SNSPA –Facultatea de Mangement Constantin Buchet

CURS : Geopolitica instituţiilor si organizaţiilor internaţionale

O temă esenţială în geopolitică și disciplina relaţiilor internaţionale

se referă la studiul instituţiilor şi organizaţiilor din cadrul sistemului mondial
contemporan, deoarece prin metoda dispozitivului geopolitic –analiza
structurilor instituționale, leadership, proiecte –ex.modelul de apărare
colectivă a NATO- și strategii –ex.strategia de intervenție exernă a NATO pe
teatre operaționale externe. Aceste aspecte reprezintă high geopolitics -
,,geopolitică superioară”, deoarece reprezintă arii de acțiune regională sau
globală pentru actori internaționali (ONU,NATO,UE,ș.a.) în teme importante
ca:migrația, securitatea colectivă,antiterorismul,ecologia, prin politici
complementare și sincrone.
În abordarea acestei teme este important să precizăm structura, politicile,
domeniile de acţiune şi istoria evenimenţială a instituţiilor/organizaţiilor
internaţionale.
Planul definiţiilor reprezintă o dimensiune esenţială în cercetarea problematicii
analizate, deoarece identitatea organizaţională şi instituţională rezultă din
interferenţa mediului politic internaţional (axele de putere mondială, sistemul
marilor puteri, arhitectura regională, complexele de securitate locală) şi temele
politicii mondiale şi zonale : securitatea, cooperarea economică, integrarea
instituţională, globalizarea.

1
Astfel, organizaţiile se referă la structuri de cooperare interstatale multinaţionale,
rezultate prin participarea mai multor ţări fin aceaşi arie geografică , sau din mai
multe spaţii geopolitice.
Pentru a poseda atributul de organizaţie, cadrul cooperării politice, economice,
militare trebuie să depăşească statutul bilateral (între două ţări) spre cel
multilateral (trilateral, cvartet, pentagonal, sextet etc.).
În categoria organizaţiilor internaţionale, se pot insera ca unitate de analiză şi
formatele de cooperare în gestiunea conflictelor (Grupul Internaţional de contact
pentru fost Iugoslavie, „Cvartetul” Orientului Mijlociu –Middle East Quartet) sau
formatele de cooperare regională (Grupul de la Vişegrad, format în 1991 prin
reunirea Cehoslovaciei, Poloniei, Ungariei), deşi acestea nu au o dimensiune
instituţională printr-un pact/chartă, secretariat general, consiliu director ca în cazul
organismului MERCOSUR (America Latină), NAFTA (America de Nord) sau
ASEAN (Asia de Sud-Est).
După părerea noastră, instituţiile internaţionale reprezintă acele organizaţii care
prin mecanismele lor instituţionale, decizionale, produc efecte politico-juridice
concrete asupra politicii regionale şi mondiale, din această tendinţă de acţiune
organizaţională rezultând concepte strategice care modelează realitatea relaţiilor
internaţionale.
În cadrul instituţiilor internaţionale putem încadra N.A.T.O. (Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord) şi O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare Europeană), prin prisma argumentului analitic expus mai sus.
Astfel, N.A.T.O. a parcurs drumul de la o alianţă de „apărare colectivă” a statelor
euroatlantice (din Europa de Vest, S.U.A. şi Canada) la instituţie de securitate
internaţională, capabilă să exporte stabilitate dincolo de frontierele statelor
membre ale alianţei nord-atlantice în zonele cu riscuri, vulnerabilităţi şi ameninţări.
În acelaşi sens, O.S.C.E. s-a transformat dintr-un sistem de conferinţe într-o
organizaţie cu expertiză internaţională în prevenirea conflictelor (early warning).
Criteriile de omogenitate pentru cristalizarea organizaţiilor internaţionale sunt
universalitatea (O.N.U.), interesul regional continental comun (Uniunea
Europeană), dimensiunea politico-religioasă unitară (Organizaţia Conferinţei
islamice), cooperarea zonală intensă (Comunitatea de cooperare a Golfului).
Instituţiile internaţionale sunt unele organizaţii care dezvoltă strategii la scară
globală pe problematica securităţii zonelor generatoare de instabilitate (spre
exemplu, N.A.T.O. în Afganistan) sau al reliefării unor mecanisme de comunicare
în prevenirea conflictelor şi descurajării agresiunii militare (O.S.C.E.).
De asemenea, profilul instituţional al acestor organizaţii/instituţii: O.N.U.,
N.A.T.O., O.S.C.E. este mai profund cristalizat, cu structuri care acţionează ca
adevărate guverne „internaţionale”, Consiliul Nord Atlantic – N.A.C.C.
(N.A.T.O.) sau Consiliul de Securitate), sau institute de expertiză mondială
(Centrul de Prevenire a Conflictelor de la Viena – O.S.C.E.).
Activitatea organizaţiilor internaţionale se reflectă în politici articulate pe obiective
regionale, cum a fost cazul liberului schimb (Comunitatea Economică Europeană,

2
Uniunea Maghrebului Arab, Mercosur), cooperării economice zonale (NAFTA –
înţelegerea dintre Mexic, S.U.A. şi Canada; Comunitatea de Cooperare a Golfului,
condusă de Arabia Saudită), solidarităţii politice pe baze religioase (Organizaţia
Conferinţei Islamice reuneşte ţări cu peste 30% populaţie musulmană) sau etno-
lingvistice (Uniunea Latină cuprinde naţiuni neoromanice latinofone, Organizaţia
Internaţională a Francofoniei, Conferinţa Hispanofoniei, Organizaţia Lusofoniei).
Criteriul politic al apartenenţei organizaţionale este fundamental şi se articulează
pe un pragmatism statal, deoarece se abandonează rivalităţi istorice şi regionale
(Franţa-Germania, Libia-Egipt, Maroc-Algeria, Mexic-S.U.A.).
Cunoaşterea de către studenţi a unei dimensiuni esenţiale a relaţiilor
internaţionale – instituţionalizarea organizaţiilor internaţionale – cu exemplificări
concrete ca studii de caz pe analiza O.N.U., U.E., Consiliul Europei, O.S.C.E. şi
N.A.T.O., structurile cele mai active în sistemul mondial contemporan, reprezintă
un demers didactic necesar prin prisma interdisciplinarităţii sale, sintetizată de
contribuţia istoriei şi teoriei relaţiilor internaţionale, analizei diplomatice, dreptului
internaţional şi a teoriei organizaţiei.
După un excurs regresiv necesar asupra istoriei omogenizărilor în
raporturile internaţionale moderne şi contemporane, evoluţiile recente au fost
abordate cu incisivitate pentru a trezi interesul cursanţilor faţă de acest spectru
tematic.

CURS: Caracteristicile geopolitice ale organizaţiilor mondiale

Enunțul din titlu este legat de școala geopolitică franceză și se referă la mondialismul
unei organizații internaționale, deoarece această structură este interesată de evoluțiile mondiale –
world politics,politique mondiale – care generează efecte în plan regional, cu anumite dezvoltări
zonale predictibile, sau impredictibile (din păcate,este referința crizei COVID 19, gestionată
sectorial de țările europene, fără un reactiv mecanism continental, doar, Organizația Mondială a
Sănătății din sistemul ONU monitorizează evoluției pandemiei).

Studierea organizaţiilor internaţionale se constituie într-un domeniu

important al disciplinei relaţiilor internaţionale prin complexitatea şi evoluţia
ritmată a procesului de omogenizare a acestor structuri.
Organizaţiile internaţionale se pot defini ca structuri şi instrumente
rezultate din interacţiunile relaţiilor internaţionale, acestea din urmă caracterizate
prin relaţiile dintre actorii scenei mondiale (statele – naţiune, organizaţiile
interguvernamentale, structurile neguvernamentale – O. N. G).
Multiplicarea numărului de organizaţii internaţionale este un fapt politic
esenţial al societăţii globale şi conexiunilor lumii contemporane. Forme ale
multilateralismului în raporturilor interstatale, organizaţiile internaţionale se
structurează într-un cadru politico-juridic instituţionalizat, cu aspecte normative,
reguli stipulate de statute şi documente - cadru.

3
 Practica politică a organizaţiilor internaţionale are rădăcinile în era
modernă a raporturilor interstatale, determinată de Tratatul de la Westphalia (1648-
1649), baza modernităţii relaţiilor internaţionale.
Primele agregări instituţionale se dezvoltă pe fondul derulării sistemului
congreselor1 (Viena –1815, Paris- 1856, Berlin –1878) ca formă a concertului
colectiv al marilor puteri, instrument eficace de eliminare a setului de crize
continentale şi coloniale.

Perspectivă istorică asupra organizaţiilor internaţionale

Europa „secolului naţionalităţilor” (secolul al XIX-lea) cunoaşte

fenomenul de creare a unor organisme tehnice concrete prin apariţia comisiilor
fluviale (în 1831 pentru Rin, în 1856 pentru Dunăre) cu rol de apărare şi fluidizare
transportului.
La sfârşitul secolului al XX-lea, apar uniunile administrative
fundamentate pe principiul cooperării în multiple domenii (teoria regimurilor):
Uniunea Poştală Universală (1875), Institutul Internaţional de Agricultură(1905),
Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea pentru protecţia proprietăţii
universale (1883), Oficiul Internaţional de Igienă Publică (1907).
Mulţi autori din şcoala franceză a disciplinei relaţiilor internaţionale ca
Pierre Renouvin, Jean Baptiste Durosselle; Raymond Poidevin, Yves Lacoste, sau
analişti anglo-saxoni: A. J. P. Taylor, Gordon Craig, Paul Kennedy, consideră
unele mecanisme de acţiune politico-diplomatică ca organismul conservator al
„Sfintei Alianţe” (statuată la Paris în 1815) sau Quadrupla Alianţă „liberală”
(Anglia, Spania, Franţa, Portugalia –1834) ca prime structurări internaţionale, cu
valenţe de acţiune continentală şi extraeuropeană.
Apariţia Uniunii Interparlamentare (creată de William Randal Cremer şi
Frédéric Passy, în 1889) se poate aprecia ca un moment democratic de
omogenizare internaţională, statele contributoare la această organizaţie
interlegislativă 2fiind cu forme de guvernământ sau regimuri politice diferite ( în
1995, la Bucureşti s-a ţinut Congresul Mondial al Uniunii Interparlamentare).
De asemenea, sistemul clasic al congreselor a fost depăşit de sistemul
Conferinţelor de la Haga ( 1899 şi 1907) care viza reglementarea paşnică a
conflictelor, un anumit plafon de înarmare şi eliminarea „păcii armate” (Pierre
Renouvin).

CURS: Introducere geopolitică în studiul organizaţiilor internaţionale

1
Stephen Van Evera, Causes of War: Power and the Roots of conflict, New York, Cornell University Press,
1999, p.3-4
2
Heinrich Klebes,Diplomaţia parlamentară, Bucureşti, Institutul Român de Studii Internaţionale, 1998.

4
 Definirea organizaţiilor internaţionale, pe criteriul geopolitic trebuie să
presupună o structură şi un obiect ( agendă) bine delimitat în comparaţie
cu politica individuală a statelor naţionale, corporaţiilor transnaţionale
(CTN) sau a organizaţiilor neguvernamentale (O.I.N.G.).

Deşi prin prisma teoriei realiste a relaţiilor internaţionale, statul naţiune

rămâne etalonul de bază al sistemului mondial, organizaţiile internaţionale au
devenit actori concreţi ai jocului de putere global în lumea contemporană.
Din unghiul de analiză al sociologiei relaţiilor internaţionale, organizaţiile
internaţionale au un caracter asociativ interetatic (între state care comunică şi
cooperează) , cu dimensiune multilaterală reprezentată de multitudinea de ţări care
participă la un proces de dialog politic şi economic.
Multilateralismul reprezintă o calitate de bază a organizaţiei internaţionale
prin adâncirea cooperării la nivel interstatal, dar şi al cooptării de noi membri în
structura acestui grup de actori statali (caracterul predominant deschis; în antiteză,
un grup închis este Comisia Europeană a Dunării, structură configurată doar din
paticiparea statelor danubiene). Din perspectivă politologică şi teoriei organizaţiei ,
organizaţiile internaţionale se împart în două categorii:
a. organizaţii internaţionale interstatale ( integuvernamentale ca formă de
asociere liberă, consensuală între state)
b. organizaţii internaţionale neguvernamentale care reunesc persoane juridice
sau fizice din diferite ţări, preocupate de evaluarea unor stări de lucruri la
nivel global/regional ( de exemplu: Freedom House, Amnesty International ,
Greenpeace, Human Rights Watch; unii autori indică Biserica Catolică ca
cel mai vechi actor neguvernamental).
Deşi organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt fructul asociaţiei libere a
statelor, devenind juridic subiecte de drept internaţional 3,( cu o acţiune
distinctă în mediul internaţional) statele îşi păstrează
suveranitatea/independenţa politică, aspect precizat în tratatul constitutiv,
respectat pe fundamentul principiului „pacta sunt servanda” („promisiunile
trebuie respectate”).
Analiza birocratică şi funcţională ne îndreptăţesc să apreciem
că,organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt instituţii, în structura
acestora găsindu-se organe plenare ( unde sunt reprezentate toate statele
membre) şi organe cu caracter permanent ( secretariate, birouri, comisii unde
activează funcţionari internaţionali).
Unii autori ca britanicii Hedley Bull, Peter Willets sau americanul Paul R.
Viotti consideră că participarea la o organizaţie internaţională trebuie să provină
din trei ţări , alţii afirmă că ele pot funcţiona bilateral ( Robert Powell), dar
după sfârşitul Războiului Rece se numărau 3000 organizaţii internaţionale
interguvernamentale.

3
Dr. Ion Diaconu, Drept internaţional public, Bucureşti, Casa de Editură Şansa SRL, 1993, p. 36-37.

5
 În literatura de specialitate 4 specifică organizaţiilor internaţionale prin
prisma etapelor şi dezvoltării istorice se disting mai multe „generaţii”: 1.
prima generaţie se referă la organisme cu obiecte de activitate tehnic
( Comisia Centrală a Rhinului, 1815; Comisia Europeană a Dunării, 1856) de
securizare a circulaţiei fluviale şi organizaţiile administrative: Uniunea
Telegrafică Internaţională( 1865), Uniunea Poştală Universală ( 1878); 2. a
doua generaţie a apărut pe fondul încercărilor marilor puteri învingătoare în
primul război mondial de a întemeia o organizaţie mondială care să apere
securitatea colectivă, Liga Naţiunilor/Societatea Naţiunilor; 3. a treia generaţia
se configurează prin procesul conferinţelor interaliate ( Casablanca, Postdam,
Yalta) din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale prin care s-a creat
O.N.U.( Conferinţa de la Dumbarton Oaks şi semnarea Cartei de la San
Francisco) ; la această a treia vârstă a organizaţiilor internaţionale putem
adăuga în contextul decolonizării şi al procesului de integrare vest-europeană 5
următoarele structuri: Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană
(C.E.E.), Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice, Organizaţia Unităţii
Africane.
Pentru prima dată în istoria lumii contemporane se naşte o organizaţie
cu profil euroatlantic ( participanţi atât statele vest europene cât şi S.U.A.), cum
ar fi NATO, definită ca o alianţă de apărare colectivă împotriva ameninţărilor
timpului, expansiunea comunismului de tip sovietic sau revanşismul german.
De aceea, efortul de integrare vest-europeană prin instituţii ( Consiliul
Europei, cele trei Comunităţi Europene: C.E.E- Comunitatea Economică
Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi C.E.C.O.
-Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului) s-a împletit cu efortul de
apărare a unor valori comune ( democraţia, statul de drept – rule of law), prin
aplicarea Tratatului de la Washington de creare a N.AT.O. (1949).
Deşi timp îndelungat, dezbaterea pe studiul dinamicii organizaţiilor a fost
determinată de cercetarea O.N.U., în ultima perioadă, procesul de cristalizare al
Uniunii Europene s-a impus ca o temă de analiză, prin trecerea sa de la o
asociaţie de liber schimb la o uniune politică în spiritul Tratatului de la
Maastricht ,prin construirea celor trei piloni europeni/comunitari ( monedă
unică, afaceri interne şi justiţie, politică externă şi de securitate comună).

CURS:Tipologia (geo) politică a organizaţiilor internaţionale

4
Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga, Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, Bucureşti, All
Beck, 2000.
5
Andrew Moravcsik, Taking preferences Seriously: A Liberal Theory of International Politics, în
„International Organization”, tom 51, nr. 4, tomna 1997, p. 513-517.

6
 Într-o clasificare a organizaţiilor internaţionale se poate opera în analiza de
referinţă cu mai multe criterii de taxonomie (clasificare).
Astfel, în sistemul organizaţiilor internaţionale putem distinge o tipologie
minimală:
a. după aria de acţiune, organizaţiile internaţionale sunt structuri largi cu o
cuprindere politico-teritorială largă pentru cât mai multe state componente. În mod
exact, O.N.U. este organizaţia tip pentru acest criteriu, de „largă respiraţie” şi cu
vocaţie de universalitate (are 191 de membri).
Pe acest palier, mai putem enumera organisme tehnico-juridice cu
acoperire politico-statală extinsă, „internaţionalizată” cum ar fi : Uniunea
Internaţională a Muncii, Uniunea Internaţională pentru Telecomunicaţii.
Din perspectiva întinderii instituţionale, organizaţiile sunt şi structuri
internaţionale regionale limitate la o regiune geografică, sau de definite printr-o
experienţă istorică zonală comună.
În această taxonomie, intră şi organizaţiile regionale, ca de exemplu
Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă,
Comunităţile Economice Europene (C.E.E., din 1993, Uniunea Europeană, U.E.).

b. după obiectul lor, sunt organizaţii cu obiect general, structuri care au ca

obiectiv cooperarea, conlucrarea dintre statele partenere pe o serie de problematici
ale vieţii internaţionale (spre exemplu O.N.U.).

Alte organizaţii au un obiect de activitate special, limitat la un domeniu

restrâns (cum ar fi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, N.A.T.O., structură
cu obiective clare în domeniul conservării unei stări de securitate optime în mediul
internaţional).

c. mai este operabil şi criteriul posibilităţii de participare a altor state, după cum
sunt organizaţiile deschise, în care pe lângă membrii iniţiali pot să participe şi alte
state, asumându-şi obligaţiile depline.
În cadrul acestei tendinţe intră instituţiile specializate ale O.N.U., precum şi
organizaţiile regionale ca Organizaţia Unităţii Africane şi Organizaţia Statelor
Americane.
Alte organizaţii sunt închise, în structura componentă putând intra doar
statele fondatoare sau statele dintr-o regiune precizată ( Comisia Dunării, în spiritul
Convenţiei de la Belgrad din 1948, Benelux – structură regională de cooperare
formată din Belgia, Olanda, Luxemburg).

Proliferarea organizaţiilor internaţionale în epoca contemporană

După experienţa interbelică organizaţiei cu vocaţie de universalitate - Liga

Naţiunilor – în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial a fost

7
întemeiată o altă organizaţie internaţională, Organizaţia Naţiunilor Unite
(O.N.U.).
Fenomenul de multiplicare a organizaţiilor internaţionale după a doua
conflagraţie mondială a asigurat o concertare între state, deoarece în sensul
tradiţional o organizaţie internaţională este „ o asociaţie de state, constituită printr-
un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o personalitate juridică
distinctă” (Sir Gerald Fitzmaurice, diplomat britanic).

Actul juridic care reglementează statutul, obiectivele, structura

organizaţiei sunt denumite „pact” (N.A.T.O., Tratatul de la Varşovia, Liga
Naţiunilor), „constituţie” (Organizaţia Internaţională a Muncii) sau „cartă”
(O.N.U.).Orice organizaţie internaţională dispune de o personalitate juridică, fiind
creditată ca subiect de drept internaţional în comunitatea mondială.

CURS: Dinamica geopolitică și O.N.U.(Organizaţia Naţiunilor Unite)

La rigoare, iniţiativa construcţiei O.N.U. este una americană, prin apariţia

unui forum universal cu participaţie internaţională extinsă, idee politică legată de
idealismul wilsonian (preşedintele Woodrow Wilson a propus la finele primului
război mondial crearea unei organizaţii mondiale care să prezerve pacea –
documentul intitulat Cele paisprezece puncte ). Primul proiect al statutului noii
organizaţii a fost trasat la Conferinţa de la Dumbarton-Oaks (1944), cu participarea
reprezentanţilor S.U.A., Angliei, Chinei şi U.R.S.S., iar viziunea preşedintelui
Harry S. Truman enunţa şi o concertare strategică6, într-un directorat planetar al
marilor puteri învingătoare în a doua conflagraţie mondială.

6
Richard K. Betts, Should Strategic Studies Survive?, în „World Politics”, Tom 50,1998, nr. 1, p. 30-33.

8
 La Conferinţa de la Yalta (1945), reprezentanţii S.U.A., Angliei şi U.R.S.S.
au agreat principiul unanimităţii membrilor permanenţi ai Consiliului de
Securitate.
La San Francisco, Conferinţa Naţiunilor Unite (aprilie-iunie 1945) cu
participaţia a 51 state a adoptat documentul fundamental intitulat Carta O.N.U.,
actul ordonator care cuprinde principiile şi obiectivele organizaţiei mondiale.
Obiectivele O.N.U. sunt ţeluri bazate pe filosofia păcii eterne (kantiene) şi
garanţia că, războiul va fi pus în afara legilor şi jurisdicţiei internaţionale. Patru
scopuri fundamentale sunt dezvoltate în Carta O.N.U.: menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti pe principiul egalităţii
în drepturi, realizarea colaborării internaţionale în domeniul economic, social,
cultural, politic, umanitar, deoarece organizaţia mondială trebuie să armonizeze
interesele statelor lumii.

