Politici şi strategii globale de securitate alimentară I

Cursurile I, II
Definirea conceptului de securitate alimentară

Securitatea alimentară constituie o problemă globală a lumii

contemporane, de care comunitatea internaţională este responsabilă. Deci,
reprezintă o componentă esenţială a vieţii, a securităţii naţionale, o obligaţie a
guvernelor statelor.
Totodată securitatea alimentară înseamnă un cumul de decizii politice
prin care să se asigure hrana cantitativă şi calitativă fiecărui individ în parte şi
tuturor indivizilor în lume deopotrivă.
Conceptul de securitate alimentară, operează la mai multe niveluri şi
anume: individual, familial, regional, naţional şi global. Conform FAO The
Food and Agriculture Organization securitatea alimentară reprezintă:
„garantarea fiecărui individ, în permanenţă, în orice loc şi moment a
accesului fizic, economic şi social la o alimentaţie suficientă şi sănătoasă care
să-i permită a avea un regim alimentar satisfăcător pentru o viaţă sănătoasă
şi activă”
Securitatea alimentară există atunci când toți oamenii au permanent
acces fizic, social și economic la alimente suficiente, sigure și nutritive în
vederea satisfacerii nevoilor lor nutriționale și a preferințelor lor alimentare
pentru a duce o viață activă și sănătoasă.
Acest lucru implică:
- existența unor politici multidimensionale, inclusiv dezvoltarea unei
agriculturi, a unui comerț și a unor proceduri de prelucrare a
alimentelor care să fie sustenabile;
- furnizarea de ajutor financiar grupurilor vulnerabile;
- luarea de măsuri în vederea combaterii malnutriției.
Găsirea de soluții pentru insecuritatea alimentară a constituit întotdeauna
un element esențial în cadrul dezvoltării internaționale și al ajutorului umanitar.
Deci, securitatea alimentară este un concept politic. A discuta despre
securitate alimentară fără a lua la cunoştinţă de dreptul la alimentaţie, este
echivalent cu a pretinde o libertate care nu este respectată de statele lumii
(Mechlem, 2004).

1
 Dreptul la alimentaţie a fost recunoscut în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948 şi este menţionat şi în Convenţia Internaţională
privind drepturile Economice, Sociale şi Culturale, din 1966. Comisia
drepturilor Omului are un raportor special privind dreptul la alimentaţie.
Articolul 25 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure
sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,
îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în
caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a
mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa.
Pentru a se asigura garantarea acestei securităţi alimentare este necesară
instituirea unei politici a fiecărui stat şi integrarea la nivel mondial. Conform
Declaraţiei mondiale privind nutriţia şi planul de acţiune din 1992 „fiecare
guvern este responsabil înainte de toate de protecţia şi promovarea securităţii
alimentare şi de buna stare nutriţională a populaţiei sale şi în mod deosebit de
protecţia grupelor vulnerabile ale populaţiei, astfel încât buna stare nutriţională
a tuturor ... trebuie să fie un obiectiv cheie a dezvoltării umane, ea fiind în
centrul planurilor şi strategiilor de dezvoltare economică.
Având în vedere interdependența piețelor agricole și a lanțurilor valorice
internaționale, securitatea alimentară este recunoscută într-o măsură din ce în ce
mai mare ca un bun public global, care necesită luarea de măsuri colective și o
guvernanță internațională.
Faptul de a nu suferi de foame și de malnutriție este, de asemenea, unul
dintre drepturile omului, care este trecut ca atare în instrumentele internaționale
din domeniul drepturilor omului.
Diverse conferințe și reuniuni la nivel înalt - inclusiv Conferința
mondială din 1974 privind alimentația și Summitul mondial al FAO din 1996
privind alimentația - au vizat această chestiune și au stabilit obiective
ambițioase.
Tot FAO estimează că în 2000-2002 aproximativ 852 mil. oameni din
trăiau subnutriţi (cu o dietă cu deficit caloric): 815 mil. oameni din statele în
curs de dezvoltare, 28 mil. oameni în din ţările în tranziţie şi 9 mil. oameni din
statele dezvoltate. Se apreciază că în anii 2015-2030 populaţia subnutrită din
ţările în curs de dezvoltare va scădea la 580 mil. oameni.

