CUPRINS

Capitolul 1 Introducere....................................................................................... 5
Capitolul 2. Generalităţi...................................................................................... 6
2.1. Aquis-ul comunitar privind necesitatea creşterii numărului de 6
instalaţii de epurare a apelor menajere.......................................................
2.2. Epurarea apelor uzate.......................................................................... 11
2.3.. Defosforizarea.................................................................................... 15
2.4. Procesul tehnologic al staţiei de epurare.............................................
Capitolul 3.Defosforizarea .................................................................................. 17
3.1. Elininarea fosforului cu ajutorul compuşilor anorganici…………… 17
32. Eliminarea fosforului cu ajutorul microorganismelor.......................... 21
3.3. Monitorizarea on-line a procesului de eliminare biologică 23
îmbunătăţită a fosforului prin respirometrie şi titrimetrie............................... 27
Capitolul 4. Sistemul de epurare al staţiei Constanţa Sud............................... 27
4.1. Treapta mecanică…………………………………………………… 28
4.2. Treapta biologică................................................................................. 28
4.3. Gospodăria de nămol........................................................................... 30
4.4. Pavilion tehnologic ………………………………………………….
Capitolul 5. Metodologie de validare a metodelor de încercare......................
5.1. Generalităţi…………………………………………………………..
5.2. Aspecte concrete ……………………………………………………
5.3. Determinarea diferiţilor parametri de performanţă şi ce indică ei......
5.4. Instrumentele validării........................................................................
5.5. Folosirea metodelor validate...............................................................
5.6. Documentarea metodelor validate / protocol de validare...................
Capitolul 6. Partea experimentală......................................................................
6.1. Material şi metode...............................................................................
6.2. Rezultate şi discuţii.............................................................................
Capitolul 7. Concluzii..........................................................................................
Capitolul 8. Bibliografie.....................................................................................
 REZUMAT

Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procedee prin care

impurităţile de natură chimică sau bacteriologică conţinute în apele uzate sunt reduse sub
anumite limite, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului în care se
evacuează şi să nu mai pericliteze folosirea apelor acestuia.
Epurarea biologică se realizează ca urmare a metabolismului bacterian. Metabolismul
bacterian reprezintă totalitatea proceselor implicate în activitatea biologică a unei celule,
prin intermediul cărora energia şi elementele nutritive (azot şi fosfor), sunt preluate din
mediul înconjurător şi utilizate pentru biosinteză şi creştere, ca şi pentru alte activităţi
fiziologice secundare. În urma acestor procese, substanţele din mediu sunt transformate în
constituenti celulari, energie şi produse de uzură, ajutând la dezvoltarea culturii de
microorganisme ce alcătuiesc nămolul activ.
Procesele de reducere biologică a nutrienţilor au fost dezvoltate în ultimii ani şi sunt
folosite ca metode eficiente şi eficace de tratare a apelor uzate municipale.
Scopul prezentei lucrări este prezentarea tehnologiilor de defosforizare a apelor
menajere existente pe plan mondial pe baza datelor din literatura de specialitate.
La partea experimentală se prezintă rezultatele proprii obţinute în urma studierii
proceselor de defosforizare din Staţia de Epurare Constanţa Sud.
 Capitolul 1.
INTRODUCERE

Creşterea eficienţei instalaţiilor de epurare a apelor uzate menajere poate fi

realizată prin găsirea unor procese performante destinate reducerii concentraţiei ionilor
fosfat în efluent. Deversarea în emisar a apelor cu concentraţii nepermise de fosfat
conduce la apariţia fenomenelor de eutrofizare, nedorite.
Eutrofizarea semanifestă mai ales în cazul apelor stătătoare, sau cu viteză foarte
mică de curgere, prin "înflorirea" masivă a lacurilor, bălţilor, a apelor marine şi oceanice
de coastă (creşterea abundentă a algelor), nitraţii fiind forma accesibilă plantelor, inclusiv
algelor verzi-albastre. Dezvoltarea algelor duce la scăderea transparenţei apei şi scăderea
concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, fenomene însoţite de dispariţia faunei acvatice
şi, în final, poate duce la formarea unei mlaştini.
Condiţiile create de agricultura modernă, urbanizarea şi industrializarea au dus la
perturbarea cantităţii de nutrienţi (în special la azot şi fosfor) şi la o creştere considerabilă
a cantităţii lor, atât din surse difuze, cât şi punctiforme, în apele de suprafaţă şi cele
subterane. Acest aport a dus, mai ales în lacuri, la apariţia fenomenului de eutrofizare.
Eutrofizarea reprezintă un proces care se produce şi natural, dar foarte lent, în
secole. Ritmul lui a fost accelerat şi a dus la degradarea mediului acvatic într-un timp
foarte scurt.
Eutrofizarea este un fenomen care apare în timpul verii, când la temperaturi
ridicate cresc şi concentraţiile de nutrienti din apă.
Nutrienţii sunt compuşi chimici ai azotului şi fosforului de tipul azotiţilor,
azotaţilor, azotului amoniacal, azotului total, fosforului dizolvat şi fosforului total.
Fosforul este mai puţin mobil decât azotul.
Concentraţia fosforului în apă depinde de concentraţia substaţelor organice, de
temperatură şi intensitatea activităţii bacteriene. Apele uzate încărcate cu substanţe
organice cresc nivelul fosforului, mărind riscul de eutrofizare. Există două surse antropice
majore de fosfor: apele uzate menajere încărcate cu detergenţi şi substanţe organice (ape
fecaloide) şi dejecţiile animale de la fermele zootehnice.
Concentraţia normală a fosforului în apele dulci este de 1 mg/m 3, dar concentraţia
lui creşte cu adâncimea, fiind maximă în malul de pe fundul bazinului.
Eutrofizarea se poate rezolva, dar trebuie avută o mare grijă deoarece fenomenul
este foarte complex şi în ciuda intenselor cercetări este încă incomplet cunoscut şi înţeles
de oameni. Se pot face deja predicţii, există şi formule de calcul. Lupta cu eutrofizarea
accelerată a înregistrat succese dar şi eşecuri multiple. Ea nu se poate rezolva cu măsuri
tehnice punctiforme, deoarece e o adevarată boală a civilizaţiei moderne, trebuind
abordată strategic, pe scară largă de spaţiu şi timp, în toate politicile de dezvoltare urbană,
investiţii, legislaţie etc.
În cadrul multor proiecte de cercetare s-a studiat posibilitatea eliminării biologice
a fosfaţilor, fără introducerea unui reactiv şi, practic, fără producerea excesivă de nămol.
Aceste studii au început la mijlocul anilor 1960, cu lucrările lui Shapiro şi Levin, care au
observat că nămolul activat neaerat a emis fosfor, absorbindu-l imediat ce a crescut
concentraţia de oxigen.
Principiul eliminării biologice a fosfaţilor constă în acumularea de fosfor în
biomasă. Această acumulare se poate datora precipitării chimice a fosforului anorganic în
apropierea unor bacterii, în condiţii microambientale specifice, acumulării de fosfor de
către microorganisme sau combinaţiei dintre cele două cazuri.
Principalele cauze ale formării precipitatelor extracelulare sunt creşterea pH-ului
sau creşterea concentraţiei ionilor precipitaţi. Mai multe cercetări confirmă posibilitatea
acestor fenomene. Când un flux bacterian este supus condiţiilor anaerobe, nivelul său de
calciu extracelular scade, eliminându-se fosfor, potasiu şi magneziu: ionii de potasiu şi
magneziu stabilizează polifosfatul intracelular. Se pare că eliberarea ionilor de fosfat
cauzează o scădere a concentraţiei de calciu, ceea ce sprijină ipoteza precipitării.
În absenţa oxigenului, modificările pH-ului datorită denitrificării şi fermentării
acide a produselor organice s-ar putea cumula cu efectele concentraţiei crescute a
fosforului, accentuând sau diminuând consecinţele.
Scopul prezentei lucrări este prezentarea tehnologiilor de defosforizare a apelor
menajere existente pe plan mondial pe baza datelor din literatura de specialitate.
 La partea experimentală se prezintă rezultatele proprii obţinute în urma studierii
proceselor de defosforizare din Staţia de Epurare Constanţa Sud.
 Capitolul 2.
GENERALITĂŢI

Un aport considerabil pentru menţinerea unei calităţi a apei conform normelor în

vigoare îl au măsurile care trebuie aplicate la sursele de poluare, pentru diminuarea
debitelor şi încărcărilor apelor uzate înainte de epirarea acestora şi evacuarea în receptori.
Recircularea apelor uzate apare ca un procedeu ce va putea degreva, prin reducerea
debitelor evacuate, receptorii apelor uzate şi, implict, va putea asigura păstrarea unei
calităţi mai bune a apelor de suprafaţă. Folosirea la irigaţii a unor categorii de ape uzate,
după un tratament adevat, apare ca o metodă care, aplicată judicios, poate oferi un dublu
avantaj, cum ar fi acela al reducerii cantităţilor de ape uzate evacuate în receptor, pe de o
parte, iar pe de altă parte, al asigurării umidităţii şi, parţial, a unor substanţe fertilizante
pentru solul irigat.
Pentru menţinerea în totalitate a gradului de curăţenie al apelor va trebui să se
găsească o nouă strategie, în care epurarea apelor uzate va avea şi ea locul său. Va trebui
să avem grijă ca tehnologiile integrale, respectiv tehnologiile unice pentru realizarea unui
produs, uneori extrem de complexe, pentru epurarea apelor uzate produse şi, deci, pentru
restabilirea situaţiei iniţiale, să meargă mână în mână cu noile descoperiri si dezvoltări ale
societăţii, pentru a se evita crearea de noi surse de poluare a apelor.

2.1. Aquis-ul comunitar privind necesitatea creşterii numărului de

instalaţii de epurare a apelor menajere

Directiva 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate orăşeneşti are ca obiectiv

protecţia mediului împotriva efectelor negative ale evacuărilor de ape uzate orăşeneşti şi
de ape uzate din anumite sectoare industriale (în special îndustria alimentară).
Cerinţele directivei sunt:
 colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate din aglomerări precum şi a celor
biodegradabile provenite de la anumite sectoare industriale(industria agroalimentară);
 termenele limită pentru implementarea Directivei în funcţie de mărimea aglomerărilor
umane şi de caracteristicile receptorilor naturali;
 asigurarea cu sisteme de colectare a apelor uzate orăşeneşti pentru toate aglomerările
cu peste 2000 locuitori echivalenţi (l.e.);
 asigurarea ca pentru toate aglomerările cu peste 2000 locuitori echivalenţi (l.e.) să fie
echipate cu staţii de epurare, la un nivel de epurare specific(eliminarea azotului şi
fosforului):
o până în 2018 tratare secundară pentru 2346 de aglomerări mai mici de 10.000
l.e.
o până în 2015 tratare terţiară pentru 263de aglomerări cu peste 10.000 l.e.
În pofida unei îmbunătăţiri semnificative a calităţii râurilor în România (scădere a
nivelului principalilor indicatori de calitate CBO5 şi CCO, particule solide în suspensie,
conţinutul componentelor periculoase), sunt încă necesare investiţii în special în vederea
reducerii surselor punctiforme de contaminare care cresc riscul de eutrofizare a
receptorilor naturali şi riscul de îmbolnăvire al populaţiei (apele de suprafaţă folosite tot
în scopul consumului).
Ţinând cont de aspectele privind protecţia mediului, de aşezarea sa geografică în
bazinul Dunării şi Mării Negre, România va declara întregul său teritoriu drept arie
sensibilă, acest aspect presupunând obligaţia ca toate aglomerările umane cu mai mult de
10.000 locuitori echivalenţi să fie prevăzute cu staţii de epurare cu grad avansat de
epurare, respectiv treaptă terţiară. Această decizie importantă impune luarea în
considerare a unei perioade de tranziţie de 12 ani, de la data aderării.
Axa prioritară a Directivei o reprezintă “Extinderea şi Modernizarea Sistemelor
de Apă şi Apă Uzată”.
Obiectivele axei prioritare sunt:
 asigurarea serviciilor de apă şi canalizare, la tarife accesibile;
 asigurarea calităţii corespunzătoare a apei potabile în toate aglomerările umane;
 îmbunătăţirea calităţii cursurilor de apă;
 îmbunătăţirea gradului de gospodărire a nămolurilor provenite de la staţiile de
epurare a apelor uzate;
 crearea de structuri inovatoare şi eficiente de management al apei.
 Această axă prioritară abordează unul dintre principalele puncte slabe identificate
în analiza SWOT, care reflectă accesul redus al comunităţilor la infrastructura de apă şi
apă uzată (52%), calitatea necorespunzătoare a apei potabile şi lipsa facilităţilor de
canalizare şi epurare a apelor uzate în anumite zone. De asemenea, se adresează
problemei privind eficienţa scăzută a serviciilor publice de apă cauzate în principal de
numărul mare de operatori mici, mulţi dintre aceştia desfăşurând diferite alte activităţi
(transport public, încălzire urbană, electricitate locală etc.) şi din cauza slabelor investiţii
pe termen lung, managementului ineficient, lipsei strategiilor de dezvoltare pe termen
lung şi a planurilor de afaceri, etc. România este considerabil în urmă în ceea ce priveşte
furnizarea serviciilor de tratare a apei potabile şi de colectare şi epurare a celei uzate.
Problemele legate de calitatea apelor de suprafaţă şi a celor subterane provin în
principal din apele uzate neepurate deversate în cursurile de apă şi însumează 79% din
totalul apei uzate produse în România.
România a adoptat aquis-ul de mediu şi urmăreşte să colecteze, până în 2015,
60% din apele deversate, ceea ce reprezintă o dublare a capacităţii disponibile la nivelul
anului 2004. Nevoile de investiţii din acest domeniu sunt o mare provocare pentru ţara
noastră din punct de vedere financiar, economic şi administrativ. În România, apele de
suprafaţă sunt utilizate ca surse de apă potabilă şi prin urmare calitatea apei potabile
depinde, în linii mari, de calitatea sursei şi a tratării corespunzătoare a acesteia. În mai
2007, 64% din totalul populaţiei era conectată la reţelele de apă şi canalizare. În condiţiile
în care România a acceptat provocarea de a dezvolta tratarea apei şi de a creşte gradul de
racordare a cetăţenilor până la 70% până în 2015, acest domeniu va avea nevoie de
investiţii considerabile. Legislaţia românească în sectorul de apă este în mare măsură în
vigoare şi în conformitate cu acquisul comunitar, dar sunt necesari paşi suplimentari în
vederea conformării depline, în special în cazul comunităţilor mici.
Regionalizarea este un element-cheie în îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei din
punct de vedere al costului a infrastructurii locale de apă şi a serviciilor în scopul
ăndeplinirii obiectivelor de mediu, dar şi pentru asigurarea durabilităţii investiţiilor, a
operaţiunilor, a unei strategii de dezvoltare pe termen lung în sectorul de apă şi a unei
dezvoltări regionale echilibrate.
 În acest context, asocierea localităţilor învecinate în vederea creării unor structuri
regionale capabile să atragă fonduri internaţionale pentru nevoile lor de investiţii în
domeniul de apă, fonduri care nu pot fi atrase individual, reprezintă deja o tendinţă în
România.
Procesul de regionalizare reprezintă un element esenţial pentru îndeplinirea
cerinţelor din aquis-ul privind protecţia mediului în sectorul apă şi apă uzată, întrucât este
nevoie de companii de apă experimentate care să realizeze obiectivele investiţionale şi
care să garanteze calitatea functionării facilităţilor construite. Fără finanţare sub formă de
grant, majoritatea operatorilor mici nu vor fi capabili să se conformeze aquis-ului. Prin
urmare, există un stimulent puternic ca diferiţi operatori să se asocieze în vederea
înfiinţării unei companii regionale de apă şi să depăşească astfel potenţialele probleme
administrative.
Investiţiile din sectorul de apă, necesare pentru conformarea cu aquis-ul
comunitar relevant, sunt mai mari decât cele care pot fi implementate în cadrul POS
Mediu în perioada 2007-2013. De aceea, investiţii suplimentare în sectorul de apă sunt
planificate din alte surse, după cum urmează:
 Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală, co-finanţat de UE în perioada
2007-2013 şi coordonat de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
(MADR), va include investiţii în infrastructura de apă în zonele rurale;
 Programe Guvernamentale pentru dezvoltarea infrastructurii de mediu şi apă 2006
– 2009 care includ investiţii prioritare conform Planurilor Naţionale pentru
Implementarea Acquis-ului de Mediu;
 Programul Guvernamental pentru Dezvoltarea Infrastructurii din Zonele Rurale în
perioada 2006-2008 prevede investiţii în infrastructura de apă şi apă uzată;
 Fondul Naţional de Mediu asigură co-finanţarea unor investiţii limitate în sectorul
de apă;
 Imprumuturi externe sau diferite forme de PPP sunt de asemenea soluţii avute în
vedere pentru anumite aglomerări urbane.
POS Mediu este orientat către crearea unor poli de bunăstare şi activităţi care să
aibă un impact pozitiv pe termen mediu asupra dezvoltării localităţilor rurale din
împrejurimi. Investiţii importante în sectorul infrastructurii de apă sunt de asemenea
planificate după 2013, în vederea conformării totale cu aquis-ul UE.
Domeniul major de intervenţie al acestei axe prioritare este,
extinderea/modernizarea sistemelor de apă/apă uzată. Operaţiunile ce urmează a fi
dezvoltate în cadrul acestui domeniu cheie de intervenţie vor finanţa următoarele
activităţi indicative:
 Construcţia/modernizarea surselor de apă în vederea potabilizării;
 Construcţia/reabilitarea staţiilor de tratare a apei potabile;
 Extinderea/reabilitarea reţelelor de distribuţie a apei potabile şi a sistemelor de
canalizare;
 Construcţia/reabilitarea staţiilor de epurare a apelor uzate;
 Construcţia/reabilitarea facilităţilor de epurare a nămolurilor;
 Contorizare, echipament de laborator, echipamente de detectare a pierderilor etc.
 Asistenţa tehnică pentru pregătirea proiectelor (inclusiv dosarele de licitaţie),
management şi publicitate ( inclusiv conştientizarea publicului), îmbunătăăţirea
guvernării instituţionale.

2.2. Epurarea apelor uzate

Sistemul de canalizare al apelor uzate a apărut în urmă cu aproape două secole.

