz şi ne-a zis:
— Băieţi, n-o să fie o recoltă neobişnuit de mare, de trei
zeci şi trei de duble la un pogon. O să scoatem cel puţin o sută
de duble la un pogon. Şi o să fie bun de recoltat lunea viitoare.
Şi am plecat fericiţi, gândindu-ne cum o să avem o mie de
duble de ovăz, şi ce însemna asta pentru noi, din punct de
vedere financiar. A început să bureze. A plouat joi noaptea,
vineri, toată ziua şi toată noaptea, sâmbătă, toată ziua şi toată
noaptea, duminică, toată ziua, iar luni, în zori, ploaia s-a
oprit. Când, în sfârşit, am reuşit să răzbim prin apă şi am
ajuns la teren, totul era culcat la pământ; nu mai rămăsese în
picioare nicio tulpină de ovăz.
Tata a zis:
— Nădăjduiesc că destul din ovăzul ăsta e suficient de
copt ca să încolţească. Aşa o să avem ceva verdeaţă pentru
vite, în toamnă — la anu’, mai vedem noi.
lată ce înseamnă cu adevărat să fii orientat către viitor, un
lucru foarte important atunci când te ocupi de agricultură.
Această temă — c ă şi mâine e o zi, că soarele va răsări şi

mâine, că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu e sfârşitul lumii, că
oricât de doborât te-ai simţi există întotdeauna baza pentru o
nouă evoluţie şi un nou început — este o temă care apare cu
regularitate în povestirile didactice ale lui Erickson. Este o
sursă de inspiraţie extraordinară şi, cu siguranţă, un antidot
eficient împotriva celor care au obiceiul să-şi plângă de milă.
Despre creştere
Fiul meu, Lance, a intrat la mine în cabinet şi m-a întrebat:
— O să fiu întotdeauna subţire ca vrejul şi lung cât o pră
jină?
Era foarte subţire, foarte înalt, foarte slab.

— Destinul tău ca adolescent este să fii subţire ca vrejul şi
înalt cât o prăjină, i-am zis. Dar poţi să aştepţi cu nerăbdare
ziua când o să intri în cabinet, o să-mi dai haina şi o să-mi
spui: „Dispari, tată!“
Şi, într-o bună zi, a intrat în cabinet, cu un zâmbet de satis
facţie, mi-a întins haina iui şi mi-a zis:
— Dispari, tată!
M-am îmbrăcat cu haina lui; avea mânecile prea lungi, îmi
acopereau palmele, iar umerii erau prea largi.
Erickson foloseşte un atribut care pare sa. fie negativ, şi îi

evidenţiază aspectul pozitiv. în orice lucru negativ, el poate
să găsească ceva pozitiv. Orice psihoterapeut bun face asta.
Doar că Erickson o fa ce mai bine. decât majoritatea. Erickson
reîncadrează faptul că e ca vrejul în faptul că e mai înalt
decât tatăl, ştiind c ă astfel va evoca un sentiment bun. Lance
poate să aştepte să ajungă mai înalt decât tatăl, să aştepte
ziua în care tatăl va dispărea în haina lui Lance.
Jeffrey Zeig mi-a evidenţiat fa p tu l că Erickson avea întot
deauna un scop. Spunea Zeig: ,, Într-o zi, m-am dus la el şi,
p e nepusă masă, l-am întrebat: «Care e scopul dumitale?»
Fără p ic de ezitare, Erickson mi-a răspuns: «Să văd copi-
laşul Roxannei [fiica luij .» Ştia exact ce voiam să spun. Nici
măcar n-a clipit din ochi. Ştiam că o să numească ceva din
viitor. “ Şi Zeig continuă: ,,Avea această orientare pozitivă
către viitor. Nu era o obsesie, era mai degrabă ca o lumină
care atrage Jluturele. Nu transformase asta într-o obsesie,
dar ea exista acolo, şi îl mâna înainte. “
C A P I T O L U L 13
Cum îi învăţăm pe alţii
ce înseam nă
valorile ş l autodisciplina
Nu suntem obligată
într-o duminică, citcam cu toţii ziarul; Kristi s-a dus la
mama ci, i-a smuls ziarul şi l-a aruncat pe podea. Mama i-a
spus:
— Kristi, nu e frumos, la ziarul de pe jos şi dă-1 înapoi lui
mami. Spune-i că-ţi pare râu.
— Nu suntem obligată, i-o întoarce Kristi.
Fiecare membru al familiei i-a dat lui Kristi acelaşi sfat, şi
a primit acelaşi răspuns. Aşa că i-am spus lui Betty s-o ia şi
s-o ducă în dormitor. Stăteam întins în pat, iar Betty a aşezat-o
pc Kristi în pat, lângă mine. Kristi mi-a aruncat o privire plină
de dispreţ. A început să se târască, vrând să se dea jos din pat,
dar am prins-o de gleznă.
— Dă dumul! mi-a zis.
— Nu suntem obligat.
Treaba asta a durat patru ceasuri. Ea dădea din picioare şi
se zbâtea. în scurt timp, şi-a eliberat glezna; am prins-o de
cealaltă. Era o luptă disperată — ca o luptă pe tăcute între doi
titani. După patru ceasuri, ştia că a pierdut şi mi-a zis:
— Iau ziarul de jos şi i-1 dau înapoi lui mami.
Atunci a venit lovitura de securc.
— Nu eram obligată, i-am zis.
C um îl înv ăţăm p e alţii ce înseam nă valorile 243
Şi-a stors creierii şi mi-a spus:

— Iau ziarul de jos. 1-1 dau Iui mami. îi spun lui mami
că-mi pare rău.
— Nu eram obligată, insist eu.
Şi-a încordat mintea şi mai tare.
— Iau ziarul de jos. Eu veau iau ziarul de jos. Eu vreau
spun mami pare rău.
— Foarte bine, i-am zis.
Zece ani de la întâmplarea asta, cele două fete mai mici ale
mele au ţipat la mama lor. Am chemat fetele şi le-am zis:
— Staţi pe covoraş. Nu cred că e frumos să ţipaţi la mama.
Staţi acolo şi gândiţi-vă bine, să vedem dacă îmi daţi dreptate.
—- Pot sa stau aici şi toată noaptea, zice Kristi.
— Eu nu cred că e frumos să ţipăm la mama, eu mă duc
şi-mi cer iertare, zice Roxie.
Eu mi-arn văzut de manuscrisul la care lucram. Peste o
oră, m-am întors să văd ce face Kristi. Chiar şi o oră e destul
de obositor. M-am întors la ioc şi am mai scris o oră. După
care m-am întors iar Ia ea şi i-am spus:
— Parcă şi limbile de la ceas se mişcă grozav de încet.
Peste o altă jum ătate de oră, m-am întors şi i-am zis:
— Cred că a fost o tâmpenie ce i-ai spui mamei. Cred că
e o tâmpenie să ţipi la mama ta.
— Şi eu cred la fel, mi-a răspuns Kristi, după care s-a
prăbuşit la mine în poală, suspinând.
Zece ani fără să disciplinezi un copil — de la vârsta de doi
ani până la doisprezece ani. Când avea cincisprezece ani, am
mai disciplinat-o o dată, asta-i tot. Doar de trei ori.
in articolul „ The Identification o f a. Secure Reality “ („Iden

