Page 1 of 24

Incursiune în arta Egiptului antic

de Doru Sicoe
1

Din orice punct de vedere am privi – al cercetătorului în istorie sau al simplului consumator de istorie –
Egiptul antic ne oferă cea mai fascinată civilizaţie veche, ale cărei mistere sunt relevate constant, de la
un an la altul, graţie descifrării hieroglifelor acum două secole şi a săpăturilor arheologice permanente.

Civilizația Egiptului antic – perlă a istoriei umane, redescoperită de Napoleon

Fascinaţia civilizaţiei egiptene constă şi în faptul că este cea mai îndelungată din istoria omenirii, acoperind
mai bine de trei milenii, din 3150 î.e.n. până în anul 30 e.n. când Egiptul e cucerit de Octavian Augustus,
intrând astfel în Imperiul Roman. Nu numai că statul antic egiptean a dezvoltat o artă şi cultură originale, în
stare să influenţeze popoarele vecine, dar el a păstrat şi o anumită intangibilitate din partea influenţelor
străine, cel puţin până la cucerirea de către Alexandru Macedon, în 332 î.e.n. O asemenea caracteristică
credem că a fost posibilă graţie a doi factori: 1.fortificarea naturală a graniţelor statului, înconjurat de de-
şert şi munţi şi 2.puterea economică perenă, axată pe cele două-trei recolte anuale, permise de revărsarea
Nilului, fluviu pe malurile căruia înfloreşte practic această civilizaţie. Nu întâmplător părintele istoriei,
grecul Herodot spunea că Egiptul este „darul Nilului”.
Page 2 of 24

„Este o cultură continuă, nebrăzdată de alterări şi suprapuneri de tipul acelora care caracterizează celelalte
civilizaţii ale Orientului antic” - observă Sabatino Moscati, în volumul Vechi imperii ale Orientului.
Se cuvine să remarcăm că în Egipt, spre deosebire de Mesopotamia, piatra este un element predilect al
construcţiilor monumentale şi al statuilor, aspect ce a permis păstrarea a numeroase artefacte, începând
cu semeţele piramide. Piatra, aşa cum se va redescoperi în Evul Mediu, permite prin duritatea ei realizarea
de construcţii incredibil de înalte, aidoma munţilor. Cât de sus au ajuns egiptenii? La circa 147 de metri, cât
avea Piramida lui Khufu sau Kheops după numele lui grecesc. Este singura dintre „cele 7 minuni ale lumi”
care a supravieţuit până azi. Recordul ei de înălţime avea să fie depăşit abia peste 4.000 de ani, în 1889, de 2
celebrul Turn Eiffel, de la Paris. Unii consideră că depăşirea recordului s-a făcut prin turla catedralei gotice
din Lincoln, Anglia, ce avea circa 160 m, care a dăinuit doar între 1311–1549. Piatra înseamnă deci trăinicie
şi, dispusă pe înălţimi mari, creează măreţie, monumentalitate. Este moştenirea cea mai evidentă a culturii
şi civilizaţiei Egiptului antic.

Complexul de la Giseh se compune din mai multe piramide, străjuite de Marele Sfinx

Paradoxal, descoperirile din Egipt au permis o cunoaştere exact în sens invers, adică de la sfârşitul acestei
mari civilizații, către început ei: au fost relevate mai întâi artefactele mai tinere, mai apropiate de noi în
timp, continuând apoi cu cele mai vechi, mai ascunse, ajungându-se într-un târziu la cele de acum peste 4
milenii, când apare statul egiptean. Arheologilor pârtia le rămâne în continuare deschisă, aspect ce nu face
altceva decât să întărească interesul pentru eternul şi fascinantul Egipt.
Intrarea în trombă a Egiptului antic în interesul lumii europene şi apoi mondiale este legată de un nume nu
mai puţin ilustru în istorie: Napoleon Bonaparte. Trimis, în anul 1798, în îndepărtatul Egipt, de către
conducerea revoluţionară a Franţei, pentru care tânărul general de 28 de ani devenise un real pericol,
Napoleon duce cu sine şi 175 de savanți care imortalizează misterioasele artefacte egiptene, aceștia publi-
Page 3 of 24

când apoi lucrări de referință precum Călătorie în Egiptul de Sus și de Jos de Dominique Vivant-Denon
(1802) și Descrierea Egiptului sub coordonarea lui Edme François Jomard (1809-1828). Monumentele
egiptene nu fuseseră prea respectate până atunci, fiind văzute ca niște simple vestigii păgâne atât pentru
musulmani, cât și pentru creștini – vestigii practic imposibil de înlăturat (apropo de cele două statui imen-
se, săpate în stâncă, ale lui Budha de la Bamiyan - una de 58 m, cealaltă de 38 m - dinamitate de talibanii
afgani, în 2001). Napoleon, acest geniu al artei militare moderne, administrează o severă înfrângere
vitejilor mameluci, adică Imperiului Otoman, în celebra bătălie a piramidelor. Expediţia îi va fi înfrântă până
la urmă, în anul 1801, din cauza bolilor şi a dominaţiei engleze a Mării Mediterane. Englezii, dușmanii săi 3
înverșunați, vor crea mai apoi și legenda distrugerii feței Sfinxului de către artileriștii lui Napoleon, lucru
complet fals, însă foarte bun de propagandă antinapoleoniană.

Piatra de la Rosetta și Jean-François Champollion – portret de Léon Cogniet

Cea mai importantă descoperire a expediţei lui Napoleon în Egipt este indiscutabil Piatra de la Rosetta,
găsită în 1899 de către soldatul francez Pierre-Françoise Bouchard, la Rashid (Rosetta), în Delta Nilului. Ea
conţine un text hieroglific, unul demotic şi unul grecesc – ceea ce năştea speranţa descifrării hieroglifelor
în cazul în care era acelaşi text în trei scrieri diferite, așa cum se bănuia. Piatra de la Rosetta provine din
perioada elenistică, din anul 196 î.e.n., din vremea regelui Ptolemeu al V-lea, ajungând mai târziu o simplă
piatră de construcţie în mâna primilor creştini, partea cu textul egiptean fiind și cea mai deteriorată. Prin
Capitularea de la Alexandria în faţa englezilor, în 1801, acest artefact de o valoare imensă intră în posesia
Imperiului Britanic, fiind expusă la British Museum în 1802. Este, de atunci, cel mai vizitat artefact din acest
muzeu!
Descifrarea hieroglifelor, a felului cum scriau şi gândeau egiptenii antici, devine o competiţie între francezi
şi englezi, din care iese învingător Jean-François Champollion, care în 1822, la Paris, îşi anunţă succesul,
confirmând astfel că este vorba de acelaşi text, în trei alfabete diferite. Lucrarea care anunță descifrarea
hieroglifelor este Lettre à M. Dacier relative à l'alphabet des hiéroglyphes phonétiques, publicată în 1822, la
Paris.
Page 4 of 24

În urma expediţiei sale din Egipt, din anul 1828, Champollion obţine dovada, din inscripţii, că civilizaţia
egipteană se întinde dincolo de Potopul lui Noe, ceea ce năuceşte biserica creştină, iar adevărul absolut
acordat până atunci Bibliei va fi pus sub semnul întrebării. Secretul asupra acestei descoperiri fusese însă
condiție a plecării lui Champollion în Egipt și așa va rămâne până la moartea sa. Se cuvine să mai precizăm
că un rol deosebit în descifrarea hieroglifelor l-a avut limba coptă, bine cunoscută de Champollion, conside-
rată ca fiind urmașa limbii egiptenilor antici, păstrată de comunitatea creştină cu acelaşi nume.

