12 juriști, insărcinată să intreprindă un studiu cu privire la statutul penal aI Președintelui Republicii.

În data de 12 decembrie 2002, comisia a înaintat raportul său Președintelui Republicii, Jacques Chirac.
Prin acest raport s-a propus o separate totală a judiciarului de politic.
Propunerile formulate de Comisia Avril au fost introduse în proiectul de lege constituțională
adoptat de Consiliul de Miniștri în 2 iulie 2003. Abia după trei ani, proiectul a fost introdus pe ordinea
de zi a comisiei cu privire la legile constituționale, la legislație și la administrația generală a Republicii de
la Adunarea națională și de la Senat. Parlamentul, întrunit în Congres a adoptat în data de 19 februarie
proiectul legii constitutionale privind modificarea Titlului IX din Constituție.
Conform noilor dispoziții constituționale (art. 67), Președintele Republicii nu este responsabil
de actele îndeplinite în aceasta calitate, sub rezerva dispozițiilor art. 53-2 (compețentele Curții Penale
Internaționale) și art. 68 (Înalta Curte).
Prin dispozițiile art. 67 alin. 1 din Constituție s-a reafirmat principiul tradițional al
iresponsabilității. Noțiunea de înalta trădare dispare, fiind înlocuită nu doar de acte politice contrare
Constituției, ci și de infracțiuni deosebit de grave prin care s-ar aduce atingere demnității funcției
prezidențiale. Este protejată funcția și nu titularul ei. Statuând doar asupra destituirii, Parlamentul nu
se pronunță decât asupra implicațiilor politice ale faptelor imputate și nicidecum asupra caracterului lor
penal blamabil, acest examen revenindu-i judecâtorului de drept comun, fie imediat după ce
Președintele este destituit, fie la finalul funcțiilor, sale in caz contrar. Așa se explică faptul de ce Înalta
Curte care nu mai este „de justiție” nu mai cuprinde nici un magistfat, ci doar parlamentari.
Ar putea Președintele destituit să fie achitat?
Cu siguranță. El nu își va putea relua mandatul, însă va putea participa la următoarele alegeri
prezidențiale.
Șeful statului nu poate, pe durata mandatului și în fașa nici unei jurisdicții sau autorități
administrative franceze, să fie chemat să depună mărturie, nu poate face obiectul nici unei acțiuni, nici
unui act de informare, de instrucție sau de urmărire. Aceasta inviolabilitate temporară acoperă atât
partea civilă și administrativă, cât și pe cea penală.
Curgerea prescripției sau decăderea din drepturi este suspendată.
lnstanțele și procedurile cărora el li se opune astfel pot fi reluate sau angajate împotriva sa la
expirarea unui termen de o lună de la încetarea funcțiilor sale.
Art. 68 instituie o procedură originală de destituire a Președintelui Republicii. Astfel,
Președintele Republicii nu poate fi destituit decât în cazul în care își încalcă atribuțiile într-un mod
evident incompatibil cu exercițiul mandatului sâu. Destituirea este pronunțată de către Parlament
constituit în Înalta Curte, instanță care înlocuiește Înalta Curte de Justiție. Procedura de sesizare și de
decizie a Înaltei Curți este supusă unor reguli stricte și exigente. Înalta Curte trebuie să fie sesizată printr-o
rezoluție adoptată de fiecare Cameră.
Propunerea de convocare a Înaltei Curți adoptată de către una dintre Camerele Parlamentului este
transmisă, de asemenea, și celeilalte camere care se pronunță în 15 zile.
Înalta Curte este prezidată de către președintele Adunârii naționale. Ea hotărăște într-un
termen de o lună, prin buletine secrete, cu privire la destituire. Decizia sa are efect imediat.
Deciziile de convocare și de destituire sunt luate cu majoritatea a două treimi din membrii ce
compun adunarea vizată sau ÎnaIta Curte. Este interzisă delegarea votului. Sunt numărate numai
voturile favorabile propunerii de convocare a Înaltei Curți sau destituirii.
Președintele De Gaulle a afirmat în nenumărate ocazii că, deși Constituția prevede o
iresponsabit itate politică a Șefului Statului, el răspunde în fața poporului prin referendum.