Fiind o organizaţie deschisă, pe lângă cele 51 de state membre originare,

Carta prevede că pot deveni membre O.N.U., statele care acceptă obiectivele
expuse mai sus. În prezent, sunt membre ale O.N.U. 191 de state de pe toate
continentele, cu forme de guvernămînt diferite (republici, monarhii), regimuri
politice diverse, sisteme economice opuse , dezvoltare economico-militară inegală
(de la superputeri, la state eşuate administrativ – failed states).
Ca regulă procedurală, admisia de noi membri se face la recomandarea
Consiliului de Securitate, adoptată cu majoritate de voturi. Calitatea de membru
poate să înceteze prin excluderea unui stat membru, ca sancţiune, prin retragere,
sau datorită încetării existenţei ca stat.
În cadrul practicii O.N.U., nici un stat nu a fost exclus (în 1979, a avut loc
suspendarea Africii de Sud pe baza votului Adunării Generale, dar fără
recomandarea Consiliului de Securitate) din organizaţie conform procedurii interne
.
Organismele instituţionale din structura O.N.U. sunt Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie, Secretariatul General.
Aceste organe principale pot crea organe subsidiare pentru îndeplinirea
atribuţiilor specifice, pe fiecare domeniu de acţiune instituţională specifică.
Adunarea Generală este un organism al O.N.U. care cuprinde reprezentanţi
ai tuturor statelor membre, în număr de către 5, iar ca procedură fiecare stat are
dreptul la un vot.

La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea Generală alege un preşedinte, un

număr de vicepreşedinţi, după o anumită repartizare geografică, dar şi şapte
preşedinţi ai comitetelor principale ale sesiunii. Împreună aceştia formează Biroul
sau Comitetul General al Adunării Generale.
Sesiunile Adunării Generale se desfăşoară la sediul O.N.U. în sesiuni
plenare şi comitete (comisii) principale: Comitetul I pentru problemele de

9
securitate şi dezarmare, Comitetul II pentru probleme economico-sociale,
Comitetul III pentru probleme umanitare şi culturale, Comitetul V pentru probleme
coloniale, Comitetul IV pentru probleme administrative, Comitetul VI pentru
probleme juridice. Limbile oficiale sunt: franceza, engleza, spaniola, rusa şi
chineză; limba de lucru este şi araba.
Hotărârile Adunării în problemele esenţiale – menţinerea păcii şi
securităţii, primirea de noi membri, buget- se iau cu 2/3 voturi ale celor prezenţi şi
votanţi.
Adunarea Generală are o serie de atribuţii cu un caracter general, între
care precizăm : abordarea oricăror probleme din cadrul O.N.U.7, trimiterea
recomandării statelor membre şi Consiliului de Securitate, examinarea şi aplicarea
principiilor generale pentru dezarmare şi reglementarea armamentelor 8, discutarea
oricăror diferende sau situaţii legate de securitatea internaţională, promovarea
cooperării internaţionale, recomandări privind respectarea drepturilor omului,
încurajarea dezvoltării dreptului internaţional.
Consiliul de Securitate al O.N.U. este o dimensiune instituţională a
organizaţiei compusă din 5 membri permanenţi (S.U.A., Rusia, China, Franţa şi
Marea Britanie) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de doi ani, pornind de la
criteriul repartiţiei geografice echitabile şi al contribuţiei politico-militare
mondiale.
Cei 10 membri nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei geografice
echitabile prin structurarea grupurilor regionale african şi asiatic, grupurilor
regionale est şi vest - europene, grupul latino-american.
Ca responsabilitate majoră, Consiliul de Securitate are ca funcţii şi
competenţe în domeniul reglementării paşnice a conflictelor : ancheta, litigiul şi
recomandarea metodei la care să recurgă părţile.
În cazul escaladării conflictului, Consiliului de Securitate poate să
adopte măsuri provizorii ( spre exemplu, hotărâre de încetare a focului), măsuri de
constrângere fără a folosirea forţei armate, ruperea relaţiilor diplomatice, măsuri de
constrângere cu folosirea forţei armate, constând în operaţiuni executate cu forţele
aeriene, maritime sau terestre ale membrilor organizaţiei.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere (retorsiune sau represalii)
membrii O.N.U. s-au obligat să pună dispoziţia Consiliului de Securitate pe baza
acordurilor negociate, forţele armate necesare (Carta O.N.U. a stipulat şi
funcţionarea unui Comitet de Stat Major, pentru comanda acestor forţe militare).
De o bună perioadă de timp, există tendinţe de a reforma O.N.U. prin
modificarea documentului - cadru al Cartei, în sensul desfiinţării dreptului de veto
sau al măririi numărului de membri, pentru a include mari centre de putere:
Germania, Japonia, India, Brazilia, Nigeria. Desigur, reforma Consiliului de
Securitate trebuie să depăşească statutul special acordat în special celor cinci mari
7
Kofi Anan,Case for establishment of a United Nations Peace, în „ Peace Endowment Fund”, no. 2, 1991
8
Christian Hallerman,Peacekeeping ad Disarmament in the Peace-Building Process, în „UN Disarmament
Quarterly Rewiew”, 1992, nr. 3 , p. 93.

10
puteri învingătoare în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, incapabile
uneori să asigure securitatea colectivă mondială.
Marile puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, R. P.
Chineză) refuză schimbarea dreptului de veto, existând şi tendinţa de creştere a
numărului de membri permanenţi – încă cinci - idee îmbrăţişată de Germania,
Japonia, Brazilia, India şi Africa de Sud ( teză susţinută şi de state cu activitate
tradiţională de mediere la O.N.U. ca Belgia, Irlanda, Australia, Norvegia).

Totodată suportul de reformă al politicilor O.N.U. cuprinde şi un program

complex de operaţiuni de menţinere a păcii aflate sub egida O.N.U.. Două
documente cadru – scrisoarea secretarului general al O.N.U., Kofi Anan către
preşedinţii Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, precum şi raportul
diplomatului algerian Lakhdar Brahimi (2000) –proiectează un plan profund care
transformă operaţiunile de menţinere a păcii într-un obiectiv esenţial al activităţii
O.N.U., depăşind statutul provizoriu de scop politico-militar al organizaţiei
internaţionale.
Procesele politice cu dimensiune preventivă (prevenirea crizelor,
operaţiunile de menţinere a păcii, operaţiuni de consolidare a păcii) sunt redefinite
prin crearea unor brigăzi multinaţionale cu desfăşurare rapidă, dar şi modificarea
procedurilor logistice.
Aceste măsuri dinamice ar putea evita eşecurile operaţiunilor O.N.U. cum
au fost cele din Ruanda (1994) şi Srebeniţa, în Bosnia (1995). Cele 89 state
participante la operaţiunile de pace sunt statele puternic industrializate,dar şi cele
tradiţionalist legate de mesajul pacific preventiv ca Olanda, Suedia, Franţa,
Danemarca, Finlanda, Canada, sau ţări asiatice (India, Pakistan).
Structura instituţională a O.N.U. mai cuprinde Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC), organism compus din reprezentanţii a 61 de state membre, cu
obiect de activitate descris de analizele economice, sociale, educaţionale mondiale,
Consiliul de Tutelă ( structură care se ocupă de teritoriile aflate sub tutelă) Curtea
Internaţională de Justiţie (organ juridic compus din 15 membri desemnaţi de
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, având abilităţi de consultanţă
juridică pentru speţele, cazurile prezentate de statele membre) şi Secretariatul
O.N.U., ales de membrii Adunării Generale, recomandarea Consiliului de
Securitate.

CURS:Geopolitica Est-Vest: O.S.C.E. (Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa)

În plin Război Rece, după oscilaţiile proceselor de destindere a apărut un

forum de discuţii şi negocieri multilaterale Est-Vest, sub forma Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. (din 1994, O.S.C.E.), denumit în limbajul
diplomatic „procesul Helsinki”, după conferinţa din capitala neutrei Finlande
(1975).

11
 Procesul istoric al C.S.C.E./O.S.C.E. cuprinde două dimensiuni: 1.perioada
1975-1990, era cuprinsă de semnarea Actului Final de la Helsinki (1975) şi a
Cartei de le Paris pentru o nouă Europă (1990) fiind caracterizată de conferinţe şi
reuniuni periodice şi 2. transformarea C.S.C.E. într-o organizaţie (1994-
Budapesta).
Ideea conferinţei generale europene pentru securitate trebuia să conducă la
o politică de deschidere Est-Vest pentru a depăşi divizarea ideologică continentală
şi a consacra inviolabilitatea politico-teritorială postbelică.
După implicarea activă a statelor mici şi mijlocii pentru o „politică de
acomodare” între state cu interese opuse, la Dipoli (lângă Helsinki) a fost iniţiat un
sistem de consultări multilaterale (1972-1973) care a produs celebra Carte Bleu
(Recomandările finale de la Helsinki, 1975). Documentul au cuprins în structura
lui decalogul de principii care guvernează relaţiile participante, iar Actul Final
conţine obligaţii politice, iar nu juridice denumite „coşuri”, „dimensiuni”
referitoare la: chestiuni politico-militare ale securităţii în Europa, cooperarea
economică, tehnico-ştiinţifică şi ecologică, colaborarea în domeniul umanitar,
instituirea programului de conferinţe multilaterale -(Belgrad, 1977-1978, Madrid
(1980-1983), Stockholm (1983-1986), Viena (1986-1989).
După sfârşitul Războiului Rece, actul ordonator al sistemului de securitate
european a fost Carta pentru o nouă Europă (1990), unde s-au expus cordonatele
de evoluţie geopolitică după căderea Zidului Berlinului şi a anului revoluţionar
1989 în Europa de Est.
Prin Carta de le Paris (1990) s-a pus capăt oficial Războiului Rece, cu
focalizare politico-oficială pe problema dezarmării, prin Tratatul pentru reducerea
armelor convenţionale în Europa şi a instituţionalizării procesului C.S.C.E. prin
reuniuni la nivel înalt cu regularitate.De asemenea, a fost abordată şi problema
reunificării germane, care va vea reglementare generală politico- juridică finală pin
Tratatul 2+4 de la Moscova, 12 septembrie 1990, semnat între cele două state
germane (RDG şi RFG) şi statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial
(SUA,Marea Britanie, Franţa, URSS).
Pe acest plan al instituţionalizării C.S.C.E. au fost create Secretariatul
Permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru prevenirea Conflictelor (Viena) şi
Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia).
Prin declaraţia de la Helsinki (1992), C.S.C.E. şi-a asumat un rol activ în
alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
Reuniunea de la Budapesta ( 1994) a încheiat fenomenul de
instituţionalizare a procesului C.S.C.E. prin apariţia Organizaţiei pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).
Organizaţia a decis trimiterea unei misiuni OS.C.E. în Nagorno- Karabach,
în Bosnia- Herţegovina şi Kosovo (unde O.S.C.E. s-a implicat activ în organizarea
alegerilor prezidenţiale şi parlamentare).
În prezent, O.S.C.E. prin Carta pentru Securitate Europeană (Istanbul,
1999) şi-a asumat o serie de obiective ca: prevenirea conflictelor locale,

12
restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune, consolidarea valorilor comune şi
asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi democratice, eliminarea unor
riscuri, vulnerabilităţi şi ameninţări de securitate, evitarea apariţiei unor noi
diviziuni politice, economice şi sociale.
La nivelul structural şi instituţional, O.S.C.E. se dimensionează prin
sistemul conferinţelor şefilor de stat şi de guvern care trasează strategia politică şi
de securitate a organizaţiei (spre exemplu summit-urile de la Budapesta –1994,
Lisabona 1996, Istanbul – 1999).
Organismul principal de decizie şi tendinţă politică al O.S.C.E. este
Consiliul Ministerial, care se reuneşte la nivel de miniştri de Externe, de câte două
ori pe an, iar Consiliul Superior răspunde de planificarea şi coordonarea
activităţilor O.S.C.E., bugetarea fondurilor organizaţiei şi funcţionalismul său ca
Forum Economic (la Praga).
De asemenea, Consiliul Permanent activează prin programul de reuniuni
speciale şi evaluările unor grupuri de lucru ad-hoc.
Forumul de Cooperare în Domeniul Securităţii este o parte esenţială a
mecanismelor O.S.C.E. reunindu-se săptămânal la Viena pentru asigurarea
îndeplinirii unor obiective; negocieri pentru controlul armamentelor şi măsuri de
sporire a dezarmării, de creştere a încrederii şi securităţii (Confidence Security
Building Measures), consultări regulate, schimb de informaţii, aplicarea
angajamentelor politice dar şi cunoaşterea doctrinelor militare.
Secretariatul General (cu sediul la Viena şi o reprezentanţă la Praga) are
o structură departamentală centrată pe mai multe tipuri de activităţi politice, prin
competenţele Centrului de prevenire a Conflictelor pentru soluţionarea litigiilor şi
eliminarea crizelor, şi liniile de evoluţie ale Departamentului administrativ-
financiar de organizare a conferinţelor.
Misiunile O.S.C.E. în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia Macedonia
(F.Y.R.O.M.), Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Azerbaidjan,
Armenia, Tadjidkistan, Serbia – Muntenegru sunt instrumente esenţiale pentru
prevenirea şi gestionarea crizelor şi reconstrucţiei post-conflict.

Procesul C.S.C.E. a fost definit ca un cadru/forum de discuţii multilaterale Est-

Vest9 care să ducă la o destindere între blocul comunist, Uniunea Sovietică şi
lumea capitalistă, dominată de imaginea S.U.A.
Desigur ideea unei conferinţe generale pentru securitate a urmărit
cristalizarea unor poziţii comune a unor state cu sisteme politico-ideologice diferite
pentru stabilitatea internaţională şi evitarea unui război generalizat, mondial.
Un rol important în declanşarea acestui proces de conferinţe l-au avut statele mici
şi mijlocii – printre care şi România sau ţările nealiniate ( Iugoslavia).

9
Relaţiile Est-Vest au fost determinate de divergenţele dintre S.U.A. şi UR.S.S.

13
 Agenda de lucru a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
Europeană a fost construită la Dipoli(lângă Kelsinki), în 1972, prin participarea
statelor europene, U.R.S.S., S.U.A. şi Canadei.
După textul documentului Recomandările finale de la Helsinki (Cartea
bleu) la 1 august 1975 s-a semnat la nivle înalt – preşedinţi de stat – Actul Final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa cunoscut în istoria relaţiilor
internaţionale ca Acordurile de la Helsinki.
Securitatea internaţională se bazează atât pe stabilitatea politică cât şi cea
militară, astfel încât Actul Final de la Helsinki a prevăzut următoarele ”coşuri” sau
dimensiuni:
1 regulile de bază pentru securitatea politico-militară în Europa
2. cooperarea economică, tehnologică şi pe problemele mediului
3. cooperarea în domeniul unitar (dimensiunea umană a C.S.C.E.)
La început până în 1990-C.S.C.E. a fost un forum de consultare pentru
statele occidentale comuniste şi cele nealiniate, neavând instituţii permanente.
Funcţia C.S.C.E. în perioada 1975-1990 era aceea de conferinţă
multinaţională care crea condiţii de consultări şi negocieri.
Succesul negocierilor de tip C.S.C.E. rezida în voinţa de a coopera şi găsirea de
soluţii în comun, printr-un acord maxim negociat şi nu bazat pe vot ca în dinamica
organizaţiilor internaţionale.
Distincţia necesară pentru C.S.C.E. este marcată şi de caracterul
securităţii bazate de cooperare, aşa numita securitate cooperativă.
Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre state
precizează principiile care privesc securitatea: nerecurgerea la forţă,
inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, neamestecul în treburile interne.
Principii centrale sunt următoarele: reglementarea paşnică a
diferendelor, cooperarea între state, egalitatea suverană a statelor, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Actul Final de la Helsinki, Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile
dintre state, Declaraţia privind măsurile de creştere a încrederii se stabileşte clar
formula:” securitatea trebuie să conducă la pace”.
Justiţia trebuie să contribuie la eliminarea tensiunilor interne şi a
inegalităţilor dintre ţări prin „respectarea drepturilor omului” şi a „egalităţii în
drepturi a popoarelor”.
Politicile preventive ( prevenire a conflictelor) ale C.S.C.E. au găsit
expresia în conceptul „măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii în domeniul
militar” (CBSM).
Măsurile de creştere a încrederii care urmăreau stoparea cursei
înarmărilor convenţionale şi nucleare au cuprins în perioada anilor 1975-1996:
notificarea timpurie a manevrelor militare, semnalarea activităţilor militare
neobişnuite, schimbul de observatori, vizitele de delegaţii militare.

14
 Sistemul de conferinţe şi forumuri ale C.S.C.E au inclus cu precădere
măsuri în domeniul securităţii militare, iar reuniunile de lucru s-au desfăşurat la
Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Viena (1986-1989) şi Helsinki (1992).
Conferinţa de la Madrid (1980-1983) a recomandat ca o conferinţă specială
să discute ca măsurile de creştere a încrederii şi securităţii (C.S.B.M.) în problema
dezarmării.
Această conferinţă a avut loc la Stockholm (1984-1986) şi a decis ca
inspecţiile pe teren să fie obligatorii , măsura fiind trecută în Tratatul pentru
forţele nucleare cu rază medie de acţiune.
Reuniunea C.S.C.E. de la Viena (1986-1989) s-a desfăşurat în condiţiile
accelerării prăbuşirii regimurilor comuniste în Europa de Est şi slăbirii URSS.
Principalele negocieri ale Conferinţei de la Viena(1984-1986) s-au purtat pe
marginea dezarmării convenţionale pentru armele clasice nenucleareşi încheierii
unui Tratat pentru reducerea forţelor convenţionale în Europa (Tratatul C.F.E.).
Dar cea mai importantă conferinţă din sistemul C.S.C.E. a fost cea de la
Paris (1990). Deschisă printr-un cadru politic la nivel înalt (şefi de stat), reuniunea
de la Paris a fost considerată un moment de încheiere a confruntării Est-Vest şi a
Războiului Rece, dar şi un act ordonator pentru relaţiile internaţionale
contemporane.
Pe de o parte, sfârşitul confruntării din timpul Războiului Rece poate fi
definită prin pachetul de măsuri pentru creşterea încrederii şi securităţii
concentrat în Documentul de la Viena (1990), Declaraţia statelor membre ale
Tratatului de la Varşovia şi NATO de nerecurgere la forţă şi ameninţarea cu forţa
şi Tratatul pentru reducerea forţelor convenţionale în Europa.
Pe de altă parte, documentul acestei conferinţe intitulat Charta de la Paris
pentru o nouă Europă pune bazele procesului de tranformare a C.S.C.E. dintr-un
forum de consultări şi negociere într-o structură instituţională bine individualizată,
OSCE.
Astfel, acest proces de instituţionalizare a C.S.C.E. a determinat crearea
unui spectru de organisme Consiliul Ministerial ( Consiliul Miniştrilor de Externe)
care se reuneşte o dată pe an, şi care este factorul decizional politic al OSCE
.Ministrul de Externe al statului unde este organizată reuniunea este şi preşedintele
în exerciţiu al OSCE.
Conferinţele (summit-uri) ale şefilor de stat sau de guvern sunt forumurile
politice la vârf ale OSCE ca reuniunile de la Paris (1990), Helsinki (1992),
Budapesta (1994), Lisabona (1996) Istanbul (1999).
Consiliul Superior (fostul Comitet al Înalţilor Funcţionari) pregăteşte
reuniunile Consiliului Superior şi pune în aplicare hotărârile acestuia, fiind şi un
planificator bugetar.
Consiliul Superior are şi un mecanism de urgenţă prin reuniuni speciale
când este cazul unei crize de factră regională.
Periodicitatea reuniunilor Consiliului Superior este de cel puţin de două ori
pe an, iar o dată pe an Consiliul se reuneşte ca Forum Economic.

15
 Consiliul Permanent (fostul Comitet Permanent) este structura operaţională
curentă cu sediul la Viena care gestionează problemele politice ale OSCE fiind un
factor important în conceperea Cartei asupra Securităţii Europene adoptate la
Istanbul (1999).
Forumul de cooperare în domeniul securităţii se reuneşte săptamânal la
Viena şi are atribuţii de consultări şi negocieri pentru a asigura stabilităţii în zona
euroatlantică prin controlul armamentelor, dezarmare, reducerea riscului de
conflict armat, întâlnirii regulate ale experţilor militari. Însărcinări suplimentare ale
Forumului sunt seminariile pentru evaluarea doctrinelor militare, relizarea
schimbului de informaţii, monitorizarea îndeplinirii către state a angajamentelor
asumate în domeniul militar.
Secretarul general al OSCE este numit de către Consiliul Ministerial pe o
perioadă de trei ani şi este reprezentat al preşedintelui în exerciţiu, ajutându-l
pentru funcţionarea structurilor şi operaţiunilor OSCE.

Ca structura integrată Secretariatului OSCE, Centrul pentru Prevenirea

Conflictelor are ca principală competenţă domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor şi monitorizarea îndeplinirii obligaţiilor pe care şi le-au asumat
prin Documentul de la Viena privind măsurile pentru creşterea încrederii şi
securităţii.
Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC) asistă Consiliul Ministerial
pentru reducerea riscului conflictelor , iar Charta de la Paris pentru o nouă Europă
(1990) arată că rolul devenit instituţional al CSCE va fi îndreptat spre următoarele
dimensiuni:
1. mecanismul de consultaţii bi şi multilaterale, cooperarea în legătură cu
mecanismul de activităţi militare neobişnuite .
2. schimbul anual de informaţii militare
3. reţeaua de comunicaţii
4. reuniunile anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate
5. colaborare în domeniul incidentelor de natură militară
Pentru a eficientiza acţiunea Centrului de Prevenirea a Conflictelor în
structura acestuia s-a înfiinţat un Comitet, organism decizional care era format din
delegaţii statelor membre.
Atribuţiile Comitetului Consultativ sunt următoarele: organizarea întâlnirilor
statelor membre privind activităţile militare ale statelor participante, să asigure un
forum de discuţii pentru măsurile de creşterea încrederii şi a securităţii, să întreţină
o reţea de comunicaţii în interiorul Centrului de Prevenirea a Conflictelor (CPC).
Principala sarcină a CPC a rămas prevenirea conflictelor (early warning),
în caz de situaţii de urgenţă, sunt iniţiate consultaţii pe marginea intensificării
activităţilor militare neobişnuite.
CPC a înfiinţat o bază de date fundamentată pe informaţiile militare şi
publică un Anuar pentru aceste probleme.

