Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aparate Si Echipamente Electrice
Aparate Si Echipamente Electrice
INTRODUCERE
Obiectul cursului îl constituie studiul teoretic şi practic referitor la solicitările şi principiile
constructive şi funcţionale ale aparatelor şi echipamentelor electrice de joasă şi înaltă tensiune
utilizate în instalaţiele electrice pentru centrale şi staţii, în vederea exploatării economice şi sigure
a acestor ehipamente de importanţă majoră în domeniul energetic.
Ansamblul instalaţiilor care asigură procesul de producere ,transformare, trasport,
distribuţie şi consum de energie electrică constituie sistemul electroenergetic sau sistemul
electric. Conform acestei definiţii, sistemul electroenergetic cuprinde generatoarele,
transformatoarele, liniile şi consumatorii de energie electrică.
Instalaţia electrică defineşte un ansamblu de echipamente electrice interconectate într-un
spaţiu dat, formând un singur tot şi având un singur scop funcţional bine determinat.
Prin echipament electric se înţelege, în general, orice dispozitiv întrebuinţat pentru
producerea, trnsportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice.
Aparatele electrice reprezintă ansamblurile de dispozitive electrice şi mecanice, precum
şi o categorie de echipamente electrice, destinate pentru comanda , protecţia, reglajul şi controlul
automat sau neautomat al funcţionării instalaţiilor electrice. Ele au rolul de a supraveghea şi de a
asigura desfăşurarea normală a transportului de energie electrică de la surse la consumatori.
Conexiunile între centralele electrice şi liniile de transfer de energie, între reţele electrice şi
între acestea şi consumatorii industriali sau se efectuează prin intermediul aparatelor de comutaţie.
Prin aparat de comutaţie se înţelege un sistem electric sau electromecanic cu ajutorul
căruia se stabileşte sau se întrerupe un circuit electric.
Rolul funcţional al aparatelor de comutaţie este, pe de o parte de a dirija fluxul de energie
pe bare, linii electrice, reţele de distribuţie, de la sursele de energie la receptoare, iar pe de altă
parte, de a oferi protecţie împotriva suprasarcinilor, scurtcircuitelor şi supratensiunilor. Nu toate
aparatele de comutaţie oferă şi protecţie împotriva avariilor. Există aparate destinate numai
comutaţiei fără sarcină, altele destinate comutaţiei sub sarcina nominală, altele destinate
comutaţiei la curent de scurtcircuit, altele destinate protecţiei împotriva supratensiunilor.
Aparatele electrice pot fi clasificate după criterii diferite ca: tensiunea nominală; felul
curentului;numărul de poli; regimul de funcţionare; locul de funcţionare; funcţiile pe care le
îndeplinesc etc.
Din punct de vedere al tensiunilor şi a curentului se deosebesc doua mari categorii şi anume:
- aparate de joasă tensiune;
- aparate de înaltă tensiune;
- aparate de curent alternativ;
- aparate de curent continuu.
Din punct de vedere al numărului de poli, aparatele electrice se împart în :
- monopolare;
- multipolare (bipolare, tripolare).
Din punct de vedere a regimului de funcţionare se distig aparate cu:
- regim de funcţionare de lungă durată;
- cu regim de funcţionare permanentă;
- cu regim de funcţionare intermitent;
- regim de funcţionare de scurtă durată.
1
Din punct de vedere al locului în care funcţionează se deosebesc:
- aparate electrice de interior;
- aparate electrice de exterior;
- aparate electrice capsulate.
Din punct de vedere al funcţiilor, aparatele electrice se clasifică în aparate de comutaţie şi
aparate de protecţie.
Aparatele de comutaţie , sunt acele aparate care permit punerea sau scoaterea din funcţiune
a unor echipamente ale sistemului electroenergetic, exemplu separatorul. In timp ce întreruptorul
îndeplineşte rolul de aparat de protecţie, realizâmd întreruperea rapidă a curentului de scurtcircuit,
care apare în regim de avarie.
In exploatare, aparatele sunt supuse acţiunii multor factori, care influienţează funcţionarea
lor şi care determină condiţiile pe care aceste aparte trebuie să le îndeplinească. Cele mai
importante dintre aceste acţiuni sunt prezentate mai jos.
Acţiunea electrică. Aparatele electrice sunt permanent sub acţiunea tensiunii electrice de
serviciu. In cazuri accidentale sunt supuse la supratensiuni de comutaţie sau atmosferice. Ca atare
condiţii orice aparat trebuie să funcţioneze sigur, fără deteriorări, timp îndelungat.
Acţiunea mecanică. Aparatele electrice sunt supuse la mişcări mecanice în timpul
funcţionării (de exemplu închiderea şi deschiderea întreruptoarelor şi a separatoarelor), precum şi
la acţiunea forţelor electrodinamice ale curenţilor de scurtcircuit.
Acţiunea termică. In regim normal de funcţionare, aproape toate aparatele se încălzesc la
trecerea curentului electric prin căile de curent. Arcul electric produce supraîncălzirea locului unde
se produce (pe izolaţie şi pe părţile metalice).
Acţiuni atmosferice. Aparatele electrice, în special cele de exeterior, sunt supuse acţiunii
temperaturii; presiunii şi umidităţii aerului; ploii; ceţii; zăpezii; îngheţului; poleiului şi prafului.
Ţinând seama de influienţa acţiunii enumerate mai sus, pentru o funcţionare normală şi de
durată în exploatare, aparatele electrice trebiue să indeplinească câteva condiţii fundamentale,
după cum urmează:
- Funcţionarea sigură şi de lungă durată la parametrii pentru care a fost calculat aparatul.
- Stabilitate termică şi dinamică la trecerea celor mai mari curenţi de scurtcircuit prescrişi
pentru aparatul dat.
- Izolaţia electrică să reziste la solicitările supratensiunilor, care nu întrec valorile
tensiunilor de încercare recomandate pentru aparatul dat.
- Stabilitate la solicitările factorilor climatici.
Construcţia în ansamblu să fie simplă, alcătuită din elemente tipizate şi să permită reparaţia în flux
tehnologic.
- Gabaritul, greutatea şi costul să fie cât mai reduse. -Deservirea, revizia şi repararea să fie
uşoară, simplă şi cu maximum de securitate.
2
Cap. I. PROCESE FIZICE IN APARATE ELECTRICE
1.1. Generalităţi
In staţiile şi posturile de transformare există un număr mare de aparate legate între ele după
o anumită schemă, cu ajutorul unor conductoare izolate şi neizolate. Prin trecerea curentului
electric prin aparate şi conductoare, în aceste elemente se dezvoltă energie termică şi datorită
acestui fapt ele se încălzesc. Când cantitatea de căldură care se transmite este constantă în timp
avem regim termic stationar (permanent), iar când este variabil în timp avem regim termic
nestaţionar (nepermanent). Regimul termic cu caracter periodic, repetându-se după o anumită lege
în decursul unei anumite perioade de timp este un regim termic cuasistaţionar.
Una dintre condiţiile cele mai importante pentru siguranţa în exploatare a oricărei instalaţii
electrice este alegerea corectă, din punct de vedere al încălzirii în diferite regimuri de funcţionare a
tuturor aparatelor precum şi a părtilor conductoare de curent care le leagă.
Temperatura unui corp este determinată de temperatura mediului ambiant la care se adugă
creşterea de temperatură datorită încălzirii corpului prin efect electrocaloric.
Diferenţa dintre temperatura suprafeţei corpului cald şi temperatura mediului ambiant se
denumeşte supratemperatura corpului faţă de temperatura de referinţă a mediului ambiant.
Majoritatea normelor indică două valori pentru regimul staţionar: supratemperatura maximă
(limită) admisă s şi temperatura maximă admisă s, legătura între ele este dată de relaţia:
s = s - a = Ts - Ta [grd] (1.1)
adminţându-se pentru temperatura mediului ambiant ca valoare limită normală a = + 40°C.
Sursele principale de căldură în special părţile lor active: conductoarele parcurse de cuentul
electric şi miezurile de fier străbătute de fluxurile magnetice variabile în timp. Deasemenea pot
deveni surse apreciabile de căldură şi elementele anexe neactive. Astfel pot lua naştere încălziri
suplimentare în materialele metalice datorită pierderilor prin curenţi turbionari, induşi de fluxurile
magnetice de dispersie şi de asemena în materialele izolante, datorită pierderilor dielectrice
produse de acţiunea câpului electric.
Astfel, puterea aparatului este determinată de supratemperaturile maxime admise în
diferitele lui părţi, astfel supratemperaturile admise depind de natura materialelor utilizate,
îndeosebi de a materialelor electroizolante.
Studiul solicitărilor termice ale aparatelor electrice se efectuează cu scopul de a determina
prin calcul supratemperaturile atinse în diferite părţi ale aparatului, faţă de temperatura mediului
ambiant, la un regim dat de funcţionare.
Din cele de mai sus se constată că, gradul de solicitare termică are o directă influienţă
asupra aspectului tehnico-economic al construcţiei şi exploatării aparatelor electrice.
3
1.2 TRANSFERUL DE CALDURA IN APARATELE ELECTRCE
4
Propagarea căldurii prin masa unui corp (solid, lichid sau gazos) care are loc prin trecerea
directă a căldurii de la punctul cu temperatură mai ridicată către punctul cu temperatură mai
scăzută se numeste conducţie (conductibilitate) termică.
Prin conducţia termică se nivelează diferenţele între energiile cinetice ale moleculelor,
produse de oscilaţia, translaţia si rotaţia celor mai mici particule de materie în medii solide.
In medii solide regulate propagarea căldurii se face cu mare rapiditate. Dacă mediile sunt cu goluri
sau discontinuităţi, cum este cazul ceramicii refractare, căldura se propagă mai lent.
Transmisia căldurii prin conducţie se face având ca bază legea lui Fourier şi este dată de
relaţia de mai jos,
q = grad . (1.7)
în care, q - densitatea fluxului termic, în W /m · grd.
- conductivitatea termică (termoconductivitatea) W /m˛.
Conductivitatea termică este o constantă, care caracterizează proprietăţile fizice ale
materialelor de a conduce căldura. Ea este funcţie de temperatură, creşte cu creşterea temperaturii
în cazul materialelor poroase (ceramica refractară) şi scade cu creşterea temperaturii în cazul
metalelor.
Pentru metale variază liniar cu temperatura conform legii:
= o (1 ± b ) (1.8)
în care: o - conductivitatea termică la 0°C, în W /m·grd.
1
b - mărime constantă, în grd .
Un corp încălzit la temperatura T, diferită de zero absolut, transmite căldură prin radiaţie
electromagnetică altor corpuri învecinate, a căror temperatură este mai mică decât temperatura sa.
Schimbul de căldură între corpuri cu temperaturi diferite pe calea energiei radiante se
numeste transmisie termică prin radiaţie.
Transferul de căldură prin radiaţie are loc numai în mediile transparente pentru undele
electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 0,4 - 340 microni. Undele electromagnetice
traversează mediile transparente fără însă a le încălzi.
5
Fenomenul radiaţiei nu este influienţat apreciabil de aerul atmosferic. Radiaţia fiind un
proces electromagnetic se va produce atât în aerul în mişcare cât şi în cel static, ca şi în vacum.
Corpurile în imersiune în ulei nu radieză, cedarea căldurii asigurându-se prin convectie.
Corpurile mate au capacitatea de a radia mai puternic decât cele lucioase. Corpul absolut
negru are capacitatea maximă de radiaţie a energiei termice.
Calculul căldurii radiate în unitate de timp se face cu formula:
Qr = r· S (c - a ) [W] (1.10 )
qr qr
unde; r = T T [ W/ m˛·grd ] -transmisivitatea termică prin radiaţie. (1.11)
c a
Iar densitatea fluxului termic de radiaţie qr este dat de legea Ştefan - Boltzmann:
T0 4 Ta 4
q r C0 T04 Ta4 [ W/m˛ ] q
sau r C0 [ W/m˛ ]; (1.12)
100 100
4 4
Tc Ta
atunci: 100 100 [W/ m˛grd] (1.13)
r C 0
Tc Ta
în care:Tc = 273 + c - temperatura absolută a corpului care radiază [ °K ];
Ta = 273 + a - temperatura absolută a mediului nelimitat [ °K ];
=Tc - Ta =c- -supratemperatura corpului faţă de mediul ambiant [°K sau °C ];
Co = 5,77 [W/ m˛ grd ]; - constantă de radiaţie sau coeficient de radiaţie.
4
Transmisia termică prin convecţie se bazează pe schimbul de căldură între suprafaţa unui
corp şi un mediu fluid cu care se află în contact.
Dacă un corp solid este înconjurat de un lichid sau de un gaz mai puţin cald, atunci căldura
lui se transmite mai întâi prin conducţie particulelor lichidului sau gazului care sunt în contact cu
suprafaţa corpului. Prin aceasta particulele din apropiere se încălzesc micşorându-şi densitatea, în
câmp gravitaţional vor deveni mai uşoare, se vor deplasa în sus,iar în locul lor vor veni particule
reci. Aceste particule, fiind în permanentă mişcare pe trasee paralele cu suprafaţa caldă, dau
naştere unor curenţi de fluid (fenomenul convenţiei), care vor extage corpului căldura dezvoltată
în el.
Când mişcarea fluidului se datoreşte numai diferenţei de greutate dintre straturile calde şi
cele mai puţin calde ale fluidului convecţia este naturală. Iar când mişcare fluidului este accelerată
cu ajutorul pompelor sau ventilatoarelor mişcarea este artificială ( forţată).
