Sunteți pe pagina 1din 12

Universiatea “Aurel Vlaicu” Arad

Faculatea de Ştiinţe ale Educaţiei


şi Asistenţă Socială

Istoria psihologiei
RENAŞTEREA

Profesor: Olga Moldovan Student: Gagyi Henriette


Anul I, Psihologie
Cadrul istoric al Renaşterii

Renaşterea este denumirea curentului de înnoire socială şi culturală care a apărut in Europa la
sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, înnoire caracterizată prin reînviorarea
interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice. Renaşterea a început în Italia şi s-a răspândit în
Europa occidentală. În această perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice,
culturale şi religioase care au marcat tranziţia de la societatea medievală către societatea modernă.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi sub
puternica influenţă a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renaşterii, un rol
determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii înclinaţi spre clasicismul greco-roman.
Termenul de Renaştere provine din limba franceză “Renaissance” care a fost folosită pentru prima
dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de
istoricul elveţian Jacob Burckhard în lucarea sa fundamentală “Die Kultur der Renaissance in
Italien”(“Cultura renaşterii în Italia”),1860.Acesta din urmă a definit Renaşterea ca fiind “descoperirea
lumii şi descoperirea omului”, perioada cuprinsă între pictorii Giotto şi Michelangelo. În acest timp omul
recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalităţii.
Renaşterea a marcat începutul crizei feudalismului, al trecerii de la feudalism la capitalism.
Omenirea încearcă să iasă de sub tutela gândirii teologice.
Renaşterea a impulsionat spiritul de cutezanţă, interesul pentru noi decoperiri şi invenţii, pentru
mari călătorii. S-a caracterizat prin reînvierea umanismului antic (redescoperirea Antichităţii), ridicându-
se împotriva teologiei, ascentismului şi a scolasticii, prin negarea profundă, dar şi prin continuarea pe
anumite planuri a spiritualităţii Evului Mediu, mai ales în privinţa anumitor accente umaniste al
creştinismului primitiv. Se realizează o nouă alianţă între ştiinţă şi umanism, ca un element nou al culturii.
Astfel epoca este marcată de o voinţă de întoarcere la experienţă. În timp ce scolastica făcea apel înainte

2
de toate la texte (ce spune Aristotel?, ce spune Scriptura? Ce spune Enciclica?), acum se elaborează
metode empirice, care permit interogarea directă a naturii.
Pe de altă parte, raţiunea, ale cărei demersuri fuseseră până atunci limitate de acordul necesar cu
dogmele şi cu Scriptura, se eliberează total şi cucereşte dreptul de a imagina. Raţiunea eliberată în timpul
Renaşterii imaginează noi scheme de gândire, noi întrebări, noi metode. Ea închipuie ipoteze inedite şi
elaborează modele noi.
Dar această epocă prezintă tendinţe contradictorii. Paralel cu întoarcerea la experienţa directă şi cu
eliberarea imaginaţiei raţionale, ea revine la izvoarele tradiţiei. Această întoarcere la izvoare pare a fi în
contradicţie cu cele de mai înainte, şi totuşi impulsul este analog: este vorba de a reveni, dincolo de
comentarii, glose, interpretări, la imediatul izvoarelor autentice, originare. Ceea ce înseamnă pentru
umanişti întoarcerea la textele Antichităţii (Renaşterea), iar pentru creştini întoarcerea la Biblie şi Sfânta
Scriptură (Reforma).
În acest timp se afirmă o bucurie nouă, hrănită de natură , de viaţă , de pământ, de întreaga lume
aşa cum se oferă oamenilor. Totodată însă, mai cu seamă în fierberea produsă de Reformă, se construiesc
argumentări pentru întoarecerea la asceză, la o disciplină protestantă care se opune indulgenţei catolice.
Cele două curente –bucuria pământească şi sobrietatea ascetică- se dezvoltă simultan şi se îmbogăţesc
reciproc. Aşadar este o epocă complexă, multiformă, plină de contradicţii, din care răsar personalităţi
puternice, propulsate de o nelimită sete de cunoaştere; mari umanişti, mari savanţi îmbătaţi de cercetările
şi descoperirile lor –şi, în aceeaşi vreme, martiri: Giordano Bruno este ars pe rug pentru că refuză să-şi
renege descoperirile astronomice; Thomas Morus este decapitat.