Se poate întâmpla ca și Parlamentul să provoace demisia Președintelui Republicii prin alte
căi. Pentru actele sâvârșite anterior începerii mandatului, ca și pentru actele pe care le-ar comite
în afara mandatului (adică actele din viața privată), jurisprudența nu a dat o soluție definitivă.
Interimatul funcției se aplică în cazul în care intervine vacanța funcției (demisie, deces), dar și
în cazul imposibilității temporare sau definitive. Dacă este vorba de vacanța functiei sau de
imposibilitate definitivă, interimatul nu poate dura mai mult de 35 de zile. Dacă este vorba de o
imposibilitate provizorie (în caz de boală), interimatul poate dura mai mult, însă nu foarte mult,
căci altfel Consiliul Constituțional va fi obligat să-i declare caracterul definitiv.
Art. 7 din Constituția Franței a prevăzut că, în caz de vacanță a funcției sau de
imposibilitate, constatate de Consiliul Constituțional, interimatul funcției este asigurat de
Președintele Senatului, sau în caz de imposibilitate a acestuia, de către Guvern.
Președintele interimar nu beneficiază de totalitatea atribuțiilor prezidențiale. Acesta nu
poate dizolva Adunarea naționaIă (art. 1 2 din Constituție), nu poate recurge la referendum (art.
11 din Constituție) și nici Constituția nu poate fi revizuită (art. 89 din Constituție).

4. Atribuțiile Președintelui Republicii

Președintele Republicii joacă un rol important în viața politică a Franței. Aceasta
chestiune este marcată și de paleta largă a funcțiilor și atribuțiiIor pe care le are Președintele.
Fără a Ie analiza în detaliu, ne propunem să facem o trecere în revistă a acestora, tocmai pentru a
marca poziția și rolul Președintelui Republicii în cadrul puterilor publice franceze.
Art. 5 din Constituție înfâțișează, într-o manieră generală și puțin vagă, rolul Președintelui:
„Președintele Republicii veghează la respectarea Constituției. El asigură, prin arbitrajul său,
funcționarea normală a puterilor publice, precum și continuitatea statului.
El este garantul independenței naționaIe, al integrității teritoriale și al respectării
tratatelor.”
În literatura de specialitate, prerogativele prezidențiale au fost clasificate în următoarele
categorii:
a. atribuții personale sau autonome ale Președintelui;
b. atribuții partajate;
c. atribuții exercitate în situații excepționale.

a. Atribuții personale
În această categorie putem integra următoarele atribuții ale Președintelui Republicii:
-numirea Primului Ministru — art. 8 alin. 1;
-dizolvarea Adunării naționaIe —art. 12;
-adresarea de mesaje —art. 18;
-numirea a trei membri ai Consiliului Constituțional;
-are dreptul de a sesiza Consiliul Constitutional cu privire la un angajament
internațional, dacă consideră că acesta conține o clauză contrară Constituției (art. 54 din Constituție),
dar și în ceea ce privește constituționalitatea legilor înainte de promulgare (art. 61 alin. 2 din
Constituție);
-are dreptul ca, la propunerea Guvernului în timpul duratei sesiunilor sau la propunerea
comună a celor două Camere, să supună unui referendum popular orice project de lege privind
organizarea autorității de stat sau care comportă aprobarea unui acord de către Comunitate ori vizează
autorizarea ratificării unui tratat care, fără a fi contrar Constituției, ar avea unele consecințe asupra
funcționării instituțiilor politice (art. 11 din Constituție);
-prezidarea Consiliul de Miniștri (art. 9 din Constituție), precum și a consiliilor și
comitetelor superioare ale Apărării Naționale, în calitate de comandant suprem al armatei franceze
(art. 15).
b. Atribuții partajate
Sub aceasta denumire convenționaIă au fost grupate atribuțiiIe care, potrivit art. 19 din
Constitutie, presupun toate actele ce trebuie contrasemnate de Primul- Ministru și, eventual, de
miniștrii de resort. În aceasta categorie pot fi grupate următoarele atribuții:
-numirea ceIorlaIți membri ai Guvernului și dispunerea încetârii funcțiilor lor (art. 8 alin.
