7.

Criterii de alegere a aparatelor electrice

7.1. Aspecte generale

Aparatele electrice alese trebuie să satisfacă o serie de grupe de criterii tehnice,

indicându-se valorile necesare determinate de solicitările din instalaţii şi valorile
garantate de fabricanţi pentru toate aceste criterii.
Principalele grupe de criterii tehnice pentru alegerea aparatelor electrice sunt:
 condiţii ambientale,
 caracteristici constructive,
 caracteristici de izolaţie,
 curent nominal,
 frecvenţă nominală,
 comportarea în regim de scurtcircuit,
 criterii specifice.
Criteriile tehnice de alegere a aparatelor electrice trebuie însoţite de criterii
economice (investiţii, costuri pentru întreţinere şi reparaţii etc.), precum şi de criterii
privind încadrarea în mediul ambiant (masă, gabarit, aspect estetic, poluare etc.).

7.2. Condiţii ambientale

7.2.1. Tipul constructiv al instalaţiei

Instalaţiile electrice pot fi interioare sau exterioare. De regulă, pentru tensiuni
nominale de peste 110 kV, majoritatea staţiilor electrice clasice se realizează tip
exterior. Instalaţiile de tip interior sunt protejate împotriva intemperiilor. În staţiile
interioare nu se recomandă alegerea unor aparate cu volum mare de ulei, având în
vedere riscul unor explozii şi incendii care se pot produce în asemenea situaţii.

7.2.2. Altitudinea
De regulă, fabricanţii de aparate garantează performanţele de catalog pentru
înălţimi de funcţionare a instalaţiilor sub 1000 m. Pentru altitudini mai mari, unele
performanţe electrice şi, eventual, condiţiile de stingere a arcului electric se
înrăutăţesc, constructorii de aparate indicând coeficienţi pentru corecţia acestora.

7.2.3. Condiţiile climatice

Se referă la principalii factori meteorologici la care trebuie să reziste
aparatele electrice. Temperatura influenţează condiţiile de răcire şi încărcările
admisibile ale circuitelor; umiditatea şi precipitaţiile influenţează comportarea
izolaţiei şi stingerea arcului electric.
 Tabelul
7.1
Condiţii climatice la amplasarea instalaţiilor electrice
Factori meteorologici UMTip instalaţie
interior exterior
temperatura maximă C +40 +40
temperatura medie maximă C +35 +35
temperatura minimă C -5 -30
umiditatea relativă a aerului % 70 100
2
presiunea vântului N/m - 700
viteza vântului m/s - 32-36
grosimea stratului de chiciură mm - *
* Grosimea stratului de chiciură diferă în funcţie de zona meteo în care se
amplasează instalaţia.

Observaţie: Pentru condiţii climatice deosebite (climă tropicală, climă rece

etc.), se pot comanda aparate cu protecţii climatice speciale.

7.2.4. Gradul de poluare

Acest criteriu se referă la poluarea atmosferei (produsă de fum, praf, vapori ai
unor substanţe chimice etc.) în zona în care se amplasează aparatele şi este necesar a
se cunoaşte pentru a evita conturnările care pot solicita în mod periculos instalaţiile
electrice. Prescripţiile împart zonele geografice în patru categorii (tabelul 7.2), pentru
care se recomandă lungimea liniei de fugă necesară alegerii izolaţiei externe a
instalaţiilor electrice.

Pentru instalaţiile electrice uzuale de tip exterior, nivelul de izolaţie corespunde

unui grad mai redus de poluare (I sau II).
Considerarea unor instalaţii de tip interior poate apărea oportună pentru zone
mai puternic poluate (în apropierea platformelor industriale, în zone marine etc.).

Tabelul
7.2
Clasificarea zonelor de poluare
Nivel (grad) de poluare a zonei Lungimea specifică a liniei de fugă, cm/kV
I - slab 1,6
II - mediu 2,0
III - puternic 2,5
IV - foarte puternic 3,1

În instalaţiile electrice de tip interior, izolaţia aparatajului electric se alege pe

baza considerentelor tehnico-economice, astfel:
 izolaţie pentru exterior, corespunzătoare cel puţin nivelului I de poluare,
pentru cazurile în care clădirea este protejată împotriva pătrunderii din exterior a
impurităţilor, prin etanşare şi presurizare interioară;
  izolaţie pentru interior (fără condiţii impuse pentru linia de fugă sau
natura materialului izolant), în cazul în care se asigură prin climatizare o umiditate
relativă a aerului sub limita de 65%, la +20C.

