Mulți pacienți resimt rostirea diagnosticului "de boală cronică" precum pronunțarea unei sentințe de condamnare la moarte.

Drumul lor înainte

constă în resemnare și parcă nu mai subscriu mai departe la viață. Unii relatează chiar despre o anumită ușurare, pentru că astfel scapă de orice
responsabilitate. Alți pacienți acceptă provocarea după motto-ul: "mai bine mai târziu, decât niciodată". Pentru aceștia, diagnosticul are efectul
unei inițieri într-un nou episod al vieții, care trebuie să se desfășoare după alte legi. Ceea ce pentru prima grupă este mai cu seamă sfârșitul pentru
aceștia devine începutul. Și nu rareri rezidă aici începutul unei vieți noi, adevărate și cu sens descoperită în confruntarea cu moartea.
Astfel, prognoza medicală are în acest fel mult mai puțină influență asupra speranței de viață decât atitudinea interioară a pacientului. Depinde
dacă cei afectați mai așteaptă ceva de la viață, dacă își doresc cu adevărat a se regăsi pe sine, dar mai ales dacă doresc a se reconecta la licărul de
viață care pâlpâie cu greu în vântul puternic al celor lumești.