6
In cazul schimbului de căldură de la suprafaţa unui corp cu temperatura c la un fluid cu
temperatura a c, densitatea de flux termic qc la suprafaţa corpului se exprimă cu relaţia
generală: qc c c a [W/ m˛ ] (1.14)
în care: c - transmisivitatea termică prin convecţie în [ W/ m˛ grd ].
Parametrul c depinde de viteza de mişcare a fluidului, temperatura suprafeţei corpului şi
a mediului, căldura specifică a fluidului, dimensiunile geometrice ale suprafeţei, etc. De aceea c
se determină experimental pentru fiecare caz în parte.
In procesul de încãlzire
Din clipa apariţiei pierderilor prin efect electrocaloric, în conductorul rece (sau cu o
supratemperaturã iniţialã) temperatura creşte progresiv pânã la o valoare staţionarã (constantã).
Deoarece la început cãldura cedatã mediului ambiant este micã, energia caloricã se acumuleazã în
masa conductorului şi provoacã o creştere rapidã a temperaturii, iar spre finele procesului
tranzitoriu aceastã creştere devine din ce în ce mai micã. Procesul încãlzirii tranzitorii a
7
conductorului se caracterizeazã deci prin micşorarea progresivã pânã la zero a vitezei de variaţie a
temperaturii a acestuia.
Pe durata tranzitorie a încãlzirii conductorului participã urmãtoarele cantitãţi de cãldurã:
- cãldura dezvoltatã în conductor prin efect Joule - Lenz în elementul de timp dt:
P dt = kpI²R dt [ J ], (1.18)
- cãldura cedatã mediului ambiant prin suprafaţa de rãcire, în elementul de timp dt:
Pd dt = S dt [ J ], (1.19)
- cãldura acumulatã în masa conductorului în elementul de timp dt:
Pa dt = c m d [ J ], (1.20)
unde: P - puterea activ dezvoltatã în conductorul parcurs de curent, în W;
Pd - puterea cedatã sau fluxul termic de disipare a cãldurii în mediul ambiant, în W;
Pa - puterea acumulatã în masa conductorului, în W;
kp - coeficientul de pierderi suplimentare;
I - valoarea efectivã a curentului, în A;
R - rezistenta activã a conductorului, în ;
- transmisivitatea termicã globalã medie, în W/m² grd;
S - aria suprafeţei de frontierã a conductorului, prin care se cedeazã cãldura, în m²;
= (t) -supratemperatura conductorului faţã de temperatura mediului ambiant, în grd;
c - cãldura specificã a conductorului, în J/ kg grd;
m - masa conductorului, în kg,
d = d - creşterea de temperaturã, în grd.
In baza principiului conservãrii energiei, bilanţul de cãldurã pe durata tranzitorie a solicitãrii
termice a conductorului se exprimã prin ecuaţia diferenţialã:
P dt - S dt = c m d, (1.21a)
Cele douã componente, derivate din cãldura dezvoltatã, manifestã acţiuni diferite (dar
reciproc condiţionate): cãldura cedatã provoacã întârzierea atingerii regimului staţionar, iar
cãldura acumulatã - creşterea temperaturii conductorului.
La finelei duratei procesului tranzitoriu supratemperatura atinge valoarea staţionarã s =s
-a marcând începerea regimului termic staţionar, când creşterea de temperaturã tinde cãtre zero şi
acumularea cãldurii în conductor înceteazã (c m d =0). In acest caz ecuaţia (1.21a) devine:
P
P = S s (1.21b) , de unde rezultã s f ( P) (1.22)
S
In regim staţionar cãldura dezvoltatã în conductor, pe durata oricãrui interval de timp este
cedatã mediului ambiant. Supratemperatura staţionarã s este proporţionalã cu puterea P
dezvoltatã în conductor şi este independentã de temperatura iniţialã.
Substituind expresia lui P din (1.21b) în (1.21a) şi introducând raportul constant rezultã:
cm
T [s] - constantã termicã.
S
d
Ecuatia diferenţialã devine: dt = T ,(1.23), cu soluţia; t = C0 T ln( s ) (1.24a)
s
Constanta de integrare C0 se determinã din condiţiile iniţiale. Dacã la momentul t = 0 momentul
începerii dezvoltãrii pierderilor în conductor conductorul avea valoarea iniţialã 0 a şi deci
8
s 0
= 0 = 0 - a , atunci C0 = T ln (s - o) şi ecuţia (1.24a) devine t = T ln (1.24b) din
s
care izolând funcţia = (t) se obţine ecuaţia curbei de încãlzire a conductorului considerat:
t
(t)=0 + (s - o)(1- e T ) (1.25a)
sau în cazul particular, când 0 = 0 (adicã 0 = a, când la momentul începerii încãlzirii,
conductorul are temperatura mediului ambiant), ecuaţia de mai sus (1.25a) devine:
t
(t) = s (1- e T ) (1.25b)
Ambele ecuaţii variazã dupã o lege exponentialã în baza “ e”. Curbele reprezentative ale
celor douã funcţii sunt trasate în fig.1.31
9
1.32 Procese termice nestaţionare în regimul periodic intermitent
Aparatele şi maşinile electrice sunt destinate adesea sã funcţioneze într-un regim termic
intermitent, în care sarcina variazã periodic, adicã dupã o perioadã de încãrcare urmeazã o
perioadã de repaus, în timpul cãreia cãile de curent se rãcesc.
Când încãrcarea şi repausul aparatului se succed în mod periodic, dupã aceleaşi intervale
de timp corespunzãtoare din prima perioadã, regimul se numeste periodic intermitent, notat
prescurtat -RPI. In acest caz încãlzirea aparatului se face progresiv, dupã o curbã de formã dinţatã
(fig. 1.32), dacã rãcirea nu se prelungeşte pânã la atingerea temperaturii mediului ambiant.
10
1.33 Procese termice nestaţionare de scurtã duratã
sub acţiunea curenţilor de scurtcircuit
0 J sc dt 0 n 1 n d
2
(1.35)
11
Fig. 1.33 Functia θ=A(θ) pentru diverse metale uzuale
in electrotehnica
1.34 Stabilitatea termicã a aparatelor electrice
12
temperaturii diferitelor pãrţi ale aparatului sã depãşeascã valoarea maximã admisã pentru
regimul de scurtcircuit,sc.
Aparatul dupã trecerea curentului de stabilitate termicã, trebuie sã rãmânã în stare de
funcţionare şi sã permitã în continuare solicitarea termicã datoratã curentului de lungã duratã şi sã
îndeplineascã toate funcţiile impuse de exploatare.
Alegerea curenţilor de stabilitate termicã pentru un aparat se face ţinând seama de valoarea
curenţilor de scurtcircuit şi de durata posibilã a acestui curent, ţinând seama de tehnica protecţiei a
acestuia.
Drept criteriu de stabilitate termicã a unui aparat electric se considerã, mai ales,
intensitatea curentului, mãsurat în valoare efectivã, pe care o poate suporta un aparat timp t de: 1s;
5s; 10s; fãrã ca acesta sã se degradeze prin depãşirea unei temperaturi prescrise.
Cunoscând durata t (de exemplu t =10s) a scurtcircuitului şi din tabele sau cãrţi tehnice
temperatura maximã admisibilã adm (respectiv adm), se calculeazã densitatea de curent
admisibilã.
J adm f ( adm , t10 ) conform relatiei (1.36).
Curentul de stabilitate termicã (care este un curent de scurtcircuit, admisibil) se calculeazã
cu:
I st J adm s
13
2. SOLICITARI ELECTRODINAMICE ALE CONDUCTOARELOR
SI APARATELOR ELECTRICE
2.1 Generalitãţi
Cele mai mari solicitãri mecanice în aparate şi instalaţii electrice se produc din cauza
efectelor electrodinamice ale supracurenţilor.
Forţele electrodinamice se exercitã între circuite parcurse de curenţi electrici şi au tendinţa
de a deforma şi deplasa aceste circuite. In cazul regimurilor normale de funcţionare aceste forţe
electrodinamice au valori relativ mici.,dimpotrivã în cazul regimurilor de avarie (scurtcircuite)
valoarea acestor forţe devine importantã şi se pot produce în acest fel distrugeri ale echipamentelor
parcurse de curenţii de defect.
Astfel, în funcţie de diverşi parametri - valoarea maximã instantanee a curentului,
lungimea, forma şi poziţia reciprocã a circutelor strãbatute de curent, proprietãţile magnetice ale
mediului în care se gãsesc circuitele respective - forţele electrodinamice pot varia de la câţiva
decanewtoni la câteva zeci de mii de decanewtoni. Rezultã, deci, necesitatea ca echipamentele
electrice sã fie astfel dimensionate şi alese în funcţie de curent, încât sã asigure stabilitatea
mecanicã a acestora, numitã stabilitate electrodinamcã.
Stabilitatea electrodinamicã caracterizeazã capacitatea aparatelor electrice de a rezista
la acţiunile mecanice ale curenţilor electrici.
In cazul circuitelor suficient de simple, cum este cazul conductoarelor liniilor electrice, ale
barelor colectoare, ale legãturilor electrice între aparate etc, stabilitatea electrodinamicã se poate
verifica plecând de la calculul forţelor electrodinamice.
Forţa electrodinamicã este forţa care apare între douã conductoare strãbãtute de curenţi
electrici. Deasemenea forţa electrodinamicã este o mãrime care apare în funcţionarea multor
instalaţii electrice ( separatoare; întreruptoare; bare colectoare, şi în bobinajul transformatoarelor)
şi de care trebuie sã ţinem seama în dimensionarea şi alegerea acestor aparate.
Forţele electrodinamice se pot calcula folosind teorema Biot - Savart - Laplace sau
principiul variaţiei energiei electromagnetice înmagazinatã de circuit.
14
F c d F i cd l B (2.3)
2.3 Calculu forţelor electrodinamice care se exercitã între douã conductoare
paralele rectilinii
Se considerã douã conductoare paralele rectilinii, de lungime infinitã filiforme, parcurse de
curenţii I1 si I2. Se urmãreste calculul forţelor electrodinamice care tind sã modifice coordonata de
distaţã a, care determinã poziţia relativã a celor douã conductoare (fig. 2.1), ca fãcând parte din
circuite independente sau din acelaşi circuit.
Pentru a nu deforma câmpul presupunem la început cã numai conductorul 1 este parcurs de
curent. In jurul acestui connductor ia naştere un câmp magnetic (liniile de câmp formând pânze
cilindrice coaxiale) şi datoritã paralelismului conductoarelor inducţia B12 de-a lungul
conductorului 2 va avea aceeaşi valoare şi va fi totodată perpendicularã pe axa conductorului.
Deoarece conductoarele sunt filiforme pentru determinarea forţei electrodinamice putem aplica
formula (2.1). Câmpul joacã un rol intermediar în concepţia despre forţele dintre curenţii I1 şi I2.
Conform acestei concepţii existã douã aspecte distincte ale problemei urmãrite. Mai întâi trebuie
determinat câmpul, produs de o distribuţie datã a curenţilor şi în al doilea rând trebuie calculatã
forţa pe care acest câmp o exercitã asupra unui alt curent (de exemplu I2), aflat în acest câmp. In
jurul curentului I1 se stabileste un câmp de forţe, când apare în vecinãtate un alt curent.
15
Integrând aceastã expresie obţinem forţa rezultantã F12,care acţioneazã asupra
conductorului 2 de lungime l, fiind aplicatã la mijlocul acestei lungimi:
0 l
F12 I1 I 2 dl2 0 I1 I 2 , (2.8)
2 a 2 a
In baza principiului acţiunii şi reacţiunii, o forţã de aceeaşi valoare dar opusã se va exercita
şi asupra conductorului 1, deci F12 = -F21 sau F12 = F21 = F în care F este valoarea forţei care
acţioneazã asupra celor douã conductoare paralele, supuse solicitãrilor electrodinamice,
determinatã de perechea de forţe acţiune - reacţiune.
In baza regulilor de stabilire a sensului forţei, se deduce cã atunci când curenţii I1 şi I2
prin conductoarele paralele au acelaş sens, solicitarea conductoarelor va fi de atracţie, iar când
curenţii au sensuri opuse solicitarea conductoarelor va fi de respingere.
16
a oi1i2 ladxdy
dF dF I cos x ;.. dar ...cos x ;... dF (2.10)
a y
2 2 2h 2 ( a 2 y 2 )
Integrând expresia (2.10) obţinem forţa ce acţioneazã între conductoare pe lungimea l :
al h h2
h x
ii la
h
dy h
F o 1 2 2 dx 2 2 107
i i
12 2 arctg ln 1 ;..[ N ], (2.11)
2h 0 x
a y2 h2 a a a2
La calcul expresiei (2.11) s-a considerat cã dimensiunea b a conductorului este neglijabilã
faţã de dimensiunile a şi h. In cazul când dimensiunea b este comparabilã ca mãrime cu
dimensiunile a şi h se foloseste formula (2.8) introducând un coeficient de formã kf funcţie de
poziţiile reciproce ale barelor. Formula (2.8) devine în acest caz:
l
F = 2 107 i1i2 kf [N] (2.12)
a
Vloarea coeficientului de formã kf se determinã de pe diagrama din fig 2.3 a cãrui
ab b
valoare este în funcţie de rapoartele ;.. si.. , unde b şi h sunt dimensiunile barelor, iar
bh h
a disţanta între axele lor.
Un conductor parcurs de curent aflat în vecinãtate unui corp feromagnetic este supus unei forţe
electromagnetice, care are tendinaţa de a micşora distanţa între conductor şi corpul ferromagnetic
o 2 l r 1
este : F i (2.13)
4 a p r 1
17
2.5.2.Conductor plasat într-o nişã dreptunghiularã.