Trăsăturile caracteristice ale Renaşterii

Renaşterea a adus cu sine o nouă perspectivă asupra înţelegerii vieţii psihice, i-a descoperit
individualitatea. A făcut să crească interesul pentru detaliile vieţii sufleteşti, ingenios reprezentată în arta
plastică, în literatură. Corpul uman este redescoperit, fiind descris în cele mai mici detalii; la aceasta au
fost asociate ideile unei alte morale, trecute prin creştinism. Creaţiile lui Leonardo da Vinci, ale lui
Rabelais ş.a. sunt grăitoare în acest sens. Lucrările lor dovedesc interes deopotrivă pentru reprezentarea
substanţei subiective a personajelor, reproduse în cele mai mici amănunte, ca şi pentru descrierea
simţurilor, a modului lor diferenţat de comportare. Apariţia acestei tendinţe a atras după sine zguduirea
vechiului raţionalism, propriu ideologiei scolastice, pe care linie s -au înscris contribuţiile lui F. Bacon, G.
Galilei, R. Descartes, B. Spinoza ş.a.. Activitatea fiecăruia dintre ei s -a desfăşurat sub nota unui efort

3
imens, nu doar creator, de cunoaştere ştiinţifică propriu -zisă, ci şi de depăşire a anchilozării scolastice în
credinţă, care s -a completat cu valenţele morale ale unui nou umanism. Pe acest drum s-au deschis
fronturile unor noi bătălii spirituale, conceptuale şi metodologice, scolastica înregistrează înfrângeri pe
plan spiritual, s -au facut importante sacrificii pentru impunerea noului spirit renascentist , s-au dobândit
şi importante victorii. Istoria a arătat că toate acestea au fost decisive pentru fundamentarea psihologiei ca
domeniu de cunoaştere distinct şi autonom, pentru a pune problemele ei pe altarul cunoaşterii ştiinţifice -
chestiunile referitoare la conţinutul subiectiv a ceea ce ste reflectat, la legătura celor reflectate cu natura,
la natura ideală a gândirii, la felul in care psihologia poate să contribuie la ameliorarea relaţiilor dintre
oameni.
Desprinderea de tradiţii

Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum


Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni şi "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolo
Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria şi problemele statale. Istoricii
Renaşterii renunţă la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creaţia, Naşterea lui Iisus şi Aşteptatea
Judecăţii de Apoi); în timp ce învăţaţii Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor şi
romanilor, noua generaţie a Renaşterii era plină de admiraţie faţă de civilizaţia antichităţii şi condamna
perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau
epocă a luminii.
Umanismul renascentist
Umanismul este faza de început al renaşterii cu care debutează aceasta şi se caracterizează prin
două elemente şi anume:-prin întoarcerea la valorile culturale şi filosofice
-prin cultivarea unor discipline ale spiritului pnetru ca să se premărească omul,
care este considerat nu numai fiinţă naturală ci şi socială, fiind o parte a societăţii.
Această poziţie de exaltare a omului o găsim în operele lui Dante Aligheri, Bocacio, Petrarca, în
care găsim exprimată înţelepciunea antică. Rabloise – în romanul “Mănăstirea din Tellem” î-si ia ca motto
“fă tot ce vrei” – este o chemare la descătuşarea omului, pentru că omul nu este considerat numai parte ci
el este considerat şi ca întreg, el are obligaţii dar şi drepturi, el trebuie să trăiască ca o fiinţă reală cu
aspiraţiile sale. Umanismul atinge o dezvoltare maximă in secolul XV in Italia şi in sec XVI in celelalte
ţări europene.