Reţeaua de canalizare a îmbunătăţit condiţiile igienico-sanitare la locul de producere a
deşeurilor, dar a condus la creşterea poluării apelor de suprafaţă, datorită evacuărilor de
ape uzate. Dezvoltarea intensivă a industriei a mărit cantităţile de ape uzate evacuate, ca
şi tipurile de poluanţi. Creşterea nivelului de cunoaştere şi a severităţii în domeniul
igienei au demonstrat că poluarea apelor este un pericol pentru sănătatea publică.
Cu timpul, mai multe ţări şi-au îmbunătăţit legislaţia prin prevederea interdicţiei
de a polua apele. În acest sens, există obligaţia construirii de staţii de epurare, care au
rolul de reţinere a poluanţilor înainte de evacuarea apelor uzate în apele de suprafaţă. În
România există reglementările stabilite de Ministerul Mediului si Gospodăririi Apelor
pentru evacuarea apelor uzate în reţeaua de canalizare a localităţilor sau în receptori
naturali.
Actualmente, un factor determinant pentru calitatea apelor îl constituie epurarea
apelor uzate, despre care s-a amintit ca fiind, în prezent, singurul mijloc de combatere a
poluării apelor, în marea majoritate a cazurilor procedeele de epurare sunt însă tributare
unei anumite limitări, cu toate că eforturile pentru perfecţionarea lor şi apariţia unor
metode de mare eficienţă au însemnat un reviriment în actualele condiţii de creştere
rapidă a gradului de poluare a apelor
La începutul dezvoltării proceselor şi echipamentelor de depoluare, atenţia era
îndreptată în special spre racordarea în cel mai scurt timp a producătorilor de ape uzate la
staţiile de epurare. S-a recunoscut însă, destul de devreme, că o strategie care să se ocupe
în primul rând de evacuări nu va putea conduce la o stare ecologică satisfăcătoare a
apelor. Astăzi se admite că nu există premise absolut sigure conform cărora s-ar putea
ajunge în timp la o stare satisfăcătoare a calităţii apelor numai cu ajutorul epurării
mecano-biologice şi chimice.
Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procedee prin care
impurităţile de natură chimică sau bacteriologică conţinute în apele uzate sunt reduse sub
anumite limite, astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului în care se
evacuează şi să nu mai pericliteze folosirea apelor acestuia. Instalaţiile de epurare sunt
realizate tocmai în scopul intensificării şi favorizării proceselor care se desfaşoară în
decursul autoepurării. Procesul de epurare are ca rezultat obţinerea unor ape curate în
diferite grade de purificare, în funcţie de tehnologiile şi echipamentele folosite şi un
amestec de corpuri şi substante denumite generic nămoluri. Atât apele, cât şi nămolurile
trebuie să fie deversate fără ca prin aceasta să se aducă prejudicii mediului înconjurător.
Această condiţie se poate realiza numai printr-o purificare avansată a apelor uzate.

Epurarea apelor uzate cuprinde următoarele două mari grupe de operaţii succesive:
 reţinerea şi/sau transformarea substanţelor nocive în produşi nenocivi;
 prelucrarea substanţelor rezultate sub diverse forme (nămoluri, emulsii, spume)
din prima operaţie.
Procedeele de epurare a apelor uzate, denumite după procesele de bază sunt:
 procedee mecanice – în care procesele de epurare sunt de natură fizică;
 procedee chimice – în care procesele de epurare sunt de natură fizico-chimică;
 procedee biologice – în care procesele de epurare sunt atât de natură fizică, cât şi
biochimică.
Valorificarea sau tratarea în continuare a produselor obţinute la epurare se face
utilizând, în mare, aceleaşi procedeee mecanice, fizico-chimice şi biologice, în acest sens,
se poate da ca exemplu tratarea nămolului provenit din staţiile de epurare orăşeneşti, care
se poate realiza prin: deshidratare, fermentare anaerobă, stabilizare aerobă, condiţionare
chimică, etc.
În lucrarea [4], Jürgen Reinmann şi Volker Friehmelt prezintă o variantă modernă
pentru epurarea apelor uzate prin combinarea electrocoagulării cu folosirea agenţilor
chimici şi cu Bioreactorul Compact Dinamic. Această variantă s-a dovedit a avea un
potenţial ridicat pentru dezvoltarea eficienţei economice şi ecologice a staţiilor de epurare
a apei uzate.
Electrocoagularea a fost creată cu scopul de a obţine o metodă de pretratament
pentru a reduce sau chiar a evita cantitatea de chimicale necesare pentru epurarea apei
reziduale. Electrocoagularea are ca avantaj faptul că încărcarea de la suprafaţa apei este
neutralizată într-o celulă electrochimică. Electrocoagularea a fost testată cu succes în
tratarea materiilor în suspensie, hidroxidului de fier, vopsea şi pigmenţi, grăsimi şi
uleiuri, apa reziduală putând fi curăţată foarte uşor.
Valorile limită ale concentraţiilor de poluanţi în efluent trebuie respectate, chiar
dacă, în ultimul timp, acestea au devenit din ce în ce mai stricte. O aplicaţie importantă a
devenit reducerea concentraţiei de compuşi, în special metale grele. O nouă soluţie pentru
această aplicaţie a fost concepută prin adăugarea unei cantităţi de reactivi pentru
precipitarea metalelor grele şi pentru combinarea particulelor mici formate de
electrocoagulare.
Prin adiţia unei cantităţi stoechiometrice a unei soluţii a agenţilor, metalele grele
pot fi precipitate. Pretratamentul prin agenţi chimici şi electrocoagulare înlătură ionii de
cupru, care sunt toxici pentru microorganismele şi particulele care duc la nămolul in
exces din bioreactor, în timp ce compuşii organici dizolvaţi şi amoniul trec.
 În lucrarea [5] K. Gabriel, G. Devriese, A. Van Eecke prezintă optimizarea tratării
apei reziduale prin adăugarea de biosuplimenţi. În prezent, treapta biologică a unei staţii
de epurare nu este pe deplin înţeleasă. În practică, există foarte puţin interes în privinţa
staţiilor de epurare în domeniul microbiologic. În cazul în care comunitatea
microbiologică este afectată, cel mai des, singura soluţie este adiţia de floculanţi chimici
în bayinul de sedimentare. Eficienţa staţiilor de epurare şi calitatea efluenţilor este
determinată de separarea nămolului în decantor. Probleme apar frecvent, majoritatea
dintre ele legate de sedimentarea nămolului. NUTRIFLOK 50S este biosuplimentul creat
pentru sistemul biologic de aerare. Acesta se adaptează la condiţiile din bazin, astfel încât
creşterea bacteriei pentru nitrificare este favorizată şi opreşte creşterea bacteriilor
filamentoase nedorite. Acest efect combinat măreşte eficienţa sistemului şi proprietăţile
nămolului sunt îmbunătăţite.
Pentru a interveni în cazurile de instabilizare a nămolului, Avecom Co. a creat
SETTLE-ON. Datorită acestuia, particulele mai mari şi mai grele se formează astfel încât
nămolul se stabilizează mai bine şi mai repede, rezultând într-o separare a fazei lichide şi
fazei solide în decantor. SETTLE-ON micşorează cantitatea de materii în suspensie din
efluent, astfel îmbunătăţind calitatea sa. Rezultatele curente în practică îmbunătăţesc
analizele din laborator şi indică faptul că biosuplimenţii constituie o abordare a
funcţionării staţiilor de epurare într-un mod mai eficient.

2.3. Defosforizarea

Eliminarea biologică a fosfaţilor necesită unele etape alternative anaerobe şi

aerobe. Scopul alternării acestor etape este de a se modifica echilibrul enzimatic care
reglează sinteza polifosfaţilor în faza anaerobă.

Faza anaerobă

Bacteriile producătoare de acetat, facultativ anaerobe, folosesc carbonul organic

disponibil, existent de exemplu în apa brută, pentru a produce acetat. Bacteriile
Aeromonas sunt principalele organisme responsabile de această acidogeneză anaerobă.
Trebuie subliniat faptul că prezenţa nitraţilor în această fază anaerobă impiedică
producerea de acetat. Acest punct este explicat prin capacităţile de denitrificare ale
bacteriilor Aeromonas, care nu-şi folosesc metabolismul fermentativ, cât timp în mediu
există nitraţi, care să acţioneze ca acceptori de electroni finali.
Acetatul produs este folosit de bacteriile din grupul Acinetobacter/Moraxella.
Aceste bacterii sunt strict aerobe şi pot folosi numai un număr limiat de substraturi. Ele
consumă acetat, etanol, lactat, citrat şi mai multi aminoacizi, dar nu pot folosi zaharuri
sau acizi graşi volatili cu o greutate moleculară mai mare decât cea a acidului propionic.
Acetatul folosit de Acinetobacter/Moraxella este stocat in-situ în formă de PHB
(polihidroxibutirat). Energia necesară acestei stocări provine de la hidroliza poli-
fosfaţilor, care explică eliberarea accelerată de fosfaţi în mediu. În acest proces,
acidogeneza este o etapă limitatoare, care explică de ce acetatul nu se află în zonele
anaerobe.

Faza aerobă

Bacteriile Acinetobacter/Moraxella localizează acceptorii de electroni pentru

metabolismul lor (NO3, oxigen). Polihidroxibutiratul (PHB) este apoi folosit ca substrat
organic pentru creşterea acestora şi refacerea rezervelor de poli-fosfaţi prin reabsorbţia
fosforului interstiţial. Cantităţile reabsorbite le depăşesc pe cele emise în timpul fazei
anaerobe. Într-o succesiune de faze anaerobe-aerobe, fosforul este acumulat gradual în
aceste microorganisme în cantităţi de 10-11% greutate proprie. În nămolul activ care
elimină fosforul, în care trăiesc alte bacterii, această valoare ar putea fi de 7% greutate
proprie.
Trebuie subliniat că, în faza aerobă, alte organisme heterotrofice, care nu
acumulează poli-fosfaţi, au la dispoziţie doar o fracţiune din materia organică, care este,
de altfel, cel mai puţin biodegradabilă. Numitorul comun în toate aceste procese care
folosesc eliminarea biologică a fosfaţilor este alternarea unei faze anaerobe (în care
biomasa intră în contact cu carbonul organic din apa netratată) cu o fază aerobă (în care
fosforul eliberat anterior este reasimilat).
 Aceste procese se împart în două categorii:
- procese în care niciun reactiv chimic nu este adăugat; în aceste sisteme fosforul este
stocat “biologic” în nămol şi eliminat odată cu excesul de nămol. Eficienţa eliminării
fosfatului depinde în întregime de conţinutul de fosfor al nămolului şi de producţia de
nămol în exces;
- procese în care eliminarea fosfatului este un proces biologic şi fizico-chimic combinat.
Fosforul acumulat biologic din nămol este eliberat într-un volum mic de apă. Se obţine
astfel o mare concentraţie de fosfor în lichidul interstiţial, în care sunt adăugaţi reactivi
chimici.
Decantarea primară elimină doar aproximativ 10% din conţinutul de fosfor al apei
uzate urbane.
Sub acţiunea bacteriană, polifosfaţii sunt transformaţi în ortofosfaţi direct
asimilabili. În apa brută, 2/3 din conţinutul total de fosfor este sub formă de polifosfaţi şi
1/3 sub formă de ortofosfaţi. În urma tratării biologice convenţionale, această proporţie
este inversată.
Unele procese sunt adecvate aplicaţiilor industriale. Aceste procese au în comun
faptul că biomasa trece prima dată printr-o perioadă de anaerobioză în contact cu
carbonul organic (apa brută), apoi într-o fază aerobă, în timpul căreia fosforul eliminat
anterior este reasimilat, dar în proporţie mult mai mare.

2.4. Procesul tehnologic al staţiei de epurare

În scopul epurării, apele sunt trecute prin 1, 2 sau 3 trepte de epurare, fiecare
având nişte obiective clare, care trebuie realizate cu cea mai mare eficienţă. În final,
înaintea deversării în emisar, este creată o instalaţie de sterilizare a apelor uzate epurate.
Treapta primară de epurare (sau treapta de epurare mecano-chimică) are ca
scop extragerea din apele uzate a suspensiilor minerale şi organice, a uleiurilor şi
grăsimilor şi neutralizarea unor compuşi chimici sau toxici (iar apoi scoaterea lor din ape,
după o precipitare/floculare prealabilă).
Treapta primară de epurare se compune din:
 Influent Grătar Site Deznisipator Separator
de grăsimi

Decantor Cameră de Cameră

primar floculare de reacţie

Pe grătar sunt reţinute suspensiile grosiere, cârpe, resturi de ţesături, plastice,

bolovani, ramuri, etc. Este un sistem de reţinere a tot ce aduce apa uzată şi are dimensiuni
mai mari de 2-4 cm. Apa nu staţionează şi nu au loc alte procese decât cel de reţinere
mecanică a impurităţilor. Curăţirea lor se face mecanic, iar materialele adunate sunt
transportate pe platformele de gunoi controlat.
Pe site se continuă procesul de reţinere a particulelor cu diametre mai mari de 2-3
cm, prin trecerea apei în flux continuu, viteza de scurgere scăzând foarte puţin. Este tot o
activitate fizico-mecanică de separare a particulelor mari.
În deznisipator, viteza de trecere a apei scade semnificativ până la o viteză care
să permită sedimentarea marii majorităţi a particulelor minerale (deci inclusiv a nisipului
fin). Aceasta se calculează în funcţie de conţinutul particulelor şi pe baza unor măsurători
efectuate, în prealabil, în laborator. Ca urmare a trecerii apei prin primele trei obiecte ale
staţiei de epurare, sunt îndepărtate din apă 95-98% din suspensiile mari şi toate
suspensiile minerale, dar şi circa 40% din suspensiile organice mai grele.
În separatorul de grăsimi, emulsiile de uleiuri şi substanţe uleioase/grase sunt
aduse la suprafaţa apei prin barbotarea maselor de apă cu ajutorul aerului insuflat prin
diuze speciale sau plăci poroase. Prin aceasta barbotare a apei are loc şi o parţială
introducere de oxigen dizolvat în masa apelor uzate, oxigen care facilitează dezvoltarea
microflorei bacteriene aerobe. Uleiurile şi celelalte substanţe grase, astfel aduse la
suprafaţa apei, pot fi uşor colectate şi îndepărtate.
În cazul în care apele uzate sunt prea acide sau prea bazice, se pot adăuga
substanţe chimice destinate neutralizării acestor ape. În cazul în care apele conţin unele
substanţe toxice, ele pot fi eliminate în camera de reacţie, unde, în contact cu substanţe
chimice specifice, acestea ies din starea de substanţe dizolvate, se floculează şi astfel pot
fi ulterior îndepărtate prin decantare.
 Ultimul obiect al treptei de epurare mecano-chimică îl reprezintă decantorul
primar. În el, apa uzată staţionează circa două ore la apele menajere orăşeneşti şi circa
10-15 ore la apele zootehnice, timp în care cad la fund majoritatea suspensiilor organice
particulate. În cursul decantării sunt eliminate din ape suspensiile organice particulate, pe
care s-au adiţionat o serie de bacterii reducătoare. În cursul procesului de decantare,
organismele aerobe consumă oxigenul dizolvat din apă, astfel încât, la ieşire, apa este
practic lipsită de oxigen.
La ieşirea din această treaptă de epurare, apa trebuie să fie cvasilipsită de
suspensii minerale şi organice particulate, sunt reduse cele mai multe substanţe chimice
toxice, dar rămân nemodificate substanţele organice coloidale şi cele dizolvate. Pe traseul
treptei primare de epurare microflora bacteriană se înmulţeşte necontenit, ea fiind
dominată de bacteriile anaerobe-facultativ aerobe. Această microfloră îşi începe procesul
de epurare biologică prin consumul de substanţe organice. Organismele caracteristice
sunt bacteriile, flagelatele şi ciupercile.
În România, există numeroase staţii de epurare care sunt construite numai din
obiectele treptei primare şi care, din păcate, nu funcţionează niciuna la parametri
satisfăcători, ceea ce face destul de gravă această situaţie, care este incompatibilă cu
normele europene de epurare a apelor uzate.
Treapta secundară de epurare a apelor uzate (sau treapta biologică de epurare)
are ca scop îndepărtarea din apele uzate a substanţelor organice moarte aflate în stare
coloidală sau dizolvate. Acest proces este realizat de către organisme vii degradatoare –
deci de microflora bacteriană şi de cea fungică. Instalaţiile în care se desfăşoară aceste
procese sunt create tocmai pentru a optimiza activitatea microorganismelor aerobe
descompunătoare.
Treapta secundară de epurare (treapta biologică) se compune din:

Instalaţie biologică de epurare Decantor secundar

În instalaţiile biologice de epurare aerobă trebuie asigurate microflorei cantităşi