7.3. Caracteristici constructive

Se referă la corespondenţa dintre caracteristicile constructive ale instalaţiei
electrice în care urmează a fi integrat aparatul electric şi o serie de aspecte
constructive ale acestuia.

7.3.1. Tipul constructiv al aparatului

Este determinat de tipul instalaţiei în care se montează aparatul şi se indică prin
principiul de funcţionare. Spre exemplu, atunci când se urmăreşte compactarea
instalaţiei se poate utiliza aparataj debroşabil sau module compacte, cu izolare în aer
ori în hexafluorură de sulf.

7.3.2. Numărul de poli sau unităţi constructive

În cazul aparatelor de comutaţie, numărul de poli se alege în concordanţă cu
numărul de faze ale circuitului şi specificul legăturii respective.

7.3.3. Destinaţia (clasa) aparatului

Acest criteriu se aplică la puţine aparate. Spre exemplu, siguranţele fuzibile se
aleg pentru uz general sau pentru însoţirea unor alte aparate (de exemplu,
transformatoare de tensiune).

7.4. Caracteristici ale izolaţiei

Se referă la solicitările la tensiune ale aparatelor în instalaţiile electrice. De
regulă, se utilizează criteriile precizate în continuare.

7.4.1. Tensiunea nominală

U U (7.1.)
n aparat n retea

unde Un retea este tensiunea nominală a reţelei. Respectându-se recomandarea

generală a Comisiei Electrotehnice Internaţionale (CEI) ca, în aceeaşi ţară, raportul
între două tensiuni nominale succesive să nu fie mai mic de cifra doi, în România
sunt standardizate următoarele tensiuni:
 pentru reţele de curent alternativ (cu trei sau patru conductoare), a căror
tensiune nominală este cuprinsă între 100 V şi 1000 V (inclusiv) şi echipamentul
aferent au fost adoptate următoarele trepte, denumite de „joasă tensiune”:
230/400 V, 400/690 V, 1000 V;
 pentru reţele trifazate de curent alternativ şi echipamentul aferent de
„înaltă tensiune” au fost adoptate treptele prezentate în tabelul 7.3.
 Tabelul 7.3
Trepte de înaltă tensiune standardizate în România
Un [kV] 6(*) 10 20 110 220 400 750
UME [kV] 7,2(*) 12 24 123 245 420 765
( – aceste valori nu trebuie utilizate pentru reţele de distribuţie publică

7.4.2. Tensiunea cea mai ridicată pentru echipament

Cea mai mare valoare a tensiunii între faze (UME) pentru care poate fi utilizat un
echipament:
U U (7.2.)
MS ME

unde UMS este tensiunea maximă de serviciu a reţelei.

7.4.3. Nivelul de izolaţie

 tensiunea nominală de ţinere la frecvenţă industrială (Uţf) pentru

instalaţii cu tensiuni UMe  300 kV sau tensiunea de ţinere la impuls de comutaţie
pentru instalaţii cu UMe  300 kV;

 tensiunea nominală de ţinere la undă de trăsnet (Uţi);