4
Baza spirituală a Renaşterii a constituit-o Umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichităţii a
dus la căutarea şi descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale lui
Herodot şi Thucydide, creaţiile dramatice şi poetice ale grecilor şi romanilor. Învăţaţi din Bizanţ, care
după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia şi predau acum în şcoli din
Florenţa, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoştinţa limbii greceşti clasice. Deşi adesea apăreau simple
imitaţii ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor,
dându-le o mai mare forţă de discernământ. Mulţi gânditori ai Renaşterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico
della Mirandola) se orientează în direcţia neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial
începe să piardă din importanţă. Reprezentanţi importanţi ai umanismului au fost şi Erasmus din
Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar şi a corpului, care în
perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renaşterii un scop educativ. Viziunea
teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenţiei în studii ştiinţifice şi
creaţii artistice a devenit omul.
Umanismul semnifică dragostea faţă de om (ideal al educaţiei multilaterale), mişcarea intelectuală
care a fost preocupată de studiul valorilor antice (Grecia şi Roma). Exponenţii săi aveau vederi optimiste
cu privire la posibilităţile omului, erau încântaţi de realizările sale şi reticenţi faţă de cercetările rafinate în
legătură cu subtilităţile teologice. Şi, totuşi, umanismul era compatibil cu credinţa în Dumnezeu, cu o
devoţiune creştină particulară, chiar cu cea romano-catolică (cazul lui Erasmus).
Antichitatea afirmase că ”omul este măsura tuturor lucrurilor”(Protagoras) ceva mai mult că “omul
este o lume mică”(Democrit) că el “este ceva sfânt pentru om”(Seneca). Zăbovind asupra unor atare idei,
Renaşterea, evident prin exponenţii săi, impune idealul de “om multilateral” sau ”om universal” capabil să
se poată afirma că ”nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin” (Terenţiu: „Homo sum et nihil
humani a me alienum puto”), dezvoltat armonios, pasionat, iubitor de cunoaştere şi frumos, un adevărat
om de cultură şi acţiune, format în spiritul ”adagiului mens sana in corpore sano” (Juvernal). Acest om ar
fi, dupa cum îl numea Rabelais, ”un abis de ştiinţă” ori, după cum se autonumea unul din oamenii
Renaşterii, Pico della Mirandola ”doctor in toate ştiinţele şi alte câteva pe deasupa”.
Spre deosebire de Evul M ediu care-l aprecia pe om ca o creaţie al lui Dumnezeu, supusă exclusiv
acestuia, perioada în discuţie, tansferă accentul pe raţiune, libertate şi demnitate, atribute intrinseci
omului, capacităţii lui, fiindcă –scrie acelaşi Pico della Mirandola în ”Discurs despre demnitatea omului”:
- „nimic nu este mai presus pe pământ ca mintea şi sufletul.” În fond, reprezentanţii umanismului

5
renascentist au fost asemenea oameni: Michelangelo Bounarroti, Leonardo da Vinci, Dimitrie Cantemir şi
mulţi alţii.

Renaşterea propriu-zisă

Este etapa de maturitate în care se manifestă pregnant transformările generale ale renaşterii, în
care cultura dobândeşte o mai mare autonomie faţă de antichitate. Se caracterizează prin dezvoltarea artei
ilustrată de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael. Prin dezvoltarea ştiinţei reprezentată de Copernic şi
de dezvoltarea filosofiei reprezentată de Giordanno Bruno. În această fază umanismul continuă să se
dezvolte mai ales în ţările din afara Italiei. Această fază a renaşterii are loc între 1450-1600.

Reforma

Este o altă dimensiune a Renaşterii legată de primele două, pregatită de Erasmus din Rotterdam,
pusă în practică de către Martin Luther şi Calvin. Reforma exprimă voinţa de emancipare, de însuşire a
tuturor formelor vieţii, se manifestă tendinţa că viaţa socială să se despartă de biserică.
Renaşterea nu a fost un fenomen naţional, ci a fost o mişcare de eliberare spirituală care s-a
manifestat şi în Franţa, Germania, Anglia, Polonia, Ţările Romane. În acest sens putem aminti numele
unor umanişti români, cum ar fi: Ioaneş Soneras, Nicolae Olacus, Constantin Contacuzino, şi într-un alt
timp istoric Dimitrie Kantemir.

Filosofia Renaşterii

Filosofia acestei epoci se centrează pe om şi caută cu încredere fundamentele valorilor umane,


prin schimbarea raportului faţă de Dumnezeu.
Omul trece acum în prim-plan şi foarte multe scrieri vor avea ca temă demnitatea umană. Omul
este o fiinţă integrată, alcătuită din trup şi suflet. Trupul –afirmă filosofii Renaşterii- se va preface în
ţărână , dar a-l dispreţui atât timp cât există înseamnă a dispreţui viaţa însăşi.
Corespunzător orientării eiantiscolastice şi umaniste, filosofia renascentistă a cunoscut, în cursul
secolelor XIV-XV, influenţa directă a curentelor filosofice ale Antichităţii. Gânditorii Renaşterii au apelat