16
 Mecanismele de urgenţă ale OSCE sunt foarte importante pentru situaţii din
sfera militară sau crize politice regionale, care s-ar putea internaţionaliza.
Astfel s-a stabilit o reţea de comunicaţii rapidă, prin care fiecare stat
stabileşte un punct de contact ca bază permanentă de comunicare, iar acest sistem
este suplimentar canalelor politico- diplomatice existente.
Sistemul special de comunicare are un caracter informativ şi consultativ,
fiind fundamentat pe mijloace moderne de comunicare –ca soluţiile informatice
care permit transmiterea de hărţi, diagrame şi informaţii grafice.
Mecanismele de consultare construite de O.S.C.E. au inclus reuniunea
anuală de îndeplinirea a angajamentelor şi dezvoltarea reţelei de comunicaţii prin
reţeaua de telegrame, legăturile dintre terminalele de calculatoare.
Mecanismul de discutare a „activităţilor militare neobişnuite” este bine
definit de o procedură standard: statul care este îngrijorat de o activitate militară
poate notifica statului în cauză „tipul şi localizarea activităţii”.
După formularea răspunsului de către statul care dezvoltă activităţile
militare, statul solicitant poate solicita o reuniune bilaterală sau multilaterală.
Dacă nu există posibilitatea unei întâlniri bilaterale, atunci Centrul de
prevenire a Conflictelor va declanşa procedurile de conciliere între cele două state
invitându-le la o conferinţă multilaterală pentru a se reduce riscurile crizelor
locale.
Acest sistem de comunicare politico-diplomatică a fost activizat cu ocazia
primei crize iugoslave (1990-1992), în contextul defederalizării fostei Iugoslavii.
Mai există o dimensiune a mecanismul de urgenţă umanitară 10prin care
organizaţia trimite misiuni ( de până la trei experţi sau raportori) care să cerceteze
sau să contribuie la detensionarea situaţiilor de criză internă, cum a fost în cazul
Belarusului, Ucrainei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Republicii Moldova
(Transnistria).
Evaluările misiunilor O.S.C.E. includ chestiuni care sunt conexate
dimensiunii umane a organizaţiei pin problema respectării drepturilor omului,
organizarea de alegeri libere, asigurarea respectării drepturilor minorităţilor.
În anii ’90, după hotărârile OS.C.E. de la Helsinki (1992) şi Budapesta
(1994), Centrul de prevenire a Conflictelor (CPC) trebuia să servească ca forum
de consultări „largi şi regulate” pe problemele de securitate şi politico-militare de
asemenea, Secretariatul C.P.C. va organiza misiuni de anchetă şi observare
pentru controlul activităţilor militare neobişnuite, verificarea acordurilor în
domeniul dezarmării şi controlul activităţilor militare neobişnuite, verificarea
acordurilor în domeniul dezarmării şi controlul armamentelor.
De asemenea, CPC poate iniţia şi mecanismul de „alertă timpurie” care
este comunicată preşedinţiei în exerciţiu a OSCE, dacă situaţia degenerează într-un
conflict posibil.

10
H. Vetschera, The Practice of Confidence Building Measures in Europe, în „Defence Analysis”, vol. 4 ,
No. 2, 1988, p. 177.

17
 Punctul de cotitură al activităţilor OSCE a fost prima mare misiune în
Iugoslavia, Bosnia Herţegovina (decembrie 1995), imediat după terminare
Războiului Rece.
În 1998-199, o altă experienţă a fost misiunea pe teren în Kosovo, iar
Charta pentru Securitatea Europeană (Istanbul, 1999) a însărcinat Centrul de
Prevenire a Conflictelor cu formarea unui Centru de Planificare operaţiunilor
pentru menţinerea păcii şi prevenţie politico- diplomatică.
Anul 2000 a adus în sfera conceptului de „early warning” (prevenire
timpurie a conflictelor) implementarea treptată a R.E.A.C.T. (Rapid Expert
Assistance and Cooperation Teams) care însărcinează CPC pentru misiuni de
echipă şi instruire, prin crearea unui Departament de Resurse Umane.
Ca „Forum pentru Securitate prin Cooperare”, şi principală structură a
Secretariatului OS.C.E. de la Viena, C.P.C. a urmărit materializarea Documentului
de la Viena (1999) privind Codul Comportamentului pentru Aspecte politico-
militare ale securităţii, Documentul privind Armele Mici şi Armamente Uşoare şi
Documentul pentru Armamente Convenţionale.
După 1999, politica instituţională a OSCE a marcat promovarea „politicii
de suport şi asistenţă specială”, prin cele patru birouri regionale pentru
regionalele de operaţii ale OSCE: Caucaz, Asia Centrală, Europa de Est şi Europa
de Sud -Est.
Serviciul pentru operaţii din structura Centrului de Prevenire Conflictelor a
iniţiat prin „Conferinţa asupra Frontierelor” (Ohrid, Macedonia, 2003) a introdus
conceptul de securitate şi managementul conflictelor în zona balcanică, acţiune
denumită „procesul Ohrid” şi care se bazează pe cooperarea statelor zonei .
Urmărirea („follow-up”) documentului cadru de la Ohrid constă în 11
seminarii regionale care acoperă temele următoare: cooperarea interinstituţională,
crima transfrontalieră, migraţia ilegală, schimb de echipament tehnic şi survolarea
frontierelor pe mare (blue borders”).
Serviciul pentru Operaţii al CPC a coordonat şi Programul CARDS (2005-
2006) pentru ajutorul şi coordonarea strategiilor de management integrat al
frontierei în Balcanii de Vest implementat de Franţa, Austria, OSCE şi Centrul
pentru Dezvoltarea Politicii de Migraţii.
Managementul frontierelor stabilit prin „procesul Ohrid” şi Programul
CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Developments and
Stabilization) a redus riscul conflictelor interstatale în Balcanii de Vest şi
descurajarea unor tensiuni nemilitare (trafic de droguri, criminalitate
transfrontalieră, trafic de fiinţe umane).
Misiunile OS.C.E.din Serbia, Muntenegru, Kosovo, Bosnia-Herţegovina,
Macedonia, Geogia, birourile din Armenia şi Belarus, coordonatorul de proiect în
Ucraina, reprezentantul personal al preşedintelui OS.C.E. în Ucraina sunt forme de
implicare activă ale organizaţiei în consolidarea valorilor democratice locale,

18
reducerea riscurilor de tensiuni militare, stabilitatea păcii în regiuni cu potenţial
belic.11
Transformarea O.S.C.E. dintr-un forum de dialog într-o instituţie de
securitate internaţională, dar şi ponderea cuprinzătoare a statelor euroatlantice dau
acestei organizaţii un rol aparte în mediul instituţional internaţional.

CURS:Alte organisme de cooperare regională europeană.De la Inițiativa

Central-Europeană la Inițiativa celor Trei Mări-Intermarium (2015-2020)

Pe registrul acestei expuneri tematice, vom arăta conținuturile geopoliticii regionale prin
formate de cooperare, de la Inițiativa Central Europeană la Inițiativa celor Trei Mări –
Intermarium (2015-2020), bloc de cooperare la inițiativa poloneză a președintelui Andrezj Duda
(2015), ca semn de strângere a colaborării economice, militare între statele din perimetrul
Baltica-Pontica-Adriatica,un Intermarium-miedzumorje contrapus geopoliticii ruse anexioniste
relevate după integrarea militară forțată a Crimeii (2014).

În perioada de final a Războiului Rece s-a constituit o grupare numită

„Iniţiaţiva Central-Europeană” la propunerea Italiei (1989) numită „Pentagonala”,
structură formată din Italia, Austria, Cehia, Polonia, Ungaria.
Acest mecanism de cooperare încerca să apropie statele care se
decomunizau progresiv de un actor statal occidental, Italia, în detrimentul
iniţiativelor franceze şi germane în zonă.
După căderea Zidului Berlinului şi a revoluţiilor est-europene a apărut
grupul de la Vişegrad la iniţiativa politologului şi fostului consilier prezidenţial pe
probleme de securitate al lui Jimmy Carter, Zbigniev Brzezinski. Grupul de la
Vişegrad apărut în 1991, ca o asociere politică de state care dorea o reînviere
geopolitică a „ (Europei Centrale” , Mitteleuropa-în varianta politica germană),
prin alinierea politică şi concentrarea diplomatică a Cehoslovaciei( din 1993 –
Republica Cehă şi Slovacia) Ungariei, Poloniei, aceste ultime două state primind şi
ajutor occidental, prin celebrul program PHARE.
Perioada anilor ’90, dominată de problema integrării statelor est-europene
în UE şi NATO a fost reflectată prin iniţiativa ”Grupului de la Vişegrad” de a-şi
asuma statutul de identitate politico-culturală centrală europeană, în contrast cu
partenerii balcanici” , România şi Bulgaria.
În faţa acestei competiţii pe paradigma integrării europene şi euroatlantice
(statele „grupului de la Vişegrad” vor intra în NATO-1999 şi Uniunea Europeană –
2004) diplomaţia românească a introdus în dezbaterea politică continentală
definirea poziţiei României ca „ţară central-europeană, aproape de Balcani”.
Literatura politologică şi studiile strategice au inclus de multe ori

11
John Borawski, Security for a New Europe, London, Brassey s, 1992, p. 55.

19
„grupul de la Vişegrad” au o structură sau anexă geopolitică a Germaniei,
deoarece aceste state au fost în perioada modernă sfera de influenţă a Reichului
major creat în 1870-1871 (Karl Kaiser, Joachim Bitterlich).
În 1995, alături de „grupul de la Vieşegrad”, Germania a conceput o
construcţie mai largă, denumită „gruparea de LitomysI” care integra şi Slovenia,
Croaţia şi Austria, cu scopul clar de a crea un spaţiu geoeconomic compact sub
comanda Berlinului.
Regionalizarea central –europeană asimilată de grupul Vişegrad a avut
conotaţii exclusive în competiţia integrării, dezvoltând o strategie de „buffer-zone”
(zonă tampon) pentru alte state doritoare să se integreze în Uniunea Europeană,
proces continental specific demarat în anii ’9012.
Mai mult, statele membre ale grupului Vişegrad s-au considerat state –
pivotale (pivotal states) sau puteri –pilon (pillar-power)13, la cele patru state
participante iniţial adăugându-se şi o republică fostă iugoslavăşi performantă
economic, Slovenia.
Pentru a cimenta ideea de bloc economic, prin Acordul de la Poznan
(1995) statele componente ale acestui organism au organizat Acordul de liber
Shimb al Europei Centrale (C.E.F.T.A.), România fiind primită târziu în acest
sistem de înţelegeri care urmărea reducerea taxelor vamale la o serie de categorii
de produse industriale sau agricole.
Acordul Central-European de Liber Schimb (CEFTA) a fost influenţat ca model de
istoria recentă a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) constituită prin
Convenţia de la Stockolm (1960).
Documentul iniţial pentru asociaţia de liber schimb - AELS, (comerţ
reciproc fără taxe vamale) a fsot semanată de Austria, Danemarca, Elveţia,
Norvegia, Portugalia, Suedia şi Marea Britanie. Au aderat apoi Finlanda (1986),
Islanda (1970), Liechtestein (1991).
Progresiv, AELS a pierdut din membrii iniţiali pe Danemarca, Marea
Britanie şi Portugalia care au intrat în CEE.
Uniunea Europeană şi AELS s-au încheiat acordul pentru crearea Spaţiului
Economic European care prevedea scăderi tarifare majore în schimburile dintre
statele europene.
Desigur în acodul european sunt şi alte forme de cooperare regională –
deşi uneori obiectivele unor asemenea construcţii sunt legate de evenimente
politice, de grupuri de presiune într-o anumită zonă geografică –regiunea Alpi –
Adriatica, regiunea euro-arctică a Mării Barents, euroregiunea carpatică( formată
din comunităţi administrative din Ungaria, Polonia, Slovacia,şi Ucraina), dar la
care România nu a fost invitată.

12
Stanislav J. Kirshbaum, Quelles perspectives pour L’Europe of Central?, No. 1, 1993.
13
David Schamaker, The Origins and Development of Central European Cooperation 1989-1992, în „East
European Quarterly”, volume XXVII, No 3, 1993.

20
 Spre deosebire de alte forme de cooperare interregională: “Regio”-
regiunea Bazinul Rhinului Superior (crată în 1964 de Nord Estul Elveţiei, Albania
–Franţa şi Baden Germania), Regiunea Meusa-Rhin (formată din regiuni care
aparţin Belgiei, Olandei şi Germaniei) sau Comunitatea Pirineilor 14 (regiuni din
Spania, Franţa şi Andorra) euro-regiunea carpatică nu a implicat direct statele care
aveau înb structura lor geografică regiunile implicate în proiectul respectiv.
Un proiect transfrontalier de succes implică şi statele de referinţă care cunosc
necesităţile de dezvoltare, complementarităţile economice sau sistemele de
infrastructură pentru a se asigura o stare de cooperare şi fructuoasă.
Cooperarea europeană este dinamizată pe componenta mediteraneană ( cu o
populaţie estimată de 500 de milioane locuitori în 2025) care are resurse
importante în produse minerale şi agricole, cu un potenţial turistic şi care are ca
ţintă dezvoltarea infrastructurii de transport şi telecomunicaţii, conservarea
mediului, utilizarea tehnologiei moderne prin crearea „Arcului Mediteranean al
Tehnologiei”.
Din perspectiva proiectelor s-a creat o structură de cooperare „Arcul
Atlantic”, un spaţiu al proiectelor pentru 30 de regiuni – condusă de preşedintele
Comisiei Arcului Atlantic.
O structură regională importantă este reprezentată de Consiliul Nordic
care reuneşte state cu dezvoltări politice şi evoluţii interesante în istoria recentă a
Europei, fiind o structură de colaborare scandinavă.
O matrice importantă de cooperare în Europa de Nord este reprezentată
de regiunea baltică, al cărei suflet politic a fost reprezentat de fostele republici
sovietice: Lituania, Letonia şi Estonia care nu doreau să fie sub tutela Rusiei în
C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente).
Rivalităţile locale au fost estompate, iar nivelul cooperării regionale a
fost adâncit de Consiliul Mării Baltice (Baltic Sea Council) care a încercat ca
printr-un „pact de stabilitate” a frontierelor să fundamenteze relaţii de bursă
vecinătate între statele zonei15
Pe problematica securităţii comune şi a consolidării procesului de
demilitarizare s-a implementat în 1994, un sistem de consultări rapide, scurte
notificări pentru situaţii care pot fi considerate crize.
Multilateralismul este un element important al acestei scheme de
cooperare, dar nu sunt excluse convorbirile sau acordurile bilaterale, însă norma
pentru ca orice aranjament bilateral să fie operativ constă în ratificarea acestuia
într-un forum multilateral, colectiv.
Comunitatea de state baltice (Rusia, Lituania, Letonia, Gemania, Suedia,
Polonia, Finlanda, Danemarca) au încheiat un aranjament multilateral de

14
Albert Mathias, Deborderingthe World States.New Spaces in International Relations, în „Working
Paper”, , nr. 2 Frankfurt, 1995,p. 56.
15
Olav Knudsen, Subregional Security arrangements /Sketch of a Baltic Sea subregional security
arrangement ) în Regionalism. Concepts and approaches at the turn of the century, Bucharest, Romanian Institute of
International Studies, Norvegian Institute of International Affairs, 1995, p. 118-119.

21
securitate16 care să elimine confliectele politico-militare, deşi rivalităţile lituaniano-
estoniano- ruse din anii ’90 (retragerea trupelor Moscovei, chetiunea
Kaliningradului, problema infiltrării KGB în mediile politice de la Riga, Vilnius,
Fallin) au gravat cooperarea din cadrul Consiliului Mării Baltice. Stabilitatea
acestei regiuni este dată de creşterea economică şi coeziunea socială tradiţională,
vorbindu-se de un model de dezvoltare al „bananei albastre” („blue banana 17” -de
la culoarea apei şi forma Mării Baltice).
Finalul Războiului Rece a adus un suflu nou de colaborare în Europa de
Sud -Est şi a bazinului pontic, fiind emise ipoteze politice pentru o arhitectură
instituţională.
În acest cadru politico-strategică, spaţiul Mării Negre a reprezentat o
oportunitate de colaborare regională, preşedintele turc Turgut Ozal lansând o
iniţiativă de concertare a ţărilor riverane (1992) ca Turcia, Bulgaria, România,
URSS.
Domeniile de cooperare proiectate prin această iniţiativă se refereau la
ecologie, infrastructură, modernizarea sistemului de comunicaţii, legăturilor
economice şi dezvoltării economice şi dezvoltării turismului.18
În contextul deteriorării stabilităţii sud-est europene determinate de prima
criză iugoslavă (ruperea Croaţiei, Sloveniei de RSF Iugoslavia, războiul din Bosnia
1992-1995) Cooperarea Economică la Marea Neagră a fundamentat un spaţiu de
cooperare comun în preajma „punctelor firbinţi” la timpul istoric respectiv numite
Republica Moldova sau Crimeea.
Mai mult, în acest sistem subregional au cooperat Turcia ( un iniţiator al
procesului) şi Grecia, state cu o rivalitate istorică în epoca modernă.
Potenţialul politic al Turciei –cel mai mare stat islamist al zonei – a fost
util pentru dezamorsarea progresivă a conflictului din zona Nagorno-Karabach
( enclavă azeră în Armenia), iar prezenţa Greciei (memebră UE şi NATO) a
reprezentat o importantă legătură cu procesul de cooperare la Marea
Mediteraneană.
Obiectivele Comunităţii Economice sunt următoarele: 1. dezvoltarea
relaţiilor dintre 11 ţări ale zonei, legate de istorice şi geografice comună, dar şi
transformările lor politico- economice democratice; 2. extinderea cooperării
economice a zonei –conturată prin microsisteme şi nivele sectoriale –la alte spaţii,
spre exemplu Slovacia, Polonia, Israel, Tunisia, Egipt au primit statutul de
observatori ; 3 crearea unui cadru instituţional care să favorizeze colaborarea
economică a statelor din BSEC.

16
S-a vorbit multă vreme în anii ’90 de o politică baltică a statelor regiunii (Ole Waewer, Regionalism
around the Baltic RIM. Notions on Baltic Sea Politics, Cooperation in the Baltic Sea Area, Report from the second
Parliamentary Conference at the Starting, Oslo, 1992;
17
Ole Waewer, Hakan Wiberg, Baltic Sea/Black Sea. Regionalization of the fringes of the „New Europe”
în Regionalism. Concepts and Aproaches at the turn of century, Bucharest, 1995, p. 213.
18
Mircea Maliţa, Andre Richelieu „The Black Sea Economic Zone” (BSEC): an alternative to the
emergence of regional blocks, in Regionalism, Bucharest, 1995, p. 180-181.

22
 Dimensiunea instituţională 19 a organizaţiei este definită de structura de
decizie a organizaţiei, reprezentată de Adunarea Miniştrilor de Externe, acest grup
are stabilite subdivizii, grupruri de lucru, politici de luare a deciziilor şi extinderea
statutului de observator la alte state.
De asemenea, s-a instituit un secretariat Internaţional al Comunităţii
Economice a Mării Negre cu sediul la Istanbul care se ocupă de munca zilnică şi
urmărirea proiectelor. Preşedinţia Adunării Miniştrilor de Externe este rotativă –
din şase în şase luni –în ordine alfabetică.
Suplimentar, există o Bancă pentru Comerţ şi Dezvoltare a BSEC care
prevede fonduri financiare pentru proiectele derulate (sediul acestei instituţii
bancare este la Salonic, Grecia).
O instituţie comună a BSEC este şi Adunarea Parlamentară a Comunităţii
Economice a Mării Negre, creată în 1993, incluzând baza juridică a activităţilor
organizaţiei.
Acest organism are rolul de adunare generală a Comunităţii Economice cu
trei structuri (subgrupuri): comitetul permanent, grupuri de lucru şi secretariatul
organizaţiei.
În perioada anilor ’90, s-au încheiat un număr mare de acorduri bilateral şi
multilaterale în domeniile transporturilor şi comunicaţiilor, informatică,
schimburile economice, turism, industriei alimentare, ştiinţă/tehnologie, protecţia
mediului.
S-au implementat un sistem de fibre optice (România, Moldova, Bulgaria,
Turcia) şi proiectul de telecomunicaţii între statele membre ale comunităţii.
Sistemul de reuniuni (summit-uri) ale Comunităţii Economice a Mării
Negre de la Istanbul (1992, Bucureşti (1995), Moscova (1996), Yalta (1998),
Charta BSEC ( 1998) şi Agenda Economică pentru viitor (2001) au cuantificat
ideea unei „regiuni extinse a Mării Negre” (the Wider Black Sea area20 ) a fost
lansat în anul 200 când Fundaţia american IREX şi Fundaţia Universităţii Mării
Negre a lansat acest concept.
„Regiunea extinsă a Mării Negre” este acum proiectată ca un spaţiu de
cooperare Marea Neagră –Marea Caspică21, mai ales că Rusia, Azerbaidjan şi
Georgia sunt actori caspici.

19
Proiectul instituţional al BSEC a fost conceput de fostul ambasador turc la Washington, Sukru Elekdag
,Oya Akgonenc Mughisuddin, The Balkan and Black Sea Regional Cooperation), în Regionalism, Bucharest, 1995,
p. 193.
20
Background paper on the ways and means of enhancing the BSEC contribution to strenghthening security
and stability in the region, în Regionalism and regional cooperation. New trends and approaches, Romanian
Journal of International and Regional Studies”, volumul I, 1-2/2005, p. 260-261.
21
Mircea Malitza, The Wider Black Sea Area în Regionalism, în „Romanian Journal of International and
Regional Studies”, volume I, 1-2/ 2005, p. 93.

23
 CURS:Geopolitica atlantică și N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord).

O altă organizaţie internaţională importantă cu profil reconfigurat în era

post-Război Rece și geopolitica atlantică (relația transatlantică dintre SUA și
partenerii europeni) este N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului de la Washington
(1949), ca alianţă defensivă (stipulare prevăzută de articolul 5 al tratatului
precizat).
Hotărârile N.A.T.O. sunt luate prin consens, după consultarea statelor
membre, iar deciziile luate de alianţă sunt hotărâri luate de toate ţările membre.
Obiectivele parteneriatului între membrii europeni şi cei atlantici sunt
consolidarea planificării şi cooperării politico-militare, dar şi lărgirea cooperării în
domeniul ştiinţific, economic.
După eliminarea diviziunii ideologice şi dispariţia Pactului de la
Varşovia (1990) şi a U.R.S.S., N.A.T.O. a suferit un proces de transformări
geostrategice şi instituţionale.
Noul concept strategic adoptat la Roma (1991) a sintetizat o abordare
largă a securităţii bazată pe cooperarea cu statele foste comuniste – prin apariţia
Consiliului de Cooperare Nord -Atlantic - şi menţinerea capacităţii de apărare
colectivă a alianţei.