1 2 o 2 l Wm 0 2 l
Wm Li i x,... ...F i (2.14)
2 2 x 2
18
In cele ce urmeazã se vor studia forţele electrodinamice în cazul curenţilor alternativi, când
aceştia satisfac condiţiile de cavasistaţionaritate, adicã atunci când asemanãtor curenţilor continui
aceştia trebuie sã fie închişi şi sã aibã aceeaşi valoare în toate sectiunile circuitului neramificat al
sistemului considerat, ceea ce în general nu este o condiţie absolut necesarã pentru curenţii
alternativi. Intensitatea câmpului magnetic a curenţilor alternativi nu corespunde simultan în timp
valorii momentane a acestor curenţi, deoarece propagarea câmpului electromagnetic de la circuitul
parcurs de curent pânã la punctul de observaţie a câmpului magnetic se face în timp cu vitezã
finitã constantã. Curenţii alternativi tari, care parcurg circuitele aparatelor electrice au frecvenţe
joase şi satisfac condiţiile de cvasistaţionaritate, şi deci practic câmpul magnetic va urmãri
simultan variaţiile în timp ale curentului electric.
Forţele electrodinamice, care se exercitã asupra conductoarelor parcurse de curenţi,
variabili în timp dupã o lege oarecare (curenţi aperiodici, alternativi etc.), în ipoteza cã acestia
satisfac condiţia de cvasistationaritate, sunt egale în orice moment cu forţele elerctodinamice
corespunzãtoare unor curenţi continui de aceeaşi valoare. Prin urmare, formulele pentru
determinarea forţelor care se exercitã în curent continuu rãmân valabile şi pentru cazul acestor
curenţi variabili în timp.
Deoarece valoarea momentanã a forţelor electrodinamice se exprimã în funcţie de valoarea
momentanã a curenţilor variabili în timp, solicitãrile mecanice ale aparatelor parcurse de aceşti
curenţi vor fi, de asemenea, funcţii temporale, însã în cazul general nu vor urmări aceeaşi lege de
variaţie a curenţilor. Forţa electrodinamicã specificã, conform (2.8), ca funcţie temporalã va avea
2 107
expresia: f ( t ) o i1 ( t )i2 ( t ) i1 ( t )i2 ( t ) [N/m ] (2.16)
2a a
şi notând cu - mãrimea vectorialã ca forţã specificã pe unitate de lungime şi unitate de curent:
2 107
f ( t ) [i1 ( t )i2 ( t )]1 ,[N/mA² ] (2.17); rezultã f ( t ) i1 ( t )i2 ( t ) [N /m ] (2.18a)
a
sau când i1=i2=i,se obtine: f ( t ) i 2 ( t ) [N /m ], (2.18b).
Considerând douã conductoare rectilinii paralele de lungime infinitã (fig. 2.1), ambele parcurse de
19
Valoarea maximã a forţei se atinge când t k ;... si ,.inlocuind , im 2 I avem:
2
2 107 2 4 107 2
f m im2 im I [N /m ] (2.21)
a a
f m im2
Valoarea medie a forţei într-o perioadã este egalã cu: f med I2 (2.22)
2 2
21
3
f Am( 75) AB im2 sin( 75o ) sin(105o ) 0,808 AB im2 (2.30a Pe durata egalã cuT/12,forţa
2
acţioneazã în sens opus, atingând maxim mult mai mic pentru t=15
3
f Am( 15) AB im2 sin( 15o ) sin( 15o ) 0,058 AB im2 . (2.30b)
2
Spre deosebire de curentul monofazat, în acest caz sensul forţei f nu rãmâne acelaşi, ci se A
schimbã în timp. Valoarea şi sensul forţei pentru orice moment pot fi determinate din figura 2.7.
Analizând variaţia în timp a curenţilor prin cele trei faze, se deduce cã între conductorul A şi
celelalte douã conductoare B si C se va exercita mai ales o forţã de respingere, care atinge
valoarea maximã pentru t =75, iar forţa de atracţie se poate neglija. Substituind în (2.30a) pe
AB 2 107 a 1 ;[ N / m A],... si , inlocuind ,.im 2 I ,valoarea maximã a forţei de respingere
1,616 107 2 3,232 107 2
este: f Am im [ N / m] ; f Am I [ N / m] (2.31)
a a
Aceastã formulã şi concluziile deduse privitor la conductorul A sunt valabile şi pentru
conductorul C , care are o poziţie similarã în spaţiu ca şi conductorul A , deci: f Am f Cm .
Procedând la fel ca în cazul precedent,se poate determina funcţia temporalã a forţei care
acţioneazã asupra conductorului central:
3
f B (t ) AB im2 cos( 2t 150o ), (2.32)
2
din care se determinã valoarea maximã negativã şi valoarea maximã pozitivã :
3
f Bm( 75) AB im2 0,866 AB im2 (2.33a)
2
3
f Bm( 15) AB im2 0,866 AB im2 (2.33b)
2
Conductorul B sub acţiunea forţei fBm(75) este solicitat cãtre conductorul C , iar sub
actiunea forţei fBm (-15) în sens opus cãtre conductorul A, rezultând pentru conductorul central,
conform (2.32) o solicitare armonicã în planul conductoarelor, amplitudinile în ambele sensuri
22
fiind egale (fig.2.7).Valoare maximã a forţei pe conductorul B este mai mare decât valoarea
maximã a forţei pe conductorul A sau C :
1,73 107 2 3,46 107 2
f Bm im [ N/m] ; sau f Bm I [N/m].
a a
(2.34).
Forţele care acţioneazã asupra unui sistem trifazat de conductoare coplanare variazã cu
dublu frecvenţei curentului, iar solicitarea mecanicã se produce numai în planul determinat de cele
trei conductoare. Forţa care se exercitã asupra conductorului central B se aflã mereu în opoziţie
cu forţele care solicitã conductoarele A şi C , respectându-se principiul acţiunii şi reacţiunii
(curbele f(t) din fig.2.7). In tabelul 2.1, sunt trecute valorile numerice ale funcţiilor trigonometrice
cu ajutorul cãrora s-au trasat funcţiile fA(t), fB(t) si fC(t) (fig2.7).
Conductoarele celor trei faze sunt paralele situate în vârfulrile unui triunghi echilateral
(fig.2.8). Forţa electrodinamicã care acţioneazã în acest caz asupra fiecãrui conductor variazã în
timp nu numai ca mãrime ci şi ca orientare în spaţiu, într-un plan perpendicular pe conductoare.
Pentru calculul forţelor se procedeazã întocmai ca la calculul forţei care acţioneazã asupra
conductorului central al unui sistem coplanar.
Astfel forţa electrodinamicã care se exercitã, de exemplu asupra conductorului A sub influienţa
curenţilor
din conductoarele B şi C se determinã din:
f A (t ) f AB (t ) f AC (t ),
f AB (t ) AB i A (t ) iB (t ), .si. . f AC (t ) AC i A (t ) iC (t )
2 10 7
AB AC BC , .[ N / m A2 ]
a
(2.35)
Proiectând vectorul f A ( t ) pe cele douã axe rectangulare ale sistemului xoy (fig.2.8), obţinem:
23
f Ax ( t ) im2 sin t cos 30o [sin(t 120o ) sin(t 240o )]
} (2.36)
f Ay ( t ) im2 sin t sin 30o [sin(t 120o ) sin(t 240o )]
3 3
sau f Ax ( t ) im2 (1 cos 2t ),... si... f Ay ( t ) im2 sin 2t (2.37)
4 4
3
Forţa rezultantã va fi: f A ( t ) f Ax2 ( t ) f Ay2 ( t ) im2 sin 2t . (2.38)
2
Semnul minus se ia pentru valorile negative ale funcţiei sint.
Variaţia acestei forţe ca mãrime si direcţie poate fi reprezentatã prin vectorul f A ( t )
(fig.28) cu punctul de aplicaţie în conductorul A a cãrui extremitate alunecã pe cercul cu
3
diametrul egal cu im2 , care are centrul pe axa x.
2
Deoarece fiecare conductor din sistemul considerat se aflã în condiţii identice faţã de
acţiunea celorlalte douã conductoare. In mod analog cu conductorul A vor fi solicitate mecanic
conductoarele B şi C însã cu decalajul corespunzãtor în timp şi în spaţiu. Astfel asupra celor trei
conductoare vor acţiona permanent forţe de respingere variabile în timp şi spaţiu.
Valoarea minimã a forţei se obţine pentru t=k fmin= 0, (2.39)
iar valoarea maximã pentru t (1 2 k ) , deci ,
2
7
3 1,73 10 3,46 107 2
fm im2 im2 ,[ N / m], sau , f m I ,[ N / m]. (2.40)
2 a a
Acest rezultat este identic cu valoarea forţei maxime care acţioneazã asupra conductorului
central în cazul aşezãrii coplanare a
conductoarelor
sistemului
trfazat (v.relaţia 2.34).
In figura 2.8 vectorii f A ( t ), f B ( t ), si , f C ( t ) reprezintã forţele rezultante aplicate
sistemului, care satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii. Cei trei curenţi iA, iB şi iC în spaţiul
dintre conductoare produc un câmp magnetic rezultant turnant,similar ca la maşinile rotative
trifazate.
iA ( t ) 2 I p [ et cos cos(t )]
iB ( t ) 2 I p [ et cos( 120o ) cos(t 120o )] (2.41)
t
iC ( t ) 2 I p[e cos( 240 ) cos(t 240 )]
o o
Pentru cazul cel mai defavorabil neglijãm amortizarea componentei aperiodice a curentului
de scurtcircuit: =0, deci e t 1
iA (t) 2 I p [cos cos(t )]
iB ( t ) 2 I p [cos( 120o ) cos(t 120o )] (2.42)
iC ( t ) 2 I p [cos( 240o ) cos(t 240o )]
24
2 107
In acest caz, AB BC 2 AC ,[ N / m A2 ] şi forţa electrodinamicã care
a
acţioneazã asupra conductorului A va fi: f A ( t ) AB iA ( t ) iB ( t ) AC iA ( t ) iC ( t ) . (2.43)
iar asupra conductorului central: f B ( t ) AB iA ( t ) iB ( t ) BC iB ( t ) iC ( t ) . (2.44)
Se obsearvã cã în acest caz valoarea maximã a forţelor depinde nu numai de timp (direcţia
pãstrându-se aceeşi), ci şi de valoarea unghiului care marcheazã momentul produceri
scurtcircuitului.
Dezvoltând expresia (2.43), se demonstrazã cã maximul forţei de respingere asupra
conductorului A are loc pentru = -15 şi t = . Variaţia acestei forţe funcţie de timp (fig.
2 t 3
2.9) se exprimã prin ecuaţia: f A ( 15) ( t ) 2 3 AB I p sin 2 2 cost , (2.45)
2
prin urmare maximul forţei de respingere pentru t = . este :
12 ,92 107 2
f Am r ( 15)
6,46 AB I p2 Ip [N/m], (2.46)
a
rezultat apropiat valorii forţei la scurtcircuit monofazat cu amortizare (v.2.25)
Forţa de atracţie asupra conductorului A pentru = -15 se poate determina din (2.45),
însã având valoarea foarte micã nu prezintã importanţã practicã (fig.2.9).
Maximul forţei de atracţie are loc pentru = 75 şi t = . Variaţia acestei forţe funcţie de timp
t 3
(fig.2.9) se determinã cu ecuaţia: f A( 75) (t ) 2 3 AB I p2 sin 2 cos t , (2.47)
2 2
urmare maximul forţei de atracţie pentru t = . este:
0,92 107 2
f Am a ( 75)
0,46 AB I p2 Ip (2.48)
a
Valoarea forţei de respingere pentru = 75 devine maximã pentru t = /2 şi este egal cu:
3 107 2
f Am r ( 75) 1,5 AB I p2 Ip [N/m] (2.49)
a
In figura 2.9 sunt reprezentate funcţiile fA(-15)(t) şi fB(75)(t), care demonstreazã cã forţele
elctrodinamice calculate cu aceste funcţii variazã în mod diferit , rezultând cã frecvenţa de variaţie
a forţei în timp depinde de momentul producerii scurtcircuitului.
Din 2.44 rezultã cã asupra conductorului central se exercitã forţa:
25
t
f B ( t ) 2 3 AB 2 I p2 sin 2 cost , (2.50)
2
care devine maximã pentru t = .:
13,84 107 2
f Bm 6,92 AB I p2 I p [N/m] (2.50a)
a
Cazul II Conductoarele sunt situate în vârfurile unui triunghi echilateral
In acest caz forţa maximã care acţioneazã asupra conductorului A se obţine pentru A = =0 şi
variaţia în timp a acestei forţe (fig. 2.10) are expresia:
t
f A (t ) 2 3 AB 2 I p2 sin 2 (2.51)
2
care devine maximã pentru t = :
13,84 10 7 2
f m 6,92 AB I p2 Ip [N/m]
a
(2.51a)
2 t
Semnul minus din 2.51 corespunde pentru valorilor negative ale funcţiei sin .
2
Valoarea şi direcţia acestei forţe, în orice moment poate fi determinatã pe epura din figura
2.10. Curba pe care alunecã extremitatea vectorului forţei, care se exercitã pe conductorul A , este
2 t
reprezentarea graficã a funcţiei f (t ) f m sin . Forţele maxime (când B = 0, sau C = 0,
2
corespunzãtoare momentului scurtcircuitului) care acţioneazã asupra celorlalte douã conductoare
B şi C se determinã în mod analog ca şi forţa asupra conductorului A, obţinându-se aceleaşi
expresii. Dacã asupra conductorului A acţioneazã forţa maximã, atunci epurele forţelor care se
exercitã pe B şi C diferã de epura forţelor din A.