2
 Conform OMS între anii 2020-2025 cicca 70% din morbiditatea
(predispoziţia la îmbolnăvire, Raportul dintre numărul bolnavilor și întreaga
populație dintr-un loc dat într-o anumită perioadă de timp) populaţiilor se va
datora afecţiunilor cronice netransmisibile de geneză alimentară.
La Summit-ul Mondial al Alimentaţiei, din 2000, s-a stabilit ca fiind
necesară clarificarea conţinutului dreptului la alimentaţie, ca mijloc de asigurare
a securităţii alimentare.
În anul 2002, Consiliul FAO a stabilit un grup de lucru care să găsească
răspunsuri legate de relaţia dintre securitatea alimentară şi dreptul la
alimentaţie. Cercetările au evidenţiat următoarele:
- ambele concepte sunt preocupate de îndeplinirea nevoilor de bază ale
populaţiei: hrana şi alimentaţia;
- conceptul de securitate alimentară se aplică la nivel global, naţional,
regional, familial şi individual. Dacă există securitate alimentară la
nivel individual, atunci toate unităţile mai mari sunt asigurate din
punct de vedere al alimentaţiei.
Deci, dreptul la alimentaţie se aplică la nivel individual, iar în anumite
cazuri la nivel de grup. Principala unitate de referinţă este individul, iar dacă
este încălcat acest drept, el poate deveni subiect judecătoresc.
3
Problematica obiectivelor privind securitatea alimentară

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) din 2000 au urmărit

reducerea la jumătate până în 2015 a numărului de persoane care suferă de
foame. Totuși, în ceea ce privește finanțarea, securitatea alimentară nu a fost
prioritară: investițiile în agricultură din cadrul asistenței oficiale pentru
dezvoltare (AOD) au scăzut de la 19% din AOD totală în 1980 la nivelul
minim de 3,8 % în 2006.
Acest lucru s-a schimbat în urma crizei alimentare din 2007/2008, când
creșterea bruscă a prețului alimentelor de bază a împins circa 130-155 de
milioane de persoane sub pragul sărăciei. Comunitatea internațională a luat
inițiative reale pentru a crește investițiile și a dezvolta structuri de guvernanță la
nivel regional și mondial în domeniul securității alimentare.
În cadrul Conferinței FAO la nivel înalt privind securitatea alimentară
mondială din 2009, țările și organizațiile internaționale participante s-au angajat
să inverseze tendința de reducere a finanțării la nivel național și internațional
pentru securitatea alimentară în țările în curs de dezvoltare.
Au început să se implice noi actori - G8, începând în 2009 cu Declarația
comună privind securitatea alimentară la nivel mondial adoptată la L’Aquila,
precum și G20, cu diverse inițiative, inclusiv Planul de acțiune din 2011 privind
volatilitatea prețului alimentelor și agricultura. Pentru a institui un sistem de
guvernanță mai coerent și eficient, Comitetul pentru Securitate Alimentară
mondială (CSA) a fost reformat în 2009, devenind o platformă care să
reunească toate părțile interesate, inclusiv din partea societății civile și a
sectorului privat. Expoziția mondială din 2015 de la Milano, cu tematica „Să
hrănim planeta, energie pentru viață”, a subliniat faptul că securitatea
alimentară rămâne o provocare globală.
În conformitate cu Raportul ODM pe 2015, procentajul persoanelor care
suferă de subnutriție la nivel mondial a scăzut între 1990 și 2014-2016, de la
23,3 % la o cifră estimată la 12,9 % - ceea ce înseamnă că obiectivul ODM în
ceea ce privește foametea aproape că a fost atins.
Totuși, o persoană din nouă (795 de milioane de persoane) continuă să
sufere de foame, vasta majoritate - 780 milioane - trăind în țări în curs de
dezvoltare. Cele mai puține progrese s-au înregistrat în Africa Subsahariană,
zona Caraibilor, Asia de Sud și Oceania.

