MEDII INTERTROPICALE

BRAZILIA

1. Cadrul natural – morfologie, hidrografie, bio-oedo-geografie.

Delta Amazonului s-a instalat într-o depresiune a soclului cu direcţie E-V, delimitată de
falii N-NE şi care se găseşte pînă la o adîncime de 2500-4000m.
Dezvoltarea pediplenelor joase, în prezent acoperite de o deasă pădure
semperviriscentă,s-a realizat în Neogen. În sectorul andin alimentarea nivală joacă un rol
important în cadrul regimului său, regim care însă se modifică foarte rapid. În cadrul cîmpiei
Iquitos avem de-a face cu un maxim echinocţial. Aproape de ocean fluviul confluează cu Rio
Tocantins în cadrul unei zone de subsidenţă comune. Este vorba de un dublu estuar delimitat de-
o parte de insula Marajo. Valea propriu-zisă are o lăţime de 12-13km în aval şi o adîncime de
100m acolo unde aceasta se îngustează. Aproape de ocean fluviul confluează cu Rio Tocantins în
cadrul unei zone de subsidenţă comune. Este vorba de un dublu estuar delimitat de-o parte de
insula Marajo.
Contactul Podişului Brazilian cu Atlanticul se realizează prin intermediul unui sector
intermediar montan, mai mult sau mai puţin înalt situat în apropierea gurilor de vărsare ale
rîurilor.Un aspect comun al ansamblului litoral, în ciuda varietăţii reliefului continental, îl
reprezintă predominanţa unei regiuni de coastă joasă şi rectilinie, în cadrul căreia cordoanele
litorale alternează curare porţiuni fără faleze în care roca apare la zi.
În jumătatea sudică, soclul vechi precambrian este alcătuit în special din roci cristaline
care alcătuiesc puţine structuri appalachiene distingîndu-se intruziuni de sienite (Itatiaia) şi de
granite (Serra de Curitiba). Soclul este acoperit de o cuvertură sedimentară discordantă,
conservată numai pe marginea internă. Între Rio Paraiba şi Rio Sao Francisco, relieful înalt se
localizează cam la 250km de ţărmul mării (Serra d´Espinhaco).

Itatiaia – relief de dezagragare pe roci sienitice

 Către vest relieful appalachian domină platourile dispuse în trepte spre Atlantic; ele
retează în principal granite şi gneisse dar pe alocuri şi şisturi cuarţitice aparţinînd unui
precambrian foarte vechi. Avem de-a face astfel cu platouri (chappadas) fragmentate de cursuri
de apă care curg fie spre Parana fie spre Sao Francisco sau către nord spre Amazon şi Tocantins.
Cuarţitele dau naştere unor reliefuri reziduale care domină cu 200-300m suprafaţa principală; pe
de altă parte pe marginea chappadas-urilor eroziunea diferenţială degajează un relief
appalachian. Abruptul Mato Grosso delimitează cuestele modelate în aceste alternanţe de roci
dure şi moi. Structura acestui ansamblu, fie de tip appalachian fie tabulară, cu numeroase falii şi
abrupturi de falie, a fost fie degajată de eroziunea diferenţială fie este originală.

Chappada Diamantina

Trăsătura principală a acestei regiuni de scut Platoul Guyanelor, o reprezintă existenţa

resturilor unui platou superior. Către vest acesta se descompune în numeroase butte care coboară
pînă la 700m în apropierea fosei Orinoco. Pe versantul vestic scutul se afundă sub stratul
aluvionar. Cîmpia Llanos, reprezintă extremitatea septentrională a vastei cîmpii aluviale
subandine, unde sedimentele s-au acumulat pe soclul Guyanelor.

Cîmpia Llanos
 Sedimentele noi din zona de coastă au fost afectate de un curent litoral dinspre sud-est,
care au dat naştere unor cordoane litorale separate prin lagune, dintre care cele cu poziţia cea mai
internă sunt umplute cu nisipuri şi se află situate la un nivel mai ridicat faţă de cel al mării.
Abrupturile de falie, nu joacă decât un rol minor în geomorfologia scutului Guyanelor.
Gran Sabana - Venezuela
 Tepuis de Roraima – Gran Sanabana, Venezuela
Există diferenţe semnificative de la nord către sud, de la un climat ecuatorial şi subecuatorial,
la unul tropical şi subtropical datorită predominanţei, după latitudine, a maselor de aer tropicale
(alizeele) maritime şi continentale (alizeul de sud-est bate vara umezind Sierrele) cu ploi care
depăşesc 2000 mm anual în Amazonia de Nord-Est.
Litoralul atlantic se caracterizează printr-o climă marcată de precipitaţii cuprinse între 1000
şi 2000 mm/an, spre vest acestea scad la circa 500 – 1000 mm/an datorită obstacolului pe care îl
impun Sierrele Diamantina şi Borborema în faţa alizeelor de sud-vest şi nord-est, către vest.
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 18 şi 240 C.
Influenţa vânturilor dinspre sud scade temperatura în Amazonia cu câteva grade, dar şi
cantitatea precipitaţiilor atmosferice, care, în Podişul Braziliei se reduce treptat către vestul
semiarid (600-700 mm/an), acolo unde există ţinuturile secetoase numite sertâo cu ploi puţine şi
rare în cea mai mare parte a anului.
Climatul subtropical umed ocupă sud-estul Braziliei Aceste regiuni sunt dominate în
semestrul cald de mase de aer tropical oceanic care favorizează căderea unor mari cantităţi de
precipitaţii.
Curentul cald al Braziliei favorizează creşterea temperaturii, umezelii şi implicit a
instabilităţii maselor de aer tropical oceanic. Temperaturile medii anuale înregistrează 170 C la
Porto Alegre, iar amplitudinile termice anuale sunt de 140 C (240 C în ianuarie şi 100 C în iulie).
Cantităţile medii anuale de precipitaţii din acest areal variază între 750 şi 1500 mm, precipitaţiile
din timpul sezonului rece datorându-se activităţii frontului polar care înaintează spre Tropicul
Capricornului, generând uneori şi căderi de zăpadă.
Câmpia Amazonului se caracterizează printr-un climat ecuatorial umed, unde temperaturile
medii anuale au valori ridicate (22-250 C), amplitudinile anuale sunt reduse, iar precipitaţiile sunt
foarte abundente (peste 2000 mm/an), se produc zilnic şi au două maxime echinocţiale. În partea
orientală a bazinului, în aval de Manaus, dar şi pe coasta atlantică anotimpul secetos durează trei
luni (august-octombrie). Diminuarea precipitaţiilor se datorează transgresiunii alizeului
meridional subsident care trece de Ecuator fără să-şi schimbe direcţia , pentru că forţa Coriolis
este contrabalansată de existenţa centrilor de presiune minimă cvasipermanenţi din interiorul
continentului.
 Bazinul Amazonului prezintă o formă de pară, lărgindu-se către amonte unde se formează
câmpia piemontului andin. Afluenţii de pe partea stângă sunt mai puţin dezvoltaţi decât cei de pe
malul drept, deoarece aceştia din urmă urmează panta lină a Amazonului, în timp ce primii sunt
limitaţi prin înălţarea bruscă a podişului Guyanei.
Amazonul (în portugheză Rio Amazonas) se formează prin unirea celor două râuri Maranon
şi Ucayali, fiind cel mai mare fluviu al Americii de Sud, dar şi cel mai lung din lume (7025 km).
Izvorăşte, prin afluentul său Ucayali şi respectiv Apurimac din masivul Nevada Mismi (5597 m
altitudine) din Anzii Peruvieni. Are o suprafaţă bazinală de circa 7 milioane kmp şi un debit care
ajunge la 120.000 m3/sec. Colectează numeroşi afluenţi pe ambele părţi cum sunt Rio Negro,
Japura, Napo, Ica-Putumayo, pe stânga, şi Jur, Purus, Madeira, Tapajos, Xingu pe dreapta.
Străbate Brazilia, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia, iar cea mai mare parte a cursului se
desfăşoară între Ecuator şi 50 latitudine sudică, cu consecinţe vizibile în clima regiunii şi pentru
regimul de scurgere al fluviului.
Din punct de vedere biogeografic, cea mai mare parte a podişului este ocupată de formaţiuni
vegetale de tip savană şi de păduri cu ritm sezonier. Padurea tropicală umedă apare numai pe
latura nordică a podisului şi în albiile majore ale fluviilor, fiind alcătuită din specii ca : Swietenia
mahagoni, Lucuma procera, Silvia itauba etc.; pe litoralul estic al Braziliei, se desfăşoară sub
forma unei fâşii longitudinale înguste (50 – 100 km), până la tropicul Capricornului (provincia
atlantică). Pădurile tropicale xerofile caducifoliate, care fac trecerea spre formaţiunile de tip
savană, se dezvoltă în condiţiile unui sezon secetos, care se prelungeşte de la 4 la 8 luni/an, cu
precipitaţii medii anuale cuprinse între 1500 - 530 mm; în funcţie de durata sezonului secetos,
cantitatea de precipitaţii şi compoziţia floristică, în cadrul pădurilor xerofile caducifoliate se
disting două faciesuri: pădurile-savane şi pădurile şi tufărişurile ghimpoase xerofile.
Legendă
- Pădurea tropicală (selvas) – albastru/violet
- Păduri și savane – verde/galben
- Terenuri arabile sau montane - negru

a) pădurile savane sau savanele parcuri, adevărate ecotoane de tranziţie de la pădurile

umede la savane, dezvoltate în condiţiile unui climat cu 3-4 luni de secetă/an şi precipitaţii
cuprinse între 1000-1500 mm/an, sunt edificate de arbori mici, noduroşi şi distanţaţi între ei;
această discontinuitate a stratului arborescent favorizează dezvoltarea stratului ierbaceu inferior,
edificat de specii de graminee; în anotimpul secetos, bine reprezentate sunt geofitele, care dispun
de rezervoare de apă şi substanţe nutritive; lumea animală a pădurilor-savane cuprinde atât
animale specifice selvas-ului cât şi savanelor.
 Savana parc braziliana
b) pădurile şi tufărişurile ghimpoase xerofile (caatinga), se dezvoltă în partea de nord-est
a podişului Braziliei, în condiţii de uscăciune mai severă (6-8 luni de secetă/an, precipitaţii
cuprinse între 400-900 mm/an); sub denumirea de “caatinga“ (pădure albă) sunt incluse pădurile
xerofile scunde, savanele cu arbuşti, tufărişurile şi pajiştile cu mărăcinişuri, care fac trecerea
între pădurile tropicale umede şi savanele cu arbuşti xerofili; modelul arhitectural al caatingăi
cuprinde: un strat arboricol, cu arbori din familia Bombaceelor, capabili să reţină apa pentru
sezonul secetos (arborele butoi - Cavanillesia arborea, de ex.), Leguminoaselor cu genurile
Mimosa, Acacia, Caesalpinia, Palmelor (palmierul de ceară Copernicia cerifera), Cactaceaelor
(Cereus catingicola, Opunţia, Melocactus etc.); un strat arbustiv, edificat de arbuşti ţepoşi din
genurile Anona, Coccoloba, Capparis); un strat inferior, care alături de cactuşi, include
bromeliacee, euforbiacee şi ierburi dure, utilizate pentru păşunatul bovinelor şi caprelor; lumea
animală din caatinga este asemănătoare celei de savană.