Carieră de piatră egipteană, dezvoltată în apropierea principlei căi de transport

O civilizație cu o durată de peste 3000 de ani!

Un net avantaj pentru dezvoltarea economică, administrativă, politică şi culturală l-a avut pentru Egipt
unificarea teritorială a ţării, săvârşită chiar de la începutul istoriei statale egiptene. Astfel, uniunile de ginţi
din perioada pre-dinastică creaseră 42 de unităţi teritoriale, grupate în Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos.
Unirea celor două state, imortalizată pe „Paleta lui Narmer” (Muzeul din Cairo), inaugurează istoria
Egiptului Antic, împărţită apoi în trei mari perioade: Regatul Vechi, Regatul de Mijloc şi Regatul Nou.
Conducerea acestui stat, ce va deveni un imperiu al Orientului, stăpânind nord-estul Africii, dar şi vestul
mediteraneean al Asiei, va fi exercitat de 31 de dinastii. Prima dinastie este inaugurată de unificatorul Egip-
tului, pe numele său Menes, iniţial regele Egiptului de Jos, fondatorul dinastiei thinite (Thinis fiind capitala).
Ultima dinastie va fi una de origine greacă, rezultată după cuceririrea lui Alexandru Macedon, numită a
Ptolemeilor, va dura între anii 305 î.e.n. - 30 î.e.n. încheindu-se cu legendarul personaj Cleopatra, regina
Egiptului şi iubita celebră a liderilor romani Cezar şi Antoniu.
Ca o curiozitate, denumirea de „faraon” datează numai din mileniul I î.e.n., ea derivând din cuvântul care
însemna „casă mare, palat”. În conformitate cu cele scrise de Constantin Daniel în Civilizaţia Egiptului antic,
este posibil ca acest nume să fie un eufemism rezultat din evitarea, din respect şi teamă, a rostirii numelui
oficial, încărcat de atâta divinitate al regelui. După cum precizează Constantin Daniel, „se pare că în Egiptul
antic există un tabu, o interdicţie a numelor divine, aşa cum exista la evreii vechi interdicţia de a pronunţa
Page 5 of 24

numele Jahve”. Conducătorul Egiptului era considerat fiul pământesc al zeilor, având deci o origine divină şi
atribuţii supranaturale, de unde şi împletirea atât de strânsă dintre religie şi politic în Egipt. Mai mult,
faraonul era singurul element de legătură între muritori şi lumea zeilor, aspect verificabil în reprezentările
din temple, unde faraonul figurează alături de zei. Oricum, vizitând Egiptul, Herodot constată că egipenii
sunt cei mai credincioşi dintre oameni, aspect dovedibil azi de mai toate realizările lor din domeniul culturii
şi artei.

Intrarea de azi în templul lui Amon-Ra de la Luxor, construit în timpul lui Amenophis al III-lea, tatăl lui Akenaton.
În stânga se poate observa obeliscul care a mai rămas, celălalt ajungând la Paris, în Place de la Concorde…

Din păcate, această legendă a originii divine a ajuns să fie crezută chiar de către „beneficiari”, aspect ce s-a
transpus într-o nesocotire a străvechilor legi nescrise ale Omului, ce interziceau incestul. În casa regală a
Egiptului, legăturile incestuoase erau o tradiţie, pentru aşa-zisă păstrare a purităţii sângelui divin care le
curgea prin vene şi care nu trebuia să se amestece cu a muritorilor de rând. Căsătoria dintre frate şi soră –
cazul concret al lui Tutankamon şi a surorii sale vitrege Ankesenamon – ducea la degenerescenţă, rezultând
copii tot mai nereușiți şi mai bolnavi, cu o debilitate vizibilă şi în proasta gestionare a problemelor statului
egiptean, nu o dată. Probabil că în aceste condiţii, preoţimea avea un rol major în menţinerea coeziunii
statului şi societăţii.
„Arta egipteană este o artă de mare demnitate şi distincţie“ considera istoricul şi eseistul francez Jacques
Élie Faure, la începutul secolului al XX-lea. Trăsătura generală a artei egiptene este sintetizată însă cel mai
bine de Ovidiu Drimba în monumentala sa lucrare Istoria culturii şi civilizaţiei, apărută șase decenii mai
târziu: „Arta egipteană este dominată de ideologia religioasă şi de cea monarhică. Această situaţie îi
impune artistului stilul solem şi respectarea tradiţiei. Solemnitatea şi conservatorismul acestei arte aveau
Page 6 of 24

rolul de a reclama privitorului un sentiment de respect faţă de autoritatea constituită. Nu se putea deci
vorbi de o autonomie a artei, de o artă dezinteresată, generată de intenţii pur estetice, care să propună
opera creată unei contemplaţii directe estetice. Artistul trebuia să ilustreze o idee religioasă sau politică; să
comunice privitorilor un sens ce i-a fost dinainte stabilitit, comandat, impus. Arta lui nu ţine atât să
«reprezinte», cât să «simbolizeze». Arta devine astfel o hieroglifă, al cărei sens ascuns este stabilitit
dinainte”. În lumea antică doar grecii vor reuși să salte arta către un nivel absolut al libertății de creație,
grație regimului politic inventat de ei și numit „democrație”.
Moartea este tratată ca o continuare firească a vieţii, egiptenii crezând în continuarea existenţei după 6
moarte şi a revenirii sufletului în corpul defunctului, de unde şi obiceiul îmbălsămării, mumificării şi a
fabricării măştii mortuare – aceasta având rolul de reconstituire cât mai exactă a feței defunctului la
reînviere!

Faraonul Amenhotep al IV-lea Akhenaton și soția sa Nefertiti

Evoluţia religiei egiptene va duce în cele din urmă la prima religie monoteistă din lume, consacrată zeului-
soare Aton, apreciat ca etalon al purităţii şi simbolizat de discul solar, ale cărui raze se terminau cu mânuțe.
Acest prim experiment monoteist a durat doar atât cât a trăit iniţiatorul său, faraonul Akhenaton, soţul
celebrei regine Nefertiti şi tatăl și mai celebrului Tutankamon. Unii specialiştii consideră că de aici pleacă
practic naşterea religiei monoteiste a evreilor, din care a rezultat mai apoi creştinismul.