2);
-convocarea și închiderea sesiunile extraordinare ale Parlamentului (art. 30) sau convocarea
în Congres (art. 89 alin. 3);
-atribuții ale Președintelui care intervin în cadrul procedurii legislative ordinare:
promulgarea legii sau transmiterea legii din nou Parlamentului, insoțită de cererea de a fi supusă
unei noi deliberări (art. 10);
-atribuții care intervin în cadrul procedurii de revizuire constituțională (art. 89): depunerea
unui project de revizuire constituțională, supunerea legii de revizuire fie referendumului, fie
Parlamentului convocat în Congres;
-atribuții în domeniul relațiiIor internaționale: acreditează ambasadori și trimiși
extraordinari (art. 14); negociază și ratifică tratatele (art. 52)
-Președintele Republicii este comandantul suprem al armatei (art. 15) etc.

c. Atribuții exercitate în situații excepționale

Aceste atribuții își au sediul materiei în art. 16 din Constituție. Art. 16 din Constituție a fost
conceput pentru a face față unor circumstanțe excepționale. Și, pentru că nu se poate prevedea gravitatea
evenimentelor, acest articol este elaborat în termeni largi, care sunt susceptibili de a se adapta
circumstanțeIor extrem de variate. Aceasta chestiune a ridicat în practică o serie de probleme de
interpretare.
Art. 16 stipulează: „Atunci când instituțiile Republicii, independența Națiunii, integritatea
teritoriului sau îndeplinirea angajamentelor internaționaIe sunt amenințate într-un mod grav și imediat,
și când funcționarea legală a autorității de stat constituționaIe este întreruptă, Președintele
Republicii ia măsurile cerute de circumstanțe, după consultarea oficială a Primului-Ministru, a
președinților Camerelor și a Consiliului Constitutional.
 El informează despre aceasta și Națiunea, printr-un mesaj.
Aceste măsuri trebuie să fie inspirate de voința de a asigura puterilor publice constituționale,
în cel mai scurt timp, mijloacele pentru a-și îndeplini misiunea. În acest sens este consultat și Consiliul
Constitutional.
Parlamentul se reunește de drept.
Adunarea naționaIă nu poate fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepționale”.

Secțiunea a 3-a. Guvernul

1. Rolul Guvernului
Al doilea element al puterii executive, Guvernul a fost definit drept „colegiul condus de
către Primul Ministru și format din miniștrii, excluzându-l pe șeful Statului” (Jean Gicquel).
Guvernul ocupă un loc important în continuitatea vieții naționaIe fiind locul de confluență al
tuturor problemelor. Acesta se situează, de fapt, la răspântia autoritățiIor publice: fie că este vorba
de autoritatea prezidențiaIă, de autoritatea administrativă și militară cu care trăiește în osmoză (art.
20 din Constituție) sau de autoritatea parlamentară: într-un cuvânt, mașinăria institutională
converge și tranzitează prin Matignon.
Guvernul își găsește reglementarea constituționaIă în art. 20-23. Doar patru articole, pare
la prima vedere un număr redus prin comparație cu cele destinate ȘefuIui statului sau
Parlamentului; este însă o impresie înșelătoare; cele patru articole definesc pentru prima dată
funcția guvernamentală în dreptul constituțional francez și enunță mijloacele afectate Guvernului
pentru a îndeplini această funcție. Pentru de altă parte, nu sunt singurele dispozi|ii constituționale
relative la Guvern, care apare în noua alte titluri și, în mod particular, în Titlul V, referitor la
raporturile
dintre Parlament și Cuvern.
Noțiunea de Guvern cuprinde un ansamblu complex, care are în componența
sa trei elemente:
1. un organism colegial - Consiliul de Miniștri. Însă, acest organism nu este prezidat în Franța de către
persoana în general desemnată sub denumirea de șeful Guvernului — Primul-Ministru, ci de către ȘefuI de
stat - Președintele Republicii. Pe de altă parte, acest organism se fracționează în alte organisme:
Consiliul de Cabinet, care se reunește, din ce în ce mai rar, sub președinția Primului Ministru; consilii
interministeriale, prezidate de către Președintele Republicii și comitete interministeriale, prezidate de
către Primul-Ministru, în cadrul cărora alâturi de membrii ai Guvernului se regâsesc și înalți
funcționari;
2. un actor principal - Primul-Ministru;
3. un număr variabil de miniștrii, a căror titulatură și funcții diferă în funcție de locul și rolul pe care
îI ocupă.