6
la stoicism pentru a crea o morală independentă de religie, bazată numai pe raţiune şi pe natură, pentru a
proclama triumful omului asupra “Fortunei”. Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascentismului
medieval (Lorenzo Valla, 1405-1457), sceptismul împotriva dogmelor Bisericii (Michael de Montaigne,
1533-1592). Reprezentanţii Academiei Florentine –Marsilio Ficino (1433-1499), Giovanni Pico della
Mirandola (1463-1494) – au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta, pe baze idealist-
panteiste, teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă
a Divinului.
Giovanni Pico della Mirandola a fost cel mai strălucit adept al neoplatonismului deschis către
noua filosofie a naturii. El este autorul celor 900 de teze din discursul “Despre demnitatea omului”(1486-
1487). În una din aceste teze se afirmă: “Tu,omule,eşti propriul tău creator şi sculptor. Eşti acel plastes
(modelator) al propriei fiinţe”. Se spunea că, datorită memoriei sale prodigioase, cât şi al unor aptitudini
speciale, Pico della Mirandola citea, scria şi vorbea în 40 de limbi. Chipeş şi sclipitor de intelligent, el era
supranumit “Marele senior al Italiei”. El îi cite ape filosofi chinezi în chineză, pe arabi în arabă, pe evrei
în ebraică.
La curtea lui Lorenzo Magnificul se adunau marile spirite ale Florenţei, care era inima Renaşterii
italiene. În palatul său, Giovanni i-a cunoscut pe Marsilio Ficino, Michelangelo Buoanorotti, Leonardo da
Vinci etc. Între ei se aprindeau aprige dispute referitoare la relaţia omului cu Dumnezeu, spiritualitatea
fiinţei umane, viaţă şi moarte, rosturile creaţiei etc.

Exponenţi ai Renaşterii

Dante Alighieri este un exponent al perioadei de tranziţie, de la Evul Mediu la Renaştere, umul
din titanii acestei epoci –născut la Florenţa, în anul 1265. El şi-a creat o cultură bogată prin studii şi
călătorii, devenind aidoma majorităţii reprezentanţilor Renaşterii, un adevărat self-made-man. Deosebit de
precoce, doar la 9 ani, se îndrăgostise de o fată de vârsta lui, Beatrice Portinari, pe care o va iubi cu
aceeaşi pasiune până la moartea prematură a acesteia, am putea spune până dincolo de mormânt,
închinându-i prin creaţia sa Divina comedie alcătuită din trei cărţi: Infernul, Purgatoriul şi Paradisul,
unul din cele mai strălucite monumente din literatura lumii. Acest om a fost exilat din Florenţa (1302) de
către advresarii săi. Moare la Ravenna (1321) măcinat de dorul Florenţei şi cu deosebire al Beatricei.
Despre Dantes-a scris mult,continuă să se scrie şi astăzi (merită să amitim traducerile operei sale
effectuate de George Coşbuc şi mai nou de George Pruteanu, un cărturar deosebit, care l-a readus pe