Arhitectura
Pornind de la un nivel rural, arhitectura ajunge la un înalt nivel urban în Egiptul antic. Acest aspect este cu
atât mai important cu cât revoluția urbană există chiar de la întemeierea Egiptului unificat, proces
întreținut și dezvoltat încă de la început de existența unei scrieri proprii! La acestea contribuie major și un
sistem perfecționat de măsurare a timpului, esențial pentru controlul revărsării Nilului și pregătirii recoltei.
Page 7 of 24

Anul de 365 de zile era unul imperfect, astăzi noi folosind artificiul cu luna februarie de 29 de zile, pentru
corectare. Iată ce scrie reputatul Gordon Childe în volumul De la preistorie la istorie despre cum au
rezolvat egiptenii problema: „ În vremea celei de-a treia dinastii, astronomii observară că ascensiunea
stelei Sirius pe verticala bolții cerești de la Cairo anunța cu certitudine revărsarea Nilului. Serviciile
administrative egiptene stabiliră atunci un nou calendar, întemeiat pe anul sideral, pentru a corecta anul
oficial eronat și pentru a da dispoziții țăranilor când să înceapă lucrul pe ogoare”. După câte știm, este
pentru prima dată în istorie când se folosește anul sideral în locul anului solar, la aceeași concluzie a
exactității timpului sideral ajungând abia specialiștii din sec. XX… 7

Primul monoteism din lume!

O astfel de știință evoluată, în care matematica și astronomia aveau un rol direct în politica statului, putea
produce și edificii pe măsură. Ele jalonau o configurație urbană în care elementele principale erau palatele
şi templele, precum şi căile de acces. Și, dacă noi suntem obișnuiți că o așezare evoluează până la stadiul
de oraș, egiptenii puteau construi orașe direct, dovedind o înaltă viziune urbană, o planificare exemplară și
o mobilizare demnă de un mare popor. Un bun exemplu în acest sens este oraşul construit de la zero de
către Akenaton, la Amarna, noua capitală a pe atunci imperiului egiptean.

Akenaton era și numele noii capitale egiptene, descoperite la Tell el-Amarna și descrise încă din 1714, de preotul
iezuit francez Claude Sicard – reconstituire a unui sector din orașul antic

Fotografiile aeriene au relevat sub pământ un oraş extraordinar, cu construcţii monumentale, închinat lui
Aton, impus ca zeu unic în această perioadă, după o periodă anterioară de creştere a imaginii sale. Locul a
fost ales special, el fiind considerat „pur” de către tânărul faraon, deoarece terenul nu aparţinuse nici unui
alt zeu până atunci. Oraşul dedicat lui Aton a fost edificat în doar câţiva ani, el vlăguind se pare resursele
statului într-un proiect național insuficient înțeles și susținut de mase. Akenaton va realiza însă aici ceea ce
s-ar putea reduce la lozinca: o comunitate, un oraș, un faraon, un zeu! Toată arhitectura noului oraș se
subsumează acestui deziderat. Căile de acces ajung deja la rangul de bulevarde, potrivite pentru gran-
dioase manifestări sau defilări militare ce amintesc prin lărgime de cele din Piața Roșie din Kremlinul de
acum. Templele și palatele erau astfel amplasate încât să pună în evidență spațiile deschise, iar acestea la
Page 8 of 24

rândul lor să le sporească măreția. Se estimează că noul oraș avea, la apogeul său, circa 10.000 de locuitori,
aceștia beneficiind de un faraon ce era și primar, dornic, spre deosebire de predecesorii săi, de popula-
ritate și expunere, promovând fericirea universală datorată Soarelui. Se dorea o lume nouă, ce amintește
oarecum de mișcarea Hippie - Flower Power din Occidentul anilor 1960-1970. Inclusiv persoana faraonului
e atinsă de noul concept de puritate, renunțându-se la ipocrizia iconografică de până atunci privind familia
regală. De acum încolo se va renunța la canoanele rigide în ceea ce privește reprezentarea familiei regale.
Burțile lui Akenaton și Nefertiti devin acum vizibile în sculpturi și picturi, inaugurând o epocă a realismului,
în locul cosmetizării mincinoase. 8

Zeul-soare Aton, înfățișt abstract ca un disc solar cu raze-mânuțe lua locul zeilor antropomorfi,
străvechi moșteniri neolitice, foarte apropiați de psihicul uman al perioadei

Mutarea capitalei în sud, la Amarna, venea după o consolidare a puterii zeului Aton, în timpul faraonului
Amenhotep al III-lea, tatăl lui Amenhotep al IV-lea. În al șaselea an de domnie, Amenhotep al IV-lea își
schimbă numele în „Akhenaton” (Servitor al lui Aton) și proclamă adeziunea monoteistă a țării la cultul
zeului Aton. Acest proces nu a fost neaparat unul violent (ca în cazul creștinismului), însă s-a folosit și forța
pentru ca oamenii să renunțe la zeii ceilalți. Pentru saltul său de nivel spiritual, dar și pentru noua capitală,
oraș ce ilustra noua viziune teologică, istoricii adevărați îl numesc pe acest faraon cu numele dorit de el, nu
cu cel comun de Amenhotep al IV-lea…
Atât de absorbit se pare că era faraonul de noul program național, încât neglijează complet frontierele din
Asia, ajungând să piardă în final teritorii precum Siria, Fenicia şi Palestina. Era nu numai o lovitură aplicată
statului egiptean, ci şi zeului său atotputernic, care nu fusese în stare să protejeze acest stat care-l adora
numai pe el... Distrus de moartea lui Nefertiti și a mamei lui Tutankamon, Kya, cu reputația imperiului
știrbită, Akenaton moare după o domnie de 17 ani, memoria sa fiind acoperită de ură și uitare. Zeul propus
de el, simbolizat cu un disc solar ale cărui raze se terminau cu mânuțe, a fost ceva prea abstract pentru
muritorii de rând. Aceștia erau obișnuiți ca zeii să fie înfățișați ca ființe umane, cu trup sau chip de animale,
ce puteau fi reprezentați sub formă de „idoli”. Un zeu ca Aton era ne-uman prin formă, fiind în consecință
mai greu de acceptat de marele public.
Indiscutabil, Akhenaton și-a lăsat o amprentă adâncă asupra societății egiptene și a spiritualității ei.
Bulversarea provocată atât în interior, cât și în politica externă, îi vor fi taxate de preoțimea conservatoare
și de clasa politică ce a urmat, acestea încercând să-i distrugă memoria și mumia, pentru a nu mai putea
reînvia vreodată! Cartușul cu numele său a fost, de asemenea, șters din inscripțiile publice.
Page 9 of 24

Obeliscul lui Ramses al II-lea la Paris (stânga), ridicarea unui obelisc egiptean la Vatican (dreapta)