Caatinga

Caatinga seca Caatinga verde

Principalele faciesuri ale formaţiunii de tip savană sunt :
- campos limpos, edificat de ierburi cu caracter xerofil fiind edificate de specii din
genurile Paspalum, Panicum, Andropogon, Aristida etc.

- campos cerrados, edificat de ierburi mezofile, cu înălţimi de 1-2 m, care apar în

asociaţie cu numeroşi arbori (5-8 m înălţime) şi arbuşti ; vegetaţia este edificată
de specii de mimoze, cactuşi etc.
 - cerradao, prezentă în condiţiile unui climat cu umiditate redusă, favorabil
dezvoltării unor formaţiuni arbustive edificate de plante din genul Vochysia;

În statele interioare ale Braziliei, apar asociatii de palmieri, care edifică formaţiunea numită
palmares ; în compoziţia acesteia intră specii de graminee şi alte plante lemnoase ;
În sudul podişului, se dezvoltă păduri subtropicale cu Araucaria, in componenta carora
stratul subarboricol cuprinde exemplare din specia Yerba mate (ceaiul localnicilor); spre vest,
aceste păduri alternează cu culturi cerealiere, mai ales de grâu şi porumb.
Arealul pădurii tropicale umede sud-americane (denumită local selvas, hyleas sau
bosanes) are cea mai mare extensiune în Podişul Guyanelor şi Bazinul Amazonului, extinzîndu-
se până pe versantul occidental al Anzilor Columbieni şi Ecuadorieni (provincia pacifică). Se
dezvoltă pe soluri cu vârste foarte mari, uneori terţiare (cu excepţia solurilor vulcanice tinere şi a
aluviunilor); solurile sunt acide (pH= 4,5 – 5,5), sãrace în substanţe nutritive, deoarece întreaga
rezervã de substanţe nutritive necesare pãdurii se aflã stocatã în fitomasa suprateranã; circuitul
rapid al substanţelor nutritive (resturile vegetale moarte sunt rapid mineralizate, substanţele
nutritive puse în libertate fiind reabsorbite iomediat de rãdãcini) permite menţinerea şi
perpetuarea pãdurii virgine pe acelaşi sol, timp de milenii. Luxurianţa şi exuberanţa
caracterizeazã aceastã pãdure înaltã, fermã, cu o lizierã adesea tranşantã, brutalã şi cu un model
arhitectural complex. Biodiversitatea ridicatã a selvas-ului amazonian este determinatã de
existenţa a peste 2500 de specii de arbori mari;
 2. Unităţi naturale importante:
a) Podişul Braziliei
Cea mai mare unitate de scut din America de Sud. Împreună cu scutul (Podişul) Guyanelor
formează platforma Braziliană, de vârstă precambriană antrenată însă şi în cutările paleozoice.
Alcătuit predominant din roci metamorfice acoperite izolat de sedimentar (paleomezozoic) şi
eruptiv, Podişul Braziliei, această suprafaţă intens şlefuită, peneplenizată are ca vecini în nord
Amazonia, sau Câmpia Amazonului, regiune joasă puternic aluvionată în partea mediană.

Serra de Roncador – Mato Grosso

Trecerea de la podiş la câmpie este marcată de existenţa unor importante denivelări

surprinse şi în profilul longitudinal al văilor. Către vest, adică spre Anzi limita cel puţin
morfologică este pregnantă. Podişul se termină printr-un abrupt cuprins între 400-700 m inclusiv
abruptul eruptiv dinspre culoarul Parana. El delimitează (spre est) o treaptă de podişuri uşor
etajate şi câmpii care se înşiruie din Bolivia până în Argentina (Podişul Chaco, Câmpia Pantanal,
Câmpia Parana-Paraguay ş.a). Către est, limita o formează Oceanul Atlantic cu care Podişul
Braziliei se învecinează oarecum diferit de la nord către sud.
În general pe această latură predomină ţărmul înalt oferit de prezenţa Sierrelor Sublitorale,
cristaline cu multe abrupturi tectonice cu înălţimi de peste 2500 m. Se întâlnesc însă şi câmpii
litorale înguste, cu cordoane, lagune, iar către nord chiar cu ţărm coraligen.

Chapada dos Veadeiros

Podişul Braziliei are o climă diferenţiată latitudinal (de la nord către sud) astfel:
subecuatorială în nord cu un anotimp uscat de circa 6-7 luni şi unul ploios de 5-6 luni. În zona
tropicală, iarna este deosebit de uscată frontul intertropical fiind deplasat mult spre nord. Domină
masele de aer tropical continentale, aer umiditatea aerului este foarte mică. Vara primeşte destul
de multă umiditate de la alizeul de sud-est (circa 2000 mm). Tot vara temperaturile depăşesc
25ºC.
Nordul Podişului Braziliei este drenat de afluenţii Amazonului (Madeira, Tapajos,
Tocantins ş.a) cu obârşiile în podiş sau în Sierrele acestuia. În profilul longitudinal au numeroase
rupturi de pantă, repezişuri, cascade ca urmare a unei structuri şi petrografii complexe ale
regiunilor traversate.
Către vest, spre sistemul hidrografic Parana-Paraguay, se îndreaptă o serie de râuri (Iguacu,
Pelotas). Spre Atlantic, unde cumpăna de ape este situată în lungul Sierrelor Sublitorale, foarte
aproape de Oceanul Pacific, se îndreaptă Sao Francisco-cel mai mare râu de pe această latură. Îşi
adună apele din Sierrele pe care le separă sau traversează şi se varsă în Atlantic la nord de oraşul
Aracaju. Aceste ape ca Doce, Jequitinhonha se varsă în ocean prin braţe bine conturate având în
vedere aportul de apă susţinut de prezenţa alizelor.
Parana, cel mai mare fluviu din sud, sud-vest, poartă acest nume după confluenţa râurilor
Paranaiba şi Rio Grande. După ce confluează cu râul Tiere, Parana formează cataractele de la
Guaira după care urmează hidrocentrala e la Itaipu. Râul Paraguay îşi adună apele din sudul
Podişului Mato Grosso. Traversează câmpia mlăştinoasă Pantanal (Brazilia, Paraguay) unde
primeşte, printre altele, râul Taquari şi confluează mai către sud cu Parana lângă oraşul
argentianian Corrientes. Având în vedere latitudinea, condiţiile climatice impuse de prezenţa
celor două sezoane (secetos şi ploios), vegetaţia zonală este reprezentată prin savană. Acesteia i
se alătură pădurile umede, acolo unde barierele orografice impun creşterea umidităţii (versantul
estic al Sierrelor marginale), dar şi păduri uscate, tufişuri, stepă spre interior acolo unde
cantitatea de umiditate este din ce în ce mai redusă. Mai în sud se întâlnesc asociaţii vegetale
subtropicale.
Animalele din savană (puma, jaguarul, porcul spinos ş.a) se alătură maimuţelor urlătoare,
păsări, reptile (şerpi veninoşi etc.).
Unităţi fizico-geografice:
1. Subunitatea Nordică.
2. Subunitatea Central-Vestică.
3. Subunitatea Sudică.
Subunitatea Nordică. Cuprinde jumătatea nordică a peneplenei braziliene. Ridicările de la
finele mezozoicului şi apoi cele din terţiar, au deformat-o ridicând-o în est, conturând Sierrele
(1.000-2.000 m Sierra Borborema) şi coborând-o treptat către vest (400-500 m). Aici râurile
coboară în trepte spre Amazon prin cataracte şi repezişuri (Tapajos, Xingu). Câţiva martori
granitici se detaşează deasupra nivelului podişului (peneplenei). Peste cristalinul din fundament,
către vest se aşterne o cuvertură sedimentară (gresii, marne paleozoice şi triasice), orizontală sau
uşor înclinată. Pe seama acesteia a luat naştere un relief structural (cueste, platforme structurale
etc.) numit chapadas, cueste care se desfăşoară cel puţin pe două aliniamente nord-sud, relief
structural din ce în ce mai bine reprezentat spre vest.