7
autorul Divinei comedii în plină actualitate). Cea dintâi operă consacrată lui Dante a scris-o G.Boccaccio,
Viaţa lui Dante care a comentat Comedia lui şi a numit-o Divina. În afara acestei lucrări, din creaăia lui
Dante se mai păstrează Vita Nuova, inspirată de Beatrice, câteva tratate filozofice, politice şi litetrare.
Inegalabilă rămâne însă Divina Comedie.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) în Decameronul său reînvie ideea dantescă: eliberarea omului,
după ce a străbătut căile simţurilor sau ale iubirii senzuale, înălţarea prin ştiinţă până la iubirea lui
Dumnezeu. Lumea lui,a naturii şi a simţurilor, este lipsită de sentimentul naturii. Ea devine o lume cinică
şi ironică a trupului, ce rămâne în sferele joase ale senzualităţii. În această lume grosolană, în simţăminte,
înnobilată şi fardată de imaginaţie, oamenii îşi bat joc de spirit. Este aceasta, dacă vreţi, o comedie nouă,
alta decât cea divină a lui Dante.
Torquato Tasso (1544-1595) este unul din cei mari exponenţi ai Renaşterii italiene. Opera sa
Canzonele relevează sensibilitatea delicată, preponderent melancolică a eroului liric al cărui prototip este
autorul însuşi; Aminta este cea mai poetică dramă a Renaşterii. Dar, capodopera se este poemul epic,
Ierusalimul eliberat. În cadrul său exprimă scindarea dramatică între religiozitate şi senzualism, surprinsă
la cotele înalte ale unor trăiri, emoţii, dispoziţii şi sentimente greu de identificat în viaţă, preeminent în
cazul personajelor feminine.Coloral al imaginaţiei, creaţia sa nu exclude gândirea, coabitarea lor asigurată
de afectivitate.
Bernandino Telesia (1509-1588) –conform opticii sale obiectul ştiinţei îl constituie natura.
Fenomenele apar ca rezultat al căldurii şi al frigului, cea dintâi forţa expansivă, cea de-a doua forţa
contracţiei, ambele cauze a tot ceea ce se întâmplă pe pământ, inclusiv a Divinităţii. Cunoaşterea începe
cu senzaţiile. Ele sunt conservate de memorie şi gândire, pe care le înlocuieşte, dacă acestea lipsesc. El
apreciază însă că senzaţiile şi conştiinţa ar fi proprii omului şi animalului, mai mult, ar fi specifice pentru
toate fenomenele naturii.
Giordano Bruno (1548-1600) –filozof, călugăr, dominican identifică natura cu Dumnezeu. În
lucrările sale Despre cauză, principiu şi unitate, Despre infinit, univers şi lumi, Alungarea bestiei
triumfătoare ş.a. susţine consecvent gândirea liberă şi memoria logică. Acceptă sistemul lui Copernic. El
este condamnat la moarte în 1592, în urma unui proces care a durat 8 ani. A fost ars pe rug, la Roma în
februarie 1600. Autor al mai multor lucrări în care a promovat o formă extremă de panteism: Dumnezeu
este substanţa unificatoare din care derivă toate lucrurile din Univers. Dar, a considerat că acesta nu poate
oferi o cunoaştere veritabilă a divinului. El a admis că existenţa unei substanţe corporale şi a alteia
spirituale care se reduc, potrivit concepţiei sale, la o singură esenţă. În ceea ce priveşte cunoaşterea

8
subliniază că aceasta presupune prelucrarea raăională a datelor dobândite prin intermediul simţurilor.
Treptele sale sunt: sensus, ratio, intelectus şi animus, acesta din urmă conduce la adevăr într-o formă
proprie.

Noua ordine logică a lui Francis Bacon

F. Bacon (1561-1626) a fost un gânditor englez care a servit cauza unei cunoaşteri ştiinţifice
descriptive. Opera sa s-a fundamentat pe rolul central conferit experienţei în cunoaşterea naturii şi a
omului, o tendinţă care a avut puterea de a marca înt reaga gândire ştiinţifică ulterioară. Lucrarile sale au
fost clădite în ideea de a schiţa perspectivele unei noi logici a lucrurilor, fundamentale pentru investigaţia
ştiinţifică. Viziunea lui Bacon s -a opus ordinii ideologice scolastice de până atunci, ca re de cele mai
multe ori se epuiza într -o mecanică cu finalitate speculativă sterilă. Teoria sa a luat în considerare nevoia
de cunoaştere ştiinţifică, pe cea de valorificare a experienţei predecesorilor, care să confere acţiunilor
investigative valoare şi o putere integrativă necunoscută înainte. Conceptual, în locul lanţului silogistic
deductiv riguros moştenit de la Aristotel, Bacon a propus introducerea unor reguli diferite, pe cele proprii
a metodei inductive de gândire logică. Aceasta era la fel de riguroasă dar avea o altă construcţie formală,
cu avantaje substanţiale în compararea obiectivă a lucrurilor; făcea posibilă aprecierea obiectivă a
rezultatelor experienţei - o perspectivă de neimaginat pentru vechea gândire şi mentalitate scolastică.
Bacon a fost tot timpul convins că metoda propusă de el, a inducţiei, serveşte cu prioritate
cercetarea ştiinţifică şi are ca scop principal cunoaşterea mai profundă a fenomenelor naturale şi a celor
sociale. Pe baza aplicării acestei metode devine posibilă cuprinderea diversităţii fenomenale din natură şi
societate.. Trebuie totodată menţionat faptul că descrierea completă a metodologiei şi a mecansimului
logic teoretic al demersului inductiv nu a fost desăvârşită de Bacon în întregime. În mare parte metoda de
gândire inductivă a rămas la el doar o ipoteză de lucru, o schiţă - care a marcat însă mult gândirea
ştiinţifică şi culturală a vremii. Această schiţă s-a dovedit a fi o rază zâmbitoare pentru gândirea înţepenită
într-o ordine scolastică, a cărei lumină a strălucit peste tot ce va urma în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a
naturii şi a omului. S-a deschis prin ea o perspectivă care îi făcea să gândească altfel pe toţi cei care au
cunoscut-o, într-un fel cauzal nou, inconfundabil diferit. S-au născut astfel nu doar condiţiile, ci şi
mijlocul logic şi conceptual pentru ca oamenii să gândească şi inductiv, pentru ca fenomenele din natură
şi societate să fie înţelese şi explicate dintr-o perspectivă cauzală, mecanicistă.