O emblemă unică a arhitecturii egipteane este obeliscul. Acesta este practic o columnă paralelipipedică,
dintr-un bloc monolit de piatră, care se termină cu un vârf piramidal. În îndepărtata epocă pre-dinastică un
bloc subţire şi înalt de piatră era plantat vertical în așa fel încât pe vârful său apărea soarele, la răsărit. Din
Heliopolis – unde se pare că apăruse pentru întâia oară – această piatră „miraculoasă” s-a răspândit şi în
restul ţării. În timpul Regatului Nou, obeliscurile erau plasate câte două, în faţa turnurilor, a pilonilor de la
intrarea in temple, nu în piețe publice ca astăzi. Puteau atinge, cu suportul lor din piatră şi peste 50 m
înălțime. Pe laturile sale, obeliscul are o serie de inscripții hieroglifice ce glorificau zeii și pe faraonul ce-l
comandase. Obeliscul era făcută din granit roz, iar vârful, în timpul Regatului Nou, ajunsese să fie poleit cu
aur. Toate obeliscurile provin din cariera de lângă Assuan, unde a rămas și cel mai mare obelisc, nefinisat,
făcut de vechii egipteni: 42 m și o greutate de circa 1.200 t!
Unele obeliscuri egiptene împodobesc azi piețe din unele oraşe occidentale, ele fiind foarte apreciate de
împărații romani, începând cu Augustus, cuceritorul Egiptului. Acest produs exotic, de import, era pe atunci
o recunoaștere indirectă a frumuseții artei egiptene, civilizație pe care romanii o desconsiderau de fapt. O
supremă recunoaștere a acestui tip de monument este însă Washington Monument din capitala SUA, cel
mai mare obelisc din lume (160 m), ridicat de americani între 1848-1884, în cinstea generalului George
Washington, primul președinte al SUA.

Piramidele, urmașe ale mastabalelor

Arta egipteană rămâne în conştiinţa oricui cu impresionantele piramide, apreciate azi ca atât de inutile
într-un proiect economic sau militar naţional. Nu însă şi ca proiect naţional spiritual! Contrar părerilor
simpliste de până nu demult, piramidele nu au fost construite în primul rând de sclavi, ci de oameni plătiţi
onorabil pentru munca lor, probabil mândri de ceea ce făceau şi având locuinţele şi atelierele în apropierea
Page 10 of 24

edificiului ce-l ridicau. Cel puţin asta rezultă din săpăturile arheologice din preajma piramidelor, efectuate
în ultimii ani.
Prima piramidă ca datare arheologică este cea în trepte, a lui Djeser, de la Saqqara, construită de învăţatul,
medicul şI arhitectul Imhotep. Unii specialişti consideră această realizare ca o încercare nereuşită de a
înălţa o piramidă adevărată. Încă nu se ştiau unghiurile corecte de înclinare a laturilor, astfel încât
construcţia să rămână trainică, nu să se dărâme. Tocmai demara dinastia a III-a, Djeser domnind undeva
între anii 2691-2625, ani încă în discuţie. Piramida, cu ambiţioasele laturi de 121 m (de la nord la sud), şi de
109 m (de la est la vest) – baza fiind deci un dreptunghi, nu un pătrat – ar fi trebuit să poată atinge mai 10
mult decât înălţimea de 61 m, la care s-a ajuns. Doar că materialul folosit nu trebuia să fie piatra-cărămidă,
ci piatra șlefuită în blocuri foarte mari, perfecte! Se presupune că piramida în trepte a fost ajustată din
mers, soluţia în trepte fiind un compromis între dorinţă şi putinţă. Totuşi, pentru prima piramidă era deja o
realizare impresionantă, fiind cel mai mare obiect făcut de mâna omului până atunci, pe Terra, de la
fundație până în vârf!
Se trecea aşadar de la mormântul tip mastaba (în arabă însemnând „banchetă”), la mai multe mastabale
suprapuse în chip de piramidă. Mastaba, la rândul ei, înlocuia forma pre-dinastică a înmormântării în nisip,
ea fiind o construcție de formă trapezoidală, construită din cărămizi nearse la început, apoi din piatră. O
mastaba avea două părţi separate: un cavou şi o capelă. Cavoul se construia în adâncime, în fundul unui
puţ, intrarea fiindu-i zidită după depunerea faraonului îmbălsămat, iar puţul de acces umplut pentru a fi
ferit de hoţi. Cavoul conţinea un sarcofag din piatră şi o mulţime de obiecte de inventar funerar, de la bi-
juterii la lucruri comune. La suprafaţă, movila de pământ şi pietre era sprijinită cu zidul făcut din cărămidă
Page 11 of 24

11

Bettany Hughes, vedetă britanică a documentarelor de istorie antică, la piramida lui Djeser, de la Saqqara

nearsă sau piatră. Aceasta era de fapt mastaba – bancheta de sprijin a umpluturii – semănând deci cu
bastioanele cetăţii medievale din Oradea, umplute şi ele cu pământ. Capela era o construcţie mică, se-
parată de restul, aici celebrându-se cultul funerar al defunctului. Tot aici puteau veni rudele lui, care se
rugau zeilor şi aduceau ofrande constând din carne, prăjituri, bere, ardeau tămâie şi făceau libaţiuni
(vărsări de apă) pentru a ostoi setea celui plecat dintre vii. Cu timpul, cele două încăperi vor intra împreună
sub mastaba, fiind legate prin coridoare. Aşa le va prelua şi piramida, aducându-le la o scară mai grandi-
oasă şi înmulţindu-le.
Piramida lui Djeser mai era protejată cu un zid de incintă înalt de 10 m, ce înconjura edificiul pe un
perimetru de 1.600 m, fiind deci un complex absolut grandios. Piramida în trepte egipteană aminteşte
oarecum de ziguratele babiloniene şi de piramidele americane, existând destui entuziaști care să inventeze
tot felul de legături între ele.
Piramida de la Meidun, a regelui Snefru (imaginea următoare), din dinastia a IV-a, a fost şi ea ridicată iniţial
în 8 trepte, fiind transformată într-o piramidă „clasică” ulterior, prin umplerea treptelor. Tendinţa era deci
spre piramida pură, forma fiind sugerată probabil, după cum afirmă Constantin Daniel, de căderea razelor
de soare printr-o gaură în nori. Şi cum Soarele era un zeu de bază la egipteni, ei probabil că au interpretat
asta ca un semn divin şi o cale de urmat. Oricum, piramida în sine seamănă prea mult cu vârful unui obelisc
– acel vârf ce anunța Soarele – încât să nu ne facă să bănuim o strânsă legătură între cele două…
Se cunosc zeci de piramide în Egipt (80 dintre ele fiind piramide geometric perfecte, după Ovidiu Drimba),
unele aflate într-o stare avansată de degradare, altele în schimb păstrându-se bine. Este şi cazul celor de pe
platoul de la Giseh, din apropiere de Cairo. Dovedind că matematica lor a atins cunoaşterea numărului şi
a proporției de aur Φ, constructorii egipteni au ajuns să creeze piramide-capodopre. Înclinarea unghiulară
a fost stabilită la circa 52 de grade, iar piatra, prelucrată la o fineţe de necrezut şi de o mărime incredibilă a
blocului, va duce la naşterea Piramidei lui Khufu, de 146,5 m înălţime, din care 9 m lipsesc azi. Latura bazei
are 230 m, alcătuind un pătrat perfect. Faţă de ziua de azi, piramida era acoperită de elegante blocuri de
calcar alb, ce-i evidenţiau forma perfectă. În vârf i se punea o piramidă monobloc, numită piramidion, o
piesă sculptată în bazalt negru, cu inscripții despre edificiu și faraon. Micul vârf negru al imensei piramide
albe zgâria cerul cu un contrast extraordinar, vizibil de la mare distanță. Vârful practic „prindea lumina” și-o
Page 12 of 24

12

fixa pe cer deasupra piramidei. Aceasta părea un lucru din altă lume, potrivită adică cu scopul religios pe
care-l reprezenta. La Marea Piramidă s-au folosit circa 2.300.000 de blocuri de piatră, cu o greutate medie
de 2,5 t. Există însă şi blocuri imense, de 25 şi 80 t, vizibile la camera regelui… Era o realizare excepțională,
care demonstra forța statului, capacitatea sa de organizare socială și economică și ancorarea adâncă în cre-
dință.