minime de 2-4 mg oxigen dizolvat/litru, o temperatură de 15-25oC, un timp de staţionare
a apei suficient de lung pentru ca bacteriile să extragă şi să descompună substanţele
organice din masa apei.
Principalele obiecte ale treptei secundare de epurare sunt biofiltrele şi
aerotancurile. În ultimele decenii s-au obţinut rezultate semnificative prin utilizarea
plantelor plutitoare, cum ar fi salata de Nil şi zambila de apă.
Biofiltrele reproduc într-un spaţiu restrâns situaţia apelor dintr-un râu de munte,
când pe pietre se depune o masă de organisme fixate pe substrat (denumită biodermă),
care extrag din apă diferitele impurităţi dizolvate. Un biofiltru este o incintă umplută cu
material grosier (rocă spartă, pietriş, tuf vulcanic sau material plastic cu granulaţie mare
şi, pe cât posibil, poros). Apa uzată, în prealabil epurată în treapta mecano-chimică, este
distribuită cât mai uniform la suprafaţa acestui material de umplutură, ea curgând
gravitaţional, lent, sub forma unei pelicule fine. Pe materialul de umplutură se dezvoltă
bacterii şi fungi, care se extrag din pelicula de apă care se scurge de sus în jos, substanţele
organice dizolvate şi cele coloidale şi care le servesc drept hrană. Această peliculă de apă
este pe cealaltă parte în contact permanent cu aerul dintre materialul de umplutură al
biofiltrului, astfel încât microorganismele au condiţii optime de dezvoltare şi de
degradare a substanţelor organice pe cale aerobă. În acest fel, bacteriile au permanent
hrană, apă la o temperatură optimă de înmulţire şi oxigen dizolvat. Dacă la început
această peliculă de microorganisme este subţire, în timp ea se îngroaşă, astfel încât
accesul tuturor organismelor la hrană şi oxigen se reduce, ca urmare la contactul substrat-
peliculă de microorganisme condiţiile de viaţă devin anaerobe, fapt ce determină moartea
bacteriilor aerobe şi stimulează înmulţirea celor anaerobe. În timp, la interfaţa bacterii
aerobe-bacterii moarte şi anaerobe, pelicula se desprinde de substrat şi, antrenată de apa
uzată, se scurge, se fragmentează, cade prin bucăţile materialului de umplutură şi ajunge
la fundul biofiltrului, în efluentul acestuia, care devine astfel încărcat în suspensii de
mărimi diferite. După desprinderea peliculei groase, parţial moarte, de pe materialul de
umplutură, pe acesta are loc o regenerare a peliculei biologice primare aerobe şi astfel
ciclul se reia. Trebuie precizat că pelicula din biofiltru nu este compusă numai din
bacterii care descompun substanţele organice moarte; pe şi în structura sa se găsesc
numeroase organisme consumatoare de bacterii, care contribuie la curăţirea maselor
bacteriene, care se hrănesc cu nămolul organic bacterian, precum şi cu alte organisme
predatoare, care-i consumă pe curăţitori. Dintre aceşti însoţitori ai bacteriilor, menţionăm
viermii nematozi, oligocheţi şi rotiferi, unele larve de insecte, iar spre fundul biofiltrului
pot fi întâlniţi chiar şi unii crustacei. Putem spune că bioderma de la suprafaţa
materialului de umplutură se constituie într-o adevărată biocenoză, a cărei compoziţie şi
structură se modifică pe măsură ce apele uzate se curăţă de poluanţi. Ca urmare, urmărind
structura biodermei şi cantitatea de substanţă organică dizolvată, se poate constata că
procesul de autoepurare decurge foarte rapid pe verticală, dacă spre partea superioară a
biofiltrului se formează o biodermă groasă din bacterii care descompun substanţele
organice aflate în concentraţii ridicate şi care sunt consumate de organisme polisaprobe,
la partea inferioară bioderma este mai subţire, iar organismele însoţitoare sunt alfa şi apoi
chiar beta-mezosaprobe.
Apele care ajung la partea inferioară a biofiltrului conţin cantităţi reduse de
substanţe organice dizolvate, azotaţi şi fosfaţi rezultaţi din descompunerea materiei
organice de către bacterii, substanţe organice greu biodegradabile; mai conţin numeroase
bacterii libere şi sub formă de fragmente de biodermă, precum şi numeroase organisme
însoţitoare. Apele sunt dirijate spre decantorul secundar, pentru îndepărtarea suspensiilor.
Aerotancurile reproduc situaţia unui lac bogat în nămol bacterian, nămol care,
fiind distrbuit în masa apei, este capabil să extragă din apele uzate substanţele organice,
dacă au oxigen dizolvat în cantitate satisfăcătoare (2-5 mg O 2/litru în apa uzată). Pentru a
fi îndeplinite aceste condiţii, nămolul trebuie menţinut în masa apei printr-o agitare
continuă a acesteia, cu ajutorul unor perii, palete rotative sau prin insuflare de aer. Ca
urmare, bacteriile degradatoare, iniţial libere, se aglutinează unele de altele prin forţe
electrostatice şi apoi, prin mase mucilaginoase secretate de bacterii, formează aşa-
numitele „flocoane de nămol activ”, care, antrenate de apă, vin în contact cu masa de
lichid bogat în substanţe organice şi oxigen, fapt ce le stimulează procesele metabolice şi
înmulţirea. Aceste flocoane cresc, în structura lor intră şi nicelii de ciuperci, pe ele trăiesc
numeroase protozoare (flagelate, amoebe, ciliate), viermi (nematode, rotiferi), acarieni şi
chiar crustacei, toţi consumând direct sau indirect din masele bacteriene şi fragmentând
nămolul activ. O condiţie pentru buna funcţionare a unui aerotanc este menţinerea apei în
permanentă mişcare, deoarece, în cazul în care aerarea se opreşte, flocoanele de nămol
activ se depun pe fundul bazinului, oxigenul dizolvat nu mai ajunge la ele şi masa
bacteriană intră în anaerobie şi moare. Aceasta duce la compromiterea întregului proces
de funcţionare a aerotancului.
În aerotancuri, substanţele dizolvate şi coloidale din apele uzate sunt transformate
în substanţe organice particulate uşor de separat. La ieşirea din aerotanc, apele uzate sunt
cvasilipsite de substanţe organice dizolvate, conţin azotaţi şi fosfaţi şi numeroase
flocoane bacteriene. Aceste ape trec în decantoarele secundare, unde, prin
cvasistaţionarea apei, flocoanele de nămol activ cad la fund, iar apa care iese este bine
epurată. „Nămolul biologic” rezultat este parţial recirculat înapoi în aerotanc, pentru a se
asigura o concentraţie ridicată de bacterii degradatoare, iar excesul său este dirijat spre un
îngroşător şi apoi spre sistemele de prelucrare a nămolului.
Bazinele de epurare cu macrofite se bazează pe capacitatea unor plante de a
extrage diverşi poluanţi organici din ape cu ajutorul rădăcinilor. În mod obişnuit, plantele
iau din sol sau din apele în care trăiesc apa şi sărurile minerale, iar din aer bioxidul de
carbon. În cursul procesului de fotosinteză, ele, folosind substanţele sus menţionate,
sintetizează noi substanţe organice simple, care, ulterior, servesc la crearea unei game
foarte largi de alte substanţe organice care alcătuiesc biomasa plantelor. Unele plante sunt
însă capabile să ia din mediu şi substanţe organice, mai mult sau mai puţin simple,
economisind astfel energie pentru fotosinteză. Folosind aceste plante în procesul de
epurare, omul curăţă apele şi totodată obţine biomasă, pe care o poate utiliza în diferite
scopuri.
Dintre plantele care se caracterizează printr-o eficienţă mai ridicată în procesul de
epurare, unele sunt plante de mlaştină (numite plante palustre), cum sunt: stuful, papura,
pipirigul, altele sunt plante plutitoare (numite plante natante), cum sunt: zambila de apă şi
salata de Nil, care, în cazul unui exces de substanţe organice, se înmulţesc excesiv,
aproape numai pe cale vegetativă. Producţia lor de biomasă proaspătă în aceste condiţii
este mult superioară oricăror alte plante acvatice sau terestre, ea putând atinge şi 800 de
tone/hectar/an.
Aceste plante natante sunt puse în canale puţin adânci, prin care apele uzate, în
prealabil preepurate mecanic, se scurg lent. Rădăcinile plantelor care sunt foarte lungi ţi
au o ramificaţie bogată extrag din apă poluanţii. Cu timpul, pe rădăcini se adsorb
suspensii fine, se dezvoltă bacterii libere sau grupate în flocoane, care contribuie şi ele la
scindarea substanţelor organice mai complexe. În acest „desiş” de rădăcini şi de nămol
organic viu şi mort vin să se adăpostească şi/sau să se hrănească numeroase organisme
animale (consumatori de alge, bacterii şi nămol). Aceste plante natante au capacitatea ca,
în procesul fotosintezei, să elibereze în apă prin rădăcini oxigen care aici se dizolvă. Ca
urmare, în „desişul” de rădăcini, toate vieţuitoarele prezente (bacterii, ciuperci,
protozoare, viermi, crustacei, larve de insecte, ba chiar şi peşti) se dezvoltă în condiţii
optime, fapt ce duce la dezvoltarea lor luxuriantă şi, implicit, la o mai bună epurare a
apelor. În cazurile în care în bazinele de epurare finală se pun peşti, aceştia se hrănesc cu
organismele de pe rădăcinile plantelor şi constituie prin modul în care se dezvoltă nişte
bioindicatori ai gradului de epurare a apelor uzate.
Treapta terţiară de epurare a apelor uzate este un sistem mai nou, dar din ce în
ce mai solicitat de epuratori. El vizează reducerea la maxim a substanţelor organice
rămase în apă (în general cele greu biodegradabile) reţinerea suspensiilor şi a nutrienţilor
eliberaţi în treapta secundară de epurare şi a microorganismelor patogene mai rezistente.
Cea mai eficientă metodă este ozonizarea apei. Din păcate, această tehnică este
costisitoare, distruge cvasitotalitatea substanţelor organice şi nu rezolvă problema
nutrienţilor (care nu sunt oxidaţi de ozonul introdus în apă).
Mai larg folosită este metoda iazurilor biologice de epurare. Apele care sunt
aduse din treapta biologică de epurare sunt deversate în bazine puţin adânci (de sub 1
metru), în care apa staţionează un număr de zile. În acest timp, suspensiile organice fine,
nereţinute în decantoarele secundare, cad la fund şi încep să fie mineralizate, sau sunt
consumate de diferitele organisme consumatoare de nămol organic. Nutrienţii proveniţi
din treapta biologică de epurare stimulează dezvoltarea algelor microscopice din masa
apei, care astfel îi extrag. Ca urmare, apa din iazuri devine verzuie datorită numărului
foarte mare de alge, cel mai ades alge verzi, care constribuie şi ele, în mod activ, la
supraoxigenarea acestor ape. La rândul lor, aceste alge servesc ca hrană unor viermi (în
special rotifere) şi crustacei (ciclopi, pureci de baltă), care reduc algele din masa apei. În
cazul în care în ultimul bazin se introduc peşti, aceştia se hrănesc cu organismele şi
nămolul de pe fund, contribuind la epurarea finală. Peştii, deşi nu trebuie consumaţi de
oameni, prin starea lor fiziologică, comportamentul şi ritmul rapid de creştere, constituie
cea mai bună modalitate de evaluare a eficienţei de epurare finală a staţiei de epurare
respective. Se apreciază că aceştia, prin prezenţa lor, constituie cel mai sensibil şi fidel
biosenzor al gradului final de epurare.
O bună parte din acest material biologic viu este antrenată de apele care părăsesc
instalaţia de epurare prin emisari. Această masă organică particulată constituie o hrană
excelentă pentru fauna emisarului, care este astfel stimulată şi poate contribui mult mai
eficient la procesul de autoepurare din acesta.
În mod obişnuit, obiectul final al oricărei staţii de epurare îl reprezintă instalaţia
de sterilizare (ozonizare, iradiere cu UV, clorinare, etc.) care, prin substanţele introduse
în efluent, previne pătrunderea în râul colector a germenilor liberi (îndeosebi a celor
patogeni) şi garantează faptul că efluentul nu aduce în acesta niciun fel de germeni
(heterotrofi sau paraziţi).
Pe parcursul epurării se acumulează în decantorul primar nămol organic mort, iar
în decantorul secundar nămol bacterian viu şi mort. Este evident că acesta intră într-un
proces rapid de descompuere, care trebuie să aibă loc separat de ape. În acest scop există
paturile de nămol, pe care sunt aduse suspensiile din decantoare şi pe care are loc
sedimentarea acestor nămoluri, separarea apei de materialul organic solidificat şi
mineralizarea parţială pe cale predominant anaerobă a acesteia.
O metodă mai modernă şi mult mai eficientă a procesului de prelucrare a
nămolurilor organice se realizează în treapta anaerobă de prelucrare a nămolurilor.
Aceasta este realizată în îngroşătorul de nămol, unde are loc o primî separare mai
avansată a apei de nămol şi unde aproape tot nămolul, prin procese oxidative, consumă
resturile de oxigen dizolvat rămas în nămol. De aici, nămolul este trecut într-un
metantanc, o instalaţie în care este favorizată, chiar accelerată, activitatea bacteriilor
fermentative de descompunere mai avansată a nămolului organic. Aceasta se realizează
prin etanşarea nămolului de mediul extern, evitarea pătrunderii oxigenului atmosferic,
ridicarea nămolului la temperatura de circa 40oC şi menţinerea constantă a acestei
temperaturi, care favorizează înmulţirea bacteriilor anaerobe termofile, deci a celor cu
eficienţa cea mai ridicată de digerare a nămolurilor organice. În cursul procesului de
fermentare, are loc o separare mult mai accentuată a apei de substanţa organică moartă, o
degradare a substanţelor organice la compuşi mai simpli cu eliberare de metan, bioxid de
carbon şi gaze toxice. După circa 40 de zile de staţionare a nămolului în aceste
metantancuri, nămolul este adus pe nişte filtre presă, trecut printr-un uscător şi apoi
fărâmiţat, pentru a avea consistenţa unui sol mărunţit. Acest nămol constituie un foarte
bun îngrăşământ şi, de aceea, poate fi împrăştiat pe terenurile agricole.
În spiritul conceptelor de dezvoltare durabilă şi eco-economie, în prezent se caută
ca staţiile de epurare să nu mai fie considerate drept simpli consumatori de energie,
muncă şi substanţe şi se acordă o atenţie tot mai mare celor mai diverse forme de
valorificare a subproduselor epurării. Astfel:
 pietrişul şi nisipul colectat din deznisipator este spălat, ars, apoi este folosit ca
material de contrucţie la prepararea cimentului;
 nămolul din decantoarele primare şi secundare este depus pe paturile de uscare, după
care este transportat pe culturile agricole, fiind utilizat ca îngrăşământ organic natural;
 aceleaşi nămoluri organice, după fermentarea în metantancuri, presare, uscare şi
fărâmiţare, poate fi utilizat tot ca îngrăşământ organic natural.
Excesul de plante macrofite este recoltat periodic şi poate fi utilizat ca:
 furaj la animalele de fermă;
 compost în amestec cu nămolurile din staţiile de epurare;
 sursă de suc sau concetrat proteic vegetal pentru animalele de fermă;
 materie primă pentru obţinerea de pigmenţi naturali.
Prin aceste valorificări pot fi reduse, într-o oarecare măsură, cheltuielile de
întreţinere a staţiilor de epurare.
 Capitolul 3.
DEFOSFORIZAREA

Pe baza datelor din literatura de specialitate, reiese faptul că eliminarea fosforului

din apele menajere existente pe plan mondial şi din nămoluri, se poate realiza utilizând
diferiţi compuşi anorganici sau cu ajutorul compuşilor biologici.

3.1 Eliminarea fosforului cu ajutorul compuşilor anorganici

În lucrarea [11], este studiată eliminarea ortofosfatilor, fosfaţilor condensaţi şi a

amestecurilor acestora ca ortofosfat şi ca metafosfat în soluţie apoasă, folosind alaun şi
hidroxid de aluminiu.
Sunt analizate efectele dozei coagulante, pH-ul, temperatura, uzura hidroxidului
de aluminiu şi prezenţa diverşilor ioni. Pe baza rezultatelor experimentale, alaunul este
mult mai eficient în eliminarea fosforului decât hidroxidul de aluminiu, chiar dacă, în
ambele cazuri, în conditiile studiate, forma coagulantă activă este Al(OH) 3. Diferenţele s-
ar putea datora activităţii mai mari a hidroxidului format în timpul procesului.
Ortofosfaţii şi metafosfaţii par să aibă un comportament similar la variaţiile de pH
în toate cazurile, eliminarea totală este obtinută la valori ale pH-ului de 5-6. Pe de altă
parte, în cazul prezenţei simultane a ambelor forme de fosfor, ionii de ortofosfat şi
metafosfat au afinităţi diferite pentru poziţiile de suprafaţă ale hidroxidului de aluminiu,
pe când, atât pentru alaun, cât şi pentru hidroxidul de aluminiu, ortofosfaţii sunt eliminaţi
preferenţial în comparaţie cu metafosfaţii, probabil datorită efectelor de orientare şi
încărcătura atomului de fosfor.
Prezenţa sodiului, potasiului, magneziului, sulfatului şi clorurii în concentraţiile
studiate şi pentru o valoare a pH-ului de 6 nu influenţează eliminarea fosforului.
Variaţiile de temperatură, între 25 si 60 oC nu influenţează eficienţa alaunului, dar
ambele forme de fosfor sunt eliminate odată cu creşterea temperaturii, probabil datorită
ruperii polimerului Al(OH)3, producând noi suprafeţe de adsorbţie. Uzura micşorează
capacitatea de sorbţie a Al(OH)3, în timp ce se formează cristalele din ce în ce mai mari.
 În lucrarea [12] A.O. Babatunde ş.a. realizează un studiu privind refolosirea
reziduurilor produse la tratarea apelor coagulate cu aluminiu deshidratat, pentru
imobilizarea fosforului, încercări în serie şi în coloană folosind fosfat condensat.
Conţinutul de aluminiu în reziduurile produse la tratarea apelor coagulate cu
aluminiu dezhidratat (DAC-WTR) poate duce la o mare capacitate de eliminare a
fosforului. De aceea, DAC-WTR a fost folosit ca adsorbant/îngrăşământ pentru sol,
pentru eliminarea fosforului în mai multe studii, în special cele cu ortofosfaţi (ortho-
fosfat).
Acest studiu are ca obiectiv reutilizarea DAC-WTR pentru eliminarea fosforului,
folosind un fosfat condensat ca sursă model fosfat. Cu un timp de echilibru de 48 de ore
şi o mărime a particulei de 1,18mmm, s-au demonstrat următoarele:
1. eliminarea fosforului a crescut odată cu creşterea dozajului DAC-WTR, dar
absorbţia specifică de fosfor pe masa de DAC-WTR a descrescut;
2. capacitatea maximă de adsorbţie de 4,52 mg-P/g de DAC-WTR s-a obţinut la
un pH de 4.
În testul de curgere continuă, eficienţa eliminării fosforului a scăzut de la 90% la
30%, când încărcarea a fost mărită de la 3,9 la 16,5 g-P/m 2 pe zi. O eficienţă de eliminare
medie de 45% s-a obţinut după o supraîncărcare intenţionată de fosfor.
La sfârşitul testului, s-a stabilit o capacitate funcţională de eliminare de 2,66 mg-
P/g de DAC-WTR, adică 83% din maximul de adsorbţie obţinut în testele în serie. Nu s-a
înregistrat o pierdere excesivă de solide în timpul testului de curgere continuă, iar
conţinutul de aluminiu din efluent a rămas sub valoarea de 0,1 mg-Al 3+/l. Aceste rezultate
au demonstrat că DAC-WTR poate fi folosit ca mediu adsorbant necostisitor pentru
eliminarea fosfaţilor condensaţi.

O altă metodă eficientă de eliminare a fosforului este cea care utilizează La-mezo-
SiO2. Conform studiului [13], au fost analizate efectele unor coeficienţi molari La-mezo-
SiO2 diferiţi, cantitatea de La-mezo-SiO2 la timpi de contact şi pH-uri diferite şi
concentraţia iniţială a soluţiei de fosfat.
 S-a demonstrat că La-mezo-SiO2 are o cinetica de adsorbţie rapidă. Viteza de
adsorbţie şi capacitatea La-mezo-SiO2 de eliminare a fosfatului a crescut odată cu
creşterea coeficientului molar La/Si.
Defosforizarea ar fi aproapre 100% cu 0,3 g/L La-mezo-SiO2 cu coeficientul
Si/La≥10 după 3 ore. S-a demonstrat că La-mezo-SiO 2 cu coeficient molar Si/La de 10 a
fost reciclat o dată, 75% din fosfat fiind eliminat din acest adsorbant reciclat, fără a fi
afectat solidul. De asemenea, au mai fost măsurate concentraţiile ionilor de lantan
reziduali în soluţie în diverse conditii. Potrivit rezultatelor, coeficientul Si/La, cantitatea
de La-mezo-SiO2 şi concentraţia iniţială de fosfat au avut un efect mic asupra
concetraţiilor de ioni de lantan reziduali, având în vedere că, concentraţia de ioni de
lantan reziduali s-a micşorat odată cu creşterea pH-ului din soluţie.
Şi oxidul de Zirconiu mezoporos, s-a dovedit a fi un bun adsorbant pentru diferiţi
compuşi ai fosforului [14] şi poate fi utilizat la controlarea poluării cu fosfor.

