Cablaje electrice

Prin cablaj electric, în sensul cel mai general, se înţelege mulţimea conductoarelor
electrice utilizate pentru interconectarea componentelor electrice dintr-un sistem.
În funcţie de tipul conductoarelor utilizate, deosebim două tipuri de cablaje:
cablaje convenţionale, numite şi cablaje filare, şi cablaje imprimate.
Cablajele convenţionale sunt cablaje realizate cu fire conductoare „clasice”
izolate de obicei în manta de pvc. În unele cazuri se pot utiliza şi fire neizolate.
Componentele ce trebuie interconectate sunt fixate pe un şasiu sau pe o placă şi se leagă
între ele prin fire „clasice”.
Astăzi cablajele filare se utilizează de regulă doar pentru interconectarea etajelor
sau modulelor unui sistem. Conductoarele respective de cablaj se grupează de obicei în
mănunchiuri numite forme de cablu. Aceste forme pot fi cilindrice sau plate. Formele de
cablu plate au conductoarele dispuse paralel în acelaşi plan şi se numesc uzual cabluri
panglică. Aşa cum vom vedea, aceste cabluri panglică pot asigura cele mai bune
performanţe în funcţionarea unui sistem dacă au o anumită structură topologică.
Cablajele imprimate sunt cablaje la care conexiunile sunt realizate din benzi
subţiri de cupru lipite pe o placă izolantă pe care se plantează (se fixează) ulterior şi
piesele ce trebuie interconectate.
Benzile respective de cupru, numite uzual trasee de cupru, se obţin, de obicei, prin
corodare chimică sau (mai rar) prin decupare mecanică dintr-o folie continuă de cupru,
care a fost lipită iniţial pe o faţă a plăcii izolante. Grosimea standard a foliei de cupru este
de 75 microni. Pentru aplicaţii de curenţi mari există cablaje cu folie mai groasă.
Plăcile de cablaj imprimat se clasifică în funcţie de numărul straturilor cu trasee
de cupru în: plăci simplu strat, plăci dublu strat şi plăci multistrat.
La plăcile simplu strat traseele de cupru sunt dispuse pe o singură faţă a plăcii
izolante, iar componentele pot fi plasate pe aceeaşi faţă (tehnologie SMD – componente
cu montare pe suprafaţă) sau pe faţa opusă (tehnologie cu inserţie – în placă se dau găuri
pentru a trece terminalele componentelor spre faţa cu lipituri)
La plăcile dublu strat, traseele de cupru sunt dispuse pe ambele feţe ale plăcii
izolante, iar interconectarea unor trasee de pe feţe opuse se face prin găuri metalizate
numite vias-uri. In particular, una dintre feţe poate fi folie continuă (sau aproape
continuă) de cupru care va fi folosită ca plan de masă.
La cablajele multistrat, traseele de cupru sunt dispuse pe mai multe straturi izolate
între ele. Trecerile de semnal între straturi se face prin găuri metalizate – vias-uri. Uzual
se folosesc cablaje cu 4 şi 6 straturi, dar în anumite aplicaţii s-a ajuns şi la 16 straturi.
Ca exemplu, plăcile de bază ale calculatoarelor obişnuite (de tip PC) sunt plăci cu
4 straturi, iar în cazuri speciale în care radiaţia electromagnetică a acestor plăci trebuie
redusă pentru a nu fi interceptată( aplicaţii militare, bancare,etc.) se utilizează plăci cu 6
straturi, cu o anumită structură topologică.
Pentru a înţelege funcţionarea şi structura cablajelor trebuie să vorbim mai întâi
despre efectul de proximitate şi despre unele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească
liniile electrice dintr-un sistem electronic.
 Despre efectul de proximitate
Acest efect se referă la repartiţia curentului în secţiunea unui conductor, în funcţie
de frecvenţă. Această repartiţie depinde mult de frecvenţă. În curent continuu şi la
frecvenţe foarte joase curentul se repartizează uniform pe toată secţiunea conductorului -
dacă de exemplu conductorul are o secţiune de 10 mm2 şi prin el circulă un curent de
10A, atunci pe orice mm2 din secţiunea sa va circula un curent de 1A. Dacă frecvanţa
creşte, curentul nu se mai repartizază uniform în secţiunea conductorului ci se
concentrează spre acea margine a conductorului care este mai apropiată de conductorul
de întoarcere a curentului. Aceste lucruri sunt prezentate sugestiv în fig.1, în care s-a
considerat o linie electrică cu conductoarele de secţiune circulară şi respectiv o linie cu
conductoare de secţiune pătrată. Conductoarele de ducere sunt marcate cu x (care
reprezintă coada săgeţii curentului) iar cele de întoarcere sunt marcate cu punct (care
reprezintă vărful săgeţii). Ariile haşurate în figură reprezintă suprafaţa din secţiune pe
care circulă curentul.

