TEORIA PSIHOSOCIALĂ A LUI ERIK ERIKSON

Milton HylandErickson (n. 5 decembrie1901,Aurum, Nevada, SUA - d. 25

martie1980, Phoenix, Arizona) a fost un psihiatru specializat în hipnoza medicală și terapia de
familie. El a fost președintele Societății Americane pentru Hipnoză Clinică și membru
fondator al Asociației Americane de Psihiatrie, al Asociației Psihologilor Americani și al
Asociației Americane a Psihopatologilor. A ieșit în evidență prin demonstrarea
înfluiențelorminții inconștiente, ca factor creativ și generator de soluții. De o deosebită
importanță sunt și influențele lui în domeniul terapiei directe, terapiei strategice a familiei,
terapiei orientate spre scop și a programării neurolingvistice.

Erickson se dădea adesea exemplu pe sine însuși pentru a exemplifica puterea minții
inconștiente. Multe din învățăturile lui anecdotice și autobiografice au fost strânse și publicate
de Sidenaz Rosen în cartea intitulată MyVoice Will GoWithYou. Multe din experiențele
personale ale lui Erickson chiar și de la o vârstă fragedă au fost identificate ca fiind hipnotice
sau autohipnotice.

Erickson a crescut în localitatea Lowell, Wisconsin, într-o familie modestă de fermieri

și intenționa să devină fermier ca și tatăl său. El avea însă o dezvoltare întârziată și a fost de
mic diagnosticat cu dislexie și incapacitatea de a distinge culorile. Băiatul a reușit să-și
vindece dislexia prin intermediul unor "raze de lumină" sau "momente creatoare" așa cum le
descrie lucrarea "AutohypnoticExperiences of Milton H. Erickson"

La vârsta de 17 ani el a contractat poliomielită și a fost atăt de grav paralizat încât

medicii erau convinși că acesta va muri. Chiar într-un astfel de moment critic, o noapte în care
starea lui era deosebit de critică, Ercikson a trăit o astfel de experințăautohipnotică.

ERIKSON: ,,Cum stăteam întins pe pat în acea noapte, am auzit cum cei trei doctori
le spuneau părinților mei în camera de alături, că băiatul lor avea să moară până a doua zi
dimineață. Mama mea a venit la mine în cameră cu cea mai senină expresie a feței pe care era

în stare să o mimeze. Am rugat-o să mute oglinda la capătul patului, într-un anumit unghi. Ea
nu a înțeles motivul, credea că delirez. Vorbeam cu mare dificultate. Dar sub acel unghi
puteam să privesc prin oglindă și crăpătura ușii, prin fereastra de vest a celeilalte camere. R:
Grija dumneavoastră și dorința de a vedea apusul soarelui a fost o metodă de a vă menține în
viață în acel moment deosebit de critic în ciuda predicției medicilor. Dar de ce numiți aceasta
o experiență autohipnotică? E: Vedeam cum apusul de soare umplea tot cerul. Știam că acolo
exista un copac în fața ferestrei, care în mod normal nu mi-ar fi permis să văd acest lucru, însă
eu îl blocam. R: Îl blocați? Era acea percepție selectivă care te face capabil să intri în stări
modificate de conștiință? E: Exact. Nu am făcut-o conștient. Vedeam apusul de soare, dar nu
vedeam frunzele și bolta bogată a copacului care erau dincolo de fereastră. Când în final m-
am trezit, mi-am întrebat tatăl de ce au mutat frunzele, copacul și bolta de la locul lor? Nu
realizasem că de fapt eu le ștersesem mintal când mi-am fixat atenția atât de intens pe apusul
soarelui. La mult timp după aceea, când mi-am revenit din criză și îmi făceam griji datorită
slabelor calități pe care le aveam, mă întrebam. oare cum o să-mi câștig existența când voi fi
mare. Publicasem deja un eseu un jurnalul național al agricultorilor: "De ce părăsesc tinerii
ferma." Nu mai credeam cu atâta tărie că voi deveni fermier, dar aș putea ajunge medic.