Eliminarea fosfatului din soluţie apoasă folosind zgura de oţel prin separare
magnetică este lucrarea [15] în care s-au analizat influenţa dozei de absorbant, a pH-ul şi
a temperaturii asupra eliminării fosfatului. Defosforizarea a crescut odată cu creşterea
temperaturii, a dozei de absorbant şi a scăzut odată cu creşterea concentraţiei iniţiale de
fosfat, având valoare maximă la pH de 5,5.
Eliminarea fosfatului a avut loc predominant prin schimburi de ioni. Zona de
suprafaţă specifică a zgurii de oţel a fost de 2,09 m2/g. Adsorbţia fosfatului a urmat
izotermele Langmuir si Freundlich. Capacitatea maximă de adsorbţie a zgurii de otel a
fost de 5,3 mg P/g. Nivelurile de eliminare a fosforului total (TP) şi a fosforului dizolvat
(DP) din efluenţii secundari au fost de 62-79% şi respectiv 71-82%. Datorită costului mic
şi a capacităţii mari, s-a demonstrat că zgura de oţel poate fi un adsorbant eficient pentru
eliminarea fosfatului atât din soluţii, cât şi din apele uzate.
Performanţele filtrelor de absorbţie pe bază de minerale Filtra P, Polonite,
wolastonit natural şi zgură provenită din furnale cu răcire cu apă (WCBFS) au fost
evidenţiate în lucrarea [16]. Conform acesteia, Filtra P şi Polonitele au eliminat mai mult
de 95% de PO4 din soluţia sintetică aplicată, iar materialele filtrante au acumulat 1,9-19
g/kg-1 fosfat. De asemenea, fosfatul a fost eliminat de wolastonitul natural şi WCBFS, cu
o eficienţă mai mică.
Experimentele periodice pe materialele folosite au arătat că solubilitatea PO 4 a
fost considerabil mai mare decât cea aşteptată pentru fosfaţii de calciu cristalini, precum
hidroxiapatit, iar rezultatele studiilor prin spectroscopie în infraroşu cu transformare
Fourier şi reflexie totală atenuată pe materialul Filtra P a arătat că faza formata fosfat nu a
fost cristalină. Aceasta demonstrează că în absorbanţii pe bază de minerale s-a format un
fosfat tricalciu amorf solubil.
În concluzie, Filtra P şi polonitul sunt doi absorbanţi pe bază de minerale destul
de promiţători pentru eliminarea fosforului şi cel puţin o parte din fosforul acumulat este
prezent în forma solubilă, disponibil pentru uzine.

Lucrarea [17] are ca obiectiv analizarea potenţialului a trei materiale absorbante

(nisip acoperit cu oxid de fier sintetic (SCS), nisip acoperit cu oxid de fier natural (NCS)
şi praf de cărămidă (CB).
Ionii de fosfat sunt folosiţi aici ca model pentru eliminarea altor poluanţi similari
(arseniaţi, antimoniaţi). Au fost efectuate analize cu microscopul optic şi microscopul de
scanare a electronilor (SEM) pentru cercetarea proprietăţilor suprafeţei şi morfologia
absorbanţilor acoperiţi. De asemenea, au fost folosite tehnici de spectroscopie cu
infraroşu şi difracţie cu raze X pentru a caracteriza structurile absorbanţilor.
Rezultatele au arătat că CB are mai mulţi micropori şi o suprafaţă mai mare
datorită naturii sale argiloase. Absorbţia comparativă a PO43- din soluţiile apoase cu SCS,
CB si NCS a fost analizată prin experimente în serie. Pentru reţinerea ionilor de fosfat de
către absorbanţii luaţi în considerare, pH-ul optim estimat a fost de 5. Datele de echilibru
au fost analizate prin izoterme Langmuir şi Freundlich. Capacităţile de absorbţie a PO43-
la pH 5 au fost de 1,5 mg/g pentru SCS, 1,8mg/g pentru CB şi 0,88 mg/g pentru NCS. De
asemenea, a mai fost analizat efectul temperaturii asupra fenomenului de absorbţie.
Rezultatele au arătat că absorbţia este un proces endotermic pentru eliminarea ionilor de
fosfat.
 Acest studiu demonstrează că toţi absorbanţii analizaţi pot fi folosiţi in cadrul
unei tehnologii alternative de tratare a apei, fără efecte secundare sau alterare a procesului
de tratare.

O tehnologie necostisitoare de eliminare a fosforului din apa procesată în

acvacultură o reprezintă utilizarea reziduurilor de alaun.
Apa rezultată în urma proceselor din acvacultură este adeseori minuţios cercetată
pentru deversarea de fosfor în apa de suprafaţă. Cu un control din ce în ce mai mare al
deversărilor din procesele acvaculturii, a devenit foarte importantă descoperirea unor
soluţii tehnologice necostisitoare şi eficiente pentru instalaţiile din acvacultură.
Acest studiu [18] are ca obiectiv analizarea eficienţei reziduurilor de alaun,
generate în timpul tratării apei potabile, în absorbţia fosforului din apa folosită în
acvacultură. Aceste reziduuri au fost uscate folosind un cuptor la 105 oC timp de 24 de
ore. Mărimea particulei (d60) a fost similară absorbantului convenţional, carbonului
granular activat. Experimentele de referinţă (în serie şi în coloană cu strat fix) au fost
efectuate folosind reziduuri de alaun uscate în cuptor.
Testele în coloană cu strat fix au fost îndreptate spre efectul pH-ului asupra
eficienţei reziduurilor de alaun uscate în cuptor. Rezultatele experimentelor au
demonstrat o eliminare a fosforului de 94-99%, la o concentraţie a reziduurilor respective
de 4-16 g/L. Izoterma de adsorbţie Freundlich a fost eficientă în explicarea partiţionării
între fazele solide şi lichide. Reziduurile de alaun uscate în cuptor au adsorbit mai bine
fosforul din orfofosfat decât fosforul total. Nivelurile de pH ale efluentului atât pentru
experimentele în serie, cât şi pentru cele în coloană cu strat fix au fost de 6-9 pentru
majoritatea mostrelor testate şi, de aceea, potrivite pentru evacuarea apei de suprafaţă.
Pe parcursul experimentelor s-au înregistrat scurgeri de aluminiu din reziduurile
de alaun uscat în cuptor, dar nu suficient de mari pentru a provoca o toxicitate pentru
speciile acvatice, în cazul deversării în apa de suprafaţă. Efluentul CBO 5 a fost mai mic
de 30 mg/L pentru majoritatea mostrelor, cu excepţia câtorva, unde CBO5 s-a situat peste
limita prevederilor privind evacuarea apei de suprafaţă. Aceste rezultate au indicat că
reziduurile de alaun uscate în cuptor pot reprezenta o soluţie tehnologică pentru
instalaţiile mici din acvacultură.
 Tratamentul apelor uzate agroindustriale a dezvoltat un mediu granular inovator
format din (1,5-5 mm diametru) particule inerte de perlită ca nucleu şi un strat eficient de
suprafaţă cu conţinut de sulf, CaCO3 şi Mg(OH)2. [19]
Performanţa acestui mediu a fost analizată cu un reactor în coloană cu strat fix de
catalizator cu curent descendent folosind apă din cocină, care a fost tratată în prealabil
într-un reactor de nămol anaerobic cu curent ascendent şi într-un biofiltru. Eficienţa de
eliminare a NOx--N a fost de peste 70% cu un nivel de încărcare a NO x--N mai mic de
apx. 0,3 kg Nm-3d-1; eficienţa de eliminare a scăzut din cauza acumulării de nitrit, la
depăşirea acelei valori. O scădere semnificativă a concentraţiilor de fosfat şi Mg2+ a avut
loc atunci când pH-ul efluentului a depăşit valoarea de 7,9.
Amoniul a fost eliminat cu o eficienţă medie de 12,4%. Aceste rezultate au
indicat că reacţia cristalină de PO43-, Mg2+ si NH4+ (reacţia MAP) în condiţii alcaline a
contribuit la eliminarea fosfatului. Acest mediu ar putea fi folositor pentru reducerea
simultană a compuşilor de azot şi fosfor din apele agroindustriale tratate biologic.
În lucrarea [20] s-a propus dezvoltrea un sistem de tratare la scară largă pentru
îngrăşământul provenit de la porci pentru a se elimina deversarea la suprafaţă, în pânza
freatică şi contaminarea solului şi a pânzei freatice cu nutrienţi şi metale grele, mirosuri şi
agenti patogeni.
Sistemul a mărit semnificativ eficienţa separării lichid-solid prin injectarea de
polimeri pentru a creşte coagularea solidelor. Utilizarea azotului pentru reducerea
emisiilor de amoniu a fost aplicată prin trecerea lichidului printr-un modul, în care
bacteriile au transformat amoniul în azot gazos inofensiv.
Tratamentul ulterior cu metale alcaline al apelor uzate într-un modul de fosfor a
precipitat fosforul şi a distrus agenţii patogeni. Apa uzată tratată a fost reciclată, pentru a
fi folosită la curăţarea cocinelor de porci şi la irigarea cerealelor. Sistemul a fost testat
timp de un an la o fermă cu 4400 de animale.
Noul sistem a îndepărtat 97,6% din solidele suspendate, 99,7% din CBO, 98,5 din
NKT, 98,7% din amoniul solubil, 95% din fosforul total, 98,7% din cupru şi 99% din
zinc. De asemenea, a mai îndepărtat 97,9% din compuşii mirositori din lichid şi a redus
indicatorii agenţilor patogeni la niveluri nedetectabile.
 Pe baza performanţelor obţinute, s-a stabilit că sistemul de tratare a atins standardele
de performanţă tehnică ce definesc o tehnologie superioară. Aceste descoperiri au
demonstrat că, din punct de vedere tehnic şi operaţional, sunt posibile tehnologii
alternative bazate pe metode mai curate, care pot avea un impact pozitiv semnificativ
asupra mediului şi creşterii animalelor.

3.2. Eliminarea fosforului cu ajutorul microorganismelor

Metoda extinsă de eliminare biologică a fosforului (EBPR) este o procedură larg

folosită pentru eliminarea fosforului din apa uzată, deşi se ştiu puţine lucruri despre
mecanismele microbiologice şi moleculare ale acesteia. De aceea, este dificil de prezis şi
controlat deteriorarea procesului EBPR într-o staţie municipală de tratare a apei
menajere.
În lucrarea [6] o echipă de cercetători chinezi au folosit o bacterie izolată în
laborator, Pseudomonas putida GM6, care are o mare abilitate de acumulare a fosfaţilor şi
se poate reface rapid din sistemul deteriorat, întărind capacitatea de eliminare a fosforului
din namolul activ.
GM6, marcat cu gena gfp, denumită GMTR, a fost introdusă într-un reactor cu
dozare secvenţială cu gradaţie şi randament scăzut, pentru studierea colonizării GMTR şi
a eliminării fosforului. După 21 de zile, proporţia de GMTR în bacteriile din nămol a
atins valoarea de 9,2%, iar nivelul de defosforizare a fost de 96%, cu o concentraţie de
efluent de aproximativ 0,2 mg L-1.
În reactorul cu adiţie de GMTR, fosforul a fost eliminat rapid, într-o oră în
condiţii anaerobe şi în două ore în condiţii aerobe. Aceste probe sunt caracteristice
proceselor EBPR.
Testările pe teren au fost efectuate la o instalaţie de tratare a apei menajere din
cadrul unui spital cu capacitate scazută de eliminare a fosforului. La 21 de zile de la
adăugarea bacteriei Pseudomonas putida GM6, concentraţia de fosfor în efluent a rămas
la valoarea de aproximativ 0,3 mg L-1, corespunzătoare unui nivel de defosforizare de
96,8%. Astfel s-a demonstrat că bacteria Pseudomonas putida GM6 ar putea fi folosită
pentru eliminarea biologică a fosforului din apa uzata, furnizând o bază ştiinţifică pentru
aplicarea acestei metode la scară largă.
O altă echipă de cercetători chinezi au folosit alge fixate Scenedesmus sp.(pentru
eliminarea nutrienţilor anorganici N şi P) izolate din apele uzate municipale pentru o
posibilă utilizare în tratarea terţiară.
În lucrarea [7] au fost studiaţi şi discutaţi factorii esenţiali care au afectat eficienţa
eliminării (NH4+-N şi PO43--P), stabilitatea sistemului şi eficienţa sitelor. S-a demonstrat
că densitatea celulelor într-un amestec de gel de alge a reprezentat factorul principal în
comparaţie cu grosimea gelului şi densitatea celulelor din reactor. O eliminare completă a
NH4+-N şi PO43-P a fost obţinută după patru ore de tratare în reactoare paralele, cu
densitatea optimă a celulei în amestecul de alge (2x108 alge mL-1) şi straturi de gel de 3
mm în al 2-lea ciclu. În 21 de zile au fost realizate nouă cicluri de tratare a apei uzate.
Eficienţa de eliminare a NH4+-N a fost de 99,1% după 105 min, 100% după 135 min, iar
eficienţa de eliminare a PO43-P a fost de 100% după 15 min în efluenţii casnici secundari.
Algele fixate Scenedesmus sp. au mari posibilităţi de eliminare a azotului şi
fosforului anorganic din efluenţii trataţi.
C. Abegglen, M. Ospelt şi H. Siegrist în lucrarea [8], studiază potenţialul de
eliminare a nutrienţilor biologici într-un bioreactor cu membrană (MBR) amplasat în
subsolul locuinţei unei familii cu patru persoane, care tratează apa uzată casnică.
Reactorul este format din două tancuri conectate în serie. Această instalaţie de
tratare diferă de celelalte MBR convenţionale printr-o scurgere fluctuantă a apei şi lipsa
pretratării.
Într-o primă fază, funcţia primul reactor a fost de decantor primar, rezultând o
eliminare a azotului şi fosforului de 50% şi respectiv 25%. Dezavantajele au fost
producţia de nămol primar şi mirosurile urâte din subsol. La folosirea primului reactor ca
reactor anaerobic/anoxic prin recircularea nămolului activ şi amestecare, s-a obţinut o
eliminare a azotului şi fosforului de peste 90% şi respectiv 70%.
Prin aplicarea unui model dinamic de instalaţie, nivelul de recirculare a nămolului
a fost cel mai important parametru. Cu un nivel de recirculare a namolului de 1,2, a fost
obţinută o creştere optimă a organismelor acumulatoare de fosfat (PAO) şi o eliminare a
fosforului de aproximativ 90%.
 De asemenea, este posibilă uscarea nămolului la faţa locului, din moment ce, prin
această metodă operaţională, este produs numai nămol activ.
În studiul [9], a fost analizată legătura dintre performanţa procesului a două
sisteme de denitrificare şi defosforizare şi structura lor microbiană comunitară.
În două reactoare de amestec secvenţiale a fost introdus acetat sau propionat ca
sursă unică de carbon, iar reactoarele au fost aclimatizate gradual de la condiţii anaerobe-
aerobe la condiţii anaerobe-anoxice. S-a descoperit că reactorul cu propionat a fost
capabil să susţină denitrificarea şi eliminarea fosforului după aclimatizare, în timp ce
activitatea extinsă de eliminare biologică a fosforului în reactorul cu acetat s-a oprit după
eliminarea fazei aerobe.
Rezultatele au sugerat că nivelul de producere a glicogenului anoxic din reactorul
cu acetat a fost insuficient pentru absorbţia acetatului. Transformările chimice din fiecare
reactor au indicat prezenţa în fiecare sistem a unor tipuri diverse de organisme
acumulatoare de fosfat (PAO), cu afinităţi diverse pentru nitrat.
Caracterizarea microbiană prin hibridizare fluorescentă in-situ a arătat că
Accumulibacter a fost organismul dominant in fiecare reactor, deşi au fost observate
diferite morfotipuri de celule. În reactorul cu acetat a fost predominant un morfotip
coccus, iar în reactorul cu propionat un morfotip rod. S-a ipotetizat că morfotipul coccus
corespunde Accumulibacter, incapabil să folosească nitratul ca electron acceptor, dar
poate folosi oxigenul şi, posibil, nitritul. Morfotipul rod este propus a fi PAO capabil să
folosească nitrat, nitrit şi oxigen. Această ipoteză este în conformitate cu studiile din
literatura de specialitate referitoare la identitatea denitrificării PAO, cât şi cu un studiu
metagenomic recent privind Accumulibacter.
A. Oehmen ş.a. au realizat un studiu [10] privind evoluţia metodelor biologice de
eliminare a fosforului de la scară micro la scară macro.
Procesul biologic îmbunătăţit de eliminare a fosforului (EBPR) a fost
implementat, la nivel global, în multe staţii de tratare a apei reziduale. În timp ce procesul
EBPR este capabil de performanţe deosebite de eliminare a fosforului, au fost observate,
cu numeroase ocazii, perturbaţii şi perioade prelungite de defosforizare insuficientă, în
condiţii favorabile EBPR.
 Studiile recente în acest domeniu au recurs la diverse abordări pentru rezolvarea
problemei, de la studierea microorganismelor responsabile sau dăunatoare acestui proces,
până la determinarea traiectoriilor lor biochimice şi crearea de modele matematice care
facilitează o predicţie mai bună a performanţei procesului.
Obiectivul general al fiecăruia dintre aceste studii îl reprezintă înţelegerea mai în
detaliu a principiului de funcţionare a procesului EBPR, cea mai bună metodă de atingere
a acestui obiectiv fiind corelarea informaţiilor obţinute, folosind aceste abordări diverse.
Acest studiu evaluează în mod critic progresele recente înregistrate în acest
domeniu, în special cele legate de microbiologia, biochimia, funcţionarea procesului şi
modelarea procesului EBPR. De asemenea, au fost propuse direcţii posibile pentru
cercetări viitoare. Deşi cercetarea anterioară în acest domeniu a ridicat nivelul de
înţelegere a procesului, este clar că mai trebuie să se răspundă la multe întrebări în acest
sens. Una dintre acestea este integrarea cunoştinţelor ştiinţifice existente cu observaţiile şi
aplicaţiile în practică.