Cele trei mari piramide de la Giseh se suprapun perfect cu brâul constelației Orion

Fiecare colţ al Marii Piramide de la Giseh corespunde unui punct cardinal, dovedind marele interes al
egiptenilor pentru astronomie şi rolul ei magic în spiritualitate. În plus, s-a descoperit, în urmă cu 3 decenii,
că cele trei mari piramide de pe platoul de la Giseh, a lui Khufu, Kefren şi Mikerinos, imită aranjarea pe cer
a celor trei stele centrale ale constelaţiei Orion, la momentul istoric al construirii complexului, în sec. XXVI
Page 13 of 24

î.e.n. Ideea de trinitate este mai veche în tradiţia egipteană, dar este pentru prima dată când e redată ast-
fel. Marea Piramidă are numeroase valenţe descoperite de oamenii de ştiinţă de azi, pe care nu ştim dacă
cei ce au construit-o le-au intenţionat sau nu. De pildă, dacă înmulţim înălţimea piramidei cu un milliard,
obţinem distanţa de la Pământ la Soare, adică 150 de milioane de kilometri, cum observă Constantin
Daniel. Puțin probabil ca vechii egipteni să fi ajuns la astfel de performanțe ale gândirii despre Univers și
ale calculului matematic astronomic. Este însă mană cerească pentru ipoteza paleoastronautică.
Am putea spune că prin aceste monumente funerare impresionante, faraonii îşi rezervau se pare un statut
de sfinţi, de mijlocitori între zei şi oameni, tradiţie evidentă mai apoi la creştinism. Un astfel de monument 13
înalt avea şi menirea unui far, acela de a atrage oamenii din depărtare către locurile de închinare din
preajma fiecărei piramide, glorificând astfel timp îndelungat pe faraonul decedat. În plus, existenţa în
piramidă a „sfintelor moaşte”, cum s-ar spune azi, conferea un aer de autenticitate întregului, întărind
legătura credinciosului cu divinitatea.

Templele

Nelipsite de lângă piramide erau templele. Ele existau cu duiumul în toată ţara, beneficiind de o bună
susţinere economică, de proprietăți și donații, având dimensiuni monumentale. Soarele, venerat încă din
neolitic, când apare agricultura, este zeul principal în Egipt, datorită rolului esențial pe care îl avea în viața
de zi cu zi, în rodirea plantelor și alungarea frigului nopții. Amon-Ra este principala divinitate solară, fiind
secondat de alți zei importanți, precum Osiris, Isis și Horus, care beneficiau de o mulțime de temple în tot
Egiptul. Arhitectura templelor din vremea Regatului Vechi poate fi reconstituită numai cu aproximație.
Fiind vorba de zeul-soare, aveam de-a face cu așa-numitele „templele solare”, deschise către luminosul
soare, constând dintr-un zid de incintă dreptunghiular, cu un obelisc de 36 m, plasat pe un soclu de 20 m,
la care se adăuga un mic sanctuar cu statuia zeului și un altar de alabastru – templul din Abu-Gurob.

Templul lui Amon-Ra, de la Karnak, reconstituire (lipsesc obeliscurile de la intrare)

Page 14 of 24

14

Templul lui Amon-Ra de la Karnak (stânga), reconstituire în două planuri. Anubis, zeul morții în Regatul Vechi
(dreapta), statuetă

O adevărată arhitectură a templului apare abia în Regatul Mediu. Enumerăm aici templul reginei Hatșepsut
din Deirel-Bahri, cele două temple ale lui Ramses cel Mare, săpate în stâncă, de la Abu-Simbel și renumitele
temple din Abydos, Karnak și Luxor. Templul lui Amon, din marele ansamblu de temple de la Karnak, a fost
construit pe la mijlocul mileniului al III-lea î.e.n., căpătându-și forma definitivă între 1580 – 1200 î.e.n.
Astfel, în interiorul unui zid de incintă cu un perimetru de 3800 m, prin care se intra printr-o poartă
flancată de o pereche de turnuri prismatice enorme, se ajungea, străbătând curți imense, la curtea centrală
hipostilă, învăluită de coloane. De aici se ajungea la la sanctuarul cu statuia zeului, în fața sanctuarului fiind
altarul pentru ofrande.
Monumentalul și grandiosul erau puse în operă cu zidurile masive de la intrare, din piatră, dar și de
imensele coloane, tot din piatră, care apar acum pentru prima dată în arhitectura mondială. Ele aveau un
rol practic, dar prin mulțimea lor se poate observa și rolul estetic ce-l preluau în organizarea spațiului
interior. Coloanele puteau rezolva mai ușor armonia raporturilor dintre elementele arhitectonice. Templul
din Luxor, de pildă, avea nu mai puțin de 134 de coloane, dispuse pe 16 rânduri! Coloanele marilor temple
erau încărcate de inscripții hieroglifice și pictate, așa cum erau și tavanele, pe care se puteau vedea stele și
păsări, în timp ce pardoseala imita suprafața unui râu, având ca decorațiuni plante acvatice și pești
(creștinismul a preluat prezența apei magice în biserică, în oficierea botezului!).
Page 15 of 24

15

Planșă cu tipuri de coloane și o coloană cu pictură reconstituită

O coloană egipteană se compune din bază, fus și capitel. Peste acesta din urmă se așază un abac (o piatră
paralelipipedică), peste care era pusă bârna (arhitrava). Capitelurile imitau plante (erau deci lotiforme,
imitând lotusul), frunza de palmier (palmiforme), papirusul (papiriforme). Mai puteau fi campaniforme (un
clopot cu baza în sus), hatorice (având un cap de zeu, adică) sau geometrice. Se cuvine să remarcăm și
extraordinara alee, mărginită de 600 de sfincși, care străjuiesc intrarea templului de la Karnak, cel cu
imensele sale coloane, foarte înalte și foarte groase, printre care se plimbă acum turiștii plini de admirație.