Cu toate că și-a revenit, Erickson era imobilizat la pat, incapabil să vorbească, devenind însă
conștient de semnificațiile nonverbale ale comunicării- limbajul corpului, tonul vocii și modul
în care aceste expresii non-verbale le contraziceau adesea pe cele verbale.

ERIKSON: ,,Aveam polio și eram total paralizat, iar inflamațiile erau atât de puternice
încât și simțurile îmi erau paralizate. Puteam să mișc ochii și auzul funcționa de asemenea.
Eram foarte singur în patul meu, incapabil să mișc altceva decât globii oculari. În carantină la
o fermă, împreună cu șapte surori, un frate, doi părinți și o asistentă medicală. Cum oare
puteam să mă simt bine? Priveam oamenii și mediul înconjurător. Curând am învățat că
surorile mele puteau spune "nu" când de fapt voiau să spună "da". Și puteau să spună "da"
referindu-se la "nu" în același timp. Puteau de exemplu să ofere altei surori un măr, păstrându-
l în același timp pentru ele. Am început astfel să studiez limbajul non-verbal și pe cel al
corpului. Aveam o surioară care tocmai învăța să se târască. Eu trebuia de asemenea să învăț
să mă ridic și să merg. Și vă puteți imagina intensitatea cu care îmi priveam surioara evoluând
de la târât la ridicat pe picioare și mers.

El a început să își evoce amintirile activității musculare a propriului corp "memoriile

corpului". Concetrându-se asupra acestor amintiri, el a început să recâștige controlul asupra
unor părți ale corpului, devenind capabil să vorbească și să își miște brațele. Încă incapabil de
a merge, Erickson a decis să se îmbarce – singur- pe o canoe, pe o rută de o mie de mile,
având doar câțiva dolari în buzunar. După această aventură, el a putut din nou să meargă cu o
cârjă. Această experiență a contribuit probabil la tehnica de utilizare a "ordeals" în contextul
terapeutic. Erickson era un student la medicină extrem de avid de cunoașterea factorilor
psihiatrici, dobândind diploma în psihologie în timp ce era încă student la medicină.

Mult mai târziu, la 50 de ani, el s-a îmbolnăvit de sindrom post poliomielitic, caracterizat prin
dureri, și slăbiciuni musculare cauzate de suprasolicitarea musculaturii parțial paralizate.
Acest lucru i-a extins și mai mult paralizia, dar având experiența din adolescență era acum
capabil să utilizeze acea strategie pentru a reactiva anumiți mușchi afectați de paralizie. În
urma acestei afecțiuni el a fost obligat să utilizeze un scaun cu rotile, suferind de dureri
cronice, pe care le controla cu autohipnoză.

De obicei îmi lua o oră după ce mă trezeam, pentru a anihila toate durerile. În tinerețe îmi era
mai ușor. Acum aveam mai mulți mușchi și întâmpinam dificultăți. Singurul mod în care
puteam să redobândesc controlul asupra durerilor era să stau în pat și să îmi presez cu putere
laringele de spătarul scaunului. Acest lucru era deosebit de inconfortabil: Dar era un
disconfort creat de mine, în mod deliberat.

La începutul anilor 1950 Erickson a asistat ca expert, cercetările în comunicare ale

antropologistului/cibernetician Gregory Bateson. Cei doi se cunoșteau dintr-o colaborare
anterioară, când Bateson și Margaret Mead îl contactaseră pe Erickson pentru a analiza
filmarea unei inducții hipnotice și a transei. Prin Bateson, Erickson i-a cunoscut printre alții,
pe JayHaley, Richard Bandler și John Grinder și a avut o puternică influență asupra lor,
aceștia scriind câteva cărți despre el. În 1973, Jaz Haley a publicat "Terapii Neobișnuite",
lucrare care pentru prima oară a atras atenția lumii medicale asupra lui Erickson. Faima și
reputația lui au crescut rapid și din ce în ce mai mulți oameni au dorit să îl cunoască Erickson
începând să țină discursuri și seminarii până la sfârşitul vieții.