3.3. Monitorizarea on-line a procesului de eliminare biologică

îmbunătăţită a fosforului prin respirometrie şi titrimetrie

Eliminare biologică îmbunătăţită a fosforului (EBPR) necesită condiţii anaerobe şi

aerobe (sau anoxice) alternative, pentru a favoriza organismele care acumulează
polifosfaţi (PAO) împotriva altor bacterii. Datorită relevanţei sale economice şi
ecologice, EBPR reprezintă în prezent un punct de interes în multe laboratoare de mediu.
În majoritatea sistemelor EBPR la nivel de laborator sunt folosite reactoare secvenţiale în
serie (SBR), pentru îmbogăţirea nămolului cu PAO. Administrarea acestor reactoare se
bazează, în general, pe măsurători off-line (acizi graşi volatili şi fosfor) şi, dacă este
posibil, măsurători de polimeri cu memorie internă (polihidroxialcani sau glicogen).
Totuşi, monitorizarea off-line a ciclului SBR implică o eşantionare a datelor cu
frecvenţă scăzută şi o întârziere între eşantionare şi obţinerea rezultatelor. Din acest
motiv, monitorizarea on-line a ciclului SBR îmbunătăţeşte gestionarea zilnică a
procesului şi facilitează detectarea la timp a situaţiilor anormale si implementarea noilor
strategii de control.
 Studiul [21] ilustrează că titrimetria şi respirometria asigură suficiente informaţii
pentru monitorizarea procesului EBPR folosind SBR la nivel de laborator. În acest scop,
efectul EBPR asupra respirometriei şi titrimetriei este discutată teoretic, fiind prezentate
mai multe exemple de monitorizare folosind SBR de laborator, cu un nămol foarte bogat
în PAO.
Procesul EBPR se bazează pe îmbogăţirea nămolului activ cu PAO. PAO sunt
capabile să absoarbă efectiv materia organică în condiţii anaerobe, acesta fiind un avantaj
selectiv faţă de celelalte microorganisme prezente în nămol. De aceea, este necesară o
separare fizică între electronul donor (oxigen sau nitrat) şi electronul acceptor (oxigen sau
nitrat), pentru a favoriza PAO împotriva altor microorganisme.
În sistemele de laborator, biomasa este supusă, alternativ, unor condiţii anaerobe
sau aerobe (anoxice), pentru îmbogăţirea nămolului cu PAO. În condiţii anaerobe, PAO
absorb substraturile organice (preferabil acizi graşi volatili sau VFA) şi le stochează ca
polihidroxialcani (PHA), în timp ce echivalenţii de reducere necesari sunt asiguraţi prin
degradarea glicogenului intern stocat. Energia pentru acest proces anaerob se obţine
parţial din utilizarea glicogenului, dar cea mai mare parte se obţine din hidroliza
polifosfaţilor stocaţi intracelular (poliP), rezultând în eliberarea de ortofosfaţi în soluţie.
În faza aerobă (anoxică) următoare, PAO absorb cantităţile în exces de ortofosfaţi, pentru
a recupera nivelurile de poliP intracelular, folosind energia obţinută din degradarea PHA
stocat. În acelaşi timp, acestea cresc şi refac rezervele de glicogen folosind PHA ca şi
carbon şi sursă de energie. Eliminarea netă a fosforului se obţine prin consumul
nămolului după faza aerobă, când biomasa conţine un nivel ridicat de poliP.
În prezent, EBPR se află în atenţia inginerilor de mediu şi a microbiologilor,
datorită relevanţei sale economice şi ecologice. În pofida cercetărilor efectuate în ultimii
zeci de ani, încă mai au loc eşecuri imprevizibile ale EBPR (de exemplu incetarea
activităţii PAO), din cauza ecologiei microbiene a nămolului în cadrul EBPR.
În general, EBPR este studiat folosind reactoare secvenţiale în serie la nivel de
laborator (SBR), unde comunitatea microbiană este păstrată într-un mediu controlat
corespunzător, iar nămolul poate fi îmbogăţit cu PAO la niveluri mult mai mari decât în
staţiile normale. Aceste reactoare sunt folosite pentru a strânge date referitoare la
comportamentul PAO în diferite condiţii, prin experimente in-situ, sau ca reactoare de
tampon ale nămolului îmbogăţit cu PAO pentru experimentele off-line. Funcţionarea
optimă a acestor reactoare va îmbunătăţi îmbogăţirea nămolului cu PAO.
Obţinerea unei culturi cu un număr cât mai mare de PAO reprezintă o prioritate în
cercetările legate de EBPR şi va furniza informaţii importante pentru înţelegerea
fiziologiei şi biochimiei PAO. În continuare, punerea în funcţiune a acestor reactoare este
complexă, putând fi necesare câteva săptămâni pentru a se obţine un nămol bogat în PAO
stabil. De aceea, detectarea din timp a nereuşitei procesului are ca rezultat economisirea
de timp şi bani.
Progresul ciclului SBR este de obicei monitorizat prin măsurători off-line (VFA şi
fosfaţi). În plus, în unele sisteme de laborator bine monitorizate sunt disponibile şi
măsurători off-line ale PHA şi glicogenului. Totuşi, monitorizarea off-line nu este destul
de eficientă, datorită eşantionării datelor cu frecvenţă scăzută şi întârzierii dintre
eşantionare şi obţinerea rezultatelor. Pe de o parte, frecvenţa datelor este limitată de
volumul maxim care trebuie extras din reactor. Pe de altă parte, această întârziere poate
dura ore (VFA, fosfaţi) sau zile (polimeri de stocare).
În acest scenariu, noile instrumente de monitorizare on-line pentru EBPR-SBR au
ca rezultat un progres semnificativ faţă de eşantionarea tipică off-line (de obicei, de două
sau trei ori pe săptămână). În primul rând, uşurează gestionarea zilnică a reactoarelor. În
al doilea rând, face posibilă detectarea din timp a situaţiilor anormale, precum defectarea
echipamentelor. Dacă aceste situaţii nu sunt detectate la timp, pot avea un efect ireversibil
asupra PAO.
Mai mult, monitorizarea on-line va permite o implementare viitoare a strategiilor
de control a SBR pentru îmbunătăţirea procesului. De exemplu, durata diverselor faze ale
ciclului poate fi controlată, astfel încât încheierea fazelor anaerobe şi aerobe să coincidă
cu reducerea propionatului, respectiv a fosfatului. Acest control on-line al duratei fazei
reprezintă o îmbunătăţire semnificativă faţă de operaţia convenţională cu durată fixă.
Această strategie rezultă într-un raport heterotrof al PAO mai mare, cât şi într-o creştere a
cantităţii finale de PAO din nămol, potrivit rezultatelor obţinute prin simulare. Pe termen
lung, măsurătorile on-line ar putea fi folosite ca variabilă de ieşire în scopuri de modelaj.
 Acest studiu are ca scop aplicarea respirometriei şi titrimetriei (două dintre cele
mai răspândite măsurători on-line), pentru monitorizarea procesului EBPR în sistemele
SBR din laborator.
Respirometria reprezintă măsurarea vitezei de consum a oxigenului biologic şi
este des folosită pentru monitorizarea proceselor aerobe biologice.
Guisasola şi alţii [22] au demonstrat legătura existentă dintre măsurătorile vitezei
de absorbţie a oxigenului şi reacţiile EBPR aerobe tipice.
Pe de altă parte, titrimetria constă în măsurarea indirectă a vitezei de producţie
(sau consum) a protonilor (HPR) prin monitorizarea dozajului de baze (acizi) necesar
pentru menţinerea constantă a pH-ului. Această tehnică este larg folosită în scopuri de
monitorizare în domeniul nămolului activ, din moment ce procesele biologice
influenţează foarte mult valoarea pH-ului. Aplicaţiile de monitorizare titrimetrică pot fi
găsite în studiile despre degradarea materiei organice sau oxidării amoniului, dar abia
recent această tehnică a fost recomandată petnru monitorizarea EBPR.
În particular, legătura dintre EBPR şi pH a fost extrem de studiată.
Bond şi alţii [23] au spus că eliberarea de fosfaţi reprezintă un mecanism pentru
controlul intracelular al pH-ului. Unele studii au demonstrat că raportul anaerob P/C
creşte odată cu pH-ul, în intervalul 6-8. De asemenea, pH-ul a mai fost folosit pentru a
favoriza PAO în reacţia cu organismele acumulatoare de glicogen (GAO). Aceste studii
au arătat o dependenţă foarte mare a comportamentului PAO faţă de pH. De aceea, pH-ul
controlat într-un anumit punct poate îmbunătăţi operaţia EBPR şi, prin urmare, tehnicile
titrimetrice capătă relevanţă, deoarece datele titrimetrice pot fi uşor obţinute din acţiunea
sistemului de control al pH-ului.
Monitorizarea on-line a reactoarelor deschide noi posibilităţi, de la îmbunătăţire a
funcţionării zilnice a procesului până la implementarea unor noi strategii de control.
Măsurătorile titrimetrice pot fi uşor folosite pentru monitorizarea fazei anaerobe,
dacă sunt luate în considerare cele mai relevante echilibre acid/baza: eliberare de fosfor,
absorţtie de VFA şi producţia netă de CO2.
De exemplu, titrimetria poate fi folosită pentru detectarea punctului de reducere al
VFA. Această tehnică mai oferă informaţii complementare respirometriei în condiţii
aerobe, unde absorbţia de fosfor şi producţia netă de CO2 sunt principalele procese care
influenţează pH-ul.
Punctul de reducere al fosforului în condiţii aerobe poate fi detectat prin
măsurarea vitezei de producţie a protonilor sau viteza de absorbţie a oxigenului. Aceasta
monitorizare este realizabila, datorita legaturii dintre consumul important de protoni si
oxigen si procesul de absorbtie.
 Capitolul 4.
STAŢIA DE EPURARE A APELOR UZATE
CONSTANŢA SUD

Pentru preluarea apelor uzate (menajere - industriale) şi a apelor pluviale s-a

realizat sistemul de canalizare al oraşului Constanta, sistem ce include şi staţiunea
Mamaia şi cartierul Palazu Mare.
Canalizarea oraşului Constanţa cuprinde zone în sistem unitar (în zona industrială
şi de S-V a oraşului) şi zone în sistem divizor (pentru celelalte zone de locuit).
Apele uzate orăşeneşti sunt epurate în două staţii de epurare din oraşul Constanţa
şi anume Constanţa Sud şi Constanţa Nord-Mamaia. Apa ajunge în statiile de epurare atât
gravitaţional cât şi prin cele 20 de staţii de pompare ape uzate.
Epurarea se face în staţii, mecanic - biologic sau numai mecanic, cu scopul de a
atinge valorile optime ale indicatorilor de calitate a apelor reziduale corespunzători
evacuării în receptorii autorizaţi (Marea Neagră).
Staţia se află în sudul oraşului Constanţa de-a lungul liniei CF Constanţa-
Mangalia, în dreptul km.228+500 şi dispune de o suprafaţă de cca.18,4 ha. împrejmuită
cu panouri prefabricate.
Epurarea apei se realizează în două trepte (mecanic - biologic), cu o capacitate de
epurare de 3200 l\s (două linii tehnologice de 1600 l\s), preluând apele uzate orăşeneşti
din cea mai mare parte a oraşului Constanţa şi parţial ape pluviale colectate în sistem
unitar care ajung în staţie în amestec cu apele uzate.
Circulaţia şi evacuarea apelor se face gravitaţional de la intrarea în staţie până la
descărcarea în mare.

Schema bloc a staţiei de epurare Constanţa Sud este prezentată în fig.4.1.

 Ape uzate
Intrare în Staţia de Epurare

Influent

Grătare rare (2)

Grătare dese (4)

Deznisipator (2) Groapa de gunoi

Separator de grăsimi (2)

Nămol primar
Decantoare primare (4)

Bazine de aerare (4)

Nămol în
Apă epurată exces
Marea Decantoare secundare (4)
Neagră
Efluent
Bazin de colectare
1000 m3

Fermentare

Bazin de colectare Bazin de fermentare Bazin de colectare

500 m3 4000 m3 (4) 300 m3

Deshidratare
Depozitul ecologic de nămol Luminiţa

Fig. 4.1. Schema bloc a instalaţiei de epurare Constanţa Sud

4.1. Treapta mecanică

Pentru prima treaptă de epurare (mecanică), schema tehnologica a staţiei cuprinde

următoarele obiective: căminul deversor cu stavile, distribuitorul, ansamblul de gratare,
deznisipatoarele, separatoarele de grăsimi, decantoarele primare radiale şi staţia de
pompare a nămolului primar.

4.1.1 Căminul deversor cu stavile

Pe colectorul de aport în staţie U2 este construit un deversor care dirijează către

staţia de epurare întreg debitul de ape uzate Q=3200 l\s în condiţii normale de exploatare
şi maxim 2Q = 6400 l\s în timpul ploilor.
Căminul cu stavile are menirea de a refula debitul în timpul perioadelor ploioase
astfel încât cantitatea de apă ce pătrunde în staţie să nu fie mai mare de 6400 l\s. Căminul
are secţiunea 2,50x15,00 mp şi înălţimea de 5,75 m; stavila din camin este compusă din
mai multe vanete independente 250 x 15 cmp şi este aşezată pe un cadru metalic.

4.1.2. Distribuitorul

Distribuitorul, primul obiect al staţiei de epurare, este amplasat la capătul

terminus al colectorului de aport şi face legătura între căminul cu stavile şi staţia de
epurare.
Distribuitorul dimensionat pentru debitul final al staţiei distribuie uniform debitul
total (3200 1/s sau 6400 1/s pe timp de ploaie) în trei canale de distribuţie din care două
în funcţiune (cele care determină cele doua linii tehnologice).
Fiecare deschidere a distribuitorului este prevazută cu o stavila; în timpul
funcţionării, stavilele vor sta în poziţie ridicată pentru trecerea apei prin grătare şi pentru
a se evita variaţia rapidă a nivelului apei în canale.
4.1.3. Ansamblul grătarelor

Grătarele de reţinere a corpurilor mari din apă (câte un grătar rar şi două grătare
dese pentru fiecare linie tehnologică), sunt amplasate pe ramnificaţiile pantalon ale celor
două canale.
Grătarele rare, cu interspaţii de 150 mm între bare şi grătarele dese cu interspaţii
de 15 mmî între bare opresc corpurile străine din apă care au dimensiuni mai mari de 15
mm.
Curăţarea grătarelor se face mecanic, iar corpurile solide reţinute sunt depozitate
în containere de gunoi.

4.1.4. Deznisipatoarele

Deznisipatoarele, câte unul pentru fiecare linie tehnologică, sunt de tip orizontal şi
au rolul de a reţine nisipul din apele uzate. Fiecare deznisipator este format din patru
compartimente ce pot fi scoase pe rând din funcţiune; fiecare compartiment este prevăzut
la partea inferioară cu un canal de secţiune 0,50 x 0,50 mp în afara secţiunii de scurgere a
apei uzate.
Pentru fiecare compartiment sunt prevăzute stavile în amonte şi în aval iar viteza
maximă de trecere a apei prin deznisipator nu depăşeşte 0,35 m/s. Cantitatea de nisip
sedimentată în deznisipator este de 5,5 mc la un debit Q zi/maxim.
La partea superioară a fiecărui deznisipator există un pod rulant care circulă de-a
lungul acestuia pe lungimea de 14 m, în ambele sensuri, pentru a extrage nisipul depus.
Pe pod sunt montate 4 pompe FLIGHT (câte una pentru fiecare canal) şi câte o instalaţie
de compactare şi deshidratare.
Nisipul extras este evacuat cu ajutorul unui şnec în containere, de unde este
încărcat în autobasculante şi transportat la rampa de gunoi a oraşului.
4.1.5. Debitmetrele

Debitmetrele de tip Parshall sunt instrumente care au ca scop măsurarea debitelor

de apă uzată ce intră în staţia de epurare, câte unul pe fiecare linie tehnologică, amplasate
în aval de separatorul de grăsimi.
Debitmetrele sunt compuse din câte un canal cu secţiune ştrangulată echipat cu un
dispozitiv de măsurare.
Îngustarea secţiunii de la 1,15 m la 0,55 m, pe lungimea de 2,50 m, produce o
diferenţă de nivel între partea din amonte şi cea din aval a debitului; măsurarea acestuia
se face cu ajutorul unui traductor electronic.

4.1.6. Separatoarele de grăsimi

Separatorul de grăsimi (câte unul pentru fiecare linie tehnologică) împărţit în

două, preia un debit de apă uzată de 1600 1/s (800 1/s pentru fiecare unitate).
Fiecare unitate este alcatuită din 2 compartimente cu lungimea utilă de 24 m iar
secţiunea transversală a unui comartiment este de 7,00 mp. În poziţie verticală de-a
lungul fiecărui compartiment, sunt amplasate grătare metalice de liniştire cu scopul de a
micşora viteza apei în separator.
Separatorul funcţionează pe principiul flotaţiei particulelor grase la suprafaţă.
Fenomenul de flotaţie este realizat prin insuflare de aer la presiune joasă pe la partea
inferioară a fiecărui compartiment.
Pentru ca debitul de aer să fie cât mai uniform realizat, accesul acestuia în
separator se face cu panouri pneumatice.
Distribuirea aerului în tuburi se face prin intermediul staţiei de suflante echipată
cu 4 suflante AERZEN pentru fiecare linie tehnologică.
Canalele de alimentare şi evacuare sunt prevăzute cu stavile de închidere. În
perioada în care, din cauza debitului scăzut în separator, nivelul va coborî sub creasta
jgheabului colector, se va închide total sau parţial stavila în aval pentru a ridica oglinda
apei la nivelul dorit. Grăsimile rezultate sunt colectate într-un cheson, de unde sunt
vidanjate periodic.
 4.1.7. Decantoare primare radiale

Decantoarele primare (două pe fiecare linie tehnologică) sunt bazine din beton
armat cu diametrul de 45 m, având un cheson central de colectare a nămolului.
Apa uzată intră în decantor printr-o conductă în formă de pipă. După umplerea
cuvei decantorului, apa începe să deverseze în jgheabul colector peste pragul deversor
metalic.
Circulaţia apei în decantor se face radial iar nămolul depus este dirijat cu lamele
racloare spre chesonul central de colectare de unde, gravitaţional, prin conducte de
evacuare a nămolului, ajunge în bazinul de nămol.
Grăsimile şi spuma ce se adună deasupra apei sunt culese de un răzuitor de
suprafaţă fixat pe podul raclor într-un jgheab, care le dirijează într-un cămin, de unde se
vor vidanja periodic.
Ieşirea apei din decantoarele primare constituie sfârşitul primei trepte de epurare a
apei uzate - treapta mecanică.

4.1.8. Staţia de pompare nămol primar

Staţia de pompare nămol primar, comună celor două linii tehnologice, trimite
nămol primar acumulat în decantoarele primare la gospodăria de nămol. Staţia are în
dotare 3 electropompe FLIGHT.

4.2. Treapta biologică

Treapta de epurare biologică cuprinde două bazine de aerare şi două decantoare
secundare pe fiecare linie tehnologică.

4.2.1. Bazinele de aerare

Bazinele de aerare au fost dimensionate la debitul de 1600 l/s pentru fiecare,

rezultând un număr de câte 36 celule dispuse pe 4 culoare a câte 9 bucăţi. Dimensiunea în
plan a celulelor este de 12m x 12m, iar adâncimea apei este de 3,50 m.
 De la decantoarele primare, apa este adusă la bazinele de aerare prin două canale
dreptunghiulare deschise având lăţimea de 0,8 m. Aceste canale sunt dispuse central în
fiecare compartiment pe toată lungimea bazinului şi sunt prevăzute cu deschidere în
dreptul fiecăruia. Distribuirea apei se face uniform.
Evacuarea apei aerate se face prin partea de aval a bazinului, prin deversarea apei
uzate peste clapetele reglabile montate pe jgheaburile centrale şi de capăt.
Apa deversată este colectată într-un jgheab de 0,80 m lăţime iar de aici este
trimisă prin intermediul a două colectoare din beton la decantoarele secundare. Aerarea se
face cu panouri pneumatice.
Nămolul activ este adus în bazinele de aerare, de la staţia de pompare a
nămolului, printr-o conductă de refulare din oţel de 800 mm, care debuşează în partea de
amonte a bazinului în două puncte situate lângă cele două jgheaburi de distribuţie a apei.