Figura 1
Repartiţia curentului în secţiunea conductoarelor unei linii electrice
cu conductoare de secţiune circulară respectiv pătrată
a)- în curent continuu şi la frecvenţe foarte joase;
b)- la frecvenţe foarte înalte

Acest efect de concentrare a curentului, la frecvenţe înalte, pe feţele mai apropiate

ale conductoarelor de ducere şi de întoarcere ale unei linii electrice, a primit numele de
efect de proximitate.
Se poate demonstra cu o aproximaţie suficient de bună, că grosimea stratului
superficial pe care circulă curentul este a=3, unde  este o mărime binecunoscută din
teoria propagării câmpului electromagnetic în medii conductoare, numită adâncime de
2
pătrundere:   Din această expresie se observă uşor că adâncimea de

pătrundere şi implicit aria pe care circulă curentul scad odată cu creşterea frecvenţei, ceea
ce determină şi o creştere a rezistenţei electrice echivalente a conductoarelor, conform
l
formulei clasice R   unde   1 /  (acest lucru este important şi trebuie reţinut).
S
Din punct de vedere fizic efectul de proximitate poate fi explicat relativ simplu
prin tendinţa oricărui curent de a circula pe căi de impedanţă minimă. Astfel este evident
că feţele interioare ale conductoarelor liniei electrice oferă o impedanţă mai mică
(inductanţă mai mică, capacitate mai mare) decât feţele exterioare (este ca şi cum am
considera că fiecare conductor din linie este format de fapt din câte două conductoare
puse în paralel)
Ţinând cont de efectul de proximitate putem înţelege şi explica acum circulaţia
curentului în diferite structuri, cum ar fi cablul coaxial sau cablajele imprimate.
În cazul cablului coaxial, la frecvenţe joase, curentul se va repartiza uniform în
toată secţiunea conductorului central şi respectiv în toată secţiunea ecranului. La
frecvenţe foarte înalte însă, curentul va circula doar pe faţa exterioară a conductorului
central, (pe o peliculă cu grosimea 3), şi doar pe faţa interioară a ecranului (tot pe o
adâncime 3). De aceea, în acest caz efectul de proximitate a primit numele de efect
pelicular. Efectul pelicular este deci un caz particular al efectului de proximitate, care
apare doar în cazul structurilor coaxiale, şi nu este deci, un efect diferit de efectul de
proximitate, aşa cum îl prezintă în mod greşit unii autori.
In cazul unui cablaj imprimat simplu strat – fig. 2 – , având în vedere efectul de
proximitate, rezultă că la frecvenţe joase curentul va circula prin toată secţiunea traseelor
respective, şi că la frecvenţe mari curentul va circula doar pe marginile mai apropiate ale
traseelor de ducere şi de întoarcere,
pe o lăţime de 3 (zonele haşurate
din figură).

Figura 2
Repartiţia curentului pe un
cablaj simplu strat la frecvenţe
foarte mari.
Zonele haşurate au lăţimea 3

.
In mod similar în cazul unui cablaj cu plan de masă (cablaj dublu strat sau
multistrat) fig.3, la frecvenţe înalte curentul de întoarcere nu va circula pe tot planul de
masă ci doar pe proiecţia conductorului „cald” (de ducere) pe planul de masă.