Mormintele

Egiptenii sunt renumiți nu numai prin mormintele în formă de piramidă, ci și prin cele ascunse sub pământ,
săpate în rocă, mai precis. Cel mai celebru loc cu morminte ascunse de ochii muritorilor este Valea Regilor,
pe malul vestic al Nilului, în dreptul orașului Theba (azi Luxor). Aici, de-a lungul unei perioade de aproape
500 de ani (sec. XVI - sec. XI î.e.n.) au fost construite morminte pentru faraonii și nobilii din Noul Regat.
Zona a devenit celebră spre sfârșitul secolului al XIX-lea și este legată de celebrul egiptolog francez François
Auguste Ferdinand Mariette și marea lui dorință de a descoperi mumia ascunsă a lui Ramses al II-lea – cel
mai mare faron al Egiptului, după cum îl considera el. Dovedindu-se că a intuit corect că mumia marelui
Page 16 of 24

faraon a fost ascunsă la un moment dat, ca să nu ajungă pe mâna jefuitorilor de morminte, Ramses al II-lea
este găsit în anul 1881, în urma unui denunț, cu puțin timp înainte ca Mariette să moară. Asistentul său,
Emil Brugsch identifică mumia și o va aduce, pe Nil, într-o impresionantă manifestare de salut a poporului
egiptean de secol XIX, adunat pe neașteptate pe tot traseul către Cairo. În 1974, mumia lui Ramses al II-lea
este primită pe aeroportul Le Bourget din Paris cu onorul militar cuvenit unui șef de stat! Specialiștii
francezi vor supune mumia unui proces de curățare și conservare, după care va fi trimisă înapoi, la Muzeul
din Cairo.
De la acel eveniment din 1881, Valea Regilor este cercetată arheologic în permanență, cel mai celebru 16
mormânt intact de faraon fiind cel al tânărului Tutankamon. Acesta e descoperit de Howard Carter în 1922,
rămânând până azi cel mai bogat și mai extraordinar mormânt egiptean, fiind considerată principala
descoperire a secolului XX în arheologie!. Și asta chiar dacă nu era vorba de un mare faraon, ca Ramses al
II-lea, ci de unul care n-a apucat să arate nimic în fruntea statului, murind din cauza unui accident de
vânătoare, după câte se pare. Aurul în diferite forme masive și nenumăratele obiecte găsite în mormânt au
repus arheologia pe cea mai înaltă treaptă a podiumului interesului mondial!

Ceremonie mortuară în Valea Regilor – reconstituire (stânga) și celebra mască mortuară din aur, ornată cu
neprețuitul lapislazul albastru, a tânărului faraon Tutankamon

Egiptologia se dovedea a fi regina arheologiei, nimic nemaizdruncinând acest statut de atunci încoace.
Mormântul este practic o casă subpământeană în care se îngrămădesc o sumedenie de lucruri necesare
reînvierii defunctului, inclusiv mâncare! Un mare rol îl are reproducerea cât mai exactă a feței celui mort, în
așa fel încât zeul care-l reînvie să aibă modelul sub ochi. Așa se explică celebra mască mortuară din aur
masiv, în care e încustrată neasemuita piatră albastră de lapislazuli, adusă din îndepărtata Bactrie (azi
Afganistan). Masca de aur a lui Tutankamon a devenit însuși simbolul artei egiptene, promovat ca atare în
albume și enciclopedii.
Un alt mormânt fascinant este cel al arhitectului regal Kha și a iubitei sale soții Merit, descoperit intact, în
1906, de Arthur Weigall și Ernesto Schiaparelli. Este numit TT8, fiind cea mai importantă descoperire
dinainte de mormântul lui Tutankamon. Mulțimea de obiecte de tot felul, acumulate în timpul vieții și care
urmau să le facă existența mai plăcută după moarte celor îngropați acolo, indică atât rangul social și înaltul
prestigiu al arhitectului, cât și intensa legătură avută cu soția sa. A fost, cel mai probabil, un mormânt
conceput împreună de cei doi. Kha a slujit cu pricepere trei faraoni: Amenhotep al II-lea, Thutmose al IV-lea
și Amenhotep al III-lea. A avut o viață bună, fără greutăți fizice de tot felul, atât el cât și soția sa Merit –
asta reiese din studiul scheletului și dentiției.
Page 17 of 24

17

Mormântul lui Tutankamon, cu încăperile pline de artefacte, așa cum au fost descoperite în 1922

Sculptura şi basoreliful

Un domeniu în care egiptenii au excelat din nou este cel al sculpturii. Prin înălţimile grandioase ale unora
dintre statuile sculptate în piatră se urmărea probabil impunerea respectului, a dominanţei asupra
privitorului, un om atât de mic în faţa unei valori atât de mari! Statuile zeilor şi faraonilor erau obiecte de
cult, de adoraţie, idoli dacă vreţi, de aceea nu erau expuse în pieţe publice, ci aflate în penumbra
templelor. Statuile faraonilor predomină această artă, unele fiind azi răspândite într-o seamă de muzee
celebre ale lumii. Aici trebuie să amintim şi măştile mortuare din aur masiv, celebră fiind cea a tânărului
faraon Tutankamon, măşti care dovedesc măiestria senzaţională a orfevrarilor vremii, acești sculptori în
metal, a căror muncă excepțională e atât de rară azi! Și asta pentru că aurul era principalul jefuit și retopit
în perioadele neguroase ale istoriei.
Sculptura trebuia să redea fidel faţa faraonului, statuia fiind colorată astfel încât să imite originalul într-o
variantă idealizată. Ochii se făceau special, „cu conjunctiva din piatră albă, pupila din metal, sub o cornee
de cuarţ transparent, într-o montură fină de bronz” (Ovidiu Drimba). Canoanele religioase impuneau ca
statutul de zeu al faraonului să oblige la o reprezentare imobilă, în picioare sau aşezat pe tron. Statuia
surprindea întotdeauna o fiinţă senină, calmă, conştientă de omnipotenţa sa.
Cea mai celebră figură este Nefertiti, al cărei bust din calcar pictat face astăzi fala muzeului din Berlin.
Aflat încă pe locul lui milenar, în fața măreței piramide a lui Khafre (Chefren sau Kefren) și în stânga Marii
Piramide a lui Khufu, leul cu chip de om e considerat a fi cea mai potrivită amblemă a civilizației egiptene
antice. Numit Marele Sfinx, despre care unele estimări îl dau ca fiind cea mai veche statuie egipteană,
Page 18 of 24

judecând după gradul de eroziune al spinării leului, ea îl reprezintă la faţă pe faraonul Kefren, exponent al
Regatului Vechi. Sfinxul este postat pe platoul de la Giseh şi este probabil ca faţa lui Kefren să fi fost
dăltuită de fapt peste o alta, descompusă de vreme.
Statuile gigantice, de 20 m înălţime, ale templului de la Abu Simbel, reprezentându-i pe zeii Amun, Ra şi
Ptah, alături de cea a lui Ramses al II-lea au devenit şi mai celebre cu prilejul relocării lor din anii ’60, din
cauza barajului de la Aswan, pe Nil.