Guvernul celei de a V-a Republici nu a eșuat nici în populism, nici în imperialism. Oscilează
între o putere influentă, la minim, și determinantă, la maxim.
2. Sfructura guvernamentală
Guvernul unește diversitatea cu unitatea. El se prezintă ca un ansamblu, totodată, diferențiat și
coordonat.
În cadrul Republici i a III-a și a IV-a, președintele Consiliului era desemnat de către
Președintele Republicii, însă desemnarea era precedată de un veritabil „ritual” de consultări (cu președinți
Camerelor sau ai principalelor formațiuni politice).
În cadrul Republicii a V-a, Președintele Republicii îI numește pe Primul-Ministru și la
propunerea acestuia, el numește pe ceilalți membri ai Guvernului (art. 8 din Constituție). Primul-
Ministru este, pe de o parte, ministru, primul dintre miniștri și mai mult, șeful miniștrilor.
Cât privește numirea Primului-Ministru de către Președintele Republicii, în practică s-au
întâlnit două situații:
a) atunci când Președintele dispunea de o majoritate care îi era favorabilâ în cadrul Adunării naționale,
alegerea pe care o efectua apărea ca cea făcută de un conducător care își alegea „mâna dreaptă”. Primul-
Ministru trebuia să se bucure de întreaga încredere a Președintelui, dar și să dispună de calități care să-i
permită să conducă echipa guvernamentală și majoritatea parlamentară. Președintele putea astfel, numi fie
o personalitate care dispunea de prestigiu politic (cum a fost cazul lui Michel Debré, Jacques Chaban-
Delmas, Jacques Chirac, Pierre Mauroy), fie numea o persoană apropiată, care nu era reprezentativă în
plan politic (cum a fost cazul lui Georges Pompidou, Maurice Couve de Murville, Raymond Barre,
Pierre Bérégovoy, Jean-Pierre Raffarin, Dominique de Villepin);
b) cea de-a doua situație s-a întălnit în ani i 1986, 1993 și în 1997, când Președintele, în urma alegerilor
legislative care nu îi erau favorabile, trebuia să aprobe alegerea făcută de către electori. Astfel, în
1986, Mitterrand I-a desemnat Prim- Ministru pe Jacques Chirac, care era liderul noii majorității,
iar în 1997 a fost desemnat după aceIeași reguli Lionel Jospin.
Astfel, numirea Primul ui-Ministru este o competență discreționară a Președintelui
Republicii. Actorul principal al numirii Primului-Ministru din Republica a IV-a — Parlamentul -
dispare cu desăvârșire din procedura numirii Guvernului.
Astăzi Primul-Ministru nu mai are nevoie de învestitura Adunârii naționale pentru a-și
începe activitatea. Dacă art. 49 dispune că Primul-Ministru, după deliberarea în Consiliul de
Minițtri, angajează în fața Adunării naționale răspunderea Guvernului pentru un program (doar
Guvernele Debré, Pompidou I și Barre II au cerut vot de încredere pentru programul lor), sau
eventual pentru o declarație de politică generală, nu înseamnă că este vorba de o învestitură, ci totul
este lăsat la latitudinea premierului pentru a aplica aceasta procedură și în a alege momentul când să o
facă. Absența învestiturii, care a șocat pe deputații atașați tradiției parlamentare, este un element al
coerenței regimului Republicii a V-a. Procedura responsabilității politice a fost înversatâ: îi
revine Adunârii naționaIe rolul de a dovedi că are sau nu are încredere în Guvern, și nu acestuia
din urmă de a dovedi că se bucură de încrederea Adunârii. În practică, însă, majoritatea Primilor-
Miniștri, în virtutea art. 49 alin. 1 din Constituție, au solicitat acordarea încrederii („question de
confiance”) de către Adunarea naționaIă în primele zile ale numirii lor sau într-o perioadă destul
de apropiată acestei date. Putem traduce această dispoziție ca pe o invitație adresată Primului-
Ministru de a expune deputațiIor liniile politicii pe care dorește să o realizeze și pe care o dorește
aprobată de parl amentari.