tificarea unei realităţi sigure"), publicat în Family Process,
Erickson scria: ,,Realitatea, siguranţa şi definirea graniţelor
şi limitelor constituie consideraţii importante în dezvoltarea
înţelegerii la copii... Când eşti mic, slab şi inteligent şi tră
ieşti într-o lume nedefinită de fluctuaţii intelectuale şi emo
ţionale, cauţi să înveţi ceea ce este cu adevărat puternic,

sigur şi care te fereşte, de primejdii. “
Erickson ar f i putut să renunţe în clipa, in care Kristi „s~a
predat", dar a insistat până. când ea a fost. capabilă să spună
„Eu vreau. " Ea a schimbat atunci pe „Nu suntem obligată"
cu ,, vreau ". Şi-a interiorizat activitatea dezirabilă socialmente.
In această povestire, Erickson descrje, mai succint ca nimeni
altcineva, dezvoltarea conştienţei sau a supraeului.
El evidenţiază totodată cât este de important ca, la o
vârstă fragedă, să se fa c ă „definirea graniţelor şi a limi
telor". Prin această disciplinare „puternică, sigură", la o
vârstă fragedă, a fo st nevoie s-o mai disciplineze p e Kristi
doar de două ori în cincisprezece ani. Lecţia din pruncie fu
sese bine învăţată.
Gunoiul
Copiii au o memorie slabă, dar eu am o memorie exce
lentă când vine vorba de ei.
Robert ne-a anunţat într-o zi:
— Am destui ani, sunt destul de mare şi destul de puternic
ca să duc gunoiul în fiecare seară.
Mi-am exprimat neîncrederea. S-a apărat cu tărie, susţi
nând că e în stare.
— Bine, de luni poţi să începi, i-am zis.
A dus gunoiul luni şi marţi, dar miercuri a uitat. Joi, i-am
adus eu aminte, şi a dus gunoiul, dar a uitat de el vineri şi
sâmbătă. Aşa că în sâmbăta aceea i-am dat o mulţime de
jocuri active, care i-au plăcut la nebunie, dar care l-au şi obo
sit. în plus, ca un favor special, l-am lăsat să stea treaz cât a
vrut el. La unu noaptea, mi-a zis:
— Cred că vreau să mă duc la culcare.
L-am lăsat să se culce. Prin nu ştiu ce coincidenţă, eu
m-am trezit la trei. L-am trezit pe Robert şi m-am scuzat cu
cerul şi cu pământul că uitasem să-i amintesc să ducă gunoiul
C um îi în v ăţăm p e alţii ce înseam nă valorile 245
în seara aceea. Voia să fie aşa de bun, să se îmbrace şi să ducă

gunoiul? De silă, de milă, s-a îmbrăcat. M-am scuzat încă o
dată fiindcă nu-i adusesem aminte, şi a dus gunoiul.
Apoi s-a dezbrăcat, şi-a pus pijamaua, şi s-a urcat în pat.
Eram sigur că doarme buştean. L-am trezit din nou. De data
asta, m-am scuzat şi mai tare. I-am zis că nu ştiam cum de nu
văzusem gunoiul care rămăsese în bucătărie. Să fie bun şi să
ducă şi gunoiul ăla. L-a dus ia tomberonul de pe alee. S-a
întors, adâncit în gânduri, şi a ajuns la veranda din spate. După
care s-a întors şi a fugit din nou pe aîee, unde a verificat capa
cul de la tomberon, ca să se asigure că îl pusese cum trebuie.
Când a intrat în casă, s-a oprit în bucătărie, a verificat-o
încă o dată, şi abia după aceea s-a dus în dormitor. Eu conti
nuam să mă scuz. S -a dus la culcare, şi de atunci n-a mai uitat
niciodată să ducă gunoiul.
De fapt, Robert a ţinut aşa de bine minte această lecţie,

încât atunci când i-am spus că o să scriu povestirea de faţă,
a oftat adânc, rememorând întâmplarea.
H eiăi-H o , cleptom ană la şase ani

Un cuplu a venit la mine, disperat, şi m-a întrebat:
— Ce putem face cu fetiţa noastră care are şase ani? Fură
de Ia noi. Fură de la prietenii noştri şi de la prietenii ei. Când
se duce la cumpărături cu mama ei, fură de la magazin. Am
trimis-o într-o tabără de fete unde a stat o zi, şi a venit acasă
cu lucruri de la celelalte fete, lucruri care chiar aveau pe ele
numele acelor fete. Minte că mama ei îi cumpără lucruri.
Insistă că sunt ale ei. Poate fi vindecată o cleptomană aşa de
mică? O hoaţă care fură din magazine la vârsta asta? O min
cinoasă care are doar şase ani?
Le-am spus că o să mă ocup de asta. I-am scris o scrisoare
fetiţei:
246 V O G E A M E A T E VA ÎN S O Ţ I
„Dragă Heidi-Ho, eu sunt zâna ta de la şase ani, care te