24
 Această direcţie a prevăzut şi reducerea dependenţei de armele
nucleare şi crearea unui corp de Reacţie Rapidă Multinaţională şi asumarea de noi
misiuni inclusiv gestionarea crizelor şi menţinerea păcii.
Reuniunea de la Bruxelles (1994) a condus la apariţia unei formule
politico-militare de dialog cu alte state, 26 de state acceptând invitaţia de
participare la Parteneriatul pentru Pace pentru care desemnează următoarele
obiective: cooperarea militară dintre alianţă şi statele contractante, asigurarea
controlului democratic al forţelor de apărare, facilitarea transparenţei planificării
bugetelor militare, exerciţii militre comune.
Tot la Bruxelles s-a hotărât şi aplicarea loviturilor aeriene în Bosnia-
Herţegovina (1994), acesta fiind prima angajare militară întreprinsă de N.A.T.O.
,după 1949, anul semnării Tratatului de Washington
Alianţa a ajutat şi la implementarea Acordului de Pace (Dayton, 1995)
în Bosnia prin crearea Forţei de Implementare conduse de N.A.T.O. (I.F.O.R.).
Acest fenomen este elementul concret pentru o participaţie a forţelor de
securitate al alianţei în afara spaţiului politico-teritorial al membrilor
Tratatului(conceptul „out of area„), lucru consfinţit prin summit-ul de la
Wasghington (1999) care a legitimat intervenţia N.A.T.O. în Iugoslavia.
După accederea Ungariei, Poloniei şi Cehiei (1999), reuniunea de la Praga
(2002) a decis acceptarea invitaţiei de aderare a „Grupului Vilnius” (Slovenia,
Slovacia, România, Estonia, Letonia, Lituania), dar şi extinderea operaţiunilor de
securitate împotriva oricăror agresiuni sau ameninţări la adresa siguranţei
membrilor săi, indiferent de regiunea geografică de unde vin acestea.
Astfel, N.A.T.O. participă la misiuni în afara zonei sale specifice de
repsonsabilitate prin operaţiunile din Afganistan (I.S.A.F.) şi misiunea de instruire
şi securitate în Irak (Irak N.A.T.O. Training Mission) în contextul luptei
antiteroriste globale.
Summit-ul de la Istanbul (iunie 2004) a decis crearea unui nou sistem de
parteneriate între N.ATO. şi statele din Caucaz şi Asia Centrală şi intenţia politică
de cooperare cu Republica Moldova, Ucraina şi statele din Balcanii Occidentali.
Teoriile privind organizaţiile internaţionale stabilesc o dimensiune specifică
a acestora în sistemul raporturilor mondiale, punându-se accent pe fenomenul
cooperării şi al interdependenţei politico-economice.
Principiile şi modul de funcţionare NATO

I Structura internă a organizaţiei nord atlantice

În reţeaua instituţională a NATO este importantă cooperarea între componentele

interne, din rândul cărora se detaşează
1. Consiliul Nord Atlantic (NAC)
Consiliul Nord Atlantic reprezintă o entitate instituţională investită cu puteri
decizionale reale, alcătuit din reprezentanţii statelor membre reuniţi săptămânal.

25
 La nivel înalt, Consiliul se reuneşte şi la nivelul şefilor de stat şi de guvern
unde se iau decizii strategice la nivelul politicii alianţei.
Consiliul reprezintă un organism al Alianţei care are ca obiect de activitate
materializarea Tratatului Atlanticului de Nord ( Tratatul de la Washington, 1949)
cu responsabilităţi clare în apărarea comună a statelor membre, politica nucleară
sau problemele militare.
Consiliul reprezintă cel mai important nivel de decizie intituţională al
NATO, dar fiind şi un forum de consultare şi discuţii între statele membre.
Procesul de luare a deciziilor se ia prin consens, iar fiecare ţară membră
NATO are ca reprezentare permanentă un diplomat cu rang de ambasador.
Cel puţin de două ori pe an, Consiliul se reuneşte în sesiune ministerială guvernul
fiecărui stat fiind reprezentat de ministerul de Externe.
Reuniunile Consiliului Nord Atlantic sunt prezidate de secretarul genral al
NATO care prezintă rapoartele şi recomandările pregătite de comitetele din
subordine.

2. Comitetul pentru Planificarea Apărării

O altă structură de cooperare în cadrul NATO este reprezentare de către
Comitetul pentru pentru Planificarea Apărării care o competenţă egală cu a
Consiliului pentru domeniul apărării. Cea mai importantă atribuţie a acestui
Comitet o reprezintă planificarea apărării colective în spiritul articolului 5 din
Tratatul de la Washington (1949).

3. Grupul pentru planificarea nucleară este cadrul formal pentru discuţiile

referitoare la dispunerea forţelor nucleare în cadrul strategiei de apărare
comună, reuniunea acestei structuri se face de două ori pe an la nivel de
miniştrii Apărării.
4. Secretarul General este o persoanlitate politică cu rezonanţă în viaţa
internaţională care este agreat de statele membre, fiind purtătorul de cuvânt
al NATO cu alte state şi organizaţii regionale sau mondiale.
De asemenea, secretarul general al alianţei este şi preşedintele Comitetului
pentru planificarea apărării , Grupului pentru planificarea apărării şi al Grupului
pentru planificarea nucleară.
5 Statul Major Internaţional este o structură care reuneşte specialişti din
statele membre care asigură expertiza pentru comitetele şi grupurile de lucru
subordonate lui, dar şi pentru Consiliul Nord Atlantic. Statul major
Internaţional se ocupă şi de oamenii bine specializate cum ar fi logistica şi
telecomunicaţiile.
5. Comitetul Militar informează nivelele politice ale NATO –şi în primul rând
Consiliul Nord Atlantic- despre desfăşurarea dispozitivului de apărare
comună a spaţiului de securitate al alianţei (format din teritoriile naţionale
ale ţărilor membre).

26
 Informaţii de natură militară sunt oferite şi înalţilor comandanţi ai NATO.
Comitetul Militar este sub controlul politic al Consiliului Nord Atlantic, iar
membri sunt şefii de stat Major ai armatelor naţionale. Preşedinţia
Comitetului Militar este asigurată timp de un an de fiecare ţară în ordine
alfabetică.
6. Structura militară integrată este plasată sub controlul structurilor politice la
nivel înalt, în primul rând autoritatea Consiliului Nord Atlantic.
Această structură asigură organizarea şi apărarea teritoriilor statelor membre
care să elimine ameninţările la adresa ţărilor din NATO. În sistemul acestor
mari comandamente care acoperă zona Atlanticului de Nord.
Statul major Militar internaţional reprezintă o structură care sprijină la nivel
de consultanţă şi expertiză Comitetul Militar.
Trebuie să spunem că în procedura de consultare pentru toate
organismele precizate toate statele naţionale au un mecanism de delegare şi
informare asupra problemelor dezbătute în cadrul NATO.

Principiile politico-juridice ale cooperării în NATO

Liantul esenţial al NATO rămâne voinţa politică de colaborare în
domeniul securităţii şi apărării colective a statelor membre.
În acest cadru colectiv, alianţa nord-atlantică asigură membrilor săi
apărarea graniţelor lor naţionale în cadrul spaţiului de securitate comun al
NATO, împotriva oricărei agresiuni.
Cooperarea extinsă arată că fiecare stat are un nivel de securitate egal,
indiferent de mărimea teritorială, putere economică sau forţă militară.
Spiritul cooperării extinse a fost materializat şi de Consiliul de
Cooperare Nord-Atlantic (NACC) organism creat la Roma, în noiembrie
1991.
NACC este o structură care a promovat extinderea NATO (Madrid,
1997: cu reprezentantele „Grupului de la Vişegrad”: Polonia, Cehia şi
Ungaria; Praga, 2002: România Bulgaria, Slovacia, Slovenia şi ţările baltice)
prin relaţia specială cu Rusia(5 iulie 1994, Moscova remite decumentul
pentru participarea la Parteneriatul pentru Pace) sau prezenţa unor state
foste comuniste sau din spaţiul U.R.S.S.: Albania, Armenia, Azerbaidjan,
Belarus, Tadjikistan, Ucraina, Uzbekistan, Finlanda şi Suedia sunt
euroobservatori în cadrul NACC şi participă la mecanismul Parteneriatului
pentu Pace, prin cooperarea militară şi exerciţii comune.
Austria şi Irlanda participă la lucrările consiliului de Cooperare Nord-
Atlantic.
Consultarea politică reprezintă o dimensiune importantă cu un
caracter sistematic în dinamica alianţei.
În cadrul formal al NATO Consiliul Nord Atlantic rămâne principalul
mediu de consultare politică prin reuniunile sale, ultimele de la Bucureşti
(2008) şi Lisabona (2010) fiind importante pentru extinderea în spaţiul

27
balcnic şi fost iugoslav (accederea Macedoniei), unional (Ucraina), sau
problematica securităţii energetice ca factor de stabilitate internaţională.
Consultările regulate se extind şi pe alte nivele: Comitetul politic,
grupul consultativ pentru politica atlantică, Statul Major Internaţional ,
Statul Militar Major Internaţional.
Consultarea politică nu implică doar problemele legate de alianţă şi
interiorul zonei acoperite de NATO, dar şi spaţii care generează insecuritate
(Irak, Afganistan, Kosovo), sau probleme esenţiale pentru stabilitatea
mondială cum ar fi preocupările alianţei în domeniul securităţii energetice
(2006).
Mecanismul de cooperare
Din anul 1992, între Consiliul Atlanticului de Nord şi Consiliul de
Cooperare Nord Atlantic s-a materializat un Program de lucru pentru dialog
între statele membre şi alte state.
Pe termen lung, s-au precizat dimensiunile de parteneriat şi cooperare
între ţările NATO pe anumite teme şi activităţi ca: problemele securităţii
consultării asupra planificării politice naţionale, menţinerea păcii,
planificarea apărării şi chestiuni militare, ştiinţă şi mediu, ajutor umanitar,
controlul traficului aerian, ajutor colectiv pentru situaţii de urgenţă.
Regula consensului este modelul decizional atât în Consiliul
Atlanticului de Nord cât şi în Consiliul de Cooperare Nord Atlantic. Pentru
Parteneriatul pentru Pace s-a stabilit o formulă de cooperare militară
internaţională prin constituirea la Mons (Belgia) şi crearea unui Comitet
Politico-Director al Parteneriatului pentru Pace.
Gestionarea crizelor
Gestionarea crizelor este o temă de acţiune majoră a NATO care evaluează
tensiuni şi crize din vecinătatea spaţiului de securitate al alianţei, sau
evenimente care afectează stabilitatea mondială, de exemplu conflictul civil
din Afganistan ( guvern şi talibani) sau politica dictatorială din Irak şi
crearea unei armate naţionale la Bagdad ( efectele căderii lui Sadam Hussein
din martie 2003).
Consiliul Atlanticului de Nord trasează o planificare pentru gestionarea
crizelor în care un rol important îl au Centrul de criză al NATO care
activează permanent şi are în utilizare un sistem de telecomunicaţii speciale.
În cadrul Consiliului, există un Comitet de operaţii şi exerciţii care identifica
mijloacele şi instrumentele politico-militare de a gestiona crizele.
Pentru a asigura o capacitate de reacţie rapidă şi interoperabilă
(cooperare între mai multe tipuri de arme sau cooperare interarme), NATO
desfăşoară exerciţii comune şi aplicaţii.
Alianţa nord atlantică a intervenit într-o tensiune internă din spaţiul
iugoslav, în Kosovo (martie 1999), deoarece factorii de decizie ai NATO au
hotărât o intervenţie militară în provincie pentru a opri epurarea etnică şi
conflictele etnice care generau o catastrofă umanitară.

28
După eşecul negocierilor de la Rambuillet( februarie 1999), conduse de
Franţa şi Marea Britanie care încercau să facă Belgradul să accepte un
compromis în chetiunea Kosovo, NATO a urmărit să oprească un conflict
regional, depăşind pentru acest lucru principiile ONU, „neamestecul în
treburile interne ale altui stat”, sau „nerecurgerea la forţă şi ameninţare cu
forţa” (s-a vorbit de un drept umanitar care ar legitima acţiunile militare
împotriva unei puteri totalitare regionale).
Astfel, implicarea alianţei în Kosovo a fost legitimată de mulţi
teoreticieni ca un „război just” care apăra drepturile omului sub motivarea
„legalismului” intervenţiei (există chiar şi o şcoală de gândire legalistă în
teoria relaţiilor internaţionale).
Summit-ul de la Washington( aprilie 1999) a oficializat conceptul
„out of area”, adică implicarea NATO în orice zonă de criză care poate
afecta stabilitatea regională sau mondială. De fapt, această poziţie a
continuat orientarea determinată de schimbarea conceptului strategic de la
Roma (1991), când alianţa nord - atlantică a devenit interesată de evoluţiile
din statele este europene decomunizate : tranziţia politică de la democraţia
pluralistă şi trecerea la economia de piaţă.
Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au arătat că
ameninţările la adresa păcii şi stabilităţii mondiale s-au diversificat, iar
coaliţia împotriva terorismului trebuia să reacţioneze la provocările acestui
flagel în mediul internaţional.
Astfel, după forţele dislocate în Kosovo (forţele de „menţinere din
Kososvska-Mitroviţa ale alianţei, înlocuite în 2006 de contingente militare
ale UE) NATO are un dispozitiv militar multinaţional în cadrul forţelor
ISAF în Afganistan.
Din păcate, în noiembrie 2007 teritoriul Afganistanului era
controlat în proporţie de 50% de către insurgenţii talibani, care fuseseră
alungaţi (noiembrie 2001).
Dimensiunea de apărare
În strategia NATO un loc important îl reprezintă dimensiunea de apărare
colectivă definită prin cooperarea politică şi solidaritatea euroatlantică
(obiectivul comun de apărare al statelor membre din Europa şi America de
Nord).
Dimensiunea de apărare colectivă este asociată cu acţiunea de
prevenire a războiului în Europa şi în alte spaţii, prin cooperarea tuturor
forţelor armate ale NATO.
Securitatea este un obiectiv complementar apărării teritoriilor
naţionale ale statelor membre, fiind bazată pe voinţa politică comună de a
răspunde unei agresiuni împotriva unui stat (state) NATO.
În fiecare an se face un schimb de informaţii care trasează un plan
general al alianţei şi asigura o colaborare între statele membre Statul Major
Internaţional şi Statul Major Militar Internaţional.

29
Din doi în doi ani, miniştrii Apărării se întâlnesc pentru a pregăti o directivă
generală care precizează planificarea militară specifică a fiecărui stat
membru.
Ca viziune strategică globală, miniştrii Apărării pregătesc un
document pe termen mediu (6 ani) prin care se precizează „obiectivele
forţelor armate” cu instrucţiuni precise pentru fiecare ţară, forţe
convenţionale sau nucleare.
Politica nucleară
Miniştrii Apărării se reunesc anual în Grupul pentru planificarea nucleară
(NGP) pentru a discuta despre problematica nucleară definită de : dislocarea
şi siguranţa armelor nuclear, mijloace de comandă şi control ale forţelor
nucleare.
Forţele nucleare substrategice staţionate în Europa şi dispuse de
NATO sunt o dimensiune esenţială a cooperării dintre aliaţii europeni şi cei
nord americani.
Comitetul executiv al Grupului de Planificare Nucleară este organul
compus din reprezentanţii naţionali ai statelor membre care se preocupă
direct de protecţia armamentelor, securitatea armelor nucleare şi dispunerea
acestora.
În dispozitivul militar al alianţei nord atlantice forţele nucleare
sunt reprezentate de avioane cu dublă capacitate de acţiune (convenţională şi
militară) după eliminarea artileriei nucleare şi rachetelor nucleare sol-sol cu
rază mică de acţiune.
Planificarea armamentelor şi standardizarea şi interoperabilitate

Sistemul de planificare a armamentelor a fost conceput de Consiliul

Atlanticului de Nord şi are un program pentru achiziţionarea armamentelor
la nivelul întregii alianţe.
Standardizarea şi interoperabilitatea forţelor NATO sunt factori care
conduc la eficacitatea militară şi operaţională.
Comitetul NATO pentru standardizare şi Conferinţa directorilor
naţionali pentru armamente au stabilit planuri de standardizare a
armamentelor pe proceduri, sisteme, tipuri de arme şi echipamente.
Interoperabilitatea reprezintă cooperarea între diferitele tipuri de
arme şi armatele naţionale în cadrul instituţional al NATO.
De asemenea, sistemul de informaţii (CIS) general al NATO ajută
la interoprabilitate între arme şi armatele naţionale, prin funcţionarea
Grupului interarme de telecomunicaţii şi electronică (TSGE).

Cooperarea economică în cadrul NATO

Deşi este o organizaţie cu rol de apărare colectivă, articolul 2 al Tratatului de

la Washington prevede că statele membre vor face eforturi pentru a elimina

30
orice contradicţie în politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja
colaborarea economică în fiecare dintre ele .
În temeiul acestui spirit, Consiliul Nord Atlantic a recomandat studii
(anii 70) privind probleme economice ale Greciei, Portugaliei şi Turciei
pentru a reduce decalajele dintre aceste ţări şi statele vest-europene şi nord
americane.
De asemenea, în anii 2006 –2007, Comitetul s-a interesat de
problemele energetice ale Europei în domeniul securităţii energetice prin
oleductele şi conducetele cu gaz care au baza în Rusia, Kazahstan şi zona
Mării Caspice.
NATO este o organizaţie preocupată de securitatea internaţională şi
prin prisma obiectivelor apărării colective precizat de articolul 5 al
Tratatului de la Washington, iar aceste dimensiuni de acţiune au generat
forme de colaborare cu alte instituţii.
Prin „Declaraţia de la Petersberg”, Uniunea Europei Occidentale
(UEO) se angaja să coopereze cu NATO în acţiunile de prevenire a
conflictelor şi de menţinere a păcii în colaborare cu CSCE( din 1994,
OSCE), prin celebrele misiuni umanitare de tip Petersberg.
Spiritul acestor conexiuni instituţionale NATO-UEO s-a materializat
în dispunerea forţelor navale ale UEO (iulie 1992) pentru aplicarea
rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU împotriva Republicii
Federative a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru), măsuri similare luate de
reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord (10 iulie 1992).
În ianuarie 1994, reuniunea la vârf a NATO a decis ca cele 16 state
ale Alianţei să sprijine „Identitatea europeană de securitate şi apărare” şi
fortificarea pilonului european al alianţei prin intermediul UEO, ca o
dimensiune de apărare a Uniunii Europene.
Astfel şi prin Declaraţia de la Kirchberg (9 mai 1994) a Consiliului
de Miniştri a UEO şi după precedenta reuniune mixtă a Consiliului UEO şi
Consiliului Atlanticului de Nord (21 mai 1992), Uniunea Europei
Occidentale (UEO) a devenit „braţul european înarmat” al NATO.
De asemenea, NATO a acceptat punerea la dispoziţie a forţelor sale
militare pentru operaţii ale UEO şi s-a decis fundamentarea conceptului de
Forţe operative multinaţionale (CJTF) astfel încât forţele NATO şi UEO
dispun de „capacităţile militare separabile, dar nu separate”
Această definire a capacităţilor militare NATO şi UEO „separabile,
dar nu separate” a fost adoptată şi Consiliul Atlanticului de Nord de la
Berlin (1996).
Dimensiunea cooperării NATO şi UEO din anii 90, iar acum relaţia
dintre „Identitatea de apărare şi securitate comună” a Uniunii Europene şi
NATO implică mult structura Comandamentului aliat din Europa (ACE) ŞI
Comandamentul suprem al forţelor aliate din Europa (ACE).

31
 Zona de responsabilitate a Comandamentului aliat în Europa (ACE)
se întinde de la nordul Norvegiei până în Europa Meridională (inclusiv
Mediterana) şi de la ţărmul Atlanticului la frontiera de Est a Turciei.
După reuniunea Consiliului Atalanticului de Nord de la Praga (2002)
conceptul de Forţe de Reacţie Rapidă este materializat de următoarele
structuri:1. Statul Major de planificare a forţelor de reacţie din
Comandamentul Aliat în Europa (sediu : Mons, Belgia); 2.Forţa NATO
aeropurtată de supraveghere îndepărtată (NAEWF –sediu : Gelsenkirchen,
Gemania); 3.Grupurile de Reacţie rapidă ale ace(sediu: Rheindalen,
Gemania): 4. Forţa mobilă (terestră) a ACE (sediu: Heidelberg, Gemania).
Statul Major pentru planificarea Forţei de Reacţie Rapidă a
Comandamentului aliat din Europa (ACE) comandat de un general de trei
stele asigură coordonarea forţelor de reacţie şi planificare pe teatre de luptă.
Statul Major al forţelor aeriene de reacţie a ACE (RFAS) este o
structură condusă de un general german de trei stele planifica detaliat forţele
aeriene de reacţie (sediul la Kakar, Germania).
Forţa NATO aeropurtată de supraveghere îndepărtată are misiunea
de a dota alianţa cu mijloace de apărare antiaeriană şi de supraveghere
îndepărtate pentru a asigura supravegherea aeriană şi comanda pentru toate
structurile de comandament ale NATO.
Forţa NATO aeropurtată de supraveghere (NAEWF) este o forţă
operativă multinaţională care are două elemente 1 o forţă cu 18 aparate E-3A
ale NATO aflate la Geilenkirchen şi 2 un escadron de şapte aparate E-3D
proprietate britanică care sunt la baza aeriană din Waddington (Marea
Britanie).
Datele de pe aceste aparate care asigură supravegherea îndepărtată,
în cadrul acestui sistem aeropurtat sunt transmise la centrele de comandă şi
control de la sol, pe mare sau în aer. Forţele de reacţie imediate navale
permite alianţei să fie prezentă naval în oceanul planetar prin forţele navale
permanente din Mediterana şi Canalul Mânecii.
După summit-ul de la Praga (2002), Grupurile de Reacţie Rapidă ale
Comandamentului Aliat din Europa (ACE) formate în anii 80-90 din zece
divizii şi unităţile de corp de armată din 12 state membre- s-au transformat
în Forţe de Reacţie Rapidă capabile să aibă contingente în acord cu tipul de
criză, zona de criză şi capacităţile forţelor regionale implicate în conflict.
Membru NATO, România a alocat în dispozitivul acestei structuri
forţe care sunt specializate pe următoarele arme: infanterie-cercetare,
vânători de munte, poliţie militară.
În contextul stabilizării relative a situaţiei din Kosovo au fost
înlocuite de contingente de ”menţinere a păcii” ale Uniunii Europene pentru
administrarea militară a provinciei (2006).
Adunarea Atlanticului de Nord

32
 Cooperarea politico-militară a NATO se realizează şi prin
intermediul Adunării Atlanticului de Nord, cadru în care parlamentarii din
Europa şi America de Nord au schimburi de opinii şi emit abordări comune.
Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord este legătura
instituţională dintre parlamentele naţionale şi alianţă, iar parlamentarii
trimişi la NAA ţin cont de direcţiile politico-strategice ale NATO în procesul
legislativ din statele pe care le reprezintă.
De asemenea, parlamentarii din Adunarea Atlanticului de Nord
acordă procedurile şi deciziile interguvernamentale luate în cadrul NATO cu
prevederile Constituţiilor naţionale.
Abordarea geostrategică a NATO pentru alte spaţii rămâne
prioritară pe zona arabă şi islamică, unde forţele radicale fundamentalist-
reliogioase generează tensiuni interne.
În acest context, Iniţiativa de Cooperare Sud Est Europeană
(lansată la Istanbul, 2004) a cuprins ideea integrării în „Parteneriatul
pentru Pace” (Pfp) a statelor din Balcanii de Vest: Macedonia şi Croaţia,
dar şi o deschidere mai mare spre cooperarea militară cu ţările arabe.
Reuniunea Consiliului Nord Atlantic de la Bucureşti (2-4 aprilie
2008) cuprinde un spectru tematic larg legat de securitatea energetică a
zonei euratlantice, problema scutului american antirachetă – cu persepctivă
de instalare în Cehia şi Polonia şi într-o mică măsură extinderea în
regiunea balcanică (Croaţia) sau caucaziană(Georgia)
Reuniunea NATO (aprilie 2008) de la Bucureşti a adus pe agenda
de securitate a alianţei nord atlantice tema scutului antirachetă american
dispus în Polonia şi Cehia destinat interceptării rachetelor iraniene, dar care
provoacă reacţii dure din partea Federaţiei Ruse – lărgirii alianţei spre
Balcanii de Vest (prin integrarea Croaţiei, Macedoniei şi Albaniei) şi
prezenţei militare a organizaţiei în forţa multinaţională ISAF din Afganistan
(unde majoritare sunt contingentele anglo-americane, olandeze şi române)
unde talibanii se regrupează strategic în Kandahar.
O altă chestiune importantă în strategia politico-militară a alianţei pe
termen lung este reprezentată de accederea Ucrainei şi Georgiei, foste
republici sovietice, ipoteză de analiză respinsă de Rusia care încearcă să
îndepărteze frontiera NATO de graniţele sale.