Serra Borborema Goias

Deasupra nivelului podişurilor se ridică Sierre, uneori cu un profil destul de ascuţit (creste)
dezvoltate pe granite. Însăşi râul Sao Francisco drenează o regiune structurală, lăsând pe stânga
un impresionant front de cueste. În cursul inferior râul Sao Francisco şi-a creat o vale epigenetică
în calcare, gresii, eocene.
Sistemele hidrografice sunt sau nu sunt adaptate la structură, totuşi unele sierre de granit
sunt străpunse de văi strâmte. Cea mai reprezentativă sierră poartă numele de Espinhaco. Are
peste 2000 m (1033 m vf. Itambe), este fomată din şisturi cristaline, granite, cuarţite.
Şi în podişul Goias, situat între Araguaia şi Tocantins este prezent relieful structural
(chapadas) dezvoltat pe gresii, şi conglomerate.
În această parte a podişului, îndeosebi în nord-est cantitatea de precipitaţii este cuprinsă
între 400-1000 mm, descrescând către vest. În regiunea Sertâo ploile se reduc la 400-700 mm. În
aceste condiţii, interiorul nordului este ocupat de plante xerofite, care îşi pierd frunzele în
anotimpul secetos. Este vorba de asociaţia numită caatinga (arbori cu caracter xerofil) cu
mimoze, mărăcinişuri, cactee. Există o oarecare revigorare în scurtul sezon ploios. Alături de
asociaţiile de mai sus către vest se dezvoltă savanele cu ierburi înalte numite campos limpos. Ele
se usucă aproape în totalitate în anotimpul secetos; fac excepţie cactuşii, agarele etc. către nord
apar şi păduri galerii (păduri umede), după cum pe interfluviile mai uscate savana înaintează spre
nord.
Subunitatea Central-Vestică. Se desfăşoară aproximativ pe aliniamentul: nord-podişul
Mato Grosso-Serra dos Parecis-depresiunea Mamore; sud-confluenţa Parana-Paraguay; est-
culoarul Araguaya-Parana-Uruguay; vest-râul Paraguay.
Doar în câteva sierre altitudinile depăşesc 1000 m. Cristalinul se afundă spre vest sub
formaţiunile de Gondwana. Frecvent se întâlneşte relieful structural dezvoltat pe gresii
devoniene, argile şi şisturi argiloase permiene, gresii şi marne terţiare. Pe liniile de contact
litologic apar repezişuri şi cascade (cascadele Iguacu, Rio Grande, Parana etc.) într-o succesiune
spre aval. Şi în Podişul Mato Grosso există acelaşi relief Chapadas pe formaţiuni sedimentare
monoclinale, în general mezozoice. În afară de cueste şi largi interfluvii uşor înclinate (suprafeţe
structurale) apar martori eruptivi şi Sierre către 600 m (Serra Dos Parecis) dezvoltate fie pe
eruptiv fie pe sedimentar grezos. Către vest sedimentarul mezozoic se afundă sub pătura aluvială
a sistemului hidrografic Paraguay, care, şi-a format o câmpie joasă argiloasă, mlăştinoasă până
către Chaco. Subunitatea Podişului Central-Vestic este dominată de prezenţa savanelor (Campos)
cu componentă diferenţiată în teritoriu. Astfel: campos mimosos cu specia Mimosa şi tufişuri
xerofite; campos cerrados cu specii arborescente, xerofite din care unele îşi pierd frunzele în
anotimpul secetos, cu multe graminee.
Subunitatea Sudică. Se desfăşoară aproximativ la sud de aliniamnetul Rio de Janeiro în est
şi fluviul Parana în vest, iar în sud până la estuarul La Plata.
Litoralul este dominat de prezenţa unor Sierre, unele delimitate de flexuri care le-au izolat
ridicându-le sau coborându-le altitudinal. Ele sunt expresia gradului accentuat ai mişcărilor
tectonice. Astfel fundamentul granitic apare la zi sub formă de vârfuri ascuţite, modelate şi
transformate în aşa numitele căpăţâni de zahăr. Ele se ridică deasupra nivelului lagunelor din
regiune dând un peisaj cu totul aparte. În condiţiile climatului tropical umed modelarea este
activă, generând o scoarţă de alterare roşie.
Către vest se ridică Sistemul Sierrelor Sublitorale, cu altitudini care trec de 2500 m
astfel: Serra de Mantiqueira (2767 m), Serrra Orgâos (2300 m), Serra do Mar (2000 m). Sunt
formate din cristalin, gnaise, granite unele foarte rezistente la eroziune. Şlefuirea îndelungată a
pus în evidenţă suprafeţe de nivelare iar unele din creste, paralele cu ţărmul suportă o modelare
activă. Multe din râurile care traversează Serrele (ex. Tietê, Rio Grande ş.a) şi-au creat defilee
antecedente iar altele au fost parţial sau total captate. Altele se strecoară printre abrupturi, prin
regiuni scufundate delimitate de sistemele de falii cum este Paraiba do Sol care urmăreşte un
culoar tectonic între Serra do Mar şi Serra Mantiqueira.
Către vest se dezvoltă acelaşi relief structural pe monoclin permo-cretacic. Numai în partea
sud-vestică până la Rio Negro şi până dincolo de valea Paranei se dezvoltă cel mai întins platou
vulcanic din continent. El acoperă un sedimentar paleo-mezozoic şi se înalţă la circa 400 m şi cu
90 m deasupra culoarului aluvial al Paranei.
Către sud, la sud de Rio Negro, relieful este din ce în ce mai coborât, format din coline şi
câmpie. Culmea cea mai înaltă este Serra Geral (1300 m) formată pe eruptiv.
 Ţărmul în această parte sudică a Podişului Brazilian este suficient de complex la acest
caracter contribuind în mare măsură tectonica regională: ţărmuri joase cu dune, lagune, lacuri,
limanuri (Lagoa dos Patos, Lagoa Mirim, Lagoa Feia, lacul Araruama); insule şi peninsule care
adăpostesc numeroase golfuri: Guanabara, Sepetiba, Ilha Grande, Paranagna ş.a; câmpii litorale
înguste în care ţărmul este însoţit de construcţii coraligene; ţărmuri abrupte cu faleză ca cel de la
sud de Golful Rio de Janeiro. Există o diferenţiere climatică latitudinală şi altitudinală. În
latitudine se trece de la clima de savană în
nord spre clima subtropicală nuanţată către
sud. Temperaturile sunt pozitive tot timpul
anului (ianuarie 21ºC.. 25ºC iar în iulie
20ºC..14ºC) cu unele diferenţe între litoral şi
podişurile (Serrele) interioare. În ceeea ce
priveşte precipitaţiile ele scad dinspre litoral
2400-2500 mm, ploi orografice aduse de
alizeul de sud-est spre interior 1400 m sau
chiar 600 mm.
Ploile de vară (noiembrie-februarie) sunt
din ce în ce mai prezente spre sud şi apare cel
de-al doilea maxim, de toamnă, impus de
ciclonii zonei temperate care ajung aici.
Suntem în zona subtropicală unde
precipitaţiile depăşesc 1000 mm.Vegetaţia se
diferenţiază şi ea de la est către vest, adică de
la pădurile tropicale umede pe versanţii
expuşi ai Sierrelor sublitorale la savană
(campos spre interior şi vest).În extremitatea
sudică se întâlnesc pădurile de conifere cu
Araucaria brasiliensis dar apare şi vegetaţia
subtropicală de tip maquis cu specii
caracteristice (ex. mirt).