18

Coloșii Memnon, de la Luxor, ieri și azi

Coloşii Memnon de la Luxor, reprezentand pe tatăl lui Akenaton, Amenhotep al III-lea, impresionează prin
dimensiuni – 18 m şi 720 t fiecare, dar şi prin tehnica de blocuri suprapuse în care au fost sculptaţi. Cele
două statui se pare că străjuiau odinioară intrarea într-un templu la fel de grandios, acum dispărut.
Page 19 of 24

Înfăţişând şi oameni din popor, sculptura egipteană impune patrimoniului mondial capodopere precum
Scribul, statuie din bronz, cu ochi de cristal policrom şi Statuia primarului sau Şeic el Beled, realizată în
lemn, reprezentând un bărbat corpulent care păşeşte (imagine stânga, mijloc, încadrat de statuia din lemn
a primarului Șeic el Beled și cea a lui Kha, arhitectul regal).
Se realizau pe atunci şi o sumedenie de statui de mici dimensiuni – simple „păpuși”, ori „idoli” – unele
apărând în locuințe comune, în timp ce altele aveau menirea de a împodobi camera ofrandelor din
mormântul faraonului. Ele reprezentau grupuri de soldaţi, vâslaşi, măcelari, brutari etc. – aspect ce 19
amplifică mult aria de cuprindere de către sculptură a societăţii egiptene.

Dar, după cum remarcă Ovidiu Drimba, „cea mai bogată imagine a vieţii egiptene în toată diversitatea ei
apare în basoreliefuri şi în pictură”. Cele două sunt indisolubil legate, basorelieful apărând ca o continuare
a picturii, o îmbunătățire a ei, prin adăugarea de contururi și relief. Derivată din tehnica basoreliefului - ce
se ridică deasupra fundalului - era și tehnica reliefului plat, adică săparea contururilor sub nivelul fondului
și apoi pictarea acestora. Basoreliefurile preiau temele picturii, având însă un suport mai trainic, din piatră.
Spre deosebire de perioada preistorică și veche, basoreliefurile capătă acum o ordonare a întregului în
funcție de anumite axe de simetrie, dispunerea făcându-se fie în registre orizontale, fie în registre verticale.
Caracteristicile redării personajelor în această artă sunt surprinse de Ovidiu Drimba: „Capul este totdeauna
văzut din profil, dar ochiul este văzut din față. Toracele este văzut din față (deși capul este reprezentat din
profil), în timp ce partea inferioară a corpului, precum și picioarele, sunt figurate din profil; iar brațele
figurează în atitudini contrastante unul cu celălalt”.

Pictura
Egiptenilor le plăcea culoarea. Practic totul era pictat, neexistând conceptul de alb-negru de azi. Statuile şi
basoreliefurile erau pictate in colori vii, delicate si elegante, întâlnite şi pe foaia de papirus sau pe lemn.
Page 20 of 24

Picturile umpleau pereții camerelor mortuare, a sarcofagelor, a templelor – amintind de tradiția picturii
murale din bisericile ortodoxe – dar și a palatelor şi chiar pardoseaua. Scene din viața faraonilor, văzuți în
cooperare cu zeii sau în ipostaze cotidiene care-i erau specifice, picturile conțineau câteodată animale și
plante, păsări, scene de luptă, de vânătoare, chiar planuri de case, grădini, orașe. Înfățişările antropomorfe,
portretistica, aveau niște canoane specifice, încălcate doar în perioada lui Akenaton, care considera că
redarea realistă a trupurilor, cu burțile evidente, era un semn de puritate, de respect al adevărului și
evitare a minciunii.
20

„La vânătoare în Deltă” este o pictură murală din mormântul faraonului Nebamun, exponent al Regatului Nou.
Faraonul e urmărit în activitatea lui de către soție și fiică. Această imagine emblematică a fost aleasă pentru
supracoperta primei ediții a „Istoriei culturii și civilizației” de Ovidiu Drimba, vol.1 (București, 1984)

Și sexul se bucura de o atenţie necenzurată. De la simplele desene murale făcute de unii muncitori hâtri, la
Papirusul din Torino, egiptenii dovedesc o aplecare normală către viaţa sexuală, aducătoare de plăcere, dar
și de copii. Champolion, venind dintr-o lume cu cenzură catolică, şi ipocrită aş completa, a catalogat
scenele de sex explicit de pe Papirusul erotic din Torino sau „Papirusul 55001” ca fiind un semn al
imoralităţii anticilor. El conţine 12 scene de sex explicit, care, prin poziţiile sale sexual-atletice ar face
invidioasă orice revistă porno de azi. E un papirus mare, de 2,60 m lungime şi 25 cm înălţime, azi grav
Page 21 of 24

deteriorat, având probabil rolul de manual erotic sau povestea unui Casanova al vremii. El este acum fala
Muzeului Egiptean din Torino, Italia, datând din perioada faraonilor Ramses (1292-1075 î.e.n.).
Cromatica egiptenilor conţinea 6 culori fundamentale: negru, alb, roşu, galben, albastru şi verde. Pictorul
era asociat clasei scribilor, fiind adeseori o persoană cultă şi chiar poet. Nu e de mirare deci că el ajungea,
în ciuda canoanelor religioase, la opere de artă de o remarcabilă fineţe. Iată cum sintetizează Ovidiu
Drimba pictura egipteană: „Pictorul egiptean nu cunoştea perspectiva (adâncimea – n.n.). Evita şi supra-
punerile. Lucra la suprafeţe de culoare uniformă: bustul barbaţilor în brun-gălbui, al femeilor în galben
deschis. Fără nuanţe şi fără degradeuri. Ceea ce însă nu l-a impiedicat să ajungă (în perioada Regatului 21
Nou) la un stil liber; un stil în care apare chiar şi umbra; un stil în care domină graţia liniei pure, varietatea
tentelor, fineţea excepţională în redarea transparenţei apei şi a rochiilor; în miniţiozitatea de miniaturist a
bijuteriilor, a faldurilor sau a frunzişului – cu o strălucitoare luxurianţă a coloritului”.

Muzica şi Artele decorative

Socotită de egipteni artă sacră, muzica era nelipsită din actele de cult, ceremonii religioase, fiind însoțită
uneori de dans și poezie. În temple, se formau orchestre compuse din preoții specializați (azi, în biserica
ortodoxă preoții sunt obligați să știe cânta, de pildă). Muzica înveselea pe zei și alunga supărarea oame-
nilor. Era sinonimă cu bucuria. Se foloseau o varietate largă de instrumente de percuție, de suflat și cu