Figura 3
Repartiţia curentului pe un plan de masă la frecvenţe foarte mari
 Despre linii electrice
O linie electrică este un ansamblu de două conductoare utilizate pentru a transmite
un semnal electric (tensiune sau circuit) între două puncte.
Din punct de vedere funcţional liniile electrice se împart în două categorii: linii de
semnal şi linii de alimentare.
Cel mai important parametru al unei linii este impedanţa sa caracteristică. Aceasta
R  jL
se defineşte prin relaţia: Z C  unde: R, L, G, C sunt parametrii linici ai liniei.
G * jC
L
Deoarece R şi G sunt relativ mici, la frecvenţe înalte rezultă Z C 
C
Impedanţa caracteristică depinde esenţial de distanţa dintre conductoarele liniei. O
distanţă mare între conductoare determină o inductanţă mare pentru linie (deoarece aria
buclei formată din cele două conductoare este mare) şi o capacitate mică a liniei. Ca
urmare, impedanţa caracteristică a liniei va fi mare (sute de ohmi). O distanţă mică între
conductoare, ca de exemplu în cazul liniilor torsadate, conduce la o impedanţă
caracteristică mică, cuprinsă uzual în domeniul (10...100).
Pentru a obţine o imunitate mare la perturbaţii şi pentru a păstra integritatea
semnalelor transmise pe linie, adică pentru a nu le deforma forma de undă, liniile de
semnal trebuie să îndeplineascu următoarele 3 condiţii:
1– să aibă ZC cât mai mic.Această condiţie este necesară deoarece perturbaţiile induse
în orice linie cresc proporţional cu ZC;
2– să fie omogene, adică să aibă acelaşi ZC în orice porţiune a liniei. Pentru aceasta
conductoarele liniei ar trebui să fie mereu paralele şi să aibă aceeaşi distanţă între ele;
3 – să fie adaptate, adică să avem ZS=ZC unde ZS este impedanţa de sarcină a liniei.
Această condiţie este necesară deoarece pe liniile neadaptate apar unde reflectate care
prin combinare cu unda directă determină modificarea formei de undă a semnalului
transmis. Acest lucru este foarte deranjant în sistemele digitale pentru că de fapt
modifică codul transmis şi deci alterează total informaţia. În sistemele analogice
reflexile pot fi mai puţin deranjante deoarece pot fi interpretate de sistem ca un ecou,
sau ca o imagine cu dubluri, etc.
În concluzie, liniile de semnal utilizate trebuie să fie linii de impedanţă mică, cât
mai omogene şi cât mai bine adaptate. Indeplinirea acestor condiţii depinde mult de
cablajul utilizat. Cel mai greu, aceste condiţii se îndeplinesc pe cablajulele simplu
strat. Aşa cum vom arăta mai încolo, ele pot fi îndeplinite mult mai bine pe cablajele
multistrat (2, 3 sau 6 straturi) cu plan de masă.
Referitor la liniile de alimentare trebuie spus că acestea trebuie să fie linii cu
impedanţă caaracteristică extrem de mică (zeci de miliohmi) pentru a asigura astfel
variaţii cât mai mici ale tensiunii de alimentare atunci când circuitele alimentate
comută (U=ZC I). Această condiţie poate fi satisfăcută bine doar în cazul
cablajelor multistrat. La cablajele simplu strat şi dublu strat pentru a micşora ZC-ul
liniei de alimentare se măreşte artificial capacitatea liniei prin adăugarea de
condensatoare plachetă neinductive la bornele de alimentare ale fiecărui circuit care
comută.
În continuare vom analiza structura cablajelor uzuale.
 Cablaje convenţionale
Aşa cum am menţionat anterior, la aceste cablaje conductoarele se grupează ,în
mănunchiuri numite forme de cablu.
În cazul sistemelor analogice, pentru evitarea cuplajelor parazite între etaje
trebuie evitată pe cât posibil gruparea în aceeaşi formă de cablu a conductoarelor de
semnal mic (conductoare sau linii de intrare) şi a conductoarelor de semnal mare
(conductoare sau linii de ieşire). Atunci când acest lucru nu este posibil, conductoarele
respective, atât de semnal mic cât şi de semnal mare vor trebui să fie conductoare (linii)
ecranate, cu ecrane de înaltă calitate.
Această regulă rămâne în principiu valabilă şi pentru sistemele digitale, dar
pretenţiile de ecranare pot fi mai reduse deoarece circuitele digitale au o margine nativă
de zgomot, care face ca semnalele perturbatoare cu amplitudine sub marginea de zgomot
să nu afecteaze sistemul. Ca exemplu, la circuitele TTL această margine este de circa 1V,
iar la cele MOS de circa o treime din tensiunea de alimentare.
În sistemele electronice se folosesc frecvent forme de cablu plate – cabluri planglică
Cel mai simplu cablu panglică are structura din figura 4a, în care cablurile
respective (A,B,...,N) sunt toate conductoare „calde” (ele pot reprezenta de exemplu, biţii
de ieşire ai unei magistrale dintr-un sistem digital). Un asemenea cablu generează însă
cuplaje parazite, capacitive şi inductive, mari între conductoarele respective. De aceea un
asemenea cablu nu trebuie utilizat în sistemele analogice. El poate fi utilizat doar în
sistemele digitale dacă nivelul semnalelor parazite induse de un conductor în celelalte
este sub marginea de zgomot a circuitelor. Pentru a asigura acest lucru este „întotdeauna”
necesar ca impedanţa circuitelor care generează semnalele A,B,...,N să fie foarte mică, de
ordinul (1...100).