In tabelul 2.2 se prezintã valorile forţelor electrodinamice maxime pentru toate cazurile
studiate.
Astfel la regim normal de funcţionare la valori egale ale curentului şi distanţei dintre
conductoare, forţele eleectrodinamice monofazate sunt mai mari ca în sistemul trifazat. Pentru
calculul mecanic al forţelor care iau naştere la scurtcircuit .
Fig. 2.10.
Solicitarile
electrodinamice
care acţionează
asupra unui sistem
trifazat cu
conductoarele
echidistante în
spaţiu, presiunile
instantanee p în
timp şi în spaţiu ale
forţei magnetice şi
direcţiile forţelor
electrodinamice
rezultante la sctct.
diagramele de
variaţie 26
spatiotemporaleale
forîelor fA, fB, fC
Forţele electrodinamice maxime, care acţioneazã asupra conductoarelor în sistemul
trifazat, vor fi mai mari la scurtcircuit bipolar (v. formula pentru monofazat tab.2.2) decât la
scurtcircuit tripolar, în ipoteza cã, curentul de şoc în ambele cazuri este acelaşi. In realitate însã,
curentrul de şoc bipolar iSIIm este întotdeauna mai mic decât cel tripolar iSIIIm :
3
i SI Im i SII Im (2.52)
2
Din care rezultã cã foţele electrodinamice maxime vor fi mai mari la scurtcircuit tripolar, adicã
fIIIm fIIm şi deci pentru calculul mecanic al barelor colectoare şi pentru verificarea izolatoarelor-
suport, pe care sunt fixate barele, se va ţine seama de solicitãrile maxime care se produc la
scurtcircuit tripolar. Cea mai mare valoare a forţei electrodinamice va lua naştere la şocul de
scurtcircuit şi ea se va micşora pe mãsurã ce curentul de scurtcircuit se amortizeazã.
La un scurtcircuit monopolar care se produce între o fazã (un pol) şi pãmânt, asupra
conductorului parcurs de curentul de scurtcircuit nu acţioneazã forţe electrodinamice.
In curent alternativ monofazat forţele sunt variabile în timp şi solicitã conductoarele
numai într-un singur sens.
In sistemele trifazate cu conductoare coplanare solicitãrile se produc numai în planul
conductoarelor, în mod egal; conductoarele marginale sunt solicitate mai ales spre exteriorul
sistemului. In sistemele trifazate cu conductoarele aşezate în vârfurile unui triunghi echilateral
forţele variabile în timp şi în spaţiu solicitã toate conductoarele şi suporturile în modul cel mai
defavorabil.
Sub acţiunea forţelor electrodinamice variabile în timp barele (conductoarele) elastice parcurse de
curentul alternativ de conducţie vibreazã. Simultan cu aceste oscilaţii forţate din exterior iau
naştere în barele fixate la ambele capete oscilaţii proprii cu un numãr infinit de armonici. Dacã
frecvenţa de acţionare a forţei electrodinamice coincide cu frecvenţa oscilaţiilor proprii ale
barelor, sistemul care vibreazã intrã în rezonanţã mecanicã, datoritã cãreia deformaţiile
materialului cresc foarte mult, putând duce la distrugerea construcţiei. Pentru evitarea rezonanţei
mecanice se recomandã ca frecvenţa oscilaţiilor proprii ale barelor sã fie inferioara frecvenţei
fundamentale a forţei (100 Hz) pentru a se exclude posibilitatea rezonanţei cu una din armonicile
superioare ale forţei perturbatoare. se va evita frecvenţa proprie de 100Hz, care poate favoriza
solicitãri de opt ori mai mari decât solicitarea staticã, cu valoarea de ampltudine a forţei.
Schimbarea frecvenţei oscilaţiilor proprii se poate face, în cazul barelor, prin modificarea disţantei
dintre izolatoarele suport. La barele sprijinite pe suporţi elastici frecvenţa oscilaţiilor proprii este
mai micã ca frecvenţa barelor fixate rigid, de obicei la proiectare se ţine seama numai de
fundamentalã.
27
2.6.24 Stabilitatea electrodinamicã a aparatelor electrice
Tabelul 2.1.
28
Tabelul 2.2.
29
GENERALITAŢI
30
t
um u
i (t ) sin(t u ) m sin( u ) e T (1.3)
Z Z
in, care :: Z R 2 (L) 2 impedanta.circuituluiR, L;
U - faza iniţialã a tensiunii, determinatã de sursã;
L
arctg - defazajul dintre tensiune şi curent;
R
u - I - faza iniţialã a curentului prezumat;
In figura 1.2 se prezintã trei circuite capacitive cu caracteristici diferite în ipoteza cã înaite
de efectuarea conectãrii sursei alternative condensatoarele sunt neâncãrcate. In cazul (a) pot apare
salturi de curent, ale cãror mãrime depinde de valoarea efectivã a tensiunii aplicate, capacitatea
condensatorului C şi de valoarea instantanee a tensiunii în momentul conectãrii. Astfel, dacã la
31
momentul conectãrii t1 tensiunea este zero, curentul sare la valoarea instantanee maximã a
curentului periodic. Dacã la momentul conectãrii t2 tensiunea este diferitã de zero, se produce un
impuls de curent (de valoare infinitã) de foarte scurtã duratã, care se suprapune peste valoarea
momentanã a curentului periodic.
Pe baza figurii 2.1 şi conform ecuaţiei (2.1) tensiunea pe circuitul exterior va fi egalã cu:
di
L R i U ua uLR (2.1).
dt
32
In figura 2.1 se reprezintã grafic, pe
toatã durata stingerii arcului variaţiile în
timp ale curentului şi cãderile de
tensiune pe arc şi pe circuitul exterior.
Astfel se constatã cã în apropierea
momentului ruperii arcului (t=) sub
acţiunea tensiunii de stingere us,
curentul descreşte rapid cãtre zero. De
aceea, cãderea de tensiune pe arc, la
sfârşitul duratei de ardere, atinge valori
considerabile (creşte excesiv rezistenţa
Fig. 2.1.Deconectarea dinamica a circuitelor L de curent continuu. arcului). Când contactele sunt închise,
pe circuitul de sarcinã avem tensiunea
U a sursei. Prin deschiderea contactelor tensiunea pe sarcina circuitului exterior scade de la
valoarea U până la valoarea (U - ua) şi mai departe, în procesul deconectãrii, aceasta trece prin
valoarea zero şi la i = 0 ia o mare valoare negativã, a cãrei valoare absolutã este (us-U)= us. Pe
circuitul de sarcinã a luat naştere un şoc de supratensiune, care descreşte brusc la valoarea zero. In
concluzie, cea mai mare tensiune de întrerupere (şocul de supratensiune) care se aplicã
circuitului de sarcinã în momentul ruperii arcului, se determinã exclusiv prin diferenţa (us-U).
Astfel, parametrii circuitului de sarcinã L şi R nu produc nici un fel de influienţã asupra valorii
maxime a tensiunii de întrerupere, când i = 0, ci condiţioneazã numai durata procesului
deconectãrii şi forma curbelor ce caracterizeazã acest proces.
Deoarece se urmãreşte ca timpul deconectãrii sã dureze cât mai puţin trebuie sã se realizeze o
vitezã de deschidere a contactelor cât mai mare. Intreruperea unui circuit de curent continuu
începe sã fie posibilã numai în momentul când puterea disipatã în arc ajunge egalã cu cca 25%
din întrega putere a circuitului.
33
Intreruptoarele de înaltã tensiune sunt
destinate de a deconecta sarcini în condiţii variate
de exploatare, condiţii care determinã solicitãrile
termice şi dielectrice ale întreruptorului.
In curent alternativ, arcul electric care apare la
deconectare se stinge periodic la fiecare trecere a
curentului prin valoarea zero. De aici prima
concluzie cã deconectarea circuitelor de curent
alternativ întâmpinã mai puţine dificultãţi decât
Fig. 2.2. Oscilograma deconectării unui circuit de c.a.
deconectarea circuitelor de curent continuu, mai
ales la joasã tensiune. Stingerea arcului de curent
alternativ devine mai dificilã la întreruptoarele de
înaltã tensiune la care tensiunea şi puterea de rupere sunt mari. De obicei, stingerea definitivã
poate avea loc la a 2-a, 3-a trecere a curentului prin valoarea zero. Ideal ar
fi ca deschiderea contactelor sã se facã cu mare rapiditate chiar în momentul când curentul trece
în mod natural prin valoarea zero şi în consecinţã stingerea definitivã sã reuşeascã la prima anulare
a curentului. La ora actualã, o asemenea deconectare nu este posibilã, în primul rând din cauza
dificultãţilor de sincronizare a deschideri separate a contactelor fiecãrui pol (fazã), exat în
momentul când curentul trece prin zero, şi, în al doilea rând, din cauza imposibilitãţii realizãrii
vitezelor mari de deschidere, necesare în special în circuitele cu cos redus şi tensiuni nominale
ridicate. Urmãrind oscilograma deconectãrii unui întreruptor cu ulei puţin (fig. 2.2), se constatã cã
punctul ta marcheazã momentul deschiderii şi începeri procesului de ardere a arcului, iar punctul tb
marcheazã momentul stingeri definitive a arcului, când curentul trece natural prin valoarea zero.
Aparitia arcului între contacte este însoţitã de o cãdere de tensiune pe arc, care creşte progresiv pe
mãsurã ce contactele se îndepãrtezã reciproc şi lungesc arcul. Curentul în timpul acestui proces îşi
micşoreazã treptat amplitudinea (fiind în fazã cu ua).In momentul stingeri arcului, între contactele
polului întreruptorului trebuie sã se restabileascã tensiunea de mers în gol uo a sursei de
alimentare (la trifazat tensiunea pe fazã). In concluizie potrivit proceselor care au loc la
deconectare, întreruptoarele de curent alternativ sunt astfel construite încât ele nu forţeazã ruperea
unui curent, ci folosesc deionizarea arcului în momentul treceri curentului prin zero, cu scopul
dea preântâmpina reaprinderea arcului. Acest lucru este preferabil sã se obţinã printr-o vitezã de
îndepãrtare a contactelor, reglatã în mod corespunzãtor.
Uv
t
Expresia curentului de scurtcircuit este; i sin e sin(t ) ,
T
(2.2)
R 2 L2 2
cu originea timpului în momentul stabiliri scurtcircuitului. Expresia tensiunii sursei, cu originea
timpului în 0 (trecerea curentului prin 0) se scrie: us U v sin(t );0 / 2 ; (2.3a)
j ( t ) L
In scriere complexã, expresia tensiunii sursei este: us U v e (2.3b) unde; arctg
R
2.2.1 Deconectarea dinamicã în curent alternativ a sarcinilor mici inductive
34
Fig. 2.3. Deconectarea sarcinilor inductive mici
întrerupere se numeşte cu smulgere de curent şi are drept efect apariţia unei supratensiuni între
bornele întreruptorului.
In figura 2.3a se indicã schema de principiu a întreruperi unui transformator în gol.
Valoarea limita a tensiunii la întreruperea curentului este: U c max i( o) L / C (2.4) unde:
i(0) este valoarea curentului întrerupt; L si C -inductivitatea şi
capacitatea echivalentã a circuitului Dacã aceastã tensiune
are valoare mare, atunci intervalul dintre contactele
întreruptorului este srtãpuns şi arcul apare din nou. Procesul
descris se poate repeta în serie de câteva ori, pânã când arcul
se stinge la trecerea curentului prin zero.
Dupã cum se vede din (fig.2.3,b), refacerea rigitãţii
dielectrice Ud a spaţiului dintre contactele întreruptorului,
Fig. 2.4 Deconectarea şi oscilograma deconectării unui reprezintã protecţia întreruptorului, precum şi a elementelor
circuit trifazat reţelei împotriva supratensiunilor inadmisibile.
In exploatare acesta este cazul deconectãrii unui scurtcircuit trifazat. Procesele care au loc
la întreruperea scurtcircuitelor trifazate sunt dependente de faptul cã arcul electric se stinge mai
întâi pe faza al cãrui curent trece primul prin valoarea zero.
In figura 2.4,a se indicã schema de principiu a reţelei care a suferit un scurtcircuit trifazat,
fãrã punere la pãmânt, ce urmeazã a fi deconectat de întreruptor. Inainte de deconectare,
scurtcircutul determinã o sarcinã simetricã, impedanţa pe fazã fiind supusã tensiunii de fazã,
potenţialul punctului de scurtcircuit este potenţialul punctului neutru 0. Prin deconectarea
întreruptorului pe faza 1, în care curentul trece primul prin valoarea zero, scurtcircuitul trifazat se
transformã într-un scurtcircuit bifazat,iar potenţialul punctului de surtcircuit se modificã, fiind
definit de punctul median 001I între fazele 2 si 3 . De aici rezultã cã tensiunea între bornele 1 si
1I ale întreruptorului, după deconectarea fazei 1 şi în prezenta scurtcircuitului bifazic este:
1 U
U 11I 1 1,5U f (2.5)
2 3
Deci tensiunea oscilantã de restabilire nu urmãreşte tensiunea de fazã Uf sau tensiunea
compusã U a reţelei, ci tensiunea 1,5 Uf .
Din oscilograma din figura 2.4 b se constatã cã polul întreruptorului, care a deconectat
primul, suferã cea mai mare solicitare dielectricã, şi anume 1,5 Uf .