ajută să te faci mare. Toţi copiii au câte o zână care îi ajută să
se facă mari. Nimeni nu poate să vadă o zână care îi ajută să
se facă mari. Tu nu m-ai văzut niciodată. Poate că ai vrea să
ştii cum arăt. Am ochi în vârful capului, pe frunte şi sub băr
bie. Ca să pot vedea tot ce face copilul meu, pentru care eu
sunt zâna care îl ajută să se facă mare.
Ei, eu te-am urmărit şi am văzut cum, încetul cu încetul, ai
învăţat tot felul de lucruri. M-am bucurat să văd că înveţi o
mulţime de lucruri. Unele lucruri sunt mai greu de învăţat
decât altele. Eu am şi urechi. Nu am urechi pe cap, fiindcă aşa
nu aş mai vedea totul. Am urechi pe obraji, şi ele au pivoţi,
aşa că pot să le rotesc în ce direcţie vreau, ca să aud totul, în
toate direcţiile. Şi am mai multe urechi pe gât, într-o parte,
plus urechile de pe picioarele din spate şi de pe coadă. Iar ure
chea din vârful cozii este foarte mare — e tot cu pivot. (In-
treabă-1 pe tati ce e un pivot.) Aşa că pot să rotesc urechea
asta în orice direcţic vreau, ca să aud tot ce spui tu, toate zgo
motele pe care le produci atunci când faci un lucru sau altul.
Am un picior drept şi trei picioare stângi din faţă. Două
picioare stângi din faţă îmi folosesc la mers — cele dinspre
exterior. Piciorul din interior are treizeci şi două ue degete.
Dc aia scriu aşa urât, fiindcă nu-mi amintesc între care degete
trebuie să ţin creionul. Sigur că merg de două ori mai repede
pe partea stângă decât pe partea dreaptă. Aşa că pot să merg
în linie dreaptă. Am şapte picioare din spate — trei picioare
stângi din spate şi trei picioare drepte din spate, aşa că pot să
fac ca partea dreaptă să meargă la fel de repede ca partea
stângă. Şi îmi place să merg desculţă, şi tu ştii ce cald e vara
în Phoenix. De aceea am pantofi în două dintre cele şapte
picioare din spate. Pe celelalte le ţin desculţe."
Am primit o invitaţie la petrecere când a împlinit şapte
ani, dar nu aveam cum să mă duc, fiindcă eu eram zâna ei de
la şase ani, care o ajuta să se facă mare. Nu m-am specializat
în copii de şapte ani, eu eram o zână de la şase ani care o ajuta
C um îi în văţăm p e alţii ce înseam nă valorile 247
sa se facă mare, care vedea tot ce face şi o auzea întotdeauna.

Povestea asta a adus-o pe drumul cel bun.
Oferind un input din care un copil poate să dezvolte o

conştiinţă sănătoasă, se cuvine să remarcăm că Erickson
evită interdicţiile, „trebuie s ă “, şi regulile. El evidenţiază, ca
întotdeauna, valoarea învăţării. Ca şi în povestirea prece
dentă, cel care disciplinează nu este furios, mai mult, el îşi
prezintă învăţătura într-o manieră amuzantă. în toate poves
tirile în care vorbeşte despre disciplinare, Erickson este ferm,
dar nu pedepseşte, chiar dacă p o t să existe cititori care con
sideră că modul lui de abordare este unul punitiv sau un
război al voinţelor. In realitate, scopul lui este să-l ajute pe
copil să-şi dezvolte o voinţă şi o autonomie proprie.
In cazul de faţă, al unui copil deja etichetat drept clep
toman, Erickson nu se ocupă de „ dinamica “ cleptomaniei. El
decide, în schimb, că acest copil are nevoie de un supraeu pe
care să-l interiorizeze şi, prin intermediul unei scrisori con
cepute astfel încât să atragă un copil, el îi oferă un protector,
un gardian lăuntric.
Scrisori de la Iepuraşul âe P aşte

O mamă a venit ia mine cu fetiţa ei de şapte ani şi mi-a zis:
— Fraţii ei mai mari au convins-o să nu mai creadă în Moş
Crăciun — dar ea continuă să creadă cu tărie în Iepuraşul de
Paşte. Iar eu aş vrea să mai creadă în Iepuraş încă un an,
fiindcă la opl: ani n-o să mai creadă, dar acum vrea să creadă
în el.
I-am scris fetiţei o scrisoare ca din partea Iepuraşului,
i-am povestit acolo cât îmi e de greu, cum fac bube la picioare
de atâta ţopăit, încercând să găsesc oul de Paşte care a fost
fiert cel mai tare din toată lumea. M-am gândit că fetiţa
merita asta. l-am scris: „Numai că nu am calculat bine dis
tanţa când am sărit peste un cactus, şi mi-au intrat nişte ţepi,
şi m-a durut. Era cât pe ce sa mă muşte un şarpe cu clopoţei.

Am călărit pe spatele unui măgăruş sălbatic. Era un măgăruş
de treabă, dar grozav de prost. M-a dus în direcţia greşită, aşa
că a trebuit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna. Altă dată,
prostia mea m-a făcut să încalec un icpuroi, care a început să
fuga cu mine ca nebunul, m-a dus în direcţia greşită, şi am
fost nevoit să fac cale-ntoarsă, ţopăind întruna.“
Şi am continuat: „Am hotărât să nu mai apelez la ajutorul
nimănui. Cred că e foarte rău să faci autostopul."
Fetiţa a dus scrisoarea de la Iepuraş la şcoală, la ora intitu
lată „Descric obiectul", iar de Paşte a primit cel mai fiert ou
din lume — un ou de onix!
Sunt oameni care mă sună şi acum şi mă roagă să o fac pe
Moş Crăciun la telefon pentru copiii lor, aşa cum am făcut
atunci când părinţii lor îmi erau pacienţi.
Vreme de şase săptămâni, în fiecare dimineaţă, trei fetiţe
au sărit din pat şi au alergat la deschizătura pentru scrisori
decupată în uşă, ca să-şi ridice scrisorile de la Iepuraş. Le-am
trimis zilnic relatări ale călătoriilor mele. De fiecare dată, pli
curile şi hârtia erau diferite. Şi au primit cele mai fierte ouă
din lume. Şi multe dintre scrisorile mele de la Iepuraş au fost
duse la ora intitulată „Descrie obiectul".
Erickson demonstrează principiul conform căruia tera

peutul poate să furnizeze lucrul de care pacientul are nevoie
sau care îi lipseşte. în „Heidi-Ho ", copilul avea nevoie de un
supraeu pe care să-l interiorizeze. în „Scrisori de la Iepura
şul de Paşte", copilul avea nevoie de dovezi că Iepuraşul
există. D acă iepurii pot să scrie scrisori, ei trebuie s ă existe!
La drept vorbind, această povestire nu îşi propune să insufle
valori, totuşi acest gen de povestire, dacă o auzi la o vârstă
fragedă, poate să te predispună ca, mai târziu, în viaţă, să pui
preţ p e fantezie şi imaginaţie.
C um îi învăţăm p e alţii ce în seam nă valorile 249
R o b e rt— face lucrurile bine