b) Câmpia Amazoniei
Câmpia Amazoniei este cea mai
întinsă de pe Glob, având o suprafaţă de circa
6 mil.km2, fiind de două ori mai mare decât
câmpia fluviului Congo. Este aşezată între
Munţii Anzi, Podişul Guyanelor şi cel al
Braziliei, întinzându-se până la coasta
atlantică. În limitele bazinului hidrografic al
Amazonului, sunt incluse cea mai mare parte
a Braziliei şi Perului, părţi semnificative din
Columbia, Ecuador, Bolivia şi o mică
suprafaţă din Venezuela. Cea mai mare
suprafaţă a bazinului se află pe teritoriul Braziliei.
Aria de captare Tocantins-Araguaia din statul Para (Brazilia) acoperă alte 776700 km2.
Deşi considerată o parte a Amazoniei de către guvernul brazilian, este tehnic un sistem separat.
Este greu de făcut o delimitare precisă spre podişurile periferice. Chiar şi traseul
cumpenei apelor este o linie nesigură, mai ales între Bazinul Amazonului şi al Orinocolui,
precum şi între Amazon şi Parana. În dreptul râului Madeira câmpia joasă pătrunde adânc între
Anzii Centrali şi Podişul Braziliei. Spre Câmpia Orinoco limita este una de tranziţie, dată de
podişuri structurale relativ joase, presărată cu inselberguri. Către vest limita este marcată prin
piemontul Anzilor de Nord, care o înconjoară în semicerc.
Câmpia Amazonului se caracterizează printr-o mare uniformitate, climă ecuatorială,
predominanţa pădurilor umede şi o reţea de ape foarte bine dezvoltată, formând un bazin
hidrografic unitar care adună apele din podişurile periferice.
Amazonia este o câmpie imensă acoperită cu selvas şi păienjeniş de ape, un adevărat
„infern verde”, format pe o sinecliză uriaşă, în care s-au depus sedimente marine şi continentale
mai recente.
Primul european care a explorat Amazonul (1541) a fost soldatul spaniol Francisco de
Orellana, despre care se spune că ar fi dat râului numele „Amazon” după ce a reuşit să înfrângă
triburile de femei luptătoare, pe care le-a asemuit „Amazoanelor” din mitologia greacă.
Deşi numele este folosit în mod convenţional pentru întregul fluviu, în nomenclatura
braziliană şi peruviană, poartă acest nume doar în anumite secţiuni ale sale. În Peru, cursul
superior până la Iquitos se numeşte Marañon, iar de aici până la Atlantic Amazon. În Brazilia
numele de Solimones este utilizat de la Iquitos până la gura de vărsare a fluviului Rio Negro şi
Amazon până la vărsare.
Fundamentul Bazinului Amazonian relevă cutări foarte vechi, arhaice şi reprezintă o
sinecliză la mai multe mii de metri adâncime. Prezintă un fundament cristalin, constituit din
granite şi şisturi cristaline, deasupra căreia se găseşte o cuvertură sedimentară paleozoică,
mezozoică şi neozoică.
Pătura sedimentară este formată din sedimente marine foarte groase, dar şi materiale
continentale aduse de râurile ce fragmentează câmpia. În partea centrală a Amazoniei asemenea
depozite sunt dispuse orizontal, nefiind deranjate. Pe flancuri (în zonele de contact cu structură
cristalină străveche a celor două podişuri limitrofe) apar terase, ca urmare a mişcărilor recente de
ridicare.
În acest spaţiu imens fenomenul de subsidenţă este activ şi în prezent, fapt dovedit prin
grosimea foarte mare a aluviunilor (pe Insula Marajo ating grosimi de 2230 m) şi de rămânerea
suspendată a depozitelor marine (mai vechi) deasupra nivelului câmpiei aluvionare.
Cu toate că în cursul evoluţiei paleogeografice regiunea s-a caracterizat printr-o
stabilitate relativă, mişcările orogenice andine au avut repercursiuni într-o anumită măsură,
provocând uneori fracturi pe linii diagonale, dar de o intensitate mai redusă. În cadrul culoarului,
fundamentul, în urma unor mişcări de boltire, apare la suprafaţă, aflorând în unele din văile
tributare Amazonului. Se observă multe rupturi de pantă şi cascade în profilul longitudinal al
râurilor afluente de pe ambele părţi, legate mai ales de trecerea de la o formaţiune la alta.
Relieful. În urma colmatării sineclizei amazoniene s-a format o câmpie de mare
netezime. Înălţimile variază puţin pe distanţe imense, iar denivelările rareori depăşesc 20-100m.
Panta înclină domol spre est în direcţia curgerii Amazonului. Numai în zona glacisurilor
piemontane din vest, la contactul cu Anzii, câmpia are o altitudine mai mare de circa 150-170m.
 Regiunea situată în partea de vest a câmpiei Amazonului, până la confluenţa cu
Madeira, se caracterizează printr-o remarcabilă netezime, văile nefiind adânci, cu maluri abia
schiţate. Interfluviile sunt plane şi joase, apele au o viteză de curgere redusă, meandrate puternic,
datorită pantei reduse. În aceste condiţii au loc:
- depozitarea aluviunilor pe grosimi mari;
- o remaniere continuă a reţelei fluviale datorită pantei reduse;
- o frecvenţă mare a deplasării talvegurilor.
Depresiunea este formată la suprafaţă din sedimente terţiare şi cuaternare ce atinge
lăţimea de peste 2000 km.
Există şi regiuni cu caracteristici fizico-geografice diferite de peisajul specific
amazonian. Între Anzii Columbiei şi Rio Negro se întinde o zonă piemontană, clădită din
depozite proluvio-coluviale, în care un loc aparte îl ocupă gresiile paleogene cu structură
monoclinală, cu înclinare generală spre est. Se întâlnesc şi martori de eroziune formaţi pe cuarţite
(iviri din platformele vecine), care depăşesc uneori 700-800 m. În lungul râului Mamore, Câmpia
Amazonului pătrunde adânc între Anzii Bolivieni şi Podişul Mato Grosso. Depresiunea râului
Mamore are o tendinţă de scufundare continuă, prezintă o pantă redusă şi este presărată cu ape
stagnante, bălţi şi mlaştini.
Spre est câmpia se îngustează treptat şi este delimitată spre podişurile Braziliei şi
Guyanelor printr-un abrupt bine conturat. Afluenţii şi-au săpat văi adânci formând numeroase
repezişuri sau cascade, ca urmare a ridicărilor recente. Uneori fundamentul este acoperit cu un
strat de aluviuni subţiri, iar văile râurilor s-au adâncit pentru atingerea profilului de echilibru.
În regiunea de vărsare valea Amazonului se lărgeşte din nou. Fluviul şi-a clădit o deltă
estuarică enormă, ce se despleteşte în mai multe braţe (Sta. Rosa, Para est.) care separă o
mulţime de insule (Marajo), canale şi lacuri. Aspectele deltaice se reduc în unele porţiuni, lăsând
loc braţelor Amazonului şi al râului Tocantins. Distrugerea deltei se datorează procesului de
scufundare continuă, la care se mai adaugă acţiunea mareelor foarte intense („pororoca”).
În cadrul Câmpiei Amazoniene se întâlnesc trei trepte de relief distincte, cu geneză şi
vârste diferite, care cresc altitudinal de la centru spre periferia ariei depresionare:
a. câmpia aluvială, care ocupă cea mai mare parte a Amazoniei, suprapusă peste un
fundament cristalin ce aflorează pe alocuri şi este acoperită de depozite sedimentare siluriene,
devoniene şi permiene (nisipoase), triasice (nisipuri şi conglomerate) şi aluviuni de diferite
grosimi (cuaternare); altitudinea medie este de 100 m, nedepăşind în nici un sector de 200 m;
- până la confluenţa cu Madeira, datorită altitudinii şi pantei de scurgere reduse, râurile
meandrează puternic, iar interfluviile sunt destul de joase (inundabile aproape în totalitate);
caracteristicile acestui sector sunt: cursurile părăsite, belciugele, insulele plutitoare, grindurile
fluviatile mai înalte decât interfluviile, inundaţiile pe spaţii mari etc;
- în sectorul situat între Podişul Braziliei şi Podişul Guyanelor, datorită ridicărilor recente,
râurile s-au adâncit; în consecinţă altitudinea câmpiei aluviale se află la peste 250 m, mai ridicată
decât în sectorul vestic;
- în sectorul inferior al Amazonului câmpia aluvială se suprapune deltei acestuia
(îngemănată cu delta râului Tocantins);
b. piemontul acumulativo-eroziv cu o extindere mai mare spre Anzi, prezintă altitudini în
jur de 500 m şi s-a format prin depuneri torenţiale;
c. mesasul cu aspect tabular se află la periferie, la contactul cu marile unităţi fizico-
geografice vecine; aceste platouri sunt alcătuite din gresii albe ce alternează cu argile, rezultând
un relief de eroziune diferenţială; uneori mesasurile sunt străbătute de sierre (formate pe
cuarţite) cu aspect de munţi reziduali (700-800 m).
Axele sedimentare ale bazinului Amazon cuprinde trei grupuri distincte de forme de
teren:
a. „terra ferme” sau „ete” este alcătuit din depozite terţiare şi pleistocene; se întind
deasupra celui mai înalt nivel al inundaţiilor; este bine drenat şi puţin fragmentat facilitând
amplasarea aşezărilor umane; uneori aceste terenuri înalte sunt ondulate şi tăiate de râuri în
toate direcţiile, dând naştere aşa numitelor „terra caida”, sau terenuri lăsate;
b. „varzea”, reprezintă nivelul inferior inundabil; depozitele aparţin Holocenului şi sunt
formate din mâluri, nisipuri, luturi aluviale cu grinduri, bălţi şi mlaştini; are o lăţime ce
variază între 20 şi 50 km; casele indigenilor sunt construite pe piloni;
c. terenurile „igapo” sunt inundate nu numai în timpul apelor mici ci şi în timpul apelor
mijlocii şi nu se eliberează de ape, decât în timpul apelor scăzute.
Caracteristici climatice. Datorită aşezării geografice, Câmpia Amazonului prezintă o
climă tipic ecuatorială, foarte caldă şi umedă, exceptând marginea de est unde climatul devine
subecuatorial.