Curentul de scurtcircuit înainte de deconectarea polului 1 are valoarea :
U
I sc (2.6,a)
3Z
unde Z impedanţa pe fazã a reţelei şi este defazatã cu /2 în urma tensiunii de fazã U1f .
U
Dupã deconectarea polului 1, curentul care trece prin polii 2 şi 3 este: I 2 , 3 (2.6,b)
2Z
şi este defazat în urmã cu / 2 faţã de curentul I1. Singerea arcului electric pe fazele 2 şi 3 se
face la trecerea prin zero a curentului I2,3, deci dupã unghiul electric de / 2 de la stigerea
3
arcului în polul 1. In acest moment tensiunea care revine unui pol al întreruptorului este Uf .
2
Se constatã astfel cã durata curentului în polul 2 este scurtatã cu 1/ 600 s, iar durata curentului în
35
polul 3 este lungitã cu 1/600 s. De aici rezultã cã solicitarea termicã a polului 3 este mai mare, iar
solicitarea dielectricã a polului 2 si 3 este mai micã decât cea a polului 1.
La întreruperea rapidã a scurtcircuitelor trifazate, curentul de scurtcircuit conţine
întotdeauna şi o componentã aperiodicã. In general componenta aperiodicã uşureazã întreruperea
curentului în întreruptoarele de înaltã tensiune.
di
UV sin(t ) R i L u
dt (2.7)
du
iC
Soluţia ecuaţiei este foarte complexã.
dt Se poate obţine o relaţie mai simplã pentru
tensiunea de restabilire, dacã se fac urmãtoarele ipoteze simplificatoare: a) întreruperea curentului
de scurtcircuit are loc la trecerea lui prin valoarea zero; b) defazajul dintre tensiune şi curent este
de , adicã regimul de scurtcircuit este pur inductiv; c) frecvenţa proprie de oscilaţie este mult
superioarã faţã de frecveţa reţelei; d) pe durata în care se studiazã fenomenul, se considerã
tensiunea alternativã constantã şi este egalã cu tensiunea de vârf Uv.
di
Dupã deschiderea întreruptorului D, se poate scrie: U v R i L u, (2.8,a),
dt
du d 2u
înlocuid valoarea curentului din relaţia (2.7), se poate scrie: U v RC LC 2 u , (2.8,b),
dt dt
36
Uv 1
£u ,.. daca:.. R / 2 L;.. 20 1 / LC;.. e 2o 2
soluţia imagine;
LC p p 2 p o
2 2
t
avem soluţie în original: u U v 1 e cos e t sin e t (2.9a).
e
Pentru e termenul în sinus se poate neglija şi se obţine: u U v 1 e cos e t : (2.9b)
t
37
O tensiune tranzitorie de restabilire cu un factor de oscilaţie mai mare şi o frecvenţã fe
de restabilire mai mare constituie o solicitare dielectricã mai importantã decât solicitarea produsã
la parametri mai mici ai tensiunii de restabilire. In primul caz probabilitatea reamorsãrii arcului
electric este mai mare decât în cazul al doilea. Un studiu mai aprofundat în aceastã direcţie este
prezentat în cap.II, care trateazã arcul electric în aparatele de comutaţie.
2.3.1 Tensiunea de restabilire la deconectarea sistemelor trifazate
întrerupe primul: U1 = E1
3 Z1 Z n
1 Z Z Z Z Z Z
0 d 0 i i d
(2.9)
Din expresia generalã, se prezintă mai jos câteva
cazuri particulare mai reprezentative:
Fig. 2.7. Diagrama fazoriala la deconectarea a) Pentru scurtcircuite depãrtate, ţinând seama cã
sarcinilor inductive a) schema electrica b) diagrama trasformatoarele şi liniile electrice sunt elemente
fazoriala statice, rezultã cã: Zh = Zd = Zi = Z. cu Zo = Zh +3
Zn, atunci tensiunea de restabilire devine:(2.10a);
b) Dacã cumulat cu situaţia (a),neutrul este izolat, adicã Zn = ; Zo= ; Z / Zo = 0,se obţine:
(2.10b);
c)Dacã cumulat cu situaţia (a),impedanţa de nul Zn este nulã, adicã Zn = 0; Z / Zo=1,se obţine:
(2.10c)
38
Zo
3 Z
U1 = E 1
(2.10a): U1 = 3 / 2E1: (2.10b), U1 = E1 (2.10c)
2 1 Zo
2 Z
2.3.1.2 Tensiunea de restabilire pentru polul care întrerupe al doilea
Tensiunea de restabilire, şi în acest caz se obţine din teorema a doua a lui Kirchhoff:
3 E2 Z n 3 Zn
; (2.11) U2 = E2 1 a
2
E2 =U2+ Un, undeUn = Zn In, In = I3, Un = (2.12)
Zo Zd Zi Z o Z d Zi
Din expresia (2.12) se deduce tensiunea de restabilire U2 . Cele 3 cazuri particulare sunt:
a)Pentru scurtcircuite îndepãrtate, ţinând cont cã liniile electrice şi transformatoarele sunt
elemente statice, rezultã cã Zh = Zd = Zi = Z. Cu Zo = Zh +3 Zn se obţine tensiunea de restabilire:
(2.13a); b) Dacã cumulat cu situaţia (a), neutrul este izolat, adicã Zn = ; Zo= ; Z / Zo = 0, se
obţine:(2.13b).In acest caz, curentul nu se poate întrerupe numai pe un pol, ci în ambii poli
simultan., iar tensiunea de restabilire care revine unui pol este E23 / 2, adicã jumãtate din tensiunea
compusã.
c) Dacã cumulat cu situaţia (a), neutrul este legat direct la pãmânt Zn = 0; Z / Z o=1, se
obţine(2.13c),
3 1 3 1 Z
1 1
2 2 2 2 Zo
j
U2 = E2 3
;(2.13a), U2 = E2 3e 6
E2 E3 (2.13b), U2 = E2,
2Z
1
Zo
(2.13c)
Procesul deconectãrii scurtcircuitului trifazat într-o reţea cu neutrul izolat este prezentat în
fig.2.7,a şi a diagramei fazoriale în fig.2.7,b. Imediat dupã trecerea curentului I1 prin valoarea
zero, ceea ce echivaleazã cu îtreruperea electricã pe faza 1, se
calculeazã tensiunea de restabilire UR1 pe polul1al
întreruptorului ,UR1= E1 - E2 + Z I23 ,curentul de scurtcircuit
E23
devine bipolar, este: I23 = . Se obţine astfel: UR1=
2Z
E1 - E2 + E23/ 2 = 1,5 E1 (2.14)
Curentul bipolar I23, care trece prin polii 2 şi 3, trece prin
valoarea zero în întârziere cu unghiul faţã de curentul I1 de
scurtcircuit tripolar,întrerupt pe faza 1. In momentul trecerii prin
zero a curentului I23, tensiunea de restabilire aplicatã polilor 2 si
3 este E23, şi deci, unui pol îi revine tensiunea E23 / 2.
40
pãmânt, iar I23 = E2 / 2Z. Din relaţia de mai sus se obţine UON = 0,5 E1 . Tensiunile de restabilire
pe fiecare pol ca valoare instantanee sunt:
Polul 1:Tensiunea de restabilire u1 se obţine din însumarea tensiunii punctului O faţã de
pãmânt adicã a tensiunii UON cu o tensiune normalã de restabilire în regim monofazat cu
amplitudinea 2Evârf. Rezultã astfel amplitudinea 2,5 Evârf pentru polul 1. Polii 2 si 3: Dupã
deconectarea electricã pe faza 1, rezultã cã o baterie de condensatoare de capacitate C / 2 este
supusã tensiunii 3 Evârf. Intreruperea are loc la trecerea curentului i23 prin valoarea zero adicã
cu un defazaj în întârziere de faţã de trecerea curentului prin zero în faza 1. Intreruperea are
loc simultan în polii 2 si 3, care sunt parcurşi de acelaşi curent I23. Tensiunile de restabilire u2 şi
u3 ating valorea maximã 3 Evârf, deoarece valoarea maximã aplicatã polilor 2 şi 3 este 2 3
Evârf. In poli 2şi3 durata arcului electric este mai mare cu timpul t = faţã de durata în polul 1.
Curentul în faza 2 trece prin valoarea zero în avans cu unghiul 6 faţã de curentul în regim
trifazat, iar curentul din polul 3 trece în întârziere cu unghiul 6 faţã de curentul corespunzãtor
normal.
3. ARCUL ELECTRIC IN APARATELE DE COMUTAŢIA
DINAMICA
In aparatele de comutaţie (de tip contactor, întreruptor) arcul electric apare la separarea
pieselor de contact, în procesul de deconectare al aparatului şi înainte de atingerea pieselor de
contact în procesul de conectare.
Formarea arcului electric la separarea pieselor de contact se poate urmãri schematic în fig.
3.1. Pânã în momentul t1 piesele de contact sunt în atingere fiind apãsate una contra celeilalte cu o
forţa suficient de mare pentru a obţine o tensiune suficient de scãzutã pe contact (10...30 mV),
relaţia (3.1), de exemplu pe contactul punctiform.
R
U R I ss 2 I 10...30mV (3.1a)
2a a
In intervalul t1 - t2 forţa de apãsare scade, aparatul se deschide, punctul de contact se diminueazã
ca arie. rezistenţa electricã de contact creşte, metalul se încãlzeşte ridicându-şi temperatura pânã la
temperatura de topire. In aceastã situaţie tensiunea pe contact este;
U 2 L T2 T02 (3.1b)
41
unde T este temperatura de topire a metalului. In momentul t2 se ajunge la o punte de metal
lichid. In momentul t3 se terminã încãlzirea metalului şi se produce vaporizarea acestuia în mod
exploziv. Rezultatul este formarea de plasmã în locul format anterior de puntea metalicã. Dupã
formarea plasmei are loc vehicularea purtãtorilor de sarcinã care, din cauza sarcinilor spaţiale, în
faţa catodului mai ales, dar şi în faţa anodului, distorsioneazã puternic câmpul electric. Astfel se
produce un gradient puternic (~ 109 V/m) în faţa catodului., din care se extrag electroni prin efect
de câmp electric, dar şi prin efect de încãlzire al catodului în zona petei catodice.
Procesul descris pânã la acest stadiu
corespunde formãrii arcului electric scurt mai ales
aparatele de comutaţie în vid. Dacã arcul se
lungeşte, prin depãrtarea piesei mobile de contact şi
piesele de contact nu sunt în vid, intervine ionizarea
gazului din mediul ambiant ca suport pentru
vehicularea purtãtorilor de sarcinã.
Deci arcul electric este un flux de electroni şi
de ioni, care are în zona sa centralã o temperaturã
foarte ridicatã. Fluxul de electroni şi de ioni
Fig 3.1 Diagrama de principiu la formarea arcului constituie miezul arcului, zona sa axialã, a cãrui
electric
secţiune are o valoare anumitã pentru o presiune a
mediului înconjurãtor datã şi este proporţionalã cu intensitatea curentului din arc. Aceastã parte a
arcului electric, de luminozitate intensã, este de fapt coloana lui, care are conductibilitatea
electricã cea mai mare, prin care trece aproape 100% din curent.
La apropierea pieselor de contact una faţã de cealaltã, atunci când are loc închiderea
întreruptorului, are loc o strãpungere, dacã tensiunea este ridicatã. Formarea arcului electric la
închiderea contactelor se datoreste în pincipal curentului capacitiv, cele douã contacte formând
armãturile unui condensator.
Sunt funcţiile ua = f(i) şi ua = f(l), care caracterizeazã în cazul de faţã însuşiri ale arcului,
stabilit între contactele aparatelor de comutaţie (ua - cãderea de tensiune pe arc; i - curentul prin
arc şi l - lungimea arcului, de obicei, ecartul dintre contacte).
In regim staţionar (când arderea arcului este stabilã la i= constant si l = constantã)
caracteristica tensiune - curent ua = f(i), în cazul arcului de curent continuu, se numeste
caracteristicã staticã, iar în cazul arcului de curent alternativ carcteristicã dinamicã.
Dacã arcul de curent continuu sau de curent alternativ arde în regim nestaţionar (ardere
instabilã i = var, l = var),ca, de exemplu, arcul dintre contacte care se stinge rapid în timpul
deconectãrii circuitelor, funcţiunea ua = f(i) este o caracteristicã dinamicã.
Caracteristica staticã tensiune-curent pentru arcul de curent continuu este prezentatã în fig.
3
i
3.2, construitã cu relaţia: u ( l ) ln (3.2.).
unde; sunt constante de material, care au urmãtoarele valori pentru Ag, Cu, W: =26V;
Cu= 1,3cm; Ag= 1,1cm; W= 1,6cm; =5 400V/cm; = 7,4 103 A. Cu constantele de material
din relatia (3.2) se aratã legatura între parametri electrici şi cei geometrici ai arculi electric.
42
Analizând alura caracteristicilor din fig. 3.2, se constatã în primul rând cã spre deosebire
de cãderea de tensiune pe conductoarele metalice, care este proporţionalã cu curentul, cãderea de
tensiune pe arc descreşte odatã cu creşterea curentului. Carcterul descendent al curbei ua = f(i)
se datoreşte proceselor ionizãrii şi deionizãrii care au loc în spaţiul de arc.
Când arcul arde în aer liber, la curenţi mici,
caracteristica ua = f(i) are alura cãzãtoare, iar la curenţi
mai mari, aceastã curbã devine o dreaptã paralelã cu axa
abcisei, corespunzãtoare curentului. La densitãţii de
curent foarte mari la elctrozi, caracteristica poate deveni
crescãtoare.