Când avea şapte ani, fiul meu, Robert, a încercat să folo
sească strada în acelaşi timp cu un camion, şi Robert a ieşit
învins. Poliţia a venit şi m-a luat ca să identific băiatul în al
cărui buzunar se găsise o hârtie pe care scria „Bobby“. M-am
uitat la Robert, carc fusese dus la spitalul Bunul Samaritean
şi le-am zis:
— Da, e fiul meu.
L-am întrebat pe medicul de la Urgenţe:
— Care-s pagubele?
Mi-a spus:
— Are ambele şolduri fracturate: Bazinui c fracturat. Cra
niul e fracturat, şi are comoţie. Acum facem investigaţii ca să
vedem dacă există leziuni interne.
Am aşteptat până mi-au spus că nu avea leziuni interne.
Apoi am întrebat:
— Care e pronosticul?
Doctorul mi-a zis:
— Ei, bine, dacă supravieţuieşte patruzeci şi opt de ore,
s-ar putea să aibă şanse să trăiască.
M-am dus acasă, i-am adunat pe toţi din familie şi le-am
spus:
— îl cunoaştem cu toţii pe Robert. Ştim că dacă Robert
are ceva de făcut, chiar face. Şi face lucrurile foarte bine.
Deci, în momentul de faţă, Robert se află la spitalul Bunul
Samaritean. A dat un camion peste el, i-a fracturat ambele
picioare, bazinul, craniul, şi i-a zguduit creierul, prin urmare
are acum ceea ce se numeşte o comoţie. Nu recunoaşte pe
nimeni. Şi nu poate să gândească aşa cum trebuie. Iar noi tre
buie să aşteptăm patruzeci şi opt de ore ca să aflăm dacă
Robert va trăi. Repet, îl cunoaştem cu toţii pe Robert. Când
face un lucru, îl face bine. Poţi să fii întotdeauna mândru de
ceea ce face Robert.
Dacă vreţi să vărsaţi câteva lacrimi, nu e nimic râu în asta.

Dar cred că aţi dovedi lipsă de respect faţă de Robert dacă aţi
plânge mult. Dacă îl respectaţi pe Robert, cred că se cuvine să
vă vedeţi fiecare de îndatoririle zilnice. Cred că se cuvine să
mâncaţi bine. Cred că se cuvine să vă faceţi temele^ Şi vreau
să vă culcaţi la ora obişnuită. Vă culcaţi la timp şi vă odihniţi
bine la noapte. îi datoraţi lui Robert atâta respect.
Vreo doi dintre copii au plâns un pic, apoi au mâncat bine,
au făcut ce aveau de făcut, după care au spălat vasele, şi-au
făcut temele. S-au culcat la ora stabilită.
Peste patruzeci şi opt de ore am aflat că Robert va trăi.
Le-am spus tuturor că nu trebuie să-l deranjăm pe Robert
la spital, pentru că misiunea lui nu era deloc uşoară — trebuia
să se facă bine. Dacă noi ne duceam să-l vedem, el consuma
multă energie, energie de care avea nevoie ca să se facă bine.
Eu nu am ştiut, dar soţia mea se ducea în fiecare zi la spital,
pe furiş, intra în salon şi se aşeza în linişte lângă pat. Câteo
dată, Robert îşi schimba poziţia, se întorcea cu spatele la ea.
Alteori îi spunea:
— Du-te acasă.
Uneori o mai întreba câte ceva, apoi îi zicea, să se ducă
acasă. Iar ea făcea întocmai cum îi spunea el.
l-am trimis lui Robert o mulţime de cadouri. De fiecare
dată, i le dădeam asistentei să i le ducă. Noi nu i-am înmânat
niciodată nimic.
Mă duceam la spital, intram în sala asistentelor şi mă
uitam pe geam, ca să văd cum se simte Robert. Robert nu ştia
că sunt acolo.
Accidentul se întâmplase pe 5 decembrie, iar Robert a
venit de la spital spre sfârşitul lui martie, într-un aparat gip-
sat. Brancardierul care l-a adus până în casă era cât pe ce să-l
răstoarne. Robert era foarte emoţionat. Când a intrat în living,
Robert ne-a spus:
— Sunt tare bucuros că am aşa nişte părinţi. N-aţi venit
nici măcar o dată la spital. La ceilalţi copii, săracii de ei,
C um îi înv ăţăm pe alţii ce înseam nă valorile 251
părinţii veneau în fiecare după-amiază şi îi făceau să plângă.

Şi mai veneau o dată seara, şi iar îi făceau să plângă. Dumi
nica era ceva îngrozitor. îi uram pe părinţii ăia care nu-i lăsau
pe copiii lor să se facă bine.
Cât am fost intern la spital, înregistram temperatura, rit
mul respiraţiei, pulsul, cu o oră înainte ca pacienţii să pri
mească vizite de la cei de acasă. La o oră după ce vizitatorii
plecau, le monitorizam pulsul, respiraţia şi tensiunea arteri
ală. De fiecare dată când un pacient avea vizitatori, îi creştea
temperatura. Ritmul respiraţiei depăşea valoarea normală, iar
nivelul tensiunii arteriale se ridica. Atunci am luat hotărârea
ca, dacă nevasta sau copiii mei ajung vreodată în spital, să
nu-i vizitez decât după ce mă asigur că asta nu le afectează
tensiunea arterială, pulsul, respiraţia şi temperatura. Pacienţii
internaţi în spital trebuie să-şi folosească forţele pentru a se
vindeca, nu ca să-şi facă rudele, carc sunt bine, sănătoase, să
se simtă împăcate.
Această povestire a fost istorisită pentru a răspunde la

următoarea întrebare: „ Credeţi că este necesar să simţim
durerea cauzată de amărăciuni şi de pierderea unei persoane
dragi? N-ar trebui să facem ceva ca s-o depăşim ? “ Cei mai
mulţi dintre cititori vor simţi că Erickson a avut un compor
tament ciudat şi neobişnuit de rece pentru un părinte. El însă
credea în modul cel mai sincer că, dacă o persoană este grav
bolnavă' ea trebuie lăsată singură, ca să-şi f a c ă „ treaba “ de
a se vindeca, şi că cei care o vizitează îi slăbesc forţele.
Evident, o oarecare exagerare există, întrucât menţionează
că doamna Erickson a stat zilnic lângă patul copilului („Eu
nu am ştiut. “). în plus, nici el însuşi nu a putut să stea deo
parte, şi se ducea adesea în sala asistentelor („ ca să văd cum
se simte Robert"). Cât despre copiii din fam ilia Erickson,
probabil că au învăţat de la o vârstă fra g ed ă că părinţii se
aşteaptă ca ei să nu acorde prea mare importanţă bolii şi
pierderii cuiva drag. Erau mândri că sunt independenţi, că se