CURS:Geopolitica securității democratice: Consiliul Europei

După separaţia Europei de Est de partea occidentală a continentului prin

„cortina de fier” şi începutul Războiului Rece ( conflictul lumii democratice
„libere” şi regimurile totalitare de tip sovietic) , Congresul de la Haga ca mişcare
europeană pune bazele Consiliului Europei ( 1948).

33
 Sub preşedinţia lui Winston Churchill, fostul premier britanic, 800 de
personalităţi au militat pentru o organizaţie pancontinentală care să continue ideile
de unitate emise în anii 20 de contele Coudenhove-Kalerhi şi liderul politic
francez, Aristide Briand pentru o uniune şi conferinţă a statelor europene (Uniunea
Federală Europeană), ca geopolitică a securității democratice, care să evite
conflictul european.

Structurile Consiliului Europei

Comitetul Consiliului Europei

Comitetul internaţional care a organizat Congresul de la Haga (1948), a conceput
un document intitulat Mesaj către europeni în care se cerea o „Europă unită,
restituită în totalitatea ei liberei circulaţii a oamenilor, ideilor şi bunurilor”.
Documentul mai cerea un cadru juridic care să adopte Charta drepturilor
omului, act garant pentru libertatea de asociere, exprimare şi gândire. De
asemenea, în acelaşi mesaj se cereau înfiinţarea unei Curţi de Justiţie şi o Adunare
Europeană pentru Naţiunile Europei.
Documentul adoptat de Congresul de la Haga (1948) a cerut o „Adunare
Consultativă Europeană aleasă de parlamentele naţiunilor participante”, iar
„Mişcarea Europeană” condusă de preşedinţii de onoare Leon Blum, W.
Churchill, Alcide De Gasperi şi Paul Henry Spaak –cerea imperios o componentă
parlamentară la nivel continental.
După crearea „Uniunii Occidentale” ca o alianţă militară ( prin Tratatul de la
Bruxelles, 1948) ministrul de Externe francez, Georges Bidault a propus crearea
unui parlament european, iar Comitetul pentru Studiul şi Dezvoltarea Unităţii
Europene a adoptat propunerea franco-belgiană de fondare a unei Adunări
Parlamentare Europene, idee susţinută de liderul de stânga francez, Eduard
Herriot.
Din perspectiva Londrei pentru Europa de Vest era benefică o structură
interguvernamentală clasică, cu o Adunare parlamentareă fără atribuţii de decizie.
Însă această dezbatere a fost oferită de disputa state federalişti ( Franţa,
Belgia, Italia) şi adepţii cooperării interguvernamentale. ( Marea Britanie, Irlanda,
statele scandinave).
Părţile contractante în Statutul Consiliului Europei îşi reafirmă adeziunea
pentru valorile şi patrimoniul comun european care reprezintă: „sursa reală a
liberatăţii individuale şi a statului de drept, principii care formează baza oricărui
democraţii autentice”.
Deoarece se impunea „ o unitate mai strânsă între ţările europene”,
concluzia statelor vest -europene era că ideea unei unităţi politice se prefigura
printr-un organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai omogenă.
Capitolul I din statut ete consacrat definirii scopurilor Consiliului Europei:
realizarea unei mari unităţi între membrii săi, discutarea chestiunilor de interes
comun şi încheierea de acorduri externe.

34
 Statutul Consiliului a intrat în vigoare la 3 august 1949, iar obiectivul pragmatic
al acestei construcţii este „crearea unui Comitet al Miniştrilor şi a unei Adunări
Parlamentare”, astfel că raţiunea de a fi a C.E. cooperarea interguvernamenatală
între state compatibile politic cu valori comune,şi dimensiunea parlamentară îşi
găseşte materializarea prin prezenţa de 45 de parlamente naţionale ale statelor
membre.
Obiectivele principale ale Consiliului Europei sunt expuse în preambulul
Statutului printr-o definire sintetică:
1.Convingerea ţărilor semnatare că edificarea păcii „ bazată pe justiţie şi
cooperare internaţională” 22 reprezintă un interes major pentru apărarea
societăţii umane şi civilizaţiei şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile
economic, social şi cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi
respectarea, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
2.Prevederile din preambulul statutului sunt aprofundate prin instrumente
internaţionale elaborate de Consiliul Europei, dintre care se detaşează
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, cu accent deosebit
pe apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, obiectiv
esenţial în preocupările Consiliului.
Cu excepţia chestiunilor militare –abordate de Uniunea Europei
Occidentale şi NATO - Consiliul Europei are o arie de competenţă lărgită pe
mai multe domenii, având o vocaţie pluralistă ( de dialog pe mai multe
teme).
Programul său cuprinde: drepturile omului (element central al
activităţii organizaţiei), media, coeziunea socială, cooperarea juridică,
educaţie, cultură, sportul, patrimoniul, democraţie locală, protecţia mediului,
amenajarea teritorială).
Fiind cea mai veche organizaţie interguvernamentală şi
interparlamentară europeană, Consiliul Europei are o compoziţie specifică la
nivel de actori statali, implicând o serie de aspecte de dobîndire a calităţii de
membru.
Din delimitarea geografică se precizează implicit că membrii
Consiliului Europei nu pot fi decât state europene. Cele 10 state semnatare
ale Statutului –Belgia, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia- pot fi definite ca membrii
iniţiali ( deşi nu există această formulă juridică în Statut), pentru că în Statut
nu se face referire la membrii fondatori.
Statutul prevede că, în „circumstanţe speciale” un stat european
poate deveni membru asociat.
Structura instituţională a Consiliului Europei

22
Manualul Consiliului Europei, Bucureşti, 2003, p. 40-41.

35
 Prin prevederile articolului 10 al Statutului, organele Consiliului Europei sunt
Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Consultativă. Cele două organisme sunt
asistate prin expertiză de specialitate prin secretariatul organizaţiei.
Din anul 1974, Adunarea Consultativă s-a transformat în Adunarea
Parlamentară, cu rol de deliberare. La 14 aprilie 1994, Comitetul Miniştrilor
a adoptat Rezoluţia statutară 94, prin care a luat fiinţă Congresul
Autorităţilor Locale ( CLRAE), organ consultativ al Comitetului de Miniştri.
Comitetul Miniştrilor
Articolul 13 din Statut stipulează definirea organului competent executiv –
Comitetul Miniştrilor- care să acţioneze în numele Consilului Europei.
Reprezentarea statului membru se face prin ministrul de Externe,
care dispune de un vot în Comitetul Miniştrilor.
Comitetul Miniştrilor la recomandarea Adunării Paralamentare sau la
iniţiativă sa proprie, poate examina măsuri care să materializeze obiectivele
Consiliului Europei, precum şi încheierea de acorduri şi convenţii care să se
întemeieze pe o politică unitară a ţărilor din C.E.
Concluziile bazate pe expertiza politico- juridică a aparatului Consiliului ( comisii
şi comitete) pot lua forma unor recomandări ale Consiliului de Miniştri
către guvernele statelor participante, care sunt invitate apoi să comunice măsurile
luate pe marginea acestui tip de documente precizat mai sus.
Comitetul de Miniştri posedă şi o atribuţie executivă cu referire la măsurile
interne şi reglementările specifice Consiliului Europei.
Într-o definiţie sintetică, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei-
alcătuit din miniştrii de Externe ai statelor reprezentate la Strasbourg, unde are
sediul organizaţia- este o reprezentare a executivelor europene pe paradigma
drepturilor omului.
Participarea la această structură executivă –Consiliul de Miniştri– se face
în condiţii de egalitate pentru statele membre, Comitetul de Miniştri fiind
„gardianul” respectării angajamentelor asumate în numele unui consens european.
Competenţele Consiliului de Miniştri reprezintă trei nivele:
1. reprezintă o voce a guvernelor naţionale în condiţii de egalitate suverană a
statelor, dar şi un cadru de exprimare pentru capitolele ţărilor membre
2. ideea unui forum colectiv, o reuniune a „Europei politice” în care se
elaborează răspunsurile continentului la provocările şi ameninţările care
privesc societatea internaţională.
3. rolul de apărător al valorilor promovate de Consiliul Europei, aspect exercitat
prin funcţia de monitorizare a respectării angajamentelor asumate.
Sesiunile Comitetului Miniştrilor

Au o practică care indică o sesiune ordinară pe an la nivel ministerialpentru a

urmări agenda şi cooperarea europeană. Au existat şi câteva reuniuni speciale sau
extraordinare; Lisabona( 1991), Madrid (1991), Istanbul (1992), Vilnius ( 2002).

36
Statutul prevede ca reuniunile Comitetului de Miniştri să aibă loc la Strasbourg
(până în 1975, sesiunea de sfârşit de an se ţinea la Paris).
Desigur, miniştrii de Externe ai statelor membre nu pot epuiza toate
subiectele agendei Consiliului Europei în doar cele două sesiuni ordinare anuale,
astfel încât şefii diplomaţiilor naţionale împuternicesc „delegaţi” care acţionează în
numele lor în intervalul dintre reuniunile ordinare.
Soluţiile adoptate de aceşti delegaţi (în fapt, înlocuitori ai miniştrilor de
Externe) au valoarea unor decizii a Comitetului de Miniştri; delegaţii sunt asistaţi
de un Birou ( instituit în 1975 –din 2001 are şase membri) şi raportori speciali.
Preşedinţia reuniunilor delegaţilor este deţinută de reprezentantul
permanent al statului care asigură preşedinţia Consiliului de miniştrii.
În dinamica luării deciziilor Comitetului de Miniştri, delegaţii miniştrilor
de Externe sunt de regulă reprezentanţi permanenţi ai statelor pe lângă Consiliului
Europei.
Începând din anul 1952, Comitetul de Miniştri a adoptat o rezoluţie prin
care fiecare membru desemnează un reprezentant permanent cu statut de delegat al
ministrului şi rang diplomatic.
Reuniunile ordinare ale reprezentanţilor permanenţi sunt ordinare la nivel
A care se cristalizează prin decizii ale Comitetului Miniştrilor ( din 1989, nivelul
A al reuniunilor s-a referit la aplicarea prevederilor Convenţiei Europene a
drepturilor omului).
De asemenea, sunt şi reuniuni de tip B la nivelul adjuncţilor delegaţilor,
unde se discută probleme secundare sau controversate.
Prin rezoluţia 84 din noiembrie 1995, Consiliul Europei prin Comitetul
Miniştrilor a luat decizia de a dezvolta dialogul politic, după ce reuniunea de la
Viena a urmărit întărirea în Europa a „ securităţii democratice” ( adoptarea
statului de drept – „rule of law”, democraţiei pluraliste şi a economiei de piaţă)
element care poate stabiliza spaţiul politic al Europei.
Dialogul politic precizat prin Declaraţia de la Viena ( 1993) urmăreşte
cooperarea cu statele din afara Europei care aderă la valorile democratice şi
apărarea drepturilor omului, dar şi găsirea „unei solidarităţi Nord- Sud” ( state
bogate şi ţări sărace).
În baza spiritului cooperării europene, Comitetul Miniştrilor a tratat teme
esenţiale ale politicii internaţionale: relaţiile Est - Vest, dialogul Nord - Sud,
situaţia din Orientul Mijlociu sau America Centrală, şi nu în ultimul rând
raporturile cu tinerele democraţii central şi est-europene. În plin an revoluţionar
1989, Consiliul Europei a introdus categoria de „invitat special” pentru statale care
se angajau să respecte prevederile Actului Final de la Helsinki ( 1975) şi Pactul
internaţional pentru respectarea drepturilor omului ( sistemul O.N.U. 1996) în ceea
ce priveşte protejarea drepturilor omului: Polonia, Ungaria, Iugoslavia şi U.R.S.S.
23

23
Invitat special până în 1997 a fost Belarusul ( statut retras datorită politicii autoritare a preşedintlui
Alexandr Lukaşenko), iar recent a fost adăugat la acestă categorie principatul Monaco.

37
 În sistemul procedurilor Consiliului Europei, concluziile Comitetului de
Miniştri pot, de la caz la caz, îmbrăca forma unei convenţii sau a unui acord
( acţiunile Comitetului de Miniştri au condus la 180 de convenţii şi acorduri pe
diverse competenţe de acţiune ale Consiliului Europei).
Tot în sfera practicii adoptării unor măsuri politico-juridice, deciziile cu
caracter definitiv ale Consiliului Europei îmbracă deseori forma unor rezoluţii, mai
ales prin prisma atribuţiilor conferite de Convenţia Europeană a drepturilor
omului, Codul de Securitate Socială sau Carta Socială Europeană.
În aplicarea prerogativei sale prevăzute de Statut, Comitetul de Miniştri a
înfiinţat un număr de comisii permanente sau ad-hoc ( temporare) care au
responsabilitate şi expertiză pe o serie de sectoare din Programul
Interguvernamental de activităţi ( drepturile omului , mass media, politica socială,
cooperarea culturală).
În rândul acestor comisii-unde guvernele statelor membre trimit oficiali
naţionali- cele mai importante sunt: Comisia permanentă pentru drepturile omului,
Comisia permanentă pentru egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi, Comisia
permanentă privind mass-media Comisia privind politica socială, Comisia
cooperării culturale, Comisia învăţământului superior şi cercetării,Comisia
europeană a sănătăţii.
Grupurile de raportori au fost introduse de delegaţi în anul 1985, cu scopul
de a ajuta pregătirea şedinţelor acestora.
Cele mai importante grupuri –din cele 11- sunt cele pentru probleme
administrative, stabilitate democratică, drepturile omului, probleme sociale şi de
sănătate.
În structura raporturilor cu alte organisme ale Consiliului Europei,
Comitetul de Miniştri are o relaţie activă cu Adunarea Parlamentară, care
armonizează şi conjugă obiectivele celor două structuri.
Articolul 15 al Statutului precizează dreptul de iniţiativă atât al Consiliului de
Miniştri cât şi al Adunării Parlamentare.
După ce în anii 50, dreptul de iniţiativă a fost exercitat mai mult de
Adunarea Parlamentară, în anii 80 –90, Comitetul de Miniştri şi-a luat în serios
rolul executiv prin intensificarea dialogului cu Europa de Est, dar şi contribuţia sa
la construcţia europeană.
Raporturile dintre Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară se
situează pe următoarele coordonate:
-prezentarea de către Comitetul de Miniştri a rapoartelor precizate de Statut
-cereri avize adresate Adunării Parlamentare
-prezentarea concluziilor Adunării Parlamentare
-prezentarea concluziilor Adunării Parlamentare sub forma unor
recomandări adresate Comitetului Miniştrilor
-prezentarea urmărilor recomandărilor formulate de Adunarea Parlamentară.

38
 Această relaţionare dintre cele două dimensiuni instituţionale ale Consiliului
Europei îmbracă şi forma unei comunicări a raportului Comitetului Miniştrilor
către Adunarea Parlamentară – în timpul sesiunilor acesteia –document care
conţine informaţii cu privire la situaţia semnării şi ratificării convenţiilor şi
acordurilor elaborate sub egida Consiliului Europei.
De asemenea, Regulamentul interior al Comitetului de Miniştri poate împuternici
un membru al său să prezinte un punct de vedere în cadrul Adunării Parlamentare.
Pe baza aceluiaşi regulament, preşedintele Comitetului de Miniştri
informează personal plenul Adunării Parlamentare despre activităţile desfăşurate
de Comitet .
Pentru a asigura coordonarea activităţilor celor două organe principale ale
Consiliului, Secretarul General este autorizat să prezinte rapoarte sintetice ale
comisiilor Adunării asupra lucrărilor comitetelor de experţi interguvernamentali ai
Comitetului.
Comitetul mixt ( creat în 1951) principalul organ de coordonare al
activităţilor Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlamentare. Comitetul Mixt are
ca însărcinări speciale examinarea problemelor de interes comun pentru cele două
focuri, făcând propuneri concrete pentru ordinea de zi a Adunării Parlamentare şi a
Comitetului de Miniştri.
Adunarea Parlamentară

Adunarea Parlamentară reprezintă prima adunarea parlamentară europeană, care

cuprinde delegaţiile parlamentare naţionale, mărimea delegaţiei parlamentare fiind
dată de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei bugetare a statului
respectiv. Cei 313 membri sunt aleşi sau desemnaţi de parlamentele interne care
trimit în structura delegaţiei toate partidele sau grupurile politice din legislativele
naţionale.
Adunarea Parlamentară este organul deliberativ al Consiliului Europei care
prezintă concluziile sale Comitetului de Miniştri sub formă de recomandări pentru
orice problemă preocupă Consiliul.
Adunarea se reuneşte de patru ori pe an, timp de o săptămână, în sesiune
plenară publică, în hemiciclul din „Palatul Europei” în Strasbourg ( mai există o
reuniune „ de primăvară” , într-unul din statele membre).
Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi în mod tradiţional pentru
trei mandate consecutive, de un an.

Preşedintele, vicepreşedintele ( 18 la număr) şi liderii celor 5 grupui

politice constituie Biroul Adunării.

39
 Adunarea alege şi Secretarul General, Secretarul General adjunct al Consiliului
Europei, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Comisarul pentru
drepturile omului al Consiliului Europei.

Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate în următoarele domenii:

politic, social, juridic, drepturile omului,cultură, sănătate şi familie, migraţii, ştiinţă
şi educaţie, refugiaţi, democraţie, egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi.
Relaţiile acestui forum parlamentar european sunt extinse şi se configurează
internaţional astfel: O.C.D.E.( Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Europeană), Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare( BERD),
Agenţia Spaţială Europeană, Uniunea Interparlamentară, Parlamentarul European,
Benelux, Adunarea Parlamentară a O.SC.E., Comunitatea Statelor Independente.
Din 1990, Adunarea contribuie plenar la gestionarea crizelor din Europa.
Discuţiile ei privind chestiunile politice au generat concluzii ale misiunilor trimise
pe teren şi pe dialogul permanent cu statele monitorizate.
Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă puncte de reper
importate pentru Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partidele politice;
Adunarea a fost de multe ori la originea unor acte juridice şi norme internaţionale
care formează baza unei legislaţii europene.
Pe lângă cooperarea interparlamentară dezvoltată prin Programul
paneuopean de cooperare şi asistenţă parlamentară ( DEMOPARL). Adunarea
Parlamentară asigură şi reprezentare ideologică ( care asigură coeziunea politică)
prin cele cinci grupuri politice :Grupul Socialist ( SOC), Grupul partidului popular
european (EPP) Grupul democraţilor europeni ( EDG), Grupul liberalilor,
democraţilor şi reformatorilor (LDR) şi Grupul stângii europene unificate (UEL).
Pentru a forma un grup, trebuie să se reunească 15 membri provenind din
cel puţin trei naţionalităţi diferite.
Un lucru important pentru stabilitatea şi unitatea politică a continentului
este reprezentat de dimensiunea interstatală a Adunării Parlamentare care acoperă
întreaga Europă geografică şi are relaţii extinse în zonele limitrofe acesteia
Adunarea Parlamentară conţine trei nivele de organizare; Biroul
( ţările mari au loc permanent , iar cel mici deţin un loc prin rotaţi), Comisia
permanentă ( care se reuneşte de două ori pe an, principala sarcină fiind asigurarea
permanenţei Adunării când aceasta nu este în sesiune ) şi Secretariatul ( condus de
un Secretar general care asigură existenţa forului parlamentar şi serviciile de
secretariat).
La adunare, limbile oficiale sunt cele ale Consiliului Europei: engleza şi
franceza, dar traducerea în germană, iataliană şi rusă este asigurată de Adunare ca
limbi suplimentare.
Preşedinţii Adunării Parlamentare din anii 1990-2007 au fost : Louis Jung
(Franţa), lordul Russel Johnston (Marea Britanie), Rene van der Linden (Olanda).
Documentele adoptate de Adunarea Parlamentară se grupează în patru
categorii de instrumente politico-juridice:

40
 1. recomandările propuneri adresate Comitetului de Miniştri cu
reglementări care interesează politicile guvernelor; 2. rezoluţiile conţin
hotărârile Adunării pe domeniile sale de competenţă 3. avizele-sunt
exprimate de Adunare asupra problemelor care îi sunt supuse de către
Comitetul Miniştrilor; 4. directivele instrucţiuni adresate de Adunare
comisiilor sale.