 lungimea specifică a liniei de fugă (care este determinată de zona de

poluare în care se amplasează instalaţia şi deci se alege în corelaţie cu condiţiile
ambientale).
La alegerea aparatelor electrice, trebuie îndeplinită condiţia:
U U (7.3.)
ti,necesar ti, garantat
Valorile standardizate în ţara noastră pentru categoriile de tensiuni precizate
anterior sunt date în tabelele 7.4 şi 7.5. Alegerea valorilor din lista 1 sau 2 (tabelul
7.4) se face ţinând seama de gradul de expunere la supratensiuni, de modul de legare
la pământ a neutrului reţelei şi de tipul dispozitivelor de protecţie utilizate împotriva
supratensiunilor. În situaţiile în care se impune un grad ridicat de siguranţă în
funcţionare, se utilizează aparate corespunzătoare listei 2.
Tabelul 7.4
Niveluri de izolaţie asociate celor mai ridicate tensiuni pentru echipament din
domeniul „medie tensiune”
Tensiunea nominală de ţinere la Tensiunea
Tensiunea cea mai ridicată a impuls de trăsnet, kVmax nominală de
echipamentului, ţinere la
kV Lista 1 Lista 2 frecvenţă
industrială, kV
7,2 40 60 20
12 60 75 28
24 95 125 50
 Tabelul 7.5
Niveluri de izolaţie asociate celor mai ridicate tensiuni pentru echipament din
domeniul „înaltă tensiune"
Tensiunea cea mai ridicată a Tensiuni nominale de ţinere
echipamentului la impuls de la impuls de la frecvenţă
kV trăsnet, comutaţie, industrială,
kVmax kVmax kV
A B A B A B
123 550 450 (440) (360) 230 185
245 1050 950 (750) (650) 460 395
420 1425 1425 1050 1050 - -
787 2100 2100 1425 1425 - -
Observaţii:
1. Coloanele A indică valorile utilizate pentru toate echipamentele, cu
excepţia transformatoarelor de putere.
2. Coloanele B indică valorile utilizate pentru transformatoarele de putere.
3. Valorile dintre paranteze se referă la instalaţii la care studiul de
coordonare a izolaţiei indică posibilitatea apariţiei unor supratensiuni de comutaţie
cu risc de defect mai mare de 10-4.

7.5. Comportarea în regim de lungă durată (curentul nominal)

I  I
md n

În scopul facilitării schimburilor comerciale între diverşi parteneri, fabricanţii

utilizează şiruri de numere normalizate, pentru stabilirea seriilor de curenţi şi puteri
nominale (de catalog) ale echipamentelor electrice. Organizaţia internaţională de
standardizare (ISO) recomandă ca mod de realizare a şirurilor normale de numere
utilizarea unor multiplicatori, ca de exemplu:
 multiplicatorul m10 = 10 10 = 1,25 (formează şirul de numere R10);
 multiplicatorul m5 = 5 10 = 1,6 (formează şirul de numere R5).

Tabelul 7.6
Şiruri de numere normalizate utilizate pentru
curenţi şi puteri nominale
R10 1 1,25 1,6 2 2,5 3,15 4 5 6,3 8
R5 1 - 1,6 - 2 - 4 - 6,3 -
 Curentul maxim de durată (Imd) se stabileşte în funcţie de tipul circuitului. De
exemplu:
 circuitul de generator sau bloc generator-transformator: Imd este curentul
nominal al generatorului;
 circuitul de transformator: Imd este curentul nominal al transformatorului;
 circuitele de cuplă: Imd se consideră cel puţin egal cu curentul celui mai
mare circuit racordat la bare ;
 linie de interconexiune: Imd este curentul de stabilitate termică a
conductoarelor sau curentul rezultat din studiul circulaţiei de puteri din sistem;
 linie de alimentare: Imd este curentul maxim al ansamblului
consumatorilor alimentaţi cu luarea în considerare a perspectivei lor de dezvoltare
în anii următori.

7.6. Frecvenţa nominală

Aparatele trebuie folosite în domeniul de frecvenţe indicat de fabrica
constructoare.

7.7. Comportarea în regim de scurtcircuit

Pentru aparatele electrice înseriate pe circuit, comportarea în regim de

scurtcircuit se analizează prin două criterii reprezentative.
7.7.1. Stabilitatea electrodinamică

i I (7.4.)
şoc dkAmax
unde işoc este curentul de şoc, respectiv valoarea maximă instantanee a curentului total
de scurtcircuit, care se calculează cu relaţia:
i  2 k I (7.5.)
şoc  şoc  p0 kAmax
în care kşoc este coeficientul de şoc, iar Ipo este valoarea iniţială a curentului periodic
de scurtcircuit.