Figura 4 Cabluri plate

a) simplu; b) cu conductoare de masă asociate c) cu un plan de masă;
d) cu două planuri de masă; e) cu ecranaj individual
 Pentru a reduce cuplajele parazite care apar în cazul structurii din fig.4a se
utilizează cabluri cu conductoare de masă asociate –fig.4b. In această structură
MA,MB...MN reprezintă conductoarele de masă corespunzătoare firelor calde A, B, ...,N.
Aceste conductoare de masă acţionează ca ecrane electrice şi magnetice între
conductoarele calde şi atenuează mult perturbaţiile induse în acestea. Această structură
are însă dezavantajul dublării numărului de conductoare în panglică (pentru un sistem pe
64 biţi, cablul ar necesita 128 conductoare). Pentru a elimina acest dezavantaj au fost
create cabluri cu unul sau două planuri de masă asociale fig,4c,d. Aceste planuri sunt de
fapt folii de cupru continue aşezate peste conductoarele calde. Aceste cabluri se recunosc
uşor pentru că au una sau ambele feţe netede..
Dacă ţinem cont de efectul de proximitate rezultă uşor că pentru frecvenţe înalte
fiecare linie de semnal va fi formată de fapt din conductorul ei cald şi din proiecţia lui pe
planul sau planurile de masă. Se observă astfel că, datorită efectului de proximitate, deşi
masa este comună, căile de întoarcere ale curenţilor IA, IB,...IN se separă de la sine, iar
aria pe care circulă aceşti curenţi este minimă, ceea ce atrage şi minimizarea câmpurilor
magnetice create. În figurile 4b,c,d zonele îngroşate reprezintă zonele pe care circulă
curenţii IA, IB,...IN la frecvenţe înalte.
În sfârşit trebuie spus că pentru cazuri speciale, în care se cere o imunitate foarte
mare la perturbaţii şi o radiaţie electromagnetică foarte mică, se utilizează cabluri plate în
care fiecare conductor este ecranat individual – fig.4e.

Cablaje imprimate
Aşa cum am văzut anterior, liniile de pe aceste cablaje trebuie să îndeplinească în
principiu următoarele condiţii:
- să aibă impedanţă caracteristucă mică, adică să aibă conductoare de ducere şi de
întoarcere cât mai apropiate;
- să fie cât mai omogene;
- să fie bine adaptate;
- toate liniile să aibă acelaşi ZC pentru a se adapta uşor atunci când se interconectează.
Aceste condiţii se satisfac relativ greu în cazul cablajelor simplu strat şi relativ
uşor în cazul cablajelor multistrat.
Cablajele imprimate simplu strat au avantajul că se realizează uşor şi sunt deci
cele mai ieftine. De aceea ele se utilizează frecvent în aparatura de larg consum.
Ele pot fi de două feluri: cu masă restrânsă - fig 5a, şi, cu masă extinsă -fig.5b.
Cablajele cu masă restrânsă au cele mai slabe performanşe, deoarece nu satisfac
bine condiţiile de mai sus, întrucât distanţa dintre traseele calde şi masă este, în general,
variabilă. Astfel de exemplu, pentru topologia din figura 5a linia 1 este o linie omogenă
dar cu ZC mare, iar liniile 2 şi 3 au un ZC mai mic dar sunt neomogene şi implicit nu pot
fi adaptate. De aceea, aceste cablaje, simplu strat cu masă restrânsă, se utilizează doar
pentru sisteme care lucrează la frecvenţe joase, până în (10...100)kHz.
O ameliorare a performanţelor se obţine dacă se extinde masa peste tot printre
traseele calde – fig.5b. In acest caz datorită extinderii masei fiecare traseu cald este
înconjurat de masă şi datorită efectului de proximitate, toate liniile devin mai omogene şi
de impedanţă caracteristică mică şi aproximativ egală. De aceea aceste cablaje se pot
utiliza până la frecvenţe mari, de ordinul (100...200)MHz şi chiar mai mult.
 Figura 5 Cablaje imprimate
a) simplu strat cu masă restânsă;
b) simplu strat cu masă extinsă;
c) Dublu strat cu plan de masă (vedere
frontală a feţei cu trasee F1 şi secţiune
la scară mărită prin placa de cablaj)