Pentru a eficientiza poziţiile sale politice şi a argumenta corespunzător

actele sale, Adunarea Paarlamentară este ajutată de 10 comisii de specialitate: pe
probleme politice, probleme juridice, şi drepturile omului, probleme economice şi
de dezvoltare probleme sociale, de sănătate şi familie, emigraţie, refugiaţi şi
demografie, cultură-ştiinţă-educaţie, mediu, agricultură şi probleme locale,
egalitatea şanselor, regulament şi imunităţi, monitorizare.
În continuare, vom sublinia sintetic câteva din momentele de activitate ale
comisiilor de probleme politice, respectiv de probleme juridice şi ale drepturilor
omului.
După căderea comunismului, comisia a încercat să furnizeze soluţii pentru
asigurarea securităţii democratice printr-un sistem de reacţie la nivel de expertiză
asupra rezolvării paşnice a conflictelor, dialogul şi medierea pentru rezolvarea
crizelor constituţionale şi politice.
Comisia s-a implicat mult în depăşirea impulsului politic din Albania, ca
urmare a contestării alegerilor parlamentare din mai 1996, oferind prin raportul
Rene van der Linden (Olanda, grupul popular creştin-democrat) soluţii pentru
ţinerea unor alegeri .
Rapoarte asupra situaţiei din Orientul Mijlociu ( 1996/1997) au fost utile
pentru procesul de pace din zonă, iar Adunarea Parlamentară invită periodic
Israelul - care are statut de observator la Consiliul Europei – şi legislativul
palestinian, atunci când se discută despre situaţia regiunii.
Referitor la situaţia din Cipru, a fost prezentat un raport de bază ( ianuarie
2002) şi au fost invitate comunităţile turcă şi greacă din insulă.
Pe agenda comisiei în anii 2003-2006 au figurat cu prioritate câteva
subiecte:
a. Caucazul –s-a înfiinţat un grup de lucru comun împreună cu Duma de Stat
( Federaţia Rusă) pentru a soluţiona situaţia din Cecenia; s-au mai prezentat
rapoarte pe marginea situaţiei din Georgia („revoluţia trandafirilor” din 2003).
b. Balcanii-rapoarte în 2002-2009 au fost înaintate Adunării privind situaţia din
Kosovo şi Macedonia şi aplicarea Pactului de Stabilitate în Europea de Sud-
Est ( adoptat în 1999, ca un mecanism în care statele-donori financiari ajută la
reconstrucţia regiunii).
c. Lupta împotriva terorismului –în septembrie 2001 ( după atacurile de la World
Trade Center), Comisia a recomandat Adunării Parlamentare să întărească
instrumentele juridice în acest domeniu.

41
Comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului poate fi denumită
„consilierul drepturilor omului” al Adunării Parlamentare şi a avut un rol
important după 1990 în monitorizarea angajamentelor asumate statele est-
europene în momentul aderării lor la Consiliul Europei.De asemenea, Comisia
oferă analiza pentru o gamă largă de probleme : protecţia drepturilor
minorităţilor naţionale, abolirea pedepsei cu moartea, îmbunătăţirea condiţiilor
din închisori, dreptul de azil şi expertiza pentru regiuni sensibile: fosta
Iugoslavie, Turcia, Cipru, Orientul Mijlociu, dar şi abordarea pentru
problemele discriminării : combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului,
combatarea inegalităţii de gen ( egalitatea de şanse dintre bărbaţi şi femei).

Secretariatul: organizare şi funcţionare

Articolele 36 şi 37 din Statutul Consiliului Europei prevăd structura

Secretariatului; Secretar, Secretar General Adjunct şi personalul necesar.
Fiecare membru al Secretariatului este funcţionar internaţional şi îşi
„dovedeşte ataşamentul faţă de Consiliul Europei” ( art. 36,lit. e)
Secretarul general al Consiliului Europei are atribuţii definite de Statutul
organizaţiei Regulamentul financiar şi directivele Comitetului de Miniştrilor.
Ales pe 5 ani, Secretarul general are responsabilitatea orientării strategice
globale a programului de actvitate şi a bugetului Consiliului .
Programul de lucru interguvernamental care conţine priorităţile
Consiliului este configurat şi coordonat în primul rând de către direcţiile
generale care corespund principalelor domenii de activitate ale Organizaţiei
( Direcţia Generală pentru Probleme politice, Direcţia Generală pentru
probleme juridice, Direcţia Generală pentru Dreturile Omului).
Pentru asigurarea unei coerenţe manageriale şi procentuale, Secretarul
genral, Walter Schwimmer- Austria) a propus un plan de acţiune în 7 puncte
care cuprinde următoarele coordonate:
1. promovarea principiilor democraţiei prin vocaţia extinsă a Consiliului
2. crearea unui spaţiu comun al drepturilor omului
3. dezvoltarea normelor democratice şi garantarea respectării lor de către
state ( „directiva Halonen” din iunie 1993)
4. acţiuni pe teren pentru a vedea aşteptările cetăţenilor europeni
5. evaluarea proiectelor pe termen mediu
6. apropierea colaborării cu Uniunea Europeană, OSCE, ONU.
7. dezvoltarea relaţiilor cu ţările cu statut de observator .
În perioada 1990-2006, secretari generali ai Consiliului Europei au
fost : Catherine Lalumiere ( Franţa), Daniel Tsarschys (Austria), Terry Davis
(Anglia)

Congresul Autorităţilor locale şi Regionale din Europa

CLRAE

42
Congrsul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa a luat fiinţă prin
Rezoluţia 94 din 14 ianuarie 1994, adoptată de Comitetul Miniştrilor în urma
hotărârilor reuniunii la nivel înalt a Consiliului Europei de la Viena
( octombrie 1993).
Reuniunea de la Viena a hotărât „ crearea unui organism consultativ
reprezentând cu adevărat atât colectivităţile locale cât şi colectivităţile
regionale din Europa”, care a înlocuit Conferinţa permamantă a puterilor
locale şi regionale din Europa care exista ca instituţie permanentă din 1961.
La rigoare, Congresul constituie în structura Consiliului Europei,
organismul reprezentativ al colectivităţilor locale şi regionale din statele
memebre ale oraganizaţiei.
În comparaţie cu fosta Conferinţă a puterilor locale şi regionale atribuţiile
Congresului sunt exercitate cu concursul a două camere, una pentru
autorităţile locale, iar alta pentru puterile regionale.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale se întruneşte anual într-o sesiune
de o săptămână.

Instrumentele juridice de referinţă ale Consiliului Europei sunt:

1. Convenţia europeană a drepturilor omului
Fiind un organism care şi-a asumat cu predilecţie protecţia drepturilor omului
Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
( denumirea extinsă) a fost semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma ( a fost
aplicată de la 3 septembrie 1953)
Textul Convenţiei reafirmă drepturile esenţiale înscrise în Declaraţia
universală a drepturilor omului: dreptul la viaţă ( art 2) interzicerea sclaviei şi
a muncii forţate ( art. 3) dreptul la liberate. şi siguranţă ( art. 5) dreptul la
judecare al persoanei reţinute ca urmare a unor decizii judiciare, libertatea de
gândire, a domiciliului şi corespondenţei, libertatea de convingere şi religie,
dreptul la întrunire paşnică; prin protocoale adiţionale s-au adăugat alte
drepturi , cum este cazul abolirii pedepsei cu moartea ( Protocolul nr. 6)
garantate prin convenţia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( instituită în 1959, reformată în

1998) se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor
contractante.
Judecătorii sunt aleşi la şase ani de la Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei, iar jurisdicţia şi soluţiile sale sunt obligatorii pentru toate statele
.
2.Charta socială europeană este un document european adoptat în 1961 şi
Protocolul adiţional din 1998 garantează o serie de drepturi fundamentale ale

43
cetăţenilor europeni; 1. dreptul la muncă şi 2. asigurarea unei stări de
coeziune socială.
Condiţiile de muncă asigurate de stat şi antreprenorii particulari se referă
la dreptul la muncă ( orientare şi formare profesională ) la un loc de muncă,
dreptul de organizare sindicală şi negociere colectivă.
Protecţia socială cuprinde dreptul la protecţie socială, asigurarea sănătăţii ,
dreptul la securitate socială.
Un protocol adiţional la Charta socială europeană ( intrat în vigoare în 1998)
oferă unor asociaţii patronale, muncitoreşti şi ONG uri dreptul de a comunica
Comitetului European al drepturilor sociale încălcărilor Chartei.

România la Consiliul Europei

Ţara noastră a devenit membru al Consiliului Europei la data de 7 octombire

1993, odată cu depunerea cererii de aderare la Statutul organizaţiei.
Preliminar, Parlamentul României, dobândise statutul de invitat special la
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Până în prezent, România a semnat 18 acte, şi a devenit parte la 75 de
instrumente juridice, internaţionale adoptate sub egida Consiliului, cele mai
importante fiind : Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, Convenţia culturală europeană, Convenţia pentru protecţia
minorităţilor, Carta socială europeană.

CURS:Uniunea Europeană, de la o asociaţie de liber schimb la

superputere ,,normativă”. Geopolitica UE

Etapele formării Comunităţilor Europene

Contextul istoric postbelic în Europa

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial , statele vest -europene care
erau democraţii occidentale au urmărit să depăşească şocul devastării
materiale şi a pierderilor umane, încercând să pregătească o reconstrucţie
solidă a continentului, printr-o geopolitică normativă care să dirijeze statele

44
spre un comportament democratic, de respectare a ,,statului de drept”/rule of
law, ca bază de abordare antirăzboinică între democrațiile occidentale.
Siguranţa statală şi stabilitatea democratică a sistemului politic intern
erau coordonatele fundamentale ale capitalelor vest- europene . Această stare
de lucruri de „bine social” (prosperitatea şi siguranţa populaţiei ) erau
potenţial afectate de către doi factori pertubatori: 1. militarismul Armatei
Roşii sovietice şi expansiunea ideologică în Europa de Vest a URS.S. şi 2.
himera şi teama unui revanşism armat al Germaniei denazificate.
Eforturile de reconstrucţie europeană –prin refacerea economiilor statelor
afectate de război, reabilitarea infrastructurii , întărirea coeziunii sociale,- au
fost încununate de succes prin aplicarea Planului Marshall ( după numele
generalului american George Marshall, secretar de stat care a solicitat
programul de asistenţă financiară) pus în practică printr-o reţea de
împrumuturi americane pentru ţările vest-europene.
Dup această strategie de refacere economică a continentului, fruntaşii politici
ai momentului ( italianul Alcide de Gasperi, belgianul Paul Henry Spaak,
britanicul Winston Churchill , dar şi românul Grigore Gafencu) s-au hotărât
să fundamenteze un mecanism de cooperare interguvernamentală – care nu
înseamnă transfer de competenţe de la nivel statal la cel european –ţările
rezumându-se la un spirit de cooperare şi un consens decizional24.
Pe aceste coordonate de bună vecinătate şi înţelegere reciprocă apar trei
organisme care vor construi nucleul viitoarei construcţii comunitare
europene: Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare, Uniunea
Europei Occidentale şi Consiliul Europei ( structură analizată de noi într-un
capitol aparte al lucrării).

Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare

Născută în anul 1948, această organizaţie şi-a bazat activitatea pe împărţirea

fondurilor financiare ale Plenului Marshall pentru actorii vest- europeni.
După finalizarea schemei de asistenţă financiară –în anul 1952-Organizaţia
Europeană de Cooperare Europeană s-a transformat în anul 1961 în O.E.C.D..
Prin întâlniri ministeriale anuale –comerţ şi buget finanţe -OE.C.D. a
activat în spiritul alinierii politicilor economice, creării unei zone europene de
liber schimb, dar şi al convergenţei economiilor europene ( agenda Lisabona
2000) reuniunea/summitul care urmărea stabilirea obiectivului ca U.E. să fie
cea mai performantă economie mondială, în detrimentul S.U.A., Japoniei şi
Chinei).

24
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii şi mecanisme Bucureşti, All Beck, p.3 ; Dumitru
Mazilu Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii Europene, Ed. Lumina Lex, 2001 p. 25-26.

45
 Uniunea Europei Occidentale

Coagularea intereselor comune europene despre care aminteam în contextul

epocii postbelice –s-a realizat sub forma unui angajament multilateral „în 5”
( Marea Britanie , Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg) , de colaborare
economică şi militară sub forma unui Tratat pe 50 ani cunoscut sub
denumirea Uniunii Europei Occidentale , U.E.O..
După respingerea ratificării acestui act–denumit în istoria diplomaţiei ,
Tratatul de la Bruxelles- de Adunarea Naţională a Franţei dominată de către
dreapta gaulistă25, U.EO. a funcţionat formal datorită competenţelor N.ATO
care a devenit o alianţă de apărare colectivă cu rol de asigurare a spaţiului de
securitate ( teritoriile naţionale) al statelor occidentale în cazul unui atac
armat al unei puteri terţe26 ( art. 5 al Tratatului de Washington, semnat în
1949).
Organizaţia cu potenţial şi semnificaţie simbolică în timpul Răboiului
Rece, în anii 90 UEO a devenit în concepţia unor lideri ai săi secretarul
general, olandezul Wim van Eckelen, „ braţul înarmat” al NATO în Europa.
În fapt, locomotiva integrării europene franco-germană a dorit să
construiască un instrument militar continental prin formarea unor contigente
armate mixte ( franco-german, germano-spaniol) denumite „Eurocorps” cu
rol în gestionarea
crizelor regionale umanitare ( de tip Bosnia, 1992-1995), sau cu atribuţii de
„forţe de menţinere a păcii” (peace keeping force) care se întrerup între cei
doi beligeranţi.
Această filozofie de acţiune politică a nivelului de secruitate şi apărare
colectivă al Uniunii Europene ( intitulată astfel după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Maastricht, la dat de 1 noiembrie 1993) s-a tradus prin
aplicarea prevederilor tratatului precizat mai sus, care stipula ca pilon

25
Liderul politic al dreptei conservatoare franceze generalul Charles de Gaulle aprecia că Europa de Vest ca
formulă de integrare nu trebuie să fie „supranaţională” ci o „Europă a patriilor” în care fiecare stat să exercite o
suuveranitate politică absolută, dar şi o apărare individuală bazată pe forţa sa militară ( în fapt, această viziune a lui
de Gaulle a condus retragerea Franţei din structurile politice decizionale ale NATO şi accederea la forţa militară
nucleară „force de frape”).
26
Marea putere de referinţă care putea deveni agresivă militară şi ideologic era UR.S.S

46
 comunitar şi al construcţiei europene o politică externă şi de securitate
comună ( PESC).
Doctrina politicii externe şi de securitate comune a apărut ca o necesitate
strategică a arcelor de criză ale anilor 90 ( primul război din Golf, conflictul
din Bosnia, criza kosovară), când reacţia europeană a fost grevată de absenţa
spiritului de unitate politică, reacţie diplomatică şi abordare comună a acestor
chestiuni.
Reuniunea Consiliului Nord Atlantic al Organizaţiei Tratatului Atlanticului
de Nord (N.AT.O.), de la Berlin (1996) a stabilit conţinutul relaţiilor dintre
UEO şi alianţa nord-atlantică. Prin documentul final al reuniunii precizate
mai sus se stipula că, forţele armate ale NATO şi contingentele militare
multinaţionale UEO ( înfiinţate în 1995 batalioanele EUROCORPS franco-
germane, germano-spaniole) sunt structuri interoperabile –cooperează între
ele pe tipuri de arme şi dincolo de apartenenţa naţională a soldaţilor –definite
ca separate, dar nu separabile.
Încercarea de a dobândi o autonomie strategică a Europei în relaţia de
securitate cu S.U.A. cu statul posesor al „scutului nuclear” a însemnat un
proces real de aplicare a celui de-al treilea „pilon” al Tratatului de la
Maastricht, politica externă şi se securitate comună a U.E.
Astfel, în anul 2000, summit-ul european de la Marsilia a consemnat
înlocuirea reprezentativităţii U.EO.27 cu funcţia desemnată de înalt
reprezentant al U.E. pentru politica externă şi de apărare comună, în
persoana lui Javier Solana, fost secretar general al NATO.

1. Crearea unor structuri de cooperare vest-europene

La sfîrşitul anilor 40 ai secolului al XX-lea, politicienii din Europa occidentală se

gândeau la formele de colaborare economică şi instituţională care să anihileze
disputele teritoriale şi tensiunile interstatele ( în special, se urmărea eliminarea
rivalităţii istorice dintre Franţa şi Germania, ca focar al izbucnirii celor două
războaie mondiale).
În acest context istoric,, a apărut curentul integrării comunitare
( supranaţionale) prin care statele cedează suveranitate naţională la nivelul unui
organism care are o personalitate juridică distinctă.
Astfel, în 1950, un fost secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor şi
membru al echipei de specialişti a generalului Charles de Gaulle, economistul
francez Jean Monnet a aavansat ideea unei comunităţi industriale franco-germane
pe bazale siderurgiei din cele două ţări.

27
Sistemul UEO cuprindea în anii 90 următoarele nivele de asociere: 1. membri efectivi ( cele 10 state
membre UE şi NATO), membri asociaţi ( state membre NATO dar nemembre UE), parteneri asociaţi ( state care nu
sunt membre nici ale NATO nici de UE) şi state care au statut de observator

47
 Odată atins acest obiectiv al colaborării industriale Paris -Bonn ( capitala
Republicii Federale Germania) se putea elimina economia de război şi producţia de
armament germană, asigurându-se conversia spre o industrie civilă.
Soluţia propusă de Jean Monnet –printr-un Memorandum - a fost dusă
mai departe prin Planul Schuman 28 de integrare europeană , care a fundamentat nu
numai reconcilierea naţiunilor franceză şi germană aflate în război, dar şi modelul
integrării vest- europene.
Ministrul de Externe francez, Robert Schhuman a fost catalizatorul
procesului de integrare europeană, cancelarul vest- german, Konrad Adenauer fiind
fascinat de acest proiect.
2. Apariţia sistemului Comunităţilor Europene

a. Crearea C.E.C.O. ( Comunitatea Economică a Cărbunelui şi

Oţelului

Pentru Planul Schuman de integrare europeană era o necesitate istorică

ca ţările vest -europene să se alăture proiectului de colaborare franco-
german.

La invitaţia celor două state au răspuns pozitiv un actor latin ( Italia),

dar şi ţările grupate regional în „Benelux”( Belgia, Olanda,
Luxemburg), iar Anglia a declinat acestă ofertă politică, rămânând în
poziţia sa izolată şi cu o relaţie specială britano-americană.
Prin Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O.) se configurează baza juridică şi
fundamentul politic pentru cooperarea interstatală a celor şase ţări pe
50 de ani.
La nivel suprastatal exista o decizie supranaţională emanată de
Înalta Autoritate a CECO care lua hotărâri comune pentru cele şase
state în domeniul producţiei de cărbune şi oţel.Dezideratele CECO erau
următoarele: expansiunea economică comună a statelor membre,
alinierea politicilor siderurgice şi miniere a „sextetului” ( Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), dezvoltarea unui palier
politico-instituţional prin constituirea Consiliului de Miniştri şi
Adunării Parlamentare.

b. Tratatul de la Roma ( 1957). Apariţia C.E.E. şi Euroatom

După eşecul constituirii Comunităţii Europene pentru Apărare

datorită respingerii acestui proiect către Parlamentul francez ( 1954),
sub autoritatea lui Jean Monnet – preşedintele Înaltei Autorităţi a
28
Robert Schuman a prezentat documentul la 9 mai 1950, moment aniversat ca „ziua Europei”, moment al
începutului reconcilierii franco-germane şi începutul construcţiei instituţionale europene ( sau comunitare)

48
CECO –statele participante la acest sistem de cooperare instituţional au
ajuns la concluzia că nu domeniul militar este primordial pentru spiritul
uniunii europene, ci sectorul economic.
În fapt, mediul istoric al anilor 50 nu înregistra creşterea unui sentiment
de revanşă german împotriva puterilor europene învingătoare.
Pentru a asigura succesul strategiei reconstrucţiei Europei de Vest,
devastată de război şi asigura o stare de prosperitate naţiunilor
occidentale, Jean Monnet împreună cu alţi lideri integraţionişti ca
belgianul Paul Henry Spaak, italianul Alcide Gasperi, germanul
Konrad Adenauer a lansat conceputul unei asociaţii europene de liber
schimb ( comerţ şi relaţii economice fără taxe vamale) şi a unei pieţe
economice comune continentale.
Această tendinţă de liberalism economic fără bariere vamale se
construia pe ideile economistului austriac Friederich List ( secolul al
XIX lea-) şi spiritul „Şcolii de la Manchester” ( Adam Smith şi David
Ricardo, secolul al XVIII - lea).
Obiectivul unui spaţiu economic liber, fără taxe vamale a fost
transpus într-o formă juridică prin Tratatul de constituire a
Comunităţii Economice Europene (CEE), Tratatul de constituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM), acte
semnate la 25 martie 1957 la Roma , cu durată nelimitată.
Dincolo de ţelul cooperării comune economice, Tratatul de la Roma
( 1957) a adus şi o dimensiune instituţională prin apariţia Comisiei
Europene, Consiliului de Miniştri, Parlamentului,Curţii de Justiţie.
Dacă Tratatul Comunităţii Economice Europene / C.E.E.)
urmărea realizarea unei uniuni vamale a pieţei economice interne,
Tratatul EURATOM preconiza exploatarea concertată a energiei
atomice şi utilizarea acesteia în scopuri paşnice.
Prin acest mecanism de cooperare, creşterea economică a
statelor membre, a fost remarcabilă în anii 60-70, în condiţiile creării şi
a Asociaţiei Economice de Liber Schimb (A.E.L.S.) prin contribuţia
Marii Britanii, Danemarcei, Austriei, Danemarcei, Elveţiei şi Suediei.
O coerenţă politică şi instituţională a comunităţilor europene s-a
asigurat prin Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor
( 1965, CECO, CEE şi EURATOM.
Deşi aveau o personalitate juridică autonomă, cele trei
comunităţi beneficiază de instituţii comune: Comisia Europeană,
Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea Europeană de Justiţie şi
Adunarea Parlamentară ( ulterior denumirea va fi transformată în
Parlamentul European).

c. Prima extindere a Comunităţii Europene

49
 Satisfacerea obiectivelor de mare putere economică ale Marii
Britanii nu a putut fi făcută prin sistemul AELS care nu oferea
debuşeu comercial suficient pentru mărfurile engleze.
Opoziţia Franţei faţă de accederea Londrei în structurile C.E.E. ( în
special,prin reticenţa preşedintelui Charles de Gaulle) a amânat
până în 1972 admiterea Angliei în CEE.
În acelaşi moment cu Marea Britanie, au aderat Danemarca şi
Irlanda, Europa devenind „a celor 9”.
După aderarea celor trei ţări ( Marea Britanie, Danemarca,
Irlanda) în 1974 s-a creat Fondul European pentru dezvoltare
regională pentru asistenţa financiară a statelor cu infrastructură şi
ramuri industriale mai puţin dezvoltate.
Pentru a omogeniza mai bine decizia instituţională a comunităţii
europene s-a îmbogăţit cu un organism eficient, Consiliul European
( reuniunea de la Paris, 1974) la propunerea preşedintelui francez
Valery Giscard d’Estaing) care grupa reunirea şefilor de stat şi
guvern ale statelor membre de două ori pe an.
După dificultăţi legate de problema subvenţiilor agricole
pentru statele europene-folosite de Franţa, fapt ce nemulţumea
Anglia în anii 80- s-a produs a doua extindere a C.E.E. prin
admiterea Greciei (1981) şi a statelor latino-mediteraneene (Spania
şi Portugalia,1986)
Prin fondurile structurale bine integrate în dinamica
economiilor naţionale , cele trei ţări şi-au dezvoltat infrastructura,
serviciile, turismul industriile alimentare.
După extinderea C.E.E. cu actorii statali mediteraneeni( Grecia,
Spania, Portugalia), „Piaţa Comună” europeană avea nevoie de
câteva reforme instituţionale care să armonizeze politicile
comunitare-în special, ce agricolă, unde Franţa dorea un
protecţionism pentru agricultura sa –şi să întărească pârghiile
legislativului european.
Ca bloc economic, C.E.E. a avut o perioadă de recesiune fiind
întrecută de economiile Japoniei şi S.U.A. ( structura relaţiilor
internaţionale în anii 80 s-a determinat pe o tripolaritate
economică: statul nipon, superputerea americană şi „Piaţa Comună”
europeană).
Astfel, Actul Unic European a fost un act juridic care a completat Tratatul
fundamental de la Roma ( 1957) prin aprofundarea schimburilor economice ca
semn al funcţionării pieţei unice, politica de cercetare şi dezvoltare, extensia
formulei de vot majoritar în Consiliul C.E.E.29

29
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Bucureşti, All Beck, 2005, p. 16, O Ţinca, Drept comunitar
general, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 14.