descurcă singuri.
După ce a ascultat această povestire, un student l-a. între
bat pe Erickson, destul de supărat, de ce nu-şi vizitase fiu l şi
de ce nu aplicase câteva dintre tehnicile lui hipnotice, „ca.
să-l ajute să se fa c ă bine mai repede Iată ce i-a răspuns
Erickson: „Copiii nu aveau cum săt trăiască atâta vreme în
preajma mea fă ră să f i învăţat câte ceva. I-am învăţat pe
copii că durerea nu este importantă, important este confortul
psihic. De pildă, când Roxanna şi-a zdrelit genunchiul, urla
de parcă voia să ştie tot oraşul ce a păţit ea. Mama a ieşit din
casă şi s-a uitat la genunchiul ei; şi eu am făcut la fel. Mama
i-a zis: «Mami o să pupe aici, şi aici, şi încă o dată aici, dea
supra, şi toată durerea o să dispară.» E un miracol cât de
bine poate să anestezieze un pupic de-al mamei. “
In mod indirect, Erickson ne spune că, pentru nişte simple
zgârieturi, putem să recurgem la mângâierile „materne". In
situaţii grave, care pun viaţa în pericol, este mai bine să
lăsăm pacientul singur, cât mai mult posibil. Prin răspunsul
său, Erickson corectează totodată o concepţie foarte greşită
referitoare la autohipnoză. El spune că nu este necesar să
parcurgi procesul tipic de inducţie pentru a obţine ejecte de
autohipnoză. Este suficient să fii conştient c ă ,,durerea nu
este importantă, important este confortul p sih ic ", pentru a
produce aceleaşi efecte ca şi prin inducerea hipnozei, atunci
când pacientului i se spun aceste lucruri de către un ,, hipno
tizator". Cu alte cuvinte, dacă cineva a acceptat, o valoare
sau un crez, efectul asupra reacţiilor lui va f i unul permanent,
ca şi cum ar f i f o s t ,, hipnotizat" să le accepte.
Erickson nu ne împărtăşeşte doar ideile lui referitoare la
vizitarea bolnavilor. Ceea ce ne spune de fa p t este că părin
tele sau cel care ajută trebuie să stea pe aproape şi să fie
disponibil atunci când e solicitat; ajutorul se oferă doar în
măsura în care receptorul doreşte să fie ajutai. Când Robert
îi spunea lui Betty Erickson să se „ducă acasă", ea se ducea.
C um îi învăţăm p e alţii ce înseam n ă vaioriie 253
Dacă analizăm povestirea la nivel intrapsihic, vedem că,

şi aici, cel care decide ce este mai bine pentru el este
,, copilul". Intervenţia adulţilor nu fa c e decât să întârzie pro
cesul de vindecare sau p e cel de creştere. Această întârziere
se manifestă în moduri cât se poate de concrete. Povestirile
lui Erickson se concentrează adesea asupra tensiunii arteri
ale, a pulsului şi a respiraţiei. A ceastă strategie fa ce parte
din inducţiile lui hipnotice indirecte. In povestirea de faţă, el
evidenţiază faptul că reacţiile fiziologice normale — funcţio
narea normală — sunt afectate atunci când părinţii le trans
mit copiilor îngrijorarea lor. Sau când „părintele " din noi —
„sunetele lăuntrice " — funcţionează la un nivel al neliniş
tilor. Când se întâmplă asta, „copiii plâng". Intrapsihic,
resimţim tristeţe sau ură de sine, în terminologia lui Horney,
dacă toţi acei „trebuie “ au un caracter excesiv de strict. în
comentariul din finalul povestirii, Erickson ţine să accen
tueze faptul că „ mama " poate obţine rezultate miraculoase
cu un pupic. Cu alte cuvinte, capacitatea de a f i o m am ă bună
pentru noi înşine, de a ne iubi p e noi înşine, poate avea un
efect „anesteziant", adică poate să aline durerea şi îndoiala
din noi. O idee similară a fo s t exprimată de Antonia Wenkart,
în articolele despre „Acceptare", şi de Theodore Rubin în
Compassion arid Self-Hate.
Este valabil, desigur, şi pentru psihoterapeuţi, care nu trebuie
să intervină dacă pacienţii se descurcă bine p e cont propriu.
Orele de sâm băta fă cu te dum inica

Un student la medicină uita să se ducă la cursurile de sâm
bătă. în fiecare sâmbătă se trezea, ieşea din casă şi juca golf,
uitând de fiecare dată că şi în ziua aceea se ţineau cursuri.
Asta până când a dat de cursul meu.
î-am explicat că săptămâna avea şapte zile, că sâmbăta era
zi de şcoală, şi i-am spus că o să-i dau o lecţie, nu sâmbăta, ci
duminica, într-o zi când studenţii nu aveau ore, şi că după aia
o să-şi aducă aminte că sâmbăta era zi de cursuri.
Aşadar, i-am zis:

__Mâine dimineaţă, duminică, la ora 8:00, vino treizeci şi
doi de kilometri până la spitalul Wayne County, intră la mine
în cabinet şi aşteaptă-mă. Dacă întârzii câteva minute, să nu
crezi că am uitat de tine; pentru că n-o să uit. Tu stai acolo la
lecţie, şi după ce se termină lecţia, la ora patru, poţi să pleci
acasă.
Ei bine, am uitat că i-am spus asta. Şi a stat în cabinetul
meu toată ziua, pâna la ora patru.
Duminica următoare a venit din nou la cabinet, la ora 8:00,
rugându-se ca eu să nu uit şi de data asta. Dar eu am uitat.
în a treia duminică, i-am dat o serie de pacienţi interesanţi,
să le facă anamneză. Aşa de mult l-au interesat, că n-a mai
vrut să plece acasă la ora patru. A rămas până la cinci. Din
ziua aceea, nu a mai uitat niciodată că trebuia să se ducă la
facultate sâmbăta.
Aici este aplicat acelaşi principiu ca şi în povestirea „Nu

suntem obligată“ — rolurile sunt inversate. Aşa cum studen
tul uită să meargă la cursurile de sâmbătă, şi Erickson
„ uită" să vină la întâlnirile programate duminica. De ce stu
dentul, ascultător, parcurgea treizeci şi doi de kilometri ca să
ajungă la spital duminica la 8:00 dimineaţa, chiar şi după ce
Erickson nu şi-a făcut apariţia? Nu putem decât s ă presu
punem. Poate că îi plăcea că profesorul îl alesese p e el, şi se
ocupa de el în mod special. Poate îl atrăgea aspectul de „ cal
va r“ al „prescripţiei “ lui Erickson. Alţi pacienţi şi studenţi
aveau cu siguranţă tendinţa de a îndeplini sarcinile chinui
toare p e care le primeau de la Erickson. în orice caz, în cele
din urmă, Erickson l-a recompensat p e student aducându-i
mai mulţi pacienţi interesanţi cărora să le fa c ă anamneza,
deci experienţa a devenit una pozitivă. Prin urmare, studen
tul a fo st capabil, poate chiar dornic să se ducă la cursurile
de sâmbătă, anticipând noi contacte pozitive cu Erickson.
Remarcaţi că această disciplinare nu s-a făcut într-o
manieră punitivă sau răzbunătoare. La un oarecare nivel, stu-
C um îi învăţăm p e alţii ce înseam nă valorile 255
clentul ştia, aşa cum şi Kristi a ştiut, că Erickson nu era supă

rat, ci doar îl ajuta să înţeleagă ce înseamnă autodisciplina.
Jill, stilu l ei personal