4
 Trebuie precizat faptul că există trei tipuri de malnutriţie (Tab. 1):
foametea, supraalimentaţia şi deficienţa microelelmentelor.
Foametea este prezentă în ţările în curs de dezvoltare, dar se poate găsi şi
pe arii restrânse şi în statele industrializate. Foametea parţială sau acută
cuprinde o populaţie numeroasă care, din cauza unor carenţe de fier, iod, zinc,
vitamina A este expusă unor boli grave.
Supraalimentaţia este considerată una ditre cele mai grave probleme de
sănătate publică din zilele noastre şi este generată de trecerea de la o alimentaţie
tradiţională, bogată în cereale şi legume, la o alimentaţie bazată mai ales pe
grăsimi şi zaharuri.
Un alt obiectiv de dezvoltare ale mileniului ODM - cel de a reduce la
jumătate proporția copiilor subponderali cu vârsta de sub cinci ani - aproape că
a fost atins, dar aproximativ 90 de milioane de copii continuă să fie subnutriți,
existând un risc crescut ca viitorul să le fie afectat de infecții și abilități
cognitive reduse.
Tabelul 1
Tipuri de malnutriţie pe glob ( Brown L., 2000)
Tipul de malnutriţie Efectul asupra alimentaţiei Numărul minim al celor
afectaţi la scară globală
Foametea Deficienţă de calorii şi proteine 1,2 mld.
Deficitul de microelemente Deficienţă de vitamine şi minerale 2,0 mld.
Supraalimentaţia Exces de calorii, adesea însoţit de 1,2 mld.
lipsa vitaminelor şi mineralelor

Noua agendă de dezvoltare durabilă, adoptată în cursul reuniunii la nivel

înalt a ONU dintre 25 și 27 septembrie 2015 stabilește obiective mai
ambițioase: de a elimina complet foametea și de a elimina toate formele de
malnutriție până în 2030. Alte obiective suplimentare vizează combaterea
cauzelor structurale ale insecurității alimentare și răspund unor noi provocări.
Deși, îmbunătățirea metodelor de distribuire a alimentelor și reducerea
deșeurilor prezintă un potențial real, tendințele demografice, creșterea
economică și creșterea consumului de carne și de produse lactate înseamnă că
producția agricolă trebuie să crească cu 60% până în 2050 pentru a răspunde
nevoilor preconizate a peste 9 miliarde de oameni.
Unul dintre principalele obstacole în calea consolidării resurselor
alimentare în țările în curs de dezvoltare este faptul că micii agricultori nu dețin
capacitățile necesare, în condițiile în care ei reprezintă coloana vertebrală a
5
agriculturii. Adesea, agricultorii nu sunt suficient de bine integrați în economia
formală din cauza accesului limitat la infrastructură, informații, capital,
competențe și tehnologii.
Agricultorii din domeniul alimentar intră din ce în ce mai des în
competiție pentru resurse cum ar fi terenurile, energia și apa cu industriile
emergente și cu producția de biocarburanți. În același timp, schimbările
climatice și metodele nesustenabile de producție reduc disponibilitatea și
productivitatea terenurilor.
Achiziția la scară largă de terenuri de către investitori străini și
„acapararea terenurilor” reprezintă motive semnificative de preocupare, dat
fiind că adesea micii fermieri trebuie să se mute sau sunt reduși la rolul de
simpli lucrători salariați.
Adesea, producția este apoi destinată exportului și nu consumului local.
Elaborarea unor norme comerciale care să sprijine dezvoltarea agricolă și
securitatea alimentară reprezintă o provocare majoră și a fost una dintre cele
mai dezbătute chestiuni în cursul negocierilor purtate în cadrul Rundei de la
Doha pentru dezvoltare a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Potrivit primului raport bienal referitor la punerea în aplicare a
angajamentelor U.E. în domeniul securității alimentare din 2014, U.E. și statele
sale membre au investit aproape 3,4 miliarde Euro, în asistența pentru
dezvoltare în 2012, precum și 1,1 miliarde Euro de ajutor umanitar pentru
asigurarea securității alimentare și nutriționale (10 % din întreaga AOD).
(Asistenţa Oficială pentru Dezvoltare).
În jur de 60% din finanțare a fost folosită pentru a sprijini rezistența
micilor fermieri și mijloacele de trai în mediul rural, 12 % din fonduri fiind
alocate guvernanței eficace și 14 % îmbunătățirii alimentației. Este probabil că
investițiile vor crește pe viitor: în agenda schimbării din 2011, U.E. a definit
securitatea alimentară drept una dintre prioritățile strategice ale politicii UE în
materie de dezvoltare, iar multe țări în curs de dezvoltare au ales securitatea
alimentară drept sector prioritar pentru programele bilaterale de cooperare
pentru perioada 2014-2020.
Din 2010, s-a adoptat un cadru de politici cuprinzător pentru a
promova securitatea alimentară și a combate malnutriția, acțiune completată de
o strategie pentru promovarea rezistenței în regiunile expuse crizelor și un plan
de acțiune pentru a reduce cu 7 milioane până în 2025 a numărului de copii
subdezvoltați.