Dansatoare goale, acompaniate la un fluier dublu – detaliu dintr-o pictură murală

a mormântului faraonului Nebamun
Page 22 of 24

22

„Lada de zestre” a lui Tutankamon

coarde. Cunoșteau cele 7 note, pe care le asociau cu zilele săptămânii și cu cele șapte planete cunoscute
atunci. 7 este un număr magic la o adică, tradiție care e posibil să fi pornit chiar din Egipt.
Existau și orchestre militare, în perioada Regatului Nou, cel puțin. Se acceptau și muzicanți străini, fiind
atestată o orchestră din sirieni la curtea regală din Regatul Nou. Erau și festivități muzicale populare, în
care muzicanții orbi își etalau talentul nebănuit.
Artele decorative țin de amenajarea interiorului și împodobirea personală, fashion dacă vrei. Constau în
măiestrite piese de mobilier, precum scaune, paturi, mese, vase de lux, având toate o ornamentație bogată
și foarte frumoasă, cu o stilizare a formei ce atinge desăvârșirea. Liniile curbate ale mobilierului și chiar a
carelor de luptă sunt atât de moderne încât amintesc de Secessionul de sfârșit de secol XIX și început de
secol XX. Mormântul lui Tutankamon, descoperit în 1922, a furnizat cele mai multe piese intacte din acest
punct de vedere. La fel și mormântul lui Kha și Merit, un arhitect al Casei Regale și soția sa, descoperit în
1906, intact. Există o mulțime de obiecte de podoabă, precum brățări, diademe, inele, broșe, agrafe sunt
făcute din metale nobile, ornate cu pietre prețioase, la care se adăugau culori și smalț. S-au găsit o sume-
denie de vase, linguri, cuțite, oglinzi, piepteni, cutii de fard, și sticle de parfum, cupe, pahare ș.a. Foarte
multe de astfel de artefacte, fiind de mici dimensiuni și fragile, s-au pierdut de-a lungul timpului, însă cele
câteva mii existente ne spun multe despre bogata viață cotidiană a egiptenilor antici.
Page 23 of 24

Încheiere – rezistența prin cultură

Arta şi cultura Egiptului antic se remarcă prin vechime, continuitate, originalitate şi superioritate faţă de
civilizaţiile vecine, pe care le-a şi influenţat. Aşa se face că, în ciuda cuceririi temporare a regatului
faraonilor, făcute de unii vecini, aceştia nu au reuşit să schimbe structura egipteană, să deznaţionalizeze
Egiptul – cum am putea spune cu vocabularul de azi – respectivii cuceritori frângându-şi în cele din urmă
dominaţia, Egiptul putând să-şi reia istoria în propriile mâini. Asemenea rezistenţă prin superioritate
culturală şi putere spirituală doar două alte popoare le-au mai dovedit în decursul timpului: grecii şi evreii.
Sunt popoare care, deşi cucerite de romani, n-au putut fi niciodată romanizate. Grecii rezistau prin 23
superioritatea culturală atinsă în toate domeniile, în timp ce evreii dovedeau o disciplină spirituală bazată
pe un zeu unic, pe monoteism adică.

Egiptul și maxima sa întindere ca imperiu, în vremea faraonului Thutmose al III-lea (1479 - 1425) – a cărui statuie o
vedeți în dreapta

Renunţarea la izolarea tradiţională, impusă de ptolemei, duce la diluarea esenţei originale a Egiptului.
Superioritatea artei și culturii grecești, rezultate în urma adevăratei libertăți a spiritului, promovate de
prima democrație din lume, zdruncină din rădăcină străvechea civilizație și cultura Egiptului antic. Din
păcate, Egiptul nu mai reușește să se reinventeze – cum s-ar spune azi – romanii pretinzându-se repede
principalii continuatori ai civilizației grecești, pe care o respectau de mult. Pentru cea egipteană aveau
foarte puțină considerație, stăpânirea romană anulând complet prestigiul milenarei arte a faraonilor. Noua
stăpânire, urmată de apariţia creştinismului şi apoi de năvălirea islamismului au şters complet din memorie
orice amintire a vechii şi maiestuoasei civilizaţii a Egiptului antic. Puterea acesteia însă a reușit să răzbată
Page 24 of 24

până la noi, dăinuind prin extraordinara monumentalitate a edificiilor şi prin mesajul transmis de elegan-
tele hieroglife, recitibile exact în momentul în care puteau fi din nou respectate. Am putea spune că
secretul puterii artei egiptene stă în originalitatea sa şi spiritualitatea profundă din spatele ei. Chiar prea
profundă încât să mai înlesnească o evadare a artei din rigiditatea canoanelor, a reprezentării impuse şi s-o
elibereze către contemplarea pură.

Bibliografie
24

Alpatov, Mihail – Istoria artei, vol. I: Arta lumii vechi și a evului mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1960.
Bordein, Daniel (colectiv) – Arhitectura - o istorie vizuală, Editura Litera Internațional, București, 2009.
Brunton, Paul – Egiptul secret, Editura Venus, București, 1992.
Constantin, Daniel – Civilizația Egiptului antic, Editura Sport-Turism, București, 1976.
Desroches, Noblecourt, Christiane – Femeia în vremea faraonilor, Editura Meridiane, colecția „Biblioteca
de artă”, București, 2002.
Drimba, Ovidiu – Istoria culturii și civilizației, vol.1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
Drioten Etienne, Bourguet Pierre Du, Arta faraonilor, vol. I – II, Editura Meridiane, colecția Biblioteca de
artă, Bucureşti, 1972.
Faure, Élie – Istoria artei vol.1: Arta antică, Editura Meridiane, București, 1970.
Gilbert Adrian, Bauval Robert - Misterul constelației Orion: Dezvăluirea secretelor piramidelor, Editura
Aquila’93, Oradea, 2003.
Horin Niki - În căutarea lui Tutankhamon, Editura Corint Junior, București, 2009.
Moscati, Sabatino – Vechi imperii ale orientului, colecția „Biblioteca de artă”, Editura Meridiane, 1982.
Nicolau-Golfin, Marin – Istoria artei vol.1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
Weigall, Arthur – Istoria Egiptului antic, Editura Artemis, București.
Mandics, Gyorgy – Civilizația și culturile Africii vechi, Editura Sport-Turism, București, 1983.
Osam, Ahmed - Moise, faraonul Egiptului, Editura Aquila’93, Oradea, 2002.
Rachet, Guy – Universul arheologiei, vol. 1, Editura Meridiane, colecția „Biblioteca de artă”, București,
1977.
Schumann, Ru – Sacred Sexuality in Ancient Egypt: The Erotic Secrets of the Forbidden Manuscript,
Antelme, 2001.
Stokstad Marilyn, Cothren Michael – Art - a brief history capitolul Art of Ancient Egypt, pag. 65-84, Pearson
Education, 2012.

Internet
O'Connor, David – Eros in Egypt în Archaeology Odyssey Magazine, september-october, 2001,
http://fontes.lstc.edu/~rklein/Documents/eros_in_egypt.htm
Egyptian architecture (The Columbia Encyclopedia, 6th ed., 2013) pe
http://www.encyclopedia.com/topic/Egyptian_architecture.aspx
Jackson, Kim - Gender representation în Ancient Egyptian tomb art, pe
http://www.examiner.com/article/gender-representation-ancient-egyptian-tomb-art, 9 august 2009.
Novin Guity - A History of Graphic Design (Chapter 1 - Birth of Graphic Design – Egypt) pe
http://guity-novin.blogspot.ro/2010/02/history-of-graphic-design-writing.html
Colecții de fotografii tematice pe http://www.flickr.com/photos/menesje/sets/
Knights of Imhotep pe http://knightsofimhotepmuseum.blogspot.ro/
Building the Great Pyramid pe http://www.cheops-pyramide.ch/khufu-pyramid/cheops-great-
pyramid.html