Arcul electric este o descãrcare electricã autonomã în
gaze care se caracterizeazã prin: densitate mare de
curent, temperaturã înaltã, presiune mare a gazului
(atmosfericã sau mai mare) şi cãderea micã de tensiune
(un gradient mai mic al tensiunii în coloana arcului
10...20V/cm).
43
fluxului de electroni. La trecerea curentului prin zero (în cazul curentului alternativ) temperatura
scade pânã la 1000 - 2000 K.
La temperaturi foarte înalte din coloana arcului, atomii şi moleculele gazului capãtã viteze
mari, respectiv energii cinetice mari. La ciocnire apar particule încãrcate cu electicitate de semn
contrar, electroni şi ioni. Ionizarea termicã a gazelor are loc la temperaturi 8 000 - 10 000 K, iar a
vaporilor de metal la 4 000K. In arcul electric care se formeazã la întreruperea unui circuit existã
întotdeauna vapori metalici, deci pentru ca sã se producã ionizarea termicã este nevoie ca
temperatura sã aibã valoarea de peste 4 000 - 5 000 K.
Din cele de mai sus rezultã cã dintre toate tipurile de ionizãri posibile, ionizarea termicã
este ceea care menţine arcul. De aici rezultã cã mãsura cea mai potrivitã pentru stingerea arcului
electric este îndepãrtarea cãldurii din spaţiul de arc, deci scãderea temperaturii.
Scãderea temperaturii gazului din coloana arcului nu numai cã înlãturã sursa de ioni şi
electroni, dar contribuie foarte mult la recombinarea particulelor pozitive şi negative, obţinându-se
procesul care se cheamã deionizare. Procesul de deionizare în spaţiul de arc are loc simultan cu
procesul de ionizare şi, cât timp arcul arde stabil, ele se gãsesc în echilibru. In stadiul de aprindere
şi dezvoltare a arcului, procesul de ionizare este preponderent , iar în stadiul de stingere - procesul
de deionizare.
Procesul de deionizare se realizeazã prin: a) recombinarea particulelor încãrcate.
Fenomenul de recombinare constã în aceea cã douã particule încãrcate cu sarcini pozitive şi
negative care se ating îşi neutralizeazã sarcinile electrice şi formeazã o particulã neutrã. In coloana
arcului se recombinã ioni de sens contrar. Procesul de recombinare este însoţit de emisie de
cãldurã.
Intensitatea de recombinare este cu atât mai mare cu cât gradientul câmpului electrc este mai
mic. Deasemenea depinde de natura şi temperatura gazului, precum şi de secţiunea şi lungimea
arcului. b) Difuziunea ionilor este al doilea proces de deionizare a arcului şi constã în deplasarea
particulelor încãrcate din zona arcului, cu concentraţie mare de sarcini eletrice, în mediul
înconjurãtor cu concentratie mai micã de sarcini. Se ştie cã în gaze nu poate persista mult timp o
modificare localã a stãrii lui. Legile difuziei se deduc din teoria cineticã a gazelor, care spune cã
ioni care difuzeazã în mediul ambiant pierd sarcinile lor prin recombinare cu ionii negativi care se
gãsesc în mediul înconjurãtor. Difuzia produce deci o micşorare a numãrului de ioni din arc,
micşorând conductibilitatea arcului.
Intensificarea recombinãrilor în mediul înconjurãtor se obţine prin suflarea arcului cu un
gaz relativ rece şi neionizat. Acest suflaj, mãrind diferenţa de temperaturã dintre arc şi mediul
înconjurãtor, contribuie direct la intensificarea difuziei. Acelaş rezultat se obţine şi prin deplasarea
arcului în mediul ambiant.
Difuzia depinde de diferenţa dintre temperatura arcului şi temperatura mediului ambiant,
precum şi de raportul dintre perimetrul arcului şi secţiunea sa şi lungimea arcului.
44
tensiune pe arc este considerabil mai mare, deoarece în acest caz o parte din energia degajatã în
arc se cheltuieşte pentru vaporizarea lichidului. In mod asemãnãtor se producere o creştere a
tensiunii pe arc, în comparaţie cu arcul care arde liber, şi în cazul când arcul arde într-un tub
izolat.
C a r a c t e r i s t i c a
curbe este determinatã de procesul de ionizare
şi deionizare (descris în pargr. 3.2)a spaţiului de
arc.
A r c u l e l e c t r i
u a care se numeşte tensiune de aprindere (sau
de arc) şi care depinde de distanţa între
contactele arcului, de temperatura şi presiunea
mediului din camera de stingere, de
temperatura şi materialul contactelor etc.
Dacã viteza de variaţie a curentului nu este
mare, tensiunea arcului se micşoreazã când
curentul creşte. In fig. 3.3 curba a - b este
Fig. 3.3 Caracteristica teniune-curent a arcului de c.c. caracteristica, tensiune – current, staticã a
arcului. Dacã încã de la punctul b curentul
arcului se va micşora cu vitezã mare se obţine curba b - c, adicã caracteristica dinamicã a arcului,
este situatã sub caracteristica staticã.
Tensiunea arcului us, corespunzãtoare curentului care tinde spre zero, se
numeşte tensiunea de stingere us.
In curent continuu stingerea arcului electric este mai grea decât în curent alternativ unde
curentul trece prin zero. Viteza de stingere este în mare parte depedentã de elementele constructive
ale camerei de stingere.
45
dielectrice a coloanei arcului şi viteza de creştere a tensiunii de restabilire pe contacte dupã
trecerea curentului prin zero.
O deionizare intensã a spaţiului arcului se realizeazã printr-o acţiune activã a mediului de
stingere, cum ar fi suflarea cu gaz sau lichid etc., prin aducerea în contact a coloanei arcului cu
pereţi izolanţi, prin împãrţirea lungimii arcului într-o serie de arcuri scurte etc. Tensiunea arcului
poate reprezenta o valoare neglijabilã în raport cu tensiune reţelei (1-2%), In timp ce vârful
tensiunilor de aprindere a arcului poate sã atinga valori importante. In comparaţie cu arcul liber,
caracteristica tensiune-curent dinamicã a arcului în condiţii de deionizare intensã suferã
modificãri. In figura 3.4 sunt arãtate pentru comparatie caracteristicile tensiune - curent ale unui
arc liber 1 cu o deionizare slabã şi unui arc cu intensã deionizare a spaţiului, 2, a cãrui tensiune de
aprindere este cu mult mai mare decât tensiunea arcului. In condinţiile intensei deionizãri, sunt
determinante fenomenele legate de momentul trecerii curentului prin zero. Stingera arcului de
curent alternativ poate fi formulatã în general în felul urmãtor: dacã rigiditatea dielectricã a
spaţiului arcului,dupã ce curentul ajunge la valoarea zero, rãmâne tot timpul mai mare decât
tensiunea reţelei care se restabileşte, arcul se stinge definitiv şi invers .Exprimarea graficã a
acestei situaţii este arãtatã în figura 3.5, In care s-au notat cu a curba de restabilire a tensiunii
aplicatã spaţiului de arc dupã trecerea curentului prin zero, cu b si c - douã curbe de restabilire a
rigiditãţii a spaţiului.
Coloana arcului dupã trecerea curentului prin zero pãstrezã încã o conductibilitate
apreciabilã, care scade repede în timp, în cazul stingerii arcului şi creşte dacã arcul se reaprinde.
De aceea stingerea definitive sau reaprinderea arcului în condiţiile unei deionizãrii intense ale
coloanei arcului este determinată de întrecerea între douã
procese rapide -- modificarea conductibilitãţii spaţiului arcului
şi a tensiunii care se restabileşte la bornele lui.
Formarea rigiditãţii dielectrice a spaţiului de arc este un proces
determinat în primul rând de acţiunea dispozitivelor de stingere
a arcului, de natura mediului în care s-a produs arcul etc.
Formarea rigiditaţii dielectrice a spaţiului de arc în condiţiile
unei deionizãri intense este partea principalã a fenomenului
complex de stingere a arcului electric în curent alternativ.
Restabilirea rigiditãţii dielectrice a spaţiului de arc se realizeazã
pe diferite cãii în funcţie de dispozitivele de stingere, de mediul
de stingere, de modul de introducere a mediului de stingere etc.
Fig. 3.4. Caracteristica tensiune-curet Procesul de stingere are loc diferit pentru arcurile scurte şi
a arcului de current alternativ pentru arcurile lungi.
Stingerea arcului scurt. Se va examina momentul treceri
curentului prin zero în arcul care arde între electrozi aflaţi la
o distanţă foarte micã unul de altul (circa 1 mm). Arcul va
reapãrea în semiperioada urmãtoare a curentului alternativ
dacã se va aplica o tensiune suficientã pentru a asigura
gradientul necesar lângã noul catod la schimbarea polaritãţii.
Se ştie cã pentru smulgerea de electroni din suprafaţa
catodului este necesar un gradient de tensiune de circa 300
kV/cm. Dacã gradientul ar rãmâne constant în lungul
spaţiului de arc, atunci pentru ca sã se producã un arc pe un
spaţiu de 1 mm ar fi necesar o tensiune de circa 30kV. In
Fig.3.5. Reprezentarea grafică a stingerii
sau a reaprinderii arcului electric după
trecerea curentuli prin zero
46
realitate, arcul se reaprinde dacã tensiunea trece de 130-25o V datoritâ repartizãrii neuniforme a
tensiunii în lungul spaţiului de arc.
Rigiditatea iniţialã Uo depinde de starea electrozilor şi de
materialul lor. Stingerea arcului scurt ca şi a arcului lung depind de
viteza de restabilire a tensiunii aplicatã spaţiului de arc, precum se
vede în figura 3.6.
O caracteristicã de stingere a arcului scurt este influienţa importantă
a rigiditãţii iniţiale a spaţiului scurt asupra procesului de stingere a
arcului.
Dacã amplitudinea tensiunii de restabilire întrece rigiditatea
Fig. 3.6. Reprezentarea grafică a
dielectricã a spaţiului, atunci este necesar pentru stingerea arcului
stingerii sau reaprinderii arcului
ca acesta sã fie împãrţit în mai multe spaţii, legate în serie. In cazul
electric scurt
legãrii în serie a mai multe spaţii, rigiditatea unei astfel de coloane
poate sã nu fie egalã cu suma rigitãţilor spaţiilor singulare. Valoarea tensiunii totale pentru
reaprinderea arcului într-un astfel de spaţiu multiplu este influienţatã de repartiţia neuniformã a
tensiunii de restabilire pe fiecare spaţiu separat. Gradul de neuniformitate a repartiţiei tensiunii de
restabilire este influienţat de capacităţile diferitelor spaţii faţã de pãmânt.
Pentru mãrire rigiditãţii unui astfel de dispozitiv este necesar sã se uniformizeze repartiţia
tensiunii în lungul coloanei, ceea ce se obţine prin şuntarea elementelor separate sau grupelor de
elemente cu rezistenţe sau capacitãţi.
Dispozitivele de stingere cu spaţii scurte şi-au găsit o aplicare destul de răspândită în
aparatele de joasă tensiune. La întreruptoarele de înaltă tensiune aceste dispozitive se folosesc
relativ mai puţin şi anume la tensiui medii.
Stingerea arcului lung. La arcurile electrice lungi fenomenele de lângă electrozi au o
importanţă secundară. Într-adevăr dacă în acest caz arcul se stinge la câteva mii de volţi, tensiunea
de ordinul 250 V, necesară pentru începerea descărcării lângă suprafaţa catodului, nu are nici o
importantanţă cantitativă. Procesul de restabilire a rigidităţii dielectrice în spaţiul arcului lung se
petrece cu totul altfel decât în cazul arcului scurt şi anume prin deionizarea gazelor care alcătuiesc
coloana lui prin împărţirea acesteia.
În cazul ionizării active, coloana arcului de curent alternativ este supusă acţiunii intense a
mediului ambiant, în care disipă continuu puterea pe care o primeşte din reţea. Ca rezultat al
acestor procese, gradul de ionizare al coloanei reziduale poate să crească sau să descrească.
Din acest punct de vedere, începutul stingerii arcului trebuie considerat înainte de trecerea
prin zero, bilanţul energetic al coloanei arcului devine negativ, adică puterea disipată întrece
puterea primită şi rezistenţa spaţiului de arc înceapă să crească. Când curentul atinge valoarea zero
se întrerupe complet primirea de putere în arc, dar disiparea ei continuă cu intensitate mare.
Pentru stingerea arcului electric este necesar să se preia în special rezerva de energie aflată
în coloana reziduală a arcului după trecerea curentului prin zero, întrucât temperatura înaltă a
gazului este sursa de noi ioni şi electroni atât timp cât temperatura nu scade sub nivelul ionizării
termice.
Se menţionează că scăderea mai departe a temperaturii contribuie activ la dispariţia
purtătorilor de sarcină rămaşi în coloana arcului prin intensificarea recombinării lor.
Atomii formaţi sunt mai mobili şi difuzează uşor din coloana arcului în spaţiul
înconjurător.În zona temperaturilor joase (pe suprafaţa coloanei arcului şi dincolo de limitele ei),
atomii se unesc din nou şi se recombină în molecule cedând căldură. Astfel se realizează
47
transportul de căldură din zona arcului în spaţiul înconjurător. În momentul trecerii curentului prin
zero şi în timpul restabilirii tensiunii, coloana arcului lung nu-şi pierde total conductibiltatea.
