Tudor Vianu

Cea mai importantă operă a sa în domeniu este Estetica (I-II, 1934-1936), prin care

devine un întemeietor al disciplinei în context românesc modern. Semnificativ, G.
Călinescu, în Principii de estetică, trimitea „în scopul informaţiei şi documentării asupra
felului cum esteticienii ştiinţifici înţeleg chestiunea” la acest tratat. După primele două
secţiuni, Problemele preliminare şi Valoarea estetică, partea a treia este consacrată
operei de artă, momentelor constitutive şi clasificării artelor, cu concluzii despre
„anatomia, heteronomia şi pantonomia artei”.
De natură mai tehnicistă e partea a patra, Structura şi creaţia artistică, pe când ultima
parte, o poetică a receptării, insistă pe elemente extraestetice şi estetice, pe criteriile
ierarhizării artistice, subliniind heteronomia fenomenului receptării. Dincolo de
documentarea laborioasă, precumpănitor germană, relevante sunt punctele de vedere
personale despre filosofia artei şi fenomenologia structurii ei; intră în dezbatere
specificitatea devenirii artei între individual şi universal, între temporal şi supratemporal,
între imanentism şi mutaţiile istoriei.
Din perspectiva lui Vianu, estetica e un concept-sumă, un sistem multiobiectual, larg
cuprinzător, tratatul incluzând sfera literaturii şi fiind deschis artelor plastice şi muzicii,
arhitecturii, urbanismului, filmului şi altor modalităţi de expresie artistică. Teoreticianul
tinde să întregească „vechea estetică prin mai noua ştiinţă a artei”, depăşind orientările
lui Hegel şi Schelling, care puneau preţ pe „simpla cale a speculaţiei dialectice” (Idei
trăite, „Viaţa românească”, 1958). Stima arătată lui Hegel este enormă: „Nimeni nu
coordonase cu mai mult succes decât Hegel întreaga experienţă de cultură a naturii şi
istoriei” (Fragmente autobiografice, II). Apropiat prin atenţia arătată spiritului clasic de
Mihai Ralea şi George Călinescu, dar având o mai mare afinitate cu esenţa acestuia,
Vianu îl cultivă zi de zi ca observator al vieţii, gânditor şi comentator al frumosului,
convins de puterea „raţiunii omeneşti”. Pe scurt, idealul clasic al omului, dimensiune
capitală a tratatului de estetică, se reflectă în întreaga-i operă.
Confesiune fundamentală, Idei trăite probează că la Vianu clasicismul stă la temelia
unei Weltanschauung de exemplară altitudine ontologică. Se pronunţase de timpuriu în
sensul unei arte care, pornind de la datele complexe ale existenţei, „dobândeşte
expresivitate umană, ia parte la mobilismul vieţii istorice şi exercită marea ei putere
asupra societăţii”. Ideea de „heteronomie a artei” se conturase încă din perioada
redactării tezei de doctorat, de unde provine şi interesul pentru problemele de istorie
literară, estetică, morfologie a culturilor, teoria valorilor. Sub semnul raţionalismului şi al
istorismului, esteticianul călăuzit de idealul valorilor vede în artă forma cea mai înaltă a
muncii, „un produs al lucrării de transformare a materiei”. Artele umanizează şi
modelează; Goethe (citat frecvent în Estetica) pare a întruchipa idealul omului complet.
Forţa esteticului ţine, în cele din urmă, de ridicarea din contingent şi, astfel limitat în
cercul kantian al frumosului, în „etero-cosmic”, se ajunge la perceperea „sufletului lumii”.
Poezia, artele vizuale, muzica, teatrul, arhitectura, urbanismul - iată principii în
interacţiune, orientând spre o „concepţie estetică a lumii”. După Estetica, volume cu
finalitate înrudită continuă programatic: Filosofie şi poezie (1937), Raţionalism şi
istorism (1938, apărut dintr-o eroare tipografică cu termenii din titlu inversaţi), Studii de
filosofie şi estetică (1939), Transformările ideii de om (1942) şi Filosofia culturii (1944);
din această etapă datează şi Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia
conştiinţei (1942). Interesul pentru fenomenul german nu a obstaculat deschiderea spre
celelalte spaţii culturale, către care comparatistul şi filosoful culturii s-a îndreptat
frecvent.