6
 Parlamentul European (PE), care subliniază întotdeauna că accesul la
alimente reprezintă unul dintre drepturile omului, a salutat faptul că UE pune un
nou accent pe agricultură și pe securitatea alimentară în cadrul cooperării pentru
dezvoltare, precum și angajamentele sale de a combate malnutriția. În cadrul
rezoluțiilor sale, inclusiv al unei rezoluții pe tema expoziției mondiale de la
Milano, PE a solicitat în permanență să se acorde atenție exploatațiilor agricole
de dimensiuni mici și medii, să se promoveze practici sustenabile și
agroecologice și să se integreze problematica componentei de gen.
Protejarea drepturilor asupra terenurilor și prevenirea „acaparării
terenurilor” au fost câteva dintre principalele preocupări ale Parlamentului, pe
lângă îmbunătățireacoerenței politicilor și evaluarea sistematică a impactului
politicilor agricole și comerciale ale UE, precum și al politicilor UE din
domeniul energetic - cum ar fi politica din domeniul biocarburanților - asupra
securității alimentare în țările în curs de dezvoltare. PE monitorizează, de
asemenea, tendința de a se consolida parteneriatele public-privat din agricultură,
astfel cum promovează Noua alianță pentru securitate alimentară și nutriție în
Africa. Această alianță va constitui tema unui raport din proprie inițiativă a
Comisei pentru dezvoltare a PE.
Populaţia globală din ce în ce mai numeroasă, creşterea presiunii asupra
resurselor naturale şi încălzirea globală determină un nou cadru de lucru la nivel
național și internațional. În Europa, procesul de îmbătrânire a populaţiei
constituie, de asemenea, o provocare suplimentară. Toate aceste aspecte vor
avea implicaţii profunde asupra agriculturii şi zonelor rurale. Cererea mondială
de alimente este în creştere, urbanizarea sporită, preţurile tot mai mari la
inputuri, presiunea exercitată asupra resurselor de apă şi creşterea
vulnerabilităţii culturilor şi animalelor la schimările climatice vor limita
producţia alimentară. Se previzionează că, la nivel global, cererea de alimente
va creşte cu 70% până în 2050, ca urmare a populaţiei din ce în ce mai
numeroase şi a sporirii veniturilor.

Ţările în curs de dezvoltare vor contribui cel mai mult la această tendinţă,
cererea lor de hrană urmând a se dubla în următorii ani. Se estimează că
populaţia mondială va creşte de la 7 miliarde, cât este în prezent, la 9 miliarde
până la mijlocul acestui secol, iar 95% din această creştere va avea loc în ţările
cele mai puţin dezvoltate (în 50 dintre cele mai puţin dezvoltate ţări din întreaga
lume)ii. Veniturile globale în creştere vor fi în cea mai mare parte asociate cu
urbanizarea sporită (se aşteaptă ca 70% din populaţia lumii să locuiască în
mediul urban până în 2050, faţă de 49% în prezent) şi cu o creştere economică
7
rapidă, în unele dintre cele mai populate ţări (de exemplu, Brazilia, China, India
şi Rusia).
Pentru sectorul agroalimentar, aceste aspecte constituie atât o
oportunitate, cât şi o provocare. Perspectivele de creştere a pieţei agro-
alimentare constituie un avantaj semnificativ pentru fermierii din întreaga lume.
Cu toate acestea, se preconizează că infrastructurile de piaţă imperfecte şi
vulnerabilităţile socio-economice din zonele cele mai dens populate ale lumii
vor spori insecuritatea alimentară. În plus, sistemele agricole mondiale se vor
confrunta din ce în ce mai mult cu efectele negative ale schimbărilor climatice
(schimbarea modelelor de precipitaţii, fenomenele meteorologice extreme,
penuria de apă) precum și cu volatilitatea preţurilor.
Pe de altă parte, creşterea productivităţii agricole poate fi obţinută prin
investiţii, cercetare și inovare, bune practici agricole şi politici publice adecvate.
În acest context global, emisfera nordică (inclusiv Europa) va fi bine poziţionată
în vederea continuării aprovizionării pieţelor globale cu numeroase produse
agroalimentare esențiale. Perspectivele sunt pozitive, de exemplu, pentru
producţia de cereale în zonele temperate şi zonele favorabile pentru producţia
vegetală s-ar putea extinde chiar spre nord pe măsură ce temperatura va creşte.
La rândul lor, ţările din emisfera sudică, precum şi cele din zonele
(sub)tropicale uscate vor fi probabil puternic afectate de schimbările climatice,
prin scăderea randamentelor şi creşterea frecvenţei fenomenelor climatice
extreme (secetă şi inundaţii).
Deşi agricultura s-a axat întotdeauna pe securitatea alimentară şi a fost
un motor pozitiv de creștere economică, preocuparea crescândă a societăţii
pentru mediu din ultimele decenii a afectat politicile agricole la nivel mondial.
Dorinţa de a şti de unde provine hrana, cum a fost produsă şi dacă
practicile agricole respectă mediul înconjurător sunt doar câteva dintre
exigenţele consumatorilor de astăzi.
La nivel mondial se înregistrează o cerere în creştere pentru produse
alimentare în timp ce oferta este relativ aceeași. România are un acces facil la
pieţele mondiale prin porturile de la Marea Neagră și Dunăre, iar aderarea la UE
oferă acces la o finanţare substanţială, precum şi acces la pieţe importante.
Cererea internă este puternică şi este satisfăcută atât prin producția
națională, cât și prin realizarea de importuri de produse agricole procesate. În
același context al creșterii cererii pentru produse alimentare, semnalăm
problema risipei alimentare, anul 2014 fiind declarat anul reducerii risipei