7.7.2. Stabilitatea termică

Pentru a asigura funcţionarea fără deteriorări a aparatelor, trebuie ca valoarea
garantată de fabricant pentru o solicitare cu durata de 1 secundă (Ilimită t) trebuie să fie
mai mare decât curentul echivalent termic (Iet), deci să fie îndeplinită condiţia:
I I (7.6.)
et limita t kA
Curentul echivalent termic se calculează cu relaţia:
kA (7.7.)
Iet  I p0  ( m  n )  td 1
în care:
m este un coeficient care ţine seama de influenţa componentei aperiodice
asupra curentului de scurcircuit;
n - coeficient care ţine seama de variaţia în timp a componentei periodice a
curentului de scurtcircuit;
td - durata de deconectare a defectului (care, în absenţa altor date mai exacte,
se poate alege de 1 secundă).

7.8. Criterii specifice fiecărui tip de aparat

7.8.1. Criterii specifice pentru întreruptoare

Capacitatea nominală de rupere la scurtcircuit reprezintă cel mai mare curent

de scurtcircuit (Ir) pe care întreruptorul trebuie să fie capabil să-l întrerupă în
condiţiile de utilizare şi funcţionare prescrise:
kA (7.8.).
I p0  Ir
Capacitatea de închidere pe scurtcircuit.
Se verifică prin condiţia:
i kAmax (7.9.).
şoc2,5Ir
De regulă, această condiţie coincide cu verificarea stabilităţii electrodinamice a
întreruptorului.

Alte criterii pentru alegerea întreruptoarelor: deconectarea scurtcircuitului

apropiat de linie (defectul kilometric), întreruperea curenţilor mici inductivi,
întreruperea curenţilor capacitivi, deconectarea defectului consecutiv, deconectarea
scurtcircuitului prin dublă punere la pământ etc.

7.8.2. Criterii specifice pentru separatoare

Capacitatea de închidere şi de conectare trebuie cerute constructorului în

următoarele cazuri:
 pentru separatoarele care în lipsa unui întreruptor sunt folosite la
comutarea curenţilor de mers în gol al transformatoarelor de forţă;
 pentru separatoarele care trebuie să comute curenţii de mers în gol ai
unor LEA sau LEC;
 pentru separatoarele care trebuie să comute curentul de magnetizare al
transformatoarelor de tensiune.
 Sistemul de acţionare. Se pot alege sisteme de acţionare manuale sau
mecanice (pneumatice, hidraulice, cu motor electric). Cuţitele de legare la pământ se
prevăd cu dispozitive de acţionare distincte.

7.8.3 Criterii specifice pentru transformatoare de măsurare de curent

Curentul secundar nominal. Valoarea garantată poate fi 5 A sau 1 A (pentru

tensiuni peste 220-400 kV, în situaţiile când conductoarele circuitului secundar au
lungimi mari). Valoarea necesară se calculează în funcţie de valoarea primară
necesară şi de raportul nominal de transformare al transformatorului de curent.

Numărul de înfăşurări secundare. Este dependent de numărul de aparate pe

care transformatorul de curent urmează să le alimenteze, precum şi de valoarea
încărcării circuitului pe care acesta se amplasează. De obicei, se prevede alimentare
separată, de la înfăşurări secundare distincte, pentru următoarele categorii de
receptoare:
 aparate de măsurare,
 aparate de protecţie şi automatizare (exclusiv protecţiile diferenţiale),
 aparate aferente fiecărei protecţii diferenţiale în parte,
 dispozitive de acţionare.

Clasa de precizie. Dintre aparatele care se conectează la o înfăşurare

secundară a transformatorului de curent, cel care admite erori minime în alimentare
determină alegerea clasei de precizie a înfăşurării respective. Clasa de precizie este
caracteristică fiecărei înfăşurări şi se alege din oferta fabricanţilor de aparate.
Prescripţiile de proiectare prevăd, pentru cazurile uzuale:
 clasa 0,2 pentru alimentarea aparatelor de laborator, a contoarelor de
interconexiune cu alte ţări;
 clasa 0,5 pentru alimentarea celorlalte contoare;
 clasa 1 pentru alimentarea aparatelor indicatoare şi înregistratoare
utilizate pentru evidenţe tehnice;
 clasa P pentru alimentarea majorităţii tipurilor de protecţii.