Regiunea amazoniană se încălzeşte puternic, ceea ce provoacă curenţi de convecţie în
tot timpul anului şi formarea unei arii de mică presiune. Masele de aer transportate de alizeul
nord-atlantic sunt atrase de acest minim de presiune şi antrenate în mişcarea ascendentă, proprii
zonei ecuatoriale, luând astfel naştere precipitaţii bogate.
Precipitaţiile sunt abundente, în medie 3000-4000 mm/an în partea vestică şi
2000mm/an în est. Legat de trecerea Soarelui la zenit, se înregistrează două perioade cu
precipitaţii abundente. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad în perioadele februarie-iunie şi
octombrie-ianuarie, în celelalte două perioade precipitaţiile scad, fără însă să se poată vorbi de un
anotimp secetos propriu-zis. Intervalul dintre cele două maxime se micşorează treptat spre nord
şi spre sud, până la contopirea lunilor ploioase într-un singur sezon umed (vara), fiecare
corespunzătoare verii din emisfera respectivă. Anotimpul uscat nu este cu totul lipsit de
precipitaţii, numai că ele scad simţitor calitativ. Partea răsăriteană a Câmpiei Amazonului se află
sub influenţa alizeului de sud-est care determină un climat mai uscat.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii care cade în bazinul amazonian se propagă
dinspre est (provin din Oceanul Atlantic), iar o altă parte din evapotranspiraţie (pădurea tropicală
menţine o umiditate relativă ridicată a aerului). Precipitaţiile în regiunile joase ating 1500-3000
mm/an în centrul bazinului (Manaus). Uneori se înregistrează la Manaus chiar 50-60 de zile
consecutive fără precipitaţii, fără a avea repercursiuni asupra creşterii plantelor, dar favorizează
producerea incendiilor.
Anzii formează o barieră orografică în calea maselor de aer care vin dinspre est.
Precipitaţiile sunt mai bogate în partea vestică a bazinului, contribuind la alimentarea râurilor ce
formează o mare parte a sistemului hidrografic. Cea mai mare parte din precipitaţii, până la 3500
mm/an, se înregistrează în regiunea Putumayo de-a lungul graniţei columbiene.
Regimul termic este uniform şi se caracterizează prin mase de aer calde. Media anuală a
temperaturii este cuprinsă între 26-280C. În regiunea cursului superior Marañon, la Iquitos,
media lunii ianuarie este de 25,20C, iar în noiembrie este de 26,90C. La Manaus temperatura
medie în luna septembrie este de 320C, iar în aprilie este de 240C.
În timpul lunilor de iarnă, în emisfera sudică pătrunde o masă de aer polar care ajunge în
Amazonia sudică, cauzând o scădere a temperaturii cunoscută local sub numele de „friagem”.
 În anumite perioade ale anului, mai multe zile cu ploi torenţiale pot fi urmate de zile
senine cu nopţi răcoroase şi umiditate scăzută. Regiunile joase ale bazinului sunt caracterizate
prin vânturi reci care bat în cea mai mare parte a anului.
Amplitudinile termice diurne sunt mai mari ca cele anuale şi se poate spune că noaptea
este „iarna” Amazonului.
Caracteristici hidrografice. Marea extindere uscatului (cu înclinare generală spre est şi
pantele ce înclină dinspre nord şi sud spre axa simetrică a bazinului) şi clima ecuatorială cu
precipitaţii bogate şi continue, sunt factorii principali care au contribuit la formarea şi marea
întindere a acestui mare bazin hidrografic. Câmpia Amazoniană este cel mai mare sistem de
drenaj din lume în ceea ce priveşte volumul scurgerii şi suprafaţa bazinului. Lungimea totală a
fluviului Amazon măsurată de la izvoarele sistemului Ucayali-Apurimac din Peru este de
aproape 6400 km (puţin mai scurt decât Nilul, dar este echivalentul distanţei de la New York la
Roma). Izvorul se află în Munţii Anzi la o distanţă de circa 60 km de Oceanul Pacific, iar gura de
vărsare este la Oceanul Atlantic.
În general, specialiştii, consideră izvoarele Amazonului sistemul de râuri format
din:Ucayali, Marañon şi Apurimac. Alţii consideră izvoarele Amazonului numai râul Marañon,
care izvorăşte din Lacul Lauricocha, situat în Anzii Peruvieni Centrali (Cordiliera
Huayhashabove Cerro de Pasco), la altitudinea de 4300 m. În cursul superior, apele curg în
direcţie sud-est nord-vest, apoi se îndreaptă brusc către est şi străbate lanţurile andine prin chei
(formând defileul de la Pongo de Manzeriche), înainte de a ieşi în câmpie. Ajungând în câmpie,
fluviul curge la o altitudine de 170 m, iar la confluenţa cu Ucayali altitudinea câmpiei este de
114 m, iar la confluenţa cu Jurua este de 42 m. Cea mai mică altitudine se află la confluenţa cu
Rio Negro, în apropierea oraşului Manaus-26 m. În aval de confluenţa cu Rio Negro, albia
majoră începe să se restrângă, iar albia minoră descrie meandre largi.
Râul Amazon are gura de vărsare la nord de Insula Marajo, un teritoriu ceva mai întins
ca suprafaţă decât Danemarca. Prezintă multe insule, ostroave pe jumătate submerse şi dune de
nisip. Lărgimea gurii de vărsare este de 64 km. Portul Belem se află în estuarul râului Tocantins,
care marchează partea sudică a Insulei Marajo. Legătura portului cu canalul principal al
Amazonului se face, fie pe la nord, de-a lungul faţadei oceanice a Insulei Marajo, fie urmând
canalele adânci dar înguste care mărginesc insula la sud-vest ce leagă râul Para cu Amazonul.
În cursul inferior are loc fenomenul „pororoca”. Fluxul pătrunde printr-un val de 4-5 m
înălţime şi împinge apele fluviului cu mare putere şi viteză, în amonte, pe o distanţă de 600 km
(până la Obidos).
Există mai mult de 1000 de afluenţi ai Amazonului care au izvoarele în Podişul
Guyanelor, Podişul Braziliei şi din Munţii Anzi. Şapte dintre aceştia - Japura (Caqueta în
Columbia), Jurua, Madeira, Rio Negro, Purus, Tocantins şi Xingu au mai mult de 1600 km
lungime, din care Madeira ajunge la 3200 km.
Râurile care drenează platourile cristaline vechi: Jari, Trombetas şi Rio Negro în nord şi
Tocantins-Araguaia, Xingu şi Tapajós în sud sunt numite „ape negre”, deoarece sunt bogate în
acizi şi humus (provine din dizolvarea materiei organice bogate a pădurii amazoniene). Fluviile
îşi au originea în terenuri sărace în nutrienţi, de cele mai multe ori nisipoase şi transportă mici
cantităţi de materiale solide (în amonte cursurile străbat regiuni cristaline, dure, cu dislocări de
materiale în suspensie atenuate).
Râurile care au izvoarele în Anzi: Madeira, Purus, Jurua, Marañon, Ucayali, Japura,
Putumayo se încarcă cu sedimente care le-au dat numele de „ape albe”. În punctele unde „apele
albe” (încărcate cu mâl) se întâlnesc cu „apele negre” (mai calde şi lipsite de sedimente) se
formează pene de apă în culorile respective care ulterior sunt amestecate de turbulenţele din
avale.
Afluenţii Amazonului sunt numeroşi pe ambele părţi, dar sunt mai lungi cei de pe partea
dreaptă. Dintre afluenţii de pe partea dreaptă: Madeira (cel mai lung), Purus, Xingu, Ucayali,
Tapajós şi Jurua sunt cei mai mari. Izvorăsc în cea mai mare parte din Podişul Braziliei, în
condiţii de climă tropicală, cu ploi de vară (martie-septembrie). Dintre afluenţii de pe partea
stângă, cei mai mari sunt: Rio Negro cu Rio Branco, Japura, Trombetas şi Jari. Au creşteri de
debit în vara emisferei nordice (octombrie-aprilie), compensând aportul mai scăzut al afluenţilor
sudici.
Cele mai mari vase oceanice pot urca pe râu 1600 km până la Manaus, în timp ce vasele
fluviale şi cele de pasageri pot ajunge la Iquitos (2000 km), în orice perioadă a anului. Circa 200
de râuri tributare Amazonului sunt navigabile. Afluenţii de pe ambele părţi, deşi au debite mari,
datorită repezişurilor şi cascadelor până în apropiere de confluenţa cu Amazonul, sunt folosite
pentru navigaţie numai pentru anumite sectoare şi pentru vase de tonaj mic.
Debitul mediu al Amazonului la vărsare este de 120000 m3/s. Aici, adâncimea medie a
canalului este de 60 m (în cea mai mare parte a fluviului adâncimea depăşeşte 45 m). Debitul
maxim are loc în lunile mai-iunie, favorizat în primul rând de creşterea afluenţilor de pe dreapta,
ajungând la 200000 m3/s. Debitul minim se înregistrează în perioada august-septembrie şi atinge
60-65000 m3/s. Fluviul Amazon cu toată panta extrem de redusă, în câmpie curge cu o viteză
relativ mare-2,55 km/h, datorită debitului foarte bogat.
Cea mai mare parte din cele 1,3 mil. tone de sedimente pe care le aduce Amazonul în
ocean, este transportată spre nord de curenţii costali şi depuse de-a lungul ţărmului Braziliei de
Nord şi Guyanei. Cantităţile foarte mari de material aluvionar contribuie la crearea unei „delte”
enorme, însă înaintarea este îngreunată de scufundarea tectonică continuă a ţărmului, de mareele
puternice şi de curenţii litorali.
Sursa principală de alimentare a râurilor din bazinul Amazonian sunt ploile. Au loc două
viituri: de toamnă şi de primăvară, cu o scurgere maximă în timpul toamnei emisferei sudice şi
nordice.
Râurile tributare Amazonului ce coboară din Podişul Braziliei, Podişul Guyanelor şi
Anzi au rupturi de pantă (formate de treptele de cristalin şi de gresii şi de eruptive dure) formând
cascade şi repezişuri, ce constituie o sursă de energie imensă, dar care nu sunt suficient
valorificate.
În zona inundabilă a Amazonului apar în lungul fluviilor o mulţime de lacuri, bălţi,
mlaştini şi braţe moarte în continuă mişcare.
Flora. Bazinul Amazonian aparţine regiunii floristice neotropicale (corespunzătoare