Am primit o scrisoare de la nepoţica mea, care are un an
şi jumătate; i-a scris-o mama ei. Jill, care are un an şi jum ă
tate, s-a dus pentru prima oară la bazinul de înot. Şi a ţipat
când i s-a udat piciorul. A ţipat şi s-a agăţat de mama când i
s-a udat mâna. Şi a ţinut-o într-un plâns, şi n-a mai vrut să-i
dea drumul până când mama a lăsat-o pe Jill să dirijeze
întreaga acţiune.
Acum îşi face planuri să meargă din nou la bazin şi îşi
învaţă mama:
— Lasă-mă pe mine să mă descurc în felul meu.
Toţi nepoţii mei abordează viaţa în mod diferit, şi sunt
foarte hotărâţi. Când vor să facă ceva, fac, dar o fa c în stilul
lor personal. Iar mama lor poate să descrie totul, detaliat. Am
păstrat scrisorile de la ei, pentru ca până la urmă să fie adu
nate într-un volum pentru copii, când or să aibă ei şaisprezece
sau şaptesprezece ani şi or să se plângă că pe părinţii lor nu-i
duce mintea.
Sintagma importantă este „o fa c în stilul lor personal“

Erickson aplică acest principiu deopotrivă la copii şi la
pacienţi. Întotdeauna depinde de pacient să-şi aleagă soluţia
proprie. Astfel, se consolidează tendinţa copilului sau a
pacientului de a-şi respecta propriile valori şi de a învăţa
autodisciplina.
Palme la fund
intr-o zi, fiul meu, Lance, a venit de la şcoala primară şi
mi-a zis:
— Tati, toţi copiii de la şcoală primesc palme la fund, iar
pe mine nu m-aţi bătut niciodată. Vreau şi eu o palmă la fund.
— Nu am motive să te bat, i-am zis.

— îţi dau eu un motiv, s-a oferit Lance, după care s-a dus
afară şi a spart un geam.
A venit înapoi şi m-a întrebat:
— Acum poţi să mă baţi?
-—Nu, lucrul pe care se cuvine să-l facem acum este să
înlocuim ochiul de geam. Cu bătaia nu rezolvăm nimic.
Scârbit, a ieşit şi a spart încă un geam.
— Acum mă baţi? m-a întrebat.
— Nu, o să înlocuiesc geamul, i-am spus.
în total, a spart şapte geamuri. Când l-a spart pe al şapte
lea, eram pe balconul de la apartamentul nostru. Am aliniat pe
balustradă şapte dintre maşinuţele lui metalice. A venit şi m-a
anunţat:
— Am spart al şaptelea geam. Acum mă baţi?
— Nu, o să înlocuiesc geamurile, asta am să fac, i-am zis.
Şi am adăugat:
— Uite, am aşezat pe balustradă şapte maşinuţe de-ale
tale. Acum o arunc peste balustradă pe prima. Sper să se
oprească, să nu se rostogolească, să se izbească de trotuar şi
să se spargă. O, ce păcat! Poate că a doua se opreşte.
Aşa a pierdut şapte maşinuţe. Peste vreo trei săptămâni,
s-a întors de la şcoală foarte fericit. L-am luat de braţ, l-am
aşezat pe genunchii mei şi i-am dat o palma la fund.
— De ce ai făcut asta? s-a mirat el.
l-am zis:
— Se pare că mi-am amintit cum m-ai rugat să te bat la
fund. Atunci nu am dat curs rugăminţii tale.
— între timp, m-am deşteptat, mi-a zis el.
Sigur că nu l-am lovit prea tare. A fost o palmă simbolica.
Erickson ilustrează un principiu p e care l-a aplicat deo

potrivă atunci când disciplina copii şi trata pacienţi. Nu
oferă ceea ce i se cere. M ai curând, el oferă ceea ce se cere.
Şi oferă atunci când consideră el că e momentul potrivit. Am
Cum îi învăţăm p e alţii ce înseam nă valorile 257
văzut acest lucru atunci când l-a în văţat p e Robert să-şi înde
plinească promisiunea de a f i responsabil cu dusul gunoiului. în
cazul acela, el i-a „amintit “ lui Robert în toiul nopţii, ştiind că
băiatul va ţine minte felul în care i se amintise. Ceva asemănă
tor vom vedea şi în povestirea care urmează, când pune o per
soană să fa c ă ceva într-un moment nepotrivit pentru ea.
Când trân teşti uşile

r r
Nepotul meu, Douglas, a intrat în cabinet în timp ce eu

ţineam un seminar de instruire. S-a falit un pic cu noii lui
pantofi de tenis, după care a plecat. Peste vreo patruzeci de
minute, a venit iar, şi m-a găsit în toiul unei demonstraţii
despre adâncirea transei.
— Fugi de-aici, Douglas, i -am zis.
— Nu te-am auzit, mi-a întors-o el, obraznic.
— Fugi de-aici, du-te-n casă, am repetat eu.
Douglas a ieşit, trântind uşa. Era clar că nu i-a convenit
deloc. Nu trebuia, să trântească uşa. Dacă ar fi copilul meu,
l-aş ruga cu blândeţe, fără un motiv anume:
— Te rog, trânteşte uşa.
Aş face asta în timp ce ar fi preocupat să se uite în'cr-o
carte cu poze. El s-ar mira, dar rni-ar da ascultare. I-aş spune
„mulţumesc", şi l-aş ruga să mai trântească o dată uşa. Şi el
ar trânti-o din nou, fără să priceapă nimic. După care l-aş ruga
iar să o trântească.
— Dar vreau să citesc în carte, ar zice el.
— Bine, dar mai trânteşte-o o dată, aş insista eu.
Ar trânti-o, dar n-ar trece mult şi m-ar întreba de ce îl
rugasem să trântească uşa. I-aş aminti atunci cum trântise uşa
prima dată şi i-aş zice:
— După cum ai trântit uşa atunci, m -am gândit că îţi place
sa trânteşti uşile.
— De fapt, nu-mi place să trântesc uşile, mi-ar răspunde el.
învăţăm foarte repede în situaţii care ni se impun atunci

când nu avem chef de ele.
Ca şi în „Palme la fund", Erickson găseşte leacul potrivit,