9
Spinoza. Teoria afectelor

Principala temă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor (cărţile III-V din Etica ). Aşa cum
ideile fuseseră considerate lucruri. Şi afectele (pasiunile) apar lafel: “…Voi privi acţiunile şi poftele
omeneşti ca şi cum ar fi vorba de linii, suprafeţe şi corpuri”(Prefaţă la cartea a III-a). Le defineşte ca stări
ale corpului, care amplifică sau diminuează capacitatea de acţiune a organismului, o favorizează sau
limitează; tot afecte sunt şi ideile despre aceste stări.
Acestă viziune este complementară reprezentării despre corp ca sistem dinamic, supus
schimbărilor de progres sau regres. Cursul stărilor nu numai că reflectă schimbările în acest sistem, dar la
rândul lor, acestea măresc disponibilităţile de acţiune.
La Spinoza, voinţa ca forţă autonomă dispare, ea confundându-se cu intelectul. Numai
necunoaşterea cauzelor unei acţiuni ne creează iluzia că ea este voluntară. Esenţa omului este pasiunea şi
aceasta deoarece este fenomen psihofiziologic. Dorinţa este o atracţie conştientizată, dar derivă din
conştiinţă. Satisfacţia (bucuria) şi insatisfacţia (tristeţea), formează cu prima grupul celor trei afecte
fundamentale, din care derivă celelalte.
Dar şi aceste 3 afecte au o bază generică:”puterea sufletului”, constând în fermitate şi
generozitate. Diversitatea porneşte de aici:prezenţa de spirit, curajul, sobrietatea etc. Sunt alternative ale
fermităţii; modestia, clemenţa etc. Sunt moduri ale generozităţii.
Bucuria ce ţine şi de suflet şi de corp se numeşte voluptate.Aceasta poate fi bună, dar şi rea, când
este exagerată. Ca şi ideile, afectele se asociază. Analiza afectivităţii la Spinoza este
meticuloasă,naturalistă, după regulile matematice ale descompunerii, dervării şi compunerii; demonstraţia
sa urmăreşte relevarea determinismului universal şi în această sferă a vieţii sufleteşti.

Viaţa psihică reprezentată geometric - Galileo Galilei

Un gânditor care a pus umărul la trezirea şi dezvoltarea interesului pentru gândirea mecanicistă,
de explicare în acest fel a fenomenelor naturale a fost Galileo Galilei (1564 - 1642). Galilei a contribuit la
fundamentarea unei noi ordini geometrice de gândire a fenomenelor naturale, a celor cosmice şi
pământene. În accepţiunea sa ideile se pot valorifica doar pe calea reprezentării geometriei lor naturale.
Ceea ce el a elaborat conceptual a fost o geometrie socială unitară , care a cuprins tot ce putea intra în
câmpul vizual al oricărui om, cu precizarea că ceea ce este reprezentat ca un câmp geometric galileean nu