subregiunii tropicale). Pădurea tropicală umedă sud-americană este cea mai extinsă, denumită
local selvas, hyleas sau bosanes şi are cea mai mare răspândire în Bazinul Amazonului. Pădurea
umedă amazoniană care deţine aproape ½ din suprafaţa pădurilor tropicale umede ale lumii
constituie cea mai mare resursă biologică.
Selvas-ul corespunde climatului ecuatorial unde cad ploi abundente, aduse de musonii
locali. Prezintă o mare varietate de arbori de diferite înălţimi, dispuşi în etaje. Circa trei sferturi
din numărul speciilor sunt endemice, în primul rând datorită izolării continentului până în
pliocen, când s-a restabilit legătura dintre America de Sud cu America de Nord. Selvas-ul
avansează pe versanţii Anzilor şi pe podişurile înconjurătoare până la 1000-1500 m, iar pădurile-
galerii pătrund de-a lungul afluenţilor (acolo unde umiditatea este satisfăcătoare), fără ca
formaţiunile să sufere prea multe transformări.
 Umiditatea şi căldura uniformă sunt condiţiile principale ale abundenţei vegetaţiei. La
aceasta se adaugă îmbogăţirea continua a solului cu substanţe organice provenite din putrezirea
mai ales a frunzelor. Pădurea este veşnic verde, deşi permanent o parte din frunze cad iar altele le
iau locul. Se găsesc plante cu flori în tot cuprinsul anului.
Pădurea tropicală are un aspect eterogen şi foarte variat, în care genurile şi speciile
vegetale sunt amestecate. Vegetaţia arborescentă este dispusă în mai multe etaje. Stratificarea
rezultă din lupta pentru lumină. Unele au trunchiuri înalte, până la 80-100 m, formând etajul
superior, sprijinite deseori de rădăcini adventive. Alte specii apar sub formă de liane şi epifite,
printre care se găsesc numeroase orhidee. În etajul inferior se întâlnesc specii de ferigi
arborescente, bromeliacee etc. Palmierii sunt reprezentaţi prin specii numeroase. Pădurea
tropicală este patria de origine a arahidelor.
În funcţie de gradul de inundabilitate, în cadrul selvas-ului amazonian au fost
individualizate trei faciesuri, caracteristice unor trepte morfogenetice:
a. „igapos”, situat în luncile râurilor, permanent umede şi mlăştinoase, unde arborii
componenţi se înclină deasupra apelor fluviilor, îngreunând navigaţia; se întâlneşte în lungul
râurilor cu „ape negre” ca Negro Tapajós şi Trombetas; deoarece aşezările omeneşti sunt
limitate, în aceste faciesuri pădurile pot fi „nederanjate”; pot atinge înălţimi de 20 m;
caracteristică pentru suprafeţele acoperite permanent cu apă este Victoria amazonica ( Nufărul
de Amazon), care are frunze late, dispuse pe suprafaţa apei, cu un diametru de 3m; sunt
prezenţi palmieri de talie mică (Iriartea sp., Astrocaryum sp.), cu rădăcini sub formă de arcuri
de susţinere;
b. „varzeas” se întâlneşte în regiunile unde inundaţiile au loc numai la ape mari, cu o umiditate
mai redusă şi terenurile mai consolidate; terenurile sunt bogate în nutrienţi şi mâluri, situate în
lungul râurilor cu „apă albă” (Madeira, Amazon etc); sunt supuse periodic distrugerilor
provocate de inundaţii şi oameni; pădurea este dominată de specii de palmieri, dicotiledonate
înalte (Hevea brasiliensis), liane (Monstera), epifite, ferigi etc.;
c.„terra ferme” sau „ete” se întâlneşte pe interfluviile neinundabile, iar copacii pot atinge cele
mai mari înălţimi (100 m); se întâlnesc arbori mult căutaţi, cum sunt: acaju, palisandru,
mahonul, zebrana (Centrilobium robustum), castanul de Para, nucul de Para, plante de cauciuc
(Hevea, Castilloa, Siphonia, Mangeberia), arborele de bumbac (Bombax), o serie de mirtacee,
specii de ficus, cocos etc.;.
În câmpia Mamore, peisajul vegetal se modifică, savana este tipică şi numai văile sunt
însoţite de păduri-galerii.
Asociaţia vegetală „caatingas” este format din arbori şi arbuşti mai scunzi şi mai rari
(arbuşti xerofitici, cactuşi, agave, Yuca etc) în condiţiile unui climat mai uscat. Este localizată în
partea sud-estică a Amazoniei şi face tranziţia între pădurile dese şi savane.
În ultimele decenii ale secolului 20, Bazinul Amazonian a atras atenţia internaţională
datorită activităţilor umane, care ameninţau tot mai mult echilibrul forestier. Despăduririle s-au
accelerat mai ales în sudul râului Amazon şi pe piemontul neinundabil al Anzilor, odată cu
facilităţile de transport oferite de noile autostrăzi şi căile aeriene care au deschis accesul unui
mare flux de întreprinzători şi colonişti. Descoperirea unor resurse de subsol (zinc, cositor, petrol
etc.) au adus alte fluxuri de populaţie.
Consecinţele ecologice ale descoperirilor care au depăşit probabil graniţele bazinului şi
au câştigat importanţă pe plan naţional, au atras tot mai mult atenţia oamenilor de ştiinţă, în
vederea stopării efectelor negative asupra mediului.
 Fauna. Este foarte greu să ai o vedere complexă asupra vieţuitoarelor din Amazonia, în
parte şi datorită faptului că multe specii nu au fost încă identificate. Cea mai mare parte a
mamiferelor sunt arboricole şi foarte puţine sunt terestre.
Sunt mai mult de 8000 de insecte. Ţânţarii pot transmite boli cum sunt malaria şi febra
galbenă. Se mai întâlnesc: furnici tăietoare de frunze, licurici, albine, viespi, miriapozi,
scorpioni, căpuşe, păianjeni. Spectaculoase sunt sutele de specii de fluturi coloraţi.
Caracteristice pădurilor Amazoniene sunt speciile de maimuţe: maimuţele urlătoare,
maimuţele veveriţă, maimuţe blănoase, capucini etc. Felinele, deşi rare, sunt reprezentate de
jaguar şi ocelot, deşi sunt rare. Puma (denumit de populaţie „el tigre”) se întâlneşte în număr
mare pe marginile andine ale bazinului.
Bizonul de apă a fost introdus din sud-estul Asiei pentru muncă (în trecut trăiau în
sălbăticie în regiunea mlăştinoasă a Insulei Marajo). Ordinul imparicopitatelor este reprezentat
de tapir. Din ordinul rozătoarelor fac parte multe specii endemice: porcul de apă, aguti, porcul
spinos (la limita cu Podişul Guyanelor).
În apele sistemului amazonian s-au descoperit peste 1500 de specii de peşti şi multe
altele neidentificate. O importanţă comercială deosebită o are pirarucu (unul dintre cei mai mari
peşti de apă dulce din lume-ajunge la 5m lungime) şi o varietate de specii de pisici de mare
uriaşe. Pirania este rapace şi care se hrăneşte cu peşti, dar atacă animale şi chiar oameni. Traficul
cu peşte îngheţat către centrele urbane a devenit atât de mare încât unele specii sunt ameninţate
cu dispariţia.
Caimanii, înrudiţi cu crocodilii, sunt vânaţi pentru piei, la fel şi ţestoasele şi ouăle lor
care sunt considerate o delicatesă. Printre şerpi se remarcă anaconda (6-11 m lungime) şi boa
(boa constrictor).
Solurile. Vegetaţia forestieră amazoniană este foarte luxuriantă, ducând la concluzia
eronată că solurile sunt foarte fertile. De fapt, nutrienţii sunt „închişi” în vegetaţie, inclusiv în
rădăcini şi în litieră şi se reciclează continuu prin căderea frunzelor.
Climatul umed, ecuatorial, cu vegetaţie de pădure favorizează dezvoltarea solurilor
feralitice. Ocupă suprafeţe imense din etajul „teerra ferme”. Sunt bine drenate, poroase şi cu
structură variabilă. Deseori sunt nisipoase şi cu o fertilitate naturală scăzută, datorită lipsei
fosfatului, nitriţilor, potasiului şi prezenţei unei acidităţi ridicate. Este prezent şi „pământul
negru al indienilor” numit „Terra preto dos Indios”.
În regiunea inundabilă „varzeas” specifice sunt solurile aluviale şi gleice, care au
extinderea cea mai mare în lungul marilor fluvii, de la gura de vărsare şi până la poalele Anzilor.
Culoarea închisă a „apelor negre” tributare Amazonului, se datorează dizolvării materiilor
organice din compoziţia acestor soluri şi a absenţei materialului aluvionar abundent, deoarece
aceşti afluenţi curg de pe podişuri înalte, unde rocile tari, cristaline, aflorează.
Potenţialul agricol al solurilor de pe terenurile inundabile este mai mare ca cele
feralitice. Solurile nu sunt sărace în nutrienţi, deoarece sunt întinerite în fiecare an de depozitele
fertile de mâl, rămase în urma retragerii apelor. Utilizarea acestor soluri în scopuri agricole este
limitată de inundaţiile periodice. Se estimează că aceste soluri ocupă 65000 km2.
 3. Populaţie şi aşezări (perioadele de populare, repartiţia şi concentrarea populaţiei,
principalele oraşe: Sao Paulo, Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Porto Alegre,
Brasilia=capitala federală, Fortaleza, Curitiba ş.a).
Cu o populaţie de circa 127 mil.loc., Brazilia cuprinsă între 5º latitudine nordică şi 33º
latitudine sudică, ţară intertropicală este cea mai reprezentativă din America de Sud.
A fost populată dinspre est către vest, în etape de fiecare dată acestea având o
corespondenţă în activitatea economică majoră a timpului respectiv astfel: perioada trestiei de
zahăr (sec. XVII) care s-a remarcat prin introducerea acestei culturi îndeosebi în nord-est, cultură
asociată treptat cu altele, suprafaţa cultivată extinzându-se către sud. Urmează perioada
mineritului, mai exact a începutului explorării unor resurse de subsol (sec. XVIII) îndeosebi a
aurului şi diamantelor; aceasta se continuă cu perioada cafelei, cauciucului, bumbacului,
concomitent cu creşterea intensivă a animalelor şi apoi perioada de industrializare după
independenţă.