în această situaţie, cerăndu-i lui Douglas să trântească uşa
când el nu avea „ chef", băiatul va descoperi că, de fapt, nu-i
„plăcea “ să trântească uşile. Va înţelege că fa p tu l că trântise
uşa fusese unul inconştient sau doar o reacţie, nu un lucru pe
care el „a vrut" să-l facă. Pe viitor, probabil că îşi va con
trola mai bine acţiunile şi va fa ce numai ceea ce „vrea" cu
adevărat să facă. Oricum, va f i mai conştient de ceea ce face.
L-am văzut pe Erickson aplicând acest principiu în multe
situaţii diferite — cu copii, cu pacienţi nevrotici, chiar şi cu
bolnavi de psihoză. Fie „ oglindea “ comportamentul nedorit al
pacientului, fie punea pacientul să-l repete, la recomandarea
lui, ca la „prescrierea simptomului". Nu a recurs niciodată la
sarcasm, nervozitate sau ostilitate. Atitudinea, lui ar putea fi
descrisă cel mai bine drept una „ întrebătoare": „M ă întreb, ce
se va întâmpla dacă îl rog pe Douglas să trântească uşa? "
Erickson a păstrat până în ultima clipă această atitudine
„de copil", întrebătoare, atitudinea savantului adevărat.
Cuprins
Cuvânt înainte de Lynn H o jfm a n ............................................ 7

Nota e d ito ru lu i..........................................................................11
CAPITOLUL 1
Transformarea inconştientului
Transformarea intrapsihică ...............................................23
Interpretarea strategiilor terapeutice ale lui Erickson . . 27
Transpunerea povestirilor didactice în terapie ..............29
Plăcere perversă................................................................... 31
CAPITOLUL 2
Povestiri motivaţionale
Cum învăţăm să stăm în picioare ....................................42
Băiatul moare până în zori ...............................................48
D ilataţia................................................................................49
D isputa...................................................................................51
CAPITOLUL 3
Să avem încredere în inconştient
învăţasem multe ................................................................. 53
Ninsoare s la b ă ..................................................................... 54
N arvaiu!................................................................................ 54
O să vorbească..................................................................... 55
Scărpinatul p o rc ilo r............................................................ 55
Şapte asteriscuri . .•................................................. 57

C uriozitate............. ..................... • ■• ............ .. •• ......... 60
Profesorul Rodriguez .......................................................... 62
Răţoiul Huey, răţoiul Dewey şi răţoiul L o u ie ................65
O plimbare pe s tr a d ă ............... ........................... ! . . . . 66
Dicteul a u to m a t........... .......................................................68
Stări de transă în Bali ..................... ......... .........................71
CAPITOLUL 4
Sugestia indirectă
Subiectul hipnotic înţelege ad litteranr...........................72
Portocale ..............................................................................74
Să învingem rezistenţa prin în v ă lu ire .............................76
C actu şi..................................................................................78
C om petiţie........................................................................... 79
Vise umede .........................................................................80
Simularea unei transe ....................................................... 82
O a u z i? .................................................................................. 83
Boli de piele .......................................................................84
,,Auto“-h ip n o z a .................................................................. 86
Să forăm în in c o n ştie n t..................................................... 87
Kathleen: tratarea unei fobii ............................................ 89
CAPITOLUL 5
Să ne depăşim limitele obişnuite
Pietrele şi mecanica cuantică............................................ 98
Trecerea dintr-o cameră în a l t a ........................................99
Eu câştig dc fiecare dală campionate o lim p ice.........100
Donald Lawrencc şi medalia de aur ..........................100
Antrenarea echipei de tir americane
pentru a-i învinge pe r u ş i..........................................105
O pată de c u lo a re ............................................................107
Să mergi pe o gheaţă sticloasă ..............................109
indienii T arahum ara....................................................... 111
Paturi u sc a te .................................................................... 112
C u p rin s 261
C ravata-şnur.......................... ............................................ 116

P ă c a tu l................................................................................ 118
Slăbeşti — te îngraşi— slă b e ş ti................................. 123
O metodă fantastică de a ţine r e g i m ...........................125
Vizitarea obiectivelor turistice......................................126
Alcoolicul tău trebuie să fie s i n c e r .............................128
Un divorţ în termeni amiabili ......................................129
începi să rostogoleşti mingea ......................................133
C laustrofobia.................................................................. 134
Până la s te le .....................................................................135
Sânge pe claviatură ....................................................... 137
CAPITOLUL 6
Recadrarea
Spune-le că sunt mari ................................................... 144
La m o d ă ........................................................................... 145
Fata cel mai uşor de se d u s............................................ 146
Mergeţi pe jos doi kilometri ........................................149
Boabe şuierătoare ..........................................................151
Faţă de scorţişoară..........................................................153
Psoriazis........................................................................... 155
Nici măcar o erecţie....................................................... 158
Pleosc, pleosc, pleosc ................................................... 159
CAPITOLUL 7
Să învăţăm din experienţă
Cum e să ai şase ani ..................................................... 163
în vis ................................................................................163
în o tu l ................................................................................164
Gustă un p i c .....................................................................166
CAPITOLUL 8
Să ne luăm viaţa în mâini
Despre moarte şi ce înseamnă să mori ...................... 168
Vreau o p e re c h e .............................................................. 172
Păreri diferite ......................... . . . . .'. . ........... 173

Cum s-a întreţinut singură în colegiu . . . . . . . . . . . . . 174
Cărămida lui Pearson........... . . . . . . .............................. 176
Bătături ........................................................... ...............178
CAPITOLUL 9
Să privim cu ochi inoccnţi
Să gândim asemenea copiilor ......................................181
Fantoma Roger ..................................... ........................182
Dc ce căraţi bastonul accla? ........................................183
Spectacole de magie .....................................................183
CAPITOLUL 10
Să observăm: să remarcăm diferenţele
Psihiatrul p o triv it............................................................185
Cum testezi un copilaş de doi a n i ? .............................187
Cereale P a b lu m ..............................................................188
Câte căi d ife rite ? ............................................................189
O altă nuanţă de v e rd e ...................................................189
în străinătate .............................................................. 191
Strănutul .................................................................. .. 193
Magie, supranatural şi percepţie extrasenzorială . . . 194
Prezicători .......................................................................195
Citirea m in ţ i i.................................................................. 196
Trucuri m ag ice................................................................ 197
Experienţă extrasenzorială cu J.B. R h in e ..................198
O scamatorie cu cărţi de joc ........................................199
CAPITOLUL 11
Cum tratăm pacienţii psihotici
De-a-ndoaselea ..............................................................201
Pacientul carc stătea mereu în p ic io a re ...................... 202
Doi lisus Hristos ............................................................203
H erb ert............................................................................. 205
C u p rin s 263
CAPITOLUL 12
Manipulare şi orientare viitoare
M anipularea....................................................................... 216
Despre Bert şi cacao ........................................................218
Autorizaţie . . . ................................................................... 219
Dolores .............................................................................. 221
Cum l-a făcut pe Jeff s-o s u n e ........................................ 222
Ce-ai face dacă te-aş lua la p a lm e ? ............................... 224
Câinele Dachshund şi ciobănescul g e rm a n .................. 225
Faceţi-i să deraieze .......................................................... 226
Lance şi C o o k ie .................................................................227
Noi, sc h ilo z ii..................................................................... 230
O foaie de hârtie pe care nu scria n i m i c .......................232
R u t h .....................................................................................233
Saiamalecuri ..................................................................... 235
Globus hystericus ............................................................ 238
Ovăzul ................................................................................ 239
Despre creştere ................................................................. 240
CAPITOLUL 13
Cum îi învăţăm pe alţii ce înseamnă valorile şi autodisciplina
Nu suntem obligată .......................... ............................... 242
Gunoiul .......................... ................................................... 244
Heidi-Ho, cleptomană ia şase ani .................................. 245
Scrisori de la Iepuraşul de P a ş te .................................... 247
Robert — face lucrurile b in e ...........................................249
Orele de sâmbăta făcute duminica ................................253
Jill, stilul ei p e rs o n a l........................................................ 255
Palme la fu n d ......................................................................255
Când trânteşti uşile .......................................................... 257
l, cm r a t