50
 Pe linia acestor transformări instituţionale şi concertări economice,
Acordul de la Bruxelles (1986) a urmărit eficientizarea şi rentabilizarea
economiilor naţionale prin gestionarea corectă, pe proiecte a fondurilor de ajustare
structurală pentru regiunile
C.E.E. rămase într-o stare de semidezvoltare ( Spania, Portugalia) datorită
unor experienţe politice autoritare şi efectelor franchismului şi salazarismului30.
Din punctul de vedere al temelor comunitare şi de articulare a unei strategii
instituţionale coerente, în 1988, s-a adoptat la Consiliul European de la Bruxelles,
„pachetul Delors” după numele preşedeintelui Comisiei Jaques Delors) care
prevedea accelerarea liberului schimb între statele vest-europene şi crearea
Uniunii Economice şi Monetare ( UEM).

Finalizarea construcţiei europene: Tratatul de la Maastricht

Motorul integrării vest-europene format din Franţa şi Germania a

determinat o poziţie pozitivă a altor puteri ale CEE ( Spania, Italia, Marea
Britanie) pentru a transforma comunitatea europeană dintr-o uniune de liber
schimb şi cooperare interguvernamentală, într-o uniune politică, economică şi
monetară, un pol de putere, chiar o superputere, denumită Uniunea Europeană
(sintagmă utilizată după 1 noiembrie 1993, când toate statele C.E.E. au ratificat
Tratatul de Pace de la Maastricht).
Prin două conferinţe interguvernamentale s-a produs un proiect de
modificare a tratatelor constitutive ale C.E.E. ( Paris,1951;Roma 1957) schiţă
juridică care a fost adoptată prin Tratatul privind Uniunea Europeană( semnat la
Maastricht, 1992) fundament juridic pentru o nouă identitate politică şi
economică.
În fapt, tratatele constitutive sunt îmbogăţite prin noi concepte: piaţa unică,
cetăţenia europeană, integrarea economică, politica externă şi de securitate
comună, subsidiaritate.
În literatura de specialitate, structura tratatului este comparată cu un „templu”
dintr-un „fundament” ( componenete: cetăţenia europeană, piaţa unică, politica
externă comună) şi trei „ coloane”,„piloni” ( „pillars”, în limba engleză) definiţi
prin: 1 componenta comunitară, politică; 2. dimensiunea interguvernamentală
legată de o politică externă şi de securitate comună; 3. politici de justiţie
(legislative) şi de afaceri interne ( siguranţă şi ordine publică).
În preambulul Tratatului de la Maastricht (1992) şi la articolul 6 enunţate
o serie de principii de circulaţie a indivizilor, mărfurilor şi capitalurilor,
respectarea drepturilor omului, statul de drept ( domnia legii , „rule of law”).
Pilonul comunitar defineşte „Comunitatea Europeană” fiind fundamentat
pe principiul subsidiarităţii ( statele naţionale cedează elemente de suveranitate

30
Spania a cunoscut o dictatură longevivă a generalului Franco. Portugalia- de asemenea – a traversat o
perioadă de regim autoritar condus de Antonio Salazar, dictatură sfârşită prin revoluţia garoafelor ( 1974).

51
 naţionale către instituţiile comunitare de la Bruxelles31pentru ideea cetăţeniei
europene, uniunii economice şi monetare, cooperarea specializată pe sectoare:
cultură, cercetare, protecţia consumatorului).
Al doilea pilon al sistemului juridic al Tratatului de la Maastricht se
referă la strategia de politică externă şi securitate comună care în condiţiile unor
crize intraeuropene (războiul din Iugoslavia, mai exact criza bosniacă 1992-1995)
sau conflicte regionale ( Irak –Kuweit, 1991;Orientul Mijlociu şi procesul Oslo
din prima jumătate a anilor 90) era foarte necesară pentru o aliniere a
diplomaţiilor naţionale şi o concertare a guvernelor în probleme spinoase aflate
pe agenda europeană.
Mai mult, acest concept de politică externă şi securitate comună a avut
şi o subdiviziune apărarea comună ( colectivă) a statelor europene în cazul unui
atac al unui stat terţ, alianţe sau coaliţii, dar şi posibilitatea constituirii unei forţe
militare multinaţionale capabile să intervină sau să joace un rol de „ trupe de
menţinere a păcii”( peace keeping force) pe teatre de conflict aflate pe continent
sau în imediata sa vecinătate.
Reacţia politică comună pentru asigurarea securităţii colective a statelor
U.E. ( siguranţa teritoriului, societăţii şi naţiunii fiecărui stat european) este
indisolubil legată de siguranţa celorlalte state semnatare ale Tratatului de la
Maastricht) şi închegarea unor contingente „Eurocorps” ( batalioanele franco-
germane, germano spaniole în 1995-1996) au configurat autonomia strategică a
Europei în raport cu S.U.A. care au protejat continentul cu umbrela nucleară şi
pactul nord-atlantic (NATO).
După ratificarea Tratatului de la Maastricht, efortul de adâncire şi
perfecţionare a instituţiilor comunitare ( Comisia Europeană, Parlamentul
eruopean) a crescut, dar realizarea obiectivului uniunii economice europene
(primul pilon al documentului semnat în 1993) cu o piaţă unică şi politică
comercială comună, rămânea constanta efortului politic a statelor U.E.
Statele reunite în AELS ( Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) au
semnat cu ţările U.E. un acord care să înfăptuiască Spaţiul Economic European
(1995).
Progresiv, o serie de state membre AELS, ca Finlanda, Suedia, Austria-
ţări cu vocaţie de neutralitate şi un sistem social bazat pe justiţie, solidaritate
internă-au demarat negocierile pentru integrarea în U.E., semnând Tratatele de
aderare în 1995.
Pe lângă acest „bloc teuton” al Uniunii Europene ( expresia profesorului Guido
Lenzi, expert în problematica integrării), Norvegia nu a putut ratifica Tratatul
prin referendum- dar Oslo este un actor important în dinamica Spaţiului
Economic European (S.E.E.) –iar Islanda şi Liechtenstein nu au dorit o aderare în
UE, rezumându-se la participarea lor în sistemul de schimburi al S.E.E..

31
Pe linia eurosceptimismului, mulţi critici au vorbit de tirania „ birocraţia de la Bruxelles” sau a
,,eurocraţilor” din capitala instituţiilor C.E.E.

52
 Un alt stat membru AELS, Elveţia nu a agreat intrarea în S.E.E., dar
întreţine o relaţie specială cu U.E. prin prisma circulaţiei mărfurilor europene pe
teritoriul statului helvet.
De o mare importanţă pentru aplicarea Tratatului de la Maastricht s-a
bucurat Tratatul de la Amsterdam care a completat creativ şi eficient prevederile
documentului semnat în 1992.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a preconizat accelerarea liberei circulaţii
a persoanelor, cetăţeni ai U.E. adaptarea instituţiilor comunitare la problematica
extinderii Uniunii spre Est. De asemenea, s-a introdus un nou concept,
cooperarea întărită 32 care monitoriza parcursul fundamentării uniunii
economice şi monetare ( U.E.M.), dar şi cooperarea structurilor de siguranţă
şi ordine publică ( pilonul politicilor de justiţie şi poliţie). Printre obiectivele
majore ale Uniunii Europene, de o mare importanţă au fost au fost realizarea
uniunii economice şi monetare ,UEM.
Uniunea Economică era realizată într-o proporţie fundamentală la nivelul
anului 1998 prin eliminarea tuturor tarifelor vamale intereuropene ( dintre statele
membre UE), liberalizarea comerţului şi circulaţiei mărfurilor, acordarea
fonsurilor structurale cu proiecte de dezvoltare ( infrastructură, servicii,
industrie, agricultură) reducerea deficitului bugetar.
Din unghiul practic al realizării uniunii monetare, moneda de scont ECU-
pentru calculul plăţilor sin structura bugetului UE a fost transformată în etalonul
monetar „euro”.
La Consiliul european de la Bruxelles (1998), raportul Institutului Monetar
European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană) şi analiza Comisiei Europene,
ale UE că, din ianuarie 2002 toate statele membre ale UE vor trece la utilizarea
monedei unice europene( cu excepţia Danemarcei, Suediei şi Marii Britanii).
La Consiliul European de la Bruxelles (1998), raportul Institutului Monetar
European ( înlocuit cu Banca Centrală Europeană) şi analiza Comisiei Europene,
a indicat că, din ianuarie 2002 toate statele membre ale U.E. vor trece la
utilizarea monedei unice europene ( cu excepţia Danemarcei, Suediei şi Marii
Britanii).
În relaţiile externe ale Uniunii Europene un rol important l-a avut procesul
Barcelona, după summit-ul european ţinut în capitala Catalaniei (1995). Aici s-a
stabilit o reţea de acorduri economice ( de reducere a plafonului vamal, intrarea
preferenţială a unor mărfuri) cu statele din zona Maghrebului –Marakesh
( Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt), dar şi o colaborare politică extinsă pe
problematica antiterorismului, deoarece unele state din acestă regiune au pe
teritoriul lor formaţiuni teroriste ( Frontul Islamic al Salvării –Algeria, Gamma-
Al Islamya, Jihadul egiptean –Republica Arabă Egipt). Acest proces Barcelona
cultivă cooperarea dintre statele de pe ambele ţărmuri ale Mării Mediterane în
domeniul economiei, politicii, securităţii (combaterea terorismului, controlul
fluxului de imigranţi ilegali în UE.).
32
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, p. 22.

53
 Dincolo de „adâncirea” procesului de integrare europeană, care însemna
perfecţiunea instituţiilor comunitare, un alt fenomen important era dialogul
politic cu Europa de Est, declanşându-se o strategie treptată de integrare şi
„lărgire” a U.E. spre Răsăritul continentului.
O primă etapă istorică a extinderii spre spaţiul fostelor state comuniste a fost
reprezentată de seria de acorduri de asociere între Uniunea Europeană şi aceste
ţări, după cum urmează: Turcia (1987), Cipru, Malta (1990) Ungaria, Polonia
(1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia(1995), Cehia, Slovenia
(1996).În această adiţie progresivă a actorilor decomunizaţi, remarcăm obţinerea
statului de „stat asociat la UE”. a grupului de la Vişegrad” ( Cehia,
Slovacia,Polonia, Ungaria), ţărilor baltice, balcanice (în abordarea geopolitică
România era o ţară central-europeană , „aproape de Balcani”) şi o fostă republică
iugoslavă ( Slovenia).
Dar momentul important pentru baza politico-juridică a integrării statelor
estice se referă la aşa numitele „criterii de la Copenhaga”.
Astfel, Consiliul European de la Copenhaga a definit un set de cerinţe
(criterii) care trebuiau respectate de statele asociate la U.E. pentru integrarea
deplină în Uniunea Europeană.
a. criteriul politic: stabilitatea şi funcţionalitatea instituţiilor politice,
democraţia multipartidistă, drepturile omului şi protecţia
minorităţilor.
b. criteriul economic: asigurarea unei economii de piaţă funcţionale
care să fie aptă pentru concurenţa de pe piaţa europeană; de
asemenea, statele asociate trebuie să-şi armonizeze legislaţia la
acquis-ul comunitar ( sistemul juridic) al Uniunii Europene, iar ţările
centrale şi est-europene intrau în procedura de negociere pe capitole
de aderare în U.E..
c. Consiliul European de la Essen (1994) a fundamentat o strategie de
preaderare pentru statele centrale şi este europene, finanţată pe baza
fondurilor PHARE (acronim care reprezintă ajutorul bănesc pentru
Polonia şi Ungaria, lansat de Occident în 1989 –Poland and Hungaria
for Assistance and Restructuring of Economy) extinse pentru toate
ţările decomunizate. Pe linia „criteriilor de la Copenhaga”, reuniunea
de la Essen a proiectat un „dialog structurat” cu Europa de Est
pentru îndeplinirea cerinţelor politice şi economice, introducându-se
chiar o „foaie de parcurs” ( road map) acceptată se statele răsăritene
asociate la U.E.
d. În 1997, Consiliul European de la Luxemburg operează diferenţe la
nivelul dezvoltărilor politico-economice ale statelor politico-
economice ale statelor candidate prin identificarea unui prim bloc,
numit „grupul de la Luxemburg” format din Cehia, Polonia, Ungaria
( grupul de la Vişegrad), Estonia ( stat baltic dezvoltat economic) şi
Slovenia( fostă republică iugoslavă cu creştere mare a economiei).

54
La nivelul cooperării interstatale, după o propunere a ministrului de
Externe francez Hubert Vedrine s-a instituit un sistem al conferinţelor
europene, reuniuni unde se discutau stadiile integrării pe obiectivele
strategiile ale Tratatului de la Maastricht şi condiţiile/temele de
integrare: justiţie, afeceri interne.
În baza acestui traseu procedural s-au demarat negocierilor de
aderare cu Grupul de la Luxemburg, cu aplicabilitatea aquis-ul
comunitar ( sistemul legislativ adoptat de dreptul intern al statelor
condidate).
Monitorizarea criteriilor de la „Copenhaga” era făcută de
Comisia europeană care întocmea un raport anual înaintat Consiliului
european.
La summit-ul U.E. de la Berlin, la iniţiativa franco-germană s-
au constituit două nivele de asistenţă financiară conform unei
strategii de preaderare: a. fondurile ISPA care cuprind mijloace
financiare pentru infrastructură şi protecţia mediului şi b. fondurile
SAPARD pentru modernizarea agriculturii cu accente pe dezvoltarea
microfermelor.
Reuniunea la vârf a Consiliului european de la Helsinki ( 1999) a
deschis seria unui dialog interguvernamental cu statele din „second
wave” ( al doilea val) de lărgire a U.E. (România, Bulgaria, Slovacia,
Letonia, Lituania, Malta) ţări care au format „grupul de la Helsinki”.
Obiectivul acestui demers interguvernamental era deschiderea
negocierilor pentru aderare la U.E. cu acest nucleu de state
(Consiliul European de la Laecken, 2001).
Prima lărgire în Europa de Est a U.E. cu adiţia, integrarea
statelor decomunizate s-a decis la Consiliul European de la
Copenhaga ( 2002), când s-au anunţat încheierea negocierilor de
aderare cu zece state: Malta, Cipru, Cehia, Slovacia, Estonia,
Lituania, Letonia, Polonia, Ungaria, Slovenia ( statele baltice, grupul
de la Vişegrad, o ţară din fostul spaţiu iugoslav şi cele două state
insulă din Mediterana).
Tratatele de aderare au fost semnate la Atena ( aprilie 2003) iar în
2004, statele precizate au devenit membre cu drepturi depline.

Procesul ireversibil de lărgire spre est al U.E. s-a accelerat, când

România şi Bulgaria au demarat negocieri cu Uniunea Europeană
(2002) pentru toate cele 26 de capitole de aderare.
După sfârşitul negocierilor pentru capitolele de aderare : spre
exemplu: agricultură, comerţ, transporturi, mediu, sănătate, educaţie,
protecţia consumatorului, în decembrie 2004 aceste discuţii aplicate
între echipele de negociatori s-au încheiat.

55
 În aprilie 2005, Bulgaria şi România au semnat Tratatul de aderare la
Uniunea Europeană, rămânând în suspensie „steguleţele roşii” pentru
anumite sectoare, dacă erau deficienţe administrative şi cu evoluţii
nerentabile, sau clauza de salvgardare în cazul în care îndeplinesc
condiţiile precizate în negocierile contractelor de aderare. Astfel, la 1
ianuarie 2007, România şi Bulgaria au fost primite cu drepturi
depline în Uniunea Europeană.
În componenţa U.E. pot intra state care practică democraţia
pluralistă şi economia de piaţă, Uniunea Europeană devenind o
„uniune a popoarelor” care aderă la principii şi valori comune
( libertatea civilă, egalitatea juridică a cetăţenilor, statul de drept,
drepturile omului, justiţia socială, solidaritatea umană). Dezideratele
U.E. sunt acelea de a promova pacea între state, bunăstarea
cetăţenilor printr-o economie socială de piaţă dezvoltată,
îmbunătăţirea politicii ecologice, libertatea de circulaţie a
persoanelor, produselor, serviciilor şi capitalului.
Tratatul de la Nisa (2001) a urmărit perfecţionarea instituţiilor
comunitare, din perspectiva lărgirii Uniunii la „27” de state dar şi
acceptarea „principiului integrării diferenţiate”. În continuare vom
analiza într-o dinamică esenţială atribuţiile, structura, comunicarea
comunitară a principalelor instituţii europene.
Instituţiile Uniunii Europene
Prin Tratatul de la Maastricht (1992) şi transformarea Uniunii
Europene într-un pol de putere (unii analişti vorbesc de o
superputere), sistemul instituţional al acesteia a devenit unic fiind
denumit sistem comunitar.
Structura sistemului instituţional al U.E. se defineşte prin Comisia
Europeană (care cosntruieşte şi aplică politicile Uniunii: agricolă,
externă, de securitate etc) , Consiliul U.E. de decizie comunitară,
organism care se orientează pe baza propunerilor Comisiei,
Parlamentul European, care a fost la origine cu rol consultativ, dar
care are acum un rol important în procesul de luare a deciziilor;
Curtea Europeană de Justiţie apreciază actele şi documentele U.E., iar
Curtea de Conturi posedă rolul de control al bugetului european.

Comisia Europeană
Comisia europeană este formată din 25 de comisari desemnaţi de
către statele membre care trebuie să aibă independenţă şi echidistanţă
faţă de toate statele membre U.E..
Procedura de numire a Comisiei europene este codificată şi
precizată de Tratatul de la Nisa ( 2001); 1. Consiliul european decide
asupra unei personalităţi pentru funcţia de preşedinte al Comisiei, iar
Parlamentul avizează această nominalizare; 2. Consiliul U.E. pe baza

56
principiului majorităţii calificate, numeşte comisarii pe baza
propunerilor statelor naţionale; 3. comisarii desemnaţi sunt supuşi
aprobării de către Parlamentul european.
Comisarii sunt unul sau doi din fiecare ţară, mandatul lor este
de 5 ani, pot fi aleşi din nou, reeligibili , dar nu pot fi demişi de către
guvernele ţărilor, deşi au fost recomandaţi de către executivele
naţionale.
Demiterea unui comisar poate să fie făcută de către Curtea
Europeană de Justiţie, iar Comisia ca organism colegial –comisarii
au un statut egal între ei-poate fi demisă de Parlamentul European
prin moţiunea de cenzură.
Atribuţiile Comisiei europene se circumscriu la un nivel
clasic, prin aceea că ea este „gardianul tratatelor” deoarece veghează
la respectarea prevederilor tratatelor institutive ( Tratatele de la Paris
şi Roma) de către statele membre.
Dacă un stat nu respectă prevederile comunitare, Comisia
notifică statului obligaţiile ce decurg din tratat, dacă statul respectiv
nu se conformează, Comisia pregăteşte un document intitulat „opinie
motivată” prin care se precizează o perioadă de timp ca statul
atenţionat să respecte obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al
Uniunii.
În cazul absenţei unor efecte concrete după aceste acţiuni,
Comisia informează Curtea Europeană de Justiţie care poate emite o
hotărâre judecătorească de obligare pentru statul aflat în culpă
juridică. O altă prerogativă importantă a Comisiei se referă la rolul
de organ executiv al Uniunii Europene care pune în aplicare deciziile
Consiliului european sau hotărârile comune ( codecizie) pe care
Consiliul European.
Pentru a materializa puterea sa executivă –de punere în practică a
deciziilor- Comisia Europeană poate emite regulamente, directive,
decizii, recomandări şi avize.
Potrivit tratatelor institutive, Comisia europeană are şi atribuţii
de executare în domeniile: bugetar ( asigură execuţia bugetului )
uniunii vamale, piaţa comună, monitorizarea fondurilor comunitare.
O altă atribuţie a Comisiei este legată funcţia legislativă pentru
„primul pilon” al Tratatului de la Maastricht ( legate de Comunităţile
Europene, cetăţenia europeană, drepturile omului , mediu). Pentru al
„doilea pilon” –politica externă şi de securitate comună PESC a UE
al Tratatului de la Maastricht, Comisia este asociată Consiliului U.E.,
iar pentru al treilea pilon justiţie şi afaceri interne (JAI)- executivul
european împarte acestă temă cu guvernele naţionale.
În procesul de luare a deciziilor în interiorul dispozitivului structural
al U.E, Consiliul Uniunii sau împreună cu Parlamentul european

57
adoptă acte comunitare doar după propunerile tehnice înaintate de
Comisie.
Atributul normativ propriu ( iniţiativă de a se emite directive,
recomandări, decizii sau avize) al Comisiei este constituit din:
1. competenţe de decizie în domeniul CECO
2. procedura de configurare a deciziilor comunitare în domenii
specifice şi originare ale C.E.E. ( Piaţa Comună) ca: Uniunea
vamală ( „liber schimbul”) şi concurenţa.
3. nivelul de normativitate ( adoptare de decizii) care este
subordonată celei a Consiliului U.E.