4.2.2. Decantoarele secundare

Decantoarele secundare au diametru de 45 m şi adâcimea de 5 m si au fost dimensionate

la un timp de decantare de 2 ore. Apa din bazinele de aerare cu nămol activ recirculat
intră în decantoarele secundare printr-un distribuitor amplasat în centrul decantorului.
După parcurgerea în sens radial a decantorului, apa este colectată într-un jgheab
dispus în lungul peretelui decantorului, este deversată într-un cămin şi pleacă apoi pe
conducta de descărcare în mare.
Nămolul depus pe radierul decantorului este colectat şi evacuat cu ajutorul unui
raclor diametral. Nămolul colectat ajunge prin intermediul unor conducte de oţel în două
camere solidare cu podul raclor din care se sifonează într-o cameră fixă solidară cu
construcţia decantorului. Din cameră, nămolul este evacuat într-un cămin exterior, de
unde este aspirat de pompele de recirculare a nămolului şi apoi refulat la bazinele de
aerare.
Conductele, prin intermediul cărora nămolul de pe radier ajunge în cele două
camere, sunt prevăzute cu vane ce permit reglarea debitului de nămol extras. O parte din
nămolul care nu este aspirat de gurile absorbante este colectat în baza decantorului şi de
aici este adus în căminul de nămol, de unde este aspirat de pompele de nămol.
4.2.3. Staţia de pompare nămol activ

Staţia de pompare nămol activ (una pe fiecare linie tehnologică) este echipată cu
electropompe diferite, funcţie de scopul îndeplinit.
Pentru recircularea nămolului activ din decantoarele secundare în bazinul de
aerare s-au prevăzut 4 electropompe FLIGHT pentru fiecare linie tehnologică.
Pentru pomparea nămolului activ în exces s-au prevăzut 3 electropompe FLIGHT
pentru fiecare linie tehnologică.
Pentru evacuarea apelor scurse pe radierul subsolului staţiei de pompare s-a
prevăzut o pompă de epuisment.

După epurare, apa este evacuată în mare prin colectorul final, iar acesta este
constituit din două conducte metalice Φ 800 mm, până la nivelul platformei portului nou
Constanţa, după care se continuă cu tuburi de beton armat Φ 1500 mm având ca punct de
descărcare dana 86 port Constanţa.
Conducta de descărcare de siguranţă Φ 1200 mm are ca punct de descărcare dana
84 Port Constanţa.

4.3. Gospodăria de nămol

Gospodăria de nămol este amplasată în partea de nord-vest a staţiei de epurare, în

imediata vecinătate a acesteia şi dispune de o împrejmuire proprie, realizată din panouri
de beton.
Gospodăria de nămol are ca principale obiective:
 4 metantancuri cu capacitatea de 4000 m3 fiecare;
 3 gazometre cu capacitatea de 1000 m3 fiecare;
 facla de gaz;
 centrala termică;
 staţie de dedurizare a apei;
 staţie de condiţionare a nămolului dotată cu 5 centrifuge tip HILLER;
 bazin de nămol primar şi nămol în exces cu capacitatea de 1000 m3;
 2 bazine de nămol fermentat cu capacitatea de 500 m3 fiecare;
 bazin nămol îngroşat cu capacitatea de 300 m3;
 halda de nămol Luminiţa.
 Capitolul 5.
METODOLOGIE DE VALIDARE A METODELOR DE
ÎNCERCARE

5.1. Generalităţi
Orice laborator trebuie să aibă măsuri de asigurare a calităţii care dovedesc
capabilitatea sa şi anume:
 folosirea de metode de analiză validate care arată că laboratorul produce
rezultate de încredere;
 folosirea de proceduri de control intern al calităţii;
 participarea la scheme PT (de evaluare a performanţelor);
 să fie acreditat conform unui referenţial (SR EN ISO / CEI 17025:2001).
Nevoia de metode noi sau optimizare/revizuire a celor existente este determinată
de:
 inexistenţa altor metode;
 cele existente nu sunt complete, bune sau suficient de eficiente;
 nu există o procedură general valabilă pentru validare;
 în procesul de validare se efectuează estimarea reprezentativităţii,
repetabilităţii şi reproductibilităţii metodei de încercare,
 pentru metodele standardizate se consideră că ele au fost validate dar
laboratoarele trebuie să-şi verifice dacă aplicarea acestora este corectă.
Factorii care pot afecta rezultatele încercării pot fi clasificaţi în 3 grupe principale:
1. Factori instrumentali şi tehnici:
 prelevarea;
 omogenitatea;
 pregătirea probei
 metoda de încercare;
  echipamente.

2. Factori umani:
 cunoştinţele şi pregătirea de bază,
 experienţa practică şi dobândită prin instruiri.
3. Factori de mediu:
 condiţiile atmosferice,
 poluarea / contaminarea;
 alte caracteristici.
Profunzimea validării depinde de maturitatea metodei şi de scopul metodei (de
exemplu: sănătate, mediu) dar şi de necesităţi, costuri, posibilităţi, riscuri. Trebuie făcută
distincţie între metodele noi, metodele folosite de câteva laboratoare, metodele stabilite /
validate deja dar la care s-au făcut modificări şi metodele standardizate. Metodele supuse
validării trebuie să corespundă scopului pentru care au fost propuse.
Validarea implică doi paşi interdependenţi:
 studiul capacităţii metodei de a rezolva problema / cerinţele clientului;
 demonstrarea capabilităţii tehnice a metodei în interiorul domeniului său
de aplicabilitate.
Diferitele posibilităţi de validare ţin cont de:
 utilizarea şi importanţa crucială a etalonării;
 intercomparări inclusiv folosirea de MR şi metode de referinţă;
 analiza surselor de eroare sistematică şi întâmplătoare;
 personal bine calificat şi cu judecată profesională corespunzătoare;
 simulare şi modelare.
Procedurile de validare pot fi clasificate în:
 Proceduri ce apelează la o abordare ştiinţifică prin care se evaluează
reprezentativitatea, repetabilitatea şi reproductibilitatea pe baza datelor de
literatură sau investigaţiilor ad – hoc; Trebuie demonstrat că s-a studiat influenţa
diferiţilor factori şi că acestea sunt ţinute sub control;
  Proceduri ce apelează la abordarea comparativă prin care metoda este evaluată
prin compararea rezultatelor obţinute prin metoda supusă validării cu cele
obţinute printr-o metodă deja validată care a fost dezvoltată pentru acelaşi scop.
Dacă nu este posibil se aplică comparările interlaboratoare;
Acceptarea procedurii de validare este fie determinată intern în laborator, fie
convenită prin acord între client şi laborator, fie acceptată de autorităţi /organismul de
acreditare. Procedura de validare aplicată trebuie documentată şi implementată în
sistemul calităţii sau MC.

5.2. Aspecte concrete

Înainte ca o metodă să fie supusă validării prin experimente în cooperare ea

trebuie validată în cadrul unui laborator, de obicei laboratorul care a pus-o la
punct/dezvoltat-o, ceea ce se numeşte “validarea in-house”.
Validarea „in-house”:
 garantează validitatea metodei înainte de a o supune unui experiment prin
cooperare care implică costuri importante;
 garantează că metoda validată este aplicată corespunzător de analişti înainte de a o
supune unui studiu complex;
 furnizează evidenţa privind corectitudinea metodei în condiţiile în care nu există
date dintr-un experiment în cooperare sau organizarea acestuia implică costuri pe
care laboratorul nu şi le poate permite sau nu se justifică,
 presupune identificarea şi evaluarea tuturor parametrilor şi cuantificarea
incertitudinii. Pentru a reprezenta sursele de eroare se foloseşte aşa numita “scară
a erorilor” conform căreia:
REZULTATUL = valoarea adevărată
+ eroarea de justeţe a metodei
+ eroarea de justeţe a laboratorului
+ efectul datorat modului de conducere a metodei (variaţiile zilnice,
schimbarea analiştilor, a reactivilor, echipamentelor, condiţiile de mediu)
 + eroarea de repetabilitate.
Efectul datorat modului de conducere a metodei se studiază în validările “in
house” prin efectuarea de analize duble pe acelaşi material în diferitele situaţii indicate
anterior.
Reproductibilitatea se studiază prin experimente în colaborare, scheme PT. Dacă
nu sunt posibile aceste studii o bună estimare a abaterii standard a reproductibilităţii H
pentru o concentraţie c a analitului se poate obţine folosind funcţia lui Horwitz:
H = 0,02 c 0,8495
Eroarea de justeţe a metodei şi laboratorului pot fi stabilite dacă există MRC de
matrice apropiată probelor curente care sunt analizate prin metoda care face obiectul
validării. Se obţine o combinare a celor două erori estimatul fiind diferenţa dintre
rezultatul mediu şi valoarea certificată. Se mai pot folosi şi:
- materiale care au fost analizate într-o schemă PT;
- probe fortificate / injectate şi recuperarea.

5.3. Determinarea diferiţilor parametri de performanţă

5.3.1. Confirmarea identificării şi selectivităţii / specificităţii

Confirmarea identităţii: se impune să se stabilească dacă semnalul obţinut este

aferent numai analitului nu şi altor substanţe interferente.
Dacă alţi compuşi vor interfera sau nu cu măsurarea analitului va depinde de
eficacitatea etapei de separare a cestuia şi de etapa de măsurare a selectivităţii /
specificităţii;
Selectivitatea şi specificitatea sunt măsuri care evaluează încrederea în măsurare
în prezenţa interferenţelor.
Se consideră că specificitatea este 100% selectivitate deşi nu e mereu aşa;
Când nu se poate executa această etapă se declară că anumiţi analiţi nu interferă
deşi este greu de declarat;
Se fac experimentări măcar pentru ceea ce ar putea interfera şi analitul decide
când se opreşte cu studiul interferenţelor;
 Prezenţa interferenţelor poate reduce sau creşte semanlul şi deci va afecta pasul
curbei de etalonare;
Se determină abilitatea metodei de a măsura analitul la diferite adăugări deliberate
de interferenţi;
Când nu se ştie dacă există sau nu interferenţe se compară rezulatele cu cele
obţinute prin altă metodă independentă,
A nu se compara confirmarea cu repetabilitatea. Confirmarea prin tehnici diferite
creşte încrederea în metodă,
Există şi posibilitatea ca un analit să existe în mai multe forme în probă.

Confirmarea identităţii şi selectivităţii/specificităţii – Referinţă rapidă

Ce trebuie făcut... de câte Calculare/determinare Comentarii
ori
Analiza probelor şi 1 Folosirea rezultatelor Se decide cât de mult
materialelor de tehnicilor de confirmare datele obţinute sunt în
referinţă prin metoda pentru evaluarea abili-tăţii mod rezona-bil necesare
studiată şi alte metodei de a confirma identi- pentru a da suficientă
metode independente tatea analitului şi abilitatea de încredere
a măsura analitul în lipsa
interferenţelor
Analiza probelor ce 1 Examinarea efectului Dacă se stabileşte
conţin diferite canti- interferen-ţelor – creşte sau influenţa interferenţe-
tăţi de presupuse inhibă detecta-rea sau lor, atunci e nevoie de
interferenţe în pre- cuantificarea măsuranzilor dezvoltarea supli-
zenţa analitului mentară a metodei

5.3.2. Limita de detecţie

- când măsurările implică concentraţii scăzute sau analize de urme trebuie cunoscut care
este cea mai joasă concentraţie de analit care poate fi determinată cu încredere;
- se foloseşte şi termenul de “ valoarea minimă detectabilă”
- pentru validare este suficient să se furnizeze o indicaţie a nivelului la care detectare
devine problematică;
- este de obicei suficientă ”proba oarbă + 3s”

Limita de detecţie (LOD) – Referinţă rapidă

Ce se analizează Ce se calculează din datele obţinute
a) 10 probe oarbe independente mă-surate o Abaterea standard „s” a a) valorilor
singură dată fiecare probei oarbe sau b) valorilor probei
sau oarbe fortificate

b) 10 probe oarbe independente fortificate la Exprimarea LOD drept concentraţia de

cea mai scăzută concentraţie acceptată, analit ce corespunde la: a) media valorii
măsurate o singură dată fiecare probei oarbe +3s sau b) 0+3s
Această abordare presupune că un semnal mai mare decât 3s peste valoarea probei oarbe
ar putea fi dat în mai puţin de 1 % din cazuri şi de aceea este mai probabil să apară din
alte motive, de exemplu măsurandul. Abordarea a) este folositoare numai în cazul în care
proba oarbă dă o abatere standard diferită de zero. Obţinerea unei valori adevărate (reale)
a probei oarbe poate fi dificilă.
c) 10 probe oarbe independente fortificate la Abaterea standard „s” a valorilor probei
cea mai scăzută concentraţie acceptată, oarbe fortificate
măsurate o singură dată fiecare Exprimarea LOD drept concentraţia de
analit ce corespunde la o valoare de
+4,65s (derivate din ipoteza
încercărilor)
„Cea mai mică valoare acceptată” a concentraţiei este consideră a fi cea mai mică
concentraţie pentru care poate fi obţinut un grad de incertitudine acceptabil.
Se presupune ca o practică normală în evaluarea probei şi probei oarbe separat şi
corectarea pentru proba oarbă prin scăderea concentraţiei de analit corespunzătoare
semnalului probei oarbe din concentraţiei de analit corespunzătoare semnalului probei.
Dacă măsurările sunt executate în condiţii de repetabilitate, aceasta dă de asemenea o
măsură a fidelităţii repetabilităţii
- media şi abaterea standard a probei oarbe poate depinde de matrice deci şi limita de
detecţie va depinde de matrice;
- pentru determinări calitative este suficient să fie o concentraţie limită sub care
specificitatea nu mai poate fi identificată. Această limită poate varia dacă experimentele
se fac cu reactivi diferiţi, pe probe fortificate sau injectate.
În Tabelul 1 se dă un exemplu de identificare pozitivă a analitului la concentraţii
sub 200 gg-1.

Limita de detecţie (LOD) - Măsurări calitative – Referinţă rapidă

Ce se analizează Ce se calculează din datele obţinute
Probe oarbe injectate cu analit pentru un Se va realiza o curbă de răspuns a
şir de nivele de concentraţii. rezultatelor % pozitive (sau negative) faţă de
Pentru fiecare nivel de concentraţie va fi concentraţie, din care va fi posibil să se
necesar să se facă 10 măsurări repetate determine, prin interpolare, limita de
independente. Pentru fiecare nivel, concentraţie la care încercarea devine
măsurările repetate trebuie făcute la nesigură.
întâmplare.

Tabel 1: Analiza calitativă – Ilustrarea determinării concentraţiei pe cotă-parte

Concentraţia / gg-1 Nr. de determinări repetate Rezultate pozitive /

rezultate negative
200 10 10/0
100 10 10/0
75 10 5/5
50 10 1/9
25 10 0/10

5.3.3. Limita de cuantificare

- limita de cuantificare LOQ este strict, cea mai joasă concentraţie de analit care poate fi
determinată cu un nivel acceptabil de fidelitate a repetabilităţii şi exactităţii:
- unii o definesc ca valoarea probei oarbe + 5 ; 6 sau 10 s ale mediei probei oarbe;
- de reţinut că LOD şi LOQ reprezintă nivele la care cuantificarea este imposibilă.

Limita de cuantificare (LOQ) – Referinţă rapidă

Ce se analizează Ce se calculează din datele obţinute
a) 10 probe oarbe independente măsurate o Abaterea standard „s” a valorii probei
singură dată fiecare oarbe
Exprimarea LOQ ca o concentraţie de
analit ce corespunde la o valoare a
probei oarbe + fie:
i) 5s; ii) 6s; iii) 10s.
Obţinerea unei valori adevărate (reale) a probei oarbe poate fi dificilă.
b) Cote-părţi fortificate ale unei probe oarbe la Calcularea abaterii standard „s”, a
diferite concentraţii de analit apropiat de LoD. valorii ana-litului la fiecare
concentraţie. Reprezentarea grafică a
lui s faţă de concentraţie şi stabilirea
unei valori pentru LOQ prin
Măsurarea, o singură dată fiecare, a 10 interpolare.
determinări repetate pentru fiecare nivel de
concentraţie. Exprimarea lui LOQ ca cea mai
scăzută concentraţie de analit care
poate fi determinată cu un nivel
acceptabil de incertitudine.
În mod normal LOQ face parte din studiul ce determină intervalul de lucru. Nu trebuie
determi-nat prin extrapolare sub cea mai mică concentraţie de probă oarbă fortificată.
Dacă măsurările sunt făcute în condiţii de repetabilitate, se obţine de asemenea o
fidelitate a repetabilităţii măsurării la această concentraţie.
5.5.4. Intervalul de lucru şi linearitate
- pentru fiecare metodă cantitativă trebuie să se determine intervalul de concentraţie al
analitului sau valoarea peste care poate fi aplicată metoda;
- limita inferioară este limita de detecţie sau cuantificare;
- limita superioară depinde de performanţele echipamentului folosit;
- în interiorul intervalului de lucru poate exista un interval linear al răspunsului;
- între semnal şi concentraţie poate exista o relaţie lineară;
- calcularea regresiei nu este suficientă pentru a stabili linearitatea;
- în general, studierea linearităţii implică fie 10 concentraţii diferite dar pot fi şi numai 6;
- în interiorul intervalului linear este suficient un singur punct de etalonare;
- intervalul de lucru / linear pot fi diferite pentru diferite matrice datorită interferenţelor,
- în metodele care folosesc echipamente poate fi util să se folosească: “sensibilitatea”,
“discriminarea”, “limita de discriminare” şi “timpul de răspuns”.

5.3.5. Exactitatea
- exprimă gradul de concordanţă între rezultatul unei încercări şi valoarea de referinţă
acceptată (reală) a măsurandului.
- se cuantifică atât efectele sistematice cât şi cele întâmplătoare asupra rezultatului;
- justeţe este o expresie a gradului de concordanţă între valoarea medie obţinută într-un
şir mare de rezultate ale unei încercări şi o valoare de referinţă acceptată. Se exprimă în
termeni de componente ale justeţii (bias);
- fidelitatea este o măsură a gradului de concordanţă (apropiere) între rezultatele
independente ale unei încercări obţinute în condiţii prevăzute. Se exprimă ca abatere
standard a împrăştierii rezultatelor;
- în plus, trebuie evaluată incertitudinea asociată rezultatului.