Milton H. Erickson a încetat din viață în martie 1980 la vârsta de 78 de ani, lăsând în urmă
patru fii, patru fiice și nenumărate contribuții în domeniile psihologiei, psihiatriei,
psihoterapiei, hipnoterapiei, pedagogiei, și comunicării.

Hipnotism
Erickson a ieșit în evidență prin modul neconvențional de abordare a psihoterapiei, descris de
JayHaley în "Terapii Neobișnuite" și Hypnotherapy: An ExploratoryCasebook, by Milton H.
Ericksonand Ernest L. Rossi (1979, New York: IrvingtonPublishers, Inc.). El a introdus
utilizarea extinsă a metaforelor terapeutice și ale povestioarelor precum și a hipnozei
remarcându-se prin rezultatele terapeutice obținute într-un timp extrem de scurt și în ședințe
puține.

Intervențiile Ericksoniene au influențat substanțial dezvoltarea terapiilor strategice și a

terapiei sistemice a familiei. Remarcabilă este utilizarea particularităților pacientului în
terapie, acestea incluzând credințele acestora, expresii preferate, backgroundul cultural, istoria
personală, sau chiar obișnuințeleneurotice ale acestora.

Prin conceptualizarea subconștientului ca fiind clar separat de mintea conștientă, cu propriile

percepții, interese, reacții și învățăminte, el a demonstrat că mintea subconștiență este
creatoare, generatoare de soluții și cel mai adesea pozitivă.

Erik Erikson unul dintre continuatorii lui Freud, a realizat o teorie stadială complexă.
Ceea ce face importantă teoria sa este descrierea făcută dezvoltării emoționale de-a lungul
vieții.
Teoria lui Erikson diferă de cea a lui Freud, pentru că acesta nu consideră că cele mai
importante evenimente ale dezvoltării au loc numai în perioada copilăriei descriind astfel
maniera în care problemele psihosociale semnificative, apar pe tot parcursul vieții fiind printre
primii care a recunoscut că dezvoltarea reprezintă un proces întins pe toată durata vieții.
Preocuparea centrală a teoriei eriksoniene, este dezvoltarea unei personalități
sănătoase, ceea ce deschide o perspectivă pozitivă în psihanaliză. Erikson avertizează că
dezvoltarea normală pentru fiecare stadiu trebuie corelată și înțeleasă împreună cu contextul
cultural al dezvoltării copilului și situația de viață unică a fiecăruia în parte.
În teoria psihosocială a lui Erikson, personalitate se dezvoltă urmând pași prestabiliți
de disponibilitate organismului uman de a fi conștient și de a interacționa cu lumea, o lume
care inițial este doar imaginea mamei terminând prin a fi întreaga omenire.
Erikson descrie opt etape de dezvoltare epigenetică, dintre care primele trei sunt
asemănătoare stadiilor sexuale ale lui Freud (oral, anal și falic) și sunt influiențate
semnificativ de atenția și îngrijirea adecvată a părinților.

Stadiile dezvoltării după Erikson

Stadiu Vârsta Sarcina majoră în
dezvoltare
Oral 0-1 an Încredere / Neîncredere
Anal 1-3 ani Autonomie / Rușine
Falic 3-6 ani Inițiativă / Vinovăție
Latență 6-12 ani Hărnicie / Inferioritate
Pubertate și 12- 20 ani Identitate / Fuziune
adolescență
Adult tânăr 20/ 30-35 ani Intimitate / Izolare
Adult 35-65 ani Stagnare
Maturitate 65 ani Integritatea Eului /
Disperare