8
alimentare la nivel european. Conform celor mai recente studii realizate de FAO
şi OECD, acest deziderat trebuie luat în considerare de toate statele lumii.
Contextul european spre deosebire de tendinţa la nivel mondial, se
preconizează că populaţia europeană va îmbătrâni şi va stagna. Îmbătrânirea
populaţiei este considerată a fi una dintre provocările socioeconomice
fundamentale ale Europei în următorii cincizeci de ani. Cu o vârstă medie de
46,8 ani şi cu peste 27,8% din populaţia sa în vârstă de cel puţin 65 de ani,
această provocare ajunge la niveluri fără precedent.
De asemenea, pe măsură ce generaţia născută în perioada de creștere
însemnată a ratei natalității iese la pensie, este de aşteptat ca populaţia activă să
scadă. În acelaşi timp, numărul de persoane cu vârsta de peste 60 de ani va
creşte de două ori mai repede decât înainte de 2007, cu circa 2 milioane pe an.
Până în 2050, se estimează că populaţia totală din UE- 27 va creşte doar cu 5%
faţă de nivelul din 2008 şi va ajunge la puţin peste 515 milioane de persoane.
România va fi una dintre ţările afectate de această tendinţă. Până în 2050, este
de aşteptat ca populaţia totală să scadă la puţin peste 18 milioane, ceea ce
reprezintă o scădere cu 10% faţă de 2011.
Aceasta este una dintre cele mai puternice scăderi din UE-27, fiind
depăşită numai de Bulgaria (-22,5%), Letonia (-20,5%) şi Lituania (-18,7%).
Deşi se încadrează în tendinţa generală care afectează NSM (-10,5%), acest
lucru contrastează cu previziunile pentru vechile state membre (+8,3%).
Îmbătrânirea populaţiei va afecta, de asemenea, România mai mult decât
Europa în medie, iar până în 2050, vârsta medie va ajunge la 51,4 ani, cu o
populaţie în vârstă de 65 de ani reprezentând 30,8% din total.
Zonele rurale din Europa, se confruntă cu cele mai mari ameninţări
demografice vii. În conformitate cu tendinţele globale, Europa va înregistra o
creştere a urbanizării.
Comparativ cu nivelurile din 2011, este de aşteptat ca populaţia totală
urbană a Europei să crească cu aproximativ 10%, în timp ce populaţia rurală va
scădea cu 2,7%. Migraţia în exterior, mai degrabă decât sporul negativ, ar fi un
factor motrice. O populaţie rurală tot mai puţin numeroasă va restrânge oferta
de muncă în agricultură şi va ameninţa vitalitatea zonelor rurale per ansamblu.
Aceste tendinţe au implicaţii serioase în ceea ce priveşte cererea de produse
agroalimentare, deoarece se preconizează că pieţele europene vor oferi
posibilităţi limitate de extindere.
Pentru culturile arabile, perspectivele pe termen mediu privind mărfurile
în Europa (în 2022) sugerează doar creşteri ușoare ale consumului în UE-27.
Cererea de alimente şi furaje va fi supusă unei creşteri lente, cu excepţia
9
notabilă a biocarburanților, care vor continua să fie un segment de piaţă
dinamic. Consumul de biocarburanţi în UE este de aşteptat să crească între 2014
şi 2022. Seminţele oleaginoase prezintă o perspectivă pozitivă pe termen mediu
determinată de cererea puternică, dar carnea (în special cea roşie) şi produsele
lactate sunt de aşteptat să scadă.
Aceste previziuni pentru produsele de origine animală reflectă într-o mare
măsură, efectele negative ale recesiunii economice recente din Europa, dar şi
înăsprirea cerinţelor privind bunăstarea animalelor şi reducerea emisiilor de
carbon (în special în sectorul creşterii bovinelor, porcilor şi păsărilor).
Realizarea securității alimentare la nivel mondial presupune producerea
unei cantități suficiente de hrană în vederea satisfacerii necesităților alimentare
ale populației în creștere și în schimbare precum și o mai bună gospodărire a
resurselor.
Insecuritatea alimentară a oamenilor apare atunci când aceștia nu dispun
de mijloacele necesare pentru a produce și a cumpăra hrana necesară. Este
necesar ca fiecare individ să aibă acces la un loc de muncă remunerativ, la
active de producție (pământ, capital) și la resurse care să sporească
produsctivitatea respectiv o tehnologie corespunzătoare, credit, învățământ și
îngrijirea sănătății.
Există, după Harry et all., 2002 două forme de insecuritate alimentară:
- insecuritatea alimentară tranzitorie – când foametea este cuzată de
război, inundații, secetă, recolte insuficiente, culturi agricole
compromise, iar puterea de cumpărare a agricultorilor scade, în timp
ce piețele se prăbușesc ca urmare a prețurilor mari la alimente
(asemenea probleme pot conduce spre o criză la nivelul producției de
alimente amenințând astfel accesul populației la hrană).
- insecuritate alimentară cronică – manifestată pe termen lung – când
oamenii au în mod continuu probleme, manifestate prin dietă
insuficientă, imposibilitatea obținerii hranei necesare, doarece nu pot
cumpăra sau produce ei înșiși această hrană.
Factorii care influențează securitatea alimentară
Complexitatea problemei securității alimentare în țările în curs de
dezvoltare sugerează necesitatea dezvoltării unui plan cadru, care să permită
evidențierea componentelor securității alimentare, dar și multitudinea de factori
de influență, dar și relația dintre aceștia.
Se poate considera că securitatea alimentară are trei dimensiuni:

10
A - Asigurarea disponibilității alimentare pe locuitor care definește nivelul
maxim al ofertei de alimente, la nivelul unei colectivități – ex. nivelul național
exprimat în Kg (l)/ locuitor/an.
Disponibilitatea alimentară depinde de producția agroalimentară, dar este
influențată și de:
- stocurile de alimente
- importurile de alimente
- ajutoarele alimentare
- producția alimentară proprie (casnică)
Disponibilitatea alimentară influențează și prețul alimentelor.
B – Accesul permanent la hrană a întregii populații este asigurat atunci când
aceasta are resurse adecvate pentru procurarea alimentelor necesare unei diete
corespunzătoare. Aceasta depinde de:
- producția agroalimentară
- piața de vânzare-cumpărare a alimentelor
- transferuri/împrumuturi
Influențează consumul de alimente.
C – Utilizarea fiziologică a hranei consumate presupune folosirea de către
organism a nutrienților, în cantități adecvate față de nevoile sale, în vederea
creșterii, dezvoltării și funcționării normale. Aceasta depinde de:
- consumul de alimente
- calitatea alimentației
- starea de sănătate
OBIECTIVELE SIGURANŢEI ŞI SECURITĂŢII ALIMENTARE A
ROMÂNIEI

În elaborarea Strategiei siguranţei şi securităţii alimentare a României

pentru perioada 2016 - 2035 s-a pornit de la funcţiile spaţiului rural şi ale
economiei rurale, ale sectorului agroalimentar, de la necesitatea dezvoltării
accelerate a acestora, de la noul parteneriat între Europa şi fermieri, conform
reformei PAC şi a bugetului agricol european pentru perioada 2014 – 2020,
astfel:
11
• garantarea securităţii şi siguranţei alimentare - condiţie primordială a
bunăstării populaţiei României, obiectiv major al Proiectului de ţară şi societate,
prin asigurarea integrală a necesarului intern de produse alimentare, de calitate
îmbunătăţită, şi a unui excedent faţă de consumul alimentar intern, disponibil
pentru export;
• conservarea şi protejarea resurselor naturale regenerabile (solul, apa,
aerul, biodiversitatea) şi utilizarea durabilă a resurselor naturale agricole, în
primul rând a solului, conservarea biodiversităţii, aplicarea politicilor de
atenuare a efectelor schimbărilor climatice;
• asigurarea echilibrului ecologic durabil al spaţiului rural, prin investiţii
publice, public-private şi private în lucrări de infrastructură de protecţie, de
amenajare şi de echipare a teritoriului (sisteme de irigaţii, sisteme hidro-
ameliorative de protecţie a terenului agricol şi silvic al localităţilor, perdele de
protecţie, împădurirea terenurilor degradate şi defrişate, sporirea gradului de
acoperire verde a teritoriului etc.);
• consolidarea exploataţiilor agricole, modernizarea tehnologiilor şi
ameliorarea generală a activităţilor agricultorilor;
• stimularea formării exploataţiilor agricole privat-familiale comerciale de
tip european prin restrângerea treptată a exploataţiilor agricole de subzistenţă;