5.3.6. Justeţea
- compararea mediei rezultatelor cu o valoare cunoscută;
- fie se fac experimente faţă de o valoare de referinţă fie faţă de o metodă de referinţă;
ideală e folosirea de MRC dar se pot folosi şi MR asemănătoare probelor curente;
- când nu există MRC se prepară MR obţinute prin injectarea materialelor de bază cu
MRC sau alte materiale stabile şi pure: Acestea trebuie verificate din punct de vedere al
stabilităţii şi păstrate ulterior ca “probe de control al calităţii”;
- dacă se aplică o metodă alternativă se compară rezultatele obţinute pentru aceeaşi probă
prin cele 2 metode. Probele pot fi: MRC, etaloane validate intern sau probe;

Interval linear şi de lucru - Referinţă rapidă

Analize Nr. încercări Ce se calculează Comentarii
repetate
1. probă oarbă + MR – 1 Se reprezintă grafic În mod ideal
uri sau probe oarbe răspunsul (axa y) concen-traţiile
fortificate cu concen- funcţie de concentraţii trebuie prepara-te
traţii diferite (axa x) independent şi nu
Se identifică prin din cote părţi.
examinare vizuală
intervalul linear şi
Este nevoie de cel limitele maxime şi
puţin 6 concentraţii + minime ale intervalului Aceste
proba oarbă de lucru experimentări dau
confirmarea vizuală
Se trece la pct.2 dacă intervalul de
lucru este linear
2. MR – uri sau probe 3 Se reprezintă grafic Acest pas este
oarbe fortificate cu cel răspunsul (axa y) necesar pentru a
puţin 6 concentraţii funcţie de concentraţii verifica dacă
diferite în intervalul de (axa x) domeniul de lucru e
linearitate Se identifică prin linear şi unde
examinare vizuală trebuie folosi un
valorile aberante care singur punct pentru
nu trebuie să fie etalonare.
inclusie în dreapta de
regresie. Nu este
 recomandată
Se calculează eliminarea valorilor
coeficientul de regresie. aberante fără o
Se calculează şi se verifi-care
reprezintă grafic prealabilă pe conc.
valorile reziduale foarte apropiate.
(diferenţa dintre
valorile y obţinute Dacă varianţa între
experimen-tal şi cele determinările
din curbă, pentru paralele este
fiecare valoare a lui x). proporţională cu
O distribuţie conc.atunci se
întâmplătoare a curbei calculează regresia
confirmă linearitatea. ponderată în locul
Diferenţele sistematice celei neponderate.
indică nelinearitate
În anumite situaţii
se pot folosi şi
Se trece la 3 curbe nelineare. Nu
se recomandă
funcţii mai mari de
gradul 4.
Ca pentru LOQ (b) Ca pentru LOQ Se lucrează cu
concentraţii
LOQ determină practic succesive din ce în
limita de jos a ce mai scăzute până
intervalului de lucru ce exactitatea şi
fidelita-tea devin
inacceptabile
Interpretarea măsurărilor de justeţe indicată de exemplu în figura nr.2
Figura 2 Tipuri de componente de justeţe (bias)
Valoarea măsurată Valoarea adevărată
(media laboratorului)
Bias- ul total

Media interlaboratoare

Eroarea de justeţe a Eroarea de justeţe

Laboratorului a metodei

NOTĂ: eroarea de justeţe a metodei şi cea a laboratorului se consideră că acţionează în

aceeaşi direcţie. În realitate nu se obţine mereu această situaţie

- eroarea de justeţe a laboratorului rezultă din erorile sistematice specifice laboratorului şi

aplicarea de către acesta a metodei;
- se determină pe probe sau cu metode de referinţă;
- se recomandă utilizarea tehnicilor statistice la interpretarea rezultatelor

5.3.7. Fidelitatea

- se determină repetabilitatea şi reproductibilitatea;

- repetabilitatea este o măsură a variabilităţii când se execută de acelaşi analist în aceleaşi
condiţii;
- reproductibilitatea este o măsură a variabilităţii când se execută de analişti diferiţi în
laboratoare diferite (condiţii diferite);
- se poate obţine şi o fidelitate intermediară când se schimbă condiţiile din interiorul
laboratorului;
- ambele depind de concentraţia de analit şi de aceea experimentările trebuie efectuate pe
concentraţii diferite;
- fidelitatea se aplică metodelor cantitative ca abatere standard sau RSD;
- datele obţinute prin tehnica confirmatorie se pot obţine dacă există o astfel de metodă.
Se folosesc probe fortificate şi nefortificate şi se determină rata falsă pozitivă /
negativă.

Exactitatea şi justeţea - Referinţă rapidă

Analize Nr. încercări Ce se calculează Comentarii
repetate
a) probă oarbă + MR – 10 Se calculează media Caracterizarea MR
uri analizate prin meto- probei oarbe deduse care depinde de
da supusă validării din media analitului în incertitudinea
MR probei oarbe ca
fiind o probă oarbă
Se compară cu adevărată
valoarea adevărată sau
acceptată pentru MR

Se obţine o măsură a
erorii de justeţe a
metodei
b) probă oarbă şi MR / 10 Se calculează media Metoda
probei sau probe probei oarbe deduse independentă poate
analizate prin metoda din media analitului în avea propria eroare
supusă validării şi o MR / probe de justeţe deci nu
metodă independentă se obţine o măsură
(preferabil primară) Se compară cu absolută a
măsurările similare exactităţii
efectuate prin metoda
primară Metoda primară de
obicei nu are eroare
Se obţine o măsură a de justeţe deci este
erorii de justeţe a o măsură mai bună
metodei raportată la a exactităţii
metoda primară /
independentă

5.3.8. Repetabilitatea

- din abaterile standard se calculează limita de repetabilitate r;

- indică dacă diferenţele între două determinări paralele, executate în condiţii de
repetabilitate, sunt semnificative.

5.3.9. Reproductibilitatea

- in abaterile standard se calculează limita de reproductibilitate R;

- indică dacă diferenţele între două determinări paralele executate în condiţii de
reproductibilitate, sunt semnificative.

Fidelitatea repetabilităţii şi fidelitatea reproductibilităţii - Referinţă rapidă

Analize Nr. de repetări Ce se calculează Comentarii
(independente)
Etaloane, MR sau
probe oarbe fortificate
la diferite concentraţii
din intervalul de lucru
a) acelaşi analist, 10 Se calculează abaterea Se determină
echipament, laborator standard (s) pentru abaterea standard a
la intervale scurte de fiecare concentraţie repetabili-tăţii pentru
timp fiecare concentraţie
b) analişti şi echipa- 10 Se calculează abaterea Se determină
mente diferite, acelaşi standard (s) pentru abaterea standard a
laborator la intervale fiecare concentraţie reproducti-bilităţii
mari de timp intralaborator pentru
fiecare con-centraţie
c) analişti, echipa- 10 Se calculează abaterea Se determină
mente, laboratoare standard (s) pentru abaterea standard a
diferite la intervale fiecare concentraţie reproducti-bilităţii
mari de timp interlaboratoa-re
pentru fiecare con.
Se impun
experimente în
colaborare

5.3.10. Incertitudinea măsurării

- trebuie luate în considerare:

- rezultatele pe termen lung ale fidelităţii;
- incertitudinea etalonării;
- influenţele de mediu;
- pentru metodele standardizate se poate estima din reproductibilitate dacă se dovedeşte
că repetabilitatea într-un laborator este mai mică sau egală cu cea de la cercetarea
metodei în vederea standardizării.

5.3.11. Robusteţe
- este o măsură a independenţei rezultatelor faţă de mici modificări,
- se aplică la investigaţiile privind efectul asupra fidelităţii sau exactităţii.

Încercarea robusteţii - Referinţă rapidă

Analize Nr. de repetări Ce se calculează Comentarii
Se identifică
variabilele care pot
avea efect
semnificativ asupra
performanţei metodei. Se analizează Se determină efectul Se proiectează
Se fac experimentări fiecare set al modificării fiecărei condiţii controlul calităţii în
(analizând MR, probe condiţiilor asupra mediei scopul controlării
de concentraţii cunos- experimentale o variabilelor critice
cute sau MRC) pentru singură dată Se ordonează variabilele în
a supraveghea efectul ordinea creşterii efectului Se centralizează aceste
asupra exactităţii şi asupra performanţei metodei variabile pentru
fidelităţii al activitatea de
schimbărilor perfecţionare a
sistematice ale metodei
variabilelor

5.3.12. Recuperarea

- analitul poate fi prezent în diferite forme;

- se foloseşte la evaluarea eficienţei metodei de a detecta tot analitul;
- se aplică tehnica injectării sau fortificării (metoda adaosurilor).

Recuperarea - Referinţă rapidă

Analize Nr. de repetări Ce se calculează Comentarii
Probe oarbe cu 6 Se determină recuperarea Probele fortificate
matrice sau probe analitului la diferite trebuie comparate cu
nefortificate şi fortifi- concentraţii cele similare nefortifi-
cate cu analitul de cate pentru a evalua
interes pentru inter- Recuperarea (%) = recuperarea netă a
valul de concentraţie (C1 – C2) / C3 x 100 fortificării.
unde C1 – conc. determinată
în proba fortificată Recuperările din
C2 – conc. determinată în probele fortificate sau
proba nefortificată matricile de probe
C3 – concentraţia de oarbe vor fi ami bune
fortificare decât probele reale în
care analitul este
Se ordonează variabilele în aproape limitat
ordinea creşterii efectului
asupra performanţei metodei

MRC - uri Se determină recuperarea Funcţie de cum a fost

analitului raportată la valoarea obţinut şi caracterizat
certificată MRC – ul se poate
obţine recuperare >
100%

5.4. Instrumentele validării

- “probe oarbe” de reactivi; de probe propriu-zise;

- probe curente;
- materiale / soluţii fortificate / îmbogăţite;
- probe injectate (se pot adăuga şi alţi analiţi nu numai cel de interes);
- materiale caracterizate în activităţi anterioare;
- etaloane;
- MR;
- MRC;
- tehnicile statistice inclusiv analize multiple.

5.5. Folosirea metodelor validate

- metodele trebuie să fie adecvate scopului;

- laboratorul care aplică o metodă validată trebuie să - şi demonstreze performanţele;
- echipamentele trebuie să îndeplinească cerinţele metodei validate,
- personalul trebuie instruit privind metoda validată;
- trebuie stabilit câte probe se manipulează o dată;
- trebuie asigurat necesarul de materiale, reactivi, etaloane / MR / MRC;
- dacă se fac modificări într-o metodă validată, trebuie reluat procesul de validare.

5.6. Documentarea metodelor validate / protocol de validare

- conţinutul trebuie să respecte conţinutul unei metode standardizate;

- documentarea metodei validate este parte a sistemului calităţii.

Capitolul 6.
PARTEA EXPERIMENTALĂ

Lucrarea îşi propune să prezinte rezultatele proprii obţinute în urma studierii

proceselor de defosforizare în staţia de epurare Constanţa Sud, în perioada ianuarie -
decembrie 2008.
 S-au analizat probe momentane; probele nu au fost conservate, analizele fiind
efectuate imediat după recoltare; la recoltarea probelor s-a respectat standardul de metodă
SR ISO 5667-2/1998, Partea 2.

6.1. Material şi metode

Staţia de Epurare Constanţa Sud este prevăzută cu un sistem de prelevare

manuală, simplă a probelor fără dispozitive speciale şi un sistem de prelevare automat la
intrarea apei în staţie, înainte de grătare.
În acest sens au fost avute în vedere accesibilitatea punctului de prelevare,
iluminatul şi măsurile de protecţie a muncii. Este de preferat ca locul de recoltare a
probelor să fie într-un punct unde există şi sistemul de măsură a debitului astfel încât
caracteristica măsurată să poată fi corelată cu debitul existent pe timpul prelevării probei.
Prelevarea de probe din influentul şi efluentul staţiei sunt esenţiale pentru stabilirea
eficienţei generale a staţiei.
Caracterizarea calităţii apelor uzate (influent, efluent) este obligatoriu să fie
realizată prin aplicarea metodelor standardizate în vigoare, conform prevederilor
Normativelor NTPA 001/1997 şi NTPA 002/1997.
Probele supuse analizei au fost prelevate din următoarele puncte: intrare generală
staţie, intrare în treapta de epurare biologică şi evacuare din treapta biologică (după
decantarea secundară.).

6.1.1. Determinarea conţinutului de fosfor. Metoda spectrofotometrică cu molibdat

de amoniu

Principiul metodei
Compuşii organofosforici sunt transformaţi în ortofosfaţi cu ajutorul
peroxodisulfatului. Ionii de ortofosfaţi reacţionează cu o soluţie acidă care conţine ioni de
molibdat şi se stibiu pentru formarea unui complex fosfomolibdenic de stibiu. Acest
complex se reduce cu acid ascorbic pentru formarea unui complex molibdenic puternic
colorat în albastru. Urmează măsurarea absorbanţei la 880 nm a acestui complex pentru
determinarea concentraţiei ortofosfaţişor prezenţi.

Domeniul de aplicare

Metoda se aplică la toate tipurile de apă, inclusiv apă de mare şi apă curgătoare.
Conţinutul de fosfor se poate determina fără diluţie pentru probele a căror concentraţie
este cuprinsă între 0.005 mg/L şi 0.8 mg/L.

Reactivi

1. Acid sulfuric, soluţie, c(H2SO4) = 4,5 mol/l.

Se introduc 500 mL ± 5 mL apă într-un pahar de laborator de 2 l. Se adaugă, cu
precauţie, sub agitare continuă, 500 mL ± 5 mL acid sulfuric 9 mol/l. Se omogenizează
soluţia şi se lasă la răcit.
2. Acid sulfuric, soluţie c(H2SO4) = 2 mol/l.
Se introduc 300 mL ± 3 mL apă într-un pahar de laborator de 1 l. Se adaugă, cu
precauţie, sub agitare continuă, 110 mL ± 2 mL acid sulfuric 9 mol/l. Se omogenizează
soluţia şi se lasă la răcit.
3. Hidroxid de sodiu, soluţie, c(NaOH) = 2 mol/l.
Se dizolvă 80 g ±1 g pastile de hidroxid de sodiu, în apă, se răceşte şi se diluează
la 1 l cu apă.
4. Acid ascorbic, soluţie, ρ = 100g/l.
Se dizolvă 10 g ± 0,5 g acid ascorbic (C6H8O6) în 100 mL ± 5 mL apă.
Notă: Această soluţie este stabilă timp de 2 săptămâni dacă este păstrată în flacon
de sticlă brună la frigider şi se poate utiliza atât tipm cât nu apare o colorare a soluţiei.
5. Molibdat acid, soluţie II
Se adaugă 230 ± 5 mL acid sulfuric 9 mol/l la 70 ± 5 mL apă şi se răceşte. Se
dizolvă 13 g ± 0,5 g heptamolibdat de amoniu tetrahidrat [(NH4)6Mo7O2.4H2O] în 100 mL
± 5 mL apă. Se adaugă la soluţia acidă şi se amestecă bine. Se dizolvă 0,35 g ± 0,05 g
tartrat dublu de stibiu şi potasiu semihidratat [K(SbO)C4H4O6.1/2H2O] în 100 mL ± 5 mL
apă. Se adaugă la soluţia de molibdat acid şi se omogenizează.
Notă: reactivul este stabil timp de 2 luni dacă este păstrat în flacon de stclă brună.
6. Peroxodisulfatul de potasiu, soluţie
Se adaugă 5 g ± 0,1 g peroxodisulfat de potasiu (K 2S2O8) în 100 mL ± 5 mL apă.
Se agită pentru dizolvare.
Notă: soluţia este stabilă 2 săptămâni, daca soluţia suprasaturată este păstrată în
flacon de sticlă brună la temperatura mediului ambiant, protejată de lumina directă a
soarelui.
7. Ortofosfat, soluţie de bază, ρ = 50mg/l.
Într-un balon cotat de 1000 mL se dizolvă 0,2197 g ± 0,0002 g dihidrogenofosfat
de potasiu uscat în prealabil la 1050C până la masă constantă, în aproximativ 800 ± 10
mL apă. Se adaugă 10 mL ± 0,5 mL acid sulfuric 4,5 mol/l şi se aduce la semn cu apă.
Notă: soluţia este stabilă 3 luni dacă este păstrată la 40C, în flacon de sticlă bine
închis.
Materiale şi echipamente
- Sticlărie de laborator;
- Hârtie indicatoare de pH;
- Echipamente: - Spectrofotometru UV VIS, dublu fascicol şi cuve de 10mm,
- Unitate de digestie SELECTA, Bloc Digest 6,
- Unitate de control SELECTA, RAT.

Pregătirea sticlăriei
Înainte de utilizare, toată sticlăria se spală cu o soluţie de acid clorhidric 1,12
mg/L la o temperatură de 40 – 500C şi se clăteşte bine cu apă. Nu se utilizează detergenţi
care conţin fosfaţi! Sticlăria utilizată pentru faza de dezvoltare a culorii se spală cu
soluţie de NaOH 2 mol/l.
După utilizare sticlăria se spală conform indicaţiei de mai sus şi se păstrează
închisă până la reutilizare, de preferat numai la determinări de fosfaţi.
Prelevare probe
Probele de laborator se recoltează în recipiente de polietilenă, policlorură de vinil
sau sticlă. Pentru concentraţii scăzute de fosfaţi se recomandă recipiente de sticlă.

Pregătirea probei pentru analiză

Se adaugă câte 0,1 mL acid sulfuric 4,5 mol/l pentru fiecare 10 mL probă
nefiltrată; pH-ul trebuie să fie de aproximativ 1, dacă nu, se corectează cu soluţie de
NaOH sau H2SO4. Se păstrează la rece şi întuneric până la analiză.
Mod de lucru
Proba de analizat
Se introduc 40 mL probă de analizat într-o fiolă de mineralizare. Se adaugă 4 mL
soluţie peroxodisulfat de potasiu şi se fierbe cu refluxare timp de 90 min. la 120 0C. Se
răceşte, se clăteşte refrigerentul cu apă distilată şi se transvazează într-un balon cotat de
100 mL, se aduce la semn apoi se omogenizează. Din balonul cotat de 100 mL se
pipetează 10 mL într-un balon cotat de 50 mL şi se completează la aproximativ 40 mL cu
apă distilată. Se verifică şi se ajustează, dacă este necesar, pH-ul probei la o valoare între
3 şi 10 folosind acid sulfuric sau hidroxid de sodiu.
Se adaugă sub agitare 1 mL acid ascorbic şi după 30 de sec., 2 mL molibdat acid
II. Se aduce la semn cu apă şi se omogenizează.
Se măsoară absorbanţa soluţiei într-un interval de timp de 10 – 30 min., utilizând
spectrometrul UV-VIS, GBC, Cintra 5 şi cuve de sticlă de 10 mm şi se citeşte la
lungimea de undă de 880 nm. În cuva de referinţă se utilizează apă bidistilată.
În paralel cu proba se efectuează o probă martor, utilizând 30 mL apă bidistilată
tratată cu 0,3 mL acid sulfuric 4,5 mol/L (în locul probei); după mineralizare se aduce
conţinutul fiolei direst în balon cotat de 50 mL unde se realizează dezvoltarea culorii,
urmând acelaşi mod de lucru ca la probă.
Cu valorile citite se calculează concentraţia în fosfor total, utilizând o curbă de
etalonare construită în prealabil.