Suprapunerea istoriei şi istoriei economiei Braziliei.

Intervalul aproximativ Predominarea unei
activităţi
1500-1600 -
1500-1700 Perioada trestiei de zahăr
1700-1800 Perioada mineritului
1800-1960 Perioada cafelei
(J. Demangeot, 1972 cu rectificări)

Pe teritoriul Braziliei, trăiesc albi, indieni, (amerindieni), în regresie negri proveniţi din
foştii sclavi aduşi pe plantaţiile din nord-est. Suntem în prezenţa unui număr mare de metişi
(portughezi + africani) şi a unui tip nou de metis caboclo (metis + portughezi indieni).
Amerindienii altă dată mult mai numeroşi, astăzi probabil în jur la 100.000 (R. Froment, R.
Kienost, 1983) se întâlnesc retraşi fie spre interiorul podişului brazilian fie spre Amazonia în
rezervaţii Funai (Fundaţia Naţională a Indienilor). Negrii sunt mai numeroşi în Recife, Salvador,
Rio de Janeiro, în regiunea Minas Gerais.
Este prezent de asemenea un număr mare de mulatrii (albi + negrii). În general, la
recensăminte se acceptă prezenţa: albilor în proporţie de aproximativ 55% (1997) în principal de
origine portugheză, urmându-le italieni, metişii, negrii.
Populaţia neagră dă o notă aparte ţării comparativ cu celelalte ţări ale Americii de Sud.
Până la mijlocul sec. al XIX-lea au fost aduşi circa 6 milioane de negri localizaţi îndeosebi pe
plantaţiile din nord-est; anterior ei s-au răspândit în toate regiunile ţării mai ales când ponderea
culturii trestiei de zahăr a început să scadă.
Imigraţia europeană a fost predominant portugheză. Li s-au adăugat italieni care au
preferat plantaţiile de cafea din regiunea Sâo Paulo, spanioli, germani, japonezi.
Brazilia cuprinde 22 state, 4 teritorii federale şi un district federal cu capitala Brasilia.
Circumscripţiile administrative sunt statele şi municipiile.
Natalitatea este de 28,6‰ iar mortalitatea de 7,9‰. Speranţa de viaţă este destul de
coborâtă în unele state (ex. Maranhao-46 ani) şi destul de ridicată în Sao Paulo (62 ani). În
genere credinţa catolică se opune contracepţiei, de aceea 45% din brazilieni sunt sub 15 ani. Deşi
creşterile anuale ale populaţiei sunt semnificative, condiţiile de viaţă sunt extrem de reduse pe o
bună parte a teritoriul.
În ceea ce priveşte repartiţia populaţiei, se constată diferenţieri între periferia estică,
atlantică şi interiorul, mergând mai departe către vest. Există în acest sens mari diferenţe în ceea
ce priveşte densitatea populaţiei astfel. Circa 90% din brazilieni trăiesc pe aproximativ 36% din
teritoriu ceea ce înseamnă că cei 90% ocupă aproape exclusiv faţa atlantică a ţării de la Natul
până la frontiera cu Uruguay, cu o regiune de mai mică concentrare între nord-est şi Rio de
Janeiro.
Faţă de 18 loc.kmp cât reprezintă valoarea medie a densităţii populaţiei în sud-est şi sud
valorile depăşesc cu mult 500-1000 loc.kmp. În regiunea Rio de Janeiro-Sao Paulo. De altfel din
cei 127 milioane locuitori peste 100 milioane trăiesc în est după care urmează: circa 36 milioane
în nord-est, 50 milioane în sud-est şi 22 milioane în sud. Pe această faţadă se remarcă în mod
deosebit triunghiul Rio-Sâo, Paulo-Belo Horizonte care deţine supremaţia economică (R.
Froment, R. Kienast, 1989) circa 42% din locuitori şi circa 2/3 din producţia naţională a
Braziliei.
Oraşele mari ale ţării formează aglomerări urbane unele depăşind 15 mil. loc. Astfel : Sâo
Paulo (peste 15 mil.loc), Rio de Janeiro (peste 10 mil.loc.); Belo Horizonte (peste 3 mil.loc);
Porto Alegre (peste 2,5 mil.loc), Recife (2,5 mil.loc); Salvador (peste 2 mil.loc); Fortaleza (1,9
mil.loc); Curitiba (1,8 mil.loc), Nova Iguacu (peste 1 mil.loc); Belem.
Aceste oraşe sunt grupate pe câteva regiuni după cum urmează. Nord-Estul (Belem,
Fortaleza, Natal, Recife, Aracaju, Salvador); Minas Gerais (Belo Horizonte, Volta Redonda,
Nova Lima, Diamantina, Barbacena, Governador); Sud-Estul (Sâo Paulo, Rio de Janeiro,
Sorocaba, Santas, Campinas ş.a); Sudul (Porto Alegre, Curitiba, Rio Grande, Florianapolis).
Dintre oraşele amintite unele sunt metropole naţionale: Rio de Janeiro, Sâo Paulo,
Salvador, Recife, Belo Horizonte, Porto Alegre, iar Brasilia este capitală federală.
Oraşul Sâo Paulo a fost înfiinţat la mijlocul sec. al XVI-lea de către un colegiu de iezuiţi pe
o colină care domină câmpia aluvială Tiete. Astăzi, prin extinderea teritorială ocupă un podiş
accidentat situat la circa 700-900 m.
Dezvoltarea oraşului este strâns legată de cafea, îndeosebi de comercializarea acesteia la
finele secolului al XIX-lea. Dar criza de supraproducţie din 1930 a obligat investitorii să-şi
schimbe opţiunile îndreptându-le către ramurile industriale nou născute sau care se dezvoltă. În
1970 Sâo Paulo deţinea peste 9% din populaţia ţării printr-o creştere demografică de excepţie.
 Împreună cu cealaltă arie metropolitană adică Rio de Janeiro au însumat în 1977 peste 18
milioane locuitori ceea ce a însemnat 17% din populaţia ţării sau 28% din populaţia urbană. A
apărut perspectiva formării unei mari conurbaţii în lungul văii Paraiba aşa numitul Macro Eixo
concentrând circa 40 milioane locuitori (C. Sachus, 1983).
Acest culoar se desfăşoară pe un aliniament paralel cu litoralul între două culmi (Serre) şi
anume: Serra do Mar lângă ţărm şi Serra Mantiqueira spre interior. În afară de cele două
conurbaţii Rio de Janeiro împreună cu Petropolis, Teresopolis, Niteroi şi Sao Paulo cu Cubatao,
Santos, se întâlnesc şi alte oraşe în arealul de confluenţă a celor două regiuni metropolitane
astfel: Volta Redonda, Taubate, San Jose dos Campos, Campinas, Sorocaba, Jundil. În 1980
existau în Sâo Paulo peste 900.000 locuitori care trăiau în Bidonvilles iar 1,6 milioane în aşa
numitele corticos-mari case deteriorate din centru oraşului, împărţite în locuinţe, iar 2 mil. în
case insalubre de la periferie (P.Houee, 1981).
Există, şi cu tendinţa de a se dezvolta pe seama resurselor din regiune, şi un alt areal de
aşezări, centre, în lungul cursului inferior al Amazonului şi a unora din afluenţii săi. Este vorba
de perimetrul Macapa-Santarem-Belem situat de-o parte şi de alta a fluviului între două mari rute
de comunicaţii federale şi anume: Periferia-Nord (perimetrul Norte) şi Transamazonia în sud.
Populaţia se concentrează în jurul a doi poli de dezvoltare în Amazonia Jari şi Serra dos Carajas.
În ceea ce priveşte capitala, Brasilia, este situată pe un platou către interiorul Podişului
Brazilian, traversată de importante căi de comunicaţie care o leagă de restul marilor oraşe.
Sectoarele industriale ocupă jumătatea vestică a perimetrului oraşului iar centrul oraşului se află
situat între lacul Parano alimentat de câţiva afluenţi (Ex. Gama) în est şi zona industrială din
vest.
La circa 25-30 km se găsesc şi câteva centre satelit astfel: Sobradinho şi Planaltinal în
nord, nord-est şi Taguatingua în vest. În perimetrul oraşului se întâlnesc spaţii verzi, iar către
nord intrânduri ale pădurii amazoniene, adică pădurile galerii.
4. Economia (industrializarea, valorificarea resurselor autohtone şi importate prin
prelucrare în industrii specifice; agricultura sector cu mare însemnătate în economia ţării
(în 1980 era prioritate în economie), zonarea agriculturii).
Brazilia are importante resurse: lemn, minereuri de fier, bauxită, mangan, nichel, aur,
fosfaţi, sare, ape îndeosebi cele curgătoare. Este unul din marii producători şi exportatori de
lemn, minereuri de fier şi bauxită.
În ceea ce priveşte industrializarea Braziliei se disting două mari perioade şi anume:
prima perioadă până la al doilea război mondial când statul era unul preindustrial (numit încă şi
„perioada lemnului” (Demangeot, 1972). Erau prezente: extracţia unor minereuri în Minas
Gerais şi obţinerea şi prelucrarea produselor agricole. A doua perioadă, cea după 1941 începe cu
producerea oţelului (Compania Siderurgică Nacional) în uzinele din Volta Redonda. Apar treptat
societăţi ca: Petrobras, Electrobras etc care până în anul 1960 susţin industria. După 1967 se face
simţită pătrunderea capitalului străin financiar şi tehnic (Germania, SUA, Elveţia, Marea
Britanie, Franţa, Japonia) încât Brazilia capătă o nouă fizionomie industrială. Sunt exploatate în
principal aurul, argintul şi diamantele (Diamantina), cărora li se adaugă prin noile descoperiri în
Amazonia pietrele preţioase, cuprul (st. Bahio), nichelul (Goias), bauxita (Minas Gerais şi Para),
manganul (Minas, Amapa), uraniu, minereurile de fier (patrulaterul ferifer din Serra dos
Carajas), zincul (statul Rondonia-Porto Velho, Abuna).
În lipsa unui potenţial energetic susţinut îndeosebi de cărbuni şi hidrocarburi se dezvoltă
hidroenergia, graţie unei reţele hidrografice amenajabile. Apar centrale ca: Paulo Alonso, Tres
Marias, Furnas, Urubupunga iar în 1982 complexul hidroenergetic Itaipu încât astăzi
hidroelectricitate reprezintă peste 70% din energia naţională.
În ceea ce priveşte repartiţia resurselor, se conturează următoarele perimetre: două mari
areale miniere, unul în sud-est cu: bauxită la Porto Trombetas, Paragominas din statul Para, în
statul Minas Gerais la Preto, minereuri de fier care se exploatează îndeosebi în statele: Minas
Gerais, Amapa (Amapa, Acapa), Para (Carajas) în statul Mato Grosso do Sol, mangan, diamante,
cuarţ, mică, tungsten, săruri la care se adaugă şi un bazin petrolier. Toate acestea se prelucrează
în regiunea Minas Gerais în care se găsesc oraşele: Sâo Paulo, Rio de Janeiro, Itabira, Belo
Horizonte, Vitoria Tubarao. Al doilea areal mai ales de perspectivă, se află situat în regiunile
Mapa-Para din care se exploatează minereuri de fier, mangan, tungsten. În afara celor două
areale importante se mai întâlnesc punctual centre de exploatare şi parţial de prelucrare a
petrolului la Nova Olinda lângă Manaus pe Amazon, Salvador în statul Bahia pe litoral, fosfaţi şi
tungsten lângă Recife; sare din regiunea litorală Fortaleza; minerale rare (diamante, mică etc.) în
regiunea Goias (Diamantina), nichel la Niquelandia; cărbune pe litoral la Laguna şi la circa 200
km de Porto Alegre.
Industria energetică foloseşte astăzi în primul rând potenţialului apelor şi apoi al
cărbunelui, petrolului, gazelor şi energiei atomice.
Majoritatea centralelor electrice se găsesc amplasate în estul ţării, tot aici aflându-se şi
centrala nucleară de la Angra dos Reis, precum şi rafinăriile de petrol (Salvador, Campos,
Santos, Curitiba, Porto Alegre). În producţia de energie electrică pe primul loc se află
hidroenergia, apoi energia produsă de petrol, cărbune, gaze naturale şi atomoenergia.
Industria siderurgică prelucrează materia primă autohtonă (fier, neferoase, bauxită, cupru
etc.). Principalele centre se găsesc în regiunile Minas Gerais, Sâo Paulo, Rio de Janeiro. Ele sunt
Belo Horizonte, Volta Redonda, Sâo Luis, Sao Paulo, Itabira, Governador, Rio de Janeiro, Porto
Alegre, Salvador, Belem.
 Industria construcţiilor de maşini este foarte răspândită şi vizează atât mijloacele de
transport, cât şi cele agricole, electronice şi electrotehnice.
Dintre mijloacele de transport, cea a autovehiculelor a cunoscut importante restructurări
şi adaptări în primul rând la cerinţele economiei naţionale. Se remarcă cel puţin pentru piaţa
braziliană a automobilelor prezenţa mărcilor: Volswagen, General Motors, Ford, Fiat, Volvo,
ultima beneficiind de uzinele de la Curitiba (camioane, autocare) a cărei producţie în bună
măsură se exportă. Construcţia navelor se realizează în primul rând în portul Rio de Janeiro iar
asamblări şi reparaţii şi în porturile Salvador, Porto Alegre, Recife ş.a.
Industria petrochimică, bazată pe petrolul importat dar şi a celui autohton o întâlnim în
complexul urban-portuar Rio-Niteroi, în Campinas aproape de Sâo Paulo, Santos portul oraşului
Sâo, Porto Alegre, Curitiba, Salvador iar pe Amazon la Manaus.
Industria chimică mai are însă ca materie primă: latexul din care se prepară cauciucul
(Amazonia), sărurile exploatate din regiunea litorală cuprinsă între Natal şi Sâo Luis, fosfaţii
(Curitiba).
Industria textilă este foarte răspândită în statele atlantice prelucrând materia primă
autohtonă precum şi cea importată.
Agricultura braziliană asigură pe de-o parte baza alimentară pentru populaţie prin: orez,
porumb, manioc, fasole şi în mai mică măsură grâu pe care îl aduce din Argentina, iar pe de altă
parte susţine exportul prin: cafea, zahăr (trestie de zahăr), porumb, soia mai ales prin uleiul de
soia. Să nu uităm că în perioada 1975-1979 agricultura era situată pe acelaşi plan cu industria iar
în 1980 agricultura a devenit prioritate în politica economică a acelui timp.
Repartiţia culturilor este în bună măsură dependentă de condiţiile biopedoclimatice
favorizată în acest sens fiind regiunea litorală, dar şi de aspectele legate de tradiţie, specializarea
forţei de muncă.