Milton Erickson Vocea Mea Te Va Insoti PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Milton Erickson Vocea Mea Te Va Insoti PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M i l t o n H.

E r i c k s o n (1901-1980) a fost psihiatru de renume

Ediţie îngrijită şi comentarii de Sidney Rosen, M.D.

Traducere din limba engleză de

I. Radu, Nicoleta (trad.)

Coperta: G riffo n a n d S w ans

M Y VOICE W1LL GO W1TH YOU:

Copyright © 1982 by Sidney Rosen, M.D.

© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2007

Povestirile didactice ale lui Milton Erickson — cele pe

de ştiinţă şi de bard, nu este deloc uşor să-i descriem activi­

tatea şi splendoarea povestirilor. Cu toate acestea, impresia de

Povestirea este urmată de comentariul lui Rosen, care ne

Joi, 27 martie 1980, m-au sunat de la biroul meu din New

faţă, înconjurat de prieteni şi de familie. Avea, şaptezeci şi opt

fiinţelor umane de a valorifica un stoc de experienţe pe care

în timpul vizitei mele în Phoenix, din 1979, am fost invi­

domeniului ciberneticii. Cu toate acestea, mulţi oameni care

noiembrie acceptase să fie coautorul volumului respectiv, iar

Majoritatea numelor care apar în povestirile ce urmează

SIDNEY ROSEN, M.D.

Un om a vrut să ştie mai multe despre minte, însă nu din natură,

Gregory Bateson, Mind and Nature

Transform area inconştientului

„Ceea ce nu înţelegi, Sid, este că cea mai mare parte din

Ultima dată când nc-am întâlnit, mi-a cxpiicat cum se con­

sunt întreţesute în povestiri al căror conţinut se menţine la

specificc, au fost descrise în Hypnotherapy, scrisă de Erickson

* Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre adjectivul transformed —

Explicaţia lui Erickson pentru aceste schimbări perma­

Transformarea intrapsih ică

noi şi prescrie experienţe noi. Unui pacient care se zbate de ani

Asta mi s-a întâmplat mie însumi în timp ce mă plimbam pe

* Reparenting (căutarea unor părinţi noi) este o metodă terapeutică

nul metodei sale de înlocuire a interdicţiilor „parentale" de

vestirilor în forma tipărită ne oferă însă avantajul eă ele devin

Interpretarea strategiilor terapeutice

ericksoniene.se numără „încurajarea atitudinii de rezistenţa",

crea confuzie, încurajând reacţia hipnotică; (8) anecdotele

Transpunerea p o ve stirilo r didactice în terapie

într-un anumit moment al povestirii, era un indiciu că fusese

trâ. Mă simt ca un gunoi. Un penis în crecţie mă înspăimântă,

Când Erickson mi-a relatat această povestire, eu am venit

când va fi urmată* îi va reaminti pacientei o perspectivă oare­

Un terapeut care utilizează povestirile didactice ale lui

în timpul primei noastre şedinţe, pacientul mi-a spus că

sigur că într-adevăr te trezeşti în fiecare dimineaţă, bea multe

pcuticc ale lui Erickson, aşa că i-am povestit experienţa pe

părinţilor ci, iar viaţa copiilor săi ca pe o continuare a vieţii

să-i explic că ceea ce încercăm noi să realizăm se petrece la

Erickson a folosit adesea descrieri ale dezvoltării din

în acest sens, a spus o povestire despre un cal care rătă­

Cum în văţăm să stăm. în picioare

Aveam o surioară care tocmai începuse să înveţe să

când capul, răsucind trupul. Trebuie să învăţaţi să vă coor­

Erickson vrea să ne spună că un handicap poate constitui

sunt inconştiente — şi ne dă ca exemplu acţiunile şi mişcările

viitor. Crescând la. q fermă, Erickson trebuia să semene pen­

destul de bine procesul lui Erickson, dar dacă am discuta cu

B ăiatul moare până în zori

Erickson mi-a istorisit această întâmplare emoţionantă în

şi mai plăcut dacă erau şaptezeci şi cinci, dar nu le poţi avea

Erickson nu a afirmat niciodată că hipnoza ar avea efecte

de ştiinţă şi de bard, nu este deloc uşor să-i descriem activi

în timpul vizitei mele în Phoenix, din 1979, am fost invi

Ultima dată când nc-am întâlnit, mi-a cxpiicat cum se con

Explicaţia lui Erickson pentru aceste schimbări perma

când va fi urmată* îi va reaminti pacientei o perspectivă oare

în acest sens, a spus o povestire despre un cal care rătă

când capul, răsucind trupul. Trebuie să învăţaţi să vă coor

viitor. Crescând la. q fermă, Erickson trebuia să semene pen

rile aveau câte o cifră, nu în ordine, de ia 1 ia 10. Cea din mij

In această povestire, tânărul psiholog şi student la medi

bine, sa văd mai bine. Intru în transă şi uit de prezenţa celor

cient. El ne transmite un submesaj. Deşi ne putem simţi „ infe

M-am întrebat de-ce Erickson a accentuat faptul că „fie

Erickson evidenţiază faptul că un subiect hipnotic răs

Când Erickson vorbeşte despre ,,direcţionarea rezisten

De obicei, trimit pacienţii alcoolici la Asociaţia Alcooli

Şi a urmat o adevărată competiţie între mâinile pacientu

copiii, pe al doilea, soţia, pe a! treilea, amanta. Iar ea nu reac

Acesta este un mod mult mai elegant de a sugera haluci

— Ei, bine, o să fac în felul următor. Seara, pe la unspre