Conducerea ( leadership-ul) Comisiei este formată din a.

preşedintele în relaţiile cu alte instituţii comunitare şi alte
state/organizaţii) care este un factor public şi politic numele
Comisiei poartă numele şefului ei în comunicarea jurnalistică:
Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso
b. vicepreşedinţii în număr de doi, aleşi pe perioada absenţei
preşedintelui.
Biocraţia Comisiei ( numită prin prisma forţei administrative
eurocraţie) este asigurată de 36 de direcţii generale (D.G.), cu
aproximativ 21000 de persoane iar dispozitivul tehnico- juridic de
acte comunitare al Comisiei se cifrează aproape de 6000 de
documente pe an.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene se mai numeşte Consiliul de miniştri,

terminologie mai adecvată deoarece uneori poate fi confundat cu
Consiliul European, formula de întîlnire intercomunitară a şefilor
de stat, guvern şi miniştrii de Externe din statele membre ale
Uniunii.
Consiliul U..E. are o componentă majoră pentru probleme
strategice comunitare, prin activitatea Consiliului General care se
reuneşte lunar. Pentru a acoperi analiza unor domenii specifice,
Consiliul U.E.. are în structura sa şi consilii specializate.
În corelaţie cu problema conducerii Consiliului U.E., avem o
preşedinţie rotativă din 6 în 6 luni, de la ţară la ţară.
Astfel avem „preşedinţia belgiană”, preşedinţia italiană,
„preşedinţia franceză” a UE.

Pentru a avea continuitate luarea deciziilor –în special pentru

politica externă şi de securitate comună (PESC) se instituie un

58
mecanism de conducere tripratit – „troica comunitară” compusă
din fostul preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte.
Prin proiectul de Constituţie din 2003 s-a avansat propunerea lui
Joshka Fisher, ministrul de externe german de a avea funcţia de
„preşedinte al Uniunii Europene” ales de către şefii de stat sau
guvern ai ţărilor membre.
Preşedintele Consiliului Uniunii Europene încearcă să realizeze
când sunt antagonisme între statele membre şi reprezintă U.E. în
relaţiile internaţionale.
Prerogativele Consiliului U.E. se referă la atribuţiile legislative,
competenţe esenţiale în domeniul PESC, justiţie şi afaceri interne
(JAI), aprobarea bugetului, coordonarea politicilor economice ale
U.E., propunerea de membri pentru alte organisme comunitare.
Sarcinile legislative ale Consiliului sunt acum aproape
împărţite la paritate cu Parlamentul european, prin faptul că se emit
cu valoare normativă (regulamente, directive) incluse în dreptul
comunitar derivat, care completează dreptul tratatelor UE.
Prin atribuţia legislativă, Consiliul U.E. poate revizui tratatele
comunitare şi institui prevederi de constituţionalitate (alegerea
europarlamentarilor prin sufragiu universal de electoratul naţional
al statului membru).
Un alt segment de responsabilitate al Consiliului U.E. se referă la
coordonarea politicilor economice.
În structura strategiei politice a U.E sunt două tipuri de
politici comunitare: a. politicile comune conduse de către
instituţiile comune şi b. politicile de armonizare duse de către
statul naţional, dar atent supravegheat de Consiliu pentru a nu
contraveni tratatelor şi legislaţiei U.E.
Mecanismul de coordonare şi de monitorizare a politicilor
naţionale în spiritul prevederilor tratatelor europene se face prin
executivele statelor din U.E. Pe palierele politicii externe şi de
securitate comune, justiţiei şi afacerilor interne, Consiliul asigură
relaţia interguvernamentală şi autorizează deschiderea negocierilor
de aderare cu alte state.
Pentru prerogativa bugetară, Consiliul U.E. colaborează cu
Parlamentul european, iar atribuţia de propunere a unor membri în
alte organe comunitare ( Comitetul Economic şi Social, Curtea de
Conturi) o exercită singur în plenitudinea atribuţiilor sale de
numire.

Parlamentul European
Iniţial segmentul parlamentar al C.E.E. a fost denumit „Adunarea
Generală”, din anul 1962 această instituţie şi-a transformat numele

59
în acela de „Parlament” , iar după legiferarea Actului Unic
European ( Luxemburg, 1986), Parlamentul european s-a apropiat
de funcţia de legislativ cu un parlament naţional.

Organizarea internă a Parlamentului european (PE)

Parlamentul european are o dimensiune reprezentativă prin faptul

că este compus din trimişi din toate statele membre ale UE.
Pe fondul lărgirii Uniunii Europene din ianuarie 2007,
Parlamentul va conţine un număr mai mic de parlamentari din
statele mari (spre exemplu în 2004, Gemania avea 99 de
parlamentari ) norma de reprezentare pentru puterile majore ale UE
fiind convenită pentru un parlamentar la 800000 de locuitori.
Parlamentarii aleşi prin vot universal direct în statele lor sunt
afiliaţi unui grup politic, ca Grupul Socialiştilor Europeni, partidul
Popular, Grupul Partidului Liberal, Grupul Verzilor, Grupul
Tradiţie –Suveranitate- Integritate. Pentru a forma un grup
parlamentar numărul minim de parlamentari trebuie să fie de 19, şi
să reprezinte 1/5 din ţările Uniunii Europene.
În fruntea Parlamentului European se află un preşedinte
( după spaniolul Joseph Borell, şef al legislativului comunitar a fost
ales germanul Hanz Gert Pottering, iar acum polonezul Jerzy
Buzek) 14 vicepreşedinţi şi 5 chetori, care formează Biroul PE.
Activitatea specializată a parlamentarilor se desfăşoară în 17
Comisii care sunt structuri care prepară decizia pentru votul final
din plen.
Prerogativele Parlamentului European

Cea mai importantă funcţie a PE este aceea de control a activităţii

instituţiilor comunitare şi acest atribut se exercită prin interpelări
parlamentare la adresa Comisiei europene sau Consiliului U.E,
dezbaterea punctuală a raportului anual prezentat de preşedintele
Comisiei , punerea în dezbaterea plenului a unei probleme politice,
economice generale, instituirea comisiilor de anchetă pentru
vegherea respectării drepturilor şi obligaţiilor comunitare.
În cazul unor ilegalităţi decurse din violarea tratatelor
constitutive, Parlamentul european poate sesiza Curtea Europeană
de Justiţie.
Pentru controlul eficient al executivului comunitar, PE poate
iniţia şi adopta o moţiune de cenzură la adresa Comisiei, act care
poate fi adoptat dacă sunt întrunite voturile a 2/3 din numărul
parlamentarilor europeni.

60
 Din punct de vedere legislativ, Parlamentul european exercită
competenţa emiterii de avize ( deoarece Comisia iniţiază o
propunere, Parlamentul avizează, iar Consiliul UE hotărăşte).
Avizul conform este atunci când Consiliul U.E doreşte evaluarea
Parlamentului într-o problemă importantă, iar avizul consultativ
este solicitat în principiu, dar se poate trece peste concluziile sale
dacă decizia Consiliului U.E. este luată în unanimitate.

Avizul poate deveni facultativ, când normativele tratatelor

europene nu precizează consultarea obligatorie a Parlamentului
european.
O singularitate procedurală în cadrul instituţiilor se referă la
codecizie, prin care Parlamentul european şi Consiliul U.E. trebuie
să ia o decizie comună în planul adoptării legislaţiei comunitare.
Un alt set de atribuţii ale PE sunt definite de adoptarea bugetului: la
propunerea Comisiei, Parlamentul aprobă bugetul care este adoptat
de Consiliul U.E.
De asemenea, Parlamentul aprobă descărcarea de gestiunea
Comisiei, după finalizarea unui exerciţiu anual bugetar.

CURS:Geopolitica mondială și evoluțiile lumii contemporane

Restructurarea unor formule clasice de putere instituţionalizată – ca O.N.U. – şi

îmbogăţirea temelor de politică mondială nu pot fi trecute cu vederea de către
analiza structurilor internaţionale de putere.

Astfel, la ultimul summit-ul O.N.U. ( 2005) pachetul de reformă agreat şi

transpus sub forma unui document politic conţine următoarele linii de conduită
politică şi instituţională: întărirea capacităţii Naţiunilor Unite de a menţine,
restabili şi consolida pacea prin crearea unei Comisii de consolidare a păcii,
dublarea bugetului pentru Înaltul Comisariat pentru drepturile omului,
fundamentarea unui sistem mondial de alertă rapidă împotriva catastrofelor
naturale ( de tipul tsunami, sau uraganului Katrina), mobilizarea superioară a unor
resurse financiare şi umane pentru lupta împotriva S.I.D.A..
Deşi nu s-a putut cristaliza o viziune comună asupra definirii terorismului,
totuşi până în 2006 va fi semnată o convenţie internaţională asupra terorismului şi
declanşarea unei strategii mondiale antiterorism. O lacună a noii strategii
neopacifiste a O.N.U. este legată de chestiunea proliferării anarhice a armelor
nucleare, care ar putea fi achiziţionate uşor de reţelele teroriste, multe state fiind
încă partizanele abordării acestei teme în cadrul Tratatului de Neproliferare
Nucleară.

61
 Polarizările de pe palierul politicii aduc pregnant în ultima perioadă de timp
istoric noi conţinuturi, ca dimensiunea geoeconomică a puterii.
Competiţia pentru debuşee economice, influenţe şi dominanţe asupra unor
rute strategice, activizarea comerţului şi dinamizarea fluxurilor financiare
determină poziţii active ale marilor centre de putere. Apropierea ruso-germană
determinată de proiectul gazoductului pe sub Marea Baltică (2005) exceptează
Polonia şi „vechea U.E.” de asistenţa energetică a Moscovei.
Rivale ideologic şi strategic în sânul lumii comuniste, dar şi în arhitectura
politicii mondiale a anilor 60-80 ai secolului trecut, Moscova şi Beijingul şi-au
compatibilizat obiectivele de putere în mediul internaţional în contextul stopării
ascensiunii americane, reuşind să aibă „relaţii privilegiate” cu Uniunea Europeană,
dar şi cu actorii majori comunitari (Franţa, Germania, Italia, Spania).
Mai mult, desenul Organizaţiei de la Shanghai dominată de Federaţia Rusă
şi R. P. Chineză, poate sugera un condominium hegemonic pe zona Asiei Centrale,
Extremului Orient, dar şi a jocului sud-est asiatic, iar retorica Kremlinului şi
Beijing-ului amintesc de o „nouă ordine mondială” militară ruso-chineză (2005).

62
 Modificările de putere în sistemul internaţional devin o constantă a
evoluţiei centrelor majore din sistem, spre exemplu aşa-numita sintagmă de pax
americana (denumită de criticii unipolaţităţii americane) care capătă suport prin
dominanţa şi reacţia S.U.A. după 11 septembrie 2001.
Tendinţa neoconservatoare (care încurajează subsidiaritatea şi localismul în
sistemul politico-administrativ intern)în politica S.U.A. este relevată de resurecţia
a „ culture war speech” proiectată de Pat Buchanan, fost nixonist şi republican,
criticist al politicilor de gen şi multiculturalismului. Think-tank-urile
neoconservatoare (Fundaţia Heritage, Hoover Institution) apreciază că „secolul
XXI va fi unul american” ( după expresia publicistului Henry Luce într-un editorial
din 1938, prin teza S.U.A. – „bunul samaritean” care va democratiza globul, chiar
prin conflicte ca cel din Irak - vezi Project for the New American Century,
document care promovează leadership-ul american global, prin promotorii
neoconservatori Robert Kagan şi Bill Kristal).
Mediul şi complexele de securitate ale lumii contemporane s-au modificat
datorită unor convulsii noi legate de spirala terorismului internaţionalizat,
golbalizat care atacă liderii ordinii militare mondiale şi ai economiei planetare
(S.U.A. şi Marea Britanie).
Doctrina teroristă de tip AL QAIDA sau ISIS (lovituri sinucigaşe similare cu
acţiunile nipone kamikaze) a erodat şi Europa musulmană (comunităţile arabofone,
turcofone, pakistaneze, indoneziene) prin atentatele teroriste de la Londra (iulie
2005), ai căror autori erau islamişti născuţi şi inhabitanţi în Anglia, la Leeds.

63
 Dinamica structurală contemporană a puterii cuprinde trasee politico-
strategice sinuoase generate de reculul hegemonic al unei foste superputeri
(retragerea trupelor ruse din Georgia, de la Ahalkaki şi Batumi, până în 2008), dar
şi tendinţe de omogenizare geoeconomică ( vezi alianţa energetică germano-rusă
care izolează Ucraina în „războiul gazelor” dintre Kremlin şi Kiev), resurecţia unor
teme clasice ale anilor ‘90 ( conflictul diplomatic Minsk-Varşovia asupra
minorităţii polone din Belarus), sau replieri rapide de forţe militare regionale
( cazul retragerii formale de către Uzbekistan a dreptului S.U.A. de a folosi baza
aeriană de la Hanabad).
De asemenea, „marele joc” central - asiatic este developat printr-o
”pentagonală” (Kazahstan, Kârgâztan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan) care
întruchipează regimuri autocrate, totalitare, economii monostructurale ( cultura
bumbacului) dependente de Rusia. Spaţiul islamic fost unional cunoaşte sindromul
„văii Fergana”, o entitate artificială, construită de U.R.S.S. care aparţine
Uzbekistanului, Tadjikistanului şi Kârgâztanului, areal propice pentru musulmanii
insurgenţi extremişti care urmăresc înfiinţarea unui califat local.
Iar tabloul instituţional internaţional, arhitectura de putere mondială generează
din plin o remodelare politică a tradiţiilor de securitate colectivă însumate de
forumul new-yorkez de securitate colectivă.

64
 Din unghiul analizei P.E.S.C./C.F.S.P. şi al omogenităţii U.E., ca centru
de putere, evoluţii recente ne indică un comportament şi o doctrină politică mult
mai coerente decât în anii 90.
Dacă în timpul primei crizei iugoslave (1990-1991) C.E.E./U.E. au avut
unanimitate în reacţia politică la secesiunea şi dezintegrarea federaţiei sud-slave –
Bonnul acordând independenţa Sloveniei şi Croaţiei prin invocarea opiniei publice
germane – sau în pregătirea unui act ordonator prin Conferinţa de la Londra
(1991), acum liniile de forţă ale spriritului de la Maastricht devin tot mai
accentuate.
Astfel, contingente militare ale Bruxelles-ului înlocuiesc forţele IFOR în
Bosnia (2004), prima prezenţă continentală în spaţiul european neintegrat, deşi unii
analişti critică excesele administraţiei U.E. în Republica Srpska (diviziunea
administrativă sârbă a statului federal bosniac).
Căutarea unei practici instituţionale racordate la politica externă şi de
securitate comună (P.E.S.C./C.F.S.P.) a U.E. semnalează o serie de aspecte
recente în evoluţia spiritului de la Maastricht.
Pentru a asigura consistenţă P.E.S.C., în mediul instituţional comunitar s-a
asertat ideea creării unui serviciu de intelligence al U.E., care să deservească toate
statele membre şi politica comună în sfera apărării şi raporturilor cu alte spaţii,
organisme regionale sau actori individuali.
Pentru a securiza şi dinamiza economic o regiune limitrofă (Maghreb-
Masrek –Marakesh), Bruxelles-ul a demarat procesul Barcelona (1995), prin care
s-a iniţiat construcţia unui spaţiu de liber schimb – până în 2010 – şi statuarea unui
sistem de relaţii politice avantajoase ambelor structuri de putere, de o parte şi alta a
Mediteranei (EURO-MED). Strategia de stabilitate fundamentată la Barcelona
(1995) a fost completată de Pactul (Baladur –după numele omului politic

65
conservator, premier în acel moment) de stabilitate33 pentru Europa de Est, prin
care se urmărea o reţea de tratate între statele răsăritene care aveau litigii teritoriale
istorice (Ungaria –Slovacia, Ungaria - România) problematica în contextul
integrării comunitare.
Palierul de securitate al regiunii euro-nord-africane s-a sedimentat pozitiv
prin acordul pentru sporirea securităţii în Mediterana (decembrie
2004),eliminarea terorismului şi controlul traficului în zona de referinţă. Factorii
de putere statali semnatari ai documentului sunt:Spania, Italia, Franţa, Portugalia,
Malta, Algeria, Tunisia, Libia, Mauritania şi Maroc. Dimensiunea pragmatică a
cooperării euro-africane s-a regăsit prin reuniunile miniştrilor Apărării şi a
comitetelor de experţi pentru elaborarea unui plan de acţiune comun.
Configurarea Uniunii Europene ca centru de putere omogen are valute
practice prin relaţiile externe ale polului comunitar, unde încadrăm cu prioritate
Africa de Nord, zona Africii Negre, Caraibelor şi Pacific (A.C.P.), America Latină,
spaţiul asiatic şi S.U.A..
Primul palier al politicii mediteraneene a U.E. a fost reprezentat de proiectul
de parteneriat euro-maghrebian (1992), formulă care aduce pentru prima oară în
tematica cooperării internaţionale conceptul cooperării permanenete între U.E.,
Israel şi actorii arabi din Maghreb (Africa de Nord sau regiunea „Apusului
berber”) Mashrek („Răsăritul” berber care include Egiptul şi Orientul Apropiat).
Obiectivele consistente ale arhitecturii politico-juridice trasate la
Barcelona (1995) se concretizează prin dialog politic, susţinut şi de o nouă
politică de bună vecinătate.
Pe liniile instituţionale de cooperare U.E.-Maghreb/Mashrek –Marakesh
putem desprinde parteneriatul de securitate bazat pe soluţionarea paşnică a
crizelor şi controlul armamentelor.Logica geoeconomică determină şi tendinţa de
construire a unui spaţiu de liber schimb euromediteraneean (până în 2010), dar şi a
unei pieţe integrate cu 600 milioane de consumatori. Asistenţa financiară
comunitară către spaţiul maghrebo-mashrekian este asigurată prin programe
PHARE, ISPA, SAPARD.
Din partea arabă, remarcăm iniţiativa egipteană pentru acordurile de
asociere din cadrul Euro-Med şi proiectul tunisian pentru un mecanism de 10+10
(10 parteneri mediteraneeni şi noi state membre ale U.E.).
Parteneriatul Uniunii Europene cu regiunea de referinţă se materializează
prin acordul prin acordul încheiat între structura regională, Uniunea Maghrebului
Arab (U.M.A.), a cărei politică zonală tinde spre crearea unui „Mare Maghreb”
format din Maroc, Libia, Alegeria şi Mauritania ( declaraţia de la Zeralda, iunie
1988).
Polii organizaţionali de putere (C.S.I.) rezultaţi din „divorţul civilizat”
(V. Putin) al fostelor entităţi unionale sovietice, trec printr-o restructurare şi
adaptare profundă, după semieşecul planningului rus de a coagula un proces de
33
Unii analişti au plasat documentul şi iniţiativa lui Eduard Balladur doar în contextul campaniei electorale
din 1995.

66
integrare economică, de piaţă comună şi securitate pentru actorii politico- statali
succesorali U.R.S.S..
Summitul C.S.I. de la Kazan (septembrie 2005) a confirmat că în
structura acestei organizaţii sunt viteze diferite legate de construcţia „spaţiului
economic unic”( Rusia – Belarus - Kârgâstan, fără Ucraina „portocalie”) şi
evoluţia autoritarului Turkmenistan spre un statut de membru asociat al
organizaţiei.
În contextul politico-economic al C.S.I., putem remarca că mediul de putere
evoluează diferit: stabilirea dialogului politic azero-armean, chestiunea „anexiunii
democratice” a Belarusului de către Federaţia Rusă, cecenizarea Caucazului,
creşterea în intensitate a „sindromului Fergana ” (activizarea fundamentalismului
islamic în Asia Centrală).

Temele cursului Instituţii şi organizaţii internaţionale

1.Procesul cooperării internaţionale în secolul al XIX-lea. De la sistemul

congreselor la uniunile administrative.

2.Efectele politico-juridice ale Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920). Prima

organizaţie cu vocaţie de universalitate: Societatea Naţiunilor.

3.Consecinţele conferinţelor interaliate şi apariţia forumului contemporan de

universalitate, ONU.

4.NATO, de la organizaţie de apărare colectivă la instituţie de securitate

internaţională.

5.OSCE, prevenirea şi gestionarea conflictelor.

6.Consiliul Europei şi paradigma drepturilor omului.

7.Regionalismul instituţional internaţional

8.UE, de la o asociaţie de liber schimb la o superputere contemporană

67
68
 Bibliografie selectivă

1. N.A.TO. Ce este. Ce va fi . Noua Europă şi securitatea statelor mici Bucureşti,

Institutul Român de Studii Internaţionale, 1996.
2. Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale Bucureşti,
Ed. Universal Dalsi, 2001
3. Werner Bauwens, Luc Reycher, Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti, 1996
4. Philippe Moreau Defarges , Organizaţiile internaţionale contemporane, Iaşi,
Institutul European, 1998.
5. România şi politica de alianţe, Bucureşti, Institutul Român de Studii
Internaţionale, 1995
6. Joshua S. Golstein, International Relations, New York, Longman, 2004

69