Puterea secundară. Pentru fiecare înfăşurare secundară, puterea secundară

necesară se calculează în funcţie de aparatele racordate în secundarul
transformatorului respectiv şi se compară cu valoarea nominală garantată de
fabricant.
Alte caracteristici ale transformatoarelor de curent coeficientul de
saturaţie, conexiunea înfăşurărilor secundare, secţiunea circuitului secundar etc.
7.8.4. Criterii specifice transformatoarelor de măsurare de tensiune

Numărul de unităţi componente şi schema lor de conexiuni. În principal,

alegerea se face în funcţie de aparatele de măsurare şi de protecţie care trebuie
alimentate (fig 7.1). Circuitele secundare sunt prevăzute cu o legătură la pământ
pentru securitatea personalului şi cu siguranţe fuzibile pentru protecţia
transformatorului de tensiune şi a conductoarelor în caz de scurtcircuit.

Observaţie: Neutrele stelelor transformatoarelor de tensiune se leagă

obligatoriu la pământ, din motive de protecţie a muncii pentru personalul care
lucrează, citeşte, verifică aparatele de măsurare, protecţiile şi automatizările
alimentate de acestea.
Cele mai uzuale soluţii sunt:
 un transformator bipolar pentru măsurarea tensiunii între faze;
 două transformatoare bipolare conectate în V, care pot măsura toate cele trei
tensiuni dintre faze;
 un transformator monopolar (cu o singură bornă de înaltă tensiune) care se
foloseşte pentru măsurarea tensiunii între o fază şi pământ;
 trei transformatoare monopolare prevăzute fiecare cu câte o înfăşurare de
bază şi una auxiliară.

Pentru tensiuni Un  110 kV, se utilizează şi transformatoare de tip capacitiv

(care sunt simbolizate în România prin TECU sau TECH).
Tensiunea secundară nominală. De regulă, valoarea necesară este egală cu
valoarea garantată de fabricant; se va acorda atenţie valorilor diferite pentru
înfăşurări secundare diferite, după cum urmează:
 pentru înfăşurarea de bază:
 100 V - pentru transformatoare bipolare,
 100 / 3 V - pentru transformatoare monopolare;
 pentru înfăşurarea auxiliară:
 100/3 V - pentru cazul instalaţiilor în care neutrul nu este efectiv
legat la pământ (Un  110 kV),
 100 V - pentru instalaţii în care neutrul este efectiv legat la
pământ.
 Fig. 7.1. Exemple de scheme de conexiuni ale transformatoarelor de tensiune a
- transformator bipolar conectat între două faze; b - două transformatoare monofazate
în montaj „V”, c - trei transformatoare monofazate cu o singură înfăşurare secundară;
d - trei transformatoare monofazate cu două înfăşurări secundare; e - transformator
trifazat în stea cu trei coloane; f - transformator trifazat în stea cu cinci coloane; g –
transformator monofazat; h – trei transformatoare monofazate în stea.
 Clasa de precizie. Alegerea acesteia se face în funcţie de condiţiile pe care le
impun aparatele racordate în secundar.
Prescripţiile de proiectare prevăd, pentru cazurile uzuale:
 clasa 0,2 pentru alimentarea aparatelor de laborator, a contoarelor de
interconexiune cu alte ţări;
 clasa 0,5 pentru alimentarea celorlalte contoare;
 clasa 1 pentru alimentarea aparatelor indicatoare şi înregistratoare
utilizate pentru evidenţe tehnice,
 clasa 0,5 pentru regulatoare de tensiune,
 clasa 1 pentru protecţiile care necesită o precizie mai mare în alimentare,
 clasa 3P (sau 6P) pentru protecţii.

Puterea secundară necesară se calculează în funcţie de aparatele de măsurare,

protecţiile, automatizările racordate în secundarul transformatorului de tensiune
respectiv.

Puterea limită termică. Dacă transformatorul de tensiune este utilizat numai

ca sursă de energie (de exemplu, pentru alimentarea unor lămpi de semnalizare) şi nu
interesează erorile, sarcina cerută în secundar poate să depăşească puterea secundară
nominală, dar nici într-un caz nu trebuie să fie mai mare decât puterea limită termică
a înfăşurării, precizată de fabricant.

Observaţie: Transformatoarele de măsurare de tensiune fiind aparate electrice

conectate la reţea în derivaţie, nu sunt parcurse de curenţii de scurtcircuit decât dacă
scurtcircuitul are loc chiar în transformator. În aceste condiţii, nu se mai pune
problema verificării stabilităţii lor la scurtcircuit.