Nord-estul este dominat de culturile de cacao, cafea şi trestie de zahăr la care se adaugă:
cultura bananelor, tutunului, bumbacului, a palmierilor. Cel mai extins perimetru pentru
plantaţiile de cacao este cuprins între Salvador şi Vitoria.
Sud-estul este dominat de cultura cafelei, a porumbului asociate cu cea a trestiei de zahăr,
soia, bumbac, arahide, citricelor, bananelor. Brazilia ocupă locul al 3-lea în producţia mondială
de porumb după China şi SUA
 Sudul se remarcă prin cultura grâului, porumbului, tutunului, viţei de vie, citricelor, soia.
Nord-vestul este ocupat de selvas (pădurea amazoniană) în care sunt dispersate mai ales
în statul Amazonas plantaţii de arbori de cauciuc. Izolat în statul Rondonia apar şi plantaţii de
cafea şi cacao.
În sud-vest (statul Mato Grosso do Sul) terenurile cultivate se întâlnesc numai în partea
sudică fiind reprezentate prin culturile de: porumb, cafea, soia, arahide, citrice.
O problemă cu care se confruntă Brazilia este aceea a secetei în aşa numitul „poligon al
uscăciunii” din nord-est. Au fost realizate numeroase proiecte, primul în 1887 spre a înlătura sau
diminua consecinţele extrem de nefavorabile ale secetei pentru această regiune. S-au construit
baraje, acumulări de apă dar insuficiente (R. Pebayle, 1983). De abia în 1922 s-a lansat ideea
irigaţiilor, iar aplicaţia acesteia s-a petrecut în 1940. La sfârşitul anului 1960 erau irigate cu apele
din râul Sâo Francisco circa 3000 ha. În 1970 a existat Programul de irigaţie a Nord-Estului
program finanţat de guvernul brazilian, Banca Mondială şi Banca Interamericană. Astăzi
suprafaţa irigată depăşeşte 100.000 ha.
O cultură de importanţă naţională este aceea a trestiei de zahăr, Brazilia fiind principalul
producător mondial. Această plantă a fost introdusă de portughezi, la puţin timp după
descoperirea continentului şi cultivată pe litoralul nord-estic. Principalele state producătoare în
care se găsesc şi uzine de zahăr (engenhos) sunt: Pernambuco şi Alagoas în Nord-Est; Minas
Gerais, Rio de Janeiro, Sâo Paulo în Sud-est. În secolul al XVII-lea Brazilia era principalul
furnizor cu zahăr al Europei până la apariţia plantaţiilor din Antile (Cuba, Jamaica, Barbados
ş.a). Încet, încet producţia se micşorează dar această ţară rămâne un important exportator după
Cuba. Locul plantaţiilor de tip colonial a fost luat de antreprize moderne. Este revigorată
producţia de obţinere a alcoolului etilic, ameliorate condiţiile plantatorilor etc. (Problemes
economique, nr. 1628).
În ceea ce priveşte cafeaua perimetrul cel mai activ este cuprins între Sâo Paulo în est,
Uberlandia în nord şi fluviul Parana în vest pe terenuri bazaltice (sol dezvoltat pe roci bazaltice).
Cultura s-a extins de la est către vest pe seama unui front pionier care s-a deplasat treptat
pe această direcţie. Deplasarea către vest a însemnat şi o transformare treptată din monocultură
în policultură (bumbac, orez, arahide).
Agricultura braziliană cunoaşte două structuri funcţionale şi anume: o agricultură
tradiţională cuprinzând: cultura porumbului, a grâului, orezului, maniocului şi fasolei şi
agricultura de piaţă cu: zahăr, cafea, cacao, bumbac, soia. Proporţia suprafeţei între cele două
tipuri fiind totuşi în favoarea primului (peste 60%). Să nu uităm că, circa 40% din populaţie este
ocupată în agricultură.
Creşterea animalelor constituie un sector important în producţia agricolă, Brazilia
ocupând locul al doilea la numărul bovinelor (129.000.000 capete) după India, cu un număr de
circa 1005 bovine/1000 locuitori.
Există creştere extensivă ca în Mato Grosso, dar şi intensivă în jurul marilor metropole.
Se remarcă, în statele din sud, Santa Catarina şi Rio Grande do Sul, creşterea bazinelor pentru
carne, având la îndemână şi rase ameliorate (metisate).
O zonare a agriculturii pune în evidenţă următoarele:
- o regiune de pădure cu agricultură primitivă în Amazonia (statele nordice: Acre,
Amazonas, Roraima, Para şi Amapa); aici valoarea culesului este superioară agriculturii.
- agricultură primitivă practicată în mici aşezări din lungul Amazonului în Varzeas
(pădure inundabilă) sau pe litoralul nordic
 - o regiune de creştere extensivă a animalelor (bovine) în statele: Mato Grosso, Goias,
Pernambuco, Bahia ş.a.
- o regiune de creştere modernizată, asociată cu culturi în statele: sud Mato Grosso, sud
District Federal, sud Bahia, nord Minas Gerais.
- o regiune de creştere intensivă şi selecţionată a animalelor în statele: Santa Catarina şi
Rio Grande do Sul.
- mari regiuni agricole cu culturi moderne de piaţă şi culturi tradiţionale (statele Sâo
Paulo, sud Minas Gerais, Rio Grande do Sul.regiuni cu plantaţii coloniale (cacao, trestie de
zahăr) pe litoral între Recife şi Vitoria.
Se mai poate desprinde încă o clasificare a tipului de agricultură cel puţin în estul ţării,
astfel: agricultură tradiţională intensă şi mai puţin intensă aproximativ la nord de Belo Horizonte;
o agricultură dominată de culturi moderne şi o agricultură a cafelei la nord de Sâo Paulo. Există
de asemenea:
- latifundios – mari exploatări agricole
- fazendas – mari domenii agricole patriarhale
- minifundios – mici exploatări de subzistenţă
- exploatări familiale mici de tip european (în sud)
- muncitori agricoli (sezonieri, itineranţi)
Brazilia are importante căi de comunicaţii feroviare, rutiere, fluviatile dar mai ales
maritimă însă insuficiente dacă raportăm lungimea lor la suprafaţa acestei ţări-continent. Mai
întâi există fluviul navigabil Amazon care traversează ţara de la est către vest în partea sa
nordică. Navigaţie, dar sezonieră are loc şi pe alte artere ca. Parana, Sao Francisco, Madeira,
Xingu, Tapajos ş.a. Există apoi două magistrale în nord, aproximativ paralele cu Amazonul şi
anume: Perimetrul nordic şi transamazonianul. De la nord către sud, între Belem şi Brasilia trece
transbrazilianul care se continuă către vest până la Iquitos trecând prin Cuiaba şi Porto Velho.
O serie de segmente feroviare şi rutiere unesc centre şi state din est.
Transportul maritim se realizează mai ales prin porturile: Recife, Salvador, Vitoria, Rio de
Janeiro, Santos (Sao Paulo), Paranagua, Porto Alegre, Rio Grande. Între aceste porturi, cu mare
eficienţă există transportul prin cabotaj.
Câteva aeroporturi (Recife, Rio, Sao Paulo, Porto Alegre) servesc transportul aerian
internaţional iar altele pe cel intern (naţional-Santos, Belo Horizonte, Natal, Macapa ş.a).

5. Diferenţieri regionale: Nord-Estul; Sud-Estul; Sudul; Nordul; Centru-Vest.

Deşi este o ţară cu un potenţial al resurselor susţinut, cu un potenţial uman impresionant, cu
oraşe de nivel mondial, în cadrul acesteia există diferenţieri însoţite uneori de inegalităţi care se
impun în peisajul regional.
5.1. Nord-Estul (statele: Maranhao, Piaui, Ceara, Rio Grande do Norte, Paraiba,
Pernambuco, Alagous, Bahia, Sergipe); în 1980 peste 36 mil.loc; principalele oraşe: Fortaleza,
Natal, Salvador, Aracaju, Maceio, Recife, Sao Luis. Resurse de subsol: petrol în platforma
continentală între Natal şi Salvador; azbest la nord de Itabuna, cupru la Senhor do Bonfim, zinc
şi plumb la Boquira.
Sunt dezvoltate: industria siderurgică feroasă şi neferoasă (Salvador), industria chimică şi
petrochimică (Salvador), industria lemnului, a celulozei şi hârtiei (Aracaju, Salvador, Fortaleza,
Recife), industria alimentară, textilă.
O magistrală feroviară ca şi una rutieră traversează Nord-Estul de la nord către sud
făcând legătura cu litoralul cu puternice terminale la Salvador.
 5.2. Sud-Estul (statele Minas Gerais, Espirito Santo, Rio de Janeiro, Guanabara, Sâo
Paulo). O populaţie de circa 50 mil.loc. principalele oraşe: Sâo Paulo, Rio de Janeiro, Vitoria.
Resurse de subsol: petrol în platforma continentală (centru de extracţie Garovpa/ Pargo),
bauxită (Paeto), minereuri de fier şi aur (perimetrul Belo Horizonte-Itabira), diamante
(Diamantina, Teofilo Otoni, Valadares).
Domină peisajul industrial îndeosebi al siderurgiei (feroasă şi neferoasă-în Minas Gerais,
Rio de Janeiro, Belo Horizonte, Governador, Itabira, Sao Paulo), industria energetică, industria
chimică şi petrochimică (Rio de Janeiro-Niteroi, Sao Paulo, Campinas, Santos, Belo Horizonte),
industria construcţiilor de maşini (autovehicule, nave, utilaj electronic şi electrotehnic, maşini
agricole) iar în toate centrele mari, industria textilă şi alimentară.
Cam în aceeaşi proporţie sunt dezvoltate agricultura tradiţională (cultura porumbului,
maniocului) şi cea de piaţă (cultura cafelei, a sfeclei de zahăr, bumbacului soia, citricelor etc),
perimetrul cel mai intens cultivat aflându-se între Rio Grande şi Parana.
Numeroase căi de transport leagă vestul cu estul regiunii , îndeosebi cu centrele Sao
Paulo şi Rio de Janeiro.
5.3. Sudul (statele: Prana, Santa Catarina, Rio Grande do Sul). O populaţie de circa 22
milioane locuitori. Oraşe mai importante: Porto Alegre, Curitiba, Florianopolis. Resurse de
subsol: minereuri de zinc şi plumb, fosfaţi, argint, cărbune, cupru (centru Bage). Pe seama
acestora s-a dezvoltat: industria siderurgică feroasă şi neferoasă (Porto Alegre). Este prezentă şi
industria chimică şi petrochimică (Porto Alegre, Curitiba), industria construcţiilor de maşini,
îndeosebi electrotehnică şi electronică, industria textilă.
Peisajul agricol este impus de cerealicultură (porumb, grâu, orez) îndeosebi în statele
Parana şi Santa Catarina, soia, pomicultură şi viticultură, cultura citricelor , a tutunului.
O magistrală feroviară şi una rutieră traversează pe direcţia nord-sud regiunea, de ele
fiind racordate tronsoane vest-est cu terminaţie la litoral.
5.4. Nordul (Statele: Rondonia, Acre, Amazonas, Roraima, Para, Amapa). Împreună cu
Centru-Vest are circa 20 mil. loc. cu centre importante: Belem, Macapa Boa Vista, Manaus, Rio
Branco, Porto Velho.

Resurse: bauxită (Porto Trombetas la est de Manaus); fier, mangan, aur, cositor, cupru şi
diamante în regiunea Serra dos Carajas în centrele: Carajas, Maraba, Itupiranga, zinc (nord
Macapa dar mai ales în statul Rondonia cu centre de exploatare la : Porto Velho, Abuna) arborele
de cauciuc, pădurea amazoniană.
Activităţi industriale: siderurgie neferoasă (a aluminiului-Belem), chimie şi petrochimie
(Manaus), industria lemnului, a celulozei şi hârtiei (Manaus), industria energetică cu centrele
hidroelectrice pe Amazon, Tocantins, industria construcţiilor de maşini (electronică-Manaus).
Agricultura este mult restrânsă ca suprafaţă raportată la domeniul silvic, culturile
dominante fiind reprezentate de plantaţiile de cauciuc extinse în statul Amazonas, cultura
bumbacului, a cafelei şi cacao.
În regiunea Belem există suprafeţe restrânse cultivate cu porumb şi tutun. Izolat apare
palmierul de ulei.
Principalele artere interioare de transport sunt: Amazonul, Transamazonianul,
Transbrazilianul.
5.5. Centru-Vest (statele: Mato Grosso, Goias, District Federal). Centre importante:
Brasilia, Goias, Cuiaba. Resurse naturale: nichel (Niquelaudia), minereuri de fier (Coramba),
aur, cositor etc. Industria hidroenergetică aproape exclusivă, este prezentă în cele trei state.
Agricultura ocupă suprafeţe relativ restrânse în Mato Grosso şi ceva mai extinsă în Goias.
Coexistă plantaţiile de cafea, trestie de zahăr, soia, bumbac, orez, grâu, citrice, arahide şi
arborele de cauciuc. În partea de nord a statului Mato Grosso, dinspre Amazonia pătrunde
selvasul sub forma pădurilor galerii. Căile ferate brăzdează doar statul Goias şi Mato Grosso do
Sul. Există însă şosele printre care transbrazilianul ce se intersectează cu transamazonianul în
Amazonia.
Deşi o ţară cu un potenţial natural şi uman de excepţie există încă domenii economice şi
sociale în care sunt prezente mari discrepanţe. Acestea se transferă şi în plan regional astfel: un
Nord-Est cu multe neajunsuri pe care unii îl aseamănă cu Sahelul şi regiuni cum sunt Sao Paulo,
Rio de Janeiro de unde ideea existenţei unei Brazilii bogate şi a unei Brazilii sărace. Există de
asemenea diferenţe uneori substanţiale între urban şi rural, între modernismul din sud-est şi
arhaismul nord-estic.