În cadrul Republicii a V-a, s-a pus capăt uzanțelor regimului parlamentar, și anume:
miniștri nu mai sunt aleși cu prioritate din majoritatea parlamentară. Evoluția politică a reliefat o
compoziție diversă a Guvernului: politicieni, tehnocrați sau chiar reprezentanți ai societății civile.
Cu toate acestea, ideal ar fi ca Primul- Ministru să fie șeful majorității parlamentare, căci autoritatea
sa asupra acestei a ar garanta stabilitatea și eficacitatea politicii guvernamentale.
Putem să precizăm că atribuțiile miniștrilor stricto sensu (excluzându-i pe miniștrii
delegați și pe secretarii de stat) sunt fixate prin decret după avizul Consiliului de Stat, Consiliul
miniștrilor. Nici o dispoziție nu fixează lista portofoliilor ministeriale care este Iăsată la aprecierea
șefului Statului și a Primului ministru (art. 8 din Constituție). Dincolo de nucleul dur pe care-I
constituie activitățile de putere publică și de gestiune, repartiția ține cont de considerațiile
politice (personalitate sau proporție), conjuncturale sau structurale. Doar ministrul Justiției, în
calitatea sa de vicepreședinte al Consiliului Superior al Magistraturii, dispune de un statut
constituțional (art. 65 din Constituție). Numărul portofoliilor ministeriale variază în funcție de
factorii politici. Numărul membrilor Guvernului a variat între un minim de 25 de membri (în
Guvernul Pompidou din 1962) și un maxim de 48 membri (ex. Guvernul Rocard din 1988).
În ciuda principiului de egalitate juridică între membrii Guvernului acesta din urmă se
află organizat pe o bază ierarhică. Totuși, organizarea ierarhizată a Guvernului este mai susținută
și mai nuanțată.
Primului Ministru i se încredințează oficial grija de a conduce acțiunea Guvernului (art.
21 din Constituție), dar evoluția prezidențială a regimului a contacarat preeminența sa.
Sub expresia generică de membri ai Guvernului, ierarhia între aceștia nu este stabilită de
Constituție. De altfel, termenul de ministru este rar folosit în Constituție(exceptând articolele 19
și 65). Aceasta rezultă pur și simplu din decretul de numire, publicat în Jurnalul Oficial. Poziția
uzuală între aceștia se stabilește, în general, conform dispoziției următoare:
-ministru de stat;
-ministru;
-ministru delegat;
-secretar de stat.
1.1. Ministrul de Stat
Acest titlu de onoare este conferit intuitu personae. Acesta se referă mai puțin la funcția
exercitată, ci mai degreabă la personalitatea desemnată în acest scop este vorba, cu alte cuvinte,
pentru Șeful statului și Primul-Ministru de a valorifica prezența șefilor majorității. Ministerul
Economiei și Finanțelor este adesea onorat în această privință. La momentul actual în Guvernul
Villepin există un singur ministru de stat.
1.2. Ministrul
Ministrul este un membru al Guvernului ce se află în fruntea unui departament ministerial
autonom, al cărui câmp de acțiune poate varia de la un Guvern la altul.
1.3. Ministrul delegat
În 1981, Președintele Francois Mitterrand și Primul-Ministru Pierre Mauroy au creat
instituția miniștrilor delegați pe lângă ministere.
Acest titlu a cunoscut o extindere. Este vorba de miniști, care acționează prin delegare de
la Primul-Ministru ( art. 21 alin. 2 din Constituție). De la cel de-al doilea Guvern Mauroy (iunie
1981), formula a fost lărgită la miniștrii ordinari. Dincolo de titlul apreciat drept ministru și de
considerația care decurge din acesta, miniștrii delegați sunt delegați pe lângă un alt membru al
Guvernului, și câteodată pe lângă Primul-Ministru. Rolul acestora este acela de a pune în practică
politica decisă de membrul Guvernului pe lângă care a fost delegat în sectorul respectiv Miniștrii
delegați pot să contrasemneze doar decretele care-i privesc și au autoritatea întreagă și deplină
asupra serviciilor lor (circulara Maurou din 16 aprilie 1983).