10
este unul gol, ci capabil să se încarce cu o însemnătate nouă, anterior necunoscută.. Geometria sa
secontopeşte cu diversele posibilităţi şi tipuri de a influenţa legăturile logice dintre lucruri. Ea admitea
poziţia relativă a lucrurilor, cu recunoaşterea intervenţiei mişcării acestora, a posibilită şi de a se roti unele
după altele. Deci un m od de gândire diferit, care cuprindea multiple posibile evoluţii ale interinfluenţelor
reciproce dintre lucruri, începând de la cele privitoare la existenţa unei experienţe eterne (a apriorice), cu
care ne naştem şi până la experienţa ce se dobândeşte în s ensul cel mai larg al cuvântului (adică prin
practica zilnică, comună). În lumea şi natura geometrizată a lui Galilei au fost mereu prezente acţiunile
practice, uneori inaparente. Adevărul ştiinţific rezultă din interinflenţa dintre lucruri. Formele geometrice
din natură apar independent de lumea senzorială - tocmai de aici provine avantajul cunoştinţelor
matematice, unde raporturile de necesitate dintre elemente nu reproduc întotdeauna şi neapărat
cauzalitatea anterioară, senzorială, cunoscută. Mai mult , impulsionate de nevoile productive şi
gospodăreşti curente, acolo puteau fi descoperite noi raporturi de cauzalitate. A fost un mod de gândire
care a corespuns noilor vremi, condiţiilor sociale de atunci, mod în care a fost creată posibilitatea
întrevede rii unui plan geometric al lucrurilor. S-a evidenţiat perspectiva unei noi cauzalităţi, a unui nou
mod de a fi formalizate anumite legături dintre lucruri şi fenomene, dinamica dintre ele. A fost edificată o
nouă viziune asupra fenomenelor naturale, dar ş i asupra celor sociale, asupra raporturilor dintre oameni.
Era vorba de acţiuni manufacturiere, inclusiv de înţelegerea mecanică a fenomenelor sociale, care nu mai
puteau încăpea în gândirea anchilozată a perioadei scolastice. Determinismul mecanic al noul ui mod de
gândire cerea o astfel de perspectivă geometrică. Concepţia lui Galilei despre natură nu cuprinde în sine
nici un element care să se refere distinct la cunoaşterea psihologică. Şi cu toate acestea, atunci când
Galilei vorbea de sistemul în care se mişcă corpurile, de ordinea geometrică a acestora, el a admis
existenţa unei realităţi subiective a culorilor, a tonurilor, a mirosurilor. Este adevărat, în momentul
următor el spunea că acestea sunt doar efecte secundare, date de simpla raportare la activitatea organelor
de simţ. În descrierea şi clasificarea acestei realităţi reflectate, la Galilei poate fi identificat chiar un
simptomatic antipsihologism. Dar faptul ca această realitate subiectivă a fost detaşată geometric
reprezinta o contribuţie cu însemnătate pentru dezvoltarea ştiinţelor naturii, în particular a psihologiei.
Este interesant cum în relevarea acestei noi realităţi geometrice a fost eliminată condiţiacredo-ului
scolastic. Şi aceasta independent de faptul dacă în acele lucruri şi fenomene există sau nu viaţă. Cu
această perspectivă de gândire s -a postulat că la baza schimbării raporturilor dintre corpuri se află doar
influenţele pe care acestea le suportă, acţiunile unor lucruri asupra altora şi nu forţe divine de o altă
natură. O viziune care zădărniceşte determinismul dominant, al influenţelor subordonate sentimental la

11
“scopul” sau de “forma” acţiunii, extrase din gândirea aristotelică răstălmăcită teologic. Nota
antipsihologică a sistemului său de gândire este doar aparentă, n oua perspectivă geometrică de gândire
deschide drumul spre o interpretarea mecanică a vieţii sufleteşti, spre cea realizată în termenii reflexelor,
al instinctelor, al asociaţiilor…, una diferită de cea a impusă de credinţa scolastică. Această perspectivă a
însemnat o contribuţie importantă adusă la formularea noului mod modern de explicare a fenomenelor
naturale şi a celor sociale

Bibliografie

• Pavel T. Petroman - Devenirea Psihologiei; Psihologie Impicită, Editura Eurobit


Timişoara, 2001 ( pag. 90-91, 94-96)
• Mihai Iosif Mihai - Istoria psihologiei; Altar al cunoaşterii psihologice; Editura Institutul
European (pag. 63-67)
• Gr. Nicola - Istoria Psihologiei (Ediţia a V-a) , Editura Fundaţiei România de mâine,
Bucureşti, 2008 (pag. 70-72)
• I. Mânzat - Istoria psihologiei universale Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2008 (
pag. 177-179)

12