Această conductibilitate, numită şi conductibilitate reziduală, are în momentul trecerii curentului
prin zero o valoare apreciabilă, apoi scade şi după aceasta, fie continuă să scadă pînă la stingerea
totală a arcului, fie că după atingerea unei valori minime începe din nou să crească. În
întreruptoarele de înaltă tensiune, curentul de arc este funcţie nu numai de timp, ci şi de distanţa
între contactele care se deplasează. Din această cauză, parametrii arcului electric: temperatura,
presiunea şi compoziţia gazelor, diametrul coloanei arcului şi turbulenţa depind atât de timp, cât şi
de condiţiile locale din întreruptor.
3.1. Generalităţi
In sensul cel mai general, legătura electrică de contact constituie ansamblul constructiv cu
ajutorul căruia se realizează o legătura electrică într-un nod comun sau mai multe conductoare
pentru a se permite trecerea curentului de conducţie de la unele conductoare la altele. Locul de
atingere a acestor conductoare se numeşte contact electric, iar suprafaţa de atingere care
realizează contactul constituie suprafaţa de contact.
Contactul în calitate de element de circuit reprezintă o rezistenţă electrica care are doua
valori. In stare închisă rezistenţa contactului trebuie să aiba o valoare foarte mică, iar în stare
deschisă rezistenţa trebuie să fie foarte mare, de ordinul M.
Contactele sunt părţile cele mai solicitate ale aparatelor. Ele sunt supuse în timpul
funcţionării la o puternică încălzire, apoi la o mare uzură datorită ciocnirilor şi frecărilor în timpul
operaţiilor de închidere,deschidere şi alunecare, mai ales la acţiunea distrugătoare a arcului electric
produs în momentul întreruperii şi stabilirii curentului în circuit.
Orice legătura bună de contact trebuie să aibă urmatoarele însuşiri: să realizeze o legătură
sigură, să aibă rezistentă mecanică, să nu se încălzească peste valoarea maximă admisibilă când
este parcursă de curentul nominal (de durată), să posede stabilitate termică şi electrodinamică la
trecerea curenţilor de scurtcircuit şi să reziste la acţiunea agenţilor externi.
48
Aparatele electrice sunt legate la circuitele exterioare prin intermediul contactelor de
racordare denumite borne, care de obicei sunt contacte fixe.
Contactele mobile (amovibile) pot fi de întrerupere (de deschidere şi închidere a
circuitelor) şi alunecătoare (glisante).
Contactele de întrerupere permit deschiderea pieselor de contact, întrerupând, restabilind
circuitul. Contactele de întrerupere se utilizeaza la întreruptoare, contactoare relee etc.diferind prin
puterea de rupere, curent şi tensiune şi în funcţie de acestea, diferind solicitarile lor în timpul
funcţionării.
Contactele alunecatoare permit deplasarea unei piese de contact faţă de cealaltă fară a
întrerupe circuitul, ca, de exemplu, legătura de contact la
reostate, colectoarele motoarelor electrice, tracţiune electrică.
La toate tipurile de contacte piesele care vin în atingere sunt
apăsate cu o forţa, care la contactele fixe este realizată cu
ajutorul şuruburilor, niturilor etc. iar la cele alunecătoare cu
ajutorul arcurilor. După aspectul geometric al suprafeţelor de
atingere se deosebesc (fig. 3.1): contacte punctiforme, între
doua sfere, între sferă şi plan, între cilindri încrucişaţi etc.;
contacte liniare, drepte sau curbe, între cilindri şi plan,
muchie de prismă şi plan etc; contacte de suprafaţa; plane sau curbe, între doua plane etc.
Din punct de vedere constructiv şi funcţional mai prezintă importanţă clasificarea
contactelor dupa modul deplasării pieslor de contact care fac legătura:
a) contacte frontale, când deplasarea contactului mobil în momentul atingerii cu contactul
fix se face perpendicular pe suprafaţa de contact;
b) contacte alunecatoare (glisante), când deplasarea contactului mobil, aflat permanent în
atingere cu contactul fix, se face paralel cu suprafaţa de contact;
c) contacte de rostogolire, când atingerea suprafeţelor de contact se face prin rostogolire;
d) contacte de frecare, care închiderea sau deschiderea contactelor este însoţită de
fricţiunea suprafeţelor care vin în atingere;
e) contacte cu frecare şi rostogolire.
49
Suprafeţele metalelor se acoperă, imediat dupa expunerea lor în aer, cu o pelicula
moleculara de apă şi oxigen. Rezistenţa de contact creşte odată cu formare peliculelor la suprafaţă
pieselor de contact, pelicule care au o rezistenţă electrică mare. Numai contactele (din metale
nobile) realizate în vid au atingere perfect metalică.
l
Plecând de la relaţia R= de calcul a rezistenţei se constată că mărimea ariei intervine
A
decisiv în valoarea rezistenţei de contact, şi mai puţin gradul de prelucrare a
suprafeţelor.Deasemenea forţa de apăsare are un aport important în reducerea rezistenţei de
contact.
Aria reala totala de contact Ar se calculeaza cu relaţia:
n
F
Ar = ai
1
H i
(3,1)
unde: - ai microsuprafeţele de contact, apărute după deformaţiile plastice,
- F forţa de apăsare
- H duritatea (rezistenţa de deformare) materialului.
Dacă se măsoară căderea de tensiune pe un contact electric parcurs de curent continuu I,
atunci în baza legi lui Ohm avem: Rc = Rs + Rp. Potrivit cercetarilor teoretice şi experimentale
s-a determinat că Rc adică rezistenţa de contact se compune din două părţi , rezistenţa de
stricţiune Rs şi rezistenţa peliculară Rp.
50
Rs = 2
arctg
a
. (3.3)
Dacă în loc de un elipsoid se consideră un semispaţiu, tinde catre ∞ , iar relaţia 3.3 devine :
Rs = 2a 2 = 4a (3.3b) Rezistenţa de stricţiune totală este de doua ori mai mare
adică:
R= 2a
(3.4) Suprafaţa de contact este un elipsoid turtit cu semiaxele egale, adică α = ß =
51
Rs= k· Fm ; (3.8)
în care: k coeficient care depinde de; ,H,Ac şi de prelucrarea suprafaţei de contact.
m - coeficient care depinde de forma contactelor şi de numarul punctelor de contact, iar
m=0,5 pentru contact punctiform; (0,5-0,7) pentru contact liniar şi (0,7-1,0) pentru contact plan;
valorile coneficientului k sunt date în tabelul de mai jos, pentru principalele materiale de
contact:
___________________________________tab.3.1___________
Material k
____________________________________________________
Ag - Ag 0,0610¯ ²
Cu - Cu 0,1410¯ ²
Cu - Am 0,3810¯ ²
Am - Am 0,6710¯ ²
Am - Ol 3,0410¯ ²
Cu - Ol 310¯ ²
____________________________________________________
Locul de contact poseda o rezistenţa sporită şi ca urmare se va încălzi suplimentar.
Prin temperatura de încălzire a contactului se va întelege temperatura celui mai cald loc al
legăturii de contact.
In tabelele 3.2. se prezintă solicitarile termice maxim admisibilie (temperaturi şi
supratemperaturi) ale contactelor la funcţionare de durată.
La trecerea curentului prin contact, în regim staţionar, cea mai mare parte din căldura
dezvoltată este concentrată într-un volum redus din vecinatatea suprafeţelor de conducţie.
52
Pentru o funcţionare sigură a contactelor,este necesar ca temperatura c a locului de
contac să nu depăşească temperatura de înmuiere a metalului i a locului de contact (la care începe
recristalizarea metalului şi, deci , scade sensibil rezistenţa mecanica a acestuia); deasemenea
trebuie ca i să fie mult mai mic ca temperatura de fuziune f a metalului (valoare la care poate
să apară sudura contactelor).
Căderea de tensiune pe locul de contact : Uc = Rs·I reprezinta o importantă indicaţie
asupra calităţii îmbinării prin contact şi asupra încălzirii locului de contact. Astfel, în raport de
valoare căderii de tensiune Uc , se poate aprecia valoare încălzirii locului de contact.
Din funcţia Uc = f(I) ; rezultă că pentru acelaş tip de contact, există o valoare I a curentului
pentru care încălzirea c a locului de contact este egală cu încălzirea maxim admisă (vezi tab.3.2).
Valoarea maximă admisă a curentului care poate străbate în regim permanent locul de
contact, este dată de relaţia:
R s
în care Ii reprezintă valoarea curentului la care începe înmuierea materialului contactelor.
La construcţii de aparate electrice, căderea de tensiune Uc pe contacte proaspăt curătate
(adica în proiectare) este cuprinsă între urmatoarele limite:
- La relee Uc=(0,5 0,8)·Ui
- La aparataj de joasă tensiune;- contacte în aer Uc=(2-30) mV
- contacte răcite cu apă sau ulei Uc=(30-40) mV
-La aparataj de înaltă tensiune Uc=(2-60) mV.
iar valoare limită a căderii de tensiune pe contacte oxidate este până la 300 mV. Valoarea lui Rs
se calculeaza cu relaţia Rs= Uc /Iadm.
53
Pentru contactele executate din cupru, alamă sau bronz, temperatura maximă admisibilă la
scurtcircuit este 200 - 300 ºC, iar pentru contactele din aluminiu este 150 - 200ºC.
In tabelul 3.5 sunt trecute valorile densităţilor de curent de stabilitate termică pentru cupru
şi alamă, la care se atinge temperatura de 250 ºC şi pentru aluminiu la 200 ºC, în funcţie de
timpul de trcere a curentului de scurtcircuit.
Tabelul 3.5.
In cazul contactelor fixe, elementul cel mai slab îl constituie legătura de contact strânsă cu
buloane de oţel.
Contactele mobile de întrerupere prin natura lor funcţională în condiţii de scurtcircuit vor
suferi puternice solicitări.Când un contact de întrerupere este în pozţtie închis, în cazul curenţilor
mari de scurtcircuit se poate produce sudarea contactelor datorită topirii materialului în zona
suprafeţelor de conducţie unde densitatea de curent creşte considerabil.
Când un contact de întrerupere se închide pe un scurtcircuit se poate produce, de asmenea,
sudarea contactelor, deoarece în momentul atingerii contactelor, presiunea pe suprafeţe este mică
şi căldura mare, care se dezvoltă în locurile de atingere, poate provoca topirea locală a
materialului. Pentru a împiedeca topirea şi sudarea contactelor trebuie ca viteza de închidere şi
forţa de apăsare sa fie cât mai mari.
Deschiderea sub sarcină a contactelor de întrerupere întotdeauna este însoţită de un arc
electric care ia naştere între piesele care se îndepartează. La întreruperea curenţilor de scurtcircuit
se produce un arc de mare energie, care topeşte materialul contactelor, provocând uzura
suprafeţelor de contact. Stingerea rapidă a arcului de scurtcircuit se reuşeşte eficient cu ajutorul
dispozitivelor de stingere speciale.
Studiul comportării contactelor electrice la scurtcircuit a constituit de multa vreme o
importantă preocupare pentru mulţi cercetatori, care au propus numeroase metode practice de
rezolvare.
Evoluţia exponenţiala a temperaturii suprafeţei de conducţie se poate exprima cu relaţiile;
t To I L f
Tc(t) ─ To = (Tsc─To)[1- exp(-
)]; Tsc=Tcf = cos
; ß= 4 F
; (3.9)
în care: Tc(t) - temperatura suprafeţei de conducţie la momentul t,[°K], To - temperatura într-un
punct îndepărtat al contactului,[°K]; Tsc - temperatura staţionară a suprafeţei de conducţie,[°K];
- connstanta de timp termică a sistemului de contacte,[s]; I - curentul de suprasarcină, [A];
f - rezistenţa de strivire la suprafaţa de contact, la temperatura limită Tcf, [Nm¯ ² ];
F - forţa de apăsare pe contact rezultantă , [N].
54
Dacă c şi sunt constante, constanta de timp termică se pote calcula cu aproximaţie cu relaţia 3.10
c d F
= 24 f
f (F )
(3.10)
Temperatura (absolută) variabilă în timp a suprafeţei de conducţie la suprasarcină de scurtă
durată, determinată de un curent constant şi curentul limită de suprasarcină, care dureaza t=t 1, se
pot calcula cu relaţiile 3.11. de mai jos:
t
4 F To To exp 1
To t
arccos
Tc(t)= cos [1-(1- cos) exp(- )]; If = : (3.11)
L f t1
Tc t1 To exp
S-a constatat experimental că este foarte redus şi pentru calcul se poate accepta Tc=Tsc=To/cos.
Se menţionează că în relaţiile de mai sus sa neglijat influienţa rezistenţei peliculare Rp
asupra solicitărilor termice a contactelor. In realitate totdeauna pe suprafeţele care vin în cotact
există pelicule semiconductoare care pot mări sau micşora încălzirea contactului, în orce regim de
funcţionare.
3.5 Materialele utilizate pentru contacte
55
bare plate, fie cu dispozitive intermediare cum sunt clemele de legătură la conductori rotunzi. vezi
figura 3.61.
3.62 Contactele de întrerupere sunt legături de contact, mobile destinate pentru
închderea şi deschiderea circuitelor electrice. Aparatele care conţin contacte de întrerupere sunt:
întreruptoarele, separatoarele, contactoarele, releele, etc.
Toate contactele de întrerupere au doua poziţii de imobilitate
bine determinate, una în poziţia circuit închis şi cealalta circuit
deschis. Distanţa maximă parcursă de contactul mobil între
aceste doua poziţii extreme este denumita cursa contactului.