• dezvoltarea teritorială echilibrată a economiei rurale agricole şi a
economiei sociale din spaţiul rural prin extinderea IMM-urilor rurale
agroalimentare şi non-agricole şi, prin aceasta, creşterea gradului de ocupare a
populaţiei rurale, prin angajarea şi stabilizarea populaţiei active în rural, cu
preponderenţă a celei tinere;
• sporirea gradului de absorbţie a fondurilor europene destinate agriculturii
şi dezvoltării rurale prin ameliorarea PNDR şi a finanţării şi executării
proiectelor acestuia;
• echilibrarea balanţei comerciale agroalimentare româneşti şi creşterea
exporturilor agroalimentare ale ţării;
• restrângerea zonelor rurale defavorizate şi a sărăciei rurale severe;
• compatibilizarea sistemului naţional de învăţământ şi cercetare ştiinţifică
cu cel european, sporirea contribuţiei ştiinţifice a acestuia la dezvoltarea
durabilă a agriculturii şi creşterea sustenabilă a economiei rurale, asigurarea
unui parteneriat consolidat cu sistemul agroalimentar românesc.
Scopul Strategiei agroalimentare a României este, în principal, determinat
de nevoia stabilirii liniilor directoare ale dezvoltării durabile ale sistemului
agroalimentar românesc şi a spaţiului rural, ca una din componentele de bază
ale reluării creşterii economice a României – garanţia realizării obiectivului
central al prosperităţii ţării: bunăstarea populaţiei.

12
 Necesitatea elaborării Strategiei agroalimentare a României este
determinată de trei factori majori ai dezvoltării rurale:
- cerinţa asigurării securităţii alimentare naţionale şi garantarea siguranţei
alimentare a populaţiei României;
- resursele naturale, materiale şi umane ale agriculturii româneşti;
- favorabilitatea ecologică a resurselor agricole ale României de a furniza
produse agroalimentare de calitate superioară ca bunuri publice pentru piaţa
internă şi internaţională.

Eaborarea Strategiei agroalimentare a Românei are la bază două elemente

fundamentale ale construcţiei acesteia:
a) starea de azi a agriculturii şi potenţialul ecologic şi economic al spaţiului
rural din România;
b) apartenenţa României la Uniunea Europeană şi cerinţa integrării agriculturii
româneşti în spaţiul agroalimentar european şi a compatibilizării acesteia cu
Politica Agricolă Comună a UE.
Construcţia Strategiei agroalimentare a României este aşezată pe trei
piloni: agricultură, alimentaţie şi mediu, fiecare dintre acestea având importanţă
vitală pentru pacea socială din România şi pentru ameliorarea continuă a vieţii
rurale româneşti.
Având în vedere nivelul randamentului producţiei agricole vegetale (0,39
în România, faţă de 0,80 Franţa), România are o imensă rezervă nefolosită de
performanţă agricolă.
Se estimează că România va avea un potenţial alimentar, la orizontul
anilor 2030-2035, care poate asigura hrană pentru 38,5 mil. persoane, respectiv
un disponibil pentru export şi pentru consum nealimentar de materii prime
agricole de circa 49-50 mld. €.

13
14