O îmbunătăţire şi mai puternică a performanţelor se poate obţine dacă se

utilizează cablaj dublu strat cu plan de masă – fig5c. La acest cablaj traseele sunt pe o
faţă a plăcii, iar pe cealaltă faţă avem o folie continuă de cupru, care joacă rol de plan de
masă. În acest caz, toate liniile de semnal indiferent de traiectoria lor, devin linii
omogene (distanţa dintre traseul cald şi masă este mereu aceiaşi,fiind dată de grosimea
plăcii izolante) iar impedanţa caracteristică este mică şi egală pentru toate traseele de
aceeaşi lăţime. Practic, la frecvenţe înalte, fiecare linie este formată acum din traseul ei
cald şi din proiecţia lui pe planul de masă.
În sfârşit,trebuie spus că, în practică,în funcţie de aplicaţie, se utilizează frecvent
şi cablajul dublu strat cu trasee de semnal pe ambele feţe şi cu masă restrânsă sau extinsă.
Aceste cablaje au avantajul că se realizează uşor, sunt ieftine şi permit o densitate mare
de componente plantate
Cele mai bune performanţe în funcţionarea circuitelor, şi mai ales a celor digitale,
se obţin atunci când acestea se realizează pe cablaj în 4 straturi. Structura standard a unui
astfel de cablaj este prezentată în secţiune în fig.6.

Figura 6
Secţiune, la scară mare, printr-o placă standard de cablaj cu 4 straturi:
1,2,3,4,5,6 reprezintă trasee de semnal;
F2, F3 sunt planuri (folii) aproape continui de cupru.

F1, F2. F3, F4 reprezintă straturile de cupru iar P1 şi P2 sunt plăcile izolatoare (de
obicei din steclotextolit) pe care s-au lipit straturile de cupru. P0 reprezintă o folie
izolatoare foarte subţire, de grosime 5...10m, care separă straturile F2, F3 şi care uzual se
numeşte prepreg, Feţele F1 şi F4 sunt feţe cu trasee de semnal iar feţele F2, F3 sunt folii
aproape continue de cupru folosite ca linie de alimentare în c.c. În regim dinamic aceste
feţe sunt evident planuri de masă. Am spus că aceste feţe F2, F3 sunt folii aproape
continui de cupru deoarece în ele există mici decupări circulare(insule de izolare)
necesare pentru trecerea găurilor metalizate (vias-uri) care asigură conexiunile între F2 şi
F4 sau între F1 şi F3, respectiv F4, F2.
Datorită acestei structuri, cablajele în 4 straturi au faţă de cablajele simple sau
dublu strat următoarele avantaje importante;
- alimentarea este disponibilă în orice zonă de pe placă;
- linia de alimentare în c.c. are o impedanţă caracteristică foarte mică, astfel că
tensiunea de alimentare practic nu variază atunci când circuitele comută. Intr-
adevăr straturile F2 şi F3 sunt foarte apropiate şi deci inductanţa lor echivalentă
este foarte mică, iar capacitate dintre ele este foarte mare. Practic, linia F2 F3 este
un condensator neinductiv foarte bun care furnizează uşor curenţii mari ceruţi de
circuite în momentul comutării. De aceea la aceste cablaje, în general, nu mai sunt
necesare condensatoare neinductive de decuplare montate la bornele de
alimentare ale fiecărui circuit;
- toate linile de semnal, indiferent de traiectoria lor, sunt linii omogene;
- toate linile de semnal au impedanţă caracteristică mică şi implicit au imunitate
mare la perturbaţii;
- toate liniile cu aceeaşi lăţime au acelaşi ZC şi deci ele se pot interconecta fără a
avea probleme de adaptare.
 În practică pot fi situaţii în care radiaţia electromagnetică a plăcilor cu 4 straturi
trebuie redusă. O soluţie utilizată des constă în încadrarea cablajului cu 4 straturi între
2 planuri de masă. Se ajunge astfel de fapt la un cablaj în 6 straturi (F1...F6) cu
următoarea structură: F1 şi F6 planuri de masă; F2 şi F5 feţe de semnal; F3 şi F4 planuri
de alimentare. O asemenea structură se numeşte structură cu radiaţie redusă.
În sfârşit,mai trebuie spus că, în practică,în funcţie de aplicaţie, se pot realiza şi
cablaje cu 6 (sau mai multe) straturi cu o structură complet diferită de cea de mai sus.