Etalonare
 Într-o fiolă de mineralizare se introduc 20 de mL ortofosfat soluţie de bază (ρ =
50mg/L), 20 mL apă bidistilată, 0,4 mL acid sulfuric 4,5 mol/L şi 4 mL peroxodisulfat de
potasiu. Se fierbe cu refluxare timp de 90 de min. la 1200C.
Se răceşte, se clăteşte refrigerentul cu apă bidistilată, apoi se aduce la semn într-
un balon cotat de 500 mL şi se omogenizează. Se obţine Astfel o soluţie etalon de
ortofosfat ρ = 2mg/L. Se transferă cu ajutorul unei pipete volume de 2, 4, 6, 8, 10 mL în
baloane cotate de 50 mL şi se urmează acelaşi mod de lucru ca şi la proba de analizat.
Soluţiile obţinute reprezintă concentraţii în fosfor de 0,08, 0,16, 0,24, 0,32, 0,40 mg/L. Se
trasează curba de etalonare cu absorbanţa ( axa ordonatelor) în funcţie de concentraţia
fosforului total ( axa absciselor). Relaţia între concentraţie şi absorbanţă este liniară.

Calculul şi exprimarea rezultatelor

Concentraţia în fosfor total, exprimată în mg/L, se calculează cu relaţia:

ρ= (A-A0)*f*d
în care:
A este absorbanţa probei de analizat;
A0 este absorbanţa probei martor;
f este panta curbei de etalonare, în mg/L;
d este factorul de diluţie a probei (Vmax/Vpb; Vmax = 50 mL).

6.2. Rezultate şi discuţii

6.2.1 Punerea la punct şi verificarea metodei

Conform protocolului de validare, primul lucru ce trebuie realizat este trasarea

curbei de etalonare. Pentru aceasta s-au preparat soluţiile etalon de bază de 50 mg/L
ortofosfaţi şi 2 mg/L ortofosfaţi, conform SR EN 1189/2000. Din soluţia etalon de 2
 mg/L ortofosfat s-au transvazat în baloane cotate de 50 mL, volume corespunzătoare
în scopul trasării curbei de etalonare. Curba de etalonare obţinută este prezentată în
figura 6.1. şi se observă că parametrii curbei sunt corespunzători domeniului de
liniaritate.
 Coeficientul de corelare al curbei este 0,9994
 ecuaţia dreptei este Y = -0,010647+0,7411667*X

Fig. 6.1. Curba de etalonare pentru determinarea fosforului total pe domeniul

0,01- 0,4 mg/L, lungimea de undă 880nm.

În continuare s-a trecut la efectuarea diferitelor teste, conform metodologiei de validare a

metodei. Acest lucru a fost posibil prin măsurarea a 10 probe martor, 10 probe de concentraţie
minimă, 10 probe de concentraţie maximă şi 10 probe de material de referinţă.
Rezultatele obţinute au fost calculate şi se regăsesc în tabelele 6.1 -
 Tabelul 6.1. Determinarea intervalului de încredere

(Yi*-Ymed)*2 t(8:0,95) Sy/b N=10 b*2xX*2 (Yi-Ymed)*2/ (1/N+1/n+R)*0,5 Interval

b*2xX*2 de
încredere
0,01779823 n=1 0,072511300 0,245454545 1,159937302 0,0183487
0,01076683 0,148484848 1,117356187 0,0176752
0,00549328 2,306 0,006859817 0,075757576 1,084323557 0,0171526
0,00197758 0,027272727 1,061731005 0,0167952
0,00021973 0,003030303 1,050252495 0,0166137
0,00021973 0,003030303 1,050252495 0,0166137
0,00197758 0,027272727 1,061731005 0,0167952
0,00549328 0,075757576 1,084323557 0,0171526
0,01076683 0,148484848 1,117356187 0,0176752
0,01779823 0,245454545 1,159937302 0,0183487

Tabelul 6.2. Determinarea limitei de detecţie şi limitei de cuantificare a fosforului total

Parametru P total t(95%,n-1)=2.26 n-1 9

Nr. crt xi xmediu xi - xmediu (xi - xmediu)*2 D s ±s*t
1 0,36775 -0,006566 0,0000431138
2 0,37248 -0,001844 0,0000034000
3 0,37068 -0,003643 0,0000132703
4 0,38777 -0,013447 0,0001808225
5 0,36843 -0,005892 0,0000347099
6 0,37675 0,3743 0,002429 0,0000058979 0,0000347415 0,0058941953 0,013321
7 0,37293 -0,001394 0,0000019437
8 0,37742 0,003103 0,0000096296
9 0,37135 -0,002968 0,0000088104
10 0,37765 0,003328 0,0000110758

Calculul LOD/MLD şi LOQ/MLQ

x mediu – 0,3743 LOD/MLD1 – 0,3920
x mediu + 3s – 0,3920 LOD/MLD2 – 0,3876 LOD/MLD final – 0,392 mg/L
x mediu + s*t – 0,3876 LOQ/MLQ1 – 0,4038 LOQ/MLQ final – 0,433 mg/L
x mediu + 5s – 0,4038 LOQ/MLQ2 – 0,4333
x mediu + 10s – 0,4333
Tabelul 6.3. Testul de omogenitate al dispersiilor

i Yi 0,04 Yi 0,40 Yi-Ymed (1) Yi-Ymed (25) Yi-Ymed (1)*2 Yi-Ymed (25)*2
1 0,1789 0,4423 0,0020 0,0013 0,000004 0,000002
2 0,1812 0,4432 0,0003 0,0004 0,000000 0,000000
3 0,1819 0,4396 0,0010 0,0040 0,000001 0,000016
4 0,1815 0,4494 0,0006 0,0058 0,000000 0,000033
5 0,1811 0,4409 0,0002 0,0027 0,000000 0,000007
6 0,1807 0,4395 0,0002 0,0041 0,000000 0,000017
7 0,1837 0,4473 0,0028 0,0037 0,000008 0,000014
 8 0,1768 0,4434 0,0041 0,0002 0,000017 0,000000
9 0,1838 0,4422 0,0029 0,0014 0,000009 0,000002
10 0,1791 0,4484 0,0018 0,0048 0,000003 0,000023
Yi med 0,1809 0,4436
Suma 0,002155639 0,003563955 0,000042 0,000114

n–1=9 S(20,69)*2 = 0,00000465 S (165,52)*2 = 0,00001270 PG = 2,73 F (9,9: 0,99) = 5,35

 În continuare se prezintă datele obţinute pentru testul de liniaritate:

Qxx = 0,132 Qxy*Qx*3 = 0,005682199

Qxy = 0,098 Qx*2y*Qxx = 0,005670498
Qx*3 = 0,058 (Qx*3)*2 = 0,0034
Qx*4 = 0,027 Qxx*Qx*4 = 0,0036
Qx*2y = 0,04295832

C = 0,06557765
B = 0,770020833
A = -0,012955

y = 0,142145 + 0,770021 * X -0,0655777*X*2

sy = 0,003201262

DS*2 = 0,0000058128

PG = 0,567209217

F (9,1;0,99) = 10,56

Testele efectuate, asigură calitatea rezultatelor analitice şi astfel, metoda propusă îndeplineşte
condiţiile de validare şi poate fi utilizată pentru determinarea fosforului din apele uzate.
 6.2.2 Evoluţia concentraţiei fosforului în instalaţie

În tabelul 6.4 se prezintă rezultatele proprii obţinute în perioada ianuarie 2008 –

decembrie 2008.

Tabelul 6.4. Evoluţia concentraţiei fosforului total (mg/L) în instalaţia de epurare Constanţa Sud
in anul 2008
Luna Intrare Intrare Evacuare
Generală Bazin de Aerare Treapta Biologică
Ianuarie 3,6 3,5 1,8
3,6 2,3
Februarie 3,92 2,57 2,02
3,05 2,03
Martie 3,69 2,96 2,25
4,81 2,61
Aprilie 2,99 3,85 1,13
5,18 0,95
Mai 3,65 4,77 1,98
5,46 1,83
Iunie 6,04 5,84 4,36
5,13 5,12
Iulie 3,70 2,66 2,41
6,64 1,59
August 5,32 4,23 2,43
7,92 5,48
Septembrie 4,73 5,29 3,36
8,04 1,36
Octombrie 4,2 5,91 1,87
3,89 1,88
Noiembrie 5,43 1,84 1,72
4,16 2,93
Decembrie 4,83 3,35 2,26
3,41 2,47
Monitorizarea s-a realizat pe parcursul anului 2008 astfel: s-au recoltat probe
momentane din Staţia de Epurare Constanţa Sud ( Intrare Generală, Intrare Bazin de
Aerare şi Evacuare Treapta Biologică) în fiecare zi de marţi a săptămânii şi s-au lucrat
conform STAS SR EN 1189. Datele au fost înregistrate şi s-a efectuat media lunii
respective. Valorile medii lunare se regăsesc în tabelul 6.4

6.2.3. Eficienţa de reducere a fosforului

Eficienţa de reducere a fosforului a fost calculată pe fiecare fir în parte cu relaţia:

IE
Ef %   100
I
unde:
 I este concentraţia fosforului total în influent;
 E este concentraţia poluantului în efluent

În figura 6.2. se prezintă evoluţia eficienţei de reducere a fosforului pe firul I în perioada

ianuarie – decembrie 2008.
Ef %

80
70,65
68,36
70
58,49
60
48,57
50
42,55
40 36,48
32,54
30 23,99 25,34
21,4
20
9,4
10 6,52

0
fe

au
ia

ap

iu

iu

se

oc

no

de
br
nu

ar

ai

lie

pt
ril

to

ce
ie
ie

us
ua

tie
ar

ie

m
em

m
t

br
rie
ie

br

br
br

ie
ie

ie
ie

Luna
Fig. 6.2. Evoluţia eficienţei de reducere a fosforului pe firul I.
 În figura 6.3 se prezintă evoluţia eficienţei de reducere a fosforului pe firul II în
perioada ianuarie – decembrie 2008.

Ef%

90 81,66 83,08
80 76,05
66,48
70
60 51,67
50 45,74

40 36,11 33,44
30,81 29,57 27,57
30
20
10
0
0
fe

au
ia

ap

iu

iu

se

oc

no

de
br
nu

ar

ai

lie

pt
ril

ce
to

ie
ie

us
ua

tie

ie

em
ar

m
t

br
rie
ie

br

br
br

ie
ie

ie
ie Luna

Fig. 6.3 Evoluţia eficienţei de reducere a fosforului pe firul II.

Conform rezultatelor obţinute, se observă o mai bună eficienţă de reducere a

fosforului pe firul II faţă de cea obţinută pe firul I.
Valoarea de zero obţinută pe firul II în luna iunie 2008, se datorează faptului că
cele două linii ale apei din bazinzl de aerare au fost golite pentru efectuarea unei revizii.
Cu toate acestea, eficienţa totală de reducere pe firul II a fost mai mare faţă de cea de pe
firul I (46,87% faţă de 37,02%).

Capitolul 7
CONCLUZII
 Validarea metodei propuse s-a realizat cu succes, toate rezultatele obţinute au fost
liniare şi asigură calitatea analitică. Urmare a acestei validări, laboratorul Staţiei de
Epurare Constanţa Sud poate efectua analiza fosforului total din apele uzate pentru orice
agent economic şi poate emite un raport de încercare acreditat.
În urma monitorizării efectuate de-a lungul anului 2008, se observă faptul că
Staţia de Epurare Constanţa Sud necesită o îmbunătăţire a calităţii efluentului, acesta
având o concentraţie a fosforului total de aproximativ 2,30 mg/l, mult peste limita admisă
de NTPA 001 care este 1 mg/l.
Eficienţa de reducere a fosforului pe firul II a fost mult mai bună faţă de cea de pe
firul I, obţinându-se cinci valori peste pragul de 50% pe firul II, faţă de numai trei valori
pe firul I. Pe firul II, în lunile aprilie şi septembrie 2008 se obţine o eficienţă de peste
80%, în timp ce pe firul I, pe tot parcursul anului, nu se obţine mai mult de 70%.
Staţia de Epurare Constanţa Sud necesită o îmbunătăţire a sistemului de reducere
al fosforului din apa uzată, pentru a funcţiona la capacitatea maximă pentru care a fost
proiectată (eficienţă de 90% ).

Capitolul 8.
BIBLIOGRAFIE
 [1] Directiva 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate orăşeneşti;
[2] Hotărârea de Guvern nr. 188/28.02.2002 (M.Of. nr. 187/20.03.2002) privind
aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor uzate;
[3] Legea apelor nr. 107/25.09.1996 (M.O. nr. 244/08.10.1996);
[4] Jurgen Reinmann, Volker Friehmelt, “ Treatment of industrial wastewater”,
“ International Enviromental Technology”, 14(6), 12, 2004;
[5] K. Gabriel, G. Devriese, A. Van Eecke, “ Optimisation of Waste Water.
Treatment by Means of Bio-supplement Addition”, “ International Enviromental
Technology”, 7(6), 11, 1997
[6] CAI Tian-Ming, GUAN Li-Bo, CHEN Li-Wei, CAI Shu, Li Xiao-Dan, CUI
Zhong-Li and Li Shun-Peng “Enhanced Biological Phosphorus Removel with
Pseudomonas putida GM6 from Activated Sludge”, Pedosphere, 17(5), 2007;
[7] Endong Zhang, Bing Wang, Qihua Wang, Shubiao Zhang, Budiao Zhao “
Amonia- Nitrogen and orthophosphate removel by immobilized Scenedesmus sp. isolated
from municipal wastewatwr for potential use in tertiary treatment” Bioresource
Technology 2007;
[8] C. Abegglen, M. Ospelt şi H. Siegrist “ Biological nutrient removal in a small-
scale MBR treating hausehold wastewater” Elsevier 2007
[9] Gilda Carvalhoa, Paulo C. Lemosa, Adrian Oehmena, Maria A.M. Reisa
“Denitrifying phosphorus removal: Linking the process performance with the microbial
community structure” Elsevier 2007;
[10] Adrian Oehmena, Paulo C. Lemosa, Gilda Carvalhoa, Zhiguo Yuanb, Jurg
Kellerb, Linda L. Blackallb, Maria A.M. Reisa, “Advances in enhanced biological
phosphorus removal: From micro to macro scale” Elsevier 2007
[11] D.A. Georgantas, H.P. Grigoropoulou “Orthophosphate and metaphosphate
ion removal from aqueous solution using alum and aluminum hydroxide” Journal of
Colloid and Interface Science 315 (2007) 70–79;
[12] A.O. Babatunde, Y.Q. Zhao∗, Y. Yang, P. Kearney “Reuse of dewatered
aluminium-coagulated water treatment residual to immobilize phosphorus: Batch and
column trials using a condensed phosphate” Chemical Engineering Journal 2007;
 [13] Encai Oua, Junjie Zhoub, Shaochun Maoc,Jiaqiang Wang a, Fei Xia a, Liang
Mina, “Highly efficient removal of phosphate by lanthanum-doped mesoporous SiO 2”
Colloids and Surfaces A: Physicochem. Eng. Aspects 308 (2007) 47–53;
[14] Honglei Liu, Xiaofei Sun, Chengqing Yin, Chun Hu, “Removal of phosphate
by mesoporous ZrO2” Journal of Hazardous Materials 2007;
[15] Jibing Xiong, Zhenli Hea, Qaisar Mahmooda, Dan Liu, Xiaoe Yang, Ejazul
Islam, “Phosphate removal from solution using steel slag through magnetic separation”
Journal of Hazardous Materials 2007;
[16] Jon Petter Gustafsson, Agnieszka Renman, Gunno Renman, Katarina Poll
“Phosphate removal by mineral-based sorbents used in filters for small-scale wastewater
treatment” Elsevier 2007;
[17] N. Boujelben, J. Bouzid, Z. Elouear, M. Feki, F. Jamoussi, A. Montiel
“Phosphorus removal from aqueous solution using iron coated natural and engineered
sorbents” Journal of Hazardous Materials 2007;
[18] M.M. Mortula 1, G.A. Gagnon “Alum residuals as a low technology for
phosphorus removal from aquaculture processing water” Aquacultural Engineering 36
(2007) 233–238;
[19] Yasuo Tanaka, Atsushi Yatagai, Hiroshi Masujima, Miyoko Waki, Hiroshi
Yokoyama “Autotrophic denitrification and chemical phosphate removal of agro-
industrial wastewater by filtration with granular medium” Bioresource Technology 98
(2007) 787–791;
[20] Matias B. Vanotti, Ariel A. Szogi, Patrick G. Hunt, Patricia D. Millner, Frank
J. Humenik “Development of environmentally superior treatment system to replace
anaerobic swine lagoons in the USA” Bioresource Technology 98 (2007) 3184–3194;
[21] A. Guisasola, M. Vargas, M. Marcelino, J. Lafuente, C. Casas, J.A. Baeza
“On-line monitoring of the enhanced biological phosphorus removal process using
respirometry and titrimetry” Biochemical Engineering Journal 35 (2007) 371–379;
[22] A. Guisasola, M. Pijuan, J.A. Baeza, J. Carrera, C. Casas, J. Lafuente,
“Aerobic phosphorus release linked to acetate uptake in bio-P sludge: process
modelling using oxygen uptake rate”, Biotechnol. Bioeng. 85 (2004) 722–733;
 [23] P. Bond, J. Keller, L.L. Blackall, “Anaerobic phosphate release from
activated sludge with enhanced biological phosphorus removal. A possible
mechanism of intracellular pH control”, Biotechnol. Bioeng. 63 (1999) 507–515;
[24] xxx Cartea operatorului din Staţia de Epurare Constanţa Sud, 2002;
[25] xxx SR EN ISO 6878 – Determinarea fosforului. Metoda spectrofotometrică
cu molibdat de amoniu
[26] xxx SR ISO 8466-1 – Etalonarea şi evaluarea metodelor de analiză şi
estimarea caracteristicilor de performanţă;
[27] xxx NTPA 003/1997 Anexa 1 la Ordinul Ministrului apelor, pădurilor şi
protecţiei mediului nr.1097 din 17 decembrie 1997 – “Metodologie de conducere şi
control a procesului de epurare biologică cu nămol activ în staţiile de epurare a apelor
uzate”;
[28] Marioara Godeanu şi Stoica Godeanu “ Mecanisme de epurare a apelor
uzate” curs;
[29] Elisabeta Chirilă, Camelia Drăghici, “ Analiza poluanţilor I Controlul
calităţii apelor” – Editura Universităţii Transilvania, 2003;
[30] Corneliu A. L. Negulescu, “Exploatarea Staţiilor de Epurare a apelor Uzate
Orăşeneşti” – Editura Agrotehnică în colaborare cu S.C. Aquaproiect S.A. 2004;
[31] Lydia- Maria Vaicum, “Epurarea apelor uzate cu nămol activ – Bazele
biochimice” – Bucureşti 1981;
[32] Elisabeta Chirilă “Protecţia Mediului”, “Ovidius” University Press, 2000.

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANŢA
FACULTATEA DE FIZICĂ, CHIMIE, ELECTRONICĂ
 ŞI TEHNOLOGIA PETROLULUI
Specializarea: Chimia şi managementul calităţii produselor de consum şi
a mediului - MASTERAT

DEFOSFORIZAREA APELOR MENAJERE

Lucrare de disertaţie

Îndrumător ştiinţific,

Prof . Univ. Dr. Elisabeta Chirilă

Masterand

SINGUREANU S. CRISTINA-ANDREEA

CONSTANŢA
2009