Cursa contactului la rândul ei se compune din cursa de
rupere, care este parcursă liber de contactul mobil şi cursa în
contact (cursa moarta), care este parcursă de contactul mobil
şi fix împreună. Cursa în
contact serveşte pentru
deplasarea contactului fix peste
cel mobil şi totodată pentru
comprimarea arcurilor
presoare, care asigură apăsarea
pe contacte.
56
piesele de contact de pe vehicul pot fi confecţionate din metal (oţel,cupru,aluminiu) sau din
cărbune. Firul de contact este de regulă din cupru.
După valoarea curenţilor de întrerupt contactele de rupere se clasifică în contacte pentru
curenţi slabi (10mA--10A) . contacte pentru curenţi mijlocii (10-- 900 A) şi contacte pentru
curenţi tari (1000A până la cateva zeci de mii de amperi).
Cap.IV ELECTROMAGNETI
4.1 Generalităţii
Electromagnetul este un magnet temporar, a cărui acţiune de atragere sau de eliberare a
unei armături feromagnetice, este determinată de prezenţa curentului electric într-un circuit de
excitaţie.
Principalele elemente componente ale elctromagnetului sunt: bobina de excitaţie parcursă
de curentul electric, armătura fixă şi armătura mobilă.
Electromagneţi sunt utilizaţi atât în construcţia aparatelor electice de comutaţie cât şi a
unor servomecanisme de ridicare şi transport, la realizarea cuplelor electromagnetice, fixarea pe
maşini unelte a unor piese ce urmeză a fi prelucrate. Deasemene electromagneţii pot intra în
construcţia electrovalvelor destinate a dirija circulaţia de aer comprimat sau ulei în dispozitive de
acţionare.
In construcţia aparatelor electrice de comutaţie, electromagneţii sunt utilizaţi ca organ
motor în ansamblul contactoarelor, ruptoarelor, releelor, declanşatoarelor, întreruptoarelor, servind
la stabilirea sau întreruperea mecanica a unor contacte.
57
-După felul curentului de excitaţie: de curent continuu şi de curent alternativ.
-După durata de exploatare: exploatare de durată continuă, intermitentă şi pe timp limitat.
-După rapiditatea de acţionare: normală, rapid şi întârziat.
-După felul deplasării armaturii mobile;cu mişcare de rotaţie ,cu mişcare de translaţie.
Mecanismele electomagneţilor trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii: să reziste în
condiţii grele de funcţionare; să aibă o construcţie robustă; comenzile să fie executate prompt şi în
timpul prescris; armătura mobilă să dezvolte lucrul mecanic proiectat pe toata durata cursei; să
suporte în bune condiţiuni un anumit număr de acţionări pe oră; curentul absorbit să nu
depăşească valoarea prescrisă; consumul de energie să fie cât mai redus.
Referitor la valorile tensiunii sursei de alimentare U în raport cu tensiunea nominală Un a
bobinei de acţionare, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii:
-Să atragă armătura pentru U 0,85 Un
-Să elibereze armătura pentru 0,7 Un U 0,35 Un ;
- Să reţină armătura cu uşoare vibraţii la tensiunea U = 0,7 Un;
-Sa funcţioneze un timp nelimitat la tensiunea U= 1,05 Un;
Electromagnetul este un dispozitiv compus dintr-un circuit magnetic înlănţuit cu un circuit
electric în care polarizarea magnetică a materialului circuluitului magnetic este produsă de curenţii
electrici care parcurg înfăşurarea circuitului electric.
Forţa de tracţiune corespunzatoare întrefierului maxim este denumită forţa de atracţie
iniţială, iar forţa corespunzatoare întrefierului minim - forţa de atracţie finală denumită în mod
curent şi forţa portantă.Această forţă portantă este forţa maximă pe care o poate exercita
electromagnetul şi este egală cu forţa necesară desprinderii armăturii.
Aceste relaţii sunt utile pentru a stabili lucrul mecanic dezvoltat de electromagneţi la
excitaţia lor cu ajutorul curentului electric. Dar pentru aceasta este necesar să se cunoască energia
câmpului electromagnetic, sau inductivitatea electromagnetului
Energia câmpului magnetic
Din studiul generalizat al forţelor se cunoaşte expresia energiei magnetice acumulată într-o
retea:
n
i B H
Wm k k (4.3.1) iar Wm 2 dV (4.3.2)
K 11 2 V
Expresia (4.3.2) reprezinta sub forma generală ,energia magnetică cuprinsă în volumul V
sumă. Ea exprimă localizarea energiei în câmp şi este valabilă în regim variabil, în timp ce
expresia (4.3.1) reprezintă energia întregului câmp, adică:
n
i B H
Wm k k = V 2 dV (4.3.3)
K 11 2
In cazul electromagnetului care are un singur circuit de excitaţie, energia magnetică se
poate exprima direct cu ajutorul inductivităţii:
i 1
Wm L i2 (4.3.4)
2 2
Pentru a calcula forţele dezvoltate de electromagneţi se folosesc:
a) Expresia forţei Laplace; dF=idlxB (4.3.5)
58
Această expresie este utilizată la calculul forţei dezvoltată de electromagnetul plonjor, caz în care
intervine interacţiunea dintre curentul care parcurge bobina şi câmpul magnetic propriu.
b) Teoremele forţelor generalizate în câmpul magnetic. Acestea sunt utilizate pentru a
determina forţa exercitată în întrefier după direcţia δ de deplasare a armăturii mobile a
electromagnetului.
Wm Wm
F (4.3.6) F (4.3.7)
const . i const .
Astfel, în cazul unui întrefier existent între două piese polare delimitate de două suprafeţe
paralele de aria A, în ipoteza unui câmp magnetic constant după direcţia întrefierului δ, în accord
cu relaţia (4.3.3) se poate scrie:
BH d BH
Wm A (4.3.8) rezultă F A (4.3.9)
2 d 2
B2 A 2
Din care derivă relaţiile lui Maxwell: F = (4.4.0)
2 0 2 0 A
Semnul minus,în faţa relaţiilor are semificaţia variaţiilor de sens contrar ale forţei şi
întrefierului.
Observând în relaţia (4.3.9), că BA=Ф şi Hδ=Um, rezultă expresia forţei în funcţie de
tensiunea magnetică Um:
1 dU m
F
2 d (4.4.1)
Cum tensiunea magnetică rezultă ca produs al fluxului magnetic cu reluctanţa magnetică,
avem: U m R m (4.4.2)
In final se obţine, pentru Ф= forţa dezvoltată de electromagnet în funcţie de tensiunea
magnetică Um şi de permeanţa :
1 d 1 2 A
F U m2 NI 02 (4.4.3)
2 d 2
Pentru electromagneţii de curent continuu valoare forţei este dependentă de permeanţa
,care la rândul ei este dependentă de tipul electromagnetului,respectiv de forma întrefierului.
59
pulsţie dublă. Cele două forţe sunt reprezentate grafic în fig. (4.4.1.).Se observa ca forţa
instantanee, are o valoare maximă
AB12 AB12
Fmax = (4.4.5) Fmed (4.4.6)
2 0 4 0
Comparând un electromagnet de curent continuu cu unul de curent alternativ, în ipoteza că
inducţiile lor în întrefier sunt egale B1ca= Bcc, rezultă că forţa specifică medie (utila)de atracţie în
curent alternative fmed= Fmed/A este jumatate din forţa electromagnetului de curent continuu
2fmed =
2 2
B1ca B
f c . c cc
2 0 2 0
Deoarece în curent alternativ circuitul magnetic trebuie dimensionat pentru valoarea
maximă a inducţiei în întrefier rezultă că miezul magnetic nu este utlizat la capacitate, adică la
Fmed=Fcc si B1c = Bcc rezulta că Aca=2Acc.Din relaţiile de mai sus rezultă ca forţa de atracţie în
curent alternativ se mai poate determina cu relaţia
1 2 0 A
Fmed = N i ; (4.4.7)
2 ca
unde N i - solenaţia totală pentru poziţia critică în întrefierul ca .
La electromagneţii de c. a. cu întrefer nu foarte mare stabilitatea lor creşte dacă se pune o
spiră în scurtcircuit ca în fig.4.4.2, iar diagrama fazorială ilustrează influienţa spirei ecran.
Din fig 4.4.2, se constată ca fluxul total 0 are componenta A1 care străbate suprafaţa
polară A1 neecranata şi A2 care strabate suprafaţa polară A2 ecranată . Dacă notăm cu '0, 'A1 şi
'A2 valorile acestor fluxuri în absenţa spirei ecran, din fig 4.4.2. se arată modul cum spira ecran
influienţeză forţa dezvoltată de electomagnet. Astfel fluxul 'A2 ce traversează zona ecranată
induce în spiră tensiunea e2 ce genereaza curentul I2, rezultand fluxu 2 ce reprezinta fluxul de
reacţie a spirei în scurtcircuit. Fluxul rezultant al spirei este A2 In aceste condiţii, fluxul total al
electromagnetului 0 rezultă prin însumarea fluxului neecranat 'A1 =A1 cu cel ecranat A2.
Cel mai des se ia ß = 0. Fluxurilor A1 si A2 le corespund inducţiile BA1 si
BA2,deasemenea defazate între ele cu unghiul şi care determina forţele fA1 si fA2 defazate între ele.
F F
fA1= mA1 1 cos 2t f A 2 mA 2 1 cos 2 t (4.4.8)
2 2
F FmA 2 FmA1 F
iar forţa totală f = fA1+ fA2 = mA1 cos 2t mA 2 cos 2t (4.4.9)
2 2 2
Variaţia forţei totale de atracţie rezultată că suma celor doua forţe parţiale. Se constata ca
forţa de atracţie rezultantă ramâne pulsatorie, dar fără a mai trece prin valoarea zero.
60
4.5 PROIECTAREA ELECTROMAGNEŢILOR
4.5.1. Proiectarea electromagnetului de curent continuu
Cuprinde trei etape;a) calculul preliminar; b) proiectarea electromagnetului cu materiale
standardizate;c) calculul de verificare.Principalele relaţii de calcul utilizate în proiectul preliminar
sunt:
B2 A B n 2
4 Lm NI
F NI Hi li Dc NI U = RI =
2 o o i 1 2fn l d2
Forţa: Legea circ. magnetic: Incălzirea: Tensiunea de excitaţie.
In funcţie de constanta ce se alege iducţia magnetică în întrefier, pe baza construcţiei
existente
Calculul preliminar al unui electromagnet tip plonjor cu opritor şi întrefer plan este:
Datele iniţiale sunt: - forţa minimă (la întrefier maxim) Fmin = 500 N;
- forta maximă (la întrefier minim) Fmax 3000 N;
-întrefierul maxim max = 4 mm;
- tensiunea de alimentare în c.c. U =120 V (±5%);
-durata relativă de conectare Dc = 0,1;
-încălzirea înfăşurării = 40 C;
- temperatura mediului ambiant a=35 C;
- materialul miezului magnetic Ol 38.
61
4.5.2. Proiectarea unui electromagnet de curent alternativ monofazat
62
20. Formula 2.12 de calcul al forţei electrodinaice dintre 2 conductoare plan paralele.
21. Influienţa corpurilor feromagnetice asupra forţelor electodinamice.
22. Explicaţi efectul de nişă şi locul unde este aplicat.
23. Calculul forţei maxime şi medii, dată de curentul alternativ monofazat rel. 2.21, 2.22.
24. Calculul forţei maxime în cazul scurtcircuitului monofazat.
25. Relaţiile(2.27) curenţilor pe cele trei faze ale unui circut trifazat.
26. Forţe electrodinamice trifazate în conductoare coplanare.Relaţii şi analiză.
27. Forte electrodinamice trifazateîn conductoare echidistate.Relaţii şi analiză.
28. Stabilitatea electrodinamică a aparatelor electrice.
30. Conectarea dinamică a circuitelor de curent continuu. Panta şi variaţia curentului.
31. Conectarea dinamică a circuitelor de curent alternativ. Analiză.
32. Deconectarea dinamică a circuitelor de curent continuu.
33. Deconectarea dinamică a circuitelor de curent alternativ.
34. Deconectarea dinamică acircuitelor de curent alternativ cu sarcini mici inductive.
35. Deconectarea dinamică a circuitelor trifazate puternic inductive.
36. Restabilirea tensiunii între contactele întreruptorului.
37. Deconectarea unei baterii de condensatoare trifazate.
38. Definiţia arcului electric.
39. Formarea arcului electric în aparatele de comutaţie.
40. Caracteristicile de ardere ale arcului electric.
41. Arcul electric de curent alternativ şi stingerea sa.
42. Stingerea arcului electric scurt.
43. Stingerea arcului electric lung.
44. Definiţia contactului electric.
45. Clasificarea contactelor electrice.
46. Explicaţi rezistenţa de contact şi rezistenţa de stricţiune.
47. Verificarea contactului electric la încălzire- valoarea maximă admisă a curentului electr
48. Materiale utilizate pentru contacte.
49. Ce este electromagnetul?, şi care sunt principalele lui părţi componente.
50. Clasificarea electromagneţilor.
51. Ce condiţii trebuie să îndeplinească un electromagnet în raport cu tensiunea de
alimentare.
52. Analizaţi expresia forţei dedusă cu relaţiile lui Maxwell (4.40).
53. Explicaţi expresia forţei electromagneţilor dedusă în funcţie de tensiunea magnetică.
(4.43).
54. Deducerea şi analiza forţei electromagneţilor de curent alternativ (4.44)
55. Explicaţie la spira în scurtcircuit la electromagneţii de curent alternativ.
63