Stadiul I: De la încredere la hărnicie. Un bebeluș are nevoie să dezvolte o relație în

care să primească cele necesare de la o persoană dispusă și capabilă să i le ofere – mai
întotdeauna mama. El trebuie să se simtă confortabil cu mama lui și să știe că ea va fi
întotdeauna alături atunci când el va avea nevoie. O îngrijire constantă, permanentă, îi va oferi
bebelușului încredere. Consistența în îngrijire îi permite bebelușului să învețe să tolereze
frustrările și să amâne recompensele imediate , întrucât știe că poate avea încredere în adultul
din jurul lui. Dacă nevoile sale nu sunt satisfăcute în mod sistematic, el poate dezvolta un
sentiment de neîncredere reacționând la frustrări prin anxietate și supărare.

Stadiul al II-lea: După ce copilul începe să meargă și să-și exerseze autodirecționarea

el se izbește de limitări sociale. Pe parcursul celui de-al doilea stadiu, el încearcă progresiv să-
și controleze propriul comportament („Fac eu!”). Întrucât nu își cunoaște foarte bine
capacitățile el încă necesită supraveghere atentă și protejarea de excese, permiţându-i-se totuși
un grad de autonomie. Este deosebit de important în acest stadiu părinții să nu-i provoace
copilului rușinea de a se simți incompetent, incapabil. Această rușine poate fi o experiență
devastatoare pentru oricine, și cu atât mai mult pentru un copil care se luptă pentru autonomia
sa, nefiind încă sigur dacă își poate dezvolta o autoreglare competentă..

Stadiul al III-lea: După ce copilul a câștigat un simț al autonomiei relativ sigur, el intră
în al treilea stadiu de dezvoltare fiind gata să ia inițiative în planificarea propriilor sale
activității, în viziunea lui Erikson inițiativa adaugă la autonomie calitatea de a asuma,
planifica și aborda o sarcină numai de dragul de a fi activ în mișcare. În acest stadiu copilul
este gata de activități pozitive, constructive, realizate din propria inițiativă.
Problema potențială la această vârstă este vinovăția : copilul ar putea să simtă că
impulsivitatea lui are consecințe dezagreabile. Este perioada de atracție față de părintele de
sex opus: un comportament seductiv al fetițelor față de tatăl lor și unul directiv, masculin, al
băieților față de mame. Odată ce copilul își rezolvă aceste atracții fără șanse, el se identifică
cu părintele de același sex și își dezvoltă conștiința. Răspunsurile brutale ale părinților îi pot
cufunda pe copii în starea de vinovăție.

Stadiul al IV-lea: Erikson afirmă atunci când copilul ajunge să își accepte familia prin
identificare cu părintele de același sex, el intră în al patrulea stadiu și este gata să înfunde
lumea largă. La această vârstă, în cultura noastră, de obicei merge la școală, înainte de a
deveni un adult copilul trebuie să devină mai întâi un „lucrător”: el învață că va fi recunoscut
ca atare dacă produce ceva (hărnicie). De aceea copilul vrea să învețe abilitățile tehnice
specifice adulților – fie ele scrisul poeziilor sau vânătoarea. Problema potențială în acest
studiu o constituie senzația de inadecvare și inferioritate care poate apărea dacă nu lăudăm
copilul pentru producțiile sale. În teoria lui Erikson aceasta este un stadiu decisiv, copilul
pregătindu-se pentru asumarea rolurilor de adult.
Rolul părinţilor este important în dezvoltarea psihosocială, dar şi a identităţii sexuale
(stadiile lui Freud). Cunoaşterea conflictelor pe care le întâmpină copilul de-â lungul
dezvoltării sale, îi determină pe părinţi să acţioneze.
Părintele este model pentru copilul său, atât în comportament, reacţii, afectivitate faţă
de ceilalţi, iar copilul transpune în viaţa de zi cu zi bagajul ,,împrumutat" din familie.